Publicată în revista „Convorbiri literare”, poezia „Floarea albastră” constituie primul

mare semn al operei viitoare. Poezia aparţine genului liric,ca specie literară este idilă,
fiind ilustrată prin imagini artistice şi figuri de stil, tablouri din natură şi puternice trăiri
interioare, cu predilecţie sentimente de dragoste.

„Floarea albastră” are la bază tema iubirii şi a naturii, aspiraţia poetului spre iubirea
ideală, spre perfecţiune, care nu se poate împlini. Ideea centrală exprimă tristeţea şi
nefericirea omului de geniu pentru imposibilitatea împlinirii cuplului erotic.

Titlul poeziei este alcătuit din două sintagme „floarea”,reprezentînd efemeritatea,

delicateţea, fiinţa care păstrează dorinţele şi „albastru”, simbolizînd infinitul, depărtările
mării şi ale cerului. Eminescu reprezintă în titlu femeia ideală.

Amintirea devine prilej de meditaţie asupra fragilităţii fiinţei umane în Univers. Din
această perspectivă, condiţia omului este tristă, pentru că este repede trecător; nu poate
reveni asupra erorilor de conduită existenţială, dar nici nu poate păstra, atunci când
trăieşte, clipa fericirii. Asta este ceea ce Eminescu face, suprapunând peste tema erotică a
poeziei, o alta temă, a timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creaţii
romantice. De aceea, ”Floare albastra” este nu numai o poezie de dragoste, cum apare la
prima lectură, ci şi o meditaţie cu rezonanţe mai grave asupra condiţiei umane în general.
Poezia este alcătuită sub formă de monolog întrerupt de dialog. Versificaţia este trohaică,
rima îmbrăţişată, măsura de 7-8 silabe