Surugiu Ioana Eliza

Materiale Literatură

Floare Albastră
Mihai Eminescu
 
Poezia „Floare albastră” de Mihai Eminescu a fost publicată la 1 aprilie
1873 în revista „Convorbiri literare”. Formată din 14 strofe, poezia este o
poezie a naturii şi iubirii, alături de „Lacul” sau „Sara pe deal”.
Tema poeziei este iubirea şi soarta omului superior care nu se poate
împlini prin dragoste.
Textul este,de asemenea, o meditaţie asupra posibilităţilor fericirii şi
cunoaşterii, asupra condiţiei existenţei (între concret şi absolut).
Titlul poeziei, utilizat ca motiv şi în creaţia lui Novalis, este un simbol al
nostalgiei infinitului, al dorului nemărginit, al iubirii duse dincolo de limitele
timpului. În folclorul românesc, floarea albastră este „floarea de nu-mă-uita”,
din această perspectivă, titlul sugerând infinitul amintirilor, făcând legătura
între clipă şi eternitate.
Poezia aparţine etapei revoltei romantice şi reprezintă momentul trecerii
de la versul laborios şi greoi la muzicalitatea specifică operei lui Eminescu.
Textul are patru secvenţe în funcţie de vocea feminină şi cea masculină.
Poezia stabileşte o antiteză între două viziuni asupra lumii şi asupra
dragostei: fata reprezintă făptura comună ce trăieşte condusă de afecte într-o
lume  concretă, în timp ce bărbatul simbolizează omul de geniu, care se
ghidează în funcţie de raţiune şi preferă să se cufunde în gândirea filozofică şi
să nu-şi trăiască povestea de dragoste.
Prima secvenţă cuprinde primele trei strofe- reprezentând geniul
surprins în contemplarea ideilor înalte. În aceste strofe este cuprinsă
chemarea tinerei îndrăgostite – o altă fată de împărat care încearcă să-l aducă
în lumea terestră pe un alt Luceafăr. Această secvenţă cuprinde ideea
caracterului trecător al tuturor amăgirilor pământene şi eternitatea idealului
cosmic.
A doua secvenţă cuprinde strofa a patra. Din această strofă începe
caracterizarea tinerei fete („…un fel de semizeitate răsărită deodată lângă el”
cum spunea Călinescu). Ea este „mititica”, apoi are faţa „roşie ca mărul” şi păr
de aur, pentru ca în final, să devină „dulce minune”, adică o proiecţie în mit.
Secvenţa a treia cuprinde strofele 5-12. În aceste strofe, dulce,
ademenitoare şi vicleană, fata încearcă să-şi atragă iubitul în lumea ei terestră.
Astfel, ea îl invită să „coboare” într-un spaţiu de minunată frumuseţe, ale cărui
componente aparţin atât planului cosmic, cât şi celui terestru.
În secvenţa a patra  tânărul rămâne singur, cu un dor infinit deoarece
amăgirea iubirii durează doar o clipă, iar la plecarea acesteia în urmă rămâne
doar tristeţe. Coborât din „ceruri nalte” în lumea amăgitoare, tânărul reface
destinul luciferic al eroilor eminescieni, iar ultimul vers („Totuşi este trist în
lume”) exprimă o oboseală dilatată cosmic. Sentimentul nostalgic din primul
vers al strofei devine durere sfăşietoare în versul al treilea, exprimată prin
repetiţie şi exclamaţie.
Concluzia poeziei este că prezenţa sau lipsa florii albastre, nu modifică
viaţa plină de tristeţe a fiinţei romantice.