Poezia „Floare albastră” de Mihai Eminescu a fost publicată la 1 aprilie 1873 în revista „Convorbiri

literare. Formată din 14 strofe, poezia este o poezie a naturii şi iubirii, alături de „Lacul” sau „Sara pe
deal”.

Tema poeziei este iubirea şi soarta omului superior care nu se poate împlini prin dragoste. Textul este,de
asemenea, o meditaţie asupra posibilităţilor fericirii şi cunoaşterii, asupra condiţiei existenţei (între
concret şi absolut)

Titlul poeziei, utilizat ca motiv şi în creaţia lui Novalis, este un simbol al nostalgiei infinitului, al dorului
nemărginit, al iubirii duse dincolo de limitele timpului. În folclorul românesc, floarea albastră este
„floarea de nu-mă-uita”, din această perspectivă titlul sugerând infinitul amintirilor, făcând legătura
între clipă şi eternitate.

Poezia aparţine etapei revoltei romantice şi reprezintă momentul trecerii de la versul laborios şi greoi la
muzicalitatea specifică operei lui Eminescu.

Textul are patru secvenţe în funcţie de vocea feminină şi cea masculină. Poezia stabileşte o antiteză între
două viziuni asupra lumii şi asupra dragostei: fata reprezintă făptura comună ce trăieşte condusă de
afecte într-o lume concretă în timp ce bărbatul simbolizează omul de geniu, care se ghidează în funcţie
de raţiune şi preferă să se cufunde în gândirea filozofică şi să nu-şi trăiască povestea de dragoste. Prima
secvenţă cuprinde primele trei strofe reprezentând geniul surprins în contemplarea ideilor înalte. În
aceste strofe este cuprinsă chemarea tinerei îndrăgostite – o altă fată de împărat care încearcă să-l
aducă în lumea terestră pe un alt Luceafăr. Această secvenţă cuprinde ideea caracterului trecător al
tuturor amăgirilor pământene şi eternitatea idealului cosmic.

A doua secvenţă cuprinde strofa a patra. Din această strofă începe caracterizarea tinerei fete („...un fel
de semizeitate răsărită deodată lângă el” cum spunea Călinescu). Ea este „mititica”, apoi are faţa „roşie
ca mărul” şi păr de aur, pentr ca în final, să devină „dulce minune”, adică o proiecţie în mit.

Secvenţa a treia cuprinde strofele V-XIII . În aceste strofe, dulce, ademenitoare şi vicleană, fata încearcă
să-şi atragă iubitul în lumea ei terestră. Astfel, ea ăl invită să „coboare” într-un spaţiu de minunată
frumuseţe, ale cărui componente aparţin atât planului cosmic, cât şi celui terestru.

În secvenţa a patra tânărul rămâne singur, cu un dor infinit deoarece amăgirea iubirii durează doar o
clipă, iar la plecarea acesteia în urmă rămâne doar tristeţe. Coborât din „ceruri nalte” în lumea
amăgitoare, tânărul reface destinul luciferic al eroilor eminescieni, iar ultimul vers („Totuşi este trist în
lume”) exprimă o oboseală dilatată cosmic. Sentimentul nostalgic din primul vers al strofei devinde
durere sfăşietoare în versul al treilea, exprimată prin repetiţie şi exclamaţie.

Concluzia poeziei este că prezenţa sau lipsa florii albastre, nu modifică viaţa plină de tristeţe a fiinţei
romantice.