Floare Albastra

 
Poezia „Floare albastră” de Mihai Eminescu a fost publicată la 1
aprilie 1873 în revista „Convorbiri literare. Formată din 14 strofe,
poezia este o poezie a naturii şi iubirii, alături de „Lacul” sau „Sara
pe deal”.
Tema poeziei este iubirea şi soarta omului superior care nu se poate
împlini prin dragoste. Textul este,de asemenea, o meditaţie asupra
posibilităţilor fericirii şi cunoaşterii, asupra condiţiei existenţei
(între concret şi absolut)
Titlul poeziei, utilizat ca motiv şi în creaţia lui Novalis, este un
simbol al nostalgiei infinitului, al dorului nemărginit, al iubirii duse
dincolo de limitele timpului. În folclorul românesc, floarea albastră
este „floarea de nu-mă-uita”, din această perspectivă titlul sugerând
infinitul amintirilor, făcând legătura între clipă şi eternitate.
Poezia aparţine etapei revoltei romantice şi reprezintă momentul
trecerii de la versul laborios şi greoi la muzicalitatea specifică operei
lui Eminescu.
Textul are patru secvenţe în funcţie de vocea feminină şi cea
masculină. Poezia stabileşte o antiteză între două viziuni asupra
lumii şi asupra dragostei: fata reprezintă făptura comună ce trăieşte
condusă de afecte într-o lume  concretă în timp ce bărbatul
simbolizează omul de geniu, care se ghidează în funcţie de raţiune şi
preferă să se cufunde în gândirea filozofică şi să nu-şi trăiască
povestea de dragoste. Prima secvenţă cuprinde primele trei strofe
reprezentând geniul surprins în contemplarea ideilor înalte. În
aceste strofe este cuprinsă chemarea tinerei îndrăgostite – o altă fată
de împărat care încearcă să-l aducă în lumea terestră pe un alt
Luceafăr. Această secvenţă cuprinde ideea caracterului trecător al
tuturor amăgirilor pământene şi eternitatea idealului cosmic.
A doua secvenţă cuprinde strofa a patra. Din această strofă începe
caracterizarea tinerei fete („…un fel de semizeitate răsărită deodată
lângă el” cum spunea Călinescu). Ea este „mititica”, apoi are faţa
„roşie ca mărul” şi păr de aur, pentr ca în final, să devină „dulce
minune”, adică o proiecţie în mit.
Secvenţa a treia cuprinde strofele V-XIII . În aceste strofe, dulce,
ademenitoare şi vicleană, fata încearcă să-şi atragă iubitul în lumea
ei terestră. Astfel, ea ăl invită să „coboare” într-un spaţiu de
minunată frumuseţe, ale cărui componente aparţin atât planului
cosmic, cât şi celui terestru.
În secvenţa a patra  tânărul rămâne singur, cu un dor infinit
deoarece amăgirea iubirii durează doar o clipă, iar la plecarea
acesteia în urmă rămâne doar tristeţe. Coborât din „ceruri nalte” în
lumea amăgitoare, tânărul reface destinul luciferic al eroilor
eminescieni, iar ultimul vers („Totuşi este trist în lume”) exprimă o
oboseală dilatată cosmic. Sentimentul nostalgic din primul vers al
strofei devinde durere sfăşietoare în versul al treilea, exprimată prin
repetiţie şi exclamaţie.
Concluzia poeziei este că prezenţa sau lipsa florii albastre, nu
modifică viaţa plină de tristeţe a fiinţei romantice

https://pregatirebacalaureat.wordpress.com/mihai-eminescu-floare-albastra/