“Decebal catre popor”

de George Cosbuc
- Pagina de jurnal -

Profesor: Elevi (ordine

alfabetica):
Zgreaban Eugenia Hristea
Cristian
Ion Irina
Ionescu Laura
Manea Tatiana
Rotar Mihai
Tache
Bogdan
 Viata asta-i bun pierdut
Cind n-o traiesti cum ai fi vrut!
Si-acum ar vrea un neam calau
S-arunce jug in gitul tau:
E rau destul ca ne-am nascut,
Mai vrem si-al doilea rau?

Din zei de-am fi scoboritori,

C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flacau ori mos ingirbovit;
Dar nu-i totuna leu sa mori
Ori cine-nlantuit.

Cei ce se lupta murmurind,

De s-ar lupta si-n primul rind,
Ei tot atit de buni ne par
Ca orisicare las fugar!
Murmurul, azi si orsicind,
E plinset in zadar!

Iar a tacea si lasii stiu!

Toti mortii tac! Dar cine-i viu
Sa rida! Bunii rid si cad!
Sa ridem, dar, viteaz rasad,
Sa fie-un hohotit si-un chiu
Din ceruri pina-n iad!

De-ar curge singele piriu,

Nebiruit e bratul tau
Cind mortii-n fata nu tresari!
Si insuti tie-un zeu iti par
Cind rizi de ce se tem mai rau
Dusmanii tai cei tari.

Ei sunt romani! Si ce mai sunt?

 Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfint,
Zamolxe, c-un intreg popor
De zei, i-am intreba: ce vor?
Si nu le-am da nici lor pamint,
Caci ei au cerul lor!

Si-acum, barbati, un fier si-un scut!

E rau destul ca ne-am nascut:
Dar cui i-e frica de razboi
E liber de-a pleca-napoi,
Iar cine-i vinzator vindut
Sa iasa dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!

Voi bratele jurind le-ati pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Si-n zei! Dar va ginditi, eroi,
Ca zeii sunt departe, sus,
Dusmanii linga noi!
I. Date despre autor, volum si poezie
 George Cosbuc

Nascut la 20 septembrie 1866 la Hordou ; decedat la 9 mai 1918

la Bucuresti

A fost un poet roman din Transilvania, membru titular al

Academiei Romane din anul 1916.

1. Primii ani
1866-09-20 Se naste George Cosbuc la Hordou-Nasaud (astazi
Cosbuc), al optulea din cei 12 copii ai preotului Sebastian si al
preotesei Maria Cosbuc. Copilaria si-o petrece intr-o asezare
sateasca cu un folclor bogat si cu o natura palpitanta, aspecte
care ii vor influenta opera de mai tarziu.

1873 - 1876 Copilul Cosbuc urmeaza cursurile primare la

diferite scoli - Hordou, Salva, Telciu si Nasaud.

1876 - 1884 Cosbuc urmeaza studiile liceale la Nasaud.

Liceanul citeste mult si gandeste adanc asupra lecturii.
Activeaza la Societatea de lectura "Virtus romana rediviva" a
elevilor, devine vicepresedinte si apoi presedintele ei si imprima
zeci de pagini originale si traduceri in publicatia societatii "Muza
someseana". Numarul poeziilor lecturate se ridica la 150 si cel al
versurilor publicate in revista manuscrisa la 50 de creatii. Intr-un
fel, ele sunt un tip de exercitiu benefic. In germene se gasesc
aici directiile fundamentale ale drumului poetului, traducatorului
si evocatorului de fresce ale razboiului.
2. Debut

1884 toamna... In fata tatalui sau, evita sa se inscrie la

seminarul greco-catolic din Gherla, spre a deveni preot, si atunci
se inscrie la Facultatea de Filosofie din Cluj. Continua sa scrie
poezii si isi face debutul literal cu Filozofii si Plugarii la gazeta
Tribuna din SIbiu, condusa de I. Slavici. Moment important in
destinul sau poetic.

1886 Retragerea de la facultate din cauza lipsurilor materiale.

3. Gazetar

1887 august . Cosbuc devine redactor la Tribuna, datorita lui I.

Slavici, care abordeaza in cadrul discutiilor o multitudine de
probleme de teorie literara. O etapa rodnica, soldata cu
publicarea a 55 de poezii (originale sau traduceri). Devine foarte
cunoscut in Transilvania.

1889 Aparitia poemului Nunta Zamfirei in Tribuna (nr 108).

Moment inaltin in cariera poetica.

4. Perioada Bucuresteana

1890 La chemarea lui Titu Maiorescu se stabileste in Bucuresti.

Primeste postul de "desemnator-adjunct" la Ministerul Cultelor,
din care, fiindca nu i se potrivea firii sale, va demisiona la scurta
vreme. Colaboreaza la diferite reviste literare si duce o viata
agitata.
5. Balade si idile. Fire de tort

1893 Cosbuc publica prima culegere de poezii originale prin

volumul Balade si idile. Cartea marcheaza un moment important
in evolutia sa artistica si in dezvoltarea literaturii romane. Prin
poemul "In opressores", poetul se afla printre memorandisti cu
prilejul procesului "Memorandului" desfasurat in Cluj.
6. Conducător de reviste

1894 - 1896 Impreuna cu I. Slavici si I.L. Caragiale, editeaza

revista Vatra. Publica aici, printre altele, poeziile "In opressores"
si "Noi vrem pamant".

1895 Casatoria lui Cosbuc cu Elena Sfetea, avand

binecuvantarea parintilor. Se naste singurul baiat al scriitorului,
Alexandru.
1896 Apare "Fire de tort", a doua culegere de versuri originale.
Da la tipar traducerile "Mazepa" de Byron, "Georgicele" ,
"Eneida" de Virgiliu.

7. Traducator

1897 Reeditarea volumului "Balade si idile", din care,

nemotivat, omite cateva poezii de o mare frumusete.
In acest an, publica mai multe traduceri din creatia universala,
intrate in ciclul literaturii romane. Poetul are concomitent
serioase preocupari privind dezvoltarea presei romanesti.
Conduce revista "Foaia interesanta" (1897) si face parte din
colectivul redactional al periodicului "Albina" (din 1897),
publicatie dedicata culturalizarii poporului. In aceasta privinta
publica zeci de articole.

1899 Publica cartile : "Razboiul nostru pentru neatarnare" si

"Povestea unei coroane de otel", in care evoca cu patos luptele
eroice ale ostasilor nostri.

1900 Cosbuc este ales membru corespondent al Academiei

Romane. Se hotaraste sa traduca Divina Comedie de Dante
Aligheri

1901 Cosbuc, impreuna cu Vlahuta, editeaza revista

"Samanatorul", conceputa ca descendenta a revistelor patriotice
mai vechi; Dacia literara (1840), Tribuna (Sibiu). Scopul declarat
: dezvoltarea traditiilor sanatoase ale presei romanesti,
realizarea unitatii scriitorilor, aproprierea lor de popor. Dupa un
rastimp, cei doi scriitori parasesc conducerea si publicatia, care,
sub autoritatea altor intelectuali, abandoneaza orientarea
initiala.

1902 I se tipareste cea de-a treia culegere de versuri originale

: "Ziarul unui pierde vara".
Primeste postul de referendar la Casa Scoalelor. Un timp este
coleg cu Al. Vlahuta, M. Sadoveanu, Emil Garleanu.
Pentru a face o traducere fidela a Divinei Comedii, dupa original,
incepe sa invete serios limba italiana, intreprinde o calatorie mai
lunga in Italia si sta mai multe saptamani in statiunea balneara
Riva.
1904 Tipareste culegerea de versuri patriotice "Cantece de
vitejie".
Lucreaza intens la traducerea Divinei Comedii. In colaborare cu
Ioan Gorun si Ilarie Chendi, scoaterevista "Viata literara".

1907 Are neplaceri din cauza publicarii poemului manifest "Noi

vrem pamant", care se raspandise in foi volante in masa
rasculatilor. Alte doua poezii ale sale reflecta framantarile
sociale ale vremii : "Pamantul uitarii" si "Parabola
semanatorului".

1908 Reintoarcere pe pamanturile natale, unde este primit ca

un apostol.

1910 Publicarea traducerii dramei "Don Carlos" de Fr. Schiller.

1912 Petrece timp de 6 saptamani in Italia, intreprinde studii

dantesti in biblioteca din Florenta. Printre lucrarile sale, a ramas
un material cu comentarii dantesti care se va publica peste ani,
abia in 1963, 1964

1913 Primirea sarbatoreasca la Nasaud, cu prilejul aniversarii a

50 de ani de la infiintarea gimnaziului.
8. Razboiul si pierderea fiului

1914 Declansarea primului razboi mondial. Poetul deplange (in

poezia Morti-pentru cine ?) trimiterea romanilor in razboi de
catre autoritatile Impreiului Austro-Ungar.

1915 Moartea fiului Alexandru, student si tanar talentat, intr-un

accident de automobil la Balesti, in Oltenia. Durerea este
coplesitoare si poetul nu-si va mai putea reveni.Isi gaseste
refugiul in opera danteasca. Descumpanit, nu poate participa la
marea adunare a transilvanenilor si bucovinenilor din toamna,
dar trimite o scrisoare in care condamna actiunile dusmanoase
ale Impreriului Austro-Ungar fata de romani.
9. Academia Romana

1916 Alegerea ca membru activ al Academiei Romane.

10. Moartea
1918-05-09 Moare scriitorul George Cosbuc la numai 51 de ani,
fiind inmormantat in cimitirul Serban Voda - Bellu, langa fiul sau
Alexandru, si in vecinatatea marilor scriitori M. Eminescu, I.L.
Caragiale s.a.

11. Post mortem

1924 - 1932 Apare "Divina Comedie" de Dante Aligheri.

Traducere de G. Cosbuc. Editie ingrijita si comentata de Ramiro
Ortiz, Vol I-II

1943 Moare sotia poetului.

1966 Se publica "Odissea" de Homer. Traducerea de G. Cosbuc.

Editie ingrijita de Iuliu Sfetea si St. Cazimir, cu un studiu
introductiv de St. Cazimir, vol I-II, Bucuresti.
II. Despre Latinitate si Dacism
 Formarea poporului român în spaţiul carpato-danubian şi
continuitatea lui în acest spaţiu constituie un proces asemănător
formării şi continuităţii celorlalte popoare romanice europene :
francez, italian, spaniol şi portughez. La toate aceste popoare
constatăm un element etnic de bază : galii în cazul francezilor,
celtiberii în cazul spaniolilor şi portughezilor, galii şi etruscii în
cazul italienilor. La români au fost daco-geţii, ramura de nord a
tracilor.

Dacii, sau geţii, fac parte din marele grup etnic al tracilor şi
constituie cea mai importantă ramură a lui, având o civilizaţie, o
cultură şi o istorie politică pe care n-a egalat-o nicio altă ramură.
Se poate spune că geto-dacii reprezintă elita numerosului grup
al tracilor. Cu privire la mulţimea acestor traci, Herodot face o
afirmaţie de cea mai mare importanţă : “Neamul tracilor este,
după cel al inzilor, cel mai numeros din lume. Dacă ar avea un
singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, ele ar fi de
neînvins şi, după socotinţa mea, cu mult mai puternic decât
toate neamurile.” Dintre cele peste 100 de formaţiuni tribale şi
gentilice ale tracilor, triburile dacilor şi geţilor erau cele mai
mari şi cele mai puternice. Ocupau teritoriul cuprins între Munţii
Balcani şi Munţii Slovaciei, şi de la litoralul apusean al Mării
Negre până dincolo de bazinul Tisei. Triburile denumite “dacice”
locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii şi al Banatului, iar al
“geţilor” în câmpia Dunării – inclusiv în sudul fluviului - , în
Moldova şi Dobrogea de azi.
 Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate,
constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin
fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în
jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia
noastră, (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi
destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei
geto-dacice cât mai completă şi general acceptată.Ca orice
neam indo-european, şi geto-dacii aveau o religie politeistă.
Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis,
“zeul carpatic al nemuririi”. Unii susţin că este o divinitate
chtoniană, alţii că este uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot
“acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la
Samos ca sclav al lui Pytharoras. Apoi, câştigându-şi libertatea,
ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors bogat
printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau
lipsiţi de învăţătură, Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de
viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul
ce trăise printre eleni, şi mai ales alături de omul cel mai
înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o
sală de primire, unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetaţenii de frunte;
în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui, şi nici
urmaşii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc
unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În
timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se
facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu
nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor
subterane, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură
cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al
patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor, şi aşa îi făcu
Zamolxis să creadă în toate spusele lui.”
Descoperirile arheologice şi studiile recente au adus textului lui
Herodot completări şi rectificări. Că Zamolxis ar fi fost la origine
întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real,
un taumaturg şi un reformator care, ulterior a fost divinizat, este
o ipoteză acceptabilă. Diodor din Sicilia îl situează alături de
ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi
Moise. Că ar fi fost sclav al lui Pitagora este însă o legendă
naivă, respinsă chiar de Herodot, care era convins că “acest
Zamolxis a trăit cu mai multă vreme înaintea lui Pythagoras.”
Privită sub raportul practicilor de cult, religia daco-geţilor era o
religie iniţiatică şi mistică. Pentru această religie, caracteristic
era actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifică
“cealaltă lume”, şi anume, într-o locuinţă subterană sau într-o
 grotă. De asemenea, semnificative pentru concepţia religioasă
şi practicile cultice daco-getice, şi din nou confirmate de
Herodot, erau şi banchetele rituale ale asociaţiilor religioase
secrete pe care le formau iniţiaţii. Aceste practici de cult sunt
atestate în lumea tracilor din sudul şi nordul Dunării.
Herodot vorbeşte despre cultul lui Zamolxis astfel :” Iată în ce
fel se socot ei nemuritori : credinţa lor este că ei nu mor, ci că
cel care piere se duce la Zamolxis. Tot în al cincilea an aruncă
sorţie, şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul, îl
trimit ca solie la Zalmoxis, încredintându-i de fiecare dată
nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel : câţiva dintre ei,
aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii,
apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl
leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus,
peste vârful suliţelor. Dacă în cădere, omul moare străpuns,
rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare,
atunci îl învinuiesc pe sol, huluindu-l că este un om rău; după ce
aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun
solului cât mai este în viaţă. Când tuna şi fulgera, tracii, despre
care este vorba, trăgeau cu săgeţile spre cer,şi îşi ameninţau
zeul, căci ei nu recunoşteau vrun alt zeu afară de al lor”.
Era adorat în Dacia şi un zeu al războiului, căruia geţii îi jertfeau
prizionerii prinşi în război, “socotind că zeul războaielor trebuie
împăcat prin vărsare de sânge omenesc.” Ca divinităţi feminine,
se pare că daco-geţii aveau şi o zeiţă a focului vetrei, a focului
sacru. Mai certă pare existenţa la daci a zeiţei Bendis, zeiţa
Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a vrăjilor, corespunzând deci
Artemidei grecilor şi Dianei romanilor. O singură dată numit de
autorii antici, şi anume de Herodot, apare Gebeleizis, zeul
furtunii şi al fulgerului. Probabil că la început Gebeleizis fusese
un zeu al cerului. De cultul lui era legat şi ritul tragerii cu arcul
în nori în timpul furtunii pentru a speria puterile demonice. Până
la urmă, printr-un proces de sincretism religios, Gebeleizis a
ajuns să fie confundat cu Zamolxis, contopindu-li-se atributele.
Pentru Mircea Eliade “Gebeleizis reprezintă vechiul zeu celest al
daco-geţilor, patronul clasei aristrocrate şi militare,
<<tarabostes>> (…) şi Zamolxis <<zeul Misteriilor>>,
maestrul iniţierii,cel care conferă imortalitatea.”

Civilizaţia şi cultura poporului dac stau la temelia poporului

român ca elementul etnic component cel mai însemnat. După
mărturiile literare antice, dacii sau geţii erau blonzi, cu piele
albă, cu ochi albaştri, ca şi ceilalţi nordici europeni. Atât Trofeul,
 cât şi Columna lui Traian ni-i arată de statură potrivită, nici
foarte înalţi, nici scurţi. Bărbaţii purtau părul mare şi aveau toţi
barbă : nicăieri nu găsim un dac reprezentat altfel. Pe frunte şi
la tâmple părul e tăiat. Femeile, judecând după Columnă, par să
fi fost zvelte, înalte şi, în general, frumoase; părul îl purtau
pieptănat, cu cărare la mijloc şi strâns în spate, făcut coc.
Ocupaţia de căpetenie a dacilor a fost agricultura. Lexicograful
bizantin Suidas spune că, în vremea războiului cu Traian,
Decebal împărţise sarcinile între nobilii daci astfel : pe unii i-a
pus să apere cetăţile, pe ceilalţi să aibă grijă de bunul mers al
agriculturii. O ramură importantă a agriculturii şi la care
strămoşii noştri ţineau mult, era viticultura. Dacii au fost, de
asemenea şi remarcabili crescători de vite. Rasa cailor geţi era,
pe drept cuvânt, vestită. Turmele de oi şi cirezile de boi şi vaci
jucau un rol important în economia vieţii getice. Din lâna oilor ca
şi din cânepa pe care ştiau atât de bine s-o lucreze, îşi făceau
veşmintele. Apicultura era şi ea dezvoltată. Existau numeroase
prisăci prin poienile pădurilor şi în mijlocul fâneţelor aşa de
întinse în vremea aceea. Exploatau apoi sarea, iar în Munţii
Apuseni aurul şi argintul. Cantităţile enorme de metal preţios pe
care le-a luat Traian din Dacia, implică o exploatare continuă a
zăcămintelor auro-argintifere. Ştiau să lucreze bronzul, fierul,
aurul şi argintul; făceau unelte, cum sunt secerile şi coasele de
bronz, topoarele, fiarele de plug, cleştele de fier, arme cum sunt
săbiile de fier, găsite în mai multe parţi ale teritoriului dacic,
obiecte de cult sau mobilier, podoabe de tot felul, mai ales de
argint. Ştiau să facă din acest metal preţios vase frumoase cum
sunt cele ale tezaurului de la Sâncrăieni sau ale tezaurului de la
Agighiol. Ştiau, de asemenea, încă din prima jumătate a
secolului al IV – lea î.e.n., să bată monede de argint de caracter
autohton sau imitând pe cele macedone şi greceşti, mai târziu
pe cele romane. Numărul acestor monede e considerabil şi ele
au fost găsite pe toată suprafaţa pământului românesc, atât în
Muntenia, cât şi în Moldova, şi în Transilvania. Erau, în sfârşit,
meşteri în lucrul lemnului, din care făceau obiecte casnice şi
unelte agricole. Se pricepeau în ceramică, lucrau din pământ ars
vase de diferite forme şi mărimi, unele foarte frumos
împodobite. Într-un cuvânt, cunoşteau toate îndeletnicirile
economice esenţiale şi, prin bogăţia pământului, ar fi putut trăi
fără să aibă nevoie de ceva din afară. Dimpotrivă, puteau ei
exporta şi exportau, de fapt, materii prime. Izvoarele ne vorbesc
de exportul de grâne, de peşte, de ceară şi miere, şi de sclavi.
Se vor fi adăugat la acestea, piei si blănuri şi, foarte probabil,
 sare şi lemne, nu numai spre Câmpia Panonică, dar şi spre alte
locuri mai departe ca Egiptul. Aduceau în schimb, din sudul
grecesc, vin şi untdelemn. Importau, de asemenea, ţesături fine,
stofe scumpe pentru uzul nobililor şi al curţii regale. După
căderea Sarmizegetusei, s-au găsit într-o peşteră, ascunse,
hainele şi stofele scumpe ale lui Decebal. Daco-geţii, cunoşteau
de asemenea, şi practicau scrisul. Faptul este confirmat de Dio
Cassius, care vorbeşte despre o scrisoare primită de împăratul
Domiţian de la Decebal, precum şi despre cea scrisă pe o iască,
primită de Traian. Până în secolul I e.n alfabetul folosit era cel
grecesc, iar după această dată, mai mult cel latin. În afară de
inscripţia amintită – “Decebalus per Scorilo” – se cunosc azi doar
litere izolate ori în grupuri de câte două sau trei, însemnate pe
diferite unelte, dar mai des pe vase, sau săpate în blocuri
incluse în zidul cetăţilor. În cazul din urmă, literele serveau
pentru a consemna nume de persoane, de zei, de regi şi preoţi,
deşi n-a fost posibilă, până în prezent, reconstituirea nici unui
nume.
 III. Pagini de jurnal

"Decebal catre popor " de G. Cosbuc cuprinde indemnul oratoric

al unui mare conducator catre poporul sau , indem inflacarat si
plin de demnitate si patriostism.
Cuvintele regelui aprind scanteia razboiului in sufletul unui
popor dac, invins in cele din urma dar nu dezonorat. Mesajul
transmis de regele dac se regaseste in sufletul poporului roman
" murim mai bine in lupta / Cu glorie deplina /decat sa fim sclavi
 iarasi / In vechiul nost pamant" .
Sa mori cu demnitate luptand pentru ce este al tau si infruntand
moartea nu speriat ci biruitor stiind ca vei ajunge la Zalmoxes
era crezul poporului dac, care desi in razboi cu un popor la fel de
mandru si curajos, prefera o lupta chiar fara sorti de izbanda
decat o supunere lasa si umilitoare.
Aceste 2 popoare mandre au stat la baza poporului roman ,
origine de care orice roman ar trebui sa fie mandru : pe de o
parte curajosii si neinfricatii daci si pe de alta parte romanii ce
detineau maretia vremii.
Eu cred insa ca poezia lui G. Cosbuc mai cuprinde pe langa
latura istorica istorica pe care o suprinde, o invatatura pentru
fiecare om care o citeste si anume ca intotdeauna este mai bine
sa pierzi luptand ,stiind ca ai incercat totul, decat sa pierzi ca un
las fara ca macar sa fi intrat in competitie.

Textul subliniaza faptul ca destinul fiecaruia este diferit dar

totusi identic cu celelalte avand acelasi sfarsit, moarte, aceasta
netinand cont de statut sau varsta. Putem considera aceasta
poezie un indemn si o imbarbatare din partea lui Decebal
adresata poporului sau pentru continuarea luptei impotriva
vrajmasilor si refuza ideea de biruinta a dusmanilor asupra
compotriotilor sai. Ii numeste "eroi" aratandu-le increderea ce
si-o pune in forta si in vitejia romanilor refuzand sa vada si sa
accepte ideea unei infrangeri, ci accepta doar ideea
victoriei!"Si-acum, barbati, un fier si-un scut!" isi indeamna
poporul la unirea fortelor, contribuirea fiecaruia fiind foarte
importanta si esentiala la formarea unui intreg succes. Incheie
indemnul la razboi si la apararea granitelor patriei prin adunarea
si intarirea fortelor proprii lasand la o parte teama si speranta ca
victoria le va fi adusa prin contemplarea zeilor, bazanduse pe
ajutorul trimis de ei!

In poezia “Decebal catre popor”, George Cosbuc il

reproduce succint pe regele Decebal, realizand un portret moral
consistent al acestuia; indemnurile rostite cu patima vorbesc de
la sine despre calitatile stramosului nostru.
Setea sa de libertate se simte inca din inceputul poeziei
atunci cand Decebal realizeaza ca viata este pierduta “cand n-o
traiesti cum ai fi vrut”, si ca nu ii este si nu ar trebui sa-i fie nici
poporului sau frica de moarte; ceea ce il tulbura cu adevarat
este modul cum dacul isi randuieste moartea, fie erou si in
libertate, fie las si dominat precum diametral opusi sunt leul si
“cainele intemnitat”.
Inflacararea si spiritul de razboinic ale regelui cresc
ascendent in cuprinsul poeziei. Acesta isi doreste mai mult
decat orice ca in focul luptei, ostenii sa nu murmure, sa nu taca
ci sa strige si sa rada pentru a-si dovedi curajul, caci de curaj
este nevoie in fata mortii:
“Nebiruit e bratul tau
Cind mortii-n fata nu tresari!”
Frumusetea si puterea cuvintelor lui Decebal au darul de a
inspira armata daca mai mult de cat oricand spre finalul poeziei
lui Cosbuc. Pentru a arata inima brava pe care cu fala o poarta
in piept orice dac, conducatorul rosteste ca nici celor mai de
temut entitati ale oamenilor – zeii nu le-ar da pamant fara sa
lupte “caci ei au cerul lor!”, si astfel o presupusa teama fata de
romani ar trece in plan secund.
Un ultim strigat inainte de lupta, ii indeamna pe cei fricosi
si tradatori sa faca un pas inapoi si sa renunte la lupta, oferindu-
le libertatea de a alege, insa monologul sau de pana atunci
fusese de netagaduit pentru ca vreun dac sa mai poata ceda.
Barbatii, precum “un fier si-un scut” nu sunt privati nici de
speranta intr-un ajutor ceresc dar acesti eroi trebuie sa
realizeze:
“Ca zeii sunt departe, sus,
Dusmanii linga noi!”
George Cosbuc scrie cu litera de aur o poezie de o rara
frumusete, pentru ca aceasta transmite ecoul ce strabate de mii
de ani piepturile noastre si ale stramosilor nostri - sa luptam cu
curaj pentru a ne pastra independenta. Si cine altul ar putea fi
reprezentant al acestui indemn decat “eroul stramosilor si
stramosul eroilor” – Decebal.