IONA (1968)

MARIN SORESCU

Piesa face parte din trilogia „Setea muntelui de sare" ală turi de „Paracliserul" si „Matca" si a fost
publicată in 1968.

Piesa se intitulează „tragedie în patru tablouri" dar ea se detașează de clasifică rile clasice, deoarece
constituie o parabolă dramatică structurată sub forma unui monolog care cultivă metafora si alegoria.
Astfel, sunt excluse acțiunea, intriga si conflictul dramatic - existența lui lona fiind plasată în planul parabolei -
iar personajul se dedublează după „cerințele vieții sale interioare".

Titlul piesei trimite la mitul biblic al profetului lona care a fugit de Dumnezeu pe mare, spre Tars. În
timpul furtunii că lă torii l-au aruncat în mare, iar lona a fost înghitit de un pește uriaș și lă sat la mal după trei
zile. Spre deosebire de profetul vechi-testamentar personajul lui Sorescu, revoltat față de propriul destin, este
un om care nu gă sește eliberarea din peștele-labirint decâ t în sine, în interior.

Tema piesei o reprezintă singurătatea omului, așa cum afirmă , de altfel, autorul în Prefață : „Știu
numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur." La aceasta se adaugă
teme precum: fră mâ ntarea omului în efortul de a se gă si pe sine, ezitarea de a-și selecta drumul in viață ,
nevoia de libertate (lupta cu limită rile). Motive valorificate aici sunt: acvariul, pescarul, labirintul, ochiul,
relația naștere-renaștere, mama, apa (marea). Problematica se diversifică prin fronda (revolta) omului în fața
destinului, raportul dintre libertate si necesitate sau incomunicarea socială ca sursă a singură tă ții.

Piesa este alcă tuită din patru tablouri, fiecare sugerâ nd un alt context în care se află personajul lona.
Elementele ce vizează contextul sunt clarificate cu ajutorul didascalilor.

Piesa utilizează ca mod de expunere solilocviul (monologul adresat), protagonistul se dedublează si

vorbește cu sine însuși; astfel construiește Sorescu o alegorie care trimite la drama ființei umane singure si
limitate.

Textul se încadrează în genul dramatic, deoarece este construit sub forma schimbului de tehnici și
organizat în tablouri. Se observă intervenția autorului în didascalii, care oferă indicații despre cum să fie
reprezentată pe scenă piesa. Este important reținut faptul că acest text dramatic este alegoric și se
îndepă rtează de regulile teatrului clasic : nu are acțiune și implicit nici conflict dramatic, elementele spațio-
temporale sunt simbolice, replicile îi aparțin unei singuri personaj, care se dedublează si care meditează cu
revoltă asupra unei existențe limitate absurde.

Textul se încadrează în neomodernism prin faptul că reinterpretează mitul profetului Iona,

valorifică ironia si autoironia, apelează la simboluri si mituri universale: apa, ochii, labirintul, peștele,
mitul lui Sisif, donquijotismul*, mitul Cristic. De asemenea, se îndepă rtează de concretul istoric plasă ndu-se
înafara timpului.

*Atitudine sau purtare caracteristică omului lipsit de simțul realită ții, care urmă rește scopuri fantastice și irealizabile,
manifestâ nd eroism în lupta cu obstacole imaginare.

Piesa prezintă într-un mod simbolic drumul dificil al cunoașterii de sine, un proces dureros privit
ca pe o formă de iluminare. Toate gesturile personajului trebuie interpretate în cheie simbolică .

Primul tablou îl surprinde pe Iona situat într-un cadru exterior, pe mare, cu spatele întors
spre o gură uriașă de pește ce stă să -l înghită . Iona ignoră pericolul iminent (=care nu poate fi oprit), îl
tratează cu nepă sare. „Micul acvariu" amplasat lâ ngă personaj constituie o reprezentare a vieții sub forma
unei închisori, în care deținuții (prizonierii) nu-și conștientizează limită rile. De asemenea acvariul este și un
avertisment pentru nepă să torul Iona, deoarece în burta peștelui Iona va reitera (repeta) destinul peștelor din
acvariu și confruntarea cu limită rile; la fel ca peștii „care dau vesel din coadă ", Iona va încerca să adapteze
închisorii sale și să convingă de faptul că este liber. Nadele simbolizează aici iluziile de care se lasă omul
ispitit (tentat) în drumul că ută rii absolutului: „Apa asta e plină de nade tot felul de nade frumos colorate ...
visul nostru de aur e să înghițim una, bineînțeles pe cea mai mare. Ne punem în gâ nd o fericire, o speranță , în
sfâ rșit ceva frumos dar peste câ teva clipe observă m mirați că ni s-a terminat apa.".

Motivul dublului este evidențiat în comunicarea lui Iona cu sine însuși, ca și câ nd Iona ar fi un altul;
în scena în care Iona își pierde ecoul se reflectă scindarea eului și pierderea de sine „Io – na ... gata și cu
ecoul meu.".

În finalul tabloului I. Iona este înghițit de peștele uriaș pe care l-a ignorat în debutul piesei. Gestul lui
disperat de a se salva încercâ nd să oprească fă lcile peștelui nu face decâ t să demonstreze nepă sarea de care a
dat dovadă . Strigă tul să u „Ajutooor!" este zadarnic, deoarece Iona se transformă dintr-un vâ nă tor într-un
vâ nat neputincios în încercarea sa eșuată de a prinde o pește mare, aici o sugestie a idealului.

Tabloul al II-lea îl redă pe Iona prizonier în burta primului pește, pe care-l ignorase la început.
Odată ajuns în această închisoare mobilă se comportă la fel ca peștii din acvariu în încercarea de a se adapta.
Iona încearcă să se convingă pe sine că e liber, să -și demonstreze sie-și că poate să facă tot ce vrea: „Pot să
merg, uite, pot să merg încolo", „Pot să merg unde vreau.". Se observă aici o asociere între spațiul umed în
burta peștelui și pântecele matern ca loc al nașterii / renașterii și al ilumină rii.

Încercarea lui Iona de a rememora obiecte uzuale din casă (papucii, cuierul), lucruri din viața
cotidiană (salcâ muri din fața casei, gospodă ria) constituie o încercare de a se apă ra de moarte. La un moment
dat Iona încearcă să prindă în nă vod peștii care ajung în burta peștelui, în închisoarea lui, în felul acesta
încercâ nd să -și practice, în continuare, meseria de pescar. De fapt aceasta e o altă modalitate de a se adapta la
noul context, continuâ ndu-și obiceiurile zilnice.

Iona își amintește de mitul biblic al profetului cu același nume dar în mod parțial, deoarece nu-i
recunoaște finalul; în amintirea personajului profetul nu scapă din burta chitului (=pește mare) – tot astfel el
percepe viața drept o lume fără Dumnezeu sau o lume în care Dumnezeu a eșuat, deoarece nu i-a reușit cea
mai mare minune, aceea a învierii.

Hrana pe care o primește Iona în mod regulat poate fi o aluzie la un sistem tiranic (politic) care
limitează omul dar îi creează iluzia de libertate și de trai sigur. În acest context banca pe care Iona ar vrea să
construiască în mijlocul mă rii trimite la dorința individului de siguranță , de certitudine și de repaos.

În al III-lea tablou Iona se află în burta celui al doilea pește (care l-a înghițit pe primul). „Mica
moare de vânt” de care Iona este atras „ca de un vârtej” reprezintă motivul donquijotian al iluzei; Iona se
ferește de moară , o evită „să nu nimerească între dinții ei de lemn”, la fel cum a procedat cu fiecare situație
confruntată – în loc să o conștientizeze a încercat să i se adapteze.

Cei doi pescari figuranți care poartă câ te o bâ rnă în spinare ilustrează aici mitul lui Sisif și sugerează
o existență dureroasă asumată forțat. Ei nu reușesc să comunice spre deosebire de Iona care vorbește, mă car,
cu sine însuși, își pune întrebă ri la care tot el ră spunde, caută să -și recupereze memoria, să se regă sească , să
identifice că i de eliberare. Cei doi pescari ră mâ n muți de-a lungul piesei și împovorați de propria existență .
 Fereastra pe care izbutește să o scrijelească cu unghia îi descoperă realitatea cu care se confruntă , și
anume că este captiv într-un pește care este la râ ndul lui înghițit de o altă pește și de un altul, șirul burților
de pește sugerează mitul labirintului.

Răvașul (scrisoarea) pe care scrie cu propriul lui sâ nge și îi trimite mamei este un alt gest disperat de
a-și recupera libertatea. În disperarea situației Iona îi solicită mamei să -l renească pentru a-și schimba
destină „Mai naşte-mă o dată! - Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. ” Ră vașul destinat mamei îl gă sește însă
tot el, ceea ce accentuează sentimentul de singură tate al „prizonierului” Iona.

Tabloul al IV-lea sugerează prin decor că a trecut o viață de câ nd Iona încearcă să se regă sească și,
odată cu sine, să -și recapete libertatea: „La gura grotei răsare barba lui Iona. Lungă şi ascuţită”. Iona se
află așadar în burta ultimului pește spintecat, deci este prins într-o capcană dintr-o care nu poate scă pa
indiferent de acțiunile sale.

Conștientizarea propriei condiții și regă sirea de sine nu vin ușor ci după o serie de că ută ri și o
multitudine de reflecții. Pâ nă în momentul regă sirii de sine toate acțiunile lui Iona sunt niște impulsuri de
moment, dar, cu timpul, personajul conștientizează că fiecare spintecare a burții de pește constituie o
pseudolibertate, deoarece cu fiecare limită pe care o îndepă rtează , întâ lnește altă limită ; și aceasta se
perpetuează la nesfâ rșit.

Iona înțelege că drumul spre exterior nu-i va oferi libertatea râ vnită (=dorită ), așa că o ia în sens
invers, spre interior: „Trebuia s-o ia în partea cealaltă. E invers. Totul e invers.”

Viața este comparată aici cu un cerc care se închide în alte cercuri mai mari, ca o capcană într-un
șir nesfârșit de capcane. Astfel, viața e un șir nesfâ rșit de limite pa care omul trebuie să le stră bată mâ nat de
dorința de a se elibera.

Gestul din final trebuie interpretat simbolic, deoarece spintecarea propriei burții reprezintă
descoperirea de sine și identificarea adevăratului drum spre libertate, sugerată aici de metafora
luminii: „Răzbim noi cumva la lumină.” Iluminarea lui Iona începe odată cu recuperarea trecutului: „Cum
se numea dră cia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă , formată de ani, pe care am tră it-o
eu? ”, apoi cu recuperarea sinelui „Cum mă numeam eu?” . Recuperarea memoriei și recuperarea identită ții
îl ghidează pe drumul spre lumină „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.”

Finalul piesei este deschis interpretă rilor dar gestul personajului reflectă eliberarea individului de
propriile sale limite prin parcurgerea unui drum dinspre exterior spre interior.

CARACTERIZAREA LUI IONA

Iona este un personaj modern, implicit, el nu mai reprezintă o individualitate, ci un simbol. Iona
redă imaginea generică a omului contemporan, însingurat și introvertit.

Numele să u trimite la mitul biblic al profetului revoltat Iona, înghițit de un chit și vă rsat la mal
după trei zile petrecute în burta peștelui, că it pentru neascultarea de porunca divină (de a merge în
cetatea asiriană Ninive, ca să -i avertizeze pe locuitorii ei să se pocă iască , altfel Dumnezeu îi va pedepsi).
Personajul se dedublează și se pliază în conformitate cu reflecțiile sale și „cerințele vieții sale
interioare”. Caracterizarea sa directă este realizată de autor prin intermediul notațiilor sale: „om foarte
singur” și „nepă să tor”. Personajul nu își gă sește împlinirea, nici în contextul să u, nici în închisoarea
mobilă - burta peștelui, și nu-și atinge idealul, fiind totodată ignorant cu privire la pericolul ce-l amenință .
În mod indirect Iona este caracterizat prin vorbele și gesturile sale. Mijloacele moderne de caracterizare
valorificate în text sunt monologul interior și introspecția.
Personajul sorescian are statut social de pescar - la nivel simbolic actul de a pescui semnifică
nevoia de cunoaștere și autocunoaștere, obsesia absolutului. El devină , însă , pescarul pescuit,
vâ nă torul vâ nat, victima propriului său ideal.
Tră să turile personajului sunt evidențiate în didascalii; dacă în primul tablou Iona este explicativ,
înțelept, imperativ, uimit, vesel, curios, cu câ t se apropie de final de vine blazat (plictisit, dezgustat),
speriat, enervat, chinuit, pâ nă în momentul ilumină rii din final, câ nd înțelege că drumul libertă ții este
„invers”, spre interiorul să u.
Singură tatea lui Iona devine o stare de fapt, după cum mă rturisește autorul: „Am vrut să scriu
ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”. De pildă , scena în care Iona își pierde ecoul sau cea
în care scrie un ră vaș cu propriul sâ nge, dar tot el este cel care-l gă sește sunt reprezentative pentru
imaginea singură tă ții.
O tră să tură a personajului este ironia. „Ză u, nu e bine să strige toți de pe mare odată ”, afirmă el
cu privire la situațiile dramatice prin care trece individul. De altfel, fiecare situație de viață la care face
referire și în care individul se confruntă cu propriile-i limită ri sau cu cel impuse de un sistem tiranic ce
duce omul în pragul nebuniei este tratată de personaj cu ironie „E strâmt aici, dar ai unde să-ți pierzi
mințile” și cu detașare „Mai e mult pâ nă în clocotul mă rii?”. Drama individului este relevantă în scena în
care Iona se gâ ndește să -i ceară ajutor mamei, imagine a siguranței și alină rii: „Mamă ... mi s-a întâ mplat o
nenorocire. Mai naște-mă o dată ! Prima viață nu prea mi-a ieșit ea.”
Ironia este dublată de autoironie: „Iona n-are noroc și pace” și „Am o privire otră vită ! Pe ce-mi
pun ochii - moare.”
De asemenea, Iona este ignorant. În debutul piesei el stă cu spatele spre gura peștelui ce stă să -l
înghită , demonstrâ nd nepă sare față de un pericol iminent. Personajul „este întors cu spatele spre
întunecimea din fundul gurii peștelui uriaș”, precizează autorul în didascalii. Micul acvariu din tabloul I.
reprezintă un avertisment cu privire la consecința nepă să rii sale și redă închisoarea viitoare, ce-l va
obliga să se adapteze la un mediu de viață atipic și marcat de limite.
Pe tot parcursul piesei Iona face un efort bidirecționat: în plan concret încearcă să se
elibereze, spintecâ nd burțile peștilor iar în plan simbolic se stră duiește să -și amintească povestea
arhetipului, a predecesorului să u mitic – profetul Iona – și, implicit, a propriei ființe.
Ca urmare a morții lui Dumnezeu în lumea modernă (afirmată de filosoful german Nietzsche),
salvarea prin credință nu mai este posibilă , personajul descoperă un Dumnezeu că zut, parcă el însuși
captiv între limitele propriei creații: „e aici, în mormâ nt, la capă tul puterilor, și nici nu mai are glas să urle
pâ nă la ei: Oameni buni, învierea se amâ nă !”. Prin pierderea legă turii cu sacrul, omul contemporan este
nevoit să gă sească alte soluții de salvare existențială .
Gestul din final este, așadar, simbolic și indică adevă ratul drum al libertă ții – cea interioară
(dinspre exterior în interior): „Trebuia s-o iau în partea cealaltă ... Totul e invers”. Iona, iluminat,
descoperă drumul spre lumină , spre libertate, descoperindu-și propria identitate: „Iona sunt eu”.