Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
(roman)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigareSari la căutare
Pentru alte sensuri, vezi Zorba Grecul (dezambiguizare).
Zorba Grecul
Limba neogreacă
Țara primei
Grecia
apariții
Data primei
1946
apariții
Format
Tipăritură
original
ISBN 978-960-7948-13-7
OCLC 35223018
Ediția în limba română
Traducător Marcel Aderca
Data
1969
apariției
Număr de
328
pagini
Modifică date / text
Cuprins
1Rezumat
2Structură
3Personaje
4Scrierea și publicarea romanului
o 4.1Scriere
o 4.2Publicare
5Surse de inspirație
o 5.1Prietenia cu Gheorghios Zorbas
o 5.2Prietenia cu Panait Istrati
6Analiză literară
o 6.1Tema principală
o 6.2Interpretare filozofică
o 6.3Interpretare politică
o 6.4Personajul Zorbas
7Aprecieri critice
8Adaptări
o 8.1Filmul Zorba Grecul
o 8.2Musicaluri
o 8.3Spectacole teatrale
9Moștenire
10Traduceri
o 10.1Traduceri în limba română
11Note
12Bibliografie
13Lectură suplimentară
14Legături externe
Rezumat[modificare | modificare sursă]
Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.
Aflat într-o cafenea din portul Pireu chiar înainte de sosirea zorilor, naratorul, un tânăr
intelectual grec, rememorează o întâmplare petrecută cu un an mai înainte în același loc.
Prietenul său, Stavridakis,[14] pleca în Caucaz pentru a-i ajuta pe grecii pontici (cunoscuți
în acea regiune sub numele de greci caucazieni) care erau persecutați, adresându-i-se
naratorului, ce-l însoțise în port, cu apelativul ironic de „șoarece de bibliotecă”.[1] Dornic
să-și învingă propria slăbiciune și să cunoască viața, tânărul intelectual a decis să plece
în insula Creta pentru a redeschide o mină de lignit dezafectată și a trăi timp de câteva
luni laolaltă cu oamenii simpli și muncitori, departe de lumea cărților.[1]
Chiar înainte de plecare, el este abordat de Alexis Zorbas,[15] un bărbat necunoscut de
vreo 65 de ani, care îi cere să-l ia cu el pe post de șef de echipă.[1][16] Necunoscutul
pretinde că știe mai multe meserii, inclusiv pe cea de miner, și-l impresionează pe
narator prin caracterul său hotărât și prin pofta sa de viață. Zorbas își povestește viața pe
vaporul care-i duce spre Creta, făcând mai multe observații pline de culoare cu privire la
natura omului;[17] în opinia sa, libertatea reprezintă puterea omului de a se elibera de
aspectele materiale ale vieții și de a se dedica doar bucuriilor sufletești.[18]
La sosirea pe insulă, ei resping ospitalitatea lui moș Anagnostis și a lui Kondomanolios,
proprietarul cafenelei locale, și sunt găzduiți la hanul lui madame Hortense, care era
alcătuit din câteva cabine de baie vechi, lipite unele de altele.[1] Naratorul își petrece
duminica plimbându-se pe malul mării, admirând peisajul cretan care îi amintește de „o
proză de bună calitate: bine lucrat, sobru, lipsit de înflorituri inutile, viguros și reținut”[19] și
citind din Divina Comedie a lui Dante. Reveniți la han pentru cină, cei doi tovarăși o invită
pe madame Hortense la masa lor, dându-i ocazia să vorbească despre trecutul ei de
curtezană. Zorbas o alintă cu numele de „Bubulina” (inspirat de eroina greacă) și o
seduce după ce-i cântă la santuri.[1]
A doua zi, mina se deschide și începe lucrul. Zorbas își ia munca în serios și preia
răspunderea exploatării.[1] El lucrează destul de des ore îndelungate și cere să nu fie
întrerupt în timpul lucrului. Naratorul, care are idealuri socialiste, încearcă să-i cunoască
pe muncitori și să fraternizeze cu ei, dar Zorbas îl avertizează să păstreze distanța:
„Omul e-o brută! O mare brută. (...) Ești rău cu el: te respectă și-ți știe de frică. Ești bun
cu el: îți scoate ochii”.[20] Cei doi poartă în fiecare seară mai multe conversații lungi
despre o varietate de subiecte, de la viață la religie, despre trecutul lor și despre modul
în care au ajuns să fie ceea ce sunt acum, iar naratorul învață de la Zorbas multe lucruri
despre viața omului (pe care nu le-ar fi aflat niciodată din cărți), ce-i dezvăluie diferența
între lumea materială și lumea intelectuală.[1] Cu toate acestea, el nu se desprinde
complet de lumea cărților și lucrează la un manuscris despre viața și învățăturile
lui Buddha; în acest timp, devine obsedat de o văduvă frumoasă și provocatoare, pe care
o râvnesc toți localnicii, dar nu este capabil să acționeze potrivit propriei dorințe.[1]
Filoanele sărace de lignit și prăbușirea unor galerii fac ineficientă exploatarea, iar cei doi
se gândesc să arendeze o pădure montană de pini ce aparținea mănăstirii din vecinătate
și să coboare buștenii printr-un funicular.[1] Zorbas pleacă la Candia pentru a cumpăra
materialul necesar, zăbovind acolo o perioadă mai lungă. Naratorul o consolează în
acest timp pe Bubulina, spunându-i că bătrânul ei amant vrea să o ceară în căsătorie și
s-a dus să comande haine de nuntă.[21] Zorbas sosește în sat în Săptămâna Patimilor,
arendează pădurea și începe să lucreze la instalarea stâlpilor și cablului pentru
coborârea buștenilor. Zilele ulterioare Paștelui sunt marcate de două tragedii: tânăra
văduvă, pe care o râvneau toți bărbații satului și cu care naratorul petrecuse o noapte de
amor, este decapitată public, iar madame Hortense moare după câteva zile de suferință,
în urma unei febre galopante.[1]
Experimentul ingineresc conceput de Zorbas eșuează, iar instalația de transport a
buștenilor se prăbușește.[1] Naratorul reușește să-și depășească principalul demon
interior (acel „nu interior”, pe care îl echivalează cu „vidul”, dar și cu Buddha) și își
recapătă pofta de viață ca urmare a experiențelor prin care trece alături de Zorbas și de
săteni.[22] Epuizarea completă a capitalului îl determină să părăsească insula Creta și să
plece în străinătate; el află chiar în ziua plecării că vechiul său prieten Stavridakis murise
de pneumonie la Tiflis, după ce-și îndeplinise misiunea asumată.[3][23] Cei doi parteneri de
afaceri se despart, continuând să-și scrie timp de câțiva ani, fără a se mai întâlni însă
vreodată.[3] Retras pe insula Eghina după un peregrinaj prin diferite locuri ale Europei,
naratorul simte dorința irezistibilă de a relata întâmplările prin care trecuse alături de
bătrânul miner și, împins de un presentiment funest, scrie timp de câteva săptămâni un
manuscris în care încearcă să-i redea cât mai fidel imaginea.[3][24] O scrisoare primită
chiar în ziua încheierii scrierii îl anunță că Zorbas a murit la Skopje și că i-a lăsat santuri-
ul ca amintire.[3][22]
Structură[modificare | modificare sursă]
Romanul este împărțit într-un prolog și 26 de capitole, numerotate cu cifre romane (de la
I la XXVI) și fără titluri.[25]
Personaje[modificare | modificare sursă]
“ „Istrati nu e nici nuvelist, nici romancier. Este ceva mult mai oriental, mai
primitiv, unul din cei mai apropiați de forțele primare ale pământului și ale
sufletului. Rareori un om a povestit cu atâta grație și forță. Ascultându-l, simțim
pământul lărgindu-se, iar sufletul nostru depărtându-și hotarele... [...] N-a fost
nici comunist, nici burghez, nici muncitor, nici intelectual. El a trăit dincolo de
etichetele efemere ale frazeologiei contemporane. El este sufletul care se zbate
în corpul omenesc pentru libertate”.[105] ”
Cei doi prieteni s-au reîntâlnit din nou în URSS, la Kiev, în aprilie 1928, iar în iunie 1928
au avut discuții la Moscova cu Maxim Gorki și la Leningrad cu Victor Serge.[95][109] Panait
Istrati l-a îndemnat pe Kazantzakis să scrie[111] și a publicat la 23 iulie 1928 articolul
„Parmi les gueux de Grèce, Nikos Kazantsaki” în ziarul parizian Le Monde, realizând
prima prezentare a scriitorului grec în presa franceză.[95][109] La 28 august 1928 Panait
Istrati și iubita sa, Bilili Baud-Bovy (sora muzicologului Samuel Baud-Bovy), au călătorit
în sudul Rusiei, împreună cu Nikos Kazantzakis și Eleni Samiou.[109][112] Ei s-au întors în
decembrie 1928 la Moscova, iar Istrati și Kazantzakis s-au despărțit din cauza
diferențelor de opinie cu privire la Victor Serge, care era acuzat de troțkism.[109][113] Istrati
l-a acuzat pe Kazantzakis că este egoist, că nu-i iubește pe oameni și că nu-i pasă de
fericirea maselor, iar grecul a afirmat într-o scrisoare din 16 februarie 1929
către Pandelis Prevelakis că Istrati este sentimental și naiv.[114] Deși s-au împăcat mai
târziu, nu au mai avut niciodată ocazia să se revadă.[96][109]
Panait Istrati a publicat în 1929 cartea Spovedania unui învins, însemnări de călătorie din
URSS,[96] în care și-a exprimat dezamăgirea și revolta față de realitatea existentă în statul
sovietic, atrăgându-și dezaprobarea mai multor prieteni, a organizațiilor politice de
stânga din Europa Occidentală și a organelor de conducere ale URSS-ului.[112] După
moartea scriitorului român, Eleni Samiou, viitoarea soție a lui Kazantzakis, a scris
cartea Adevărata tragedie a lui Panait Istrati, care a apărut în limba spaniolă în 1938
la Santiago de Chile[109][115] și apoi în traducere românească în 2013.[112] Această carte
descrie zbuciumul sufletesc al lui Panait Istrati, acel „Vagabond Etern” căruia „patria sa
intelectuală, Franța, i-a închis porțile”.[96]
La finalul cărții sale, Nikos Kazantzakis a introdus o scurtă referire la un popas al lui
Zorbas în România, unde aventurierului i-ar fi plăcut teribil:[96] „După vreo șase-șapte
luni, am primit o ilustrată din România înfățișând o femeie planturoasă, decoltată: «Mai
trăiesc, mănânc mămăligă, beau bere, lucrez la puțurile de petrol, sunt murdar, put ca un
șobolan din canalul de scurgere. Dar ce-are a face! Se află aici din belșug tot ce inima și
burta își poate dori, un adevărat rai pentru niște bătrâni pehlivani ca mine. Mă înțelegi,
jupâne: trai bun, găini și puiculițe pe deasupra, slavă Domnului! Te îmbrățișez
prietenește, Alexis Zorba, șobolan din canalul de scurgere»”.[116][117]
Ideile expuse în Ascetica (1927) stau, potrivit criticului Petros Haris, la baza întregii opere
a lui Kazantzakis și a gândirii sale filozofice, impunând o noțiune diferită de Dumnezeu,
care se îndepărtează de înțelesul comun transmis omenirii de-a lungul numeroaselor
secole.[122] Propagarea unor idei religioase revoluționare în perioada interbelică a
determinat opoziția cercurilor conservatoare ale societății grecești care l-au acuzat
de ateism pe Kazantzakis.[50][122] Dimpotrivă, scriitorul grec a acordat un loc important lui
Dumnezeu în opera sa, precum și frământărilor pentru înțelegerea esenței divine.[50]
În romanul Zorba Grecul accentul autorului este pus în plan filozofic pe evoluția
naratorului de la spiritualitatea inițială, neproductivă, bazată pe renunțarea budistă, adică
ceea ce teologii numesc via negativa; aceasta pleacă de la presupunerea că experiența
trăirii sentimenului de golire a minții permite înțelegerea a ceea ce se află dincolo de
cunoașterea noastră.[123] Contactul cu Zorbas, simbolul materialității, îl ajută pe narator să
depășească această via negativa, făcându-l să trăiască bucuria irațională în episodul
prăbușirii instalației de transport pe cablu și eliberându-l cu acest prilej atât de speranță,
cât și de teamă.[123] „Jupânul” descoperă cum trebuie să scrie și se transformă dintr-un
artist neproductiv în unul productiv[123] prin reconcilierea rațiunii cu instinctul.[124]
Cu toate acestea, „jupânul” nu devine în final o persoană asemănătoare cu Zorbas,
[120]
deoarece spiritul său analitic îl face să separe contrariile și să respingă contradicțiile
vieții, spre deosebire de bătrânul miner care le acceptă[125] deoarece știe că omul e „o
mare brută și-un mare Dumnezeu”.[126] Din acest motiv, atunci când „jupânul” afirmă,
după catastrofa exploatării, că este liber, Zorbas îl contrazice:[125]
“ Nu, nu ești liber [...] Funia cu care ești legat e-un pic mai lungă ca a celorlalți.
Asta-i tot. Tu, jupâne, ai o sfoară lungă, te duci, vii, crezi că ești liber, dar nu tai
sfoara. [...] Pentru asta trebuie olecuță de nebunie; de nebunie, pricepi? Să pui
totul la bătaie! Numai că tu, tu ai un creier zdravăn, și ăsta o să-ți vină de hac.
[...] Dacă n-ai înțelege, ai fi fericit. Ce-ți lipsește? Ești tânăr, deștept, ai parale,
sănătate, ești om de treabă, nu-ți lipsește nimic, [...] nimic afară de-un lucru,
nebunia.[127] ”
“ A fost o vreme când ziceam: ăsta-i turc, ăsta-i bulgar, ăsta-i grec. Am săvârșit
pentru patrie lucruri de ți se ridică părul măciucă, jupâne. Am înjunghiat, am
jefuit, am dat foc satelor, am siluit muieri, am nimicit familii întregi. Pentru ce?
Pe motiv că-s bulgari, că-s turci. Puah! lua-te-ar dracu de ticălos, îmi spun
adeseori în sinea mea ocărându-mă. Lua-te-ar dracu de idiot! Acu îmi zic așa:
ăsta-i om de treabă, ăsta-i un nemernic. Că-i bulgar, că-i grec, nu fac
deosebirea. E om bun? E om rău? E tot ce întreb azi. Și chiar întrebarea asta,
acu că îmbătrânesc, ți-o jur pe bucata de pâine pe care-o mănânc, îmi pare că
încep să n-o mai pun. Dragul meu, că-s buni sau răi, îi plâng pe toți.[133] ”
Stavridakis apare în final într-unul din visele naratorului și îi reproșează că l-a uitat, iar
acesta din urmă îi recită niște versuri proprii în stil antic, dar lipsite însă de o emoție
autentică.[131] Astfel, Kazantzakis încearcă să atragă atenția că vremurile s-au schimbat și
că megalomania naționalismului grecesc a devenit incompatibilă cu realitățile vieții
grecești.[131] Romanul a fost scris într-o perioadă de mari suferințe pentru poporul grec,
iar din acest motiv s-ar putea spune că tema fundamentală a romanului o constituie
triumful bucuriei asupra suferinței.[131] În persoana lui Zorbas, scriitorul oferă o imagine a
spiritului național grec: puternic, dar nu sever, sigur de sine, dar nu agresiv, reafirmându-
și bucuria și mândria de a fi grec.[134] Armele lui Zorbas în fața durității și nedreptăților
vieții sunt rezistența, simplitatea, umorul, compasiunea și iubirea naturii și a omului.[134]
Personajul Zorbas[modificare | modificare sursă]
Personajul titular al romanului, Alexis Zorbas, este întâlnit de narator în portul Pireu și
angajat pentru a-i supraveghea pe muncitorii ce urmau să lucreze la exploatarea unei
mine de lignit abandonate în insula Creta.[16] S-a născut într-un sat de la
poalele Olimpului, pe care l-a părăsit la vârsta de 20 de ani pentru a învăța să cânte
la santuri cu maestrul Retsep Efendi din Salonic,[135] a fost căsătorit și a avut copii,[136] a
luptat în Războiul Greco-Turc (1897) pentru eliberarea Cretei[30] și apoi alături de Pavlos
Melas împotriva comitagiilor bulgari din Macedonia.[31] A călătorit prin mai multe locuri,
fără a se stabili nicăieri, și a practicat diferite meserii.[137]
În ciuda faptului că este needucat, Zorbas dovedește o cunoaștere profundă a vieții,
punând preț mai mult pe experiență și pe înțelegere decât pe educația școlară.[16] Este un
om extravertit, plin de pasiune,[138] dar măcinat în același timp de
întrebări metafizice profunde cu privire la sensul vieții: cine a creat lumea și de ce? de
unde vin oamenii și unde se duc? de ce mor oamenii?[139][140] Sub veselia sa se ascunde
însă o disperare puternică.[140]
Kazantzakis îl vede pe Zorbas ca pe un învățător înțelept și scrie despre el în același
spirit în care Platon „îl apăra” pe Socrate.[141] În opinia unor critici, acțiunile lui Zorbas sunt
reflecții imediate ale ideilor filozofice ale lui Nietszche (cu care Kazantzakis intrase în
contact încă din perioada studiilor la Paris), iar Zorbas este „supraomul” care știe că nu
există o lume perfectă, rațională, ordonată și permanentă.[12][142] O analiză psihologică a
lui Zorbas demonstrează că personajul lui Kazantzakis, care își trăiește viața de parcă ar
muri în fiecare clipă,[143] este exact opusul tatălui biologic al autorului, autoritarul căpitan
Mihalis; autorul și-a urât tatăl, continuând să se teamă de el în cea mai mare parte a
vieții sale.[144] Faptele protagonistului se desfășoară potrivit dictonului carpe diem,
[145]
explicat astfel:
“ Am încetat să-mi mai amintesc ce s-a întâmplat ieri, am încetat să mă mai întreb
ce-o să fie mâine. Ce se întâmplă azi, în clipa de față, asta mi-e grija. Îmi zic: Ce
faci în clipa asta, Zorba? - Dorm. - Apăi dormi zdravăn! - Ce faci în clipa asta,
Zorba? - Muncesc. - Apăi, muncește zdravăn! - Ce faci în clipa asta, Zorba? -
Țin în brațe o muiere. - Apăi ține-o zdravăn, Zorba, uită tot restul, nu mai există
nimic altceva pe lume, nimic decât ea și cu tine, dă-i bătaie![146] ”
Adaptări[modificare | modificare sursă]
Romanul a fost adaptat mai târziu într-un film omonim din 1964, în musicalul Zorba din
1968, precum și în mai multe spectacole teatrale reprezentate în diferite țări, inclusiv
România.
Filmul Zorba Grecul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Zorba Grecul (film).
Un alt musical inspirat de Zorba Grecul, având muzica compusă de Konstantin Wecker,
a avut premiera la Ingolstadt în 2010.[164]
De asemenea, în 1987, Mikis Theodorakis a compus un balet[12] în două acte, care a avut
premiera mondială pe scena Arenei din Verona la 6 august 1988, cu ocazia Festivalului
de operă de la Verona, având coreografia compusă de Lorca Massine.[165] Spectacolul
prezintă povestea unui turist american pe nume John care ajunge într-un sat din Grecia,
dorind să ia contact cu obiceiurile locului și să se amestece cu localnicii.[166] El se
îndrăgostește de tânăra Marina, pe care o iubea tânărul grec Yorgos; localnicii își
favorizează compatriotul și se manifestă ostil față de străin.[166] În sat apare Zorba, un
vagabond emigrat din Macedonia, care se împrietenește cu John și-l învață adevărata
semnificație a dansului ca simbol al eliberării.[166] Ostilitatea sătenilor față de Marina
crește, iar John încearcă să o salveze, fiind salvat de la linșaj de Zorba, iar în această
încăierare Marina este ucisă.[166] Disperat, Zorba începe să danseze sirtaki, un dans al
bucuriei și durerii care întruchipează mitul popular al Greciei și spiritul universal al
libertății.[166] Spectacolul a fost reprezentat apoi pe scene din întreaga lume: Verona și
Milano (1990), Roma și Varșovia (1991) etc.[167]
Spectacole teatrale[modificare | modificare sursă]
O versiune teatrală a romanului Zorba Grecul a fost reprezentată în anul 2003
în Argentina.[161] Spectacolul a fost produs de Alejandro Romay și a avut o distribuție
formată din Raúl Lavié, María Rosa Fugazot, Miguel Habud, Julia Zenko, Rubén
Ballester, Alejandro Viola (înlocuit ulterior de Gustavo Monje), Marcelo Trepat, Andrea
Mango și Roberto Fiore.[161]
Romanul a fost dramatizat de Rodica Mandache pentru Teatrul Național Radiofonic, fiind
realizat în ianuarie 2005 un spectacol de teatru radiofonic cu o durată de 88 de minute în
regia artistică a lui Dan Puican.[168] Spectacolul a avut următoarea distribuție: Mircea
Albulescu (Zorba), Adrian Pintea (scriitorul), Rodica Mandache (Bubulina), Petre Lupu
(Mimitho), Valentin Teodosiu (Mavrodani), Boris Petrof (Manolakis), Mișu Fotino (moș
Anagnosti), Mitică Popescu (învățătorul), Dumitru Chesa (Kostas), Eugen
Racoți (Kostandi), Eugen Cristea (flăcăul), Alexandru Georgescu (Alghis), Virginia
Mirea (Lola), Radu Panamarenco (stăpânul cafenelei), Dumitru Dumitrescu (chelnerul),
Maria Teslaru (văduva), Candid Stoica, Dan Bobe (marinari), Eugenia
Bosânceanu, Julieta Strâmbeanu, Violeta Berbiuc (bocitoare) și Ioana Ivan (fetița).
Echipa tehnică a fost alcătuită din Marina Spalas (redactor), Violeta Berbiuc (regia de
studio), George Marcu (muzica și regia muzicală) și Vasile Manta (producția și coloana
sonoră).[168] Un spectacol teatral, adaptat scenic și regizat de Sorin Misirianțu, a fost
reprezentat în anul 2011 pe scena Teatrului Național din Târgu Mureș. Rolurile principale
au fost interpretate de Nicolae Cristache (Zorba), Mihai Crăciun (Basil) și Rodica Bachiu
(Hortense).[169]
Un spectacol intitulat Eu, Zorba Grecul (în ucraineană Я, Грек Зорба) a fost reprezentat
în 2010 pe scena Teatrului Național Ivan Franko din Kiev.[170][171] Dramatizarea a fost
realizată de Vitali Malahov și Anatoli Hostikoev, iar rolurile principale au fost interpretate
de Anatoli Hostikoev (Alexis Zorbas) și Natalia Sumska (madame Hortense).[170][171]
Moștenire[modificare | modificare sursă]
Zorba Grecul este în prezent un produs cultural-artistic grecesc recunoscut în întreaga
lume.[120] Muzica filmului a făcut celebru atât filmul lui Cacoyannis, cât și opera literară a
lui Kazantzakis, transformându-se, după opinia lui Mikis Theodorakis, într-un mit.
[172]
Începând din 1964 (anul lansării filmului) numele de Zorba a fost dat mai multor
magazine și restaurante cu specific grecesc, precum și multor altor produse de origine
greacă din întreaga lume.[12]
Traduceri[modificare | modificare sursă]
Coperta primei ediții în limba română a romanului, publicată în 1969 sub titlul Alexis
Zorba.
luxemburgheză (Dem Alexis Zorbas säi Liewen a seng Uluechten, Op der Lay, Esch-
sur-Sûre, 1999; traducere din germană de Henri Muller),[173][174]
singaleză (Sorba nam grikaya, Sanhinda, Colombo (Sri Lanka), 2000; traducere de
Saddhatissa pari Wadigamangava),[173]
kurdă (Zōrbā, زۆربای یۆنانی, Dazga-y Chap u-Pakhsh-i Sardam, As Sulaymaniyah
(Irak), 2001; traducere de Ra'ūf Bēgard),[175]
arabă (Zurba: riwayah, زوربا اليوناني, Dar al-Adab, Beirut, 2002; traducere de Georges
Tarabichi; o altă traducere a fost realizată de Khalid al-Jubeili și publicată în 2009
sub titlul Zorba Al-Yunani de editura Al-Kamel din Beirut),[173][174][175]
croată (Grk Zorba, ArsIris, Zagreb, 2011; traducere din engleză de Stjepo Martinović).
[174]