Banda desenată

Lumea benzii desenate

Nu e nici literatură, nici grafică, nici film, ci un hibrid.

Benzile desenate sunt considerate divertisment popular, facil, de cea
mai joasă speţă. Acesta este doar un punct de vedere. Al doilea, diametral
opus: banda desenată e „a 9-a Artă”. Aparent cea mai tânară (nr. 7: film, nr.
8: televiziune) dar numai aparent, fiindcă, de fapt, ne-a insoţit, constant, încă
din preistorie. De la desenele rupestre, trecând apoi prin Egipt, cultura Maya,
tapiseria de la Bayeux ori cronicile ilustrate medievale etc. etc. etc. Un lanţ
neântrerupt de „Artă Secvenţială“. De „Figuraţie Narativă“ (denumirea
academică a benzii desenate)
O carte sau revistă de benzi desenate (engleză: comic book, franceză:
Bande Dessinée) reprezintă o publicaţie în care sunt istorisite una sau mai
multe naraţiuni prin intermediul limbajului şi convenţiilor benzii desenate.
Definiţia termenului este disputată între specialişti, şi de aceea şi
originea acestei forme de artă este de asemenea disputată.
Originile benzilor desenate, trebuie căutate în ziarele de la începutul
secolului din America, unde apăreau pentru a comenta diferite caricaturi sau
pentru a susţine diferite povestiri simple. Primul exemplar de „benzi
desenate“, după definiţia americană a fenomenului „comic books” din
Statele Unite, este considerat a fi The Adventures of Obadiah Oldbuck.
The Adventures of Obadiah Oldbuck este considerată a fi cea mai
veche bandă desenaţa. Iniţial, a fost publicată în 1837 în mai multe limbii în
Europa. A fost reprintată la New York pe 14 septembrie 1842, transformând-
o în prima “Comic Boock” printată în America.
Odadiah Oldbuck avea 40 de pagini, cu o marime de 8 ½" x 11".
Cartea, conţinea câte 6- 12 tabele desenate. Balonaşele pentru cuvinte nu
apăreau, dar avea text explicativ la baza paginii. O copie a cărţii a fost
descoperită în Oakland, California în 1998.
Cartea a fost creată de Switzerland's Rudolphe Töpffer, considerat de
câtre cei mai mulţi istorici drept creatorul povestirii desenate.A creat banda
desenată în 1827 ; cartea desenată şi romanul grafic. 
Töpffer a creat mai multe nuvele grafice ce au avut mult success, fiind
reprintate în mai multe limbi.
 Cartea de benzi desenate

O carte de benzi desenate este o revistă sau o carte conţinând o artă

secvenţială în formula unui fir narativ. Deşi termenul implică altfel, materia
de studiu în cărţile de benzi desenate nu este necesar să fie amuzante, şi de
fapt seriozitatea lor dramatică variează în mare măsură. Termenul „benzi
desenate” în acest context se referă la cadrele de diferite mărimi care conţin
fiecare o imagine ce ilustrează în mod dinamic sau static acţiunea ce se
petrece în firul narativ al poveştii respective. În ultimul sfert al sec. XX,
datorită acceptării benzilor desenate de publicul larg s-a inventat termenul de
roman grafic, pentru a diferenţia benzile desenate considerate puerile, de
cele cu un conţinut şi poveste mai matură.
Primele benzi desenate erau colecţii de cadre umoristice luate din
ziare, iar succesul commercial al acestor colecţii a dus la dezvoltarea acestui
mediu de exprimare. Versiunile de benzi desenate cunoscute drept romane
grafice, erau de obicei cele cu coperta tare sau cele legate în modul unei cărţi
şi nu de tipul unei reviste.

Baza unei bune benzi desenate

Înainte de a vorbi despre baza unei benzi desenate trebuie trecute in
revistă accesoriile necesare unui creator de bd-uri; cu ce desenăm, lucrăm la
o bandă desentă.
 Creion – un creion cu mină groasă sau subţire, după preferinţă,
creioanele având diferite grade de duritate (până la 14 gradaţii).
Desenul efectuat cu creionul de grafiat are o tonalitate plăcută puţin
lucioasă şi se şterge bine cu guma.
 Stilou – un stilou cu vârf subţire pentru umplerea cu cerneală şi
încadrare.
 Penson – deasemena pentru procesul de „inking”.Pensulele sunt aspre
şi moi, au diferite numere de mărime (de la 1 până la 30) şi sunt de
diferite forme (plate, rotunde, cu vârful ascuţit sau retezat, cu părul
lung sau scurt) Ideal pentru aceasta este un penson nr. 3.
 Radieră. Radiera reprezintă o substanţă răşinoasă de origine vegetală
sau obţinută pe cale sintetică. Una rugoasă şi una moale
 Cerneală indiană sau tuş, un borcănel cu vopsea albă opacă şi unul cu
apă
  Un teu şi o riglă
 Hârtie de ilustraţii, o planşetă şi pioneze
Banda desenată este o creaţie care cere un studiu detaliat şi progresiv.
Cunoaşterea perfectă a fiecareia din parţile sale, permite redarea unei
imagini corecte din punct de vedere vizual. Dacă veţi adăuga, apoi acesteia
un fond, adică o idee, care poate să fie acea a desenatorului însuşi sau cea a
unui bun scenarist, banda desenată va fi ceva perfect.
Creatorul bun, iscusit, trebuie să ţină cont, în procesul de realizare a
desenului de urmatoarele elemente ce stau la baza unei benzi desenate:
 argumentul, ideea de plecare în crearea benzii ;
 cunaoşterea perfectă a tipologiei umane;
 cunoaşterea pefectă a mimicii, expresiei umane;
 cunoaşterea perfectă a cineticii umane;
 cunoaşterea perfectă a decupajului;
 cunoaşterea perfectă a ambianţei, lucului de desfăşurare al acţiunii;
 cunoasterea perfectă a continuităţii, atât ca tehnica de punere în
pagina cât şi ca procedeu scenografic.
 este cultivat (posedă documentaţia)
Toate acestea se pot observa fară problemă, studiind realizarile
creatorilor de bandă desenată de categoria întâi. Sunt atât de preocupaţi de
realizarea cât mai bună a benzii, încât chiar şi interesul argumentaţiei (ceea
ce numim în mod obisnuit suspans în cinematografie) este reglat de aşa
manieră, încât fiecare pagina, bandă, este prin ea insăşi un mic eşantion din
viaţă. Motivul este foarte simplu: la început banda desenată era o publicaţie
ce aparea zilnic în ziare. Este evident că acest aspect al benzii desenate
corespunde acestui subiect, sau, mai exact, scenariului sau,o mică operă
stăpână a intrigii.
În prezent - în majoritatea cazurilor, creatorul de BD-uri distribuie şi
planifică, în mod unic,scenariul în imagini.
Este inutil de spus că un bun ilustrator de benzi desenate trebuie să fie
un bun desenator. Să pretinzi a fi creator de benzi desenate fară a “domina”
toate tehnicile începand cu desenul în creion şi terminând cu pana sau
pensula, este ca şi cum ai construi o casă începand cu acoperişul.

Trăsături distincte
O bandă desenată reprezintă un mijloc de comunicare pe cale grafică,
alcătuit cu ajutorul imaginilor şi, adeseori, a cuvintelor, în scopul de a ilustra
un fir narativ.
 A. Prima pagină care conţine o ilustraţie mare (pagină ce poate lipsi la
unele benzi) se denumeşte „pagina şoc” sau cum este mai bine
denumită în engleză prin termenul „splash page”;
 B. Literele prelucrabile sau deschise. Sunt literele realizate doar prin
intermediul liniei de contur, nefiind „pline”, în eventualitatea
procesului de umplere cu cerneluri colorate.
 C. „The blurb”, defineşte acele rânduri ce fac introducerea în temă şi
ne prezintă pe scurt contextul în care va avea loc acţiunea;
 D. Titlul, numele povestirii;
 E. Linia din jurul textului ce este realizată prin zig-zag, se numeşte
„splash baloon”;
 F. Tabloul sau panelul, defineşte o singură ilustrată ce se află pe o
pagină;
 G. „The gutter”, culoarul, defineşte spaţiul dintre paneluri;
 H. Efect audiovizual;
 I. Bula de dialog, gândurile, replicile personajului. Tipuri de bule de
dialog: bula strigăt sau emisie radio-TV (realizată prin linii frânte);
bula replică (bulă obişnuită, cazul K, realizată printr-o linie curbă);
gândurile personajului (realizată printr-o linie curbă).
 J. Cerculeţe de dialog, definesc micile bule ce stabilesc legătura
personajului cu bula de dialog;
 L. Indicatoarele, definesc un alt mod de a lega bula de dialog de
personaj;
 M. Cuvintele din bulele de dialog ce se scriu cu caractere îngroşate se
numesc litere evidenţiate, denotând o importanţă deosebită;
 N. „The credits” sau „distribuţia” defineşte spaţiul alocat creatorilor,
sau a echipei ce a lucrat la bandă.
 O. Indici tehnici.
 P. Indicaţii scenografice. (adresări directe faţă de cititor, spre o mai
bună întelegere a acţiuni
 Interpretarea unei benzi desenate implică un număr de convenţii, într-
o oarecare măsură variabile ca expresie grafică în funcţie de preferinţele
autorului (sau a colectivului de autori, a sistemului de convenţii grafice
stabilite pentru o publicaţie de benzi desenate etc.); astfel, un cititor obişnuit
cu ilustrarea de benzi desenate într-o manieră anume nu va întâlni dificultăţi
în descifrarea unei abordări diferite. Între cele mai cunoscute modele sunt:
adăugarea replicilor sau a indicaţiilor de loc şi timp sub fiecare ilustraţie în
parte, folosind normele limbii scrise (punctuaţie, linii de dialog);
folosirea bulelor de dialog, îndreptate spre gura ori silueta personajului (când
nu i se vede faţa sau când ilustraţia e foarte densă). În acest caz, indicaţiile
temporale şi de loc vor fi, de regulă, marcate prin casete dreptunghiulare
situate în partea de sus a ilustraţiei.
 Efecte grafice ale dinamismului. Direcţia de parcurgere a imaginii este
stânga-dreapta; se observă zip ribbons, norişori de praf, stroboscopie
(Mickey pare să aibă trei capete şi trei mâini).
O ilustraţie de bandă desenată nu va avea aspectul unui instantaneu ori
stop-cadru, ci va sugera mai multe momente de timp. După gradul de
complexitate, aplicaţiile în acest sens pornesc de la notarea în dreptul
ilustraţiei a mai multe replici (cu toate că ele corespund unor momente
succesive în timp) şi merg până la imitarea fotografiei stroboscopice
(apariţia siluetei unui personaj, a unei părţi a corpului sau a unui obiect de
mai multe ori pe o aceeaşi imagine, cu scopul de a sugera o mişcare rapidă).
Sunt folosite, mai simplu, aşa-numitele zip ribbons (linii frânte sau curbe
desenate în apropierea unui obiect pentru a sugera traiectoria sa până în acel
punct) şi norişori de praf (indică o mişcare demarată cu un impuls mare –
pornirea unei maşini, dar şi pasul grăbit al unui personaj – sau, dimpotrivă,
oprirea bruscă din viteză).
Reprezentarea unei succesiuni de acţiuni se va face în majoritatea
cazurilor de la dreapta la stânga ori, mai puţin frecvent, de sus în jos.
Excepţional, se pot folosi şi alte sensuri de citire (de la stânga la dreapta, în
sensul acelor de ceasornic), care vor provoca, însă, dificultăţi în a fi
urmărite. O situaţie arhicunoscută este schimbul de replici: indiferent dacă
vor fi folosite bule de dialog sau nu, personajul care dă prima replică va fi
aşezat în partea stângă a imaginii sau deasupra celuilalt.
În cazul unor ilustraţii complexe, se pot întâlni şi acţiuni de fundal, cu efect
comic sau probe ale unei naraţiuni pe mai multe straturi (rezultatul unei
acţiuni pornite cu câteva ilustraţii mai devreme, în vreme ce atenţia
cititorului a fost mutată în altă drecţie); ele sugerează simultaneitatea sau o
acţiune ciclică (de exemplu, păsărele cântând într-un crâng) şi vor ocupa un
spaţiu redus în cadrul ilustraţiei (întărind „depărtarea” fundalului de ceea ce
se întâmplă în prim-plan).

Romanul Grafic

Termenul de roman grafic a fost prima dată folosit de Richard Kyle în

1964, în principal pentru a deosebi lucrările europene traduse de cele cu un
subiect mai juvenil cum erau găsite în Statele Unite. Termenul a fost
popularizat de Will Eisner, când a fost folosit pe coperta unei ediţii a “A
Contract with God” în 1978. Având o tematică mai matură decât restul a fost
un gen de carte la care nimeni nu se aştepta din acest mediu. Alt susţinător al
acestui termen a fost Warren Ellis. Un roman grafic este o bandă desenată
mai lungă cu o poveste şi un fir epic mai complex, asemănător unor romane,
având ca ţintă un public mai matur. Ea mai poate fi caracerizată şi dintr-o
colecţie de mai multe strip-uri de bandă conglomerate într-o singură carte.
De obicei romanele grafice se găsesc într-un format mai rezistent
decât celelalte cărţi de benzi desenate, fiind printate pe o hârtie de calitate
mai bună şi de obicei cu o copertă tare. În principiu romanele grafice nu au
acea serialitate specifică benzilor desenate, în sensul că romanul grafic are o
introducere, un conţinut şi un sfârşit. Câteva exemple de romane grafice ar fi
“He done her wrong” de Milt Gross şi o carte fără cuvinte publicată sub
forma cu copertă tare “Une Semaine De Bonte”, o nuvelă compusă din
colaje de imagini secvenţiale realizată de pictorul suprarealist Max Ernst. În
Europa tradiţia de a colecţiona benzi cunoscute cum ar fi “Aventurile lui
Tintin” şi “Asterix” au permis construirea unui sistem ce publica lucrări ca
naraţii de lungă durată, dar pre-publicate ca seriale. În anii 70 acest lucru a
permis artiştilor să îşi susţină vânzările pe propriul lor nume. În 1969 John
Updike a venit cu ideea de a susţine acest mediu de exprimare, susţinând că
orice artist talentat ar putea crea o capodoperă în ceea ce priveşte romanul
grafic. În Europa creatorii de bandă desenată au experimentat şi ei cu benzi
desenate cu format mai lung. Raymond Briggs a produs lucrări ca “Father
Christmas” şi “The Snowman”, pe care el însuşi le descrie ca “un abis fără
sfârşit de benzi desenate”. Deşi majoritatea lucrărilor lui au fost publicate
drept romane grafice, el menţionând că nu îi prea place acest termen. În
1975 a apărut pe mai multe coperţi, ale mai multor lucrări de benzi desenate.
Termenul a fost popularizat după ce Will Eisner l-a folosit pe coperta
romanului său grafic “A Contract with God, and Other Tenement Stories”.
Această colecţie avea ca temă vieţile oamenilor obişnuiţi în lumea reală, cu
un ton matur. Folosirea termenului de roman grafic a fost folosit pentru a o
deosebi de restul benzilor desenate considerate în acea zonă şi perioadă
juvenile. Succesul comercial al “A Contract With God” a ajutat la stabilirea
termenului de roman grafic pe piaţă. Firma americană DC Comics a început
şi ea să publice benzile desenate în format de carte. Două dintre aceste
colecţii au reuşit să prindă atenţia publicului şi alături de povestea “Maus” al
lui Art Spiegelman au ajutat la stabilirea termenului şi conceptului de roman
grafic pe piaţă. Acestea au fost “Batman: The Dark Knight Returns” o
colecţie produsă de Frank Miller, care ne punea un accent mai serios şi mai
matur asupra super-eroului şi “Watchmen” o colecţie produsă de Alan
Moore şi Dave Gibbons. Altă poveste demnă de menţionat este “V for
Vendetta” cu o poveste scrisă de Alan Moore şi ilustrată de David Lloyd.
Aceste patru lucrări au fost foarte criticate de presă şi au stabilit faptul că
benzile desenate nu sunt doar pentru copii. Majoritatea creatorilor de benzi
desenate nu sunt de acord cu acest termen datorită faptului că ei consideră
acesta un termen comercial, folosit pentru a mări preţul anumitor cărţi care
de altfel nu ar merita aceasta.

Webcomic – benzile desenate online

Webcomic-urile cunoscute şi sub termenul de benzi desenate online sau

internet comics, sunt benzi desenate care pot fi citite doar pe internet. Multe
dintre ele sunt publicate exclusiv online, iar altele sunt şi publicate, dar
menţin o arhivă online pentru interese comerciale sau artistice. Cu
popularizarea accesului la internet, webcomics-urile au ajuns să aibă diferite
stiluri de la benzi desenate până la nuvele grafice. Webcomics-urile au
avantajul faptului că similar benzilor desenate printate independent, aproape
oricine îşi poate crea un site pe care să publice webcomics. Momentan sunt
peste 18.000 de webcomics-uri online, dar foarte puţine dintre ele au succes
comercial. Sunt totuşi câteva diferenţe dintre webcomics şi cele tradiţionale
printate. Cu webcomics-urile restricţiile formale ale paginii în sensul că se
poate folosi în avantaje diferite capabilităţi ale web-ului. Scott McCloud este
printre primii care a venit cu ideea de o pânză infinită, pe care spre deosebire
de pagina printată, care este limitată, artiştii îşi pot plasa cadrele în orice fel
şi în orice direcţie, aşa cum demian5 a creat “When I Am King”. Alţi artişti
ca Mark Fiore cu ajutorul programului Flash au experimentat în a combina
animaţia cu interactivitate. Dar în ciuda acestor încercări multe webcomic-
uri au forma tradiţională, fiind postate pe net sub formă tradiţională de alb
negru, ori colorate digital. Acest mod de a posta zilnic câte un comic îi
permite artistului să atragă un public repede. Sunt şi alte webcomic-uri care
se axează pe poveste şi nu pe amuzament. Câteva benzi desenate
independente au încetat a se mai publica în modul tradiţional, postând
periodic pe internet benzile pentru a cuprinde un public mai larg. Unele
webcomic-uri sunt publicate pe net fără utilizarea modului de desenat
tradiţional. Ele folosesc personaje copiate din jocuri, image de stoc public
sau importate de pe site-uri de specialitate sau fotografii. Expresia artistică
acestor webcomic-uri ready-made este textul. Webcomics-urile care sunt
publicate independent nu au anumite restricţii şi se bucură de o libertate de
exprimare extremă. Unele webcomic-uri întind graniţele gusturilor, profitând
de lipsa aproape inexistentă a cenzurii pe internet, un factor ce evidenţiază
liberatea exprimării. Dar chiar şi aşa unele probleme pot exista, un bun
exemplu ar fi artistul Farnon Tristan care a avut probleme legale după ce a
creat o parodie homo-erotică sau multe alte exemple. Webcomic-urile care
strâng o arhivă mai mare de obicei publică benzile desenate în cărţi. Dar acei
care nu respectă un anumit standard găsesc încadrarea în cărţi a benzilor
foarte grea.

Cărţile de benzi desenate americane

Benzile desenate americane au fost asociate cu tradiţia super-eroului.

Traducerea exactă a termenului american pentru cărţi de benzi desenate ar fi
„cărţi comice” de unde a şi pornit controversa cu folosirea unui alt termen
(romane grafice) pentru a face diferenţa între cele care aveau ca ţintă un
public format în mare parte din copii şi adolescent. Industria modernă a
benzilor desenate a început în Statele Unite în 1930, când a fost introdus
stereotipul super-eroului, Superman. Fanii americani şi pasionaţii împart
benzile desenate americane în diferite ere. Din S.U.A. originează de
asemenea benzile desenate contra-culturale şi cele underground/alternative.
Vânzările de benzi desenate scăzuseră în vremea când apăruse
televizorul, dar au recâştigat popularitatea în anii `50 şi `60 din cauza
modului în care a abordat Stan Lee super-eroii în lumea reală. Mai târziu a
apărut influenţa benzilor desenate japoneze, denumite manga şi
recunoaşterea mediului printre academici, critici literari şi muzee de artă au
solidificat aceasta ca o formă de artă stabilind tradiţii, stiluri, convenţii şi
evoluţie artistică. Modul în care sunt ilustrate benzile desenate din S.U.A.
este unul specific, personajele fiind desenate sub forma ideală şi îmbrăcate
în costume pentru a evidenţia aceste caracteristici. Bărbaţii au o musculatură
bine subliniată, la fel ca şi femeile. Bărbaţi au o mandibulă ce le conferă o
faţă oarecum dreptunghiulară în partea de jos, iar femeile au o faţă ovaloidă.
Eroii sunt reprezentaţi sub diferite costume, iar rău-făcătorii îşi acoperă de
obicei faţa. De asemenea sunt prezenţi anti-eroii, care reprezintă partea
întunecată a justiţiei, care folosesc orice mijloace pentru a îşi îndeplini
voinţa. Marile companii americane de benzi desenate sunt Marvel şi DC.
Mai recent s-a dezvoltat şi alte edituri, evidenţându-se Image Comics a carei
promovare a fost puternic influenţată de catre Todd McFarlane, creatorul
bine cunoscutului personaj Spawn.
Marvel încercând să abordeze subiectul genocidului inutil al
mutanţilor datorită diferenţelor, iar DC poveşti mai sumbre, horror şi drame.
Un alt stil în ceea ce priveşte ilustrarea benzilor desenate americane
spre deosebire de cel de trup ideal gen Marvel/DC este găsit în benzile
desenate publicate de artişti de renume, cum ar fi Frank Miller sau benzi
desenate produse independent, acest tip fiind cunoscut drept încercări de a
aduce lumea benzilor desenate în cea artistică. Recunoaşterea artistică a avut
loc în momentul în care benzile desenate au primit premii în afara
categorisirii din care făceau parte, cum povestea Maus al lui Art Spiegelman
a câştigat premiul Pulitzer, prin ilustrarea unor întâmplări din al doilea
război mondial reprezentând evreii şi restul oamenilor drept şoareci şi
naziştii drept pisici, dar cu o puternică tentă dramatică. Sau cum The
Sandman scris de Neil Gaiman a câştigat World Fantasy Award, pentru cea
mai bună povestire scurtă. Modul în care sunt produse benzile desenate este
unul minuţios. Iniţial prima ilustrare a poveştii este făcută de un artist în
creion, acesta ţine o strânsă legătură cu scriitorul pentru a stabili dacă modul
în care a desenat secvenţele intră în atmosfera poveştii, apoi un alt artist vine
peste schiţa în creion şi cu cerneala stabileşte contrastele şi umple toată
compozita, ca apoi coloratura să fie făcută de un alt artist. Fiecare dintre toţi
aceşti artişti influenţează atmosfera scenei şi trebuie exact ce trebuie să
scoată în evidenţă şi ce trebuie să fie tratat cu mai puţin interes pentru a
echilibra compoziţia. Iar apoi vine cel care adaugă textul, care trebuie să
aibă cunoştinţe profesionale în ceea ce priveşte caligrafia pentru a reprezenta
cât mai bine ceea ce este ilustrat.

Cărţile de benzi desenate franco-belgiene

În spaţiul francez şi belgian, benzile desenate sunt considerate a noua

artă. Franţa şi Belgia sunt două ţări care au o tradiţie îndelungată în ceea ce
priveşte benzile desenate, unde sunt numite BD-uri (abreviat de la bande
dessinée). Spre deosebire de termenul american de “comics” (amuzant) ce
implică o formă de art ace nu poate fi luată în serios, aici benzile desenate
sunt private ca a noua artă şi concepţia asupra lor este alta. În America
benzile desenate din Franţa şi din Europa în general sunt categorisite drept
romane grafice datorită modului în care acestea sunt tipărite (în cantităţi
mari, pe volume). Benzile desenate franco-belgiene au un stil propriu în ceea
ce priveşte modul în care sunt ilustrate. Spre deosebire de modul foarte
realist şi idealist folosit în mare parte de artiştii de bandă desenată americani,
artiştii franco-belgieni tratează ilustrarea benzilor cu o libertate mai mare. Ei
pun mai mult preţ pe poveste şi pe faptul că modul în care arată este mai
puţin important decât povestea pe care o spune o bandă desenată, dar asta nu
înseamnă că benzile franco-belgiene nu sunt atractive din punct de vedere
vizual. Linia din benzile desenate franco-belgiene este mai vibrată în
contradicţie cu cea foarte exactă, pe care o găsim în benzile desenate
americane. Unul dintre primele stiluri care au fost inventate în Franţa a fost
“linia clară”, care este caracterizat prin lipsa totală a umbrelor şi a negrului,
o linie neîntreruptă şi proporţionalitatea realistă. Acest stil este considerat un
stil “încetinit” datorită faptului că nu există linii dinamice, de fugă. Alt stil
franco-belgian este cel realist, care încearcă să arate foarte convingător şi
natural, dar în acelaşi timp să menţină acea conştienţă a faptului că este un
desen. Mai trebuie menţionat şi stilul comic-dinamic cu o linie de grosime
variată şi nişte desene foarte agitate. Cel mai cunoscut festival de bandă
desenată este cel de la Angoulême din Franţa început din 1974.
Aici sunt marile teme, marile personaje, marile povestiri. Aici şi-a
găsit banda desenată adevăratul făgaş, aici s-au (re)scris regulile de căpătâi
ale acestei arte minunate. Abecedarul era american şi (spre deosebire de
Japonia) a fost asimilat perfect. Ucenicii şi-au depaşit însă maeştrii cu un
aplomb incredibil. Au fost o mâna de oameni – autori, şefi de editură,
redactori. Împreună, au schimbat din temelii banda desenată. Daca vă gândiţi
la Franţa, la Vaillant şi apoi la Pif, gresiţi. Locul e Belgia. Acolo a început,
cu doi creatori geniali – Georges Remi (Hergé) şi, după ciţiva ani, Joseph
Gillain (Jijé). Şi cu doua reviste purtând numele unor personaje legendare:
Tintin şi Spirou. Apoi au urmat în Franţa Pilote şi Pif-Gadget, care au
desăvirsit lucrarea.
Dintre toate marile reviste, doar Spirou a continuat să apară
neântrerupt. Piaţa s-a schimbat, accentul s-a mutat de la reviste la albume.
Piaţa: numai în Franţa, în 2004, s-au vindut peste 43 de milioane de
albume de bandă desenată. O carte din opt era una de benzi desenate.
Vânzarile au fost, în 2004, cu 12% mai mult ca în 2003. Un scenarist ca Jean
Van Hamme câştigă lejer peste un milion de euro pe an. Uderzo tocmai şi-a
lansat ultimul episod din Asterix (nr. 33!) în peste 3 milioane de exemplare.
Are şcoala francofonă impact şi în restul lumii, în primul rând în
America, unde este cea mai mare piaţă? Are. Bunaoară, tinerii minunaţi care
i-au facut lui Lucas designul la Razboiul Stelelor lucrau pe masă cu
albumele lui Jean Giraud (Moebius). Care a creat si concepţia vizuala la
Alien (Ridley Scott), Abisul (James Cameron), Al Cincilea Element (Luc
Besson). Tim Burton, în primul Batman, pune în cadru afişe cu Corto
Maltese, de Hugo Pratt. Pâna să se cheme Smurfs, omuleţii albastri ai lui
Peyo s-au numit Schtroumpfs, în Spirou, de unde vine şi Lucky Luke.
Spielberg vrea să producă o serie de filme cu Tintin. La Hollywood se
ticluieşte şi lansarea lui Rahan.
Aşa stând lucrurile, ideea că banda desenata francofona ar putea sa se
impună global nu e chiar fantezistă. La creativitate bate orice altceva. Cum
ştim, creativitatea este însă la cheremul comerţului şi al politicii, aşa că
francezii pot oricând să-şi vadă victoria aminata.
Istoria benzii desenate francofone este o poveste agreabilă despre o
mâna de oameni care nu ştiau că „narau figurativ“ şi „secvenţializau
artistic“, ci credeau, în naivitatea lor, că poveştile cele mai bune sunt cele cu
desene, şi asta contează!.

Cărţile de benzi desenate englezeşti

Primele benzi desenate englezeşti aveau aceeaşi mărime ca cele americane,

dar fără formatul glossy (hârtie lucioasă) pentru copertă. Chiar dacă prima
carte de benzi desenate publicată în Marea Britanie a fost (1884) avea ca
ţintă cititorii adulţi, firmele şi-au schimbat repede ţinta pentru publicul mai
tânăr, iar de aceea s-a creat o opinie greşită cum că ar fi un lucru juvenil.

Cărţile de benzi desenate japoneze – Manga

Manga este termenul japonez pentru benzi desenate. În afara Japoniei,

el se referă de obicei strict la benzile desenate japoneze. Manga-urile
populare sunt transformate în anime-uri (animaţie în japoneză). Manga este
creată dintr-o mixtură între arta japoneză ukiyo-e şi stiluri străine de desenat,
şi a preluat forma prezentă la puţin timp după cel de-Al Doilea Război
Mondial. Constă în principal din desense alb-negru, în afară de coperţi şi
câteodată primele câteva pagini; în unele cazuri, este colorată integral.
Termenul de “manga” înseamnă “imagini aleatorii”. Primele benzi
desenate japoneze au apărut la începutul secolului al XVIII-lea şi aveau
foarte puţine cuvinte fiind pentru cititorii neiniţiaţi în literatură. Dar în 1775
Koikawa Harumachi a publicat ce ar putea fi prima bandă desenată mai
complexă cu un fir literar şi mai sofisticată cultural. Stilul japonez de a
desena este unul foarte expresiv, în sensul că ei exagerează modul în care se
exprimă acţiunile. Iar personajele sunt desenate în stilul “moe” anume cu
ochii mari şi nasul şi gura mică. Dr. Osamu Tezuka a creat un stil aparte în
care un personaj nu ilustrează o reprezentare realistică, ci una bazată mai
mult pe ideea ce stă la baza personajului. Manga este mult mai
comercializată decât oricare alte benzi desenate datorită modului şi a
formatului în care este publicat benzile desenate se vând pe toată suprafaţa
globului. Un alt factor important în comercializarea benzilor desenate manga
a fost faptul că este un factor foarte apreciat în cultura japoneză şi este mult
mai valorificat decât în orice altă parte. Majoritatea benzilor desenate manga
sunt publicate pe hârtie ieftină şi în alb negru, având o copertă în patru
culori, iar primele pagini fiind colorate în prealabil. Stilul manga a avut o
influenţă asupra benzilor desenate la nivel mondial, practic a fost creat un
curent artistic de benzi desenate manga. Benzile desenate manga se citesc de
la dreapta la stânga, spre deosebire de modul tradiţional american/european
de a citi de la dreapta la stânga. Aceasta a creat diferite controverse datorită
faptului că unele edituri pentru a înlesni cititorilor această problemă au întors
paginile şi de aceea majoritatea personajelor par să fie stângace şi anumite
lucruri par asimetrice. Una dintre cele mai cunoscute benzi desenate şi
anume “Blade of the immortal” nu a suferit acest proces datorită faptului că
personajul principal poartă pe spate un manji (svastica budistă), iar
întoarcerea paginilor ar fi arătat că personajul poartă emblema nazistă.

Cărţile de benzi desenate româneşti

Entuziasmul exploziv al libertăţii de expresie din 1990 a cuprins, după

cum era şi firesc, şi mica lume a benzii desenate româneşti. Reproducând, la
o scara redusă, evoluţia mass-media româneşti, asistăm la o adevărată
efervescenţă a publicaţiilor pentru copii şi tineret. Cele vechi, Cutezătorii,
Luminiţa, Start spre viitor, işi schimbă denumirea în Universul copiilor,
Bucuria copiilor, respectiv Start 2001, publicând (mai multe) pagini de benzi
desenate semnate, alaturi de „batranii” Puiu Manu, Albin Stănescu, Gruder
Burschi, Valentin Tănase, de debutanţii Gabriel Rusu, Valentin Cristescu,
Bogdan Prejoianu, Şerban Andreescu sau chiar autori straini.
Între 1990-1993 apar numeroase noi reviste de benzi desenate, în
marile oraşe ale ţării, majoritatea fiind editate de desenatori BD: în
Bucureşti, Carusel si Proteus (Sandu Florea), Curierul copiilor; Timişoara,
Alpo si Tim (Ştefan Popa-Popa’s), Strada copiilor (Radu Cleţiu); Iaşi,
Apostrof, Snif, Desant (editate de Mugurel Dionisie), Imago; Cluj, Revista
copiilor (Virgil Tomulet), Oho!, Revista poveştilor; Craiova, Prichindel
(Cristian Ciomu).
 Din pacate, cu excepţia revistei Carusel (11 numere), toate celelalte
dispar după abia 2-3 numere (dacă nu chiar după primul).
Să remarcăm însă că toate revistele SF ale perioadei respective
publică şi benzi desenate: Bucureşti - Anticipaţia BD (BD de Walter Riess şi
Victor Trifan), Jurnalul SF (BD ale debutanţilor Ionuţ Popescu, Cătalin
Negrea, Dan Petcan, Lucian Danilă, Victor Trifan, Gabriel Rusu, dar şi ale
consacraţilor Valentin Iordache, Marian Mirescu, Viorel Parligras, Adrian
Barbu); Craiova - Orion (BD de Marian Mirescu, Radu Marian, Walter
Riess, Tudor Popa), 467 (BD de Valentin Iordache, Constantin Jurcuţ),
Orfeu din Orion (BD de Viorel Parligras, Mugurel Dionisie); Iasi - Spaţii
enigmatice (BD de Marian Mirescu), Alternativ SF (BD de Radu
Gavrilescu); Codlea - Alfa (BD de Calin Stoicănescu); Timişoara - Helion
(BD de M. Mirescu).
Anticipaţia chiar editeaza doua numere ale suplimentului de benzi
desenate SF Android (ambele semnate de Victor Trifan).
Şi alte ziare şi reviste editează suplimente de benzi desenate, mai mult
sau mai puţin efemere. La Bucureşti, ziarele Dimineaţa şi Cotidianul publică
suplimentele Dimineaţa copiilor (BD de Pompiliu Dumitrescu şi Walter
Riess) şi Cotidianul copiilor (BD de Adrian Andronic). Ziarul Azi editează
din 1993 suplimentul saptămânal Mini Azi (cel mai longeviv şi singurul care
continuă în prezent - aproape 300 de numere în paginile cărora întâlnim
majoritatea autorilor menţionaţi mai sus şi mulţi alţii, în special debutanţi).
La Timişoara, ziarul Renaşterea banaţeană a editat între 1991-1993
suplimentul saptamanal Strip Top în care găsim BD ale autorilor timişoreni,
dar si din restul ţării şi chiar din Franţa şi Finlanda. În fine, la Craiova, ziarul
Gazeta de Sud a editat un număr al suplimentului sâu Ah, BD! (cu BD-uri
ale autorilor locali).
Alte ziare şi reviste au publicat (şi publică în prezent) benzi desenate
şi în special stripuri, chiar în paginile lor:
Bucureşti: Viitorul romanesc (BD de Valentin Tanase), Libertatea
(stripuri de Octavian Andronic şi Nell Cobar), Meridian (mai multe BD ale
unor autori italieni, cateva chiar SF sau fantastice - Dylan Dog, Diabolik,
Nathan Never), Cotidianul (stripuri de Charles Schulz), Curentul (comix-uri
de Cristian Ţopan), Curierul National (stripuri de Viorel Parligras),
Academia Caţavencu (BD politi-comice de Valentin Iordache), Rebus (BD
de Sorin Hopartean şi V. Parligras), Pop, Rock & Folk şi Vox Pop Rock
(BD şi stripuri de V. Parligras, Adrian Isaia şi Ionuţ Popescu), Capital
(stripuri de Adrian Andronic şi Disney, iar în 1998 BD de Vali Ivan), TV
Mania (BD de Vali Ivan), 2000 Plus (BD de Roman Tolici şi Sonny Perseil).
 Timişoara: Realitatea banaţeană (BD şi stripuri de Viorel Parligras),
Agenda (BD de Calin Stoicanescu).
Constanţa: Observator şi Telegraf (stripuri de Al. Ciubotariu).
Cluj: Adevarul de Cluj (stripuri de Virgil Tomulet), Mesagerul
transilvan (BD de Gabriel Rusu şi Valentin Gubcenco).
Iaşi: Evenimentul (din 1995 peste 1 000 de stripuri din seria Oscar
semnate de Viorel Parligras, alte BD de Mugurel Dionisie), Bomba de
cauciuc (stripuri de domnu' Jup), Monitorul de Iaşi („Banda lui Costel" de
domnu' Jup).
Craiova: Gazeta de Sud şi Informatorul (stripuri şi BD de V.
Parligras), Cuvantul libertaţii (stripuri de O. Andronic), Cuvantul securităţii
(BD de Valentin Iordache).
Revenind la revistele specializate de BD şi SF, constatăm cu tristeţe
că, după inflaţia din 1993, marea majoritate a revistelor şi suplimentelor
enumerate mai sus au disparut. Dupa schimbarea de regim din 1996 au
supravietuit doar Mini Azi, Universul copiilor şi Anticipaţia (ultimele doua
nemaipublicând însă BD-uri).
În 1997, doua noi reviste de benzi desenate şi-au disputat piaţa
cititorilor între 8 şi 14 ani: Pif (11 numere), în care găsim seriile heroic-
fantasy Lanfeust şi Cronicile Lunii Negre, precum şi thrillerul politic XIII şi
Dino (6 numere) din care citam Asterix, Lucky Luke, Arthur le fantome şi
seria heroic-fantasy Percevan. Se poate uşor observa că sumarul ambelor
reviste era alcatuit majoritar din titluri franţuzeşti. Din pacate, nici una n-a
supravieţuit inflaţiei anului 1997. N-a supravieţuit nici revista Quadrat (în
ciuda calităţii evidente a BD-urilor semnate de Tudor Popa, Victor Trifan,
Valentin Tănase, Sorin Anghel şi Valentin Iordache), nici Clubul temerarilor
şi nici Cleo din Călăraşi. Ele au fost însă înlocuite în 1998 de alte trei reviste
pentru copii, chiar dacă nu mai au un sumar exclusiv BD: Abracadabra (BD
de Marian Mirescu, W. Reiss, I. Popescu, Al. Ciubotariu), Domnu Goe (BD
româneşti şi americane) şi Super Kid (BD de Şerban Andreescu). Faptul că
ele sunt editate de trustul de presa Media Pro, de Academia Caţavencu şi,
respectiv, de Editura Aramis şi, în plus, au beneficiat de puternice campanii
de publicitate, ne dau speranţa că vor rezista mai mult decât predecesoarele
lor.
În afară de reviste şi ziare, în perioada 1990-1999 benzile desenate au
apărut şi sub formă de albume şi carţi BD. Le vom enumera în continuare,
atrăgând atenţia asupra faptului că titlurile BDSF rămân cele mai
interesante:
 1990 - Cowboy Dog: Căutătorul de aur de N. Nobilescu (Ed.
E.V.&A.), Hanji şi Templul Demonilor de Şerban Andreescu (Ed.
E.V.&A.).
1991 - Gustav gâscanul... pe corabia piraţilor de Ionel Beiceanu (Ed.
E.V.&A.), Escală pe Tobra de Viorel Parligras - col. „Fergonaut” (Ed.
SFVA, premiu la RomCon 1991), Andro şi Gera de Valentin Tănase (Ed.
Venus), Secrete chinezeşti de Şerban Andreescu (Ed. E.V.&A.).
1992 - Love Story în Piaţa Universităţii de Valentin Tănase (Ed.
Teora), Super Boy şi Planeta drepturilor copilului de N. Nobilescu (album
editat în limbile română, engleză, franceză, germană şi maghiară de
organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti).
1993 - Competiţia de Serban Andreescu (Ed. România Azi),
Peripeţiile lui Haplea de Marin Iorda (Ed. Retromond).
1994 - Tex si Rex, superdetectivi de S. Andreescu (Ed. Vizual),
Galactic A de Constantin Jurcuţ (Ed. Q Art), Cristalul Magic de Radu
Marian (Ed. România Azi), Teritoriu interzis de Victor Trifan (Ed. România
Azi).
1995 - Clepsidra fermecată de Valentin Cristescu (Ed. Vizual),
Bravman de Ioan Neagu (Ed. Ecran Magazin), Lumi paralele de Viorel
Parligras - col. „Fergonaut" (Ed. Reduta), Haplea. Alte pâţănii şi năzdrăvănii
de Marin Iorda (Ed. Alutus & Gemina; reeditare 1996, Ed. Garamond).
1996 - Premiera de Gabriel Rusu - col. „Fergonaut" (Ed. Risoprint),
Străinii de Alexandru Ciubotariu (Ed. Europolis), Negatorn de Cătălin
Negrea (Ed. Print Art), Răpirea buburuzei de Burschi Gruder (Ed. Rai),
Povestea prostiei omeneşti de Mirela Muscan, după Ion Creangă (Ed. Lion
Press '96), Povestirea poveştilor de Flavius Tache, după Ion Creangă (Ed.
Lion Press '96).
1998 - Bine ai venit, mamă soacră! de Radu Marian (Ed. Proiect
Consulting), La Solitudine de la decomposition de Alexandru Ciubotariu
(Ed. Popa's Art).
Totuşi, după 1989, încercarile de a scoate reviste cu benzi desenate au
fost puţine şi de cele mai multe ori sortite esecului. BD-ul a devenit cu
timpul preocuparea unora dintre artiştii plastici de la noi, entuziasmaţii care
au creat Hardcomics, probabil cea mai populara revista de gen autohtonă.
Din cauza dificultăţilor economice dar şi a faptului ca benzile desenate nu
fac în Romania obiectul unei subculturi de masa ca în Occident, mulţi dintre
aceştia se refugiază pe internet, spaţiu în care găsim şi manga.ro, cea mai
interesanta incercare de popularizare a artei grafice manga la noi.
Banda desenată românească se diversifică şi apar noi genuri BD: „BD
Samurai” (Şerban Andreescu, Victor Trifan), „BD rock” (Viorel Parligras,
Al. Ciubotariu), „BD crestină” (Calin Stoicănescu), „BD politică” (Valentin
Tănase, Valentin Iordache, Sorin Anghel, Vali Ivan, domnu’ Jup), „Family
strip” (Viorel Parligras), „BD erotică” (Şerban Andreescu, Valentin Tănase,
Roman Tolici şi Sonny Perseil), „BD publicitară” (Viorel Parligras, Radu
Cletiu, Găzdaru), „BD de actualitate" (domnu’ Jup alias Lucian Amarii) etc.
Unele genuri se estompează şi dispar („BD animalieră”, „BD istorică”),
altele îşi arată adevăratul potenţial abia acum: banda desenată science-
fiction.
HARDCOMICS, O REVISTA VIZIBILA
Hardcomics este una din cele mai vizibile reviste de BD de la noi din
ţară, deşi abia s-a format. Fondată de BD-istul Matei Branea şi de Milos
Jovanovic, Hardcomics a aparut iniţial in regim samizdat, într-un numar de
exemplare extrem de redus. Abia cel mai recent numar, publicat cu ajutorul
MNAC – Muzeul National de Arta Contemporana – s-a bucurat de o
distribuţie mai buna şi de un numar de exemplare sporit.
Ca formula, fiecare numar al lucrarii gazduieşte câte un BD-ist. În
primul numar artistul plastic Roman Tolici a publicat BD-ul „AAARGH!”,
al doilea numar a fost dedicat „Omulan”-ului lui Matei Branea şi cel de-al
treilea „este copilul din flori al lui Aristotel cu Cow&Chicken”.
„CARUSEL”, 10.000 DE EXEMPLARE TIRAJ
„Carusel” a fost o revistă de benzi desenate care aparea la Craiova la
începutul anilor ’90 şi care şi-a asumat riscul de a iesi într-un tiraj de 10.000
de exemplare. A falimentat după o ultima apariţie în iulie 2005. Spre
deosebire de BD-urile recente care merg înspre ludic sau absurd extrem,
„Carusel’ se orientase înspre genul specific al benzii desenate SF.
Noii eroi ai benzilor desenate se numesc Omulan şi Birdy (realizate de
Matei Branea), Fredo & Pidj’in (creaturi imaginate de Eugen Erhan şi Tudor
Muscalu), Rom-bran (Ciubi – Alex Ciubotariu). Dintre cei mai importanţi
autori autohtoni de benzi desenate, pe lânga cei amintiţi mai sus, sunt
Roman Tolici, Alex Ciubotaru (Ciubi), Sinboy, Reniform, Ştefan Tiron
(Megatron). „Vizibilitatea acestora, spune Stefan Tiron, s-a creat şi prin
participarea lor la asa numită artă a strazii – loc în care, se pare, impactul
asupra publicului este mult mai mare şi asta e clar în momentul în care
personajele inventate de diverşi capată, vizibilitate acolo pe stradă, în afara
chenarului impus de industria publicitară”.
Matei Branea, autorul benzii desenate Omulan, publicată în numarul
doi al revistei Hardcomics, spune: „În Romania nu există, din pacate, o
cultura de comics / BD. Am avut Pif, Rahan şi ceva producţie autohtona, dar
asta nu a fost suficient. A existat în schimb o cultură a caricaturii. În
momentul de faţa dezvoltarea fenomenului este în creştere, dar din motive
comerciale lucrurile se miscă greu”. Dificultăţile financiare, dar şi faptul că
web-ul este un mediu viu şi interactiv i-au trimis catre utilizarea blog-ului ca
spaţiu de publicare a propriilor creaţii-benzile desenate cu Fredo şi Pidj’in –
de Eugen Erhan şi Tudor Muscalu. Fredo si Pidj’in, cei doi porumbei porniţi
să distrugă lumea, alături de Omulanul lui Matei Branea, au devenit unele
dintre cele mai populare personaje din blogosferă.

Branea vorbeste şi despre unul dintre BD-iştii vechi ramas în ceea ce

ar putea fi considerat mainstream-ul de la noi: „Singurul artist din garda
veche despre care ştiu eu este Sandu Florea, care a lucrat şi în SUA şi care a
facut inking (aplicarea cernelii) la Spiderman – parcă, şi a scos şi niste
albume personale. Este unul dintre principalii susţinători ai Caruselului din
Craiova. Revista s-a gasit la chioscuri, dar a esuat din punct de vedere
financiar, deocamdata. În România, a vorbi de mainstream e o glumă”.
Ştefan Tiron, unul dintre cei mai activi artişti adepţi ai curentului
manga, critică termenul de subcultură de masa aplicat BD-urilor:
„Subcultura desemnează o comunitate asociată cu un anumit stil/gen de
muzica (mods, teddy, punk, soulboy, rockeri, etc.) sau asociată cu o anumită
minoritate etnică dintr-o anumită perioada istorica (zooter-i, chicanos etc.),
sexuală (gay, transexuali etc.), sau legată de o anumită tehnologie (hacker,
crackeri). BD-işti nu au fost şi nici nu sunt o subcultură in sensul acesta.
Altceva este când punem BD-ul în legatura cu cultura de masa, şi
fotbalul este cultură de masă chiar dacă „hooligans“ – suporterii inrăiţi care
în nici un caz nu pot fi numiţi majoritate – au fost analizaţi în cadrul
studiilor subculturale”. Despre publicul reprezentativ pentru BD şi manga,
genul cel mai popular în Romania, Stefan Tiron spune că acesta e format în
general din „adevaraţi specialişti foarte tineri, oameni care cunosc istoria
benzilor desenate, unii din ei sînt încă în liceu, alţii au aproape 30 de ani. Şi
pentru consumatorii de anime/manga – şi aici poate că putem vorbi despre o
subcultură otaku, sunt tineri şi tinere din licee şi primii ani de facultate –
cred că asta ar fi miezul comunităţii. E vorba de o comunitate informală,
care din pacate nu prea are unde să poata schimba informaţii, în afară de
forumurile de pe web şi bloguri, saloanele sunt destul de rare, dar deja, prin
faptul că există comunităţi cum este cea din Craiova sau edituri precum
Hardcomics, asistăm pentru prima data la situaţia în care pot exista
schimburi mai regulate şi contacte între creatorii de BD”. O problemă în
popularizarea benzilor desenate, conform spuselor lui Stefan Tiron, este
faptul că: „Nu există biblioteci, nici librarii comparabile să zicem macar cu
cele de la Belgrad, unde să gasesti numere la mâna a doua, comics-uri
underground, comics-uri traduse sau ultimele apariţii în domeniu. La noi,
încă, de-abia daca găseşti un raft cu asa ceva pierdut printre alte publicaţii”.
Astăzi, mai mult ca oricând, banda desenată românească rămâne un
mijloc viu şi dinamic de comunicare, un exemplu contemporan de exprimare
artistică. Nu degeaba criticii BD i-au consacrat denumirea de cea de-a
NOUA ARTĂ! (Dodo Niţă)