Anime

Anime (din cuvântul japonez アニメ anime, la rândul lui o abreviere a cuvântului englez
animation, însemnând animație, pluralul corect fiind anime-uri [1]) reprezintă orice film de
animație produsă în Japonia sau originară din aceasta.La originea acestui gen stau benzile
desenate japoneze numite manga.[2][3]

Cu toate că anime-ul sunt desene animate japoneze în mod eronat un "gen" (precum comedia,
drama, etc.), în realitate este o formă de artă care include toate genurile întâlnite în literatură și
cinema.[4] În Japonia filmele de animație sunt foarte îndrăgite, semnificativ fiind faptul că în anul
2001 filmul anime Spirited Away (Sen to Chihiro no Kamikakushi) a întrecut filmul Titanic.[5][6][7]

Inițial anime-urile erau desenate manual, însă în ultimii ani tehnicile asistate de calculator practic
s-au generalizat. Tehnicile anime sunt utilizate în seriale televizate, producții cinematografice și
video, jocuri pentru computer, publicitate etc. În ce privește conținutul, formatul anime este
utilizat în toate genurile ficționale. Chiar si obiectele fara viata se pot incadra intr-un peisaj anime
+ animalele.

ISTORIE
Începutul secolului al XX-lea a marcat dezvoltarea proiectelor anime, odată cu experimentarea
japoneză a tehnicilor animate explorate în Franța, Germania, Statele Unite ale Americii și Rusia.
[8]

Ecranizarea celui mai vechi anime, “Namakura-gatana” (“An Obtuse Sword”), a avut loc în
1917[9]; filmul cu durata de două minute prezintă un samurai, care a fost păcălit să cumpere o
sabie ruginită. Acesta încearcă să atace trecătorii, pentru a examina capacitățile sabiei, însă
oamenii săraci s-au luptat cu el și l-au doborât.[10]

Anul 1930 devine anul când animația devine alternativa narării comparate cu industria
subdezvoltată a actoriei (live-action). Spre deosebire de America, industria live-action rămâne în
Japonia o piață mică, suferind de bugetări și restricții ale locațiilor și castingurilor. Lipsa actorilor
vestici, de exemplu, a făcut aproape imposibile realizarea filmelor a căror acțiune se desfășoară
în Europa, America sau lumi fantastice care nu implică Japonia. Animația le permitea artiștilor să
creeze orice personaje și locații.

Succesul filmului Albă-ca-Zăpada și Cei Șapte Pitici al lui Disney din 1937 influențează
animatorii japonezi.[11] Osamu Tezuka adaptase și simplificase numeroase tehnici de animație
Disney pentru a reduce costurile și numărul cadrelor în producție. Această metodă a fost
percepută ca o tehnică temporară care să îi permită producția într-un program fix cu personal
neexperimentat. În timpul anilor '70, are loc o creștere a popularității seriilor manga, care ulterior
au fost animate, în special cele create de Osamu Tezuka, care a fost numit o „legendă” și „zeul
manga”.[12][13][14] Munca sa și a altor pionieri în domeniu au inspirat caracteristici și genuri
care sunt elementele fundamentale ale animeului de astăzi. Genul robotic (cunoscut ca „Mecha”
în afara Japoniei), de exemplu, luase formă prin Tezuka, se dezvoltase în genul Super Robotului
prin Go Nagai și alții, și a fost revoluționat la sfârșitul deceniului de Yoshiyuki Tomino, care
dezvoltaze genul Robotului Adevărat. Anime-urile cu roboți precum seriile Gundam și Macross
au devenit clasice în anii '80, stilul robotic fiind cel mai comun în Japonia și restul teritoriilor.
Perioada aceasta devine mai acceptată în mainstreamul japonez (deși mai puțin ca seriile
manga) și cunoaște o expansiune în producție. Seriile anime cunosc expansiunea în magazinele
de peste mări în anii '90 și chiar mai mult după anul 2000.
Terminologie
În limba japoneză, termenul animație este scris în katakana ca アニメーション (animēshon).
Termenul abreviat, anime (アニメ), este inițiat în anii '70.[15] Ambele forme sunt valide, însă
forma mai scurtă este cea mai utilizată. Pronunția japoneză a anime diferă semnificativ de
engleza standard, care are diferite vocale și accente (în japoneză fiecare timp are același
accent). Ca puținii termeni japonezi cum ar fi saké, Pokémon, și Kobo Abé, anime este
câteodată rostit animé ca în franceză cu accent grav pe ultimul e, pentru a releva cititorului că
acea literă se pronunță. Totuși, accentul nu apare în nici o utilizare a japonezei romanizate.

Utilizarea termenului
În Japonia, termenul nu specifică originea națională a animației; totuși, este folosit ca o familie
de cuvinte pentru toate formele de animație din întreaga lume.[16][17] În engleză, sursele din
dicționare definesc anime ca „stil de animație japoneză a unei imagini în mișcare”.[18] Lucrările
non-japoneze care împrumută stilizarea de la anime face referire la „animația influențată de
anime”, dar nu este neobișnuit pentru un privitor care nu știe țara de origine a unui asemenea
material să îl numească simplu "anime". Unele lucrări sunt co-producții cu companii non-
japoneze, cum ar fi seriile IGPX sau Ōban Star-Racers ale Cartoon Network și Production I.G,
care s-ar putea sau nu să fie considerate anime de diferiții spectatori.

Sinonime
Anime este corelat cu japonimație, dar acest termen nu mai este utilizat.[19] Japonimația a fost
foarte utilizat în timpul anilor '70 și '80, dar a fost înlocuit de anime în mijlocul anilor '90 pe
măsură ce materialul a devenit și mai cunoscut în țările vorbitoare de engleză.[20] În general,
termenul apare acum doar în contexte nostalgice. Deși termenul a fost corelat în afara Japoniei
cu orice animație importată din aceasta, este utilizat acum în Japonia, pentru a face referire la
animația domestică. Cum anime nu identifică țara originară în utilizarea japoneză, Japanimația
este utilizat pentru a distinge lucrările japoneze de celelalte ale lumii.
În Japonia, manga poate să se refere și la animație și benzi desenate (deși utilizarea manga
pentru a se referi la animație este de multe ori restricționată non-fanilor). Printre vorbitorii de
engleză, manga se află sub strictul sens de bandă desenată japoneză. O altă explicație ar fi
datorată de distribuitorul de anime al magazinelor din Marea Britanie și S.U.A, Manga
Entertainment: firma începuse folosirea termenului în Marea Britanie, lucru comun în afara
Japoniei. Termenul "animanga" a fost utilizat pentru a se referi la anime și manga deopotrivă.

Caracteristici vizuale
Ca mediu vizual, anime-ul tinde spre stilurile vizuale ce pot varia de la artist la artist sau studio la
studio. Unele titluri pot avea stilizări comune: de exemplu, FLCL, este cunoscut pentru stilizarea
sa exagerată. În constrast, titluri precum Only Yesterday sau Jin-Roh au aspect mai realist,
având puține exagerări stilistice.

În timp ce diferitele titluri și artiști au propriul lor stil, multe elemente stilistice au devenit atât de
comune, încât sunt descrise ca fiind un constituent al anime-ului în general. Totuși, asta nu
înseamnă că toate animeurile moderne trebuie să aibă un stil artistic comun și strict. În general,
cea mai comună formă de desenare a animeurilor este cea unde personajele au „trăsături fizice
exagerate cum ar fi ochi mari, păr mare, membre lungi și bule de dialog cu forme dramatizate,
replici rapide și onomatopeice, tipografie exclamatorie”.[21] Încă un element stilistic este cel al
liniilor. În anime liniile sunt de obicei influențate de aspectul stilistic al lucrului cu pensula, decât
cu un stilou caligrafic.[8] Acest lucru poate fi datorat faptului că japoneza a fost scrisă în mod
tradițional cu pensula, având influență asupra artei japoneze, prin aceasta liniile pot fi
diferențiate de arta vestică. Cele vestice au fost făcute cu un stilou. Influențele acestor lucruri pot
fi observate în abundența grosimii liniilor.

Anime tinde de asemenea să împrumute multe elemente din manga, inclusiv text în fundal și
panouri. De exemplu, un opening poate folosi panouri manga pentru a spune povestea sau
pentru a dramatiza un lucru pentru un efect comic, lucru întâlnit în animeul Kare Kano.

Designul personajelor
Proporțiile corpului în anime provin de la cele ale corpului uman. Înălțimea capului este
considerată baza proporției. Acestea pot varia, cât timp restul corpului rămâne proporțional. Cele
mai multe personaje au o înălțime de 7-8 capete, în timp ce înălțimile extreme sunt situate în
jurul a 9 capete.[22]

Variațiile proporției pot fi moderate. Caracteristicile personajelor chibi sau super deformate
prezintă un corp mic, disproporționat, comparativ cu capul. Câteodată anumite părți ale corpului,
cum ar fi picioarele, sunt alungite sau scurtate. Cele mai multe chibi au o înălțime de 2 până la 4
capete. Unele lucrări anime cum ar fi Crayon Shin-chan ignoră aceste proporții. Este destul că
indică un desen vestic. Exagerările sunt evidențiate de creșterea proporțiilor unor părți ale
corpului.

Stilul de desenare al personajelor cu ochi mari este comun în anime și manga. Osamu Tezuka a
fost inspirat de trăsăturile exagerate ale personajelor de desene animate americane precum
Betty Boop, Mickey Mouse, și Bambi al Disney.[8][23] Tezuka aflase că ochii mari permit
presonajelor să arate emoții distincte. Când Tezuka a început să deseneze Ribbon no Kishi,
prima serie manga pentru fetițe, acesta a exagerat mărimea ochilor în continuare. Într-adevăr,
prin Ribbon no Kishi, Tezuka a inițiat un format stilistic care va fi urmat mai târziu de artiștii
shōjo.

Desen al unui ochi în anime

Culoarea este dată ochilor, particular corneei și puțin fundal. Acesta din urmă este obținut prin
aplicarea unor umbre variabile ale culorilor. În general, un amestec de umbră ușoară, ton de
culoare și o umbră mai intensă este folosit.[24][25] Antropologul cultural Matt Thorn afirmă că
animatorii japonezi și cei care audiază anime-ul nu percep asemenea ochi stilizați ca mai mult
sau mai puțin străini.[26]

Totuși, nu toate anime-urile au personaje cu ochi mari. De exemplu, Hayao Miyazaki este
cunoscută pentru personajele sale realiste, care au păr cu culori reale și care nu au ochii mari.
[27] În plus, mulți producători au fost cunoscuți pentru utilizarea ochilor mai mici. Acest design
se apropie de arta japoneză tradițională. Unele personaje au ochi și mai mici, reprezentați prin
puncte negre. .

O întreagă varietate de expresii ale feței sunt folosite de personaje pentru a exprima stări
emoționale și gânduri.[28] Anime utilizează un set diferit de expresii faciale comparativ cu cel al
animației vestice.
Alte elemente stilistice sunt de asemenea comune; deseori în anime-urile comice, personajele
șocate sau surprinse vor interpreta o „lovitură frontală”, prin care vor indica o expresie
exagerată. Personajele mânioase pot avea un efect al unei „vene” sau „stressmark”, unde liniile
pulsatorii reprezentând venele vor apărea pe frunte. Femeile nervoase pot lua un ciocan de
nicăieri și să lovească pe oricine cu el. Personajele masculine pot să aibă sângerări nazale în
prezența unei femei iubite. Acest concept este datorat grabei sângelui spre față într-o îmbujorare
exagerată.[29] Personajele rușinate pot să producă fie o picătură masivă de sudoare[30] (care a
devenit unul din stereotipurile cele mai recunoscute ale anime-ului) sau să se producă o
îmbujorare vizibilă sub nivelul ochilor, în special ca o manifestare a sentimentelor romantice
reprimate. Unele anime-uri, care au subiect politic sau alte subiecte serioase au abandonat
aceste trăsături, cum ar fi Gundam Wing și Teknoman.
Tehnici de animație
Anime-ul este bazat pe animația tradițională. În timp ce anime-ul este considerat o parte
separată de desenele animate, anime încă mai utilizează multiple imagini statice în succesiune
rapidă pentru a produce efectul vizual animat. Ca toate animațiile, producția începe cu
storyboarding, dublajul, designul personajelor, etc. mai sunt aplicate. Cu îmbunătățiri ale
tehnologiei computerizate, animația computerizată mărește eficiența întregului proces de
producție.

Anime este de obicei considerată o formă de animație limitată. Asta înseamnă că stilistic, chiar
și în producții mai mari convențiile animației limitate sunt utilizate pentru a păcăli ochiul să
creadă că vede mai multă mișcare decât este. Multe din tehnicile acestea sunt folosite când se
lucrează cu limite bugetare.

Unghiul camerei, mișcarea acesteia și luminozitatea joacă un rol important în scene. Regizorii
au de obicei discreția determinării privirii unghiulare pentru scene, particularizând la fundale. În
adiție, camera unghiulară arată perspectiva. Aceștia pot să aleagă efecte cinematografice,
precum zoom, prim-planul și vederea panoramică.