I.

Date despre autor

John Maxwell Coetzee s-a născut în 9 februarie 1940 la Cape Town, Africa de
Sud, iar acest lucru i-a marcat întreaga creaţie literară. Africa și toate problemele ei, Africa și
toate traumele ei aveau, de fapt, să joace un rol important în tot ceea ce a scris mai târziu.
Opera lui a rămas puternic marcată de evoluția apartheidului în țara lui, chiar dacă el însuși a
trăit și a lucrat în multe alte zone ale lumii: la începutul anilor '60 s-a mutat în Anglia, unde a
lucrat patru ani ca programator; o perioadă a trăit în SUA studiind şi predând mai apoi la
Universitatea statului New York din Buffalo; nu a primit însă cetățenie, un motiv fiind
protestele sale împotriva războiului din Vietnam; iar din 2002 s-a mutat în Australia, unde
predă la Universitatea din Adelaide.

J.M Coetzee și-a început cariera de romancier în 1974 cu un volum intitulat

,,Dusklands” („Ţinuturi în crepuscul”), care conținea doua nuvele: The Vietnam Project şi The
Narrative of Jacobus Coetzee, obținând renume internațional, în 1980, cu romanul „Waiting
for the Barbarians” („Așteptându-i pe barbari”) care îi aduce James Tait Black Memorial
Prize. Două dintre romanele sale i-au adus autorului cea mai prestigioasă distincţie literară
britanică, Premiul Booker câştigat în două rânduri. Prima dată cu romanul „Life and times of
Michael K”(Viaţa şi vremurile lui Michael K) un roman publicat în 1983 iar a doua oară cu
romanul „Disgrace” (Dezonoare) publicat în 1999.

Publică de-a lungul carierei numeroase volume: „Maestrul din Petersburg”, „Jurnalul unui an
prost”, „Epoca de fier”, „Elizabeth Costello”, „Foe”, „Copilăria lui Isus”, „Zilele de şcoală ale
lui Isus”( roman nominalizat la Man Booker Prize în 2016, continuă strania și fascinanta
poveste a micului Davíd și a părinților săi, protagoniștii din Copilăria lui Isus),

Din momentul publicării inițiale în 1974, a obținut, în general, răspunsuri pozitive din partea
cititorilor și a criticilor, mulți dintre ei admirându-și prezentarea și critica violenței inerente
mentalității colonialiste și imperialiste din lumea occidentală

În 2003 este laureat la premiului Nobel pentru Literatură.

 II. Rezumat- Robinson Crusoe

Robinson Crusoe s-a născut în anul 1632 în oraşul York într-o familia bogată având doi fraţi.
La vârsta de 19 ani şi-a pierdut interesul pentru studii şi a început să viseze la aventuri pe
mare, în ciuda faptului că tatăl lui îşi dorea ca el să devină avocat. Neavând aceeaşi dorinţă,
Robinson a plecat împreună cu un prieten pe un vas la Londra fără să anunâe pe nimeni. În
timpul călătoriei, pe mare s-a stârnit o furtună puternică, în timpul căreia Robinson a început
să se teamă pentru viaţa lui. Din fericire, deşi vasul a naufragiat lângă Yarsmouth, echipajul a
fost salvat de o altă navă. Căpitanul unei nave comerciale l-a luat ca membru al echipajului şi
l-a învăţat noţiuni de navigaţie şi matematică. La a doua călătorie a sa nava este urmărită de
piraţii mauri din largul Africii de Nord şi este deturnată iar Robinson este înrobit. Doi ani de
zile a rob al căpitanului piratului maur. Reuşeşte să evadeze şi ajunge în Brazilia unde devine
un meşteşugar abil, cumpără pământ şi cultivă trestie de zahăr şi tutun. Dorind să îşi extindă
afacerea, pleacă în Gunineea pentru a aduce sclavi. În urma expediţiei eşuate, el naufragiază
pe o insulă pustie. Învăţând să supravieţuiască de unul singur, Robinson a ajuns să se simtă
stăpânul insulei. După cincisprezece ani, descoperă urme de picior omenesc pe nisipul plajei,
iar mai târziu, oseminte. Presupune că este vorba de canibali, fapt care se și adeverește: într-o
zi, o salvează pe una dintre victime și îi dă numele de Vineri. Acesta devine sclavul său
credincios. După douăzeci şi opt de ani au parasit insula. Cei doi merg în Anglia, iar Robinson
află că ajunsese bogat între timp. După o vizită scurtă pe care o face mai târziu pe insula care
l-a găzduit atâta vreme, el promite să povestească și alte întâmplări.

Deși întoarcerea în Anglia marchează acel happy-ending atât de dorit de cititor, nu acesta este
elementul important în romanul lui Robison Crusoe. Călătoria protagonistului prin lumea
largă, peripețiile și lupta pentru supraviețuire reprezintă contextul societății engleze din
perioada respectivă. „El (Robinson Crusoe) este constructorul imperiului, omul care înfruntă
natura și iese învingător. Recompensa lui este calculată până la ultimul bănuț și este
meritată”1. Se căsătoreşte, însă căsnicia nu durează mult fiindcă soţia moare. După moartea
soţiei i-a revenit dorul de călătorii.

1
Leon D. Levițchi, Sever Trifu, Veronica Focșeneanu Pănăzan, Istoria literaturii engleze și americane,
București, Editura All Educational, 1998, p. 31
 III. Rezumat – Foe

Personajul principal al romanului este Susan Barton, o englezoaică care pleacă în căutarea
unicei fiice care poartă acelaşi nume ca şi ea, care a fost răpită şi dusă în Lumea Nouă. Susan
o urmărește spre Brazilia, dar în Bahia, îi pierde urma. Rămâne acolo doi ani însă lipsa banilor
şi dorinţa de a-şi găsi fata au făcut-o să se îmbarce pe un vas comercial care se îndrepta spre
Lisabona. La câteva zile după ce au părăsit portul, echipajul s-a răzvrătit. L-au ucis pe căpitan
iar pe ea, fiindcă devenise între timp amanta căpitanului, au pus-o într-o barcă împreună cu
cadavrul acestuia şi au lăsat-o în mijlocul valurilor. Astfel, purtată de curenţi, vânt şi vâsle a
naufragiat pe insula lui Cruso. A fost găsită pe plajă sleită de puteri şi moartă de sete de
Vineri, negrul care şi-a pierdut limba fie din cauza negustorilor de sclavi, fie Cruso a fost cel
care i-a tăiat-o. Enigmă care o macină pe Susan şi pe care încearcă să o descifreze pe întreg
parcursul romanului însă fără nici un rezultat. Un an de zile a petrecut Susan alături de Cruso
şi Vineri pe tărâmul pustie. Pe insulă acţiunea lipseşte cu desăvârşire, viaţa se scurgea aici
fără evenimente mari, Cruso neîncercând în niciun fel să se salveze, Vineri cu atât mai puţin,
ori să-şi facă viaţa mai uşoară. Singurul lucru pe care l-a construit în răstimpu-n care a trăit
aici fiind o serie de terase menite să servească eventualilor naufragiaţi care vor veni după el,
pentru că el, după cum însuşi mărturiseşte, nu are niciun fel de seminţe pe care să le fi putut
planta pe aceste terase. Deşi au existat momente intime între Susan şi Cruso, subiectele de
discuţie dintre cei doi se epuizează, acesta nedorind să vorbească despre viaţa lui de dinainte
de a ajunge pe insulă şi nici nu era curios de povestea vieţii lui Susan. Susan ajunge să îl
considere un om plictisitor, care deşi a trăit cincisprezece ani pe o insulă pustie nu are ce
povesti lumii. Cu Vineri nu putea comunica. Cruso l-a învăţat doar câteva cuvinte, suficiente
cât acesta să înţeleagă şi să se supună ordinelor. Plus că Susan simţea pentru Vineri un fel de
repulsie datorită handicapului acestuia. Furtuna puternică care a lovit insula şi boala lui Cruso
au fost ultimele evenimente la care insula i-a supus fiindcă au fost salvaţi de o ambarcaţiune.

Cruso, bolnav fiind, nu se poate opune îmbarcării pe vasul salvator, iar Vineri, deși ar fi putut
fugit oricând în adâncurile insulei, își urmează stăpânul pe vas. Singurul motiv pentru care
Vineri îi însoțește pe Cruso și pe Susan, este loialitatea și încrederea în stăpânul său. Cruso nu
supravieţuieşte voiajului către Europa şi cu doar trei zile înainte să ajungă în portul din Anglia
moare. Trupul i-a fost înfăşurat în giulgiu de pânză şi aruncat în mare.
Ajunsă pe uscat împreună cu Vineri, Susan acceptă sfaturile căpitanului ambarcaţiunii
salvatoare, primul de a se prezenta drept văduva lui Cruso pentru a-şi salva reputaţia iar cel
de-al doilea de a scrie o carte despre experienţa trăită pe insulă. Neavând suficient talent
artistic pentru a-şi putea scrie singură povestea, mânată însă de dorinţa de a strânge bani
pentru a-l putea trimite pe Vineri înapoi pe tărmurile natale, în Africa, Susan încearcă să-şi
vândă povestea, poveste pe care o relatează aproape în întregime sub forma unor scrisori,
adresate domnului Foe, un cunoscut scriitor preocupat de naufragii şi supravieţuiri
spectaculoase.

Rămasă cu Vineri, care nu știa ce înseamnă civilizație și nici să se descurce singur, Susan este
nevoită să-l ia în grijă, mai ales că după moartea lui Cruso, Vineri o consideră stăpâna lui.

Locuiesc o perioadă în casa domnului Foe, o casă care a ajuns pe mâna aprozilor din cauza
datoriilor pe care scriitorul le are. Pentru a face rost de bani, aceasta vinde diferite obiecte din
casă. Susan încearcă să îl educe pe Vineri, încearcă să îl înveţe diferite cuvinte şi să scrie.
Hotărâtă să îi redea libertatea şi să îl îmbarce pe Vineri pe o corabie care merge spre Africa
porneşte într-o călătorie spre Bristol. Ajunsă pe docurile din portul Bristol, Susan îşi dă seama
că ofiţerii şi căpitanii vaselor văd în Vineri un sclav bun de vândut pe bani mulţi și se decide
în cele din urmă să-l păstreze mai departe lângă ea.

Cei doi își continuă călătoria și ajung la refugiul lui Foe. Susan devine amanta acestuia. Foe
nu reuşeşte să ducă la bun sfârşit publicarea cărţii fiindcă consideră că povestea insulei nu este
suficient de intresantă ca să se vândă, drept pentru care introduce în naraţiune canibali şi
piraţi, lucru cu care Susan nu este de acord şi totodată doreşte să o reducă doar la un singur
episod pentru a-l încadra în adevarata poveste, istoria unei femei care îşi caută fiica pierdută.
Fiică, care o caută pe Susan când aceasta locuia în casa lui Foe şi care apare şi la finalul
romanului însă Susan nu o recunoaşte, o respinge.
 IV. Interpretarea operei

Romanul „Foe” al lui J.M Coetzee funcționează ca un hipertext, potrivit terminologiei lui
Genette în raport cu romanul „Robinson Crusoe”. Un roman apărut 267 de ani mai târziu
decât capodopera lui Daniel Defoe, care prezintă între paginile sale nu aventuri extraordinare
sau lecţii de supravieţuire pe o insulă pustie ci rostul scrisului şi al scriitorului, povestea
naşterii unei cărţi.

Readucând în actualitate istoria lui Crusoe, Coetzee propune o perspectivă nouă cu câteva
diferenţe esenţiale: numele naufragiatului e uşor modificat (Cruso, nu Crusoe); şi apar două
personaje importante pentru semnificaţiile romanului lui Coetzee: Susan Barton, vocea
narativă din cuprinsul textului, şi Foe, scriitorul la care Susan recurge pentru a-i scrie
povestea. Foe, nu este altul decât Daniel Defoe, pe numele său real Daniel Foe, ,,nume pe
care a ţinut să şi-l modifice adăugînd particula nobiliară «de“2, convins că asta i-ar aduce un
plus de prestigiu; totodată şi acesta a avut mari probleme cu creditorii acelei perioade.

Lumea lui Robinson Crusoe este lumea unui bărbat, femeile jucând un „rol secundar” în
această lume drept pentru care apar în roman în puţine rânduri: mama lui Crusoe, văduva din
Londra care are grijă de banii acestuia, negresele goale din golful Capului Verde iar spre
finalul romanului într-o singură propoziţie apare soţia care moare însă născându-i trei copii.
Crusoe pare să se fi descurcat suficient de bine fără femei în cei 28 de ani petrecuţi pe insulă.

Robinson Crusoe ar putea fi considerat un exemplu perfect pentru spiritul vremurilor în care a
fost scris. Modul în care Robinson cultivă și domnește insula și relația sclav-stăpân dintre el și
Vineri reprezintă atitudinea colonizării: bărbații europeni ajung pe o insulă străină și o
transformă într-un climat fertil, prin inteligența și munca grea. Localnicul, băştinaşul este
salvat de un mare pericol și, în semn de recunoștință pentru omul alb, devine servitorul său, pe
care stăpânul binevoitor îl învaţă limba, cultura şi religia europeană. Coetzee rescrie în secolul
al XX-lea povestea albului european Robinson Crusoe și soarta sa pe insulă adăugând propria
versiune în ceea ce priveşte colonizarea.

Dacă Crusoe a lăsat în urma lui o insulă populată, guvernată de legi, roditoare, Cruso
părăseşte insula lăsând un pământ sterp „- O să rămână în urma mea terasele şi zidurile. E de
ajuns. Mai mult decât de ajuns”3, un tărâm fără legi „legile sunt făcute cu un singur scop: (...)
ca să ne înfrâneze când dorinţele noastre sporescnecumpătat. Atâta vreme cât dorinţele ne

2
https://www.observatorcultural.ro/articol/vineri-foe-defoe-aventura-literaturii/
3
J.M Coetzee, Foe, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2016, p. 20
sunt cumpătate, n-avem nevoie de legi.(...) Pe insulă, nu există nici o lege, în afară de legea
după care muncim pentru pâinea noastră, care este o poruncă”4.

Vineri în opera lui Foe, în favoarea victimelor apartheidului și a sclaviei, este un personaj
african negru „el era negru, negru, cu un cap de lână neagră” (Foe de Coetzee), în timp ce
vineri de Crusoe, care nu stă în picioare pentru aceste cauze, este înfățișată ca fiind o versiune
anglicizată a unui om din Caraibe, care „avea toată dulceața și moliciunea unui european în
înfățișarea sa”.

Defoe a folosit vineri pentru a explora teme de religie, sclavie și subjugare, toate care trebuiau
o stare naturală de a fi în acea perioadă în istorie, iar Coetzee îl folosește pentru a explora mai
puternic temele sclaviei, identității negre și vocea oprimat

Dacă în romanul lui Defoe, Vineri este cel care trebuie educat,

Coetzee construieşte, în al său Vineri, un personaj uimitor, un adevărat personaj-problemă,

care dă un alt sens întregii naraţiuni Acesta nu numai că nu fusese învăţat de către Cruso să

4
Ibidem, p. 41
comunice în limba engleză, cum se întîmpla în cartea lui Defoe, ci nu vorbeşte deloc, nici
măcar în propria sa limbă, fiind incapabil de aşa ceva, ca urmare a unei vechi mutilări.

Căci, prin intermediul acestui om de culoare incapabil să-şi expună opiniile,

scriitorul abordează exact acele teme care sînt marile sale preocupări literare.
în cartea lui Defoe, Vineri reprezenta imaginea Celuilalt, a marginalităţii ce trebuia
educată/transformată pentru a corespunde normelor lumii „civilizate“, în Foe avem
nu unul, ci două personaje care, în ciuda aparenţelor, sînt privite drept marginale
de către ceilalţi: nu doar Vineri, ci şi Susan.
Acolo, Robinson nu-l învăţa pe Vineri decît să vorbească într-o engleză primitivă,
însă în Foe, deşi Cruso nu are cum să-l înveţe să vorbească vreo limbă, Susan
încearcă să-l înveţe să citească. Fapt semnificativ, la sugestia lui Foe, care îi
demonstrează că cititul poate fi învăţat şi în absenţa capacităţii de a utiliza
exprimarea orală.
fata nu poate nicidecum să fie fiica sa, cîtă vreme nu există poveşti în care să se
relateze istoriile unor fiice ce-şi caută mamele, ci doar ale unor mame ce-şi caută
fiicele! O motivaţie prin excelenţă literară, dovadă că Susan oricum nu are în
vedere realitatea, ci, la fel ca şi Foe, dar în cu totul alt sens decît acesta, doar
literatura. În conformitate cu această logică, dacă ceva nu există în cărţi, înseamnă
că nu poate exista nici în realitate… Identitatea este, prin urmare, definită şi ea în
termenii literaturii, nu ai existenţei –
Pentru Susan, cartea ce urmează a se scrie e o problemă de alegere a cuvintelor
potrivite, însă pentru Foe, aceeaşi carte (care deja a devenit alta în mintea sa!)
înseamnă în primul rînd strategie narativă, tehnică de convingere a cititorului,
suspans, răsturnare de situaţii, conflicte secundare, substrat moral.
El preferă insula în locul Londrei, preferă să prindă pește și să nu-i fie teamă unde
pune piciorul, căci insula este singurul loc în care se simte în siguranță
Susan Barton este un personaj foarte bine construit, pentru că trebuie să țină piept unei
societăți a cărui mentalitate se bazează pe exploatarea naturii în vederea creșterii profitului și
răspândirea sclaviei în Europa. Englezii îl privesc pe Vineri ca pe un sclav, deși acesta nu era
decât însoțitorul lui Barton, iar pe ea o văd ca o femeie ușuratică ce a trăit în concubinaj cu un
străin pe o insulă pustie, ca apoi să-i ia numele.