Floare albastră, de Mihai Eminescu

Poezia a apărut în revista „Convorbiri literare” (1873), împreună cu Înger și demon

Motivul literar al florii albastre capătă sensuri multiple în creația lui Eminescu.
Astfel, în poemul Călin. File din poveste, natura feerică a pădurii de argint e
împodobită cu această minunată floare albastră: „Flori albastre tremur ude în
văzduhul tămâiet”. Tot astfel, în nuvela Sărmanul Dionis, eroul cu trăsături
demonice Dan, în timp ce-și făcea plimbarea într-o luntre cu iubita, „își reazemă
fruntea încununată cu flori albastre, pe genunchiul ei”.

Titlul poeziei este o metaforă care reprezintă viața, cu care poetul învăluie
chipul candid al iubitei, sugerat de ochii albaștri, un atribut al iubitei, prezent
în poezia erotică.

Pornind de la titlul Floare albastră, ca simbol romantic al aspirației către un

ideal de puritate deplină, Tudor Vianu, în studiul Poezia lui Eminescu, făcea
această diferență esențială dintre simbolul florii albastre la Novalis și la
Eminescu: „Floarea albastră e pentru Novalis simbolul unei aspirații tulburătoare,
al nostalgiei către îndepărtata patrie a poeziei. Înțelesul simbolului este la
Eminescu mai puțin special pentru că el nu răsfrânge decât iubirea pierdută, dorul
orientat către trecut”. Prin urmare, la Novalis, ca și la Carlo Leopardi, floarea
albastră apare ca un simbol al purității, sugerând și infinitul. La Eminescu,
floarea albastră reprezintă viața, albastrul simbolizând infinitul, iar floarea,
iubita.

Eminescu, în Floare albastră, cântă triumful vieții asupra abstracțiilor

transcendentale de care era dominat poetul.

Poezia cuprinde paisprezece strofe (14 catrene) cu măsura de șapte – opt silabe,
ritmul trohaic. Rima este îmbrățișată.

Monologul fetei, punctat în două strofe de intervenția poetului, exprimă două idei
fundamentale. Prima: ideea cunoașterii absolute, care este exprimată prin reproșul
fetei în primele trei strofe, că poetul se gândește la geneza universului, la un
întreg univers de cultură și de creație antică: „Iar te-ai cufundat în stele / Și
în nori și-n ceruri înalte? (…) În zadar râuri de soare / Grămădești în a ta
gândire / Și câmpiile Asire și întunecata mare / Piramidele învechite urcă-n cer
vârful lor mare”. Metaforic, geneza universului este sugerată prin „râuri de soare”
și „întunecata mare”, iar universul de cultură, prin câmpiile Asiriei și piramidele
învechite. Intervenția indirectă a poetului în strofa a IV-a, se referă la
consimțământul temporal. Iubita primește epitetul de „mititca”, din partea poetului
care socotește că „Ah! Ea spuse adevărul”.

A doua idee este a cunoașterii pământene, reliefată prin chemarea poetului de către
fată în codrul cu verdeață, lângă trestia cea lină, promițându-i „o lume de farmec”
și de împliniri erotice alături de ea. În Dorința, poetul își cheamă iubita în
codru, sub ramurile ocrotitoare ale teiului.

Invitația la iubire de către fată se realizează într-un cadru rustic, iar motivele:
codrul, trestia, luna sunt prezente și în poeziile Dorința, Sara pe deal.

Floare albastră, ca Sara pe deal, îmbină organic sentimentul iubirii cu evocarea

unui peisaj rustic: „Hai în codru cu verdeață / Und´ izvoare plâng în vale”,
„Acolo-n ochi de pădure / Lângă trestia cea lină” și „Sub bolta cea senină / Vom
ședea în foi de mure (…) / Eu pe-un fir de romaniță / Voi cerca de mă iubești”.
Este o evocare a atmosferei folclorice, a peisajului natal. Nu numai atmosfera e
rustică, dar și concepția despre dragoste e populară și de aceea peisajul e solar,
nu doar selenar: „Și de-a soarelui căldură / Voi fi roșie ca mărul”.
Strofa a patra poate fi comparată stilistic cu penultima strofă din O, rămâi:
„Astfel zise mititica (…) / Eu am râs, n-am zis nimic”; „Astfel zise lin pădurea
(…) / Și am ieșit în câmp râzând”. Chipul candid al iubitei, care simbolizează
viața, al cărei chip e sugerat de ochii albaștri, un atribut al iubitei prezent în
poezia erotică.

A doua intervenție a poetului, în strofa a treisprezecea, ilustrează exuberanța

sentimentului de care e cuprins, dând iubitei epitetele de „frumoasă”, „nebună”,
„dulce floare”.

Concluzia din ultima strofă exprimă ideea că iubirea lor apune înainte de a se
împlini și că totuși iubirea e nemuritoare, idee exprimată prin metafora simbol
„dulce minune”: „Și te-ai dus dulce minune / Și-a murit iubirea noastră. / Totuși,
este trist în lume”.

Ultimul vers a stârnit multe nedumeriri între exegeții eminescieni și Titu

Maiorescu a receptat forma: „Totul este trist în lume”. Oricât de enigmatic pare
acest adverb, el este solicitat în mod firesc de spulberarea iluziilor poetului și
de aceea el consideră că prin acest adverb subliniază ireversibilitatea unei
fericiri miraculoase. Acest adverb va fi utilizat și de Tudor Arghezi în finalul
poeziei De ce-aș fi trist.