Floare albastra de Mihai Eminescu comentariu

Floare albastră

Poezia „Floare albastră” de Mihai Eminescu a fost publicată la 1

aprilie 1873 în revista „Convorbiri literare. Formată din 14 strofe, poezia
este o poezie a naturii şi iubirii, alături de „Lacul” sau „Sara pe deal”.
Tema poeziei este iubirea şi soarta omului superior care nu se poate
împlini prin dragoste. Textul este,de asemenea, o meditaţie asupra
posibilităţilor fericirii şi cunoaşterii, asupra condiţiei existenţei (între concret
şi absolut)
Titlul poeziei, utilizat ca motiv şi în creaţia lui Novalis, este un simbol
al nostalgiei infinitului, al dorului nemărginit, al iubirii duse dincolo de
limitele timpului. În folclorul românesc, floarea albastră este „floarea de nu-
mă-uita”, din această perspectivă titlul sugerând infinitul amintirilor, făcând
legătura între clipă şi eternitate.
Poezia aparţine etapei revoltei romantice şi reprezintă momentul
trecerii de la versul laborios şi greoi la muzicalitatea specifică operei lui
Eminescu.
Textul are patru secvenţe în funcţie de vocea feminină şi cea
masculină. Poezia stabileşte o antiteză între două viziuni asupra lumii şi
asupra dragostei: fata reprezintă făptura comună ce trăieşte condusă de
afecte într-o lume  concretă în timp ce bărbatul simbolizează omul de
geniu, care se ghidează în funcţie de raţiune şi preferă să se cufunde în
gândirea filozofică şi să nu-şi trăiască povestea de dragoste. Prima
secvenţă cuprinde primele trei strofe reprezentând geniul surprins în
contemplarea ideilor înalte. În aceste strofe este cuprinsă chemarea tinerei
îndrăgostite – o altă fată de împărat care încearcă să-l aducă în lumea
terestră pe un alt Luceafăr. Această secvenţă cuprinde ideea caracterului
trecător al tuturor amăgirilor pământene şi eternitatea idealului cosmic.
A doua secvenţă cuprinde strofa a patra. Din această strofă începe
caracterizarea tinerei fete („...un fel de semizeitate răsărită deodată lângă
el” cum spunea Călinescu). Ea este „mititica”, apoi are faţa „roşie ca mărul”
şi păr de aur, pentr ca în final, să devină „dulce minune”, adică o proiecţie
în mit.
Secvenţa a treia cuprinde strofele V-XIII . În aceste strofe, dulce,
ademenitoare şi vicleană, fata încearcă să-şi atragă iubitul în lumea ei
terestră. Astfel, ea ăl invită să „coboare” într-un spaţiu de minunată
frumuseţe, ale cărui componente aparţin atât planului cosmic, cât şi celui
terestru.
În secvenţa a patra  tânărul rămâne singur, cu un dor infinit deoarece
amăgirea iubirii durează doar o clipă, iar la plecarea acesteia în urmă
rămâne doar tristeţe. Coborât din „ceruri nalte” în lumea amăgitoare,
tânărul reface destinul luciferic al eroilor eminescieni, iar ultimul vers
(„Totuşi este trist în lume”) exprimă o oboseală dilatată cosmic. Sentimentul
nostalgic din primul vers al strofei devinde durere sfăşietoare în versul al
treilea, exprimată prin repetiţie şi exclamaţie.
Concluzia poeziei este că prezenţa sau lipsa florii albastre, nu
modifică viaţa plină de tristeţe a fiinţei romantice