M

Descriere
e
n
i

u
 l

p
r
i
Căutare
n
 cCreare cont
 iAutentificare
p
U
a
 nl
e
l
t
e

p
e
r
Cuprins
s
o ascunde
n
 aÎnceput
 lRezumat
 eDistribuție
 Producție
 Tematică
 Lansare
 Aprecieri critice
 T
Premii
 oNote
 gBibliografie
 gLegături externe
l
e
Femeia nisipurilor (film)
A
25 limbi
p
r
e
c
i
e
 Articol
 Discuție

 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Unelte




De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Femeia nisipurilor

Afișul românesc al filmului

Titlu original 砂の女
dramă
Gen
film bazat pe literatură[*]
Regizor Hiroshi Teshigahara[1][2]
Scenarist Kobo Abe
Bazat pe romanul Femeia nisipurilor al lui Kōbō Abe
Kiichi Ichikawa
Producător
Tadashi Ōno[3]
Studio Tōhō
Distribuitor Tōhō
 Netflix
Director de imagine Hiroshi Segawa[3]
Montaj Fusako Shuzui[3]
Muzica Tōru Takemitsu
Eiji Okada[2][4]
Distribuție
Kyōko Kishida
Premiera 15 februarie 1964[5]
Premiera în România 7 noiembrie 1966
Durata 146 min.[3]
Țara Japonia
Locul acțiunii Japonia
Limba originală limba japoneză
Premii Premiul Juriului[*]
Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor[6]
Nominalizări
Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin
Prezență online
Modifică date / text

Femeia nisipurilor (砂の女 Suna no Onna?) este un film japonez din 1964, regizat de Hiroshi
Teshigahara și cu Eiji Okada și Kyōko Kishida în rolurile principale.[7] El face parte din Noul Val
Japonez, a obținut recenzii critice pozitive și a fost nominalizat la două premii Oscar. Scenariul
filmului este o adaptare realizată de Kōbō Abe a propriului său roman publicat în 1962.[3] Femeia
nisipurilor este al doilea din cele cinci filme pe care Teshigahara și Abe le-au făcut împreună.[8]
Personajul principal al filmului este un profesor pasionat de entomologie care sosește într-o regiune
de coastă îndepărtată de Tokio pentru a aduna insecte și, după ce pierde ultimul autobuz către oraș,
este găzduit de o femeie singură care locuia într-o carieră de nisip și devine captiv în acel spațiu.[7]
[9][10][11] Filmul a fost considerat o alegorie a conflictului cultural dintre Orient și Occident, cu
atitudinea lor diferită față de libertate și viață,[12] precum și o versiune modernă a mitului lui Sisif,
în care cei doi captivi (bărbatul și femeia) sunt nevoiți să adune zi de zi nisipul care cade în groapă.
[11]
Femeia nisipurilor a câștigat premiile Kinema Junpō, Mainichi și Panglica Albastră pentru cel mai
bun film,[13] precum și premiul special al juriului la Festivalul Internațional de Film de la
Cannes din 1964,[7][14] și a fost nominalizat la două premii Oscar (premiul pentru cel mai bun film
străin și premiul pentru cel mai bun regizor).[15]

Rezumat[modificare | modificare sursă]

Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Profesorul de biologie Niki Jumpei călătorește într-o zi de vară într-o regiune de coastă pentru a
aduna insecte care trăiesc în dunele de nisip, sperând să descopere o specie nouă care să-i poarte
numele.[9][10][11] Adoarme pe malul mării și pierde ultimul autobuz cu care putea să se întoarcă în
oraș, iar niște localnici îi sugerează să rămână peste noapte în satul lor.[9][10][11] Sătenii îl conduc
în sat și îl coboară pe o scară de frânghie către o casă aflată într-o carieră de nisip, unde o tânără
văduvă locuia singură după ce soțul și fiica ei fuseseră uciși de o furtună de nisip.[9][10]
[11] Această femeie simplă și umilă este angajată de săteni să adune nisipul ce urma a fi vândut
companiilor de construcții pentru a fi folosit la fabricarea betonului.[10][11] Îndepărtarea nisipului
protejează, de asemenea, casa și satul de mișcarea dunelor.[10][11][16]
 A doua zi dimineață, Jumpei constată că sătenii au luat scara de frânghie, așa că nu poate urca
pe dună deoarece nisipul se prăbușește în jurul lui.[9][10][11] Sătenii speră ca el să devină soțul
femeii și să o ajute să adune nisipul.[9][11] Amândoi sunt captivi: femeia nu are aspirații deosebite
și își acceptă soarta, în schimb bărbatul încearcă să scape de ea.[9][10][11] Încercările de evadare
ale lui Jumpei se soldează cu eșec, iar foamea și setea îl determină treptat să cedeze în fața voinței
sătenilor.[9][11] Cei doi captivi se apropie puțin câte puțin și devin iubiți.[9][16] Într-o dimineață,
folosind un cârlig improvizat atașat de o frânghie, Jumpei reușește să urce pe dună, dar nu se poate
orienta din cauza necunoașterii zonei și este prins în nisipuri mișcătoare.[17][18] Sătenii îi aud
strigătele de ajutor și îl scot de acolo, aducându-l în cariera de nisip.[17][18]
În cele din urmă, Jumpei se resemnează cu situația sa.[11] Cere să i se permită să vadă marea câteva
minute pe zi, iar sătenii acceptă cu condiția ca el să facă dragoste cu femeia în fața lor.[19] Disperat,
Jumpei este de acord și încearcă să forțeze femeia, dar ea reușește să scape.[19] Timpul trece, iar
bărbatul captiv descoperă o modalitate de a obține apă din nisipul care se umezește noaptea și
devine obsedat de perfecționarea acestei tehnici,[10][16][18] care devine singura realizare utilă a
vieții sale.[11] Atunci când femeia rămâne însărcinată, sătenii o duc la medic și uită să ia cu ei scara
de frânghie. Jumpei are șansa să fugă, dar preferă să aștepte întoarcerea femeii și să rămână alături
de ea.[9][16] Ultima imagine a filmului arată un raport al poliției, care dezvăluie că Jumpei este dat
dispărut de șapte ani.[17]

Distribuție[modificare | modificare sursă]

 Eiji Okada — entomologul Niki Jumpei[3]

 Kyōko Kishida — „femeia nisipurilor”[3]

 Kōji Mitsui — bătrânul satului[3][20]

 Hiroko Itō — soția entomologului (în flashbackuri)[3]

 Sen Yano — sătean[3]

 Ginzō Sekiguchi — sătean[3]

 Kiyoko Ichihara — sătean[3]

 Tamutsu Tamura[3]

 Hiroyuki Nishimoto — sătean[3]

Producție[modificare | modificare sursă]

Dunele de nisip din apropierea orașului Hamaoka

Scenariul filmului este inspirat în mare măsură din romanul Femeia nisipurilor (砂の女 Suna no
Onna) al lui Kōbō Abe, fiind scris chiar de autorul cărții și publicat în numărul din ianuarie 1963 al
revistei Shinario a Asociației Scenariștilor Japonezi, apoi republicat în numărul din februarie 1964
al revistei Eiga geijutsu („Arta filmului”).[3] Femeia nisipurilor a fost al doilea film la care Abe a
colaborat cu regizorul Hiroshi Teshigahara, primul film realizat de cei doi fiind Kashi To
Kodomo (Otoshiana, 1962).[7][8] Cineastul Teshigahara era fiul fondatorului unei școli de
aranjamente florale (ikebana) și a desfășurat o activitate artistică variată (de la
modelarea ceramicii și organizarea ceremoniilor ceaiului până la regizarea spectacolelor de operă și
a lungmetrajelor de cinema).[11][21] Avea atunci vârsta de 37 de ani și, deși regizase până atunci
doar un singur film artistic (Kashi To Kodomo), lucrase la realizarea filmelor documentare.
[11] Scurtmetrajul documentar Tokyo 1958 (1958) oferă o imagine modernă a capitalei japoneze,
[22] marcată prin creșterea inegalității sociale, a ratei de sinucideri, a aglomerării urbane, a poluării
și a spiritului consumerist și mai ales prin abandonarea tot mai mare a tradițiilor.[23] În filmele sale
Hiroshi Teshigahara oferă o importanță mai mare imaginilor decât dialogului și se dovedește a fi un
critic al societății japoneze postbelice.[23]
Filmul Femeia nisipurilor a fost produs de compania Teshigahara Production, fiind filmat pe o
peliculă alb-negru, și are o durată de 146 de minute.[3] Producătorii filmului au fost Kiichi
Ichikawa și Tadashi Ōno.[3] Bugetul producției a fost de aproximativ 100.000 de dolari americani.
[23][24] Lungimea peliculei este de 4.020 de metri.[25]

Dunele de nisip din apropierea orașului Tottori

Filmările au avut loc pe parcursul a patru luni[23] în zona dunelor de nisip din apropierea orașului
Hamaoka, aflat în districtul Ogasa din prefectura Shizuoka,[26] sau, după alte surse, în zona dunelor
de nisip din apropierea orașului Tottori din prefectura Tottori.[23] Rolurile principale au fost
interpretate de Eiji Okada, cunoscut ca iubitul japonez din filmul franco-japonez Hiroshima,
dragostea mea (1959), și Kyōko Kishida, cunoscută pentru rolul femeii căsătorite plictisite care se
implică într-o relație amoroasă cu o frumoasă studentă în domeniul artelor, interpretată de Ayako
Wakao, în filmul Manji (1964) al lui Yasuzō Masumura.[23]
Secvența distribuției cu care începe filmul este o compoziție grafică avangardistă a
artistului Kiyoshi Awazu, care are obiectivul de a evidenția vizual esența filmului.[23] Acea
compoziție conține imaginea unor amprente digitale și ale unor ștampile și o mică operă artistică
tradițională japoneză cu un bărbat captiv între dungi ondulate ce imită dunele de nisip.[23] Este
sugerat în mod subtil conflictul dintre identitate (reprezentată de amprenta digitală și de ștampile) și
societate (reprezentată de opera de artă tradițională) în Japonia postbelică prin migrarea tinerilor
săteni către orașele occidentalizate și abandonarea tradițiilor culturale ca urmare a atracției
exercitate de un stil de viață modern.[23]

Tematică[modificare | modificare sursă]

Amestecul cultural orientalo-occidental era observat inclusiv în

comportamentul familiei imperiale japoneze. Fotografie din 1955.
Femeia nisipurilor este, potrivit regizorului Hiroshi Teshigahara, o fantezie documentară[12] și a
generat o multitudine de interpretări critice.[23] Ca și alte creații artistice similare (de
exemplu, piesa de teatru existențialistă Cu ușile închise (1944) a lui Jean-Paul Sartre, piesa de teatru
absurd Ce zile frumoase! (1961) a lui Samuel Beckett sau filmul mexican El ángel
exterminador (1962) al lui Luis Buñuel), el are o natură suprarealistă și parțial absurdă.[12][27]
Filmul lui Teshigahara este în primul rând o alegorie a conflictului cultural dintre Orient și
Occident, cu atitudinea lor diferită față de libertate și viață,[12] și reflectă schimbarea identității
naționale japoneze ca urmare a modernizării rapide a țării după cel de-al Doilea Război Mondial.
[27] Personajul principal Niki Jumpei este, la începutul filmului, întruchiparea unei persoane de tip
occidental: este ambițios și individualist, apreciază abordarea științifică a vieții și bunăstarea
materială, poartă haine în stil european, dar, cu toate acestea, el este îndepărtat din punct de vedere
emoțional de lumea din jurul său și nu este decât unul dintre milioanele de locuitori ai
metropolei Tokio.[12][27] Personajul încearcă inițial să scape și se opune sarcinii de strângere a
nisipului care i s-a încredințat, dar, până la sfârșitul filmului, își acceptă soarta la fel ca Sisif, regele
Ephyrei, condamnat să împingă veșnic pe un deal o stâncă uriașă, care odată ajunsă în vârf, se
rostogolea din nou la vale.[23][27] În cursul numeroaselor luni petrecute în cariera de nisip,
personajul suferă o evoluție de la indignare până la umilință, se rupe de viața sa anterioară (de
exemplu, el este îmbrăcat în haine tradiționale japoneze la finalul filmului), își pierde chiar și
dorința de a părăsi locul său de captivitate, dar dobândește o libertate interioară.[12] Această
evoluție se încadrează în filozofia taoistă, care promovează necesitatea omului de a fi în armonie cu
mediul social-natural și de a nu i se împotrivi.[12] Omul nu mai este un individ izolat, ci devine o
parte a unei comunități.[27]
Criticii au remarcat perfecțiunea stilistică a filmului, erotismul său intens și profesionismul
reprezentării dinamice a dunelor în continuă mișcare.[27]

Lansare[modificare | modificare sursă]

Femeia nisipurilor a fost lansat oficial în perioada februarie – aprilie 1964 în Japonia, unde a fost
distribuit de compania Toho.[28] După o lansare limitată în cinematograful Miyukiza din cartierul
Hibiya (sectorul Chiyoda, Tokyo) la 15 februarie 1964,[3] a avut loc o lansare generală două luni
mai târziu, la 18 aprilie 1964, într-o versiune redusă la o durată de 127 de minute, identică cu
versiunea lansată în străinătate.[29] Filmul a obținut venituri mari în Japonia și s-a clasat pe locul 1
în topul celor mai bune filme japoneze ale anului 1964, realizat de revista Kinema Junpō.[30]
După ce a fost prezentat la 30 aprilie 1964 la Festivalul Internațional de Film de la Cannes (Franța),
filmul a fost lansat la 17 septembrie 1964 în Statele Unite ale Americii de către compania Pathé
Contemporary Films sub titlul Woman in the dunes într-o versiune subtitrată în limba engleză cu o
durată redusă de 127 de minute.[3][10] El a fost unul din cele cinci filme japoneze vizionate
la Festivalul de Film de la New York din luna septembrie a acelui an și a rulat la Cinema II
(cinematograful lui Don Rugoff de pe Third Avenue din New York), unde a obținut un succes
financiar neașteptat.[23] Recenziile critice ale severului Bosley Crowther de la The New York
Times și ale altor critici au contribuit, de asemenea, la succesul filmului.[23]
Au urmat lansări oficiale ale filmului în Franța la 11 noiembrie 1964, în Danemarca la 17 decembrie
1965, în Țările de Jos la 23 decembrie 1965, în Australia la 24 mai 1966 (la Festivalul de Film de la
Adelaide), în Republica Federală Germania la 24 iunie 1966, în Mexic la 12 august 1966,
în Suedia la 14 septembrie 1966, în Argentina la 5 octombrie 1966, în Italia la 29 iunie 1967,
în Ungaria la 21 ianuarie 1971 și în Belgia la 29 ianuarie 1971.[31]
Lansarea filmului pe casetă VHS în 1991 de către compania Connoisseur Video Collection a trecut
în mare parte neobservată și a fost repede uitată.[23] Compania de distribuție video The Criterion
Collection a lansat în anul 2007 un set de DVD-uri ce cuprindea Femeia nisipurilor în versiunea sa
originală cu durată integrală, precum și alte două filme ale lui Teshigahara: Pitfall (1962) și The
Face of Another (1966).[23][32] Acest set este acum epuizat.[32] În august 2016 Criterion a lansat
filmul pe suport Blu-ray, cu un transfer nou de înaltă definiție.[33]

Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]

Muncile lui Sisif, reprezentate în 1914 de Max Klinger. Femeia

nisipurilor a fost considerat o repovestire modernă a mitului lui Sisif.

Filmul Femeia nisipurilor a avut parte de cronici critice pozitive, iar unii critici au evidențiat unele
asemănări cu filmul Kuragejima: Legende de pe o insulă sudică (1968), capodopera ulterioară a
lui Shohei Imamura, care înfățișează într-un mod halucinant un mod de viață străvechi, diferit de
viața modernă.[10]
În perioada lansării filmului, criticul contemporan Bosley Crowther de la The New York
Times considera Femeia nisipurilor un „film alegoric ciudat extrem de captivant”, care prezintă
dizolvarea voinței individuale și a spiritului uman în urma presiunilor exercitate de mediul social în
care trăiește.[9] În opinia criticului, Teshigahara creează cu lirism și vigoare un decor apăsător care
provoacă descurajarea spirituală a individului și resemnarea acestuia.[9] Rutina zilnică a strângerii
nisipului a fost asemănată de criticul Kevin Thomas de la Los Angeles Times cu o muncă a lui Sisif,
făcându-l pe bărbatul captiv să se întrebe: „Strângem nisipul ca să trăim sau trăim ca să strângem
nisipul?”.[10][11] Potrivit cineastului Teshigahara, libertatea omului este doar o iluzie, iar omul
trebuie să-și găsească propriul scop al vieții.[10] Combinând filozofia cu erotismul într-un mod
surprinzător, Femeia nisipurilor „rămâne o capodoperă, o contemplare atemporală a misterului de
bază al vieții și un triumf al stilului îndrăzneț și inovator”, scria Kevin Thomas.[10]
Criticul american Roger Ebert a adăugat în 1998 Femeia nisipurilor în lista sa a marilor filme.
[11] Considerând acest film ca o repovestire modernă a mitului lui Sisif, Ebert a scris: „Nu a existat
niciodată o fotografie a nisipului ca acesta (nu, nici măcar în Lawrence al Arabiei) și, prin ancorarea
atât de fermă a poveștii în această realitate fizică tangibilă, operatorul Hiroshi Segawa îl ajută pe
regizor să realizeze sarcina dificilă a povestirii unei parabole ca și cum s-ar întâmpla cu adevărat”.
[11] Concluzia criticului este următoarea: „Spre deosebire de unele parabole care sunt puternice
prima oară și doar pioase atunci când sunt revăzute, „Femeia nisipurilor” își păstrează puterea,
deoarece este o uniune perfectă între subiect, stil și idee”.[11] Strictly Film School l-a descris ca
fiind „o alegorie suplimentară și bântuitoare a existenței umane”.[34] Potrivit lui Max Tessier, tema
principală a filmului este dorința de a fugi de lume.[35]
Creația muzicală a compozitorului Tōru Takemitsu a fost, de asemenea, lăudată. Nathaniel
Thompson a scris: „muzica experimentală deseori discordantă [a lui Takemitsu] este aici aproape un
personaj, strecurându-se în țesătura celuloidului la fel de imperceptibil ca nisipul”.[36] Potrivit lui
Ebert, coloana sonoră „nu subliniază acțiunea, ci o batjocorește, cu note înalte, jalnice și aspre, ca
un vânt metalic”.[11]
În prezent, filmul lui Teshigahara este mai puțin cunoscut decât capodoperele cinematografice ale
avangardei europene de la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960 precum Hiroshima,
dragostea mea (1959) al lui Alain Resnais, À bout de souffle (1960) al lui Jean-Luc
Godard, 8½ (1963) al lui Federico Fellini, Persona (1966) al lui Ingmar
Bergman și Accident (1967) al lui Joseph Losey, în ciuda caracterului său enigmatic și a frumuseții
vizuale.[23] Enciclopedia cinematografică germană Lexikon des internationalen Films îl descrie
astfel: „metaforă existențială plină de simbolism vizual uimitor care reflectă dezorientarea societății
japoneze după războiul pierdut, capitularea împăratului și economia globală în schimbare. O piatră
de hotar a cinematografiei japoneze”,[37] în timp ce publicația germană de
specialitate Evangelischen Filmbeobachter îl consideră „un film japonez simbolic despre poziția
omului în lume, care oferă spectatorului multe posibilități de interpretare. Foarte stimulant pentru
oamenii care gândesc atunci când merg la cinema”.[38]
Enciclopedia cinematografică germană Lexikon des internationalen Films descrie astfel acest film:
„Un profesor din Tokyo pierde autobuzul pentru călătoria de întoarcere după o călătorie la mare.
Sătenii îi propun să rămână peste noapte în coliba unei femei de vârstă mijlocie, care îi oferă o
îngrijire prietenoasă. A doua zi dimineață, o dună uriașă de nisip îl împiedică să revină la viața
normală. Treptat, el se împacă cu soarta sa, care îl obligă să muncească pentru a opri înaintarea
dunei, și cu proprietăreasa sa, față de care începe să simtă o atracție sexuală. Metaforă existențialistă
plină de simboluri vizuale puternice, care reflectă dezorientarea societății japoneze după războiul
pierdut, abdicarea împăratului și confruntarea cu o economie mondială în schimbare. O piatră de
hotar în cinematografia japoneză.”.[39] Femeia nisipurilor are în prezent un rating de aprobare de
100% pe site-ul agregatorului de recenzii Rotten Tomatoes, pe baza a 29 recenzii, cu o medie
ponderată de 8,79/10.[40] Nu există încă un consens critic cu privire la film.[40] Femeia
nisipurilor a fost unul dintre cele zece filme favorite ale cineastului rus Andrei Tarkovski.[41]

Premii[modificare | modificare sursă]

Femeia nisipurilor a câștigat numeroase premii în Japonia și în străinătate: premiul special al
juriului la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 1964,[7][14] premiile Kinema
Junpō, Mainichi și Panglica Albastră pentru cel mai bun film și pentru cel mai bun regizor.
[13] Filmul lui Teshigahara a fost nominalizat, de asemenea, la două premii Oscar: premiul pentru
cel mai bun film străin al anului 1964 (pe care l-a obținut filmul italian Ieri, azi, mâine al
lui Vittorio De Sica)[42][43] și premiul pentru cel mai bun regizor al anului 1965 (pe care l-a
obținut regizorul american Robert Wise pentru filmul Sunetul muzicii).[44]
În anul 2004 criticii ziarului american The New York Times au inclus Femeia nisipurilor în lista
celor mai bune 1.000 de filme făcute vreodată.[45][46]
Data
Laureat/
Premiu ceremonie Categorie Rezultat Note
laureați
i
Marele Premiu Hiroshi
Nominalizare
Festivalul Internațional 29 aprilie – 14 (Palme d'Or) Teshigahara [7][14]
de Film de la Cannes mai 1964 Premiul special Hiroshi [47]
Câștigat
al juriului Teshigahara
Premiile Mainichi 1965 Hiroshi [48]
cel mai bun film Câștigat
Teshigahara [49]
cel mai bun Hiroshi Câștigat
regizor Teshigahara
 Data
Laureat/
Premiu ceremonie Categorie Rezultat Note
laureați
i
Tôtetsu
cele mai bune
Hirakawa
Câștigat
decoruri Masao
Yamazaki
cea mai bună Tōru
Câștigat
muzică Takemitsu
Hiroshi
cel mai bun film Câștigat
Premiile Panglica Teshigahara
1965 [50]
Albastră cel mai bun Hiroshi
Câștigat
regizor Teshigahara
Hiroshi
cel mai bun film Câștigat
Premiile de film Kinema Teshigahara
1965 [30]
Junpō cel mai bun Hiroshi
Câștigat
regizor Teshigahara
cel mai bun film Hiroshi
5 aprilie 1965 Nominalizare [7][42]
străin Teshigahara
Premiile Oscar
cel mai bun Hiroshi [51]
18 aprilie 1966 Nominalizare
regizor Teshigahara [44]
Premiile Union de la
Hiroshi
critique de cinéma 1967 Marele Premiu Câștigat [52]
Teshigahara
(Belgia)

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ http://www.imdb.com/title/tt0058625/, accesat în 9 aprilie 2016 Lipsește sau este vid: |
title= (ajutor)

2. ^ a b http://www.filmaffinity.com/es/film957823.html, accesat în 9 aprilie 2016 Lipsește sau este

vid: |title= (ajutor)

3. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s Galbraith IV (2008), p. 208.

4. ^ http://www.imdb.com/title/tt0058625/fullcredits, accesat în 9 aprilie 2016 Lipsește sau este vid: |
title= (ajutor)

5. ^ „Femeia nisipurilor”, Internet Movie Database, accesat în 3 iunie 2022

6. ^ http://www.oscars.org/oscars/ceremonies/1966 Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)

7. ^ a b c d e f g Sharp (2011), p. 248.

8. ^ a b sv Michael Tapper (14 decembrie 2007), „Årets filmer 2007”, Sydsvenskan, accesat în 18
martie 2020
9. ^ a b c d e f g h i j k l en Bosley Crowther (17 septembrie 1964), „Adaptation of Japanese Novel Is
Engrossing: Two-Character Movie at Lincoln Center”, The New York Times, accesat în 18 martie
2020
10. ^ a b c d e f g h i j k l m n en Kevin Thomas (5 septembrie 1997), „'Woman in the Dunes' an
Erotic Masterpiece”, Los Angeles Times, accesat în 18 martie 2020
11. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t en Roger Ebert (1 februarie 1998), „Woman in the
Dunes movie review (1964)”, Chicago Sun Times, accesat în 17 martie 2020
12. ^ a b c d e f g en Patricia Erens, „Suna no Onna”, în Tom Pendergast și Sara Pendergast
(ed.), International Dictionary of Films and Filmmakers, ed. a IV-a, St. James Press, New York,
2001, vol. 1, pp. 1167—1169.
13. ^ a b Hammer (1991), pp. 304, 328, 335.
14. ^ a b c en „Festival de Cannes: Woman in the Dunes”. festival-cannes.com. Accesat în 28
februarie 2009.
15. ^ Hammer (1991), pp. 529–530.

16. ^ a b c d en Nina Cornyetz, The ethics of aesthetics in Japanese cinema and literature :
polygraphic desire, Routledge, Taylor & Francis Group, Londra – New York, 2007, p. 59.
17. ^ a b c en James Reid Paris, Classic Foreign Films: From 1960 to Today, Carol Publishing
Group, Secaucus, NJ, 1993, p. 90.
18. ^ a b c en Beverley Bare Buehrer, Japanese films: a filmography and commentary, 1921–
1989, McFarland & Co., Jefferson, North Carolina, 1990, p. 182.
19. ^ a b en Michael Wilmington (30 ianuarie 1998), „`Woman in the Dunes' still has erotic
power”, Chicago Tribune, accesat în 23 martie 2020
20. ^ Galbraith IV (2002), p. 241.

21. ^ Sharp (2011), p. 247.

22. ^ Sharp (2011), pp. 247–248.

23. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p en Christopher Weedman (25 septembrie 2016), „Japan's

Modernist Enigma: Woman in the Dunes on Criterion”, Film International, accesat în 23 martie
2020
24. ^ en Kristie Hassen, „Woman in the Dunes (Suna no Onna) (1964)”, Rotten Tomatoes,
accesat în 18 martie 2020

25. ^ ja Femeia nisipurilor în Japanese Movie Database

26. ^ ja Masanobu Nishijima (21 august 2014). „浜岡砂丘:安部公房「砂の女」上映５０年

撮影地は今… [Hamaoka sakyū: Abe kōbō `suna no on'na' jōei 50-nen satsuei-chi wa ima…]”.
Mainichi Shimbun. Arhivat din original la 6 octombrie 2014.

27. ^ a b c d e f en Jonathan Crow, „Woman in the Dunes (1964) – Hiroshi

Teshigahara”, AllMovie, accesat în 19 martie 2020
28. ^ Galbraith IV (2008), pp. 208, 210.

29. ^ Galbraith IV (2008), p. 210.

30. ^ a b Hammer (1991), p. 304.

31. ^ en „Woman in the Dunes (1964) – Release Info”, IMDb, accesat în 1 noiembrie 2020

32. ^ a b en „Three Films by Hiroshi Teshigahara”, Criterion, The Criterion Collection,

accesat în 19 martie 2020
33. ^ en „Woman in the Dunes”, Criterion, The Criterion Collection, accesat în 19 martie 2020

34. ^ en Acquarello. „Suna no Onna, 1964 [Woman in the Dunes]”. Arhivat din original la 21
ianuarie 2013. Accesat în 28 ianuarie 2013.

35. ^ en Adriana Boscaro; Franco Gatti; Massimo Raveri (1990). Rethinking Japan:
Literature, visual arts & linguistics. Psychology Press. p. 60. ISBN 9780904404784 – via Google
Books.

36. ^ en Nathaniel Thompson. „Woman in the Dunes”. TCM (www.tcm.com). Arhivat

din original la 23 noiembrie 2018. Accesat în 19 ianuarie 2020.

37. ^ de Femeia nisipurilor în Lexikon des Internationalen Films

38. ^ de Evangelischen Filmbeobachter, Evangelischer Presseverband München, Kritik, nr.

232/1966.

39. ^ de Femeia nisipurilor în Lexikon des Internationalen Films

40. ^ a b en „Woman in the Dunes (Suna no Onna) (1964)”, Rotten Tomatoes, accesat în 23
iunie 2020
41. ^ en Tom Lasica (martie 1993). „Tarkovsky's Choice”. Sight & Sound. British Film
Institute. 3 (3). Accesat în 17 martie 2020.

42. ^ a b Hammer (1991), p. 529.

43. ^ en „The 37th Academy Awards (1965)”, Oscars.org, Academy of Motion Picture Arts and
Sciences, accesat în 17 martie 2020

44. ^ a b Hammer (1991), p. 530.

45. ^ en Peter M. Nichols (ed.), The New York Times Guide to the Best 1,000 Movies Ever
Made, ed. a II-a, St. Martin's Griffin, New York, 2004.

46. ^ en „The Best 1,000 Movies Ever Made”, The New York Times, arhivat din original la 22
martie 2012, accesat în 17 martie 2020

47. ^ en „Cannes Film Festival (1964)”, IMDb, accesat în 14 martie 2020

48. ^ Hammer (1991), p. 328.

49. ^ en „Mainichi Film Concours (1965)”, IMDb, accesat în 14 martie 2020

50. ^ Hammer (1991), p. 335.

51. ^ Galbraith IV (2002), p. 585.

52. ^ en „Grand Prix de l'UCC (1967)”, IMDb, accesat în 14 martie 2020

 Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 en Galbraith IV, Stuart (2002). The Emperor and the Wolf: The Lives and Films of Akira Kurosawa
and Toshiro Mifune . Faber and Faber, Inc. ISBN 978-0-571-19982-2.

 en Galbraith IV, Stuart (2008). The Toho Studios Story: A History and Complete Filmography.
Lanham, Maryland–Toronto–Plymouth: Scarecrow Press. ISBN 978-0-8108-6004-9. Accesat în 29
octombrie 2013.

 en Hammer, Tad Bentley (1991). International film prizes: an encyclopedia . New

York&Londra: Garland Publishing Inc. ISBN 978-0-571-19982-2.

 en Sharp, Jasper (2011). Historical dictionary of Japanese cinema. Lanham, Md.: Scarecrow
Press. ISBN 978-0-8108-5795-7.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 en Femeia nisipurilor la Internet Movie Database

 en Femeia nisipurilor (film) la Allmovie

 ja Femeia nisipurilor în Japanese Movie Database

 en Woman in the Dunes: Shifting Sands, un eseu al lui Audie Bock pentru Criterion Collection

[arată]
v•d•m
Filme regizate de Hiroshi Teshigahara
[arată]
v•d•m
Premiul Mainichi pentru cel mai bun film
[arată]
v•d•m
Premiul Panglica Albastră pentru cel mai bun film
[arată]
v•d•m
Premiul Kinema Junpō pentru cel mai bun film
[arată]
v•d•m
Premiul juriului (Festivalul de Film de la Cannes)

Categorii:
 Filme din 1964
 Filme regizate de Hiroshi Teshigahara
 Filme japoneze
 Filme în limba japoneză
 Filme Toho

 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 11 august 2023, ora 22:12.

 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții
identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate
 Despre Wikipedia
 Termeni
 Cod de conduită
 Dezvoltatori
 Statistici
 Declarație cookie
 Versiune mobilă


 C
o
m
uPrezenta ediţie a cărţii TERAPIA COGNITIVĂ A TULBURĂRILOR DE PERSONALITATE este
tversiunea în limba română a ediţiei a treia a cărţii COGNITIVE THERAPY OF PERSONALITY
ăDISORDERS, editată de Aaron T. Beck, Denise D. Davis, Arthur Freeman, şi publicată în 2015, la
Guilford Press.
l
Această lucrare, utilizată pe scară largă de către practicieni ca sursă de informații și instrument de
ă
învățare, reprezintă cartea de căpătâi pentru înțelegerea și tratamentul tulburărilor de personalitate
ț
din perspectiva terapiei cognitiv-comportamentale (TCC). Capitolele, care abordează 12 tulburări
i
specifice, se bazează pe exemple clinice ilustrative și instructive. Cartea oferă date științifice
m
recente despre fiecare tulburare și prezintă strategii eficiente pentru diagnosticul diferențial,
e
conceptualizarea de caz, implementarea intervențiilor TCC individualizate și depășirea obstacolelor
a
în terapie.
lNoutăți în această ediție
i
• Include abordări și cercetări clinice inovative; explică teoria cognitivă a tulburărilor de
m
personalitate
i
•t Capitole despre mecanismele neuronale, aspecte privitoare la diversitatea culturală și despre
tulburarea
a de personalitate depresivă
t• Capitole despre tulburările asociate și managementul problemelor clinice
ă
• Capitolele despre tulburări specifice cuprind acum secțiuni despre scopurile, progresul și
încheierea
a tratamentului, precum și despre grija clinicianului pentru propria persoană

c
o
n
• Discută conceptele și criteriile de diagnostic din DSM 5
• Trece în revistă progresele înregistrate în evaluarea convingerilor asociate tulburărilor de
personalitate

Despre autor
Aaron Temkin Beck (n. 18 iulie 1921) este un psihiatru american, profesor emerit în departamentul
de psihiatrie de la Universitatea din Pennsylvania. Este considerat atât tatăl terapiei cognitive, cât și
al terapiei cognitiv-comportamentale. Teoriile sale sunt utilizate pe scară largă în tratamentul
depresiei clinice și a diferitelor tulburări de anxietate. Beck a dezvoltat, de asemenea, măsuri de
auto-raportare a depresiei și anxietății, în special Beck Depression Inventory (BDI), care a devenit
unul dintre instrumentele cele mai utilizate pentru măsurarea severității depresiei. În 1994, el și fiica
sa, psihologul Judith S. Beck, au fondat Institutul non-profit Beck pentru terapia cognitivă a
comportamentului, care oferă tratament, instruire și cercetare TCC. În prezent, Beck este
președintele emerit al organizației.

Aaron Temkin Beck (born July 18, 1921) is an American psychiatrist who is professor emeritus in
the department of psychiatry at the University of Pennsylvania. He is regarded as the father of both
cognitive therapy and cognitive behavioral therapy. His pioneering theories are widely used in the
treatment of clinical depression and various anxiety disorders. Beck also developed self-report
measures of depression and anxiety, notably the Beck Depression Inventory (BDI) which became
one of the most widely used instruments for measuring depression severity. In 1994, he and his
daughter, psychologist Judith S. Beck, founded the nonprofit Beck Institute for Cognitive Behavior
Therapy providing CBT treatment, training, and research. Beck currently serves as President
Emeritus of the organization.
Beck is noted for his research in psychotherapy, psychopathology, suicide, and psychometrics. He
has published more than 600 professional journal articles, and authored or co-authored 25 books.
He has been named one of the "Americans in history who shaped the face of American Psychiatry",
and one of the "five most influential psychotherapists of all time" by The American Psychologist in
July 1989. His work at the University of Pennsylvania inspired Martin Seligman to refine his own
cognitive techniques and later work on learned helplessness.

Caracteristici
Prezenta editie a cartii Terapia cognitiva a tulburarilor de personalitate este versiunea in limba
romana a editiei a treia a cartii Cognitive Therapy of Personality Disorders , editata de Aaron T.
Beck, Denise D. Davis, Arthur Freeman, si publicata in 2015, la Guilford Press. Aceasta lucrare,
utilizata pe scara larga de catre practicieni ca sursa de informatii si instrument de invatare,
reprezinta cartea de capatai pentru intelegerea si tratamentul tulburarilor de personalitate din
perspectiva terapiei cognitiv-comportamentale (TCC). Capitolele, care abordeaza 12 tulburari
specifice, se bazeaza pe exemple clinice ilustrative si instructive. Cartea ofera date stiintifice
recente despre fiecare tulburare si prezinta strategii eficiente pentru diagnosticul diferential,
conceptualizarea de caz, implementarea interventiilor TCC individualizate si depasirea obstacolelor
in terapie. Noutati in aceasta editie Include abordari si cercetari clinice inovative; explica teoria
cognitiva a tulburarilor de personalitate Capitole despre mecanismele neuronale, aspecte privitoare
la diversitatea culturala si despre tulburarea de personalitate depresiva Capitole despre tulburarile
asociate si managementul problemelor clinice Capitolele despre tulburari specifice cuprind acum
sectiuni despre scopurile, progresul si incheierea tratamentului, precum si despre grija clinicianului
pentru propria persoana Discuta conceptele si criteriile de diagnostic din DSM 5 Trece in revista
progresele inregistrate in evaluarea convingerilor asociate tulburarilor de personalitate

Data de Fechamento da obra: 5-1-2023 O Vade Mecum Saraiva, livro jurídico mais vendido do
Brasil, chega à sua 35ª edição, totalmente revisto e atualizado. Veja a seguir um pouco do que você
vai encontrar neste Vade Mecum e entenda a razão de ele ser preferido em meio a tantos outros
disponíveis no mercado: - Legislação revista e atualizada a cada edição (ele reúne as normas mais
importantes do ordenamento jurídico) tudo selecionado com base na grade curricular das principais
faculdades de Direito e em editais de concursos para carreiras jurídicas; - Notas remissivas e índices
são várias correlações entre as matérias e índices multifuncionais, que ajudarão você a rapidamente
pesquisar por assunto, ordem alfabética, cronológica, pelo número do diploma ou por seu tema; -
Dicas de pesquisa (legal design) - tutorial nas páginas iniciais sobre como consultar a legislação e
manusear seu Vade Mecum. Além de tudo isso, a partir desta edição, uma NOVIDADE: Saraiva
Conecta: acesso exclusivo e gratuito à plataforma de conteúdos complementares ao livro, na qual
você terá disponível: Legislação adicional diplomas que completam o extenso conteúdo impresso da
obra, para você consultar em qualquer lugar; Materiais complementares para estudo; Serviço
Atualize seu Código atualização semanal de todo o conteúdo impresso. Tradição, organização e
estrutura, aliadas à confiabilidade da marca Saraiva Jur, explicam por que o Vade Mecum Saraiva é
há mais de 15 anos o produto de legislação mais vendido no mercado. Principais Atualizações da
35.ª edição: - Constituição Federal (até EC n. 128, de 22-12-2022) - Código Civil Quóruns de
deliberação dos sócios da sociedade limitada (Lei n. 14.451, de 21-9-2022) Mudança da destinação
do edifício ou da unidade imobiliária (Lei n. 14.405, de 12-7-2022 - Código de Processo Civil
Honorários advocatícios (Lei n. 14.365, de 2-6-2022) Representação Judicial do Município (Lei n.
14.341, de 18-5-2022) - Código Penal Fraude com a utilização de ativos virtuais, valores
mobiliários ou ativos fi nanceiros (Lei n. 14.478, de 21-12-2022) Homicídio contra menor de 14
anos (Lei n. 14.344, de 24-5-2022) - Código de Processo Penal Suspensão do prazo processual (Lei
n. 14.365, de 2-6-2022) - Código Tributário Nacional ICMS de combustíveis, energia elétrica,
comunicações e transporte coletivo (Lei Complementar n. 194, de 23-6-2022) - Código de Trânsito
Brasileiro (MP n. 1.153, de 29-12-2022, e Lei n. 14.440, de 2-9-2022) - CLT CIPA e ausência
justificada ao serviço (Lei n. 14.457, de 21-9-2022) Teletrabalho (Lei n. 14.442, de 2-9-2022)
Anotações na CTPS (Lei n. 14.438, de 24-8-2022 - Legislação Complementar Desarmamento
(Decreto n. 11.366, de 1º-1-2023) IRPJ e CSLL Regras de preços de transferência (MP n. 1.152, de
28-12-2022) Serviços de ativos virtuais (Lei n. 14.478, de 21-12-2022) Programa emprega +
mulheres (Lei n. 14.457, de 21-9-2022) Planejamento familiar alterações (Lei n. 14.443,de 2-9-
2022) FGTS alterações (Lei n. 14.438, de 24-8-2022) Medidas trabalhistas (Lei n. 14.437, de 15-8-
2022) Securitização e Letra de Risco de Seguro (Lei n. 14.430, de 3-8-2022) Seguro de fiança
locatícia (Circular n. 671, de 1.º-8-2022) Lei Anticorrupção Regulamento (Decreto n. 11.129, de 11-
7-2022) Registros Públicos alterações (Leis n. 14.421, de 20-7-2022 e n. 14.382, de 27-6-2022)
Leia menos
COLLEGIUM Psihologie

Seria Collegium. Psihologie este iniţiată de Adrian Neculau.

© 2006, 2012, 2017 by Editura POLIROM Această carte este protejată prin copyright.
Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi
xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică,
inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe
dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit,
precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului
reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc
penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

Pe copertă: © Saporob/Dreamstime.com www.polirom.ro Editura POLIROM Iaşi, B-dul Carol I nr.

4; P.O. BOX 266, 700506 Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P.
53 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: DAVID, DANIEL Tratat de psihoterapii
cognitive şi comportamentale / Daniel David. Ed. a 3-a, rev. – Iaşi: Polirom, 2017 Conţine
bibliografie. ISBN print: 978-973-46-6819-9 ISBN ePub: 978-973-46-3176-6 ISBN PDF:
978-973-46-3177-3 615 Printed in ROMANIA

Ediţia a III-a revăzută şi adăugită

POLIROM 2017

DANIEL DAVID este profesor „Aaron T. Beck” universitar doctor la Universitatea „Babeş-Bolyai”
din Cluj-Napoca (UBB), România, directorul International Institute for the Advanced Studies of
Psychotherapy and Applied Mental Health şi al Centrului Român de Psihoterapie Cognitivă şi
Raţional-Emotivă şi Comportamentală (afiliat cu Albert Ellis Institute, SUA). De asemenea, este
profesor asociat (adjunct professor) la Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, SUA,
şi director al programului de cercetare din cadrul Albert Ellis Institute din SUA. Ca practician, este
psiholog principal în psihologie clinică şi psihoterapie acreditat de Colegiul Psihologilor din
România şi supervizor în psihoterapie acreditat de Albert Ellis Institute (diplomate) şi de Academy
of Cognitive Therapy (fellow) din SUA. În 2005 şi 2016 a fost consilier pe probleme de cercetare al
ministrului Educaţiei şi Cercetării, iar din 2016 este prorectorul UBB pentru cercetare,
competitivitate-excelenţă şi publicaţii ştiinţifice. De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut
Psihologie clinică şi psihoterapie. Fundamente (ed. I, 2006; ed. II, 2013), Metodologia cercetării
clinice. Fundamente (2006), Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale (ed. I, 2006; ed. a
II-a, 2012), Dezvoltare personală şi socială. Eseuri şi convorbiri despre viaţă (2014), Psihologie şi
tehnologie. Fundamente de roboterapie şi psihoterapie prin realitate virtuală (în colab., 2015) şi
Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie
cognitiv-experimentală (2015).

Lui Aaron Beck şi Albert Ellis, mentorii mei în acest domeniu. Lui John Watson şi Frederick
Skinner, care, deşi nu am avut şansa să-i cunosc, m-au marcat prin actul intelectual prin care au
împins, poate prea devreme pentru a fi înţeleşi, gândirea umană la limitele ei.

„...oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se întâmplă, ci de cum înţeleg/interpretează ei ceea ce li se

întâmplă...” Epictet

Cuprins Prefaţă la ediţia a III-a.................................................................................. 15 Prefaţă la

ediţia a II-a................................................................................... 17
Introducere................................................................................................. 19
Mulţumiri.................................................................................................. 25

Capitolul 1. Terapia cognitiv-comportamentală. Delimitări conceptuale şi

evoluţie............................................................................................. 27 1.1. Delimitări
conceptuale........................................................................ 27 1.2. Istoric şi
evoluţie.............................................................................. 30 1.2.1. Evoluţia terapiei
cognitiv-comportamentale..................................... 30 1.2.1.1. Terapia comportamentală – prima
paradigmă ştiinţifică în psihoterapie........................................................... 30 1.2.1.2. Noua cale:
terapia cognitivă (anii ’60).............................. 46 1.2.1.3. Sinteza: apariţia terapiei
cognitiv-comportamentale (anii ’70)...... 48 1.2.2. Istoricul terapiei cognitiv-comportamentale din
perspectivă epistemologică.................................................... 53 1.3. Terapia
cognitiv-comportamentală în România........................................... 57

Capitolul 2. Sănătate şi boală....................................................................... 63 2.1. Aspecte

generale............................................................................... 63 2.2. Paradigma
cognitiv-comportamentală...................................................... 71 2.2.1.
Fundamente........................................................................... 71 2.2.2. Modelul ABC
cognitiv.............................................................. 73 2.2.2.1. Evenimentul activator
(A).............................................. 74 2.2.2.2. Prelucrările informaţionale/cogniţiile
(B)........................... 74 2.2.2.3. Prelucrări informaţionale inconştiente............................... 91
2.2.2.4. Funcţiile prelucrărilor informaţionale................................ 91 2.2.2.5. Consecinţe
(C)........................................................... 94 2.2.3. Modelul ABC
comportamental...................................................105 2.2.3.1. Antecedente
(A)........................................................106 2.2.3.2. Comportament (behavior)
(B)........................................106 2.2.3.3. Consecinţe (C)..........................................................106
2.2.4. Implicaţii ale modelelor ABC cognitiv şi ABC comportamental...........108 2.2.5. Frontiere în
abordarea cognitiv-comportamentală a sănătăţii şi bolii...... 113 2.2.5.1. Limite ale terapiei
cognitiv-comportamentale..................... 113 2.2.5.2. Mituri referitoare la terapia
cognitiv-comportamentală.......... 114

Capitolul 3. Anatomia actului psihoterapeutic................................................ 119 Capitolul 4.

Psihodiagnostic şi evaluare clinică cognitiv-comportamentală......... 123 4.1.
Fundamente.................................................................................. 123

Capitolul 5. Conceptualizarea clinică cognitiv-comportamentală...................... 133 5.1. Aspecte

generale............................................................................. 133 5.2. Modele etiopatogenetice în
conceptualizarea specifică................................ 135 5.3. Modele etiopatogenetice în conceptualizarea
generală................................ 137 5.3.1. Modelul
stres-vulnerabilitate..................................................... 137 5.3.2. Modelul factorilor
comuni....................................................... 138 5.3.3. Modelul mecanismelor de coping
succesiv.................................... 140 5.3.4. Modelul cvadrinivelar al subiectului
uman.....................................141 5.3.5. Modelul triarhic al dinamicii
terapeutice...................................... 144 5.4. Implicaţii clinice ale conceptualizării specifice şi
generale.......................... 146

Capitolul 6. Relaţia terapeutică cognitiv-comportamentală.............................. 147 6.1. 6.2. 6.3. 6.4.

6.5. 6.6.

Aspecte generale............................................................................. 147

Empatia....................................................................................... 147 Acceptarea
necondiţionată................................................................. 149
Congruenţa................................................................................... 149
Colaborarea.................................................................................. 150 Rolul transferului şi
contratransferului în terapia cognitiv-comportamentală......151

Capitolul 7. Proceduri şi tehnici de terapie cognitiv-comportamentală............... 153 7.1.

Fundamente.................................................................................. 153 7.2. Proceduri de intervenţie la
nivel cognitiv............................................... 155 7.2.1. Proceduri de restructurare
cognitivă............................................ 157 7.2.1.1. Etapa 1: tehnici de identificare a structurilor
cognitive locale (gânduri automate) disfuncţionale şi/sau iraţionale...... 159 7.2.1.2. Etapa 2: tehnici
de modificare a structurilor cognitive locale (gânduri automate) disfuncţionale şi/sau iraţionale......
163 7.2.1.3. Etapa 3: tehnici de control al contaminării psihologice........ 185 7.2.1.4. Etapa 4:
tehnici de identificare şi modificare a structurilor cognitive generale disfuncţionale şi/sau
iraţionale............... 188 7.2.1.5. Etapa 5: tehnici de identificare şi modificare a structurilor cognitive
inconştiente................................ 188 7.2.2. Procedurile rezolvării de probleme şi antrenamentului
asertiv............. 189 7.2.3. Proceduri de inoculare a stresului (Stress Innoculation Training –
SIT)............................................ 193 7.3. Proceduri de intervenţie la nivel
comportamental..................................... 194 7.3.1. Tehnici de accelerare a
comportamentului..................................... 196 7.3.1.1. Prin modificarea
consecinţelor...................................... 196 7.3.1.2. Prin modificarea
antecedentelor.................................... 203 7.3.2. Tehnici de decelerare a
comportamentului.................................... 204 7.3.2.1. Prin modificarea
antecedentelor.................................... 204 7.3.2.2. Prin modificarea
consecinţelor...................................... 205

7.4. Proceduri de intervenţie la nivel biologic............................................... 209 7.4.1. Proceduri de

relaxare.............................................................. 210 7.4.1.1. Antrenamentul
autogen................................................ 210 7.4.1.2. Relaxarea progresivă
Jacobson.......................................213 7.4.1.3. Tehnica
biofeedback....................................................215 7.4.1.4. Tehnica de control al
respiraţiei......................................217 7.4.2. Proceduri de activare
fiziologică.................................................218 7.4.2.1. Tehnica expunerii
interoceptive/hiperventilaţiei...................218 7.4.2.2. Tehnica aplicării tensiunii (applied
tension).......................219 7.4.3. Tehnici de modificare a comportamentelor
respondente.....................219 7.4.3.1. Tehnica expunerii (flooding)..........................................219
7.4.3.2. Tehnica implozivă..................................................... 220 7.4.3.3. Tehnica desensibilizării
progresive................................. 220 7.4.3.4. Tehnica expunerii
gradate.............................................221 7.5. Proceduri cognitiv-comportamentale
multimodale..................................... 222 7.5.1. Sugestia, hipnoza şi
hipnoterapia............................................... 222 7.5.2. Proceduri meditative (concentrative versus
mindfulness).................... 228 7.6. Proceduri
eclectice...........................................................................231 7.6.1. Tehnica interpretării viselor (din
tradiţia dinamic-psihanalitică)............231 7.6.2. Tehnica jocului de rol în condiţii ecologice (din
tradiţia umanist-existenţial-experienţială)................................ 232 7.7. Prescripţiile
cognitiv-comportamentale („temele pentru acasă”).................... 232 7.8. Particularităţi ale
procedurilor cognitiv-comportamentale............................ 234 7.8.1. Tehnici
cognitiv-comportamentale de grup/în grup.......................... 234 7.8.2. Tehnici
cognitiv-comportamentale autoadministrate (self-help)............ 235 7.8.3. Prescripţii/sfaturi pentru
viaţă................................................... 236 7.8.4. Adaptări la sugar, copil, adolescent şi vârsta a
treia......................... 237 7.8.5. Variaţii culturale................................................................... 238
7.8.6. Promovarea sănătăţii.............................................................. 238 7.8.7. Intervenţii în situaţii
de criză.....................................................241 7.9. Noi dezvoltări în procedurile
cognitiv-comportamentale..............................241 7.9.1. Bombardamentul
subliminal..................................................... 242 7.9.2. Proceduri de realitate virtuală, roboterapie şi
aplicaţii online............. 247 7.9.3. Proceduri de abordare a prelucrărilor inconştiente de
informaţie......... 249 7.9.4. Consiliere genetică şi psihologie evoluţionistă................................ 249
7.9.5. Ştiinţe cognitive.................................................................... 250 7.10. Concluzii şi
discuţii..........................................................................251

Capitolul 8. Prototipul unui demers terapeutic cognitiv-comportamental............ 253 8.1.

Fundamente.................................................................................. 253 8.2. Secvenţele de derulare a
terapiei cognitiv-comportamentale......................... 254 8.3. Exemplificarea unei şedinţe terapeutice
cu focalizare pe modelul ABC cognitiv.................................................................. 257 8.4. Studiu de
caz (cazul Dana) – exemplificarea unui demers
cognitiv-comportamental................................................................... 263 8.4.1. Conceptualizarea
cazului. O abordare din perspectiva terapiei
cognitiv-comportamentale........................................................ 266

8.4.2. Tratament/planul de intervenţie. O abordare din perspectiva terapiei

cognitive............................................................................. 268 8.5. Blocaje şi erori în terapia
cognitiv-comportamentală..................................270

Capitolul 9. Cercetare şi eficienţă în terapia cognitiv-comportamentală............. 273 9.1. Aspecte

generale............................................................................. 273 9.2. Suport ştiinţific şi
psihoterapie............................................................ 274 9.3. Suportul teoretico-experimental şi clinic
al terapiei cognitiv-comportamentale.................................................... 280 9.3.1.
Eficienţa/eficacitatea terapiei cognitiv-comportamentale în tratamentul bolilor şi promovarea
sănătăţii..................................281 9.3.2. Eficienţa/eficacitatea terapiei cognitiv-comportamentale
faţă de alte forme de terapie..................................................... 282 9.4. Factori comuni versus factori
specifici în eficienţa psihoterapiei................... 283 9.5. Psihoterapie versus
farmacoterapie....................................................... 285 9.6. Noi dezvoltări în cercetarea din terapia
cognitiv-comportamentală................. 286

Capitolul 10. Educaţie şi formare în terapia cognitiv-comportamentală.............. 293 10.1. Aspecte

generale............................................................................. 10.2. Aspecte
specifice............................................................................ 10.2.1. Psihologia
pozitivă................................................................ 10.2.2. Provocarea
paraprofesioniştilor.................................................. 10.2.3. Provocarea terapiilor autoadministrate şi
online.............................. 10.2.4. Rolul factorilor comuni în procesul de formare..............................
10.3. Noi dezvoltări şi tendinţe în formarea în terapia cognitiv-comportamentală......

293 295 295 297 298 299 300

Capitolul 11. Noi direcţii şi frontiere în terapia cognitiv-comportamentală......... 303 Remarci

finale......................................................................................... 305 Resurse clinice, de formare şi de
cercetare în terapia cognitiv-comportamentală........................................................307
Glosar.................................................................................................... 309
Bibliografie..............................................................................................317 ANEXE Anexa 1.
Scale/teste clinice utilizate în terapia cognitiv-comportamentală.......... 329 1.1. Profilul distresului
emoţional (PDE; autori: David Opriş, MA, şi Bianca Macavei, MA)........................ 329 1.2.
Chestionarul gândurilor automate (ATQ – Automatic Thoughts Questionnaire; autori: dr. Steve
Hollon şi dr. Phillip Kendall), adaptat de Ramona Moldovan, MA......................................................
332 1.2.A. Chestionarul Young de scheme cognitive (YSQ – Young Schema Questionnaire; autor:
dr. Jeffrey Young), adaptat de Simona Trip, MA..................................................... 334

1.2.B. Scala de atitudini disfuncţionale, formele A şi B (DAS – Disfunctional Attitudes Scale,

Versions A and B; autori: dr. Aaron Beck et al.), adaptată de Bianca Macavei, MA.........341 1.3.
Scala de cogniţii raţionale şi iraţionale (GABS-SF – General Attitude and Beliefs Scale-Short Form;
autori: dr. Helen Lindner et al.), adaptată de Bianca Macavei,
MA......................................................... 346 1.4. Scala de evaluare a intervenţiei în terapia cognitivă
(CTRS – Cognitive Therapy Rating Scale, Academy of Cognitive Therapy; autori: dr. Jeffrey Young
şi dr. Aaron Beck), adaptată de Bianca Macavei, MA......................................................... 350
Anexa 2 2.1. Fişe sintetice pentru terapia cognitiv-comportamentală............................... 355 2.1.A.
Modelele ABC cognitiv şi comportamental (adaptate cu permisiune după modelele de la Albert Ellis
Institute)...... 355 2.1.B. Formular de Conceptualizare Clinică Modelul Bio-Psiho-Social
„Stres-Vulnerabilitate”............................................................ 357 2.2. Decalogul
iraţionalităţii.................................................................... 358 2.3. Decalogul
raţionalităţii..................................................................... 358 2.4. Sfaturi pentru o viaţă raţională şi
fericită............................................... 360 2.5. Automonitorizarea demersului
terapeutic.................................................361 2.6. Prescripţii psihologice – pastile
psihologice............................................ 362

Anexa 3. Componente validate ştiinţific din relaţia psihoterapeutică (American Psychological

Association – APA)........................................... 363 Anexa 4. Modificări
(erate/revizuiri/adăugiri/corecturi) în ediţia a II-a............. 365

Prefaţă la ediţia a III-a Ediţia a III-a a lucrării Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale
este o variantă uşor revizuită a ediţiei a II-a (2012). Pe lângă inerentele corecturi de text, am
eliminat unele aspecte care nu mai erau valide prin prisma evoluţiilor ştiinţifice între 2012 şi 2017
(spre exemplu, schimbările de la DSM-IV la DSM 5) şi am inclus succint noi idei/precizări. Nu sunt
schimbări majore de la ediţia a II-a la ediţia a III-a, dar sunt schimbări necesare, pentru o reflectare
cât mai bună a stării de fapt în domeniu. Aşa cum rezultă din ghidurile clinice internaţionale
(Division 12 of American Psychological Association, Cochrane Reviews, National Institute for
Health and Clinical Excellence etc.), psihoterapiile cognitive şi comportamentele continuă să
rămână „standardul de aur” în tratamentul psihologic al celor mai multe condiţii clinice, devenind în
acelaşi timp mult mai integrate în forma coerentă a psihoterapiei cognitiv-comportamentale, care, la
rândul său, devine tot mai mult o platformă generală de integrare a psihoterapiei moderne.

Prefaţă la ediţia a II-a Prefaţa la ediţia a II-a are o structură şi un conţinut similare altor prefeţe pe
care le-am scris (de exemplu, prefaţa la ediţia a II-a a lucrării Psihologie clinică şi psihoterapie.
Fundamente, David, 2013, Editura Polirom), reflectând, în principiu, un mod personal de gândire şi
exprimare atunci când concep o ediţie revizuită a unei lucrări. Prima ediţie a acestei lucrări a apărut
în anul 2006. Aşadar au trecut şase ani de atunci. În ştiinţă, şase ani pot însemna mult, chiar la
nivelul manualelor didactice care, în mod obişnuit, sunt mai stabile sub aspectul conţinutului decât
lucrările de cercetare (fie ele cărţi/monografii sau articole), care trebuie să reliefeze imediat
dinamica domeniului. Ce s-a întâmplat în acest domeniu în acest interval? În primul rând, ştiinţa a
evoluat, astfel că au apărut noutăţi importante. În consecinţă, era obligatoriu să publicăm o ediţie
revizuită a lucrării, care să includă aceste noi dezvoltări (chiar dacă sunt prezentate doar la un nivel
general). Aşadar acest volum conţine informaţii ştiinţifice noi faţă de prima ediţie. În plus, am
eliminat părţi care, din cauza dinamicii domeniului, nu se mai justifică într-un volum publicat, ele
putând fi urmărite în dinamica lor în varianta online; aici mă refer la anexele 4 şi 5 din prima ediţie
a lucrării. În al doilea rând, se ştie că aproape nici o lucrare ştiinţifică, mai ales una voluminoasă de
tip manual didactic (textbook/handbook), nu este perfectă. Astfel, uneori apar erori de scriere (de
exemplu, de redactare, ortografice), de conţinut (de exemplu, anumite teorii sunt interpretate
incorect sau incomplet) sau de precizie a referinţelor indicate (de exemplu, citări imprecise ca an,
titlu etc.). Pentru a identifica aceste erori din prima ediţie, am cerut studenţilor, colegilor sau celor
care au citit lucrarea să mi le semnaleze. De asemenea, am recitit eu cu atenţie textul. Practic, aici
am urmat modelul standard în domeniu: erată/corecturi la ediţia publicată (vezi ca exemplu
profesorul Daniel Dennet, care publică erate/corecturi online la lucrările sale, pe baza comentariilor
cititorilor). Aşadar am cules în această perioadă comentarii de la cititorii lucrării mele, astfel încât
am elaborat erate/corecturi pe care le-am inclus fie direct în text, ca note corective la prima ediţie,
fie în Anexa 4 (acelea care nu pot fi prezentate în text fără a-i afecta cursivitatea). Voi face la fel cu
această ediţie a II-a. În al treilea rând, numeroşi cititori erau interesaţi de mai multe detalii,
neînţelegând că lucrarea de faţă nu este o monografie a unor teme-ţintă (de exemplu, tehnici de
intervenţie cognitiv-comportamentală), cu prezentări detaliate, ci un manual didactic
(textbook/handbook), cu prezentări reprezentative, la un nivel mediu de analiză. Pentru a satisface
însă şi această cerinţă a cititorilor, am adăugat mai multe titluri bibliografice noi, în care se regăsesc
detalii asupra temelor prezentate, ce pot fi studiate de cei interesaţi. Toate aceste dezvoltări şi
aspecte au fost abordate de mine în cadrul cursurilor universitare organizate pe baza acestei lucrări,
dar nu au fost incluse într-o lucrare scrisă. Aşadar, în prezenta ediţie a lucrării, (1) am inclus
conţinut nou, dar am şi eliminat părţi care nu se mai justifică într-un manual didactic, într-o vreme
în care dinamica informaţiei, prezentată şi

18

PREFAŢĂ LA EDIŢIA A II-A

online, este foarte mare, (2) am făcut corecturi ortografice/gramaticale şi de conţinut (inclusiv de
citări mai puţin precise) şi (3) am adăugat mai multe referinţe care pot fi consultate de cei interesaţi
de mai multe detalii. Cele mai multe modificări le-am inclus direct în text, iar pe unele, care au fost
mai importante, le-am prezentat şi ca erată/clarificări/modificări/nuanţări în Anexa 4 (pentru a avea
o imagine de ansamblu asupra modificărilor faţă de ediţia I). Această ediţie a II-a a lucrării Tratat de
psihoterapii cognitive şi comportamentale este astfel una corectată, revizuită şi adăugită, luând în
calcul şi comentariile cititorilor. Am încercat, oricât am fost de tentat, să nu adaug foarte mult text
nou, astfel încât rezultatul să fie cu adevărat o ediţie a II-a a lucrării anterioare, şi nu o lucrare
diferită, fie ea una derivată sau una complet nouă. Sper ca această ediţie a doua să fie cel puţin la fel
de utilă ca prima ediţie!

Introducere Psihoterapia este arena unde valoarea se întâlneşte frecvent cu impostura. Aşa cum în
medicină, alături de o medicină ştiinţifică, există şi una neştiinţifică (de exemplu, bioenergetică), şi
în psihoterapie, alături de o psihoterapie ştiinţifică, există şi o psihoterapie neştiinţifică. Din păcate,
spre deosebire de medicină, deseori psihoterapia nu are curajul să fie tranşantă şi să spună ferm:
„asta merge”, „asta nu merge” şi „asta este istorie”. Acest lucru duce la coexistenţa paşnică a valorii
cu impostura şi la contaminarea abordării ştiinţifice cu abordări neştiinţifice. Este important să
conştientizăm însă faptul că numai o abordare tranşantă poate asigura dezvoltarea, deoarece ea ne
permite să investim resursele existente în lucrurile care contează şi să nu risipim aceste resurse,
timpul nostru, al pacienţilor şi al studenţilor noştri în abordări depăşite de vremuri; este un semn de
respect faţă de profesionişti, faţă de domeniu şi de beneficiarii lui (pacienţii) şi faţă de studenţi.
Până nu demult, din cauza accesului dificil la informaţie, furnizorii de psihoterapie din ţară puteau
face aproape orice. Unii utilizează şi astăzi metode de psihoterapie care amintesc de ritualuri
barbare (de exemplu, proiecţia în foc) sau de practicile unei babe cu o bogată experienţă de viaţă.
Modelul „guru” este dominant şi mulţi studenţi, deprivaţi informa- ţional din cauza stilului propriu
(pentru unii, cursul este încă mai important decât sursa bibliografică) sau a unui blocaj
informaţional obiectiv, au fost racolaţi în „culte psihoterapeutice”. Examinaţi, vă rog, lista şcolilor
de psihoterapie recunoscute de European Association for Psychotherapy
(http://www.europsyche.org/) şi verificaţi apoi câte dintre ele apar în tratatele ştiinţifice de
psihologie (Gleitman et al., 2000; Gleitman et al., 2011) sau medicină (Kaplan şi Sadock, 1998;
Sadock et al., 2014). Veţi fi surprinşi să observaţi că puţine! Restul sunt „culte” organizate nu pe
baza datelor ştiinţifice, ci pe baza a ceea ce spune „guru” (fondatorul şcolii). Odată cu accesul la
informaţie, lucrurile se schimbă. Beneficiarii serviciilor de psihoterapie sunt mai educaţi şi nu mai
acceptă orice. Mi-am încurajat mereu pacienţii şi studenţii să-şi dezvolte simţul raţional-critic, iar
atunci când li se oferă un serviciu, înainte de a-l cumpăra, să întrebe ce dovezi sunt că acesta
funcţionează. Acestea fiind spuse, nu vreau ca lucrarea să se transforme într-o luptă cu alte şcoli de
psihoterapie. Ea nu este împotriva a ceva, ci este pentru ceva. Ea reliefează fundamentele
psihoterapiilor cognitive şi comportamentale, într-o sintagmă general acceptată, utilizată şi de noi
pe parcursul lucrării: terapie cognitiv-comportamentală. Terapia cognitiv-comportamentală,
înţeleasă ca prototip al psihoterapiei ştiinţifice,

20

TRATAT DE PSIHOTERAPII COGNITIVE ŞI COMPORTAMENTALE

este acea formă de psihoterapie care se întemeiază, asemenea medicinei, pe cercetări ştiinţifice
serioase. Este aproape paradoxal că trebuie să te lupţi pentru a impune psihoterapia ştiinţifică şi
pentru a o exorciza de abordările neştiinţifice; pentru unii, aceasta pare o strategie à la Don Quijote!
La urma urmei, nu toată lumea face psihoterapie ştiinţifică, odată ce se înscrie într-o şcoală clasică
de psihoterapie? Deşi toţi cei care practică o astfel de psihoterapie cred cu siguranţă că fac
psihoterapie ştiinţifică, adevărul este altul. Faptul că există şi se practică de sute de ani, că a rezistat
de-a lungul timpului, că sunt institute în Europa sau SUA care o promovează, că este bine
organizată etc. nu sunt argumente sau garanţii că demersul unei şcoli de psihoterapie este ştiinţific şi
eficient. Şi astrologia sau vrăjitoria se practică de mii de ani (au rezistat de-a lungul timpului),
există institute de astrologie (vrăjitorie) şi se oferă servicii şi formare în domeniu, bine organizate!
Psihoterapia ştiinţifică este acel demers psihoterapeutic care: (1) are o teorie bine testată şi susţinută
ştiinţific prin studii experimentale; (2) are eficienţa (cum funcţionează în condiţii de
laborator)/eficacitatea (cum funcţi- onează în practica clinică) stabilită prin studii clinice controlate
(de exemplu, studii clinice experimentale/randomizate), şi/sau, fără ca acesta să fie un criteriu
absolut necesar, (3) are analize de eficienţă a costurilor atunci când este implementată. Aşa se
testează un serviciu medical ştiinţific, aşa se testează şi un serviciu psihologic/ psihoterapeutic
ştiinţific. Restul psihoterapiilor, care îşi întemeiază teoriile şi eficienţa pe (1) intuiţiile fondatorului
de şcoală, (2) analize de caz, (3) analize calitative etc., sunt demersuri nevalidate încă. Aceasta nu
înseamnă că ele nu sunt valide sau că nu pot fi validate, ci că trebuie privite cu suspiciune până vor
trece proba testării; într-adevăr, merită să avem un semn de întrebare în condiţiile în care unele nu
au fost în stare să se valideze ştiinţific după aproape un secol de la apariţie! Analizele de caz şi cele
calitative, de exemplu, contribuie la generarea şi/sau exemplificarea unei teorii şi/sau proceduri, nu
la validarea şi testarea lor! Aşadar mesajul acestei lucrări pentru toate şcolile de psihoterapie este de
a ne întâlni integrativ pe terenul serviciilor validate ştiinţific şi de a arăta ce înseamnă acestea,
utilizând terapia cognitiv-comportamentală ca model. La o analiză atentă se poate spune că opţiunea
primordială a omului a fost să fie „cognitiv”, optând pentru cunoaştere în detrimentul confortului şi
vieţii veşnice din Paradis! Angajamentul meu faţă de terapia cognitiv-comportamentală nu este însă
unul născut din credinţă, ci unul născut din ştiinţă şi din responsabilitate pentru domeniul meu de
studiu, pentru pacienţi şi studenţi. Dacă cercetarea ştiinţifică va scoate în evidenţă alte abordări
psihoterapeutice mai eficiente, atunci, din respect pentru profesia pe care o am, pentru pacienţii pe
care îi văd şi pentru studenţii pe care îi educ, mă voi angaja într-un nou demers. Nu sunt îndrăgostit
de terapia cognitiv-comportamentală, ci de o abordare serioasă şi ştiinţifică în psihoterapie. În acest
moment, ea este cel mai bine reflectată de terapia cognitiv-comportamentală. Şi este foarte probabil
să rămână aşa, căci terapia cognitiv-comportamentală are structura unui demers ştiinţific. Ea se
dezvoltă continuu, asumându-şi propriile limitări şi încercând să le depăşească. Astfel, în timp ce
este posibil să auziţi un terapeut cognitiv-comportamental, aşa cum auziţi un medic, spunând că nu
ştie clar ce are

INTRODUCERE

21

pacientul sau că nu există încă un tratament pentru problema acestuia, un „terapeut tradiţional” ştie
tot, iar dacă ceea ce ştie nu funcţionează, vina nu o poartă el sau limitele tehnicii utilizate, ci
pacientul, pentru că este rezistent! Aşadar, dacă veţi analiza şcolile de psihoterapie, veţi constata că
cele mai multe vă prezintă o perspectivă „holistă”, închisă, pietrificată în timp; modelul prezentat
astăzi este cel angajat de „guru” în secolele trecute, ca şi cum ştiinţa nu ar fi progresat de atunci.
Este uimitor! Terapia cognitiv-comportamentală este însă altfel. Dacă examinăm lucrările din anii
’70 şi pe cele de după anul 2000, vom vedea că sunt diferite, reflectând clar evoluţia cercetării în
domeniu. România pare mereu o ţară defazată. La noi, tendinţele internaţionale apar de obicei cu o
întârziere de decenii. De exemplu, dacă modernismul a apărut, la nivel european, în jurul anului
1453, la noi a apărut în jurul anului 1600! Este totuşi bine că aceste tendinţe apar... Mai rău este
când ele apar în mod distorsionat. Aceasta a fost şi soarta terapiei cognitiv-comportamentale. A fost
adesea promovată în ţară de autodidacţi care nu au parcurs un riguros program de formare, iar
aceştia au reflectat eronat anumite aspecte ale terapiei cognitiv-comportamentale, erori care au
apărut din modul în care autodidactul a încercat să înţeleagă perspectiva cognitiv-compor-
tamentală; ţinând cont de faptul că ea este o formă de tratament, aceste erori pot avea implicaţii
deontologice. Volumul de faţă prezintă bazele psihoterapiilor cognitive şi comportamentale. Ideile
cuprinse în paginile lui sunt atât o sinteză a literaturii de specialitate, cât şi o reevaluare a unor
publicaţii proprii, naţionale şi internaţionale. Integrarea lor în această lucrare oferă o perspectivă
comprehensivă şi coerentă asupra domeniului terapiei cognitiv-compor tamentale. După această
secţiune de introducere sunt prezentate istoricul şi dezvoltarea terapiei cognitiv-comportamentale la
nivel internaţional şi naţional (capitolul 1), mecanismele de sanogeneză şi patogeneză implicate în
starea de sănătate, respectiv de boală (capitolele 2, 3, 4 şi 5), modul în care se stabileşte relaţia
psihoterapeutică (capitolul 6) şi principalele proceduri/pachete şi tehnici de terapie
cognitiv-compor- tamentală (capitolul 7). În capitolul 8 se ilustrează clinic demersul
cognitiv-compor- tamental, iar în capitolul 9 se discută critic eficienţa terapiei
cognitiv-comportamentale, după care se prezintă modalitatea de a deveni terapeut
cognitiv-comportamental (capitolul 10) şi noile tendinţe şi frontiere în domeniu (capitolul 11). După
secţiunea „Remarci finale” sunt prezentate „Resursele clinice”, de formare şi cercetare în domeniu,
la nivel internaţional şi naţional. Anexele oferă materiale de lucru (de exemplu, scale clinice) cu
impact pentru practica şi cercetarea în domeniu. Glosarul de la final are rolul de a ajuta cititorul să
se orienteze în volumul mare de informaţii prezentate în lucrare fără a fi nevoit să penduleze mereu
între diverse secţiuni ale acesteia pentru a-şi reaminti definiţiile unor constructe; în plus, el
urmăreşte consacrarea unor termeni şi constructe, pentru a asigura un demers coerent în literatura de
specialitate din ţară, evitând pseudoprobleme generate de suprapuneri şi confuzii terminologice.
Aşadar lucrarea insistă asupra aspectelor procedurale ale terapiei cognitiv-comportamentale, cu
implicaţii clinice, teoriile fiind prezentate doar succint, atât cât este necesar pentru a înţelege
procedurile utilizate. Ea se constituie ca o

22

TRATAT DE PSIHOTERAPII COGNITIVE ŞI COMPORTAMENTALE

platformă de resurse şi de know-how în terapia cognitiv-comportamentală. Urmărim astfel ca

lucrarea să poată fi folosită ca un „Manual şi/sau Ghid Clinic de Terapie
Cognitiv-Comportamentală”, uşor de transformat în „Protocoale Specifice de Intervenţie” (de
exemplu, pentru tulburări de anxietate, prevenţie primară etc.), utilizate apoi în studii clinice (de
exemplu, studii clinice controlate/randomized clinical trial etc.) şi/ sau în practica clinică, utile şi
pentru casele de asigurări de sănătate pentru a promova servicii psihologice validate ştiinţific. Te
avertizez însă, cititorule, că lucrarea nu este una uşoară, de citit ca lectură de seară. Nu este o
lucrare de interfaţă, ci una profesională, pretenţioasă. Se presupune că ai cel puţin constructele de
bază de psihologie generală (de exemplu, „figuri duble”, „prelucrări de informaţie”, „stări afective”
etc.) şi clinică (de exemplu, „depresie”, „placebo” etc.). Psihoterapiile cognitive şi
comportamentale, spre deosebire de restul psihoterapiilor, se bazează pe teorii şi proceduri
sofisticate, fundamentate pe date complexe de laborator, care nu pot fi înţelese pe baza constructelor
de simţ comun, cu care intră adesea chiar în contradicţie. Lectura acestei lucrări necesită efort, cu
 pixul în mână, dar te asigur că, odată înţeleasă, modul în care vezi omul, sănătatea şi boala se va
schimba definitiv. Parafrazându-l pe Niels Bohr, dacă această lucrare nu te şochează şi nu schimbă
ceva în tine şi în modul în care faci terapie, atunci nu ai înţeles-o încă. Probabil, dacă aş încerca să
ofer o analogie mai uşor de înţeles a mesajului acestei lucrări, aş spune că filmul Matrix este cel
care transpune cinema- tografic cel mai bine principiile terapiei cognitiv-comportamentale; dacă ai
dificultăţi în a înţelege lucrarea, vizionează mai întâi filmul. Modelul de prezentare a lucrării este
unul modern. În lucrările clasice şi mai vechi, autorii prezentau adesea fiecare „şcoală” de terapie
cognitiv-comportamentală (de exemplu, terapia raţional-emotivă şi comportamentală, terapia
cognitivă, modifi- cările cognitiv-comportamentale), pentru ca apoi să analizeze suprapunerile,
simila- rităţile şi diferenţele dintre ele. Acest model era unul contaminat, atunci, la începuturi, de
modelul „guru”, în etapele primitive ale apariţiei terapiei cognitiv-comporta- mentale încercându-se
să se păstreze factorul personal al fondatorului de şcoală. Dar, aşa cum spunea Donald
Meichenbaum (2003), terapia cognitiv-comportamentală nu a fost gândită să se constituie pe termen
lung în „şcoli”. Fiind o terapie fundamentată de curentul ştiinţific şi asimilată acestuia, ea a evoluat
în ultimii ani spre un alt model. Mai precis, lucrările moderne (vezi Kaplan şi Sadock, 1998; Sadock
et al., 2014) depăşesc izolaţionalismul intelectual al „şcolilor” iniţiale, focalizându-se pe asumpţiile
lor comune, care constituie cadrul paradigmatic al terapiei c

M
e
n
 i
 u
l

p
r
Căutare
i
n
 Creare cont
c
 Autentificare
i
U
p
 na
el
l
t
e

p
e
r
Cuprins
s
o ascunde
n
 aÎnceput
 lBiografie
 eFilmografie selectivă
 Note
 Bibliografie
 Legături externe

Eiji Okada
14 limbi

 Articol
 Discuție

 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Unelte





De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Eiji Okada

Date personale
13 iunie 1920[1][2]
Născut
Choshi, Prefectura Chiba, Japonia
14 septembrie 1995 (75 de ani)[1]
Decedat
Tokyo(d), Japonia
Cauza decesului insuficiență cardiacă
Cetățenie Japonia
 actor
Ocupație monteur[*]
actor de film
Activitate
Alma mater Universitatea Keiō
Modifică date / text

Eiji Okada (岡田 英次 Okada Eiji?, n. 13 iunie 1920, Choshi, Prefectura Chiba, Japonia – d. 14
septembrie 1995, Tokyo(d), Japonia) a fost un actor japonez.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Eiji Okadaa servit în Armata Imperială Japoneză în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a
fost miner și vânzător ambulant înainte de a deveni actor.[3]
A apărut în peste 140 de filme, în mare parte japoneze, între 1949 și 1995, anul morții sale.[4] Rolul
său cel mai cunoscut pe plan internațional este cel al bărbatului din filmul franco-
japonez Hiroshima, dragostea mea (1959), regizat de Alain Resnais, unde a jucat alături
de Emmanuelle Riva. Necunoscând limba franceză, el a trebuit să-și învețe dialogurile fonetic. A
jucat, de asemenea, alături de Marlon Brando în thrillerul politic american The Ugly
American (1963), regizat de George Englund. Unul dintre cele mai cunoscute filme japoneze în care
a apărut este Femeia nisipurilor (1964), adaptarea romanului omonim al lui Kōbō Abe realizată
de Hiroshi Teshigahara, în care a interpretat rolul entomologului Niki Jumpei.
Okada a fost căsătorit cu Aiko Wasa, împreună cu care a condus o companie teatrală în Japonia. A
murit de insuficiență cardiacă la 14 septembrie 1995, la vârsta de 75 de ani.

Filmografie selectivă[modificare | modificare sursă]

Cu Yoshiko Kuga în Mata au hi made (1950)

Isao Kimura și Eiji Okada în Zone de vide (1952)

 1950: Quand nous nous reverrons... (また逢う日まで Mata au hi made?), regizat de Tadashi
Imai

 1952: L'École des échos (山びこ学校 Yamabiko gakkō?), regizat de Tadashi Imai
 1952: L'Agitation du matin (朝の波紋 Asa no hamon?), regizat de Heinosuke Gosho

 1952: La Mère (おかあさん Okaasan?), regizat de Mikio Naruse

 1952: Zone de vide (真空地帯 Shinkū chitai?), regizat de Satsuo Yamamoto

 1953: La Tour des lys (ひめゆりの塔 Himeyuri no tō?), regizat de Tadashi Imai - profesorul
Tamai

 1953: Hiroshima (ひろしま Hiroshima?), regizat de Hideo Sekigawa

 1954: Le Milliardaire (億万長者 Okuman chōja?), regizat de Kon Ichikawa

 1955: Voici une fontaine (ここに泉あり Koko ni izumi ari?), regizat de Tadashi Imai

 1955: L'Homme-torpille (人間魚雷回天 Ningen gyōrai kaiten?), regizat de Shūe Matsubayashi

 1957: Un amour pur (純愛物語 Jun'ai monogatari?), regizat de Tadashi Imai

 1957: La Dernière Extrémité (どたんば Dotanba?), regizat de Tomu Uchida

 1959: Hiroshima, dragostea mea, regizat de Alain Resnais - „El” (bărbatul japonez)

 1960: Shinran (親鸞 Shinran?), regizat de Tomotaka Tasaka

 1963: Le Vilain Américain (The Ugly American), regizat de George Englund

 1963: Rififi à Tokyo, regizat de Jacques Deray

 1964: Le Camélia à cinq pétales (五瓣の椿 Goben no tsubaki?), regizat de Yoshitarō Nomura

 1964: Femeia nisipurilor (砂の女 Suna no onna?), regizat de Hiroshi Teshigahara - entomologul
Niki Jumpei

 1964: Le Parfum de l'encens (香華 Koge?), regizat de Keisuke Kinoshita

 1964: Assassinat (暗殺 Ansatsu?), regizat de Masahiro Shinoda

 1965: La Guerre des espions (異聞猿飛佐助 Ibun Sarutobi Sasuke?), regizat de Masahiro
Shinoda

 1966: Le Chef des yakuzas du Japon (日本大侠客 Nihon daikyōkaku?), regizat de Masahiro
Makino

 1966: Le Visage d'un autre (他人の顔 Tanin no kao?), regizat de Hiroshi Teshigahara

 1967: Itoka le monstre des galaxies (宇宙大怪獣ギララ Uchu daikaijū Girara?), regizat
de Kazui Nihonmatsu

 1967: Le Banquet (宴 Utage?), regizat de Heinosuke Gosho

 1967: Portraits de Chieko (智恵子抄 Chieko-shō?), regizat de Noboru Nakamura - Tsubaki

 1968: Le Soleil de Kurobe (黒部の太陽 Kurobe no taiyō?), regizat de Kei Kumai - Yoshino[5]

 1969: Corps féminins (女体 Jotai?), regizat de Yasuzō Masumura

 1970: La Vie éphémère (無常 Mujō?), regizat de Akio Jissōji

 1971: Silence (沈黙 Chinmoku?), regizat de Masahiro Shinoda - Inoue

 1971: Chimimoryo, une âme au diable (闇の中の魑魅魍魎 Yami no naka no chimimoryo?),

regizat de Kō Nakahira

 1973: Lady Snowblood (修羅雪姫 Shurayuki hime?), regizat de Toshiya Fujita

 1973: Baby Cart : Le Territoire des démons (子連れ狼 冥府魔道 Kozure Ōkami :
Meifumando?), regizat de Kenji Misumi

 1973: La Légende de Zatoïchi : Retour au pays natal (新座頭市物語・笠間の血祭り Shin

Zatōichi monogatari: Kasama no chimatsuri?), regizat de Kimiyoshi Yasuda

 1974: Yakuza (The Yakuza), regizat de Sydney Pollack

 1974: Mon chemin (わが道 Waga michi?), regizat de Kaneto Shindō

 1974: Esupai (エスパイ?), regizat de Jun Fukuda

 1974: Mesu (メス?), regizat de Masahisa Sadanaga

 1975: Je suis un chat (吾輩は猫である Wagahai wa neko de aru?), regizat de Kon Ichikawa

 1976: La Berceuse de la grande terre (大地の子守唄 Daichi no komoriuta?), regizat de Yasuzō

Masumura - predicatorul

 1976: Permanent Blue : Manatsu no koi (パーマネント・ブルー 真夏の恋?), regizat

de Shigeyuki Yamane

 1977: Arasuka monogatari (アラスカ物語?), regizat de Hiromichi Horikawa

 1977: Utamaro (歌麿 夢と知りせば Utamaro: Yume to shiriseba?), regizat de Akio Jissōji

 1978: La Guerre atomique/L'Amour perdu (原子力戦争 Lost Love Genshiryoku sensō: Lost
Love?), regizat de Kazuo Kuroki

 1978: Mademoiselle Ogin (お吟さま Ogin-sama?), regizat de Kei Kumai - Ankokuji[6]

 1978: Furimukeba ai (ふりむけば愛?), regizat de Nobuhiko Obayashi

 1979: Strangulation (絞殺 Kōsatsu?), regizat de Kaneto Shindō

 1979: Ōgon no inu (黄金の犬?), regizat de Shigeyuki Yamane

 1983: Antarctica (南極物語 Nankyoku monogatari?), regizat de Koreyoshi Kurahara

 1985: Haru no kane (春の鐘?), regizat de Koreyoshi Kurahara

 1989: La Mort d'un maître de thé (千利休 本覺坊遺文 Sen no Rikyū: Honkakubō ibun?) -
Honkakubō[7]

 1991: Kagerō (陽炎 Kagerō?), regizat de Hideo Gosha

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ a b c d „Eiji Okada”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 26 aprilie 2014
2. ^ a b Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
3. ^ Ronald Sullivan, „Eiji Okada, 75, Japanese Co-Star of Hiroshima, Mon Amour”, New York Times,
5 octombrie 2008.

4. ^ ja „Filmografie”. Accesat în 12 aprilie 2019.

5. ^ Galbraith IV (2002), p. 713.

6. ^ Galbraith IV (2002), p. 728.

7. ^ Galbraith IV (2002), p. 743.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

 en Galbraith IV, Stuart (2002). The Emperor and the Wolf: The Lives and Films of Akira Kurosawa
and Toshiro Mifune . Faber and Faber, Inc. ISBN 978-0-571-19982-2.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 Eiji Okada la Internet Movie Database

 Eiji Okada pe Japanese Movie Database

BNE: XX1675077
BNF: cb142123237 (data)
GND: 130170208
ISNI: 0000 0000 8186 4257
LCCN: n85327172
Control de autoritate
NKC: xx0180088
SUDOC: 123926920
VIAF: 117322761
WorldCat Identities (via VIAF): 117322761

Categorii:
 Nașteri în 1920
 Decese în 1995
 Actori japonezi

 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 19 martie 2023, ora 14:30.

 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții
identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate
 Despre Wikipedia
 Termeni
 Cod de conduită
 Dezvoltatori
 Statistici
 Declarație cookie
 Versiune mobilă


 C
o
M
m
e
u
n
 ti
ă
 u
l
l
ă
p
ț
r
i Căutare
i
m
n
 Creare
e cont
c
 aAutentificare
i
U
p
 lna
i
el
m
l
i
t
t
e
a
t
p
ă
e
r
a Cuprins
s
o ascunde
c
n
o
 aÎnceput
n
 lCronologie
ț
 eContext
i
T
n
 oEvenimentele
u antebelice
gt
T
 ogCursul
u războiului
gll
T
 Urmăriogeu
gli
C
ge
ol
neE
 Impactul
T
 oNote de completare
 gNote bibliografice
 gBibliografie
 lVezi și
 eLegături externe
T
Io
m
Al Doilea Război Mondial
g
pg
al
ce
t225 limbi
uL
le

 gArticol
să
 uDiscuțiet
bu
sr
 eLectură
i
 cVedeți sursa
t
 eIstoric
ix
Unelte
ot
ne
r
n
e

s
De
u la Wikipedia, enciclopedia liberă
b
s
e
cAl Doilea Război Mondial
t Parte din newest history[*]
epoca contemporană[*]
i
o
n
Din stânga sus, în sens orar: forțele chineze în timpul bătăliei de la Wanjialing, tunuri australiene
pe parcursul primei bătălii de la El Alamein, avioane nemțești Stuka lansând bombe pe Frontul de
Est în iarna lui 1943–1944, forțele navale americane în Golful Lingayen, Wilhelm Keitel
semnând actul capitulării Germaniei, trupe sovietice în bătălia de la Stalingrad

Informații generale
Perioadă 1 septembrie 1939 – 2 septembrie 1945[a]
Europa, Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic, Asia de sud-
Loc
est, Orientul Mijlociu, Marea Mediterană și Africa
Victoria Aliaților. Crearea ONU.
Transformarea URSS și SUA în supraputerile mondiale
Rezultat
dominante. Crearea sferelor de influență americană și sovietică și
declanșarea Războiului Rece. (altele...)
Incidentul Gleiwitz, urmată de mobilizarea Poloniei împotriva
Casus belli Germaniei (1 septembrie) și de declarația englezilor și francezilor
de război împotriva Germaniei.
Beligeranți
Aliații[1]: Axa și aliații săi[1]:

Uniunea Sovietică (1941– Germania

1945) Japonia
Statele Unite (1941–1945) Italia (1940–1943) dar (1940–1945) pentru Republica Socială Italiană)
Regatul Unit (1940–1944)
China (1937–1945)

Cobeligeranți:[ascunde]
Polonia (1939–1945)
 Franța Liberă (1939–1945)
Canada (1939–1945)
Australia (1939–1945)
Noua Zeelandă (1939–1945)
Finlanda (1939–1940) și (1944–
1945)
Țările de Jos (1939–1945)
Belgia (1939–1945)
Grecia (1939–1945)
Iugoslavia (1941–1945)
Italia (1943–1945)
România (1944–1945)
Bulgaria (1944–1945)
...alții…

Conducători
I. V. Stalin Adolf Hitler

Franklin D. Roosevelt Hirohito[b]

Winston Churchill Benito Mussolini
Chiang Kai-shek Ion Antonescu
...alții… ...alții…

Pierderi
militari morți: militari morți:
peste 16.000.000 peste 8.000.000

civili morți: civili morți:

peste 45.000.000 peste 4.000.000
total: total
peste 61.000.000 peste 12.000.000

Modifică date / text

Al Doilea Război Mondial a fost un război global care a durat din 1939 până în 1945, deși unele
conflicte asociate lui au început și mai devreme. El a implicat marea majoritate a țărilor lumii—
inclusiv toate marile puteri—care au format două alianțe militare opuse: Aliații și Axa. A fost cel
mai întins război din istorie, și a implicat direct mai mult de 100 de milioane de oameni din peste 30
de țări. Cei mai importanți participanți și-au dedicat întreaga capabilitate economică, industrială și
științifică efortului de război, într-o stare de „război total”, ștergând distincția între resursele civile
și cele militare. Marcat de moartea masivă a civililor, inclusiv de Holocaust (în care au fost uciși
aproximativ 11 milioane de oameni)[2][3] și de bombardamentele strategice ale centrelor industriale
și demografice (în care au murit aproximativ un milion de oameni, și în cadrul cărora s-au
distins bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki),[4] el a dus la între 50 și 85 de
milioane de decese, mai mult decât orice alt conflict(d) din istoria omenirii.[5]
Imperiul Japonez avea ca obiectiv dominația asupra Asiei și Pacificului și era deja în
război cu Republica China în 1937,[6] dar în general se consideră că războiul mondial a început pe
1 septembrie 1939[7] cu invazia Poloniei de către Germania Nazistă și, ulterior, cu declarațiile de
război ale Germaniei, Franței și Regatului Unit. De la sfârșitul anului 1939 până la începutul anului
1941, într-o serie de campanii și tratate, Germania a cucerit sau controlat o mare parte din Europa
continentală, și a format Axa Roma-Berlin-Tokyo împreună cu Italia și Japonia. Conform Pactului
Molotov–Ribbentrop din 23 august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au divizat anexat
teritoriile vecinilor lor europeni, Polonia, Finlanda, România și Statele Baltice. Războiul a continuat
în primul rând între puterile europene ale Axei și coaliția între Regatul Unit și Commonwealth-ul
Britanic, cu campanii inclusiv în Africa de Nord(d) și Africa de Est, cu bătălia aeriană a Marii
Britanii, campania de bombardamente Blitz, campania din Balcani precum și cu îndelungata bătălie
a Atlanticului. În iunie 1941, puterile europene ale Axei au lansat o invazie a Uniunii Sovietice,
deschizând cel mai mare teatru de război din istorie, care a angajat cea mai mare parte a forțelor
militare ale Axei într-un război de uzură. În decembrie 1941, Japonia a atacat Statele Unite ale
Americii și coloniile europene(d) din Oceanul Pacific, și a cucerit rapid o mare parte a Pacificului de
Vest.
Înaintarea Axei s-a oprit în 1942, când Japonia a pierdut critica bătălie de la Midway, în apropiere
de Hawaii, iar Germania a fost învinsă în Africa de Nord și apoi, în mod decisiv, la Stalingrad, în
Uniunea Sovietică. În 1943, după o serie de înfrângeri germane pe Frontul de Est, invaziile aliate a
Siciliei și a Italiei care au condus la capitularea Italiei, și victorile aliate în Pacific, Axa a pierdut
inițiativa și s-a angajat într-o retragere strategică pe toate fronturile. În 1944, Aliații au invadat
Franța ocupată de Germania, în timp ce Uniunea Sovietică și-a recăpătat toate pierderile teritoriale
și a invadat Germania și aliații săi. În 1944 și 1945, japonezii au suferit pierderi majore în Asia
continentală în China Central-Sudică, și Birmania(d), în timp ce Aliații au schilodit Marina
Japoneză și au capturat insule-cheie din Pacificul de Vest.
Războiul din Europa s-a încheiat cu o invazie a Germaniei de către Aliații Occidentali și Uniunea
Sovietică, care a culminat cu capturarea Berlinului de către trupele sovietice și ulterior capitularea
necondiționată a Germaniei la 8 mai 1945. După Declarația de la Potsdam dată de către Aliați la 26
iulie 1945 și după refuzul Japoniei de a capitula în conformitate cu termenii acesteia, Statele Unite
ale Americii au detonat bombe atomice deasupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, la 6 și,
respectiv, 9 august. Cum o invazie de arhipelagului Japonez(d) era iminentă, și erau posibile și alte
bombardamente atomice, iar Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei(d) și a invadat
Manciuria, Japonia a capitulat și ea la 15 august 1945. Astfel s-a încheiat războiul în Asia,
cimentând o victorie totală a Aliaților.
Al Doilea Război Mondial a modificat alinierea politică și structura socială a lumii. S-a
înființat Organizația Națiunilor Unite (ONU) pentru a promova cooperarea internațională și a
preveni conflictele viitoare. Marile puteri victorioase—Statele Unite, Uniunea Sovietică, China,
Regatul Unit și Franța—au devenit membri permanenți(d) ai Consiliului de Securitate al ONU.
[8] Uniunea Sovietică și Statele Unite au devenit superputeri rivale, pregătind scena
pentru Războiul Rece, care a durat următorii 46 de ani. Între timp, influența unor mari puteri
europene s-a diminuat, în timp ce a început decolonizarea Asiei(d) și Africii. Cele mai multe țări ale
căror industrii au fost afectate s-au reorientat spre redresarea economică(d). Integrarea politică, mai
ales în Europa, a apărut ca efort de a pune capăt dușmăniilor dinainte de război și de a crea o
identitate comună.[9]

Cronologie
Începutul războiului în Europa este în general considerat a fi ziua de 1 septembrie 1939,[10]
[11] începutul invaziei germane a Poloniei; Regatul Unit și Franța au declarat război Germaniei
două zile mai târziu. Data de început a războiului în Pacific este uneori dată ca fiind cea a izbucnirii
celui de al Doilea Război Sino-Japonez la 7 iulie 1937,[12][13] sau chiar invazia japoneză a
Manciuriei(d) din 19 septembrie 1931.[14][15]
Alții îl urmează pe istoricul britanic A.J.P. Taylor(d), care considera că Războiul Sino-Japonez și
războiul din Europa și din coloniile sale au fost două războaie diferite simultane, care au fuzionat în
1941. Acest articol folosește datarea convențională. O altă dată de începere a celui de-Al Doilea
Război Mondial avansată de alți istorici este invazia italiană a Abisiniei la 3 octombrie 1935.
[16] Istoricul Britanic Antony Beevor consideră începutul celui de al Doilea Război Mondial a
fi luptele de la Halhin Gol între Japonia și forțele de Mongoliei și Uniunii Sovietice din perioada
mai-septembrie 1939.[17]
Nici data exactă a sfârșitului războiului nu este unanim convenită. În general se acceptă ideea că
războiul s-a încheiat odată cu armistițiul din 14 august 1945, și nu cu capitularea formală a Japoniei
(2 septembrie 1945). Un tratat de pace cu Japonia a fost semnat în 1951 pentru a încheia formal
unele chestiuni cum ar fi despăgubirile ce trebuie plătite prizonierilor de război ai Aliaților, care au
căzut victime ale atrocităților.[18] Un tratat privind viitorul Germaniei a permis reunificarea
Germaniilor de Est și de Vest în 1990 și a rezolvat și alte probleme postbelice.[19]

Context
Europa
Primul Război Mondial a schimbat harta politică a Europei, cu înfrângerea Puterilor Centrale—între
care Austro-Ungaria, Germania și Imperiul Otoman—și cu preluarea puterii de către
bolșevici în Rusia în 1917, care în cele din urmă a condus la fondarea Uniunii Sovietice. Între
timp, Aliații victorioși din Primul Război Mondial, cum ar fi Franța, Belgia, Italia, Grecia și
România, au dobândit teritorii, și s-au creat noi state naționale prin prăbușirea Imperiilor Austro-
Ungar, Otoman și Rus.

Pentru a împiedica un nou viitor război mondial, Liga Națiunilor a fost creată la Conferința de Pace
de la Paris din 1919. Obiectivele primare ale organizației au fost prevenirea unui conflict armat
prin securitate colectivă, prin dezarmare, și prin soluționarea diferendelor internaționale prin
negocieri pașnice și arbitraj.

Adunarea Ligii Națiunilor, la Geneva, Elveția, 1930

În ciuda puternicului sentiment pacifist de după Primul Război Mondial,[20] urmările sale încă au
produs naționalism iredentist și revanșard în mai multe state europene. Aceste sentimente au fost
deosebit de marcante în Germania din cauza pierdierilor semnificative teritoriale, coloniale, și
financiare suferite prin Tratatul de la Versailles. În temeiul tratatului, Germania a pierdut în jur de
13% din teritoriul inițial și toate posesiunile sale de peste mări, se interzicea anexarea de alte state
de către Germania, se impuneau despăgubiri, și se limitau dimensiunile și capabilitățile militare ale
țării.[21]
Imperiul German a fost dizolvat în Revoluția Germană din 1918-1919, și s-a instaurat un guvern
democratic, mai târziu cunoscut sub numele de Republica de la Weimar. Perioada interbelică a adus
conflicte între susținătorii noii republici și adversarii extremiști de dreapta și de stânga. Italia, ca
aliat al Antantei, a obținut unele câștiguri teritoriale după război; cu toate acestea, naționaliștii
italieni erau iritați de faptul că promisiunile făcute de Regatul Unit și Franța pentru a asigura
intrarea Italiei în război nu au fost îndeplinite în acordul de pace. Din 1922 până în 1925,
mișcarea fascistă condusă de Benito Mussolini a preluat puterea în Italia cu un discurs naționalist și
cu o agendă totalitară și de colaborare între clase(d) care a abolit principiul democrației
reprezentative, a reprimat mișcările socialiste, de stânga și liberale, și a urmărit o politică externă
agresivă, expansionistă, care viza transformarea Italiei într-o putere mondială, promițând crearea
unui „Nou Imperiu Roman”.[22]

Adolf Hitler la un miting politic național-socialist de la Weimar,

octombrie 1930

După o încercare nereușită de a răsturna guvernul german în 1923, în cele din urmă Adolf Hitler a
devenit cancelar al Germaniei în 1933. El a abolit democrația, adoptând o revizuire radicală,
motivată rasial, a ordinii mondiale(d) și, în curând, a început o campanie masivă de reînarmare(d).
[23] În acest moment, politologii au început să prezică că ar putea izbucni un nou Mare Război.[24]
[necesită pagina] Între timp, pentru a-și asigura alianța, Franța a dat Italiei mână liberă în
Etiopia(d), pe care Italia o dorea ca posesiune colonială. Situația a fost agravată la începutul anului
1935, când Teritoriul Bazinului Saar a fost reintegrat legal în Germania, iar Hitler a repudiat
Tratatul de la Versailles, a accelerat programul de reînarmare, și a introdus serviciul militar
obligatoriu(d).[25]
Pentru a ține Germania în frâu, Regatul Unit, Franța și Italia au format Frontul Stresa(d) în aprilie
1935; cu toate acestea, în luna iunie a acelui an, Regatul Unit a încheiat un acord naval
independent(d) cu Germania, relaxând restricțiile anterioare. Uniunea Sovietică, îngrijorată
de obiectivele Germaniei de a cuceri zone vaste din Europa de Est(d), a elaborat un tratat de
asistență reciprocă cu Franța. Înainte de a intra în vigoare, însă, pactul franco-sovietic(d) trebuia să
treacă prin birocrația Ligii Națiunilor, care l-a știrbit complet.[26] Statele Unite, îngrijorate de
evenimente din Europa și Asia, au adoptat Legea Neutralității(d) în luna august a aceluiași an.[27]
Hitler a sfidat tratatele de la Versailles și Locarno remilitarizând Renania în martie 1936,
confruntându-se cu o opoziție minimală.[28] În luna octombrie 1936, Germania și Italia au
format Axa Roma–Berlin. O lună mai târziu, Germania și Japonia au semnat Pactul Anticomintern,
la care Italia avea să adere în anul următor.

Asia
Partidul Kuomintang (KMT) din China a lansat o campanie de unificare(d) împotriva căpeteniilor
regionale(d) și a unificat nominal China la mijlocul anilor 1920, dar curând a fost implicat într-
un război civil împotriva fostului său aliat, Partidul Comunist Chinez.[29] În 1931, un Imperiu
Japonez din ce în ce mai militarist(d), care demult încerca să obțină influență în China,[30] ca prim
pas în ceea ce guvernul său considera a fi dreptul său de a domina Asia(d), s-a folosit de Incidentul
Mukden ca pretext pentru a lansa o invazie a Manciuriei(d) și de a crea statul marionetă Manchukuo.
[31]
Prea slabă pentru a opune rezistență Japoniei, China a făcut apel la Liga Națiunilor pentru ajutor.
Japonia s-a retras din Liga Națiunilor, după ce a fost condamnată(d) pentru incursiuna din
Manciuria. Cele două țări s-au luptat apoi în mai multe bătălii, în Shanghai(d), Rehe(d) și Hebei(d),
până la semnarea Armistițiului de la Tanggu(d) în 1933. Ulterior, forțele militare chineze au
continuat rezistența împotriva agresiunii japoneze în Manciuria(d), și în Chahar și Suiyuan(d).
[32] După incidentul de la Xi'an(d) din 1936, Kuomintang și forțele comuniste au convenit asupra
unui armistițiu pentru a face front comun(d) împotriva Japoniei.[33]
Evenimentele antebelice
Invadarea Etiopiei (1935)

Soldați italieni recrutați în 1935, în drum spre a lupta în al Doilea

Război Italo-Abisinian

Al Doilea Război Italo–Abisinian a fost un scurt război colonial(d) care a început în octombrie 1935
și s-a încheiat în luna mai 1936. Războiul a început cu invazia Imperiului Etiopian (cunoscut și sub
numele de Abisinia) de către forțele armate ale Regatului Italiei (Regno d'Italia), lansată
din Somalia Italiană(d) și Eritreea(d).[34] Războiul a dus la ocupația militară a Etiopiei
și anexarea ei la nou înființata colonie a Africii Orientale Italiene(d) (Africa Orientale Italiana, sau
AOI); în plus, acesta a expus slăbiciunea Ligii Națiunilor ca forță de menținere a păcii. Atât Italia,
cât și Etiopia, erau state membre, dar Liga nu a făcut nimic atunci când prima a încălcat în mod
clar Articolul X al Pactului Ligii.[35] Germania a fost singura mare națiune europeană care a
sprijinit invazia. Italia a renunțat ulterior la obiecțiile sale față de absorbirea Austriei de către
Germania.[36]

Războiul Civil Spaniol (1936–39)

Articol principal: Războiul Civil Spaniol.

Bombardarea Guernicăi în 1937, în timpul Războiului Civil Spaniol, a

stârnit temeri pe scară largă în Europa că următorul război va fi bazat pe bombardarea orașelor cu
foarte multe victime civile.

Când a izbucnit războiul civil în Spania, Hitler și Mussolini au acordat sprijin militar rebelilor
naționaliști(d), în frunte cu generalul Francisco Franco. Uniunea Sovietică a sprijinit guvernul
existent, Republica Spaniolă. Peste 30.000 de voluntari străini, cunoscuți sub numele de Brigăzile
Internaționale(d) au luptat și ei împotriva naționaliștilor. Atât Germania, cât și URSS, au folosit
acest război proxy ca oportunitate de a testa în luptă cele mai avansate arme și tactici. Bombardarea
Guernicăi de către Legiunea Condor(d) a Germaniei în aprilie 1937 a sporit îngrijorarea că
următorul război major ar include bombardamente de teroare(d) împotriva civililor.[37]
[38] Naționaliștii au câștigat războiul civil în aprilie 1939; Franco, acum dictator, a negociat cu
ambele părți în timpul celui de al Doilea Război Mondial, dar niciodată nu a încheiat niciun acord
important. El a trimis voluntari pentru a lupta pe Frontul de Est, sub comandă germană, dar Spania a
rămas neutră și nu a permis niciunei părți să-i folosească teritoriul.[39]

Invazia japoneză a Chinei (1937)

Articol principal: Al Doilea Război Chino-Japonez.
 Soldați din Armata Imperială Japoneză în timpul bătăliei de la
Shanghai(d), 1937
În iulie 1937, Japonia a capturat fosta capitală imperială chineză Beijing după ce a
instigat Incidentul de pe Podul Marco Polo, care a culminat cu campania japoneză de invadare a
întregii Chine.[40] Sovieticii au semnat rapid un pact de neagresiune cu China(d) și au acordat
susținere materială(d), punând efectiv capăt anterioarei cooperări a Chinei cu
Germania(d). Generalul Chiang Kai-shek a desfășurat cea mai bună armată a sa(d) pentru a apăra
Shanghaiul(d), dar, după trei luni de lupte, Shanghaiul a scăzut. Japonezii au continuat să împingă
forțele chineze înapoi, cucerind capitala Nanking(d) în decembrie 1937. După căderea Nankingului,
zeci de mii, dacă nu sute de mii de civili chinezi și combatanți dezarmați au fost uciși de japonezi.
[41][42]
În martie 1938, forțele naționaliste chineze au obținut prima victorie majoră la Taierzhuang(d) dar
apoi orașul Xuzhou a fost ocupat de japonezi(d) în luna mai.[43] În iunie 1938, forțele chineze au
întârziat înaintarea japonezilor prin inundarea Fluviului Galben(d); manevra le-a câștigat chinezilor
timp să-și pregătească apărarea la Wuhan, dar orașul a fost cucerit(d) și el până în octombrie.
[44] Victoriile militare japoneze nu au adus însă prăbușirea rezistenței chineze pe care Japonia spera
să o obțină; în schimb, guvernul Chinez s-a mutat spre interiorul continentului, la Chongqing, și a
continuat războiul.[45][46]

Conflictele de frontieră sovieto-japoneze

Unitate de artilerie a Armatei Roșii în timpul bătăliei de pe Lacul

Khasan(d), 1938
Spre sfârșitul deceniului anilor 1930, forțele japoneze din Manchukuo au avut sporadice confruntări
de frontieră cu Uniunea Sovietică și cu Mongolia. Doctrina japoneză Hokushin-ron(d), care sublinia
expansiunea Japoniei spre nord, era în acea perioadă favorizată de Armata Imperială. Cu
devastatoarea înfrângere japoneză de la Halhin Gol în 1939 și cum aliatul Japoniei, Germania
Nazistă, urmărea o politică de neutralitate față de sovietici, această politică s-a dovedit dificil de
menținut. Japonia și Uniunea Sovietică ai semnat în cele din urmă un pact de neutralitate în aprilie
1941, iar Japonia a adoptat doctrina Nanshin-ron(d), promovată de Marină, care i-a mutat atenția
spre sud, în cele din urmă ducând la războiul cu Statele Unite și cu Aliații Occidentali.[47][48]
Ocupațiile și acordurile europene

Chamberlain, Daladier, Hitler, Mussolini și Ciano fotografiați chiar

înainte de semnarea Acordului de la München, la 29 septembrie 1938

În Europa, Germania și Italia au devenit mai agresive. În martie 1938, Germania a anexat Austria,
provocând din nou un slab răspuns din partea celorlalte puteri europene.[49] Încurajat, Hitler a
început să preseze revendicările germane asupra Sudetenlandului, o zonă din Cehoslovacia cu
populație predominant etnic germană; și, în curând Regatul Unit și Franța au urmat ideea prim-
ministrului britanic Neville Chamberlain și au cedat acest teritoriu Germaniei prin Acordul de la
München, care a fost făcut împotriva voinței guvernului cehoslovac, în schimbul promisiunii de a
nu mai emite alte pretenții teritoriale.[50] Curând după aceea, Germania și Italia au forțat
Cehoslovacia să cedeze alte teritorii Ungariei, iar Polonia a anexat regiunea cehoslovacă Transolza,
locuită predominant de polonezi.[51]
Deși toate cererile Germaniei au fost satisfăcute de acord, Hitler era deosebit de furios că amestecul
britanic l-a împiedicat să cucerească întreaga Cehoslovacie într-o singură operațiune. Ulterior, în
discursurile lui, Hitler i-a atacat pe „războinicii” britanici și evrei și, în ianuarie 1939, a comandat în
secret o operațiune amplă de întărire a marinei germane(d) care să conteste supremația navală
britanică. În martie 1939, Germania a invadat restul Cehoslovaciei și, ulterior, a împărțit-o
în Protectoratul german al Boemiei și Moraviei și un stat clientelar(d) germanofil, Republica
Slovacă.[52]

Ministrul german de Externe Ribbentrop și liderul sovietic Iosif Stalin, după

semnarea Pactului Ribbentrop–Molotov, 23 august 1939

Foarte alarmate, și cum Hitler emitea noi pretenții față de Orașul Liber Danzig, Regatul Unit și
Franța au garantat independența Poloniei(d); când Italia a cucerit Albania(d) în aprilie 1939, aceeași
garanție a fost extinsă României și Greciei.[53] La scurt timp după garantarea franco-britanică
acordată Poloniei, Germania și Italia și-au oficializat alianța prin Pactul de Oțel.[54] Hitler a acuzat
Regatul Unit și Polonia că încearcă să „încercuiască” Germania și a denunțat la Acordul Naval
Anglo-German(d) și pactul de neagresiune germano–polon(d).
În august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Ribbentrop–Molotov,[55] un tratat
de neagresiune cu un protocol adițional secret. Părțile își împărțeau și își recunoșteau reciproc
„sfere de influență” (Polonia de vest și Lituania pentru Germania; Polonia de est(d),
Finlanda, Estonia, Letonia și Basarabia pentru URSS). De asemenea, acesta a ridicat problema
continuării independenței Poloniei.[56] Acordul a fost crucial pentru Hitler pentru că a asigurat
Germania că nu va trebui să se confrunte cu perspectiva unui război pe două fronturi, ca în Primul
Război Mondial, după învingerea Poloniei.
Situația a ajuns la o criză generală de la sfârșitul lunii august, când trupele germane au continuat să
se mobilizeze lângă granița poloneză. Într-o întâlnire privată cu ministrul italian de externe, Contele
Ciano, Hitler a afirmat că Polonia este de o „neutralitate îndoielnică” și că ea trebuie fie să cedeze la
cererile sale, fie să fie „lichidată” pentru a preveni atragerea de trupe germane în viitorul
„inevitabil” război cu democrațiile occidentale. El era convins că Regatul Unit și Franța nu vor
interveni în conflict.[57] Pe 23 august, Hitler a ordonat lansarea atacului la 26 august, dar auzind că
Regatul Unit a încheiat un oficial pact de asistență reciprocă cu Polonia și că Italia își va menține
neutralitatea, el a hotărât să-l mai amâne.[58]
Ca răspuns la cererile britanice de negociere directă pentru a evita războiul, Germania a emis
pretenții față de Polonia, ceea ce servea doar ca pretext pentru înrăutățirea artificială a relațiilor.
[59] Pe 29 august, Hitler a cerut ca un plenipotențiar polonez să vină imediat la Berlin să negocieze
predarea Danzigului, și să permită un plebiscit în Coridorul Polonez în care minoritatea germană
urma să voteze pentru secesiune. Polonezii au refuzat să se conformeze cererilor germane și în
noaptea de 30-31 august, într-o întâlnire violentă cu ambasadorul britanic Neville Henderson(d),
Ribbentrop a declarat că Germania își consideră pretențiile respinse.[60]

Cursul războiului
Izbucnirea războiului în Europa (1939–40)

Soldații Wehrmacht-ului german dărâmă punctul de trecere a frontierei

între Polonia și Orașul Liber Danzig, la 1 septembrie 1939

La 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia sub pretextul că polonezii au efectuat o serie
de operațiuni de sabotaj împotriva țintelor germane din apropierea graniței.[61] Două zile mai
târziu, pe 3 septembrie, după ce un ultimatum britanic adresat Germaniei, în care i se cerea să
înceteze operațiunile militare, a fost ignorat, Regatul Unit și Franța, urmate
de Dominioanele independente[62] ale Commonwealth-ului Britanic[63]—Australia (3
septembrie), Canada (10 septembrie), Noua Zeelandă (3 septembrie), și Africa de Sud (6
septembrie)—au declarat război Germaniei. Cu toate acestea, inițial alianța furnizat doar un sprijin
militar direct limitat Poloniei, constând dintr-o incursiune franceză minoră în Saarland.[64] Aliații
Occidentali au demarat și o blocadă navală a Germaniei(d), care avea drept scop slăbirea economiei
țării și a efortului de război.[65] Germania a răspuns prin ordonarea războiului submarin împotriva
tuturor navelor Aliaților, atât de război cât și comerciale, care mai târziu avea să degenereze
în Bătălia Atlanticului.

Tancurile germane în apropiere de orașul Bydgoszcz, în timpul Invaziei

Poloniei, în septembrie 1939
Pe 17 septembrie 1939, după semnarea unui acord de încetare a focului cu Japonia, sovieticii au
invadat Polonia dinspre est.[66] Armata poloneză a fost învinsă și Varșovia a capitulat(d) germanilor
la 27 septembrie, ultimele elemente de rezistență capitulând la 6 octombrie. Polonia a fost împărțită
între Germania(d) și Uniunea Sovietică(d), Lituania și Slovacia primind și ele mici teritorii. După
înfrângerea militară a Poloniei, rezistența poloneză a stabilit un Stat Clandestin și o Armată de
partizani.[67] Aproximativ 100.000 de militari polonezi au fost evacuați în România și în țările
Baltice; mulți dintre acești soldați mai târziu aveau să lupte împotriva germanilor pe alte teatre de
război.[68] Criptanaliștii polonezi anti-Enigma au fost și ei evacuați în Franța.[69]
Pe 6 octombrie, Hitler a făcut o propunere publică de pace adresată Regatului Unit și Franței, dar a
afirmat că viitorul Poloniei avea să fie hotărât exclusiv de către Germania și Uniunea
Sovietică. Chamberlain i-a respins-o pe 12 octombrie, declarând că „experiența din trecut a arătat că
nu se poate pune bază pe promisiunile actualului guvern german.” [60] După această respingere,
Hitler a ordonat imediat o ofensivă împotriva Franței,[70] dar vremea rea l-a obligat să o amâne
repetat până în primăvara anului 1940.[71][72][73]

Ofițeri germani și sovietici dând mâna după ce Germania

Nazistă și Uniunea Sovietică au anexat noi teritorii în Europa de Est, 1939

După semnarea Tratatului germano-sovietic de Prietenie, Cooperare și Demarcație(d), Uniunea

Sovietică a obligat Țările Baltice—Estonia, Letonia și Lituania—să-i permită să staționeze trupele
sovietice în țările lor conform unor acorduri de „asistență reciprocă”.[74][75][76] Finlanda a respins
revendicările teritoriale, ceea ce a determinat o invazie sovietică în noiembrie 1939.[77] Războiul
de Iarnă care a urmat s-a încheiat în martie 1940 cu concesii finlandeze.[78] Regatul Unit și Franța,
tratând atacul sovietic asupra Finlandei ca echivalent cu intrarea în război de partea Germanilor, a
răspuns la invazia sovietică prin sprijinirea excluderii URSS din Liga Națiunilor.[76]
În iunie 1940, Uniunea Sovietică a anexat cu forța Estonia, Letonia și Lituania(d),[75] și regiunile
românești disputate din Basarabia, Bucovina de Nord și Herța. Între timp, apropierea politică și
cooperarea economică[79][80] sovieto-nazistă a încetinit treptat,[81][82] și ambele state au început
pregătirile pentru război.[83]

Europa de Vest (1940–41)

Harta Liniei Maginot franceze

În aprilie 1940, Germania a invadat Danemarca și Norvegia pentru a proteja transporturile

de minereu de fier din Suedia, pe care Aliații încercau să le întrerupă(d) minând unilateral apele
Norvegiei neutre.[84] Danemarca a capitulat după câteva ore și, în ciuda sprijinului Aliaților, care
au reușit chiar să recucerească temporar importantul port Narvik de la germani, Norvegia a fost
cucerită în două luni.[85] Nemulțumirile opiniei publice britanice pe marginea campaniei din
Norvegia(d) au condus la înlocuirea prim-ministrului britanic, Neville Chamberlain, cu Winston
Churchill la 10 mai 1940.[86]
Germania a lansat o ofensivă împotriva Franței și, aderând la Planul Manstein, a atacat și țările
neutre Belgia, Țările de Jos și Luxemburg, la 10 mai 1940.[87] În aceeași zi, forțele britanice au
debarcat în Islanda(d) și în Feroe(d) pentru a preîntâmpina o posibilă invazie germană a insulelor.
[88] SUA, în strânsă colaborare cu reprezentantul danez la Washington, DC(d), a fost de acord să
protejeze Groenlanda(d), adoptând cadrul politic pentru înființarea oficială de baze militare în aprilie
1941. Țările de Jos și Belgia au fost invadate în câteva zile și, respectiv, săptămâni, folosind
tactici blitzkrieg.[89] Linia franceză fortificată Maginot și corpul principal al forțelor aliate care
intraseră în Belgia au fost eludate printr-o mișcare de flancare prin regiunea împădurită Ardeni,
[90] eronat percepută de către planificatorii aliați ca o barieră naturală impenetrabilă împotriva
blindatelor.[91][92] Ca urmare, cea mai mare parte din armatele aliate s-au găsit prinse într-o
încercuire și au fost învinse. Majoritatea au fost luați prizonieri, în timp ce peste 300.000, mai ales
englezi și francezi, au fost evacuați de pe continent la Dunkerque de la începutul lunii iunie, după ce
își abandonaseră aproape tot echipamentul.[93]
La 10 iunie, Italia a invadat Franța, declarând război atât Franței cât și Regatului Unit.[94] Parisul a
căzut în mâinile germanilor la 14 iunie și opt zile mai târziu Franța a semnat un armistițiu cu
Germania și a fost în curând împărțită între zonele de ocupație germană și italiană(d),[95] și
o rămășiță(d) neocupată guvernată de Regimul de la Vichy, care, deși, oficial, neutru, s-a aliniat, în
general, cu Germania. Franța și-a păstrat flota dar britanicii se temeau că ar putea cădea în mâinile
germanilor și au atacat-o pe 3 iulie.[96]

Vedere din Londra după Blitzul german, 29 decembrie 1940

Bătălia Angliei[97] a început la începutul lunii iulie când Luftwaffe a atacat transporturile maritime
și porturile(d).[98] Pe 19 iulie, Hitler s-a oferit din nou public să pună capăt războiului, spunând că
el nu are nicio dorință de a distruge Imperiul Britanic. Regatul Unit a respins ultimatumul.
[99] Principala campanie germană de superioritate aeriană a început în luna august, dar nu a reușit
să ducă la înfrângerea RAF Fighter Command(d), și invazia propusă a fost amânată pe termen
nelimitat pe 17 septembrie. Bombardamentele strategice ofensive germane s-au intensificat sub
forma unor atacuri de noapte asupra Londrei și a altor orașe în The Blitz, dar în mare parte nu au
reușit să întrerupă efortul de război britanic.[98]

Bombardiere germane ale Luftwaffe modelul Heinkel He 111(d) în

timpul Bătăliei Angliei
Folosind recent-capturatele porturi franceze, Marina Germană a obținut unele succese împotriva
unei Royal Navy suprarăspândite, folosind U-booturi împotriva transporturilor britanice
din Atlantic.[100] Britanicii au obținut o victorie semnificativă la 27 mai 1941, prin scufundarea
cuirasatului german Bismarck(d).[101] Poate cel mai important, în timpul Bătăliei Angliei, Royal
Air Force a rezistat cu succes asaltului Luftwaffe, și campania germană de bombardamente s-a
încheiat în mare parte în mai 1941.[102]
În toată această perioadă, Statele Unite ale Americii, oficial neutre, au luat măsuri pentru a ajuta
China și Aliații occidentali. În noiembrie 1939, Legea Neutralității(d) din SUA a fost modificată
pentru a permite achiziții „cash and carry”(d) din partea Aliaților.[103] În 1940, în urma ocupării
germane a Parisului, dimensiunea Marinei Statelor Unite a fost crescută în mod semnificativ(d). În
septembrie, Statele Unite au mai convenit să schimbe distrugătoare americane pentru baze
britanice(d).[104] În continuare, până mult în 1941, o mare majoritate a publicului american
continua să se opună oricărei intervenții militare directe în conflict.[105]
Deși promisese că va menține Statele Unite în afara războiului, Roosevelt a luat totuși măsuri
concrete pentru a se pregăti pentru război. În decembrie 1940, l-a acuzat pe Hitler că pune la cale
cucerirea lumii și a declarat negocierile inutile, cerând ca SUA să devină un „arsenal al
democrației(d)” și a promovat adoptarea legii de împrumut și închiriere pentru a sprijini efortul de
război britanic.[99] În ianuarie 1941, au fost demarate discuții secrete la nivel înalt cu britanicii
pentru a determina cum să fie învinsă Germania dacă SUA vor intra în război. Ei au hotărât o serie
de politici ofensive, între care o ofensivă aeriană, „eliminarea timpurie” a Italiei, raiduri, susținerea
grupărilor de rezistență, și capturarea unor poziții care să faciliteze lansarea de ofensive împotriva
Germaniei.[106]
La sfârșitul lunii septembrie 1940, Pactul Tripartit reunea Japonia, Italia și Germania,
formalizând Puterile Axei. Pactul Tripartit stipula că orice țară, cu excepția Uniunii Sovietice, care
nu se afla în război, care atacă oricare putere a Axei va fi obligată să lupte împotriva tuturor celor
trei.[107] Axa s-a extins în noiembrie 1940, când au aderat Ungaria, Slovacia și România.
[108] România avea să aducă o contribuție majoră (ca și Ungaria) la războiul Axei împotriva URSS,
parțial pentru a recuceri teritoriile cedate URSS, parțial pentru a urma dorința conducătorului Ion
Antonescu de a combate comunismul.[109]

Mediterana (1940–41)

Soldați australieni(d) din Forțele Commonwealth-ului Britanic ocupă o

tranșee din prima linie în timpul Asediului Tobrukului(d); Campania din Africa de Nord, august
1941
Italia și-a început operațiunile în Marea Mediterană cu un asediu al Maltei(d) în iunie, cucerirea
Somaliei Britanice(d) în August, și cu o incursiune în Egiptul Britanic în septembrie 1940. În
octombrie 1940, Italia a declanșat războiul greco-italian din cauza invidiei lui Mussolini față de
succesele lui Hitler, dar în câteva zile a fost respins și împins înapoi în Albania, unde în curând s-a
ajuns la un impas.[110] Regatul Unit a răspuns la cererile grecești de asistență prin trimiterea de
trupe în Creta și furnizarea de sprijin aerian pentru Grecia. Hitler a hotărât că, atunci când vremea
se va îmbunătăți, va lua măsuri împotriva Greciei pentru a-i ajuta pe italieni și pentru a-i împiedica
pe britanici să obțină un cap de pod în Balcani, dând lovituri dominației navale britanice în
Mediterana, și asigurându-și controlul asupra petrolului românesc.[111]
În decembrie 1940, forțele Commonwealth-ului Britanic au început contraofensiva
împotriva forțelor italiene din Egipt și în Africa de Est Italiană.[112] Ofensiva din Africa de Nord a
fost foarte reușită și, până la începutul lunii februarie 1941, Italia a pierdut controlul asupra estului
Libiei și un număr mare de soldați italieni au fost luați prizonieri. Marina Italiană a suferit și ea
înfrângeri semnificative, Royal Navy scoțând din luptă trei nave de luptă italiene printr-un atac de
portavioane la Taranto(d), și neutralizând mai multe nave de război în bătălia de la Capul
Matapan(d).[113]

Soldați germani din Afrika Korps căzuți prizonieri în decembrie 1941

Germanii au intervenit curând în ajutorul Italiei. Hitler a trimis forțele germane în Libia , în
februarie, și până la sfârșitul lunii martie a lansat o ofensivă(d) care a împins înapoi forțele
Commonwealth-ului, care fuseseră slăbite pentru a susține Grecia.[114] În mai puțin de o lună,
forțele Commonwealth-ului au fost împinse înapoi în Egipt, cu excepția portului asediat Tobruk(d).
[115] Commonwealth-ul a încercat să disloce forțele Axei în luna mai(d) și din nou în luna iunie(d),
dar nu a reușit în niciuna din cele două ocazii.[116]
Până la sfârșitul lunii martie 1941, în urma semnării de către Bulgaria a Pactului Tripartit, germanii
erau în măsură să intervină în Grecia. Planurile s-au schimbat, însă, din cauza evoluțiilor din țara
vecină, Iugoslavia. Guvernul Iugoslav a semnat Pactul Tripartit la 25 martie, pentru a fi răsturnat
două zile mai târziu de o lovitură de stat instigată de britanici. Hitler considera ostil noul regim și
imediat a hotărât eliminarea lui. La 6 aprilie, Germania a invadat simultan atât Iugoslavia cât
și Grecia, realizând progrese rapide și obligând ambele țări să capituleze după o lună. Britanicii au
fost alungați din Balcani, după ce Germania a cucerit insula greacă Creta, până la sfârșitul lunii mai.
[117] Deși victoria Axei a fost rapidă, a izbucnit ulterior un greu război de partizani
împotriva ocupației Iugoslaviei de către Axă, care a continuat până la sfârșitul războiului.
Aliații au repurtat în acest timp câteva succese. În Orientul Mijlociu, forțele Commonwealth-ului au
reprimat în Irak o revoltă(d) care avea susținere din partea avioanelor germane din bazele
din Siria controlată de regimul de la Vichy,[118] apoi, cu ajutorul francezilor liberi(d), au invadat
Siria și Libanul,(d) pentru a preveni alte astfel de evenimente.[119]

Atacul Axei asupra URSS (1941)

Hartă animată a teatrului European de operațiuni al celui de al

Doilea Război Mondial, 1939-1945 — Roșu: Aliații Occidentali și Uniunea Sovietică, după 1941;
Verde: Uniunea Sovietică înainte de anul 1941; Albastru: Puterile Axei
Cum situația din Europa și Asia era relativ stabilă, Germania, Japonia și Uniunea Sovietică făceau
pregătiri. Cum sovieticii se fereau să escaladeze tensiunile cu Germania și japonezii puneau la cale
să profite de războiul european pentru a acapara posesiunile europene bogate în resurse din Asia de
Sud-Est, cele două puteri au semnat pactul de neutralitate sovieto–japonez în aprilie 1941.[120] Prin
contrast, germanii făceau în mod constant pregătiri pentru un atac asupra Uniunii Sovietice, masând
trupe la granița sovietică.[121]
Hitler credea că refuzul Regatului Unit de a pune capăt războiului se bazează pe speranța că Statele
Unite și Uniunea Sovietică vor intra, mai devreme sau mai târziu, în război împotriva Germaniei.
[122] Prin urmare, ei au hotărât să încerce să consolideze relațiile germaniei cu sovieticii, sau, dacă
aceasta nu reușește, să-i atace și să-i elimine ca factor. În noiembrie 1940, au avut loc
negocieri(d) pentru a stabili dacă Uniunea Sovietică va adera la Pactul Tripartit. Sovieticii au arătat
un oarecare interes, dar au cerut concesii din partea Finlandei, Bulgariei, Turciei și Japoniei, ceea ce
Germania a considerat inacceptabil. La 18 decembrie 1940, Hitler a emis directiva de a se pregăti o
invazie a Uniunii Sovietice.
La 22 iunie 1941, Germania, susținută de Italia și România, au invadat Uniunea Sovietică
în Operațiunea Barbarossa, Germania acuzându-i pe sovietici de complot împotriva ei. Lor li s-au
alăturat în scurt timp Finlanda și Ungaria.[123] obiectivele principale ale acestei ofensive-surpriză
ofensive[124] au fost regiunile baltice, Moscova și Ucraina, având scopul final(d) de a pune capăt
campaniei din 1941 în apropiere de linia Arhanghelsk-Astrahan, de la Marea Caspică la Marea
Albă. Obiectivele lui Hitler erau eliminarea Uniunii Sovietice ca putere militară, eradicarea
comunismului, generarea de Lebensraum („spațiu de trai”)[125] prin deposedarea populației
autohtone[126] și garantarea accesului la resurse strategice necesare pentru a învinge restul de rivali
rămași ai Germaniei.[127]
Deși Armata Roșie se pregătea înainte de război pentru o contraofensivă strategică,
[128] Barbarossa a obligat comandamentul suprem sovietic să adopte o strategie defensivă(d). În
timpul verii, Axa a făcut progrese semnificative în teritoriul sovietic, provocând imense pierderi
umane și materiale. De la mijlocul lunii august, cu toate acestea, Înaltul Comandament german a
hotărât să suspende ofensiva Grupul de Armate Centru, considerabil epuizat, și să
redirecționeze Grupul 2 Panzer(d) pentru a consolida înaintarea trupelor spre Ucraina centrală și
Leningrad.[129] Ofensiva de la Kiev a fost foarte reușită, soldându-se cu încercuirea și eliminarea a
patru armate sovietice, și a făcut posibilă în continuare înaintarea în Crimeea și în Ucraina orientală,
mai dezvoltată industrial (prima bătălie de la Harkov).[130]

Civili sovietici din Leningrad părăsind casele distruse, după un

bombardament german al orașului; Bătălia de la Leningrad, 10 decembrie 1942

Deturnarea a trei sferturi din trupele Axei și majoritatea forțelor sale aeriene din Franța și
Mediterana centrală pe Frontul de Est[131] a determinat Regatul Unit să-și reanalizeze strategia de
ansamblu(d).[132] În luna iulie, Regatul Unit și Uniunea Sovietică au format o alianță militară
împotriva Germaniei.[133] Britanicii și sovieticii au invadat Iranul(d) pentru a asigura Coridorul
Persan(d) și câmpurile petrolifere din Iran.[134] În luna august, Regatul Unit și Statele Unite ale
Americii au emis în comun Carta Atlanticului.[135]
Până în octombrie, obiectivele operaționale ale Axei în Ucraina și în regiunea Mării Baltice au fost
atinse, mai rămânând doar asediile Leningradului[136] și Sevastopolului.[137] O
importantă ofensivă împotriva Moscovei a fost reînnoită; după două luni de lupte înverșunate pe o
vreme din ce în ce mai grea, armata germană a ajuns aproape de suburbiile Moscovei, unde trupele
extenuate[138] au fost obligate să-și suspende ofensiva.[139] Fortele Axei au realizat mari câștiguri
teritoriale, dar campania lor nu reușise să-și atingă obiectivele principale: două orașe-cheie
rămăseseră în mâinile sovieticilor, capacitatea de rezistență a URSS nu fusese ruptă, iar Uniunea
Sovietică a păstrat o mare parte din potențialul său militar. Faza de blitzkrieg a războiului în Europa
se încheiase.[140]
Până la începutul lunii decembrie, rezervele proaspăt mobilizate[141] au permis sovieticilor să
ajungă la echilibru numeric cu Axa.[142] Împreună cu informațiile obținute, care au stabilit că un
număr minim de trupe sovietice din est ar fi suficiente pentru a descuraja orice atac al armatei
japoneze Kwantung(d),[143] au permis sovieticilor să înceapă o masivă contra-ofensivă, care s-a
declanșat la 5 decembrie de-a lungul întregului front și împingând trupele germane cu 100–
250 km spre vest.[144]

Izbucnirea războiului din Pacific (1941)

În 1939, Statele Unite au renunțat la tratatul comercial cu Japonia; și, începând cu un embargou
asupra combustibilului de avioane în iulie 1940, Japonia a început să se confrunte cu o presiune
economică crescândă.[99] În acest timp, Japonia a lansat primul atac împotriva Changshaului(d), un
oraș de importanță strategică din China, dar a fost respinsă la sfârșitul lunii septembrie.[145] În
ciuda mai multor ofensive(d) de ambele părți, războiul dintre China și Japonia a ajuns într-un impas
în 1940. Pentru a crește presiunea asupra Chinei prin blocarea rutelor de aprovizionare și pentru a
poziționa mai bine forțele japoneze în caz de război cu puterile occidentale, Japonia a invadat și a
ocupat Indochina de nord.[146] Ulterior, Statele Unite ale Americii au pus sub embargo comerțul cu
fier, oțel și piese mecanice în raport cu Japonia.[147] În curând au urmat și alte sancțiuni.
În luna august a acelui an, comuniștii chinezi au lansat o ofensivă în China Centrală(d); ca represalii,
Japonia a instituit măsuri dure(d) în zonele ocupate pentru a reduce resursele umane și materiale ale
comuniștilor.[148] Antipatia persistentă între comuniștii chinezi și forțele naționaliste au culminat
cu ciocniri armate în ianuarie 1941(d), cele două grupări încheindu-și efectiv cooperarea.[149] În
martie, Armata a XI-a Japoneză a atacat cartierul genral al Armatei a XIX-a Chineze, dar a fost
respinsă în bătălia de Shanggao(d).[150] În septembrie, Japonia a încercat din nou să cucerească
orașul Changsha(d) și s-a ciocnit cu forțele naționaliste chineze.[151]

Avioane de luptă Mitsubishi A6M2 "Zero" pe portavionul Marinei

Imperiale Japoneze Shōkaku(en)[traduceți], chiar înainte de atacul de la Pearl Harbor(d)
Succesele germane în Europa au încurajat Japonia să crească presiunea asupra guvernelor europene
din Asia de Sud-Est. Guvernul olandez a acceptat să ofere Japoniei unele livrări de petrol din Indiile
Olandeze de Est, dar negocierile pentru suplimentarea accesului la resursele acestora au eșuat în
iunie 1941.[152] În iulie 1941, Japonia a trimis trupe în Indochina de Sud, amenințând astfel
posesiunile britanice și olandeze din Extremul Orient. Statele Unite, Regatul Unit și alte guverne
occidentale au reacționat la această mișcare cu înghețarea bunurilor japoneze și cu un embargo total
asupra petrolului.[153][154]
De la începutul anului 1941, Statele Unite ale Americii și Japonia se angajaseră în negocieri, în
încercarea de a-și îmbunătăți relațiile tensionate și de a opri războiul din China. În cadrul acestor
negocieri, Japonia a avansat o serie de propuneri care au fost respinse de către americani ca
inadecvate.[155] În același timp, SUA, Regatul Unit și Țările de Jos au intrat în negocieri secrete
pentru apărarea comună a teritoriilor lor, în caz de atac japonez împotriva oricăreia dintre ele.
[156] Roosevelt a înarmat Filipinele (un protectorat american care urma să devină independent în
1946)(d) și a avertizat Japonia că SUA vor reacționa la atacurile japoneze împotriva oricărei „țări
vecine”.[156]

USS Arizona în timpul atacului-surpriză japonez asupra flotei americane

din Pacific, 7 decembrie 1941

Frustrat de lipsa de progrese și simțind constrângerea sancțiunilor americano-britanico-olandeze,

Japonia s-a pregătit de război, generalul AIJ Hideki Tojo devenind prim-ministru al Japoniei pe 17
octombrie. La 20 noiembrie, Japonia a prezentat o propunere intermediară drept oferta sa finală. Ea
cerea încetarea ajutorului american pentru China și furnizarea de petrol și de alte resurse Japoniei.
În schimb, promitea să nu lanseze atacuri în Asia de Sud-Est și să-și retragă forțele de pe pozițiile
amenințătoare din sudul Indochinei.[155] Contrapropunerea americană din 26 noiembrie impunea
evacuarea necondiționată de către Japonia a întregii Chine, și încheierea de pacte de neagresiune cu
toate puterile din Pacific.[157] Aceasta însemna practic obligarea Japoniei să aleagă între
abandonarea ambițiilor sale în China și acapararea prin forță a resurselor naturale necesare din
Indiile Olandeze de Est;[158] armata japoneză nu o considera pe prima drept o opțiune, și mulți
ofițeri considerau că embargoul asupra petrolului este o declarație implicită de război.[159]
Japonia punea la cale ocuparea rapidă a coloniilor europene din Asia pentru a crea un mai mare
perimetru defensiv întins până în centrul Pacificului, japonezii fiind apoi eventual liberi să
exploateze resursele din Asia de Sud-Est, în timp ce Aliații vor fi obligați să ducă un război
defensiv.[160] Pentru a preveni intervenția americană în timpul asigurării perimetrului, s-a
planificat și neutralizarea Flotei SUA din Pacific(d) și a prezenței militare americane în Filipine, de
la bun început.[161] La 7 decembrie 1941 (8 decembrie pe fusul orar asiatic), Japonia a atacat
posesiunile britanice și americane cu ofensive aproape simultane împotriva Asiei de Sud-Est și
Pacificului Central.[162] Acestea au cuprins atacul asupra flotei americane de la Pearl
Harbor, asupra Filipinelor(d), debarcări în Thailanda și Malaezia(d)[162] și bătălia de la Hong Kong.
Aceste atacuri au făcut ca Statele Unite, Regatul Unit, China, Australia și mai multe alte state să
declare oficial război Japoniei, deși Uniunea Sovietică, puternic implicată pe scară largă în
ostilitățile europene cu țările Axei, și-a menținut acordul de neutralitate cu Japonia.[163] Germania,
urmată de alte țări ale Axei, au declarat război Statelor Unite ale Americii[164] în semn de
solidaritate cu Japonia, invocând drept justificare atacurile americane asupra navelor de război
germane, ordonate de către Roosevelt.[123][165]
Încetinirea înaintării Axei (perioada 1942–43)

Așezați la Conferința de la Casablanca: președintele SUA, Franklin D.

Roosevelt și prim-ministrul britanic Winston Churchill, ianuarie 1943

În ianuarie 1942, Cei Patru Mari Aliați[166] (Statele Unite, Regatul Unit, Uniunea Sovietică și
China) și alte 22 de guverne mici sau în exil au emis Declarația Națiunilor Unite(d), prin care au
reafirmat Carta Atlanticului,[167] și au căzut de acord să nu semneze pace separată(d) cu puterile
Axei.
În 1942, oficialii Aliați au dezbătut strategia de ansamblu(d) pe care să o urmeze. Toate au fost de
acord că înfrângerea Germaniei este obiectivul principal. Americanii au favorizat un atac direct pe
scară largă(d) împotriva Germaniei, prin Franța. Sovieticii cereau și ei un al doilea front. Britanicii,
pe de altă parte, susțineau că operațiunile militare ar trebui să vizeze zonele periferice pentru a
măcina puterea germană, ceea ce ar duce la demoralizare, și la susținerea mișcarilor de rezistență.
Germania ar fi fost supusă unei grele campanie de bombardamente. O ofensivă împotriva
Germaniei ar urma apoi să fie lansată în primul rând cu blindate ale Aliaților fără a utiliza armate
mari.[168] În cele din urmă, britanicii i-au convins pe americani că o debarcare în Franța este
imposibilă la acea dată, și că ar trebui în schimb să se concentreze pe îndepărtarea Axei din Africa
de Nord.[169]
La Conferința de la Casablanca de la începutul anului 1943, Aliații și-au reiterat afirmațiile din
Declarația Națiunilor Unite din 1942, și au cerut capitularea necondiționată a dușmanilor lor.
Britanicii și americanii au convenit să continue să ia inițiativa în Mediterana prin invadarea Siciliei
pentru a asigura rutele de aprovizionare prin acea mare.[170] Deși britanicii cereau mai multe
operațiuni în Balcani pentru a aduce Turcia în război, în mai 1943, americanii au obțintut de la
aceștia angajamentul de a limita operațiunile aliate din Mediterana la o invazie a Italiei și de a
invada Franța în 1944.[171]
Pacific (1942–43)

Harta militară Japoneză avansuri, până la jumătatea

anului 1942
Până la sfârșitul lunii aprilie 1942, Japonia și aliatul său Thailanda cuceriseră aproape
complet Birmania(d), Malaya(d), Indiile Olandeze de Est(d), Singapore, și Rabaul(d), provocând
pierderi grele pe trupelor aliate și luând un număr mare de prizonieri.[172] În
ciuda rezistenței persistente a forțelor filipineze și americane, Comunitatea Filipineză(d) a fost în
cele din urmă cucerită în mai 1942, guvernul fugind în exil.[173] Pe 16 aprilie, în Birmania, 7000
de soldați britanici au fost încercuiți de Divizia 33 Japoneză în timpul bătăliei de la
Yenangyaung(d) și au fost salvați de către Divizia 38 Chineză.[174] Forțele Japoneze au obținut
victorii navale și în Marea Chinei de Sud, în Marea Java(d) și în Oceanul Indian(d),[175] și
au bombardat bazele navale Aliate(d) de la Darwin, Australia. În ianuarie 1942, singurul succes al
Aliaților împotriva Japoniei a fost victoria chineză de la Changsha(d).[176] Aceste victorii facile
împotriva adversarilor americani și europeni nepregătiți au dat Japoniei o încredere exagerată și au
făcut-o să se întindă prea mult.[177]
La începutul lui mai 1942, Japonia a inițiat operațiuni pentru a captura Port Moresby(d) prin asalt
amfibiu(d) și, astfel, să întrerupă comunicațiile și liniile de aprovizionare între Statele Unite și
Australia. Planul de invazie a fost dejucat atunci când o forță aliată operativă, cu două portavioane
americane în centru, a dus cu forțele navale japoneze într-o luptă fără învingător în bătălia din
Marea de Corali.[178] Următorul plan al Japoniei, motivat de Raidul Doolittle anterior, a fost să
profite de Atolul Midway și să atragă portavioanele americane în luptă pentru a fi eliminate; ca o
diversiune, Japonia avea să trimită și forțe pentru a ocupa Insulele Aleutine(d) din Alaska.[179] La
mijlocul lunii mai, Japonia a început campania Zhejiang-Jiangxi(d) în China, cu scopul de a-i
pedepsi pe chinezili care îi ajutau pe aviatorii americani supraviețuitori ai Raidului Doolittle
distrugând bazele aeriene și luptând împotriva Grupurilor de Armate XXIII și XXXII Chineze.[180]
[181] La începutul lunii iunie, Japonia și-a pus operațiunile în mișcare, dar americanii, care
spărseseră codurile navale japoneze(d) la sfârșitul lunii mai, cunoșteau la perfecție planurile și
ordinele de luptă ale japonezilor, și s-au folosit de aceste cunoștințe pentru a obține o
decisivă victorie la Midway împotriva Marinei Imperiale Japoneze.[182]

Pușcași marini americani în Campania Guadalcanal, pe teatrul de

operațiuni din Pacific(d), 1942
Cu capacitatea sa de acțiune agresivă mult diminuată, după Midway, Japonia a ales să se
concentreze pe o încercare tardivă de a cuceri Port Moresby printr-o campanie
terestră(d) în Teritoriul Papua(d).[183] Americanii au pus la cale un contraatac împotriva pozițiilor
japoneze din sudul Insulelor Solomon, în primul rând la Guadalcanal, ca prim pas spre
captarea Rabaulului(d), principala bază japoneză în Asia de Sud-Est.[184]
Ambele planuri au demarat în iulie, dar până la jumătatea lunii septembrie, bătălia pentru
Guadalcanal a avut prioritate pentru japonezi, iar trupele din Noua Guinee au primit ordin să se
retragă din zona Port Moresby în nordul insulei(d), unde s-au confruntat cu trupele australiene și
americane trupele în bătălia de Buna-Gona(d).[185] Guadalcanal a devenit un punct de concentrare
pentru ambele părți, care au angajat multe trupe și nave în bătălia de la Guadalcanal. De la începutul
anului 1943, Japonezii au fost învinși pe insulă și și-au retras trupele(d).[186] În Birmania, forțele
Commonwealth-ului au efectuat două operațiuni. Prima, o ofensivă în regiunea Arakan(d) la
sfârșitul anului 1942, a mers dezastruos, soldându-se cu o retragere înapoi în India în mai 1943.
[187] Cea de-a doua a fost introducerea de forțe neregulate(d) în spatele frontului japonez în luna
februarie, care, la sfârșitul lunii aprilie, avea rezultate mixte.[188]
Frontul de Est (1942–43)

Soldați ai Armatei Roșii în contraatac, în timpul bătăliei de la

Stalingrad, februarie 1943

În ciuda pierderilor considerabile, la începutul anului 1942, Germania și aliații săi au oprit ofensiva
Sovietică în Rusia centrală și meridională, păstrând cele mai multe câștiguri teritoriale realizate în
anul precedent.[189] În mai, germanii au învins ofensiva sovietică din Peninsula Kerci(d) și de
la Harkov,[190] și apoi au lansat principala ofensivă de vară împotriva sudului Rusiei, în iunie
1942, pentru a profita de câmpurile petrolifere din Caucaz(d) și a ocupa stepa Kubanului, menținând
în același timp pozițiile din nordul și centrul frontului. Germanii au divizat Grupul de Armate
Sud în două grupuri: Grupul de Armate A(d) a înaintat spre Donul inferior și a lovit spre sud-est
către Caucaz, în timp ce Grupul de Armate B s-a îndreptat spre Volga. Sovieticii au hotărât să se
apere la Stalingrad, pe Volga.[191]
Până la mijlocul lunii noiembrie, germanii aproape cuceriseră Stalingradul în lupte grele de
stradă(d), atunci când sovieticii își începeau a doua contraofensivă de iarnă, începând cu o încercuire
a forțelor germane de la Stalingrad[192] și un atac asupra ieșindului Rjev din apropiere de
Moscova, deși acesta din urmă a eșuat dezastruos.[193] Până la începutul lunii februarie 1943,
Armata Germană suferise pierderi enorme; trupele germane de la Stalingrad a fost obligate să
capituleze,[194] și prima linie a fost împinsă înapoi, dincolo de poziția sa dinainte de ofensiva de
vară. La mijlocul lunii februarie, după ce înaintarea sovietică a pierdut din impuls, germanii au
lansat un alt atac la Harkov, creând un ieșind în prima linie în preajma orașului rusesc Kursk.[195]
Europa de Vest/Atlantic și Mediterana (1942–43)

American 8-a Aeriene Boeing B-17 Flying Fortress bombardament pe

Focke-Wulf fabrica din Germania, 9 octombrie 1943

Exploatând proastele decizii ale comandamentului american al Marinei, Marina Germană a devastat
transporturile Aliaților(d) de pe coasta americană a Atlanticului.[196] Până în noiembrie 1941,
forțele Commonwealth-ului au lansat o contraofensivă, Operațiunea Crusader(d), în Africa de Nord,
și a recâștigat tot ce cuceriseră germanii și italienii.[197] În Africa de Nord, germanii au lansat o
ofensivă în ianuarie, împingându-i pe britanici înapoi pe pozițiile de pe Linia Gazala până la
începutul lunii februarie,[198] după care a urmat o temporară acalmie de care Germania s-a folosit
pentru a-și pregăti pentru viitoarele ofensive.[199] Îngrijorările că japonezii ar putea folosi bazele
Regimului de la Vichy din Madagascar i-au determinat pe britanici să invadeze insula(d) la începutul
lunii mai 1942.[200] O ofensivă a Axei în Libia a forțat o retragere a Aliaților adânc în interiorul
Egiptului, până când forțele Axei au fost oprite la El Alamein.[201] Pe Continent,
raidurile comandourilor aliate asupra unor obiective strategice, culminând cu dezastruosul raid de la
Dieppe,[202] au demonstrat incapacitatea Aliaților Occidentali de a lansa o invazie a Europei
continentale, fără pregătire, echipamente, și securitate operațională bune.[203][necesită pagina]
În august 1942, Aliații au reușit să respingă un al doilea atac împotriva El Alameinului(d)[204] și, cu
costuri ridicate, au reușit să livreze proviziile de care era disperată nevoie în Malta asediată(d).
[205] Câteva luni mai târziu, Aliații au inițiat un atac propriu în Egipt, au dislocat forțele Axei și au
început o înaintare spre vest, în Libia.[206] Acest atac a fost urmat la scurt timp de debarcarea
anglo-americană în Africa de Nord Franceză, care a dus la revenirea regiunii de partea Aliaților.
[207] Hitler a răspuns defecțiunii coloniei franceze ordonând ocupația Franței controlate de regimul
de la Vichy(d);[207] deși forțele Vichy-ului nu s-au opus acestei încălcări a armistițiului, au reușit
să-și saboteze flota(d) pentru a împiedica capturarea sa de către forțele germane.[207][208] Forțele
Axei acum presate în Africa s-au retras în Tunisia, care a fost cucerită de către Aliați în mai 1943.
[207][209]
La începutul anului 1943, britanicii și americanii au început Ofensiva Combinată cu
Bombardiere(d), o campanie de bombardamente strategice împotriva Germaniei. Obiectivele au fost
perturbarea economiei de război germane, reducerea moralului germanilor, și
„dislocuirea(d)” populației civilă.[210]

Aliații câștigă viteză (1943–44)

Avion SBD Dauntless(d) al Marinei SUA zboară în patrulare

deasupra USS Washington și USS Lexington în campania din Insulele Gilbert și Marshall, 1943
După Campania Guadalcanal, Aliații au inițiat mai multe operațiuni împotriva Japoniei în Pacific.
În mai 1943, forțe canadiene și americane au fost trimise pentru a elimina forțele Japoneze din
Insulele Aleutine(d).[211] Curând după aceea, cu sprijin din partea forțelor australiene și
neozeelandeze, SUA a început operațiuni majore pentru a izola Rabaulul prin cucerirea insulelor din
jur(d), și penetrarea perimetrului japonez din Pacificul Central în Insulele Gilbert și Marshall (d).
[212] Până la sfârșitul lunii martie 1944, Aliații au realizat ambele obiective, și au și neutralizat
marea bază japoneză de la Truk(d) din Insulele Caroline. În aprilie, Aliații au lansat o operațiune
de recucerire a vestului Noii Guinei(d).[213] În Uniunea Sovietică, și germanii și sovieticii au
petrecut primăvara și începutul verii anului 1943 pregătindu-se de mari ofensive în Rusia centrală.
La 4 iulie 1943, Germania a atacat forțele sovietice în jurul ieșindului Kursk. Într-o săptămână,
forțele germane s-au epuizat împotriva fortificațiilor sovietice profund structurate și foarte bine
construite[214] și, pentru prima dată în război, Hitler a anulat operațiunea înainte ca aceasta să își
îndeplinească obiectivele tactice sau operaționale.[215] Această decizie a fost parțial afectată
de invazia Siciliei de către Aliații occidentali, lansată la 9 iulie, care, combinată cu eșecurile italiene
anterioare, au dus la înlăturarea și arestarea lui Mussolini mai târziu în acea lună.[216] În iulie
1943, britanicii au incendiat Hamburgul(d) ucigând peste 40.000 de oameni.[217]
 Armata roșie, în timpul Bătăliei de la Kursk, cea mai mare bătălie
cisternă s-a luptat vreodată.

La 12 iulie 1943, sovieticii au lansat propria lor contraofensivă, risipind astfel orice șansă de
victorie germană sau chiar impas în est. Victoria sovietică de la Kursk a marcat sfârșitul
superiorității germane,[218] oferind Uniunii Sovietice inițiativa pe Frontul de Est.[219]
[220] Germanii au încercat să-și stabilizeze frontul de est de-a lungul liniei Panther-
Wotan fortificate în grabă, dar sovieticii au penetrat-o la Smolensk și prin Ofensiva Niprului
Inferior.[221]
La 3 septembrie 1943, Aliații au invadat Italia continentală, după care Italia a semnat armistițiul cu
Aliații.[222] Germania a răspuns prin dezarmarea forțelor italiene, preluând controlul militar asupra
unor zone din Italia,[223] și de creând o serie de linii defensive.[224] Forțele speciale germane l-
au salvat apoi pe Mussolini, care curând a proclamat un nou stat-clientelar în Italia sub ocupație
germană, numit Republica Socială Italiană,[225] provocând un Război Civil Italian(d). Aliații
Occidentali au luptat prin mai multe linii până la atingerea principalei linii defensive germane(d) la
mijlocul lunii noiembrie.[226]

Liderii Aliaților de pe teatrul din Asia și Pacific: Generalul Chiang Kai-

shek, Franklin D. Roosevelt și Winston Churchill la întâlnirea de la Conferința de la Cairo, 25
noiembrie 1943

Operațiunile germane din Atlantic au avut și ele de suferit. În mai 1943, după ce contramăsurile
Aliaților au devenit efective(d), având ca rezultat considerabile pierderi de submarine germane,
campania navală din Atlantic a germanilor a trebuit să fie suspendată.[227] În noiembrie
1943, Franklin D. Roosevelt și Winston Churchill s-a întâlnit cu Chiang Kai-shek la Cairo și apoi cu
Iosif Stalin la Teheran.[228] Prima conferință a hotărât retrocedarea postbelică a teritoriului
japonez[229] și a facilitat planificarea militară a Campaniei din Birmania(d);[230] cea de a doua a
cuprins acordul că Aliații Occidentali vor invada Europa în 1944 și că Uniunea Sovietică va declara
război Japoniei în termen de trei luni de la înfrângerea Germaniei.[231]

Ruinele mănăstirii benedictine, în timpul bătăliei de la Monte

Cassino; Campania Italiană, mai 1944
Din noiembrie 1943, din timpul celor șapte săptămâni ai bătăliei de la Changde(d), Chinezii au forțat
Japonia să ducă un costisitor război de uzură, așteptând sprijin aliat.[232][233][234] În ianuarie
1944, Aliații au lansat o serie de atacuri în Italia împotriva liniei de la Monte Cassino și a încercat
să-l înconjoare prin debarcările de la Anzio.[235] Până la sfârșitul lunii ianuarie, o mare ofensivă
sovietică a îndepărtat trupele germane din regiunea Leningrad,[236] încheind cel mai lung și cel
mai mortal asediu din istorie(d).
Ofensiva Sovietică ce a urmat(d) a fost oprită la frontiera antebelică a Estoniei de Grupul de Armate
Nord german sprijinit de estoni(d) în speranța de restabilirii independenței naționale. Această
întârziere a încetinit operațiunile sovietice ulterioare din regiunea Mării Baltice.[237] Către sfârșitul
lunii mai 1944, sovieticii au eliberat Crimeea, au îndepărtat în mare măsură armatele Axei din
Ucraina, și au făcut incursiuni în România, care au fost respinse de trupele Axei.[238] Ofensiva
Aliaților din Italia a reușit și, cu costul permiterii retragerii mai multor divizii germane, pe 4 iunie, a
cucerit Roma.[239]
Aliații au avut succese în Asia continentală. În martie 1944, Japonezii au lansat prima din cele două
invazii, o operațiune împotriva pozițiilor britanice de la Assam, India(d)[240] și în curând au asediat
pozițiile Commonwealth-ului la Imphal(d) și Kohima(d).[241] În mai 1944, forțele britanice au
organizat o contraofensivă, care a împins trupele japoneze înapoi în Birmania,[241] iar forțele
Chineze care invadaseră nordul Birmaniei(d) la sfârșitul anului 1943 au asediat trupele japoneze
în Myitkyina(d).[242] A doua invazie japoneză(d) a Chinei avea ca scop distrugerea principalelor
forțe de luptă ale Chinei, asigurarea căilor ferate între teritoriile ocupate de japonezi și capturarea
aerodromurilor aliate.[243] Până în luna iunie, japonezii au cucerit provincia Henan și au început
un nou atac asupra Changshaului(d) în provincia Hunan.[244]

Aliații se apropie (1944)

Trupele americane se apropie de Plaja Omaha, în timpul Invaziei

Normandiei în Ziua Z, 6 iunie 1944

La 6 iunie 1944 (cunoscută sub numele de Ziua Z), după trei ani de presiuni sovietice,
[245] Aliații au invadat nordul Franței. După realocarea mai multor divizii aliate din Italia, ei
au atacat și sudul Franței.[246] Aceste debarcări au reușit și au dus la înfrângerea unităților Armatei
Germane(d) din Franța. Parisul a fost eliberat de rezistență locală asistată de Forțele Franceze
Libere(d), ambele conduse de generalul Charles de Gaulle, pe 25 august[247] și Aliații Occidentali
au continuat să împingă înapoi forțele germane în Europa de Vest în a doua parte a anului. O
încercare de a avansa în nordul Germaniei, efectuată printr-o operațiune aeriană majoră din Țările
de Jos nu a reușit.[248] După aceea, Aliații Occidentali au împins încet în Germania, dar nu au
reușit să traverseze râul Rur într-o mare ofensivă. Și în Italia, Aliații au încetinit ca urmare a
întâlnirii ultimei linii defensive majore germane(d).[249]
Pe 22 iunie, sovieticii au lansat o ofensivă strategică în Belarus („Operațiunea Bagration”) care a
distrus aproape complet Grupul de Armate Centru.[250] Curând după aceea o altă ofensivă sovietică
strategică(d) a obligat trupele germane să se retragă din Ucraina de Vest și Polonia de Est. Înaintarea
sovietică a determinat forțele de rezistență din Polonia să declanșeze mai multe revolte împotriva
ocupației germane. Cu toate acestea, cea mai mare dintre acestea, cea de la Varșovia, unde soldații
germani au masacrat 200.000 de civili, și o revoluție națională în Slovacia, nu au primit sprijin
sovietic și au fost ulterior suprimate de către germani.[251] Ofensiva strategică a Armatei Roșii în
estul României a izolat și a distrus considerabilele trupele germane de acolo(d) și a declanșat o
lovitură de stat reușită în România și apoi o alta în Bulgaria(d), care s-au soldat cu trecerea celor
două țări de partea Aliaților.[252]

Soldați SS germani din Brigada Dirlewanger(d), însărcinate cu

suprimarea Revoltei din Varșovia, împotriva ocupației naziste, august 1944
În septembrie 1944, trupele sovietice au avansat in Iugoslavia și au forțat retragerea rapidă a
Grupurilor de Armate E(d) și F(d) în Grecia(d), Albania și Iugoslavia pentru a le salva de la a fi
încercuite.[253] În acest moment, partizanii sub conducerea mareșalului comunist Iosip Broz Tito,
care duceau încă din 1941 o campanie de gherilă din ce în ce mai eficientă împotriva ocupației,
controlau o mare parte din teritoriul Iugoslaviei și erau angajate în întârzierea eforturilor împotriva
forțelor germane din sud. În nordul Serbiei, Armata Roșie, cu susținere limitată din partea
bulgarilor, a fost asistată de partizani într-un efort comun de eliberare a capitalei Belgrad, la 20
octombrie. Câteva zile mai târziu, cu sprijinul noului aliat din România, sovieticii au lansat un atac
masiv(d) împotriva Ungariei ocupate de germani(d), care a durat până la căderea Budapestei în
februarie 1945.[254] Spre deosebire de impresionantele victorii sovietice din Balcani, rezistența
finlandeză împotriva ofensivei sovietice din istmul Karelia i-a împiedicat pe sovietici să ocupare
Finlanda și au condus la un armistițiu sovieto-finlandez în condiții relativ favorabile,[255][256] deși
Finlanda a fost nevoită să lupte apoi împotriva fostului său aliat.
La începutul lunii iulie 1944, forțele Commonwealth-ului în Asia de Sud-Est au respins asedile
japoneze din Assam, împingându-i până la râul Chindwin(d)[257] în timp ce chinezii au capturat
Myitkyina. În China, japonezii au avut mai multe succese, cucerind în cele din urmă Changsha la
mijlocul lunii iunie și orașul Hengyang(d) până la începutul lunii august.[258] Curând după aceea,
au invadat provincia Guangxi, câștigând bătălii importante împotriva forțelor chineze la Guilin și
Liuzhou(d) către sfârșitul lunii noiembrie[259] și făcând joncțiunea între forțele lor în China și
Indochina până la jumătatea lunii decembrie.[260]
În Pacific, forțele americane au continuat să preseze din nou perimetrul japonez. La mijlocul lunii
iunie 1944, și-au început ofensiva împotriva Insulelor Mariane și Palau(d), și au învins decisiv
forțele japoneze în bătălia din Marea Filipinelor. Aceste înfrângeri au dus la demisia prim-
ministrului japonez, Hideki Tōjō, și au adus Statelor Unite baze aeriene pentru a lansa atacuri
intensive cu bombardiere grele asupra Arhipelagului Japonez. La sfârșitul lunii octombrie, forțele
americane au invadat insula filipineză Leyte(d); curând după aceea, forțele navale aliate au obținut o
altă mare victorie în bătălia din Golful Leyte, una dintre cele mai mari bătălii navale din istorie.
[261]
Prăbușirea Axei, victoria Aliaților (1944–45)

Conferința de la Ialta a avut loc în februarie 1945, între Winston

Churchill, Franklin D. Roosevelt și Iosif Stalin

La 16 decembrie 1944, Germania a făcut o ultimă încercare de a ține Frontul de Vest folosind cele
mai multe dintre rezervele rămase pentru a lansa o masivă contra-ofensivă în Ardeni încercând să-i
despartă pe Aliații Occidentali, să încercuiască porțiuni mari din trupele acestora și să captureze
principalul lor port de aprovizionare, Anvers, în scopul de a putea negocia o pace.[262] Prin
ianuarie, ofensiva a fost respinsă fără a-și îndeplini obiectivele strategice.[262] În Italia, Aliații
Occidentali au ajuns la un impas cu linia germană de apărare. La mijlocul lunii ianuarie 1945, rușii
și polonezii au atacat în Polonia, împingând de la Vistula până la Odra în Germania, și au invadat
Prusia Orientală(d).[263] Pe 4 februarie, liderii SUA, Regatului Unit și uniunii Sovietice s-au
întâlnit la conferința de la Ialta. Ei au convenit asupra ocupației Germaniei după război, și asupra
momentului când Uniunea Sovietică va intra în război și împotriva Japoniei.[264]
În februarie, sovieticii au pătruns în Silezia(d) și Pomerania(d), în timp ce Aliații Occidentali au
intrat în Germania de vest și au închis Rinul. Prin martie, Aliații au traversat Rinul
la nord(d) și sud de Ruhr(d), încercuind Grupul de Armate B German(d),[265] în timp ce sovieticii
înaintau către Viena. La începutul lunii aprilie, Aliații Occidentali au început să înainteze și în
Italia(d) și au înaintat rapid prin vestul Germaniei, în timp ce forțele sovietice și poloneze au luat cu
asalt Berlinul la sfârșitul lunii aprilie. Forțele americane și sovietice s-au întâlnit la râul Elba(d) pe
25 aprilie. Pe 30 aprilie 1945, a fost capturat Reichstagul, ceea ce a însemnat înfrângerea militară a
Germaniei Naziste.[266]
În această perioadă au avut loc mai multe schimbări la conducerea țărilor. Pe 12 aprilie, președintele
Roosevelt a murit și a fost înlocuit de Harry Truman. Benito Mussolini a fost ucis de partizanii
italieni pe 28 aprilie.[267] Două zile mai târziu, Hitler s-a sinucis și locul lui a fost luat
de amiralul Karl Dönitz.[268]

Reichstagul german după capturarea sa de către Aliați, la 3 iunie 1945

Forțele germane au capitulat în Italia pe 29 aprilie. Capitularea totală și necondiționată a fost

semnată pe 7 mai și a intrat în vigoare înaintea sfârșitului zilei de 8 mai.[269] Grupul de Armate
Centru German a rezistat în Praga până la 11 mai.[270]
Pe Teatrul din Pacific, forțele americane, însoțite de forțele Comunității Filipineze(d) au înaintat în
Filipine(d), cucerind Leyte(d) până la sfârșitul lunii aprilie 1945. Ele au debarcat pe Luzon(d) în
ianuarie 1945 și au recucerit Manila(d) în martie, după o luptă care a transformat orașul în ruine.
Lupta a continuat pe Luzon, pe Mindanao(d), și pe alte insule din Filipine până la sfârșitul
războiului(d).[271] Între timp, Forțele Aeriene ale Statelor Unite(d) (USAAF) distrugeau orașe
strategice și populate din Japonia, într-un efort de a distruge industria de război japoneză și moralul
civililor. În noaptea de 9-10 martie, bombardiere B-29 ale USAAF au lovit Tokyo(d) cu mii
de bombe incendiare(d), care au ucis peste 100.000 de civili și au distrus 42 de mile pătrate în doar
câteva ore. În următoarele cinci luni, USAAF a incendiat în total 67 de orașe japoneze(d), ucigând
393.000 de civili și distrugând 65% din zonele construite.[272]

Ministrul de externe Mamoru Shigemitsu semnează actul capitulării

Japoniei la bordul USS Missouri, 2 septembrie 1945

În mai 1945, trupele australiene au debarcat în Borneo(d), înaintând peste terenurile petrolifere de
acolo. Forțele britanice, americane și chineze au învins forțele japoneze în nordul Birmaniei(d) în
martie, iar britanicii au împins mai departe, ajungând la Rangoon pe 3 mai.[273] Forțele chineze au
început să contraatace în bătălia Hunanului de Vest(d), care a avut loc între 6 aprilie și 7 iunie 1945.
Forțele navale și amfibii americane s-au îndreptat și ele spre Japonia, cucerind Iwo Jima prin martie
și Okinawa până la sfârșitul lunii iunie.[274] În același timp, submarinele americane au
întrerupt(d) importurile japoneze, reducând drastic capacitatea Japoniei de a-și aproviziona forțele
de peste mări.[275]
La 11 iulie, liderii Aliați s-au întâlnit la Potsdam, Germania. Ei au confirmat acordurile
anterioare despre Germania,[276] și au reiterat cererea de capitulare necondiționată a tuturor forțele
japoneze, în special afirmând că „alternativa pentru Japonia este distrugerea imediată și totală”.
[277] În timpul acestei conferințe, au avut loc alegeri generale în Regatul Unit(d), și Clement
Attlee l-a înlocuit pe Churchill ca prim-ministru.[278]
Aliații au cerut capitularea necondiționată a Japoniei în Declarația de la Potsdam(d) din 27 iulie, dar
guvernul Japonez a respins apelul. La începutul lunii august, USAAF a aruncat bombe
atomice asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki. Aliații au justificat bombardamentele
atomice ca o necesitate militară, pentru a evita invadarea insulelor Japoneze(d), care ar fi costat
viețile a între 250.000–500.000 de militari aliați și a milioane de soldați și civili japonezi.[279] Între
cele două bombardamente, în conformitate cu acordul de la Ialta, sovieticii au invadat Manciuria
ocupată de japonezi și au învins rapid Armata Kwantung(d), cea mai mare forță combatantă
japoneză.[280][281] Armata Roșie a capturat și Insula Sahalin, și Insulele Kurile. Pe 15 august
1945, Japonia a capitulat, actul capitulării fiind semnat în cele din urmă pe puntea vasului american
de război USS Missouri, la 2 septembrie 1945.[282]
Urmări

Ruinele Varșoviei, în ianuarie 1945, după distrugerea deliberată a

orașului(d) de către forțele germane de ocupație Inculpații de

la Nürnberg. Forțele Aliate au organizat procese în care au fost acuzați membri ai conducerii
politice, militare, judiciare și economice a Germaniei Naziste.
Aliații au instaurat administrații de ocupație în Austria și Germania. Prima a devenit stat neutru,
nealiniat cu vreun bloc politic. Cea din urmă a fost împărțită în zone de ocupație de est și de vest
controlate de către Aliații Occidentali și, respectiv, Uniunea Sovietică. Un program
de denazificare în Germania a condus la urmărirea penală a criminalilor de război naziști și la
eliminarea foștilor naziști la putere, deși această politică s-a transformat treptat spre una de amnistie
și de reintegrare a foștilor naziști în societatea vest-germană.[283]
Germania a pierdut un sfert din teritoriul dinainte de război (1937). Printre teritoriile de
est, Silezia, Neumark(d) și mare parte din Pomerania au fost preluate de către Polonia, Prusia de
Est a fost împărțită între Polonia și URSS, urmată de expulzarea a 9 milioane de germani din aceste
provincii, precum și de expulzarea a 3 milioane de germani din Regiunea Sudetă din Cehoslovacia
în Germania. Prin anii 1950, fiecare al cincilea vest-german era un refugiat din est. Uniunea
Sovietică a anexat și provinciile poloneze de la est de linia Curzon, din care au fost expulzați 2
milioane de polonezi;[284] nord-estul României,[285][286] părți din Finlanda de est,[287] și cele
trei state baltice au fost și ele încorporate în URSS.[288][289]
Într-un efort de a menține pacea,[290] Aliații au format Națiunile Unite, care a luat ființă oficial pe
24 octombrie 1945,[291] și a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 ca un
standard comun pentru toate țările membre.[292] Marile puteri învingătoare în război — Statele
Unite ale Americii, Uniunea Sovietică, China, Regatul Unit și Franța — au devenit membri
permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU.[8] Cei cinci membri permanenți rămân aceeași și
în prezent, deși au fost două schimbări de locuri, între Republica China și Republica Populară
Chineză, în 1971, și între Uniunea Sovietică și statul ei succesor, Federația Rusă, după destrămarea
Uniunii Sovietice. Alianța dintre Aliații Occidentali și Uniunea Sovietică a început să se deterioreze
chiar înainte de terminarea războiului.[293]
Germania a fost de facto împărțită, și au apărut două state independente, Republica Federală
Germania și Republica Democrată Germană[294] în granițele zonelor de ocupație aliată și,
respectiv, sovietică. Restul Europei a fost, de asemenea, împărțit în sfere de influență occidentală și
sovietică.[295] Majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est au căzut în sfera sovietică, ceea ce a
condus la instaurarea de regimuri comuniste, cu sprijin total sau parțial al autorităților sovietice de
ocupație. Ca urmare, Polonia, Ungaria, Germania de Est,
[296] Cehoslovacia, România și Albania[297] au devenit state satelit ale
URSS. Iugoslavia comunistă a dus o politică complet independentă, provocând tensiuni cu URSS.
[298]
Diviziunea postbelică a lumii a fost formalizată de către două alianțe militare
internaționale, NATO (în frunte cu Statele Unite) și Pactul de la Varșovia (controlat de URSS);
[299] lunga perioadă de tensiuni politice și de competiție militară între acestea, Războiul Rece, avea
să fie însoțită de o cursă a înarmărilor și războaie prin intermediari.[300]
În Asia, Statele Unite au ocupat Japonia și au administrat fostele insule japoneze din Pacificul de
Vest(d), în timp ce sovieticii au anexat Sahalinul și Insulele Kurile.[301] Coreea, fostă sub
dominație japoneză, a fost divizată și ocupată(d) de către Uniunea Sovietică în Nord și de SUA,
în Sud, între 1945 și 1948. S-au proclamat republici separate de cele două părți ale paralelei 38 în
1948, fiecare pretinzând a fi guvernul legitim pentru toată Coreea, ceea ce a condus în cele din urmă
la Războiul din Coreea.[302]

Expansiunea teritorială postbelică a sovieticilor a dus la modificări de

frontieră în Europa Centrală, la crearea unui Bloc Comunist și la începutul Războiului Rece

În China, naționaliștii și forțele comuniste au reluat războiul civil în iunie 1946. Forțele comuniste
au fost victorioase și au proclamat Republica Populară Chineză în China continentală, în timp ce
forțele naționaliste s-au retras în Taiwan în 1949.[303] În Orientul Mijlociu, respingerea de către
statele arabe a Planului ONU de Împărțire a Palestinei(d) și înființarea Israelului a marcat
escaladarea conflictului arabo-israelian. Puterile europene au încercat să-și păstreze, parțial sau
total, imperiile coloniale, însă pierderile e prestigiu și de resurse în timpul războiului au făcut acest
lucru imposibil, ceea ce a dus la decolonizare(d).[304][305]
Economia globală a suferit puternic de pe urma războiului, deși țările participante au fost afectate
diferit. SUA a ieșit din război mult mai bogată decât orice altă națiune; acolo a avut loc un baby
boom(d) și în 1950 produsul intern brut pe cap de locuitor era mult mai mare decât al oricărei alte
puteri, ea dominând economia mondială.[306] Regatul Unit și SUA au urmărit o politică
de dezarmare industrială a Germaniei de Vest(d) în anii 1945-1948.[307] Din cauza
interdependențelor comerciale internaționale, acest lucru a dus la stagnarea economică a Europei și
la întârzierea redresării economice europene.[308][309]
Revenirea a început cu reforma monetară din Germania de Vest de la jumătatea anului 1948, și a
fost accelerată de liberalizarea politicii economice europene cauzată, direct și indirect, de Planul
Marshall (1948-1951).[310][311] Revenirea economică vest germană de după 1948 a fost
numită miracolul economic german(d).[312] Italia a cunoscut și ea o explozie economică(d)
[313] iar economia franceză s-a redresat(d).[314] Prin contrast, Regatul Unit a rămas într-o stare de
ruină economică,[315] și, deși a primit un sfert din totalul asistenței prin Planul Marshall, mai mult
decât orice altă țară europeană,[316] a continuat o relativă scădere economică timp de zeci de ani.
[317]
În ciuda enorme pierderi umane și materiale, Uniunea Sovietică a experimentat, de asemenea, o
creștere rapidă a producției în perioada imediat de după război.[318] Japonia a avut o creștere
economică incredibil de rapidă(d), devenind una dintre cele mai puternice economii din lume în anii
1980.[319] China a revenit la producția industrială dinaintea războiului în 1952.[320]

Impactul
Victime și crime de război

Numărul morților în al Doilea Război Mondial

Estimările numărului total de victime ale războiului sunt diferite, deoarece multe decese au rămas
neînregistrate. Cele mai multe sugerează că au murit aproximativ 60 de milioane de oameni în
război, dintre care aproximativ 20 de milioane de militari(d) și 40 de milioane de civili.[321][322]
[323] Mulți dintre civili au murit din cauza genocidelor deliberate, a masacrelor, bombardamentelor
masive, a bolilor și foametei(d).
Uniunea Sovietică a pierdut aproximativ 27 de milioane de oameni în timpul războiului,[324] dintre
care 8,7 milioane de militari și 19 milioane de civili morți. Cea mai mare parte din militarii morți au
fost 5,7 milioane de etnici ruși, urmat de 1,3 milioane de etnici ucraineni.[325] Un sfert din
populația Uniunii Sovietice a fost rănită sau ucisă.[326] Germania a suferit pierderea a 5,3 milioane
de oameni în luptă, mai ales pe Frontul de Est și în timpul ultimei bătălii din Germania.[327]
Din numărul total de decese în al Doilea Război Mondial, aproximativ 85%—cea mai mare parte
sovietici și chinezi—au fost de partea Aliaților și 15% au fost de partea Axei. Multe dintre aceste
decese au fost cauzate de crime de război comise de forțele germane(d) și de cele japoneze(d) în
teritoriile ocupate. Între 11[328] și 17 milioane[329] de civili au murit ca urmare, fie directăm fie
indirectă, a politicilor ideologice naziste, intre care genocidul sistematic a aproximativ 6 milioane
de evrei în Holocaust, împreună cu încă 5 până la 6 milioane de etnici polonezi și
alți slavi (inclusiv ucraineni și belaruși)[330]—romi, homosexuali(d), și alte grupuri etnice și
minoritare. Sute de mii (estimări diferite) de etnici sârbi, împreună cu romi și evrei, au fost uciși
de Ustașii aliniați cu Axa în Iugoslavia,[331] iar după ce s-a încheiat războiul s-au comis și crime de
răzbunare(d).
 Civili chinezi îngropați de vii de către soldații Armatei Imperiale
Japoneze, în masacrul de la Nanking, decembrie 1937

În Asia și Pacific, între 3 milioane și peste 10 milioane de civili, cea mai mare parte chinezi (circa
7,5 milioane[332]), au fost uciși de către forțele de ocupație japoneze.[333] Cea mai cunoscută
atrocitate japoneză a fost masacrul de la Nanking, în care între cincizeci și trei sute de mii de civili
chinezi au fost violați și uciși.[334] Mitsuyoshi Himeta a raportat că Sankō Sakusen(d) a făcut 2,7
milioane de victime. Generalul Yasuji Okamura(d) a pus această politică în aplicare în Heipei
și Shantung.[335]
Forțele Axei au utilizat arme biologice și chimice. Armata Imperială Japoneză a folosit diverse
astfel de arme în timpul invaziei și ocupației Chinei (vezi Unitatea 731)[336][337] și la începutul
conflictelor cu sovieticii.[338] Atât germanii, cât și japonezii au testat(d) astfel de arme împotriva
civililor[339] și, uneori, pe prizonierii de război.[340]
Uniunea Sovietică a fost responsabilă pentru masacrul de la Katyn a 22.000 de ofițeri polonezi,
[341] și cu încarcerarea sau executarea a mii de deținuți politici de către NKVD,[342] în statele
Baltice, Polonia de est(d), și Basarabia ocupate de către Armata Roșie.
Bombardarea masivă a zonelor civile, în special în orașele Varșovia(d), Rotterdam și Londra;
inclusiv atacurile aeriene asupra spitalelor și a refugiaților[343] de către aviația germană, împreună
cu bombardarea orașului Tokyo(d), și a orașelor germane Dresda, Hamburg(d) și Köln(d) de către
Aliații Occidentali pot fi considerate crime de război. Acestea din urmă au dus la distrugerea a peste
160 de orașe și la moartea a peste 600.000 de civili germani.[344] Cu toate acestea, la acea dată nu
exista nicio legislație internațională umanitară explicită sau măcar cutumiară(d) cu privire
la războiul aerian.[345]

Lagărele de concentrare, munca forțată și genocidele

Gardiene SS descarcă cadavrele prizonierilor din camioane și să le

transportă la o groapă comună, în interiorul lagărului german de concentrare Bergen-Belsen, 1945

Guvernul german condus de Adolf Hitler și de Partidul Nazist a fost responsabil pentru Holocaust,
uciderea a aproximativ 6 milioane de evrei, precum și a 2,7 milioane de etnici polonezi(d),[346] și a
4 milioane de oameni care erau considerați „nedemni de viață(d)” (inclusiv persoane cu
handicap și bolnavi mintal, prizonieri de război sovietici(d), homosexuali, masoni, martori ai lui
Iehova, si romi) ca parte dintr-un program deliberat de exterminare. Aproximativ 12 milioane de
oameni, dintre care majoritatea erau est-europeni, au fost folosiți în economia de război germană
ca sclavi(d).[347]
În plus față de lagărele de concentrare naziste, gulagurile (lagărele de muncă) sovietice a dus la
moartea multor cetățeni din țările ocupate, cum ar fi Polonia, Lituania, Letonia, și Estonia, precum
și a prizonierilor de război germani și chiar a unor cetățeni sovietici care erau suspectați a fi
susținători ai naziștilor.[348] Șaizeci la sută dintre prizonierii de război sovietici luați de
germani(d) au murit în timpul războiului.[349] Richard Overy(d) dă un număr de 5,7 milioane de
prizonieri sovietici. Din aceștia, 57% au murit sau au fost uciși, un total de 3,6 milioane.[350] Foștii
prizonieri de război și civili repatriați sovietici au fost tratați cu mare suspiciune ca potențiali
colaboratori ai naziștilor, iar unii dintre ei au fost trimiși în Gulag după ce au fost verificați de către
NKVD.[351]

Fotografie de identificare făcută de SS-ul german unei fete poloneze de

14 ani, deportată pentru muncă forțată(d) la Auschwitz, decembrie 1942
Lagărele de prizonieri de război japoneze, dintre care multe au fost folosite ca lagăre de muncă
forțată, aveau și ele o rată ridicată a mortalității. Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul
Orient a găsit rata de decese a prizonierilor occidentali la 27,1% (pentru prizonierii de război
americani, 37%),[352] de șapte ori mai mare ca a celor căzuți prizonieri la germani și italieni.
[353] În timp ce 37.583 prizonieri din Regatul Unit, 28.500 din Țările de Jos, și 14.473 din Statele
Unite ale Americii au fost eliberați după capitularea Japoniei, numărul chinezilor eliberați a fost de
doar 56.[354]
Potrivit istoricului Zhifen Ju, cel puțin cinci milioane de civili chinezi din China de Nord și
Manchukuo au fost înrobiți între 1935 și 1941 de către Consiliul de Dezvoltare a Asiei de Est(d),
sau Kōain, pentru a lucra în mine și în industria de război. După 1942, numărul ajunsese la 10
milioane.[355] Biblioteca Congresului SUA estimează că în Java, între 4 și 10 milioane
de Romusha(d) (din japoneză: „muncitori necalificați”), au fost puși la muncă de armata japoneză.
Aproximativ 270.000 din acești muncitori din Java au fost trimiși în alte teritorii ocupate de
japonezi în Asia de Sud-Est, și numai 52.000 au mai fost repatriați în Java.[356]
La 19 februarie 1942, Roosevelt a semnat Ordinul Executiv 9066(d), prin care aproximativ 100.000
de japonezi care trăiau pe Coasta de Vest erau internați. Canada a avut un program similar.[357]
[358] În plus, 14.000 de cetățeni germani și italieni, care au fost evaluați ca reprezentând riscuri de
securitate au fost și ei internați.[359]
În conformitate cu acordul aliat de la Conferința de la Ialta, milioane de prizonieri de război și civili
au fost folosiți ca muncă forțată de către Uniunea Sovietică(d).[360] În cazul Ungariei, cetățeni
maghiari au fost forțați să muncească pentru Uniunea Sovietică până în 1955.[361]

Ocupațiile

Civili polonezi legați la ochi fotografiați chiar înainte de a fi executați

de către soldații germani în pădurea Palmiry(d), 1940
În Europa, ocupația a venit sub două forme. În Europa de Vest, Nord și Centrală (Franța, Norvegia,
Danemarca, Țările de Jos, și teritoriile anexate din Cehoslovacia), Germania a hotărât politici
economice prin care erau colectate aproximativ 69,5 miliarde reichmarks (27,8 miliarde dolari
SUA) până la sfârșitul războiului, cifră ce nu include considerabilul jaf(d) al produselor industriale,
echipamentelor militare, materiilor prime și altor bunuri.[362] Astfel, veniturile provenite de la
națiunile ocupate a fost de peste 40% din venitul colectat de Germania din impozite, cifră care a
crescut la aproape 40% din venitul total mai spre sfârșitul războiului.[363]

Academia rusă de Științe raporta în 1995 numărul victimelor civile din

URSS din cauza germanilor ca totalizând 13,7 milioane de morți, adică 20% din cei 68 de milioane
de oameni ce trăiau în URSS

În est, mult sperata răsplată a Lebensraumului nu a fost niciodată obținută din cauza frontului
fluctuant și a politicilor pământului pârjolit practicate de sovietici, care i-au privat pe invadatorii
germani de resurse.[364] Spre deosebire de Occident, politica rasială nazistă a încurajat brutalități
extreme împotriva a ceea ce era considerat a fi „oameni inferiori” de origine slavă; cele mai multe
înaintări germane au fost, astfel, urmate de execuții în masă.[365] Deși s-au format grupuri de
rezistență în majoritatea teritoriilor ocupate, ele nu au împiedicat în mod semnificativ operațiunile
germane nici în est[366] și nici în vest[367] până la sfârșitul anului 1943.
În Asia, Japonia declara națiunile aflate sub ocupație ca fiind parte din Sfera de Co-Prosperitate
Asia Răsăriteană Mare(d), în esență, o hegemonie japoneză, al cărui scop era, chipurile, eliberarea
popoarelor colonizate.[368] Deși forțele japoneze au fost inițial salutate ca eliberatori de sub
dominația europeană în unele teritorii, brutalitatea excesivă a transformat opinia publică locală
împotriva lor în câteva săptămâni.[369] În timpul cuceririi inițiale, Japonia a capturat 4.000.000
barili (640.000 m3) de petrol (~5.5×105 tone) lăsate în urmă de retragerea forțelor Aliaților, și, până
în 1943, a reușit să obțină în Indiile Olandeze de Est o producție de până la 50 de milioane de barili
(~6.8×105 t), 76% față de producția din 1940.[369]

Frontul intern și producția

Raportul între PIB-ul Aliaților și cel al Axei

În Europa, înainte de izbucnirea războiului, Aliații aveau avantaje semnificative atât demografice,
cât și economice. În 1938, Aliații Occidentali (Regatul Unit, Franța, Polonia și Dominioanele
Britanice) aveau o populație cu 30% mai mare și un produs intern brut cu 30% mai mare decât țările
europene ale Axei (Germania și Italia); dacă se includ și coloniile, atunci Aliații au un avantaj de 5:1
ca populație și de aproape 2:1 ca PIB.[370] În Asia, în același timp, China avea de aproximativ șase
ori mai mulți locuitori ca Japonia, dar un PIB cu numai 89% mai mare; dacă se includ și coloniile
japoneze, acesta se reduce la triplul populației și un PIB cu doar 38% mai mare.
Deși avantajele economice și demografice ale Aliaților au fost diluate în mare măsură în timpul
atacurilor inițiale rapide blitzkrieg ale Germaniei și Japoniei, ele au devenit un factor decisiv în
1942, după ce Statele Unite și Uniunea Sovietică s-au alăturat Aliaților, iar războiul a devenit unul
de uzură.[371] În timp ce capacitatea Aliaților de a produce mai mult decât Axa este adesea atribuită
accesului mai favorabil al acestora la resurse naturale, au contribuit și alți factori, cum ar fi reticența
Germaniei și Japoniei de a angaja femei în forța de muncă(d),[372] bombardamentele strategice ale
Aliaților,[373] și trecerea târzie a Germaniei la o economie de război(d).[374]. În plus, nici
Germania, și nici Japonia nu au planificat să lupte un război prelungit, și nu au fost echipate să facă
acest lucru.[375] Pentru a-și îmbunătăți producția, Germania și Japonia au folosit milioane
de sclavi;[376] Germania a folosit(d) aproximativ 12 milioane de oameni, majoritatea din Europa de
Est,[347] în timp ce Japonia a folosit(d) peste 18 de milioane de oameni din Asia de Sud-Est.[355]
[356]

Progresele în tehnologie și tehnica de război

Bombardiere strategice B-29 Superfortress pe linia de

asamblare Boeing din Wichita, Kansas, 1944

Aeronavele au fost folosite pentru recunoaștere, ca avioane de vânătoare, ca bombardiere, și pentru

susținerea operațiunilor de la sol, fiecare rol fiind considerabil dezvoltat. Printre inovații s-au
numărat podul aerian(d) (capacitatea de a efectua rapid transporturi prioritare de provizii,
echipamente și personal);[377] și bombardamentele strategice(d) (bombardarea centrelor industriale
și demografice ale inamicului pentru a-i distruge capacitatea de a duce războiul).[378] Armamentul
antiaerian(d) a progresat și el, inclusiv capacitatea de apărare, cum ar fi radarul și artileria sol-aer,
cum ar fi tunul german antiaerian de 88 mm. S-a pionierat utilizarea de avioane cu reacție și, deși a
fost introdusă cu întârziere și a avut un impact direct redus, a făcut ca avioanele cu reacție să devină
standardul forțelor aeriene în întreaga lume.[379]
S-au făcut progrese în aproape fiecare aspect al războiului naval, mai ales cu portavioane și
submarine. Deși războiul aeronautic a avut un succes relativ redus la începutul războiului, acțiunile
de la Taranto(d), Pearl Harbor, și din Marea de Corali au făcut din portavion tipul dominant de navă
în locul navei de război.[380][381][382]
În Atlantic, portavioanele de escortă(d) s-au dovedit a fi o parte vitală a convoaielor Aliaților,
crescând raza de protecție efectivă și ajutând la închiderea golului din mijlocul Atlanticului(d).
[383] Portavioanele erau și mai economice decât navele de luptă din cauza costului relativ scăzut al
aeronavelor[384] și a faptului că nu era nevoie să fie la fel de puternic blindate.[385] Importanța
submarinelor, care s-au dovedit a fi o armă eficientă în timpul Primului Război Mondial,[386] au
fost anticipată de toate părțile pentru cel de-al Doilea. Britanicii și-au concentrat dezvoltarea pe
tactici și arme antisubmarin(d), cum ar fi sonarul și convoaiele, în timp ce Germania s-a concentrat
pe îmbunătățirea capacității ofensive, cu proiecte cum ar fi submarinul de tip VII și tacticile haitei
de lupi.[387] Treptat, îmbunătățirea tehnologiilor Aliaților, cum ar fi farurile
Leigh(d), ariciul(d), squid(d), și torpilele de localizare(d) s-au dovedit victorioase.
 O rachetă V-2 lansată de pe punct fix în Peenemünde, 1943

Războiul terestru s-a transformat de la fronturile statice ale Primului Război Mondial la o mobilitate
crescută și arme combinate(d). Tancul, care a fost utilizat în principal pentru sprijinul infanteriei în
Primul Război Mondial, a evoluat într-o armă primară.[388] La sfârșitul anilor 1930, designul
tancurilor era mult mai avansat decât a fost în timpul Primului Război Mondial,[389] și progresele
au continuat de-a lungul războiului(d) cu creșteri ale vitezei, blindajului și puterii de foc.
La începutul războiului, cei mai mulți comandanți credeau că tancurile inamice ar trebui să fie
întâmpinate cu tancuri cu specificații superioare.[390] Această idee a fost contestată de performanța
slabă tunurilor relativ ușoare de pe tancuri împotriva blindajelor, și de doctrina germană de evitare a
luptelor tanc contra tanc. Acest lucru, împreună cu utilizarea armelor combinate de către Germania,
au fost printre elementele-cheie ale succesului tacticii blitzkrieg în Polonia și Franța. S-au utilizat
multe mijloace de distrugere a tancurilor(d), inclusiv artileria indirectă, tunurile anti-tanc (atât
tractate cât și autopropulsate), minele, armele antitanc de infanterie cu rază scurtă de acțiune, și alte
tancuri. Chiar și mecanizarea pe scară largă, infanteria a rămas coloana vertebrală a tuturor
forțelor[391] și, de-a lungul războiului, majoritatea infanteriștilor au fost echipați similar cu cei din
Primul Război Mondial.[392]

Gadget nuclear ridicat în partea superioară a „turnului de tragere”

pentru detonare, la poligonul de bombardament Alamogordo(d); testul nuclear Trinity, iulie 1945
Mitralierele portabile s-au răspândit, un exemplu notabil fiind MG34 german, și diversele pistoale-
mitralieră, adaptate pentru lupta de aproape(d), în junglă și în mediul urban. Pușca de asalt, o
apariție a sfârșitului războiului, care încorporează multe caracteristici ale puștii și pistoalelor-
mitralieră, a devenit arma de infanterie standard post-belică pentru majoritatea forțelor armate.[393]
[394]
Majoritatea beligeranților importanți au încercat să rezolve problemele de complexitate și de
securitate implicate în utilizarea de liste de coduri(d) pentru criptografie prin proiectarea de mașini
de cifrare(d), cea mai cunoscută fiind mașina germană Enigma.
[395] Dezvoltarea sigint(d) (signals intelligence) și a criptanalizei a permis dezvoltarea contracarării
procesului de decriptare. Exemple notabile au fost decriptarea de către Aliați a codurilor navale
japoneze(d)[396] și metoda britanică Ultra(d), o tehnică inovatoare de decodare a mașinilor Enigma
care a profitat de informațiile oferite Regatului Unit de către Biroul Polonez de Cifruri(d), care
decodase primele versiuni ale mașinii Enigma înainte de război.[397] Un alt aspect al informațiilor
 militare(d) a fost dezinformarea, pe care Aliații au folosit-o cu succes, de exemplu în
operațiunile Mincemeat și Bodyguard(d).[398] Printre alte provocări tehnologice și inginerești din
timpul războiului sau apărute ca urmare a lui se numără primele calculatoare programabile
(Z3, Colos, și ENIAC), rachetele ghidate și rachetele moderne, dezvoltarea de către Proiectul
Manhattan a armelor nucleare, cercetarea operațională(d) și dezvoltarea de porturi
artificiale și conducte de petrol de sub Canalul Mânecii(d).

Note de completare
1. ^ Au fost avansate diferite alte date pentru începutul și sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial,
dar aceasta este cea mai frecventă dată.

2. ^ La moartea sa în 1989, împăratul Hirohito a fost proclamat postum Împăratul Shōwa. Ambele
utilizări sunt acceptabile, dar acest articol utilizează numele Hirohito, cel utilizat în Occident în
timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Note bibliografice
1. ^ a b Istoria lumii în date de Florin Constantiniu (dir.) și Grosser Atlas zur Weltgeschichte de Hans
Erich Stier (dir), ed. Westermann 1975, pp.154-158.
2. ^ Fitzgerald 2011, p. 4.

3. ^ Hedgepeth & Saidel 2010, p. 16.

4. ^ James A. Tyner (3 martie 2009). War, Violence, and Population: Making the Body Count. The
Guilford Press; 1 edition. p. 49. ISBN 1-6062-3038-7.

5. ^ Sommerville 2008, p. 5 (ed. 2011).

6. ^ Barrett & Shyu 2001, p. 6.

7. ^ Axelrod, Alan (2007) Encyclopedia of World War II, Volume 1.

8. ^ a b The UN Security Council, arhivat din original la 20 iunie 2012, accesat în 15 mai 2012
9. ^ Herman Van Rompuy, President of the European Council; José Manuel Durão Barroso, President
of the European Commission (10 decembrie 2012). „From War to Peace: A European Tale”.
Prelegerea în numele Uniunii Europene de la decernarea Premiului Nobel. Accesat în 4 ianuarie
2014. Mai multe valori specificate pentru |nume= și |author= (ajutor)

10. ^ Weinberg 2005, p. 6.

11. ^ Wells, Anne Sharp (2014) Historical Dictionary of World War II: The War against
Germany and Italy.

12. ^ Ferris, John; Mawdsley, Evan (2015). The Cambridge History of the Second World War,
Volume I: Fighting the War (în engleză). Cambridge: Cambridge University Press.

13. ^ Förster & Gessler 2005, p. 64.

14. ^ Ghuhl, Wernar (2007) Imperial Japan's World War Two Transaction Publishers pg 7, pg.
30
15. ^ Polmar, Norman; Thomas B. Allen (1991) World War II: America at war, 1941–
1945 ISBN 978-0394585307

16. ^ Ben-Horin 1943, p. 169. ; Taylor 1979, p. 124. ; Yisreelit, Hevrah Mizrahit (1965).

17. ^ Beevor 2012, p. 10.

18. ^ Masaya 1990, p. 4.

19. ^ „History of German-American Relations » 1989–1994 – Reunification » "Two-plus-Four-

Treaty": Treaty on the Final Settlement with Respect to Germany, 12 septembrie 1990”.
usa.usembassy.de. Accesat în 6 mai 2012.

20. ^ Ingram 2006, pp. 76–8.

21. ^ Kantowicz 1999, p. 149.

22. ^ Shaw 2000, p. 35.

23. ^ Brody 1999, p. 4.

24. ^ Dawood & Mitra 2012.

25. ^ Zalampas 1989, p. 62.

26. ^ Mandelbaum 1988, p. 96. ; Record 2005, p. 50. .

27. ^ Schmitz 2000, p. 124.

28. ^ Adamthwaite 1992, p. 52.

29. ^ Preston 1998, p. 104.

30. ^ Myers & Peattie 1987, p. 458.

31. ^ Smith & Steadman 2004, p. 28.

32. ^ Coogan 1993. : "Although some Chinese troops in the Northeast managed to retreat south,
others were trapped by the advancing Japanese Army and were faced with the choice of resistance
in defiance of orders, or surrender. A few commanders submitted, receiving high office in the
puppet government, but others took up arms against the invader. The forces they commanded were
the first of the volunteer armies." -- „Deși unii combatanți chinezi din nord-est au reușit să se
retragă spre sud, alții au fost surprinși de înaintarea Armatei Japoneze și puși să aleagă între a
rezista, sfidând ordinele, și a capitula. Câțiva comandanți s-au conformat, primind funcții înalte în
guvernul-marionetă, dar alții au ridicat armele împotriva invadatorului. Forțele comandate de ei au
fost primele armate de voluntari.”

33. ^ Busky 2002, p. 10.

34. ^ Andrea L. Stanton; Edward Ramsamy; Peter J. Seybolt. Cultural Sociology of the Middle
East, Asia, and Africa: An Encyclopedia (în engleză). p. 308. Accesat în 6 aprilie 2014.

35. ^ Barker 1971, pp. 131–2.

36. ^ Kitson 2001, p. 231.

37. ^ Beevor 2006, pp. 258–60. .

38. ^ Budiansky 2004, pp. 209–11.

39. ^ Payne 2008.

40. ^ Eastman 1986, pp. 547–51.

41. ^ Levene, Mark and Roberts, Penny.

42. ^ Totten, Samuel.

43. ^ Hsu & Chang 1971, pp. 221–230.

44. ^ Eastman & 1986 1971, p. 566.

45. ^ Taylor 2009, p. 566.

46. ^ Sella & 1983 1971, pp. 651–87.

47. ^ Goldman, Stuart D. (28 august 2012). „The Forgotten Soviet-Japanese War of 1939”.
The Diplomat. Accesat în 26 iunie 2015.

48. ^ Timothy Neeno. „Nomonhan: The Second Russo-Japanese War”.

MilitaryHistoryOnline.com. Accesat în 26 iunie 2015.

49. ^ Collier & Pedley 2000, p. 144.

50. ^ Kershaw 2001, pp. 121–2.

51. ^ Kershaw 2001, p. 157.

52. ^ Davies 2006, p. 157, pp. 143–4 (2008 ed.).

53. ^ Lowe & Marzari 2002, p. 330.

54. ^ Dear & Foot 2001, p. 234.

55. ^ Shore 2003, p. 108.

56. ^ Dear & Foot 2001, p. 608.

57. ^ Minutele conferinței între Fuehrer și ministrul de externe italian, contele Ciano, în
prezența ministrului de externe al Reich-ului la Obersalzberg pe 12 august 1939 în Nazi Conspiracy
and Aggression Volumul IV. Document Nr. 1871-PS

58. ^ „The German Campaign In Poland (1939)” (în engleză). Accesat în 29 octombrie 2014.

59. ^ „The Danzig Crisis”. ww2db.com (în engleză).

60. ^ a b „Major international events of 1939, with explanation” (în engleză). Ibiblio.org.
61. ^ Evans 2008, pp. 1–2.
62. ^ Jackson 2006, p. 58.

63. ^ Weinberg 2005, pp. 64–5.

64. ^ Keegan 1997, p. 35. .

Cienciala 2010, p. 128. , observa că, deși într-adevăr Polonia era departe, ceea ce făcea ca
britanicilor și francezilor să le fie greu să ofere susținere, „puțini istorici ai celui de al Doilea Război
Mondial ... știu că britanicii se angajaseră să bombardeze Germania dacă aceasta ar fi atacat
Polonia, dar nu s-au ținut de promisiune, cu excepția unui singur raid asupra bazei de la
Wilhelmshafen. Francezii, care se angajaseră să atace Germania dinspre vest, nu aveau nicio
intenție să facă aceasta.”

65. ^ Beevor 2012, p. 32. ; Dear & Foot 2001, pp. 248–9. ; Roskill 1954, p. 64. .

66. ^ Zaloga 2002, pp. 80, 83.

67. ^ Hempel 2005, p. 24.

68. ^ Zaloga 2002, pp. 88–9.

69. ^ Budiansky 2001, pp. 120–1.

70. ^ Documentul Nürnberg C-62/GB86, directivă a lui Hitler din octombrie 1939 ce
concluzionează: „Atacul [asupra Franței] va fi lansat în această toamnă dacă este posibil.”

71. ^ Liddell Hart 1977, pp. 39–40.

72. ^ Bullock 1990, pp. 563–4, 566, 568–9, 574–5 (1983 ed.).

73. ^ Blitzkrieg: From the Rise of Hitler to the Fall of Dunkirk, L Deighton, Jonathan Cape,
1993, p186-7. Deighton afirmă că „ofensiva a fost amânată de douăzeci și nouă de ori înainte să
aibă în cele din urmă loc.”

74. ^ Smith et al. 2002, p. 24.

75. ^ a b Bilinsky 1999, p. 9.

76. ^ a b Murray & Millett 2001, pp. 55–6.
77. ^ Spring 1986, p. 207-226.

78. ^ Hanhimäki 1997, p. 12.

79. ^ Ferguson 2006, pp. 367, 376, 379, 417.

80. ^ Snyder 2010, p. 118ff.

81. ^ Koch 1983.

82. ^ Roberts 2006, p. 56.

83. ^ Roberts 2006, p. 59.

84. ^ Murray & Millett 2001, pp. 57–63. .

85. ^ Commager 2004, p. 9.

86. ^ Reynolds 2006, p. 76.

87. ^ Evans 2008, pp. 122–3.

88. ^ Dear & Foot 2001, p. 436. . Americanii aveau să le ia ulterior locul britanicilor, pușcașii
marini sosind la Reykjavik la 7 iulie 1941 (Schofield 1981, p. 122. ).

89. ^ Shirer 1990, pp. 721–3.

90. ^ Keegan 1997, pp. 59–60.

91. ^ Regan 2004, p. 152.

92. ^ Liddell Hart 1977, p. 48.

93. ^ Keegan 1997, pp. 66–7.

94. ^ Overy & Wheatcroft 1999, p. 207.

95. ^ Umbreit 1991, p. 311.

96. ^ Brown 2004, p. xxx.

97. ^ Keegan 1997, p. 72.

98. ^ a b Murray 1983, The Battle of Britain..

99. ^ a b c „Major international events of 1940, with explanation” [Evenimente internaționale
majore din 1940, cu explicații]. Ibiblio.org.
100. ^ Goldstein 2004, p. 35. . Aeronavele au jucat un rol foarte important în înfrângerea U-
booturilor germane (Schofield 1981, p. 122. ).

101. ^ Steury 1987, p. 209. ; Zetterling & Tamelander 2009, p. 282. .

102. ^ Dear & Foot 2001, pp. 108–9.

103. ^ Overy & Wheatcroft 1999, pp. 328–30.

104. ^ Maingot 1994, p. 52.

105. ^ Cantril 1940, p. 390.

106. ^ Skinner Watson, Mark. „Coordination With Britain”. US Army in WWII – Chief of Staff:
Prewar Plans and Operations.

107. ^ Bilhartz & Elliott 2007, p. 179.

108. ^ Dear & Foot 2001, p. 877.

109. ^ Dear & Foot 2001, pp. 745–6.

110. ^ Clogg 2002, p. 118.

111. ^ Evans 2008, pp. 146, 152. ; US Army 1986, pp. 4–6.

112. ^ Jowett 2001, pp. 9–10.

113. ^ Jackson 2006, p. 106.

114. ^ Laurier 2001, pp. 7–8.

115. ^ Murray & Millett 2001, pp. 263–7.

116. ^ Macksey 1997, pp. 61–3.

117. ^ Weinberg 2005, p. 229.

118. ^ Watson 2003, p. 80.

119. ^ Jackson 2006, p. 154.

120. ^ Garver 1988, p. 114.

121. ^ Weinberg 2005, p. 195.

122. ^ Murray 1983, p. 69.

123. ^ a b Klooz, Marle; Wiley, Evelyn (1944), Events leading up to World War II –
Chronological History, 78th Congress, 2d Session – House Document N. 541, Director: Humphrey,
Richard A., Washington: US Government Printing Office, pp. 267–312 (1941).
124. ^ Sella 1978.

125. ^ Kershaw 2007, pp. 66–9.

126. ^ Steinberg 1995.

127. ^ Hauner 1978.

128. ^ Roberts 1995.

129. ^ Wilt 1981.

130. ^ Erickson 2003, pp. 114–37.

131. ^ Glantz 2001, p. 9.

132. ^ Farrell 1993.

133. ^ Keeble 1990, p. 29.

134. ^ Bueno de Mesquita et al. 2003, p. 425.

135. ^ Beevor 2012, p. 220.

136. ^ Kleinfeld 1983.

137. ^ Jukes 2001, p. 113.

138. ^ Glantz 2001, p. 26. : "By 1 November [the Wehrmacht] had lost fully 20% of its
committed strength (686,000 men), up to 2/3 of its ½-million motor vehicles, and 65 percent of its
tanks. The German Army High Command (OKH) rated its 136 divisions as equivalent to 83 full-
strength divisions." -- „Până la 1 noiembrie [Wehrmachtul] pierduse integral 20% din capacitatea sa
angajată (686.000 de oameni), până la 2/3 din cele jumătate de milion de vehicule cu motor, și 65 la
sută din tancuri. Comandamentul Suprem al Armatei Germane (OKH) estima capacitatea celor 136
de divizii ca fiind echivalentă cu a doar 83 de divizii cu forță deplină.”

139. ^ Reinhardt 1992, p. 227.

140. ^ Milward 1964.

141. ^ Rotundo 1986.

142. ^ Glantz 2001, p. 26.

143. ^ Garthoff 1969.

144. ^ Beevor 1998, pp. 41–2. ; Evans 2008, pp. 213–4. , consemnează că „Jukov îi împinsese pe
germani până în zona de unde lansaseră Operațiunea Taifun cu două luni înainte. ... Numai
hotărârea lui Stalin de a ataca pe tot frontul în loc să-și concentreze forțele pe un asalt puternic
împotriva Grupului de Armate Centru, aflat în retragere, a făcut ca dezastrul să nu fie mai rău.”

145. ^ Jowett & Andrew 2002, p. 14.

146. ^ Overy & Wheatcroft 1999, p. 289.

147. ^ Morison 2002, p. 60.

148. ^ Joes 2004, p. 224.

149. ^ Fairbank & Goldman 2006, p. 320.

150. ^ Hsu & Chang 1971, p. 30.

151. ^ Hsu & Chang 1971, p. 33.

152. ^ „Japanese Policy and Strategy 1931 – July 1941”. US Army in WWII – Strategy and
Command: The First Two Years. pp. 45–66.

153. ^ Anderson 1975, p. 201.

154. ^ Evans & Peattie 2012, p. 456.

155. ^ a b „The decision for War”. US Army in WWII – Strategy and Command: The First Two
Years. pp. 113–27.
156. ^ a b „The Showdown With Japan Aug–Dec 1941”. US Army in WWII – Strategic Planning
for Coalition Warfare. pp. 63–96.
157. ^ The United States Replies. Investigation of the Pearl Harbor attack.

158. ^ Painter 2012, p. 26. : "The United States cut off oil exports to Japan in the summer of
1941, forcing Japanese leaders to choose between going to war to seize the oil fields of the
 Netherlands East Indies or giving in to U.S. pressure." -- „Statele Unite au întrerupt exporturile de
petrol către Japonia în vara lui 1941, obligându-i pe liderii japonezi să aleagă între a trece la război
pentru a-și asigura câmpurile petrolifere din Indiile Olandeze de Est și a ceda sub presiunile
americane”.
Wood 2007, p. 9. , listing various military and diplomatic developments, observes that "the threat to
Japan was not purely economic."

159. ^ Lightbody 2004, p. 125.

160. ^ Weinberg 2005, p. 310. ; Dower 1986, p. 5. , calls attention to the fact that "the Allied
struggle against Japan exposed the racist underpinnings of the European and American colonial
structure.

161. ^ Wood 2007, pp. 11–2.

162. ^ a b Wohlstetter 1962, pp. 341–3.

163. ^ Dunn 1998, p. 157. . Conform May 1955, p. 155. , Churchill ar fi afirmat: „declarația de
război a rușilor adresată Japoniei ne-ar avantaja mult, dar numai și numai cu condiția ca rușii să fie
încrezători că nu-i va încurca pe frontul lor de vest.”

164. ^ Declarația de război a lui Adolf Hitler adresată Statelor Unite la Wikisursă.

165. ^ Klooz, Marle; Wiley, Evelyn (1944), Events leading up to World War II – Chronological
History, 78th Congress, 2d Session – House Document N. 541, Director: Humphrey, Richard A.,
Washington: US Government Printing Office, p. 310 (1941).

166. ^ Bosworth & Maiolo 2015, pp. 313–314.

167. ^ Mingst & Karns 2007, p. 22.

168. ^ „The First Full Dress Debate over Strategic Deployment. Dec 1941 – Jan 1942”. US
Army in WWII – Strategic Planning for Coalition Warfare. pp. 97–119.

169. ^ „The Elimination of the Alternatives. Jul–Aug 1942”. US Army in WWII – Strategic
Planning for Coalition Warfare. pp. 266–92.

170. ^ „Casablanca – Beginning of an Era: January 1943”. US Army in WWII – Strategic

Planning for Coalition Warfare. pp. 18–42.

171. ^ „The Trident Conference – New Patterns: May 1943”. US Army in WWII – Strategic
Planning for Coalition Warfare. pp. 126–45.

172. ^ Beevor 2012, pp. 247–267, 345.

173. ^ Lewis 1953, p. 529 (Table 11).

174. ^ Slim 1956, pp. 71–4.

175. ^ Grove 1995, p. 362.

176. ^ Ch'i 1992, p. 158.

177. ^ Perez 1998, p. 145.

178. ^ Maddox 1992, pp. 111–2.

179. ^ Salecker 2001, p. 186.

180. ^ Schoppa 2011, p. 28. .

181. ^ Chevrier & Chomiczewski & Garrigue 2004, p.19.

182. ^ Ropp 2000, p. 368. .

183. ^ Weinberg 2005, p. 339.

184. ^ Gilbert, Adrian (2003). The Encyclopedia of Warfare: From Earliest Times to the Present
Day. Globe Pequot. p. 259. ISBN 1-59228-027-7.

185. ^ Swain 2001, p. 197.

186. ^ Hane 2001, p. 340.

187. ^ Marston 2005, p. 111.

188. ^ Brayley 2002, p. 9.

189. ^ Glantz 2001, p. 31.

190. ^ Read 2004, p. 764.

191. ^ Davies 2006, p. 100 (2008 ed.).

192. ^ Beevor 1998, pp. 239–65.

193. ^ Black 2003, p. 119.

194. ^ Beevor 1998, pp. 383–91.

195. ^ Erickson 2001, p. 142.

196. ^ Milner 1990, p. 52.

197. ^ Beevor 2012, pp. 224–8.

198. ^ Molinari 2007, p. 91.

199. ^ Mitcham 2007, p. 31.

200. ^ Beevor 2012, pp. 380–1.

201. ^ Rich 1992, p. 178.

202. ^ Gordon 2004, p. 129.

203. ^ Neillands 2005.

204. ^ Keegan 1997, p. 277.

205. ^ Smith 2002.

206. ^ Thomas & Andrew 1998, p. 8.

207. ^ a b c d Ross 1997, p. 38.

208. ^ Bonner & Bonner 2001, p. 24.

209. ^ Collier 2003, p. 11.

210. ^ " The Civilians United States Strategic Bombing Survey Summary Report (European War)

211. ^ Thompson & Randall 2008, p. 164.

212. ^ Kennedy 2001, p. 610.

213. ^ Rottman 2002, p. 228.

214. ^ Glantz 1986. ; Glantz 1989, pp. 149–59. .

215. ^ Kershaw 2001, p. 592.

216. ^ O'Reilly 2001, p. 32.

217. ^ Overy 1995, pp. 119–120.

218. ^ Bellamy 2007, p. 595.

219. ^ O'Reilly 2001, p. 35.

220. ^ Healy 1992, p. 90.

221. ^ Glantz 2001, pp. 50–5.

222. ^ Kolko 1990, p. 45. : "On September 3, as Allied forces landed in Italy, Badoglio agreed to
a secret armistice in the hope the Allies would land a major force north of Rome and save his
government and the king. But when this didn't happen he desperately attempted to call off his
bargain with Eisenhower, who cut short the matter on 8 September by announcing news of its
existence. The next day the hero of Abyssinia, his king, and a small retinue deserted Rome for the
southeast tip of Italy, leaving most of Italy to the Nazis." -- „La 3 septembrie, când forțele aliate
debarcau în Italia, Badoglio a convenit un armistițiu secret în speranța că Aliații vor debarca cu o
forță majoră la nord de roma și vor salva guvernul său și pe rege. Dar când aceasta nu s-a întâmplat,
a încercat în disperare de cauză să anuleze înțelegerea cu Eisenhower, care a scurtat chestiunea
anunțând existența sa la 8 septembrie. A doua zi, eroul Abisiniei, regele său, și o mică ținută au
părăsit Roma pentru extremitatea sud-estică a Italiei, lăsând mare parte din țară în mâinile
naziștilor.”

223. ^ Mazower 2008, p. 362.

224. ^ Hart, Hart & Hughes 2000, p. 151.

225. ^ Blinkhorn 2006, p. 52.

226. ^ Read & Fisher 2002, p. 129.

227. ^ Padfield 1998, pp. 335–6. .

228. ^ Kolko 1990, pp. 211, 235, 267–8. .

229. ^ Iriye 1981, p. 154. .

230. ^ Mitter 2014, p. 286.

231. ^ Polley 2000, p. 148. .

232. ^ Beevor 2012, pp. 268–74. .

233. ^ Ch'i 1992, p. 161. .

234. ^ Hsu & Chang 1971, pp. 412–416, Harta 38.

235. ^ Weinberg 2005, pp. 660–1. .

236. ^ Glantz 2002, pp. 327–66. .

237. ^ Glantz 2002, pp. 367–414. .

238. ^ Chubarov 2001, p. 122. .

239. ^ Holland 2008, pp. 169–84. ; Beevor 2012, pp. 568–73. .

Săptămânile de după căderea Romei au adus o dramatică creștere a atrocităților germane în Italia
(Mazower 2008, pp. 500–2. ). Au avut loc masacre cu sute de victime la Civitella (de Grazia &
Paggi 1991. ; Belco 2010. ), Fosse Ardeatine(d) (Portelli 2003. ) și Sant'Anna di
Stazzema(d) (Gordon 2012, pp. 10–1. ), culminând cu masacrul de la Marzabotto(d).
240. ^ Lightbody 2004, p. 224. .

241. ^ a b Zeiler 2004, p. 60. .

242. ^ Beevor 2012, pp. 555–60. .

243. ^ Ch'i 1992, p. 163. .

244. ^ Coble 2003, p. 85. .

245. ^ Rees 2008, pp. 406–7. : „Stalin credea mereu că Marea Britanie și America tergiversează
al doilea front pentru ca Uniunea Sovietică să suporte greul războiului.”

246. ^ Weinberg 2005, p. 695. .

247. ^ Badsey 1990, p. 91. .

248. ^ Dear & Foot 2001, p. 562. .

249. ^ Forrest, Evans & Gibbons 2012, p. 191.

250. ^ Zaloga 1996, p. 7. : "It was the most calamitous defeat of all the German armed forces in
World War II."

251. ^ Berend 1996, p. 8. .

252. ^ „Armistice Negotiations and Soviet Occupation”. US Library of Congress. Accesat în 14
noiembrie 2009. Lovitura de stat a accelerat înaintarea Armatei Roșii, iar Uniunea Sovietică i-a
acordat ulterior lui Mihai Ordinul Victoriei pentru curajul său personal de a-l înlătura pe Antonescu
și de a opri războiul purtat de România împotriva Aliaților. Istoricii occidentali remarcă unanim
faptul că comuniștii au jucat doar un rol secundar în lovitura de stat; istoricii români de după război
atribuiau însă comuniștilor rolul decisiv pentru răsturnarea lui Antonescu

253. ^ Evans 2008, p. 653. .

254. ^ Wiest & Barbier 2002, pp. 65–6. .

255. ^ Wiktor, Christian L (1998). Multilateral Treaty Calendar – 1648–1995. Kluwer Law
International. p. 426. ISBN 90-411-0584-0.

256. ^ Newton 2004. .

257. ^ Marston 2005, p. 120. .

258. ^ Jowett & Andrew 2002, p. 8. .

259. ^ Howard 2004, p. 140. .

260. ^ Drea 2003, p. 54. .

261. ^ Cook & Bewes 1997, p. 305. .

262. ^ a b Parker 2004, pp. xiii–xiv, 6–8, 68–70, 329–330.

263. ^ Glantz 2001, p. 85. .

264. ^ Beevor 2012, pp. 709–22. .

265. ^ Buchanan 2006, p. 21. .

266. ^ Shepardson 1998. .

267. ^ O'Reilly 2001, p. 244. .

268. ^ Kershaw 2001, p. 823. .

269. ^ Evans 2008, p. 737. .

270. ^ Glantz 1998, p. 24. .

271. ^ Chant, Christopher (1986). The Encyclopedia of Codenames of World War

II [Enciclopedia numelor de cod ale celui de al Doilea Război Mondial]. Routledge & Kegan Paul.
p. 118. ISBN 0-7102-0718-2.

272. ^ John Dower (2007). „Lessons from Iwo Jima” [Lecții din Iwo
Jima]. Perspectives. 45 (6): 54–56.

273. ^ Drea 2003, p. 57. .

274. ^ Jowett & Andrew 2002, p. 6. .

275. ^ Poirier, Michel Thomas (20 octombrie 1999). „Results of the German and American
Submarine Campaigns of World War II”. U.S. Navy. Arhivat din original la 9 aprilie 2008. Accesat
în 13 aprilie 2008. Mai multe valori specificate pentru |nume= și |last= (ajutor)

276. ^ Williams 2006, p. 90. .

277. ^ Miscamble 2007, p. 201. .

278. ^ Miscamble 2007, pp. 203–4. .

279. ^ Charles F. Brower (16 octombrie 2012). Defeating Japan: The Joint Chiefs of Staff and
Strategy in the Pacific War, 1943–1945. Palgrave Macmillan. pp. 133–144.

280. ^ Glantz 2005. .

281. ^ O'Brien, Prof. Joseph V. „World War II: Combatants and Casualties (1937–1945)”. John
Jay College of Criminal Justice. Arhivat din originalul de la 25 decembrie 2010. Accesat în 28
decembrie 2013..

282. ^ Beevor 2012, p. 776. .

283. ^ Frei 2002, pp. 41–66. .

284. ^ Roberts 2006, p. 43. .

285. ^ Roberts 2006, p. 55. .

286. ^ Shirer 1990, p. 794. .

287. ^ Kennedy-Pipe 1995. .

288. ^ Wettig 2008, pp. 20–1. .

289. ^ Senn 2007, p. ?.

290. ^ Yoder 1997, p. 39. .

291. ^ „History of the UN”. United Nations. Arhivat din original la 18 februarie 2010. Accesat
în 25 ianuarie 2010.

292. ^ Waltz 2002. .

UDHR disponibil aici

293. ^ Kantowicz 2000, p. 6. .

294. ^ Wettig 2008, pp. 96–100. .

295. ^ Trachtenberg 1999, p. 33. .

296. ^ Applebaum 2012. .

297. ^ Naimark 2010. .

298. ^ Swain 1992. .

299. ^ Borstelmann 2005, p. 318. .

300. ^ Leffler & Westad 2010. .

301. ^ Weinberg 2005, p. 911. .

302. ^ Stueck 2010. .

303. ^ Lynch 2010, pp. 12–3. .

304. ^ Roberts 1997, p. 589. .

305. ^ Darwin 2007, pp. 441–3, 464–8. .

306. ^ Gold, Hal (1996). Unit 731 testimony. Tuttle. pp. 75–7. ISBN 0-8048-3565-9.; Harrison
1998, pp. 34–5. .

307. ^ Balabkins 1964, p. 207. .

308. ^ Petrov 1967, p. 263. .

309. ^ Balabkins 1964, pp. 208, 209. .

310. ^ DeLong & Eichengreen 1993, pp. 190, 191.

311. ^ Balabkins 1964, p. 212. .

312. ^ Wolf 1993, pp. 29, 30, 32.

313. ^ Bull & Newell 2005, pp. 20, 21.

314. ^ Ritchie 1992, p. 23. .

315. ^ Minford 1993, p. 117. .

316. ^ Schain 2001. .

317. ^ Emadi-Coffin 2002, p. 64. .

318. ^ Smith 1993, p. 32. .

319. ^ Neary 1992, p. 49. .

320. ^ Genzberger, Christine (1994). China Business: The Portable Encyclopedia for Doing
Business with China. Petaluma, California: World Trade Press. p. 4. ISBN 0-9631864-3-4.

321. ^ O'Brien, Prof. Joseph V. „World War II: Combatants and Casualties (1937–
1945)”. Obee's History Page. John Jay College of Criminal Justice. Arhivat din originalul de
la 25 decembrie 2010. Accesat în 28 decembrie 2013.

322. ^ White, Matthew. „Source List and Detailed Death Tolls for the Twentieth Century
Hemoclysm”. Historical Atlas of the Twentieth Century. Matthew White's Homepage. Accesat în 20
aprilie 2007. Mai multe valori specificate pentru |nume= și |last= (ajutor)

323. ^ „World War II Fatalities”. secondworldwar.co.uk. Accesat în 20 aprilie 2007.

324. ^ Hosking 2006, p. 242.

325. ^ Ellman & Maksudov 1994. .

326. ^ Smith 1994, p. 204. .

327. ^ Herf 2003. .

328. ^ Florida Center for Instructional Technology (2005). „Victims”. A Teacher's Guide to the
Holocaust. University of South Florida(d). Accesat în 2 februarie 2008. Mai multe valori specificate
pentru |nume= și |author= (ajutor)

329. ^ Niewyk & Nicosia 2000, pp. 45–52. .

330. ^ „Non-Jewish Holocaust Victims : The 5,000,000 others”. BBC. aprilie 2006. Accesat în 4
august 2013.

331. ^ Evans 2008, pp. 158–60, 234–6. .

332. ^ Dear & Foot 2001, p. 290. .

333. ^ Rummell, R. J. „Statistics”. Freedom, Democide, War. The University of Hawaii System.
Accesat în 25 ianuarie 2010. Mai multe valori specificate pentru |nume= și |last= (ajutor)

334. ^ Chang 1997, p. 102. .

335. ^ Bix 2000, p. ?.

336. ^ Gold, Hal (1996). Unit 731 testimony. Tuttle. pp. 75–7. ISBN 0-8048-3565-9.

337. ^ Tucker & Roberts 2004, p. 320. .

338. ^ Harris 2002, p. 74. .

339. ^ Lee 2002, p. 69. .

340. ^ „Japan tested chemical weapons on Aussie POW: new evidence”. The Japan Times(d). 27
iulie 2004. Accesat în 25 ianuarie 2010.
341. ^ Kużniar-Plota, Małgorzata (30 November 2004). „Hotărâre pentru începerea anchetării
Masacrului de la Katyn”. Comisia Departamentală pentru Anchetarea Crimelor împotriva Națiunii
Polone. Accesat la 4 august 2011.

342. ^ Robert Gellately. Lenin, Stalin, and Hitler: The Age of Social Catastrophe. Knopf,
2007 ISBN 1-4000-4005-1 p. 391

343. ^ Hempel, Andrew. (2000). Poland in World War II: An Illustrated Military History ISBN
978-0-7818-0758-6 p 14.

344. ^ Harding, Luke (22 octombrie 2003). „Germany's forgotten victims”. The Guardian.
Londra. Accesat în 21 ianuarie 2010.

345. ^ Terror from the Sky: The Bombing of German Cities in World War II. Berghahn
Books(d). 2010. p. 167. ISBN 1-84545-844-3.
346. ^ Institutul Memoriei Naționale, Polska 1939–1945 Straty osobowe i ofiary represji pod
dwiema okupacjami. Materski and Szarota. page 9 „Pierderile demografice totale ale Poloniei sub
ocupație germană sunt calculate actualmente la circa 2 770 000”.

347. ^ a b Marek, Michael (27 octombrie 2005). „Final Compensation Pending for Former Nazi
Forced Laborers”. dw-world.de. Deutsche Welle. Arhivat din original la 18 ianuarie 2012.
Accesat în 19 ianuarie 2010.
348. ^ Applebaum 2003. .

349. ^ Herbert 1994, p. 222.

350. ^ Overy 2004, pp. 568–9. .

351. ^ Zemskov V.N. On repatriation of Soviet citizens.

352. ^ „Japanese Atrocities in the Philippines”. American Experience: the Bataan Rescue. PBS
Online. Arhivat din original la 7 martie 2017. Accesat în 18 ianuarie 2010.

353. ^ Tanaka 1996, pp. 2–3. .

354. ^ Bix 2000, p. 360. .

355. ^ a b Ju, Zhifen (iunie 2002). „Japan's atrocities of conscripting and abusing north China
draughtees after the outbreak of the Pacific war”. Joint Study of the Sino-Japanese War:Minutes of
the June 2002 Conference. Harvard University Faculty of Arts and Sciences. Arhivat
din original la 21 mai 2012. Accesat în 28 decembrie 2013. Mai multe valori specificate pentru |
nume= și |last= (ajutor)

356. ^ a b „Indonesia: World War II and the Struggle For Independence, 1942–50; The Japanese
Occupation, 1942–45”. Library of Congress. 1992. Accesat în 9 februarie 2007.
357. ^ „Manzanar National Historic Site”. U.S. National Park Service. Accesat în 21 februarie
2012.

358. ^ Department of Labour of Canada (24 ianuarie 1947). Report on the Re-establishment of
Japanese in Canada, 1944–1946. Office of the Prime Minister. p. 23. ISBN 0-405-11266-1.

359. ^ Kennedy 2001, pp. 749–50. .

360. ^ Davidson 1999, p. 121. .

361. ^ Stark, Tamás. „"Malenki Robot" – Hungarian Forced Labourers in the Soviet Union
(1944–1955)” (PDF). Minorities Research. Accesat în 22 ianuarie 2010. Mai multe valori
specificate pentru |nume= și |last= (ajutor)

362. ^ Liberman 1996, p. 42. .

363. ^ Milward 1992, p. 138. .

364. ^ Milward 1992, p. 148. .

365. ^ Barber & Harrison 2006, p. 232. .

366. ^ Hill 2005, p. 5. .

367. ^ Christofferson & Christofferson 2006, p. 156.

368. ^ Radtke 1997, p. 107. .

369. ^ a b Rahn 2001, p. 266. .

370. ^ Harrison 1998, p. 3. .

371. ^ Harrison 1998, p. 2. .

372. ^ Bernstein 1991, p. 267. .

373. ^ Griffith, Charles (1999). The Quest: Haywood Hansell and American Strategic Bombing
in World War II. DIANE Publishing. p. 203. ISBN 1-58566-069-8.

374. ^ Overy 1994, p. 26. .

375. ^ BBSU 1998, p. 84. ; Lindberg & Todd 2001, p. 126. .

376. ^ Unidas, Naciones (2005). World Economic And Social Survey 2004: International
Migration. United Nations Pubns. p. 23. ISBN 92-1-109147-0.

377. ^ Tucker & Roberts 2004, p. 76. .

378. ^ Levine 1992, p. 227. .

379. ^ Klavans, Di Benedetto & Prudom 1997. ; Ward 2010, pp. 247–51. .

380. ^ Tucker & Roberts 2004, p. 163. .

381. ^ Bishop, Chris; Chant, Chris (2004). Aircraft Carriers: The World's Greatest Naval
Vessels and Their Aircraft. Wigston, Leics: Silverdale Books. p. 7. ISBN 1-84509-079-9.

382. ^ Chenoweth, H. Avery; Nihart, Brooke (2005). Semper Fi: The Definitive Illustrated
History of the U.S. Marines. New York: Main Street. p. 180. ISBN 1-4027-3099-3.

383. ^ Sumner & Baker 2001, p. 25. .

384. ^ Hearn 2007, p. 14. .

385. ^ Gardiner & Brown 2004, p. 52. .

386. ^ Burcher & Rydill 1995, p. 15. .

387. ^ Burcher & Rydill 1995, p. 16. .

388. ^ Tucker & Roberts 2004, p. 125. .

389. ^ Dupuy, Trevor Nevitt (1982). The Evolution of Weapons and Warfare. Janes(d).
p. 231. ISBN 0-7106-0123-9.
390. ^ Tucker & Roberts 2004, p. 108. .

391. ^ Tucker & Roberts 2004, p. 734. .

392. ^ Cowley & Parker 2001, p. 221. .

393. ^ „Infantry Weapons Of World War 2”. Grey Falcon (Black Sun). Accesat în 14 noiembrie
2009. Aceste arme de foc de uz general au fost dezvoltate și utilizate de armata germană în a doua
jumătate a celui de al Doilea Război Mondial ca urmare a studiilor care au arătat că raza lungă a
puștii obișnuite este mult mai mare decât este necesar, întrucât soldații trag aproape mereu asupra
inamicului de la distanță mai mică de jumătate din raza lor efectivă. Pușca de asalt este un
compromis echilibrat între pușcă și pistol-mitralieră, cu rază și acuratețe suficiente pentru a putea fi
folosită ca o pușcă, dar și cu puterea de foc automat în ritm rapid a pistolului mitralieră. Mulțumită
acestor avantaje combinate, puștile de asalt, ca M-16 americană și AK-47 rusească, sunt arma de
bază a soldatului modern

394. ^ Sprague, Oliver; Griffiths, Hugh (2006). „The AK-47: the worlds favourite killing
machine” (PDF). controlarms.org. p. 1. Arhivat din original (PDF) la 30 aprilie 2011. Accesat
în 14 noiembrie 2009. Mai multe valori specificate pentru |nume= și |last= (ajutor); Mai multe
valori specificate pentru |pagină= și |page= (ajutor)

395. ^ Ratcliff 2006, p. 11. .

396. ^ Schoenherr, Steven (2007). „Code Breaking in World War II”. History Department at the
University of San Diego. Arhivat din originalul de la 9 mai 2008. Accesat în 15 noiembrie
2009. Mai multe valori specificate pentru |nume= și |last= (ajutor)

397. ^ Macintyre, Ben (10 decembrie 2010). „Bravery of thousands of Poles was vital in
securing victory” [Curajul miilor de polonezi a fost vital pentru asigurarea victoriei]. The
Times (în engleză). Londra. p. 27.

398. ^ Rowe, Neil C.; Rothstein, Hy. „Deception for Defense of Information Systems: Analogies
from Conventional Warfare”. Departments of Computer Science and Defense Analysis U.S. Naval
Postgraduate School. Air University. Accesat în 15 noiembrie 2009. Mai multe valori specificate
pentru |nume= și |last1= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |first1= și |
first= (ajutor)

Bibliografie
Adamthwaite, Anthony P. (1992). The Making of the Second World War. New York:
Routledge. ISBN 0-415-90716-0.
Aksar, Yusuf (2004). Implementing Intnl Humanitaria: From the AD Hoc Tribunals to a
Permanent International Criminal Court. Londra și New York, NY: Routledge. ISBN 978-0-
7146-5584-0.
Anderson, Irvine H., Jr. (1975). „The 1941 De Facto Embargo on Oil to Japan: A
Bureaucratic Reflex”. The Pacific Historical Review. 44 (2). JSTOR 3638003.
Applebaum, Anne (2003). Gulag: A History of the Soviet Camps(d). Londra: Allen
Lane. ISBN 978-0-7139-9322-6.
——— (2012). Iron Curtain: The Crushing of Eastern Europe 1944–56. Londra: Allen
Lane. ISBN 978-0-7139-9868-9.
Bacon, Edwin (1992). „Glasnost' and the Gulag: New Information on Soviet Forced Labour
around World War II”. Europe-Asia Studies(d). 44 (6): 1069–
1086. doi:10.1080/09668139208412066. JSTOR 152330.
Badsey, Stephen (1990). Normandy 1944: Allied Landings and Breakout. Oxford: Osprey
Publishing(d). ISBN 978-0-85045-921-0.
Balabkins, Nicholas (1964). Germany Under Direct Controls: Economic Aspects of Industrial
Disarmament 1945–1948. New Brunswick, NJ: Rutgers University Press. ISBN 978-0-8135-
0449-0.
Barber, John; Harrison, Mark (2006). „Patriotic War, 1941–1945”. In Ronald Grigor Suny,
ed.,' The Cambridge History of Russia, Volume III: The Twentieth Century (pp. 217–242).
Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-81144-6.
Barker, A. J. (1971). The Rape of Ethiopia 1936. New York, NY: Ballantine
Books. ISBN 978-0-345-02462-6.
Barrett, David P.; Shyu, Lawrence N. (2001). China in the Anti-Japanese War, 1937–1945:
Politics, Culture and Society. New York, NY: Peter Lang. ISBN 978-0-8204-4556-4.
Beevor, Antony (1998). Stalingrad(d). New York, NY: Viking. ISBN 978-0-670-87095-0.
——— (2006). The Battle for Spain: The Spanish Civil War 1936–1939. Londra: Weidenfeld
& Nicolson(d). ISBN 978-0-297-84832-5.
——— (2012). The Second World War(d). Londra: Weidenfeld & Nicolson(d). ISBN 978-0-
297-84497-6.
Belco, Victoria (2010). War, Massacre, and Recovery in Central Italy: 1943–1948.
Toronto: University of Toronto Press. ISBN 978-0-8020-9314-1.
Bellamy, Chris T. (2007). Absolute War: Soviet Russia in the Second World War. New York,
NY: Alfred A. Knopf. ISBN 978-0-375-41086-4.
Ben-Horin, Eliahu (1943). The Middle East: Crossroads of History. New York, NY: W. W.
Norton & Company(d).
Berend, Ivan T. (1996). Central and Eastern Europe, 1944–1993: Detour from the Periphery
to the Periphery. Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-55066-6.
Bernstein, Gail Lee (1991). Recreating Japanese Women, 1600–1945. Berkeley & Los
Angeles, CA: University of California Press. ISBN 978-0-520-07017-2.
Bilhartz, Terry D.; Elliott, Alan C. (2007). Currents in American History: A Brief History of
the United States. Armonk, NY: M. E. Sharpe(d). ISBN 978-0-7656-1821-4.
Bilinsky, Yaroslav (1999). Endgame in NATO's Enlargement: The Baltic States and Ukraine.
Westport, CT: Greenwood Publishing Group. ISBN 978-0-275-96363-7.
Bix, Herbert P. (2000). Hirohito and the Making of Modern Japan(d). New York,
NY: HarperCollins. ISBN 978-0-06-019314-0.
Black, Jeremy (2003). World War Two: A Military History. Abingdon and New York,
NY: Routledge. ISBN 978-0-415-30534-1.
Blinkhorn, Martin (2006) [1984]. Mussolini and Fascist Italy (ed. 3rd). Abingdon and New
York, NY: Routledge. ISBN 978-0-415-26206-4.
Bonner, Kit; Bonner, Carolyn (2001). Warship Boneyards. Osceola, WI: Quarto
Group(d). ISBN 978-0-7603-0870-7.
Borstelmann, Thomas (2005). „The United States, the Cold War, and the color
line”. În Melvyn P. Leffler(d) și David S. Painter(d), eds., Origins of the Cold War: An
International History (pp. 317–332) (ed. 2nd). Abingdon & New
York, NY: Routledge. ISBN 978-0-415-34109-7.
Bosworth, Richard; Maiolo, Joseph (2015). The Cambridge History of the Second World War
Volume 2: Politics and Ideology. The Cambridge History of the Second World War (3 vol) (în
engleză). Cambridge: Cambridge University Press. pp. 313–314. Arhivat din original la 20
august 2016. Accesat în 14 martie 2017.
Brayley, Martin J. (2002). The British Army 1939–45, Volume 3: The Far East.
Oxford: Osprey Publishing(d). ISBN 978-1-84176-238-8.
British Bombing Survey Unit (1998). The Strategic Air War Against Germany, 1939–1945.
Londra și Portland, OR: Taylor & Francis(d). ISBN 978-0-7146-4722-7.
Brody, J. Kenneth (1999). The Avoidable War: Pierre Laval and the Politics of Reality, 1935–
1936. New Brunswick, NJ: Transaction Publishers. ISBN 978-0-7658-0622-2.
Brown, David (2004). The Road to Oran: Anglo-French Naval Relations, September 1939 –
July 1940. London & New York, NY: Frank Cass(d). ISBN 978-0-7146-5461-4.
Buchanan, Tom (2006). Europe's Troubled Peace, 1945–2000. Oxford & Malden, MA: Wiley-
Blackwell(d). ISBN 978-0-631-22162-3.
Budiansky, Stephen (2001). Battle of Wits: The Complete Story of Codebreaking in World
War II. Londra: Penguin Books. ISBN 978-0-14-028105-7.
——— (2004). Air Power: The Men, Machines, and Ideas that Revolutionized War, from Kitty
Hawk to Gulf War II. Londra: Viking. ISBN 978-0-670-03285-3.
Bueno de Mesquita, Bruce; Smith, Alastair; Siverson, Randolph M.; Morrow, James
D. (2003). The Logic of Political Survival. Cambridge, MA: The MIT Press(d). ISBN 978-0-
262-02546-1.
Bull, Martin J.; Newell, James L. (2005). Italian Politics: Adjustment Under
Duress. Politie. ISBN 978-0-7456-1298-0.
Bullock, Alan (1990). Hitler: A Study in Tyranny. Londra: Penguin Books. ISBN 978-
014013564-0.
Burcher, Roy; Rydill, Louis (1995). Concepts in Submarine Design. Cambridge: Cambridge
University Press. ISBN 978-0-521-55926-3.
Busky, Donald F. (2002). Communism in History and Theory: Asia, Africa, and the Americas.
Westport, CT: Praeger Publishers. ISBN 0-275-97733-1.
Canfora, Luciano (2006) [2004]. Democracy in Europe: A History. Oxford &
Malden MA: Wiley-Blackwell(d). ISBN 978-1-4051-1131-7.
Cantril, Hadley (1940). „America Faces the War: A Study in Public Opinion”. Public
Opinion Quarterly(d). 4 (3): 387–407. doi:10.1086/265420. JSTOR 2745078.
Chaney, Otto Preston (1996). Zhukov (ed. Revised). Norman, OK: University of Oklahoma
Press. ISBN 978-0-8061-2807-8.
Chang, Iris (1997). The Rape of Nanking: The Forgotten Holocaust of World War II. New
York, NY: Basic Books(d). ISBN 978-0-465-06835-7.
Christofferson, Thomas R.; Christofferson, Michael S. (2006). France During World War II:
From Defeat to Liberation. New York, NY: Fordham University Press(d). ISBN 978-0-8232-
2562-0.
Chubarov, Alexander (2001). Russia's Bitter Path to Modernity: A History of the Soviet and
Post-Soviet Eras. London & New York, NY: Continuum. ISBN 978-0-8264-1350-5.
Ch'i, Hsi-Sheng (1992). „The Military Dimension, 1942–1945”. În James C. Hsiung și
Steven I. Levine, eds., China's Bitter Victory: War with Japan, 1937–45 (pp. 157–184).
Armonk, NY: M. E. Sharpe(d). ISBN 978-1-56324-246-5.
Cienciala, Anna M. (2010). „Another look at the Poles and Poland during World War
II”. The Polish Review(d). 55 (1): 123–143. JSTOR 25779864.
Clogg, Richard (2002). A Concise History of Greece (ed. 2nd). Cambridge: Cambridge
University Press. ISBN 978-0-521-80872-9.
Coble, Parks M. (2003). Chinese Capitalists in Japan's New Order: The Occupied Lower
Yangzi, 1937–1945. Berkeley & Los Angeles, CA: University of California Press. ISBN 978-
0-520-23268-6.
Collier, Paul (2003). The Second World War (4): The Mediterranean 1940–1945.
Oxford: Osprey Publishing(d). ISBN 978-1-84176-539-6.
Collier, Martin; Pedley, Philip (2000). Germany 1919–45. Oxford: Heinemann. ISBN 978-0-
435-32721-7.
Commager, Henry Steele (2004). The Story of the Second World War. Brassey's. ISBN 978-1-
57488-741-9.
Coogan, Anthony (1993). „The Volunteer Armies of Northeast China”. History Today(d). 43.
Accesat în 6 mai 2012.
Cook, Chris; Bewes, Diccon (1997). What Happened Where: A Guide to Places and Events in
Twentieth-Century History. Londra: University College London. ISBN 978-1-85728-532-1.
Coox, Alvin D. (1990). Nomonhan: Japan Against Russia, 1939. Palo Alto, CA: Stanford
University Press(d). ISBN 978-0-8047-1160-9.
Cowley, Robert; Parker, Geoffrey, ed. (2001). The Reader's Companion to Military History.
Boston, MA: Houghton Mifflin Harcourt. ISBN 978-0-618-12742-9.
Darwin, John (2007). After Tamerlane: The Rise & Fall of Global Empires 1400–2000 (în
engleză). Londra: Penguin Books. ISBN 978-0-14-101022-9.
Davidson, Eugene (1999). The Death and Life of Germany: An Account of the American
Occupation (în engleză). University of Missouri Press. ISBN 0-8262-1249-2.
Davies, Norman (2006). Europe at War 1939–1945: No Simple Victory(d) (în engleză).
Londra: Macmillan. ix+544 pages. ISBN 9780333692851. OCLC 70401618.
Dawood, Mary; Mitra, Anu (2012). „Hidden agendas and hidden illness”. Diversity and
Equality in Health and Care (în engleză). 9 (4): 297–298.
Dear, I. C. B.; Foot, M. R. D., ed. (2001) [1995]. The Oxford Companion to World War II (în
engleză). Oxford: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-860446-4.
DeLong, J. Bradford; Eichengreen, Barry (1993). „The Marshall Plan: History's Most
Successful Structural Adjustment Program”. In Rudiger Dornbusch(d), Wilhelm Nölling
and Richard Layard(d), eds., Postwar Economic Reconstruction and Lessons for the East
Today (pp. 189–230). Cambridge, MA: The MIT Press(d). ISBN 978-0-262-04136-2.
Douglas, R. M. (2012). Orderly and Humane: The Expulsion of the Germans After the
Second World War (în engleză). New Haven, CT: Yale University Press. ISBN 978-0-300-
16660-6.
Dower, John W. (1986). War Without Mercy: Race and Power in the Pacific War (în engleză).
New York, NY: Pantheon Books(d). ISBN 978-0-394-50030-0.
Drea, Edward J. (2003). In the Service of the Emperor: Essays on the Imperial Japanese
Army (în engleză). Lincoln, NE: University of Nebraska Press. ISBN 978-0-8032-6638-4.
de Grazia, Victoria; Paggi, Leonardo (1991). „Story of an Ordinary Massacre: Civitella della
Chiana, 29 June, 1944”. Cardozo Studies in Law and Literature (în engleză). 3: 153–
169. doi:10.1525/lal.1991.3.2.02a00030. JSTOR 743479.
Dunn, Dennis J. (1998). Caught Between Roosevelt & Stalin: America's Ambassadors to
Moscow (în engleză). Lexington, KY: University Press of Kentucky. ISBN 978-0-8131-2023-
2.
Eastman, Lloyd E. (1986). „Nationalist China during the Sino-Japanese War 1937–
1945”. În John K. Fairbank(d) și Denis Twitchett(d), eds., The Cambridge History of China,
Volume 13: Republican China 1912–1949, Part 2(d) (în engleză). Cambridge: Cambridge
University Press. ISBN 978-0-521-24338-4.
Ellman, Michael (2002). „Soviet Repression Statistics: Some Comments” (PDF). Europe-
Asia Studies(d) (în engleză). 54 (7): 1151–
1172. doi:10.1080/0966813022000017177. JSTOR 826310. Arhivat
din original (PDF) la 22 noiembrie 2012. Accesat în 14 martie 2017. Copy
———; Maksudov, S. (1994). „Soviet Deaths in the Great Patriotic War: A
Note” (PDF). Europe-Asia Studies(d) (în engleză). 46 (4): 671–
680. doi:10.1080/09668139408412190. JSTOR 152934. PMID 12288331.
Emadi-Coffin, Barbara (2002). Rethinking International Organization: Deregulation and
Global Governance (în engleză). Londra și New York, NY: Routledge. ISBN 978-0-415-
19540-9.
Erickson, John (2001). „Moskalenko”. În Shukman, Harold. Stalin's Generals (în engleză).
Londra: Phoenix Press(d). pp. 137–154. ISBN 978-1-84212-513-7.
——— (2003). The Road to Stalingrad (în engleză). Londra: Cassell Military(d). ISBN 978-
0-304-36541-8.
Evans, David C.; Peattie, Mark R. (2012) [1997]. Kaigun: Strategy, Tactics, and Technology
in the Imperial Japanese Navy (în engleză). Annapolis, MD: United States Naval
Institute(d). ISBN 978-1-59114-244-7.
Evans, Richard J. (2008). The Third Reich Trilogy(d) (în engleză). Londra: Allen
Lane. ISBN 978-0-7139-9742-2.
Fairbank, John King; Goldman, Merle (2006) [1994]. China: A New History (în engleză)
(ed. 2nd). Cambridge, MA: Harvard University Press. ISBN 978-0-674-01828-0.
Farrell, Brian P. (1993). „Yes, Prime Minister: Barbarossa, Whipcord, and the Basis of
British Grand Strategy, Autumn 1941”. The Journal of Military History(d) (în
engleză). 57 (4): 599–625. doi:10.2307/2944096. JSTOR 2944096.
Ferguson, Niall (2006). The War of the World: Twentieth-Century Conflict and the Descent of
the West (în engleză). Penguin. ISBN 978-0-14-311239-6.
Ferraro, Kathleen J. (2008). „Reviews: Taken by Force: Rape and American GIs in Europe
during WWII by J. Robert Lilly”. Contemporary Sociology(d) (în engleză). 37 (6): 585–
586. doi:10.1177/009430610803700640. JSTOR 20444365.
Fitzgerald, Stephanie (2011). Children of the Holocaust. Mankato, MN: Compass Point
Books. ISBN 9780756543907.
Forrest, Glen; Evans, Anthony; Gibbons, David (2012). The Illustrated Timeline of Military
History (în engleză). New York: The Rosen Publishing Group. ISBN 9781448847945.
Förster, Stig; Gessler, Myriam (2005). „The Ultimate Horror: Reflections on Total War and
Genocide”. In Roger Chickering, Stig Förster and Bernd Greiner, eds., A World at Total
War: Global Conflict and the Politics of Destruction, 1937–1945 (pp. 53–68) (în engleză).
Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-83432-2.
Frei, Norbert (2002). Adenauer's Germany and the Nazi Past: The Politics of Amnesty and
Integration (în engleză). New York, NY: Columbia University Press. ISBN 978-0-231-11882-
8.
Gardiner, Robert; Brown, David K., ed. (2004). The Eclipse of the Big Gun: The Warship
1906–1945 (în engleză). Londra: Conway Publishing(d). ISBN 978-0-85177-953-9.
Garthoff, Raymond L. (1969). „The Soviet Manchurian Campaign, August 1945”. Military
Affairs (în engleză). 33 (2): 312–336. doi:10.2307/1983926. JSTOR 1983926.
Garver, John W. (1988). Chinese-Soviet Relations, 1937–1945: The Diplomacy of Chinese
Nationalism (în engleză). New York, NY: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-505432-3.
Glantz, David M. (1986). „Soviet Defensive Tactics at Kursk, July 1943”. CSI Report No. 11
(în engleză). Combined Arms Research Library. OCLC 278029256. Arhivat din original la 6
martie 2008. Accesat în 15 iulie 2013.
——— (1989). Soviet Military Deception in the Second World War (în engleză). Abingdon
and New York, NY: Frank Cass(d). ISBN 978-0-7146-3347-3.
——— (1998). When Titans Clashed: How the Red Army Stopped Hitler (în engleză).
Lawrence, KS: University Press of Kansas(d). ISBN 978-0-7006-0899-7.
——— (2001). „The Soviet-German War 1941–45 Myths and Realities: A Survey
Essay” (PDF) (în engleză). Arhivat din original (PDF) la 17 iunie 2011.
——— (2002). The Battle for Leningrad: 1941–1944 (în engleză). Lawrence, KS: University
Press of Kansas(d). ISBN 978-0-7006-1208-6.
——— (2005). „August Storm: The Soviet Strategic Offensive in Manchuria”. Leavenworth
Papers (în engleză). Combined Arms Research Library. OCLC 78918907. Arhivat
din original la 2 martie 2008. Accesat în 15 iulie 2013.
Goldstein, Margaret J. (2004). World War II: Europe (în engleză). Minneapolis: Lerner
Publications(d). ISBN 978-0-8225-0139-8.
Gordon, Andrew (2004). „The greatest military armada ever launched”. In Jane Penrose,
ed., The D-Day Companion (pp. 127–144) (în engleză). Oxford: Osprey
Publishing(d). ISBN 978-1-84176-779-6.
Gordon, Robert S. C. (2012). The Holocaust in Italian Culture, 1944–2010 (în engleză).
Stanford, CA: Stanford University Press(d). ISBN 978-0-8047-6346-2.
Graham, Helen (2005). The Spanish Civil War: A Very Short Introduction (în engleză).
Oxford & New York, NY: Oxford University Press. ISBN 0-19-280377-8.
Grove, Eric J. (1995). „A Service Vindicated, 1939–1946”. In J. R. Hill, ed., The Oxford
Illustrated History of the Royal Navy (pp. 348–380) (în engleză). Oxford: Oxford University
Press. ISBN 978-0-19-211675-8.
Hane, Mikiso (2001). Modern Japan: A Historical Survey (în engleză) (ed. 3rd). Boulder,
CO: Westview Press(d). ISBN 978-0-8133-3756-2.
Hanhimäki, Jussi M. (1997). Containing Coexistence: America, Russia, and the "Finnish
Solution" (în engleză). Kent, OH: Universitatea de Stat Kent(d). ISBN 978-0-87338-558-9.
Harris, Sheldon H. (2002). Factories of Death: Japanese Biological Warfare, 1932–1945,
and the American Cover-up (în engleză) (ed. 2nd). Londra și New York,
NY: Routledge. ISBN 978-0-415-93214-1.
Harrison, Mark (1998). „The economics of World War II: an overview”. In Mark Harrison,
ed., The Economics of World War II: Six Great Powers in International Comparison (pp. 1–
42) (în engleză). Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-62046-8.
Hart, Stephen; Hart, Russell; Hughes, Matthew (2000). The German Soldier in World War
II (în engleză). Osceola, WI: Quarto Group(d). ISBN 978-1-86227-073-2.
Hatfield, Kenneth K. (2003). Heartland Heroes: Remembering World War II (în engleză).
Columbia, MO: University of Missouri Press. ISBN 978-0-8262-1460-7.
Hauner, Milan (1978). „Did Hitler Want a World Dominion?”. Journal of Contemporary
History(d) (în engleză). 13 (1): 15–32. doi:10.1177/002200947801300102. JSTOR 260090.
Healy, Mark (1992). Kursk 1943: The Tide Turns in the East. Oxford: Osprey
Publishing(d). ISBN 978-1-85532-211-0.
Hearn, Chester G. (2007). Carriers in Combat: The Air War at Sea (în engleză).
Mechanicsburg, PA: Stackpole Books(d). ISBN 978-0-8117-3398-4.
Hedgepeth, Sonja; Saidel, Rochelle (2010). Sexual Violence against Jewish Women During
the Holocaust (în engleză). Lebanon, NH: University Press of New
England. ISBN 9781584659044.
Hempel, Andrew (2005). Poland in World War II: An Illustrated Military History (în
engleză). New York, NY: Hippocrene Books(d). ISBN 978-0-7818-1004-3.
Herbert, Ulrich (1994). „Labor as spoils of conquest, 1933–1945”. In David F. Crew,
ed., Nazism and German Society, 1933–1945 (pp. 219–273) (în engleză). Londra și New
York, NY: Routledge. ISBN 978-0-415-08239-6.
Herf, Jeffrey (2003). „The Nazi Extermination Camps and the Ally to the East. Could the Red
Army and Air Force Have Stopped or Slowed the Final Solution?”. Kritika: Explorations in
Russian and Eurasian History(d) (în engleză). 4 (4): 913–930. doi:10.1353/kri.2003.0059.
Hill, Alexander (2005). The War Behind The Eastern Front: The Soviet Partisan Movement In
North-West Russia 1941–1944 (în engleză). London & New York, NY: Frank
Cass(d). ISBN 978-0-7146-5711-0.
Holland, James (2008). Italy's Sorrow: A Year of War 1944–45.
Londra: HarperCollins. ISBN 978-0-00-717645-8.
Hosking, Geoffrey A. (2006). Rulers and Victims: The Russians in the Soviet Union (în
engleză). Cambridge, MA: Harvard University Press. ISBN 978-0-674-02178-5.
Howard, Joshua H. (2004). Workers at War: Labor in China's Arsenals, 1937–1953 (în
engleză). Stanford, CA: Stanford University Press(d). ISBN 978-0-8047-4896-4.
Hsu, Long-hsuen; Chang, Ming-kai (1971). History of The Sino-Japanese War (1937–1945)
2nd Ed (în engleză). Chung Wu Publishers. ASIN B00005W210.
Ingram, Norman (2006). „Pacifism”. In Lawrence D. Kritzman(d) and Brian J.
Reilly, eds., The Columbia History Of Twentieth-Century French Thought (pp. 76–78) (în
engleză). New York, NY: Columbia University Press. ISBN 978-0-231-10791-4.
Iriye, Akira (1981). Power and Culture: The Japanese-American War, 1941–1945 (în
engleză). Cambridge, MA: Harvard University Press. ISBN 978-0-674-69580-1.
Jackson, Ashley (2006). The British Empire and the Second World War (în engleză). London
& New York, NY: Continuum International Publishing Group. ISBN 978-1-85285-417-1.
Joes, Anthony James (2004). Resisting Rebellion: The History And Politics of
Counterinsurgency (în engleză). Lexington, KE: University Press of Kentucky. ISBN 978-0-
8131-2339-4.
Jowett, Philip S. (2001). The Italian Army 1940–45, Volume 2: Africa 1940–43 (în engleză).
Oxford: Osprey Publishing(d). ISBN 978-1-85532-865-5.
———; Andrew, Stephen (2002). The Japanese Army, 1931–45 (în engleză). Oxford: Osprey
Publishing(d). ISBN 978-1-84176-353-8.
Judt, Tony; Snyder, Timothy (2012). Thinking the Twentieth Century: Intellectuals and
Politics in the Twentieth Century (în engleză). Londra: William Heinemann(d). ISBN 978-0-
434-01742-3.
Jukes, Geoffrey (2001). „Kuznetzov”. In Harold Shukman(d), ed., Stalin's
Generals (pp. 109–116) (în engleză). Londra: Phoenix Press(d). ISBN 978-1-84212-513-7.
Kantowicz, Edward R. (1999). The Rage of Nations (în engleză). Grand Rapids, MI: William
B. Eerdmans Publishing Company(d). ISBN 978-0-8028-4455-2.
——— (2000). Coming Apart, Coming Together (în engleză). Grand Rapids, MI: William B.
Eerdmans Publishing Company(d). ISBN 978-0-8028-4456-9.
Keeble, Curtis (1990). „The historical perspective”. In Alex Pravda and Peter J.
Duncan, eds., Soviet-British Relations Since the 1970s (în engleză). Cambridge: Cambridge
University Press. ISBN 978-0-521-37494-1.
Keegan, John (1997). The Second World War (în engleză). Londra: Pimlico. ISBN 978-0-
7126-7348-8.
Kelly, Nigel; Rees, Rosemary; Shuter, Jane (1998). Twentieth Century World (în engleză).
Londra: Heinemann. ISBN 978-0-435-30983-1.
Kennedy, David M. (2001). Freedom From Fear: The American People in Depression and
War, 1929-1945(d) (în engleză). Oxford University Press. ISBN 978-0-19-514403-1.
Kennedy-Pipe, Caroline (1995). Stalin's Cold War: Soviet Strategies in Europe, 1943–56 (în
engleză). Manchester: Manchester University Press(d). ISBN 978-0-7190-4201-0.
Kershaw, Ian (2001). Hitler, 1936–1945: Nemesis (în engleză). New York, NY: W. W. Norton
& Company(d). ISBN 978-0-393-04994-7.
——— (2007). Fateful Choices: Ten Decisions That Changed the World, 1940–1941 (în
engleză). Londra: Allen Lane. ISBN 978-0-7139-9712-5.
Kitson, Alison (2001). Germany 1858–1990: Hope, Terror, and Revival (în engleză).
Oxford: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-913417-5.
Klavans, Richard A.; Di Benedetto, C. Anthony; Prudom, Melanie J. (1997). „Understanding
Competitive Interactions: The U.S. Commercial Aircraft Market”. Journal of Managerial
Issues (în engleză). 9 (1): 13–361. JSTOR 40604127.
Kleinfeld, Gerald R. (1983). „Hitler's Strike for Tikhvin”. Military Affairs (în
engleză). 47 (3): 122–128. doi:10.2307/1988082. JSTOR 1988082.
Koch, H. W. (1983). „Hitler's 'Programme' and the Genesis of Operation 'Barbarossa'”. The
Historical Journal(d) (în engleză). 26 (4): 891–920. JSTOR 2639289.
Kolko, Gabriel (1990) [1968]. The Politics of War: The World and United States Foreign
Policy, 1943–1945 (în engleză). New York, NY: Random House. ISBN 978-0-679-72757-6.
Laurier, Jim (2001). Tobruk 1941: Rommel's Opening Move. Oxford: Osprey
Publishing(d). ISBN 978-1-84176-092-6.
Lee, En-han (2002). „The Nanking Massacre Reassessed: A Study of the Sino-Japanese
Controversy over the Factual Number of Massacred Victims”. In Robert Sabella, Fei Fei Li
and David Liu, eds., Nanking 1937: Memory and Healing (pp. 47–74) (în engleză). Armonk,
NY: M. E. Sharpe(d). ISBN 978-0-7656-0816-1.
Leffler, Melvyn P.; Westad, Odd Arne, ed. (2010). The Cambridge History of the Cold War (3
volumes) (în engleză). Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-83938-9.
Levine, Alan J. (1992). The Strategic Bombing of Germany, 1940–1945 (în engleză).
Westport, CT: Praeger. ISBN 978-0-275-94319-6.
Lewis, Morton (1953). „Japanese Plans and American Defenses”. În Greenfield, Kent
Roberts. The Fall of the Philippines (în engleză). Washington, DC: United States
Government Publishing Office(d). Library of Congress Catalogue Card Number: 53-63678.
Arhivat din original la 8 ianuarie 2012. Accesat în 14 martie 2017.
Liberman, Peter (1996). Does Conquest Pay?: The Exploitation of Occupied Industrial
Societies (în engleză). Princeton, NJ: Princeton University Press. ISBN 978-0-691-02986-3.
Liddell Hart, Basil (1977). History of the Second World War (în engleză) (ed. 4th). Londra:
Pan. ISBN 9780330237703.
Lightbody, Bradley (2004). The Second World War: Ambitions to Nemesis (în engleză).
London & New York, NY: Routledge. ISBN 978-0-415-22404-8.
Lilly, J. Robert (2007). Taken by Force: Rape and American GIs in Europe during World War
II (în engleză). New York, NY: Palgrave Macmillan. ISBN 978-0-230-50647-3.
Lindberg, Michael; Todd, Daniel (2001). Brown-, Green- and Blue-Water Fleets: the
Influence of Geography on Naval Warfare, 1861 to the Present (în engleză). Westport,
CT: Praeger. ISBN 978-0-275-96486-3.
Lowe, C. J.; Marzari, F. (2002). Italian Foreign Policy 1870–1940 (în engleză).
Londra: Routledge. ISBN 978-0-415-26681-9.
Lynch, Michael (2010). The Chinese Civil War 1945–49 (în engleză). Oxford: Osprey
Publishing(d). ISBN 978-1-84176-671-3.
Macksey, Kenneth (1997) [1979]. Rommel: Battles and Campaigns (în engleză).
Cambridge, MA: Da Capo Press(d). ISBN 978-0-306-80786-2.
Maddox, Robert James (1992). The United States and World War II (în engleză). Boulder,
CO: Westview Press(d). ISBN 978-0-8133-0437-3.
Maingot, Anthony P. (1994). The United States and the Caribbean: Challenges of an
Asymmetrical Relationship (în engleză). Boulder, CO: Westview Press(d). ISBN 978-0-8133-
2241-4.
Mandelbaum, Michael (1988). The Fate of Nations: The Search for National Security in the
Nineteenth and Twentieth Centuries (în engleză). Cambridge University Press.
p. 96. ISBN 0-521-35790-X.
Marston, Daniel (2005). The Pacific War Companion: From Pearl Harbor to Hiroshima (în
engleză). Oxford: Osprey Publishing(d). ISBN 978-1-84176-882-3.
Masaya, Shiraishi (1990). Japanese Relations with Vietnam, 1951–1987 (în engleză).
Ithaca, NY: SEAP Publications(d). ISBN 978-0-87727-122-2.
May, Ernest R. (1955). „The United States, the Soviet Union, and the Far Eastern War, 1941–
1945”. Pacific Historical Review(d) (în engleză). 24 (2): 153–
174. doi:10.2307/3634575. JSTOR 3634575.
Mazower, Mark (2008). Hitler's Empire: Nazi Rule in Occupied Europe (în engleză).
Londra: Allen Lane. ISBN 978-1-59420-188-2.
Milner, Marc (1990). „The Battle of the Atlantic”. In John Gooch, ed., Decisive Campaigns
of the Second World War (pp. 45–66) (în engleză). Abingdon: Frank Cass(d). ISBN 978-0-
7146-3369-5.
Milward, A. S. (1964). „The End of the Blitzkrieg”. The Economic History Review(d) (în
engleză). 16 (3): 499–518. doi:10.2307/2592851. JSTOR 2592851.
——— (1992) [1977]. War, Economy, and Society, 1939–1945 (în engleză).
Berkeley, CA: University of California Press. ISBN 978-0-520-03942-1.
Minford, Patrick (1993). „Reconstruction and the UK Postwar Welfare State: False Start and
New Beginning”. In Rudiger Dornbusch(d), Wilhelm Nölling and Richard Layard(d),
eds., Postwar Economic Reconstruction and Lessons for the East Today (pp. 115–138) (în
engleză). Cambridge, MA: The MIT Press(d). ISBN 978-0-262-04136-2.
Mingst, Karen A.; Karns, Margaret P. (2007). United Nations in the Twenty-First Century (în
engleză) (ed. 3rd). Boulder, CO: Westview Press(d). ISBN 978-0-8133-4346-4.
Miscamble, Wilson D. (2007). From Roosevelt to Truman: Potsdam, Hiroshima, and the Cold
War (în engleză). New York, NY: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-86244-8.
Mitcham, Samuel W. (2007) [1982]. Rommel's Desert War: The Life and Death of the Afrika
Korps (în engleză). Mechanicsburg, PA: Stackpole Books(d). ISBN 978-0-8117-3413-4.
Mitter, Rana (2014). Forgotten Ally: China's World War II, 1937–1945 (în engleză). Mariner
Books. ISBN 978-0544334502.
Molinari, Andrea (2007). Desert Raiders: Axis and Allied Special Forces 1940–43 (în
engleză). Oxford: Osprey Publishing(d). ISBN 978-1-84603-006-2.
Morison, Samuel Eliot (2002). History of United States Naval Operations in World War II(d),
Volume 14: Victory in the Pacific, 1945 (în engleză). Champaign, IL: University of Illinois
Press. ISBN 978-0-252-07065-5.
Murray, Williamson (1983). Strategy for Defeat: The Luftwaffe, 1933–1945 (în
engleză). Maxwell Air Force Base(d), AL: Air University Press(d). ISBN 978-1-4294-9235-5.
———; Millett, Allan Reed (2001). A War to Be Won: Fighting the Second World War (în
engleză). Cambridge, MA: Harvard University Press. ISBN 978-0-674-00680-5.
Myers, Ramon; Peattie, Mark (1987). The Japanese Colonial Empire, 1895–1945 (în
engleză). Princeton, NJ: Princeton University Press. ISBN 978-0-691-10222-1.
Naimark, Norman (2010). „The Sovietization of Eastern Europe, 1944–1953”. În Melvyn P.
Leffler(d) și Odd Arne Westad(d), eds., The Cambridge History of the Cold War, Volume I:
Origins (pp. 175–197) (în engleză). Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 978-0-
521-83719-4.
Neary, Ian (1992). „Japan”. In Martin Harrop, ed., Power and Policy in Liberal
Democracies (pp. 49–70) (în engleză). Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 978-
0-521-34579-8.
Neillands, Robin (2005). The Dieppe Raid: The Story of the Disastrous 1942 Expedition (în
engleză). Bloomington, IN: Indiana University Press. ISBN 978-0-253-34781-7.
Newton, Steven H. (2004). Retreat from Leningrad: Army Group North, 1944/1945 (în
engleză). Atglen, PA: Schiffer Books(d). ISBN 978-0-88740-806-9.
Niewyk, Donald L.; Nicosia, Francis (2000). The Columbia Guide to the Holocaust (în
engleză). New York, NY: Columbia University Press. ISBN 978-0-231-11200-0.
O'Hara, Vincent (2004). The German Fleet at War, 1939–1945 (în engleză). Naval Institute
Press. ISBN 9781591146513.
Overy, Richard (1994). War and Economy in the Third Reich (în engleză). New York,
NY: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-820290-5.
——— (1995). Why the Allies Won (în engleză). Londra: Pimlico. ISBN 978-0-712-67453-9.
——— (2004). The Dictators: Hitler's Germany, Stalin's Russia (în engleză). New
York, NY: W. W. Norton & Company(d). ISBN 978-0-393-02030-4.
———; Wheatcroft, Andrew (1999). The Road to War (în engleză) (ed. 2nd).
Londra: Penguin Books. ISBN 978-0-14-028530-7.
O'Reilly, Charles T. (2001). Forgotten Battles: Italy's War of Liberation, 1943–1945 (în
engleză). Lanham, MD: Rowman & Littlefield. ISBN 978-0-7391-0195-7.
Painter, David S. (2012). „Oil and the American Century” (PDF). Journal of American
History(d) (în engleză). 99 (1): 24–39. doi:10.1093/jahist/jas073.
Padfield, Peter (1998). War Beneath the Sea: Submarine Conflict During World War II (în
engleză). New York, NY: John Wiley(d). ISBN 978-0-471-24945-0.
Pape, Robert A. (1993). „Why Japan Surrendered”. International Security(d) (în
engleză). 18 (2): 154–201. doi:10.2307/2539100. JSTOR 2539100.
Parker, R.A.C. (aprilie 1956). „The First Capitulation: France and the Rhineland Crisis of
1936”. World Politics (în engleză). 8 (3): 355–373. doi:10.2307/2008855.
Parker, Danny S. (2004). Battle of the Bulge: Hitler's Ardennes Offensive, 1944–1945 (în
engleză) (ed. New). Cambridge, MA: Da Capo Press(d). ISBN 978-0-306-81391-7.
Payne, Stanley G. (2008). Franco and Hitler: Spain, Germany, and World War II (în
engleză). New Haven, CT: Yale University Press. ISBN 978-0-300-12282-4.
Perez, Louis G. (1998). The History of Japan (în engleză). Westport, CT: Greenwood
Publishing Group. ISBN 978-0-313-30296-1.
Petrov, Vladimir (1967). Money and Conquest: Allied Occupation Currencies in World War
II (în engleză). Baltimore, MD: Johns Hopkins University Press. ISBN 978-0-8018-0530-1.
Polley, Martin (2000). An A–Z of Modern Europe Since 1789 (în engleză). Londra și New
York, NY: Routledge. ISBN 978-0-415-18597-4.
Portelli, Alessandro (2003). The Order Has Been Carried Out: History, Memory, and
Meaning of a Nazi Massacre in Rome (în engleză). Basingstoke & New York, NYPalgrave
Macmillan978-1403980083.
Preston, P. W. (1998). Pacific Asia in the Global System: An Introduction (în engleză).
Oxford & Malden, MA: Blackwell Publishers(d). ISBN 978-0-631-20238-7.
Prins, Gwyn (2002). The Heart of War: On Power, Conflict and Obligation in the Twenty-
First Century (în engleză). London & New York, NY: Routledge. ISBN 978-0-415-36960-2.
Radtke, K. W. (1997). „'Strategic' concepts underlying the so-called Hirota foreign policy,
1933–7”. In Aiko Ikeo, ed., Economic Development in Twentieth Century East Asia: The
International Context (pp. 100–120) (în engleză). Londra și New York,
NY: Routledge. ISBN 978-0-415-14900-6.
Rahn, Werner (2001). „The War in the Pacific”. In Horst Boog(d), Werner Rahn(d), Reinhard
Stumpf and Bernd Wegner(d), eds., Germany and the Second World War, Volume VI: The
Global War (pp. 191–298) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-
822888-2.
Ratcliff, R. A. (2006). Delusions of Intelligence: Enigma, Ultra, and the End of Secure
Ciphers (în engleză). New York, NY: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-85522-8.
Read, Anthony (2004). The Devil's Disciples: Hitler's Inner Circle (în engleză). New York,
NY: W. W. Norton & Company(d). ISBN 978-0-393-04800-1.
Read, Anthony; Fisher, David (2002) [1992]. The Fall Of Berlin (în engleză).
Londra: Pimlico. ISBN 978-0-7126-0695-0.
Record, Jeffery (2005). Appeasement Reconsidered: Investigating the Mythology of the
1930s (PDF) (în engleză). DIANE Publishing. p. 50. ISBN 1-58487-216-0. Arhivat
din original (PDF) la 11 aprilie 2010. Accesat în 15 noiembrie 2009.
Rees, Laurence (2008). World War II Behind Closed Doors: Stalin, the Nazis and the West (în
engleză). Londra: BBC Books(d). ISBN 978-0-563-49335-8.
Regan, Geoffrey (2004). The Brassey's Book of Military Blunders (în engleză).
Brassey's. ISBN 978-1-57488-252-0.
Reinhardt, Klaus (1992). Moscow – The Turning Point: The Failure of Hitler's Strategy in
the Winter of 1941–42 (în engleză). Oxford: Berg(d). ISBN 978-0-85496-695-0.
Reynolds, David (2006). From World War to Cold War: Churchill, Roosevelt, and the
International History of the 1940s. Oxford University Press. ISBN 978-0-19-928411-5.
Rich, Norman (1992) [1973]. Hitler's War Aims, Volume I: Ideology, the Nazi State, and the
Course of Expansion. New York, NY: W. W. Norton & Company(d). ISBN 978-0-393-00802-9.
Ritchie, Ella (1992). „France”. In Martin Harrop, ed., Power and Policy in Liberal
Democracies (pp. 23–48). Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-
34579-8.
Roberts, Cynthia A. (1995). „Planning for War: The Red Army and the Catastrophe of
1941”. Europe-Asia Studies(d). 47 (8): 1293–
1326. doi:10.1080/09668139508412322. JSTOR 153299.
Roberts, Geoffrey (2006). Stalin's Wars: From World War to Cold War, 1939–1953. New
Haven, CT: Yale University Press. ISBN 978-0-300-11204-7.
Roberts, J. M. (1997). The Penguin History of Europe. Londra: Penguin Books. ISBN 978-0-
14-026561-3.
Ropp, Theodore (2000). War in the Modern World (ed. Revised). Baltimore, MD: Johns
Hopkins University Press. ISBN 978-0-8018-6445-2.
Roskill, S. W. (1954). The War at Sea 1939–1945, Volume 1: The Defensive. History of the
Second World War. United Kingdom Military Series. Londra: Office of Public Sector
Information(d).
Ross, Steven T. (1997). American War Plans, 1941–1945: The Test of Battle. Abingdon and
New York, NY: Routledge. ISBN 978-0-7146-4634-3.
Rottman, Gordon L. (2002). World War II Pacific Island Guide: A Geo-Military Study.
Westport, CT: Greenwood Publishing Group. ISBN 978-0-313-31395-0.
Rotundo, Louis (1986). „The Creation of Soviet Reserves and the 1941 Campaign”. Military
Affairs. 50 (1): 21–8. doi:10.2307/1988530. JSTOR 1988530.
Salecker, Gene Eric (2001). Fortress Against the Sun: The B-17 Flying Fortress in the
Pacific. Conshohocken, PA: Combined Publishing. ISBN 978-1-58097-049-5.
Schain, Martin A., ed. (2001). The Marshall Plan Fifty Years Later. Londra: Palgrave
Macmillan. ISBN 978-0-333-92983-4.
Schmitz, David F. (2000). Henry L. Stimson: The First Wise Man. Lanham, MD: Rowman &
Littlefield. ISBN 978-0-8420-2632-1.
Schofield, B. B. (1981). „The Defeat of the U-Boats during World War II”. Journal of
Contemporary History(d). 16 (1): 119–
129. doi:10.1177/002200948101600107. JSTOR 260619.
Schoppa, R. Keith (2011). In a Sea of Bitterness, Refugees during the Sino-Japanese
War. Harvard University Press. ISBN 978-0-6740-5988-7.
Sella, Amnon (1978). „"Barbarossa": Surprise Attack and Communication”. Journal of
Contemporary History(d). 13 (3): 555–
583. doi:10.1177/002200947801300308. JSTOR 260209.
——— (1983). „Khalkhin-Gol: The Forgotten War”. Journal of Contemporary
History(d). 18 (4): 651–687. JSTOR 260307.
Senn, Alfred Erich (2007). Lithuania 1940: Revolution from Above. Amsterdam & New
York, NY: Rodopi(d). ISBN 978-90-420-2225-6.
Shaw, Anthony (2000). World War II: Day by Day. Osceola, WI: Quarto
Group(d). ISBN 978-0-7603-0939-1.
Shepardson, Donald E. (1998). „The Fall of Berlin and the Rise of a Myth”. The Journal of
Military History(d). 62 (1): 135–154. doi:10.2307/120398. JSTOR 120398.
Shirer, William L. (1990) [1960]. The Rise and Fall of the Third Reich: A History of Nazi
Germany(d). New York, NY: Simon & Schuster. ISBN 0-671-72868-7.
Shore, Zachary (2003). What Hitler Knew: The Battle for Information in Nazi Foreign Policy.
New York, NY: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-518261-3.
Slim, William (1956). Defeat into Victory. Londra: Cassell. ISBN 0-304-29114-5.
Smith, Alan (1993). Russia and the World Economy: Problems of Integration.
Londra: Routledge. ISBN 978-0-415-08924-1.
Smith, J.W. (1994). The World's Wasted Wealth 2: Save Our Wealth, Save Our Environment.
Institute for Economic Democracy. ISBN 0-9624423-2-1.
Smith, Peter C. (2002) [1970]. Pedestal: The Convoy That Saved Malta (ed. 5th).
Manchester: Goodall. ISBN 978-0-907579-19-9.
Smith, David J.; Pabriks, Artis; Purs, Aldis; Lane, Thomas (2002). The Baltic States:
Estonia, Latvia and Lithuania. Londra: Routledge. ISBN 978-0-415-28580-3.
Smith, Winston; Steadman, Ralph (2004). All Riot on the Western Front, Volume 3. Last
Gasp. ISBN 978-0-86719-616-0.
Snyder, Timothy (2010). Bloodlands: Europe Between Hitler and Stalin. Londra: The Bodley
Head(d). ISBN 978-0-224-08141-2.
Sommerville, Donald (2008). The Complete Illustrated History of World War Two: An
Authoritative Account of the Deadliest Conflict in Human History with Analysis of Decisive
Encounters and Landmark Engagements. Leicester: Lorenz Books. ISBN 978-075481898-4.
Spring, D. W. (1986). „The Soviet Decision for War against Finland, 30 November
1939”. Europe-Asia Studies(d). 38 (2): 207–
226. doi:10.1080/09668138608411636. JSTOR 151203.
Steinberg, Jonathan (1995). „The Third Reich Reflected: German Civil Administration in the
Occupied Soviet Union, 1941–4”. The English Historical Review(d). 110 (437): 620–
651. doi:10.1093/ehr/cx.437.620. JSTOR 578338.
Steury, Donald P. (1987). „Naval Intelligence, the Atlantic Campaign and the Sinking of the
Bismarck: A Study in the Integration of Intelligence into the Conduct of Naval
Warfare”. Journal of Contemporary History(d). 22 (2): 209–
233. doi:10.1177/002200948702200202. JSTOR 260931.
Stueck, William (2010). „The Korean War”. În Melvyn P. Leffler(d) și Odd Arne Westad(d),
eds., The Cambridge History of the Cold War, Volume I: Origins (pp. 266–287).
Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-83719-4.
Sumner, Ian; Baker, Alix (2001). The Royal Navy 1939–45. Oxford: Osprey
Publishing(d). ISBN 978-1-84176-195-4.
Swain, Bruce (2001). A Chronology of Australian Armed Forces at War 1939–45. Crows
Nest: George Allen & Unwin(d). ISBN 978-1-86508-352-0.
Swain, Geoffrey (1992). „The Cominform: Tito's International?”. The Historical
Journal(d). 35 (3): 641–663. doi:10.1017/S0018246X00026017.
Tanaka, Yuki (1996). Hidden Horrors: Japanese War Crimes in World War II. Boulder,
CO: Westview Press(d). ISBN 978-0-8133-2717-4.
Taylor, A. J. P. (1961). The Origins of the Second World War. Londra: Hamish Hamilton(d).
——— (1979). How Wars Begin. Londra: Hamish Hamilton(d). ISBN 978-0-241-10017-2.
Taylor, Jay (2009). The Generalissimo: Chiang Kai-shek and the Struggle for Modern China.
Cambridge, MA: Harvard University Press. ISBN 978-0-674-03338-2.
Thomas, Nigel; Andrew, Stephen (1998). German Army 1939–1945 (2): North Africa &
Balkans. Oxford: Osprey Publishing(d). ISBN 978-1-85532-640-8.
Thompson, John Herd; Randall, Stephen J. (2008). Canada and the United States:
Ambivalent Allies (ed. 4th). Athens, GA: University of Georgia Press(d). ISBN 978-0-8203-
3113-3.
Trachtenberg, Marc (1999). A Constructed Peace: The Making of the European Settlement,
1945–1963. Princeton, NJ: Princeton University Press. ISBN 978-0-691-00273-6.
Tucker, Spencer C.; Roberts, Priscilla Mary (2004). Encyclopedia of World War II: A
Political, Social, and Military History. ABC-CLIO. ISBN 1-57607-999-6.
Umbreit, Hans (1991). „The Battle for Hegemony in Western Europe”. In P. S.
Falla, ed., Germany and the Second World War, Volume 2: Germany's Initial Conquests in
Europe (pp. 227–326). Oxford: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-822885-1.
United States Army (1986) [1953]. The German Campaigns in the Balkans (Spring 1941).
Washington, DC: United States Department of the Army(d). Arhivat din original la 19 iunie
2009. Accesat în 14 martie 2017.
Waltz, Susan (2002). „Reclaiming and Rebuilding the History of the Universal Declaration of
Human Rights”. Third World Quarterly(d). 23 (3): 437–
448. doi:10.1080/01436590220138378. JSTOR 3993535.
Ward, Thomas A. (2010). Aerospace Propulsion Systems. Singapore: Wiley(d). ISBN 978-0-
470-82497-9.
Watson, William E. (2003). Tricolor and Crescent: France and the Islamic World.
Westport, CT: Praeger. ISBN 0-275-97470-7.
Weinberg, Gerhard L. (2005). A World at Arms: A Global History of World War II (ed. 2nd).
Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-85316-3.; comprehensive
overview with emphasis on diplomacy
Wettig, Gerhard (2008). Stalin and the Cold War in Europe: The Emergence and
Development of East-West Conflict, 1939–1953. Lanham, MD: Rowman &
Littlefield. ISBN 978-0-7425-5542-6.
Wiest, Andrew; Barbier, M. K. (2002). Strategy and Tactics: Infantry Warfare. St Paul,
MN: Quarto Group(d). ISBN 978-0-7603-1401-2.
Williams, Andrew (2006). Liberalism and War: The Victors and the Vanquished. Abingdon &
New York, NY: Routledge. ISBN 978-0-415-35980-1.
Wilt, Alan F. (1981). „Hitler's Late Summer Pause in 1941”. Military Affairs. 45 (4): 187–
91. doi:10.2307/1987464. JSTOR 1987464.
Wohlstetter, Roberta (1962). Pearl Harbor: Warning and Decision. Palo Alto, CA: Stanford
University Press(d). ISBN 978-0-8047-0597-4.
Wolf, Holger C. (1993). „The Lucky Miracle: Germany 1945–1951”. In Rudiger
Dornbusch(d), Wilhelm Nölling and Richard Layard(d), eds., Postwar Economic
Reconstruction and Lessons for the East Today (pp. 29–56). Cambridge, MA: The MIT
Press(d). ISBN 978-0-262-04136-2.
Wood, James B. (2007). Japanese Military Strategy in the Pacific War: Was Defeat
Inevitable?. Lanham, MD: Rowman & Littlefield. ISBN 978-0-7425-5339-2.
Yoder, Amos (1997). The Evolution of the United Nations System (ed. 3rd). London &
Washington, DC: Taylor & Francis(d). ISBN 1-56032-546-1.
Zalampas, Michael (1989). Adolf Hitler and the Third Reich in American magazines, 1923–
1939. Bowling Green University Popular Press. ISBN 0-87972-462-5.
Zaloga, Steven J. (1996). Bagration 1944: The Destruction of Army Group Centre.
Oxford: Osprey Publishing(d). ISBN 978-1-85532-478-7.
——— (2002). Poland 1939: The Birth of Blitzkrieg. Oxford: Osprey
Publishing(d). ISBN 978-1-84176-408-5.
 Zeiler, Thomas W. and Daniel M. DuBois, eds. A Companion to World War II (2 vol 2013), 1030pp;
comprehensive overview by scholars
Zeiler, Thomas W. (2004). Unconditional Defeat: Japan, America, and the End of World War
II. Wilmington, DE: Scholarly Resources. ISBN 978-0-8420-2991-9.
Zetterling, Niklas; Tamelander, Michael (2009). Bismarck: The Final Days of Germany's
Greatest Battleship. Drexel Hill, PA: Casemate(d). ISBN 978-1-935149-04-0.

Vezi și
 Participarea României la Al Doilea Război Mondial

Legături externe
Portal Război

 Hărți ale operațiunilor europene, de la West Point Arhivat în 13 septembrie 2016, la Wayback
Machine.

 Hărți ale operațiunilor din Asia-Pacific, de la West Point Arhivat în 14 septembrie 2016,
la Wayback Machine.

 Atlasul fronturilor de luptă din lume (iulie 1943 – august 1945)

 Colecție de afișe de propagandă din al Doilea Război Mondial la Colecțiile Speciale și Cărțile Rare
ale Universității Simon Fraser Arhivat în 2 februarie 2017, la Wayback Machine.

Documentare
Articol principal: Listă de filme documentare despre cel de-al Doilea Război Mondial.

 TV5 Europe Second World War Documentary (2008).

 The World at War (1974) serial BBC cu 36 episoade. (IMDb)

 The Second World War in Colour (1999) (IMDb)

[arată]
v•d•m
Al Doilea
Război Mondial
[arată]
v•d•m
Istoria Europei
 [arată]

 v
 d
 m

Adolf Hitler

BNE: XX526764
BNF: cb11996115g (data)
GND: 4079167-1
HDS: 008927
KulturNav: 18426a29-888f-4c93-a1cd-1bb92706cc96
LCCN: sh85148273
Control de autoritate
LIR: 1129
NARA: 10644634
NDL: 00570524
NKC: ph117270
SELIBR: 139432

Categorii:
 Al Doilea Război Mondial
 Bătălii în 1939
 Bătălii în 1940
 Bătălii în 1941
 Bătălii în 1942
 Bătălii în 1943
 Bătălii în 1944
 Bătălii în 1945
 Conflicte globale
 Europa modernă
 Istorie modernă
 Război nuclear
 Război
 Războaiele Australiei
 Războaiele Austriei
 Războaiele Bulgariei
 Războaiele Danemarcei
 Războaiele Egiptului
 Războaiele Finlandei
 Războaiele Franței
 Războaiele Germaniei
 Războaiele Greciei
 Războaiele Ungariei
 Războaiele Iranului
 Războaiele Irakului
 Războaiele Japoniei

 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 30 noiembrie 2023, ora 07:52.

 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții
identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate
 Despre Wikipedia
 Termeni
 Cod de conduită
 Dezvoltatori
 Statistici
 Declarație cookie
 Versiune mobilă


 C
o
m
u
t
ă

l
ă
ț
i
m
e
a

l
i
m
i
t
a
t
ă