P. 1
Decebal catre popor

Decebal catre popor

5.0

|Views: 5,227|Likes:
Published by catalynuzza4699

More info:

Published by: catalynuzza4699 on Jan 03, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC or read online from Scribd
See more
See less

06/11/2013

“Decebal catre popor”

de George Cosbuc
- Pagina de jurnal -

Profesor: alfabetica): Zgreaban Eugenia Cristian

Elevi (ordine Hristea Ion Irina Ionescu Laura Manea Tatiana Rotar Mihai Tache Bogdan

Viata asta-i bun pierdut Cind n-o traiesti cum ai fi vrut! Si-acum ar vrea un neam calau S-arunce jug in gitul tau: E rau destul ca ne-am nascut, Mai vrem si-al doilea rau? Din zei de-am fi scoboritori, C-o moarte tot suntem datori! Totuna e dac-ai murit Flacau ori mos ingirbovit; Dar nu-i totuna leu sa mori Ori cine-nlantuit. Cei ce se lupta murmurind, De s-ar lupta si-n primul rind, Ei tot atit de buni ne par Ca orisicare las fugar! Murmurul, azi si orsicind, E plinset in zadar! Iar a tacea si lasii stiu! Toti mortii tac! Dar cine-i viu Sa rida! Bunii rid si cad! Sa ridem, dar, viteaz rasad, Sa fie-un hohotit si-un chiu Din ceruri pina-n iad! De-ar curge singele piriu, Nebiruit e bratul tau Cind mortii-n fata nu tresari! Si insuti tie-un zeu iti par Cind rizi de ce se tem mai rau Dusmanii tai cei tari. Ei sunt romani! Si ce mai sunt?

Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfint, Zamolxe, c-un intreg popor De zei, i-am intreba: ce vor? Si nu le-am da nici lor pamint, Caci ei au cerul lor! Si-acum, barbati, un fier si-un scut! E rau destul ca ne-am nascut: Dar cui i-e frica de razboi E liber de-a pleca-napoi, Iar cine-i vinzator vindut Sa iasa dintre noi! Eu nu mai am nimic de spus! Voi bratele jurind le-ati pus Pe scut! Puterea este-n voi Si-n zei! Dar va ginditi, eroi, Ca zeii sunt departe, sus, Dusmanii linga noi!

I. Date despre autor, volum si poezie

George Cosbuc

Nascut la 20 septembrie 1866 la Hordou ; decedat la 9 mai 1918 la Bucuresti A fost un poet roman din Transilvania, membru titular al Academiei Romane din anul 1916. 1. Primii ani 1866-09-20 Se naste George Cosbuc la Hordou-Nasaud (astazi Cosbuc), al optulea din cei 12 copii ai preotului Sebastian si al preotesei Maria Cosbuc. Copilaria si-o petrece intr-o asezare sateasca cu un folclor bogat si cu o natura palpitanta, aspecte care ii vor influenta opera de mai tarziu. 1873 - 1876 Copilul Cosbuc urmeaza cursurile primare la diferite scoli - Hordou, Salva, Telciu si Nasaud. 1876 - 1884 Cosbuc urmeaza studiile liceale la Nasaud. Liceanul citeste mult si gandeste adanc asupra lecturii. Activeaza la Societatea de lectura "Virtus romana rediviva" a elevilor, devine vicepresedinte si apoi presedintele ei si imprima zeci de pagini originale si traduceri in publicatia societatii "Muza someseana". Numarul poeziilor lecturate se ridica la 150 si cel al versurilor publicate in revista manuscrisa la 50 de creatii. Intr-un fel, ele sunt un tip de exercitiu benefic. In germene se gasesc aici directiile fundamentale ale drumului poetului, traducatorului si evocatorului de fresce ale razboiului. 2. Debut 1884 toamna... In fata tatalui sau, evita sa se inscrie la seminarul greco-catolic din Gherla, spre a deveni preot, si atunci se inscrie la Facultatea de Filosofie din Cluj. Continua sa scrie

poezii si isi face debutul literal cu Filozofii si Plugarii la gazeta Tribuna din SIbiu, condusa de I. Slavici. Moment important in destinul sau poetic. 1886 Retragerea de la facultate din cauza lipsurilor materiale.

3. Gazetar 1887 august . Cosbuc devine redactor la Tribuna, datorita lui I. Slavici, care abordeaza in cadrul discutiilor o multitudine de probleme de teorie literara. O etapa rodnica, soldata cu publicarea a 55 de poezii (originale sau traduceri). Devine foarte cunoscut in Transilvania. 1889 Aparitia poemului Nunta Zamfirei in Tribuna (nr 108). Moment inaltin in cariera poetica. 4. Perioada Bucuresteana 1890 La chemarea lui Titu Maiorescu se stabileste in Bucuresti. Primeste postul de "desemnator-adjunct" la Ministerul Cultelor, din care, fiindca nu i se potrivea firii sale, va demisiona la scurta vreme. Colaboreaza la diferite reviste literare si duce o viata agitata. 5. Balade si idile. Fire de tort 1893 Cosbuc publica prima culegere de poezii originale prin volumul Balade si idile. Cartea marcheaza un moment important in evolutia sa artistica si in dezvoltarea literaturii romane. Prin poemul "In opressores", poetul se afla printre memorandisti cu prilejul procesului "Memorandului" desfasurat in Cluj. 6. Conducător de reviste 1894 - 1896 Impreuna cu I. Slavici si I.L. Caragiale, editeaza revista Vatra. Publica aici, printre altele, poeziile "In opressores" si "Noi vrem pamant". 1895 Casatoria lui Cosbuc cu Elena Sfetea, avand binecuvantarea parintilor. Se naste singurul baiat al scriitorului, Alexandru.

1896 Apare "Fire de tort", a doua culegere de versuri originale. Da la tipar traducerile "Mazepa" de Byron, "Georgicele" , "Eneida" de Virgiliu. 7. Traducator 1897 Reeditarea volumului "Balade si idile", din care, nemotivat, omite cateva poezii de o mare frumusete. In acest an, publica mai multe traduceri din creatia universala, intrate in ciclul literaturii romane. Poetul are concomitent serioase preocupari privind dezvoltarea presei romanesti. Conduce revista "Foaia interesanta" (1897) si face parte din colectivul redactional al periodicului "Albina" (din 1897), publicatie dedicata culturalizarii poporului. In aceasta privinta publica zeci de articole. 1899 Publica cartile : "Razboiul nostru pentru neatarnare" si "Povestea unei coroane de otel", in care evoca cu patos luptele eroice ale ostasilor nostri. 1900 Cosbuc este ales membru corespondent al Academiei Romane. Se hotaraste sa traduca Divina Comedie de Dante Aligheri 1901 Cosbuc, impreuna cu Vlahuta, editeaza revista "Samanatorul", conceputa ca descendenta a revistelor patriotice mai vechi; Dacia literara (1840), Tribuna (Sibiu). Scopul declarat : dezvoltarea traditiilor sanatoase ale presei romanesti, realizarea unitatii scriitorilor, aproprierea lor de popor. Dupa un rastimp, cei doi scriitori parasesc conducerea si publicatia, care, sub autoritatea altor intelectuali, abandoneaza orientarea initiala. 1902 I se tipareste cea de-a treia culegere de versuri originale : "Ziarul unui pierde vara". Primeste postul de referendar la Casa Scoalelor. Un timp este coleg cu Al. Vlahuta, M. Sadoveanu, Emil Garleanu. Pentru a face o traducere fidela a Divinei Comedii, dupa original, incepe sa invete serios limba italiana, intreprinde o calatorie mai lunga in Italia si sta mai multe saptamani in statiunea balneara Riva.

1904 Tipareste culegerea de versuri patriotice "Cantece de vitejie". Lucreaza intens la traducerea Divinei Comedii. In colaborare cu Ioan Gorun si Ilarie Chendi, scoaterevista "Viata literara". 1907 Are neplaceri din cauza publicarii poemului manifest "Noi vrem pamant", care se raspandise in foi volante in masa rasculatilor. Alte doua poezii ale sale reflecta framantarile sociale ale vremii : "Pamantul uitarii" si "Parabola semanatorului". 1908 Reintoarcere pe pamanturile natale, unde este primit ca un apostol. 1910 Publicarea traducerii dramei "Don Carlos" de Fr. Schiller. 1912 Petrece timp de 6 saptamani in Italia, intreprinde studii dantesti in biblioteca din Florenta. Printre lucrarile sale, a ramas un material cu comentarii dantesti care se va publica peste ani, abia in 1963, 1964 1913 Primirea sarbatoreasca la Nasaud, cu prilejul aniversarii a 50 de ani de la infiintarea gimnaziului. 8. Razboiul si pierderea fiului 1914 Declansarea primului razboi mondial. Poetul deplange (in poezia Morti-pentru cine ?) trimiterea romanilor in razboi de catre autoritatile Impreiului Austro-Ungar. 1915 Moartea fiului Alexandru, student si tanar talentat, intr-un accident de automobil la Balesti, in Oltenia. Durerea este coplesitoare si poetul nu-si va mai putea reveni.Isi gaseste refugiul in opera danteasca. Descumpanit, nu poate participa la marea adunare a transilvanenilor si bucovinenilor din toamna, dar trimite o scrisoare in care condamna actiunile dusmanoase ale Impreriului Austro-Ungar fata de romani. 9. Academia Romana 1916 Alegerea ca membru activ al Academiei Romane. 10. Moartea

1918-05-09 Moare scriitorul George Cosbuc la numai 51 de ani, fiind inmormantat in cimitirul Serban Voda - Bellu, langa fiul sau Alexandru, si in vecinatatea marilor scriitori M. Eminescu, I.L. Caragiale s.a. 11. Post mortem 1924 - 1932 Apare "Divina Comedie" de Dante Aligheri. Traducere de G. Cosbuc. Editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Vol I-II 1943 Moare sotia poetului. 1966 Se publica "Odissea" de Homer. Traducerea de G. Cosbuc. Editie ingrijita de Iuliu Sfetea si St. Cazimir, cu un studiu introductiv de St. Cazimir, vol I-II, Bucuresti.

II. Despre Latinitate si Dacism

Formarea poporului român în spaţiul carpato-danubian şi continuitatea lui în acest spaţiu constituie un proces asemănător formării şi continuităţii celorlalte popoare romanice europene : francez, italian, spaniol şi portughez. La toate aceste popoare constatăm un element etnic de bază : galii în cazul francezilor, celtiberii în cazul spaniolilor şi portughezilor, galii şi etruscii în cazul italienilor. La români au fost daco-geţii, ramura de nord a tracilor. Dacii, sau geţii, fac parte din marele grup etnic al tracilor şi constituie cea mai importantă ramură a lui, având o civilizaţie, o cultură şi o istorie politică pe care n-a egalat-o nicio altă ramură. Se poate spune că geto-dacii reprezintă elita numerosului grup al tracilor. Cu privire la mulţimea acestor traci, Herodot face o afirmaţie de cea mai mare importanţă : “Neamul tracilor este, după cel al inzilor, cel mai numeros din lume. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, ele ar fi de neînvins şi, după socotinţa mea, cu mult mai puternic decât toate neamurile.” Dintre cele peste 100 de formaţiuni tribale şi gentilice ale tracilor, triburile dacilor şi geţilor erau cele mai mari şi cele mai puternice. Ocupau teritoriul cuprins între Munţii Balcani şi Munţii Slovaciei, şi de la litoralul apusean al Mării Negre până dincolo de bazinul Tisei. Triburile denumite “dacice” locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii şi al Banatului, iar al “geţilor” în câmpia Dunării – inclusiv în sudul fluviului - , în Moldova şi Dobrogea de azi.

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia noastră, (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai completă şi general acceptată.Ca orice neam indo-european, şi geto-dacii aveau o religie politeistă. Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis, “zeul carpatic al nemuririi”. Unii susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că este uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot “acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pytharoras. Apoi, câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni, şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire, unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetaţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui, şi nici urmaşii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subterane, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor, şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui.” Descoperirile arheologice şi studiile recente au adus textului lui Herodot completări şi rectificări. Că Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care, ulterior a fost divinizat, este o ipoteză acceptabilă. Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise. Că ar fi fost sclav al lui Pitagora este însă o legendă naivă, respinsă chiar de Herodot, care era convins că “acest Zamolxis a trăit cu mai multă vreme înaintea lui Pythagoras.” Privită sub raportul practicilor de cult, religia daco-geţilor era o religie iniţiatică şi mistică. Pentru această religie, caracteristic era actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifică “cealaltă lume”, şi anume, într-o locuinţă subterană sau într-o

grotă. De asemenea, semnificative pentru concepţia religioasă şi practicile cultice daco-getice, şi din nou confirmate de Herodot, erau şi banchetele rituale ale asociaţiilor religioase secrete pe care le formau iniţiaţii. Aceste practici de cult sunt atestate în lumea tracilor din sudul şi nordul Dunării. Herodot vorbeşte despre cultul lui Zamolxis astfel :” Iată în ce fel se socot ei nemuritori : credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis. Tot în al cincilea an aruncă sorţie, şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul, îl trimit ca solie la Zalmoxis, încredintându-i de fiecare dată nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel : câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus, peste vârful suliţelor. Dacă în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, huluindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai este în viaţă. Când tuna şi fulgera, tracii, despre care este vorba, trăgeau cu săgeţile spre cer,şi îşi ameninţau zeul, căci ei nu recunoşteau vrun alt zeu afară de al lor”. Era adorat în Dacia şi un zeu al războiului, căruia geţii îi jertfeau prizionerii prinşi în război, “socotind că zeul războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc.” Ca divinităţi feminine, se pare că daco-geţii aveau şi o zeiţă a focului vetrei, a focului sacru. Mai certă pare existenţa la daci a zeiţei Bendis, zeiţa Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a vrăjilor, corespunzând deci Artemidei grecilor şi Dianei romanilor. O singură dată numit de autorii antici, şi anume de Herodot, apare Gebeleizis, zeul furtunii şi al fulgerului. Probabil că la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat şi ritul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii pentru a speria puterile demonice. Până la urmă, printr-un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns să fie confundat cu Zamolxis, contopindu-li-se atributele. Pentru Mircea Eliade “Gebeleizis reprezintă vechiul zeu celest al daco-geţilor, patronul clasei aristrocrate şi militare, <<tarabostes>> (…) şi Zamolxis <<zeul Misteriilor>>, maestrul iniţierii,cel care conferă imortalitatea.” Civilizaţia şi cultura poporului dac stau la temelia poporului român ca elementul etnic component cel mai însemnat. După mărturiile literare antice, dacii sau geţii erau blonzi, cu piele albă, cu ochi albaştri, ca şi ceilalţi nordici europeni. Atât Trofeul,

cât şi Columna lui Traian ni-i arată de statură potrivită, nici foarte înalţi, nici scurţi. Bărbaţii purtau părul mare şi aveau toţi barbă : nicăieri nu găsim un dac reprezentat altfel. Pe frunte şi la tâmple părul e tăiat. Femeile, judecând după Columnă, par să fi fost zvelte, înalte şi, în general, frumoase; părul îl purtau pieptănat, cu cărare la mijloc şi strâns în spate, făcut coc. Ocupaţia de căpetenie a dacilor a fost agricultura. Lexicograful bizantin Suidas spune că, în vremea războiului cu Traian, Decebal împărţise sarcinile între nobilii daci astfel : pe unii i-a pus să apere cetăţile, pe ceilalţi să aibă grijă de bunul mers al agriculturii. O ramură importantă a agriculturii şi la care strămoşii noştri ţineau mult, era viticultura. Dacii au fost, de asemenea şi remarcabili crescători de vite. Rasa cailor geţi era, pe drept cuvânt, vestită. Turmele de oi şi cirezile de boi şi vaci jucau un rol important în economia vieţii getice. Din lâna oilor ca şi din cânepa pe care ştiau atât de bine s-o lucreze, îşi făceau veşmintele. Apicultura era şi ea dezvoltată. Existau numeroase prisăci prin poienile pădurilor şi în mijlocul fâneţelor aşa de întinse în vremea aceea. Exploatau apoi sarea, iar în Munţii Apuseni aurul şi argintul. Cantităţile enorme de metal preţios pe care le-a luat Traian din Dacia, implică o exploatare continuă a zăcămintelor auro-argintifere. Ştiau să lucreze bronzul, fierul, aurul şi argintul; făceau unelte, cum sunt secerile şi coasele de bronz, topoarele, fiarele de plug, cleştele de fier, arme cum sunt săbiile de fier, găsite în mai multe parţi ale teritoriului dacic, obiecte de cult sau mobilier, podoabe de tot felul, mai ales de argint. Ştiau să facă din acest metal preţios vase frumoase cum sunt cele ale tezaurului de la Sâncrăieni sau ale tezaurului de la Agighiol. Ştiau, de asemenea, încă din prima jumătate a secolului al IV – lea î.e.n., să bată monede de argint de caracter autohton sau imitând pe cele macedone şi greceşti, mai târziu pe cele romane. Numărul acestor monede e considerabil şi ele au fost găsite pe toată suprafaţa pământului românesc, atât în Muntenia, cât şi în Moldova, şi în Transilvania. Erau, în sfârşit, meşteri în lucrul lemnului, din care făceau obiecte casnice şi unelte agricole. Se pricepeau în ceramică, lucrau din pământ ars vase de diferite forme şi mărimi, unele foarte frumos împodobite. Într-un cuvânt, cunoşteau toate îndeletnicirile economice esenţiale şi, prin bogăţia pământului, ar fi putut trăi fără să aibă nevoie de ceva din afară. Dimpotrivă, puteau ei exporta şi exportau, de fapt, materii prime. Izvoarele ne vorbesc de exportul de grâne, de peşte, de ceară şi miere, şi de sclavi. Se vor fi adăugat la acestea, piei si blănuri şi, foarte probabil,

sare şi lemne, nu numai spre Câmpia Panonică, dar şi spre alte locuri mai departe ca Egiptul. Aduceau în schimb, din sudul grecesc, vin şi untdelemn. Importau, de asemenea, ţesături fine, stofe scumpe pentru uzul nobililor şi al curţii regale. După căderea Sarmizegetusei, s-au găsit într-o peşteră, ascunse, hainele şi stofele scumpe ale lui Decebal. Daco-geţii, cunoşteau de asemenea, şi practicau scrisul. Faptul este confirmat de Dio Cassius, care vorbeşte despre o scrisoare primită de împăratul Domiţian de la Decebal, precum şi despre cea scrisă pe o iască, primită de Traian. Până în secolul I e.n alfabetul folosit era cel grecesc, iar după această dată, mai mult cel latin. În afară de inscripţia amintită – “Decebalus per Scorilo” – se cunosc azi doar litere izolate ori în grupuri de câte două sau trei, însemnate pe diferite unelte, dar mai des pe vase, sau săpate în blocuri incluse în zidul cetăţilor. În cazul din urmă, literele serveau pentru a consemna nume de persoane, de zei, de regi şi preoţi, deşi n-a fost posibilă, până în prezent, reconstituirea nici unui nume.

III. Pagini de jurnal

"Decebal catre popor " de G. Cosbuc cuprinde indemnul oratoric al unui mare conducator catre poporul sau , indem inflacarat si plin de demnitate si patriostism. Cuvintele regelui aprind scanteia razboiului in sufletul unui popor dac, invins in cele din urma dar nu dezonorat. Mesajul transmis de regele dac se regaseste in sufletul poporului roman " murim mai bine in lupta / Cu glorie deplina /decat sa fim sclavi

iarasi / In vechiul nost pamant" . Sa mori cu demnitate luptand pentru ce este al tau si infruntand moartea nu speriat ci biruitor stiind ca vei ajunge la Zalmoxes era crezul poporului dac, care desi in razboi cu un popor la fel de mandru si curajos, prefera o lupta chiar fara sorti de izbanda decat o supunere lasa si umilitoare. Aceste 2 popoare mandre au stat la baza poporului roman , origine de care orice roman ar trebui sa fie mandru : pe de o parte curajosii si neinfricatii daci si pe de alta parte romanii ce detineau maretia vremii. Eu cred insa ca poezia lui G. Cosbuc mai cuprinde pe langa latura istorica istorica pe care o suprinde, o invatatura pentru fiecare om care o citeste si anume ca intotdeauna este mai bine sa pierzi luptand ,stiind ca ai incercat totul, decat sa pierzi ca un las fara ca macar sa fi intrat in competitie.

Textul subliniaza faptul ca destinul fiecaruia este diferit dar totusi identic cu celelalte avand acelasi sfarsit, moarte, aceasta netinand cont de statut sau varsta. Putem considera aceasta poezie un indemn si o imbarbatare din partea lui Decebal adresata poporului sau pentru continuarea luptei impotriva vrajmasilor si refuza ideea de biruinta a dusmanilor asupra compotriotilor sai. Ii numeste "eroi" aratandu-le increderea ce si-o pune in forta si in vitejia romanilor refuzand sa vada si sa accepte ideea unei infrangeri, ci accepta doar ideea victoriei!"Si-acum, barbati, un fier si-un scut!" isi indeamna poporul la unirea fortelor, contribuirea fiecaruia fiind foarte importanta si esentiala la formarea unui intreg succes. Incheie indemnul la razboi si la apararea granitelor patriei prin adunarea si intarirea fortelor proprii lasand la o parte teama si speranta ca victoria le va fi adusa prin contemplarea zeilor, bazanduse pe ajutorul trimis de ei!

In poezia “Decebal catre popor”, George Cosbuc il reproduce succint pe regele Decebal, realizand un portret moral

consistent al acestuia; indemnurile rostite cu patima vorbesc de la sine despre calitatile stramosului nostru. Setea sa de libertate se simte inca din inceputul poeziei atunci cand Decebal realizeaza ca viata este pierduta “cand n-o traiesti cum ai fi vrut”, si ca nu ii este si nu ar trebui sa-i fie nici poporului sau frica de moarte; ceea ce il tulbura cu adevarat este modul cum dacul isi randuieste moartea, fie erou si in libertate, fie las si dominat precum diametral opusi sunt leul si “cainele intemnitat”. Inflacararea si spiritul de razboinic ale regelui cresc ascendent in cuprinsul poeziei. Acesta isi doreste mai mult decat orice ca in focul luptei, ostenii sa nu murmure, sa nu taca ci sa strige si sa rada pentru a-si dovedi curajul, caci de curaj este nevoie in fata mortii: “Nebiruit e bratul tau Cind mortii-n fata nu tresari!” Frumusetea si puterea cuvintelor lui Decebal au darul de a inspira armata daca mai mult de cat oricand spre finalul poeziei lui Cosbuc. Pentru a arata inima brava pe care cu fala o poarta in piept orice dac, conducatorul rosteste ca nici celor mai de temut entitati ale oamenilor – zeii nu le-ar da pamant fara sa lupte “caci ei au cerul lor!”, si astfel o presupusa teama fata de romani ar trece in plan secund. Un ultim strigat inainte de lupta, ii indeamna pe cei fricosi si tradatori sa faca un pas inapoi si sa renunte la lupta, oferindule libertatea de a alege, insa monologul sau de pana atunci fusese de netagaduit pentru ca vreun dac sa mai poata ceda. Barbatii, precum “un fier si-un scut” nu sunt privati nici de speranta intr-un ajutor ceresc dar acesti eroi trebuie sa realizeze: “Ca zeii sunt departe, sus, Dusmanii linga noi!” George Cosbuc scrie cu litera de aur o poezie de o rara frumusete, pentru ca aceasta transmite ecoul ce strabate de mii de ani piepturile noastre si ale stramosilor nostri - sa luptam cu curaj pentru a ne pastra independenta. Si cine altul ar putea fi reprezentant al acestui indemn decat “eroul stramosilor si stramosul eroilor” – Decebal.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->