Un profesor obscur, Niki Jumpei, pasionat de entomologie, pleacă într-o expediţie în deşert, în

căutarea unor specii rare de insecte. Acolo va descoperi un sat ciudat, unde casele sunt cufundate în gropi de
nisip. Va rămâne sechestrat într-o astfel de casă împreună cu o femeie văduvă care are nevoie de ajutor să
scoată nisipul pentru a evita acoperirea casei şi va încerca prin toate mijloacele posibile sa evadeze.

Kobo Abe, medic de profesie, îşi construieşte cartea ca pe un demers ştiinţific despre nisip. Şi pentru
că aşa începe orice demers ştiinţific, cu definiţia obiectului de cercetat, aşa procedează şi autorul în cartea în
care, lăsând la o parte alegoriile existenţiale, nu rămâne decât un singur personaj ca o nesfârşire
fremătătoare, o nelinişte plină de întrebări, frenetică, contradictorie: NISIPUL. Un zeu ubicuu, mai puternic
decât însăşi existenţa sau poate esenţa ei, un sânge milenar al idei de mişcare, de trecere.

Cartea este o meditaţie pe tema condiţiei umane. Omul e prins în existenţă ca într-o văgăuna de nisip
având ca preocupare majoră munca abrutizantă, istovitoare a scoaterii nisipului din groapă pentru
supravieţuire, fără a-şi găsi adevărata menire. E ca o aplicare a mitului platonian al peşterii: toţi trăim în
gropi de nisip, nu trăim decât într-o iluzie căreia îi zicem realitate. Sunt evidente apropierile şi faţă de mitul
lui Sisif: nesfârşita muncă de scoatere a nisipului fără un sens real.

Femeia nisipurilor conţine în sine un simbol contradictoriu: pe de o parte, privit în ansamblu,

absurdul existenţei şi, pe de altă parte, dezvoltarea frumoasei teorii filosofice a nisipului. Sau, mai degrabă,
simbolistica este concentrică: în sfera mai largă a problematicii existenţiale se include filosofia "trecerii". De
fapt, ea, femeia este premiul lui Nikki Jumpei, căutătorul de insecte rare, unice. Ea este specia nouă
descoperită de el şi astfel sensul călătoriei sale, într-o lume lipsită de sens; Femeia, sub aspect filosofic, în
corelaţie cu teoria nisipului; vocea, spiritul nisipului. Nisipul, în cartea lui Kobo Abe, este lumea, sau mai
degrabă esenţa ei, o materializare a timpului. Într-o relaţie mergând până la confuziune cu timpul, nisipul e o
forţă primordială, accentuând şi mai mult fragilitatea condiţiei umane.
"Curenţii de nisip înghiţiseră şi distruseseră oraşe înfloritoare, imperii imense" Imperiul Roman, cetăţi din
antichitate"nu au rezistat curgerii nisipului de 1/8 mm".
Pe de altă parte, poemul acesta al nisipului poate fi interpretat şi ca un protest faţă de ideea de stabilitate sau,
mergând mai departe până la ideea de normă, de dogmă, de societate.
"Nisipul este antiteza formei".
La fel de bine putem privi romanul şi ca pe un thriller psihologic, urmărind toate reacţiile unui om
prins într-o groapă de nisip împreună cu o femeie, faţă de lipsa apei, căldură insuportabilă, tortura nisipului
care pătrunde peste tot, munca îngrozitoare. Şi aici, sunt reproduse la un alt nivel, aspecte obişnuite ale vieţii
cotidiene: ideea muncii, finalitatea, valenţele ei (până la urmă lui Nikki Jumpei îi face plăcere munca în
sine), ideea sexului, ideea evadării, comunicarea ce se creează între cei doi.
Finalul este surprinzător, dar poate aşa sunt finalurile marilor cărţi.

Romanul este o capodoperă. Originalitatea subiectului, profunda încărcătură simbolistică, simplitatea

şi frumuseţea expunerii, densitatea derulării evenimentelor îl recomandă de la sine. Să percepem scrierea lui
Kobo Abe într-o manieră entomologică, ca pe un ochi imens de insectă faţetat multiplu, complex, un ochi
prin care să încercăm să privim lumea.

Titlul romanului „Femeia nisipurilor” are în centru un personaj masculin care depinde în totalitate
de această femeie, care, aparent, este un personaj șters ce își acceptă soarta fără să se
împotrivească.
Odată cu sălbăticirea lui între dune, Niki Jumpa lasă în urmă trecutul și tot ceea ce îl reprezenta.
Devine asemenea femeii cu care dezvoltă legături trupești și prin ea începe să înțeleagă altfel
viața. Această limitare îl aduce, la început, în pragul unei nebunii în urma căreia va încerca să
evadeze. Sătenii îl găsesc și îl aduc înapoi lângă femeia care pare a fi din altă lume.                    
Pe fundul gropii de nisip, Jumpa își construiește altă lume, uitând să privească cu jind spre dunele
de nisip care ascund civilizația.
Kobo Abe face parte din lista scriitorilor asiatici pe care îi apreciez foarte mult:  Haruki Murakami,
Yasunari Kwabata,  Yukio Mishima, Ryu Murakami, Kenzaburo Oe, Shichiro Fukazawa.
Romanul nu pare atât de „plănuit”, cum se întâmplă atunci când vrei să scrii și te apuci să-ți faci o
schiță; pare scris dintr-o bucată de la început până la sfârșit. Dacă ar fi vrut, Kobo Abe ar fi putut
să-și „asmuțească” personajul principal să-i omoare pe săteni și să scape într-adevăr din infern,
însă ar fi ratat metafora care stă în spatele romanului: cât de simplu poate deveni un entomolog
închis într-o groapă cu nisip, asemeni unei muște într-un borcan.  Scriitorul a preferat să-l lase
acolo, ca un Adam al dunelor, împreună cu o Evă a cărei rațiune dă semnale slabe cum că ar
putea judeca într-un fel sau altul faptul că este condamnată pe viață și că nu are niciun motiv să
evadeze, pentru că viața ei se află acolo, în groapa cu nisip. Dupa șapte ani de captivitate, Jumpa
are ocazia să evadeze și ceva îmi spune că sătenii îi lasă la îndemână posibilitatea evadării, doar
că el nu mai poate alege.