EUGEN BARBU

Eugen Barbu, (n. 20 februarie 1924, București – d. 7 septembrie 1993, București) unul dintre
cei mai controversați prozatori români postbelici, a fost o personalitate complexă și influentă în
literatura română. El a fost un scriitor prolific, jurnalist, scenarist și pamfletar. A devenit cunoscut
pentru operele sale, cum ar fi “Groapa”, “Șoseaua Nordului”, și “Săptămâna nebunilor”. A fost
jucător şi antrenor de fotbal, tipograf şi corector de editură. În publicistică, a debutat în 1941, cu un
foileton în ziarul "Fapta". A frecventat cenaclul "Sburătorul". A fost redactor-şef al revistei
"Luceafărul". După debutul ca novelist, cu volumul "Gloaba", în 1955, s-a afirmat ca romancier,
publicând "Balonul e rotund" şi "Unsprezece", ambele pe teme sportive. Cu toate acestea, scriitorul a
fost și o figură controversată din cauza legăturilor sale cu regimul comunist și acuzațiilor de plagiat în
anumite opere literare.
Așa cum mărturisea chiar el, Eugen Barbu s-a născut într-o familie modestă, fiind fiul unui
tâmplar. (după unii biografi, el ar fi fost fiul natural al scriitorului Nicolae Crevedia- simpatizant al
mișcării legionare). Copilăria sa a fost marcată de sărăcie și de lipsa unor privilegii materiale. Totuși,
această condiție umilitoare l-a făcut să fie mai atent la detalii și mai curios, dezvoltându-i o fantezie
bogată și o plăcere de a imagina. Eugen Barbu își amintea cu putere cum a fost frustrat că, deși ieșise
primul în clasă ani la rând, nu primise decât medalia de argint și de bronz. În clasa a patra, când
meritul său era evident, premiul I i-a fost acordat unui băiat de inginer. Motivul? Mama băiatului
putea să aducă la finele anului buchete de crini, ceea ce a influențat decizia dascălilor. Această
poveste ilustrează cum influența socială și starea părinților pot afecta recunoașterea meritului și
adevărata valoare a unei realizări.
În ciuda controverselor, Eugen Barbu a fost laureat al Premiului Herder. Acest premiu i-a fost
acordat în 1974 și a fost o recunoaștere a contribuției sale literare. Totuși, legăturile sale cu regimul
comunist și alte aspecte controversate au continuat să îl însoțească pe parcursul carierei sale.

La romanul “Groapa” , scriitorul mărturisea că a lucrat la timp de zece ani, refăcându-l de

treisprezece ori înainte de a-l publica. Numărul treisprezece i-a purtat noroc, deoarece la apariție, în
1957, romanul a avut un mare succes atât în țară, cât și în străinătate. Publicul din afara țării a fost
extrem de atras de izul naturalist al romanului.
 Bucureștiul anilor '40 era un oraș cu cinci gropi de gunoi, iar fiecare groapă adăpostea oamenii
săi, fiecare având povestea sa. Mirosul din acele locuri era asemănător peste tot: gunoaie
putrezite, speranțe murdărite, sărăcie, promisiuni deșarte și rachiu prost. Atmosfera sumbră și
fetidă a mahalalei Cuțarida este reconstituită în paginile romanului. Personajele, precum Grigore,
Stere, Lina și Gogu, trăiesc într-un mediu aspru, în care sărăcia, promisiunile deșarte și lupta pentru
supraviețuire sunt la ordinea zilei. Zidarii și ceferiștii, cu viața lor dificilă, contribuie la construirea
micului așezământ, iar biserica ridicată cu greu de Primărie , unde vine să slujească Popa Metru,
devine un simbol al comunității.
În 1974, Eugen Barbu scria în „Jurnal”: „Pe la optsprezece ani, influenţat şi de moda literară
care bîntuia pe atunci, imaginam aventuri şi idile consumate pe insule îndepărtate de care nu mai
auzisem. Ne aflam în plin război şi se pare că această nevoie de a evada din realitatea înconjurătoare,
detestabilă, îşi avea o explicaţie firească. Într-o sîmbătă seara, spre toamnă, într-unul din acele
ceasuri cînd simţi că urci pe rînd toate treptele nevăzute ale melancoliei, m-am trezit în faţa unui
geam aburit de frizerie prin care se desluşeau umbrele mai multor muşterii. Cineva scrisese cu degetul
pe placa de sticlă o invitatie simplă: treci şi te tunde! Prăvălia aceasta mică, cu streaşină ca un
cozoroc de şapcă, mai există şi azi, undeva în apropierea şoselei Ştefan cel Mare. Mi se pare că dacă
aş mai trece într-o sîmbătă seară pe acolo, aş putea auzi acea pasăre bătrînă, un sticlete cu duh pe
care l-am ascultat cu ani în urma, cînd uşa acelei frizerii s-a deschis şi s-a născut ideea de a scrie
«Groapa».”
Acest fragment apare deseori la începutul cărţii, la secţiunea „Mărturisiri”, deşi are sens doar
după ce volumul este parcurs. Criticul literar Şerban Cioculescu scria: „Dacă s-ar face o anchetă cu
privire la cele mai bune romane din literatura noastră, n-aş ezita să înscriu printre ele şi «Groapa» de
Eugen Barbu... Ţin să stărui asupra poeziei romanului, care la întîia lui apariţie în volum a ridicat şi
obiecţii, necruţîndu-i-se calificarea de «naturalist». Dacă naturalismul lui Zola şi al şcoalei de la
Medan s-au caracterizat prin stăruinţă exagerată asupra instinctelor brutale şi a eredităţii încărcate,
precum şi a plăgii alcoolismului, micul univers al "Gropii" se individualizează prin pasiuni primitive mai
adesea sănătoase şi printr-un plein-airism robust, iar însăşi mizeria şi moartea au altă tonalitate, mai
puţin sumbră şi niciodată repulsivă pînă la îngreţoşare (efectul parcă sistematic vizat de epigonii
zolişti). Scrisul lui Eugen Barbu oferă tot felul de surprinderi, dar mai ales concizia rară, frazarea
scurtă, sacadată, dialogul concentrat, nervos, veridic.”
Utilizând magistral imaginea unei lumi, Barbu reușește să dea naștere plăcerii de a citi.
Cuțarida, ca un al Macondo, e rama povestirilor și substanța lor, asemeni Hanului sadovenian. E
întregul în care se revarsă și se împlinesc fragmentele, dar și supradestinul la care se conformează
toate celelalte destine. Prezența de fundal și totodată de prim-plan, căci din supra-personaj, Groapa
în sine devine aici chiar un supra-motiv. Pe sub ochi ni se perindă astfel o umanitate dură și
sentimentală, de o mare diversitate și autenticitate; gunoieri, lucrători, la morgă și abator, prăvăliași,
ghicitoare, zidari, popi, lăutari și tramvaiști. Sugestia centrală a titlului este de jos, de decădere, una
degradantă însă, lipsită de orice sublim, căci Groapa nu e nici hău, nici genune, nici abis- oamenii
Gropii nu sunt totuși niște simpli mizerabili, complex amestec de corupție și inocență, violență și
tandrețe, instincte brutale și elanuri generoase până la anarhie, ei sunt, cu toată mizeria lor
niște ,,neînvinși’’ care-și cer dreptul la viață: ,,Barbaria acestei lumi, cu farmecul ei, cu sordidul ei și cu
măreția generozității, dar asta-i ceva ce trebuie născut, menționa în Jurnal autorul.
Romanul lui Eugen Barbu, nu este o lectură confortabilă. Este o călătorie care te zdruncină și te
aruncă într-un trecut aspru, dar fermecător. Scufundarea în această poveste înseamnă a cunoaște
neiertătoarea mahala bucureșteană într-un mod pe care nici nu l-ai fi crezut posibil.
Acest roman s-ar putea numi la fel de bine ,,o sută de ani de singurătate colectivă”. Tonul în
care Barbu zugrăvește această lume tragică e unul de poezie aspră, de pitoresc fascinant, profund
îndatorat esteticii urâtului, dar niciodată compromis de sentimentalismul vechilor pictori ai
mahalalei. Penumbra Gropii e cea a unei lumi subterane în care soarele răzbește rar. Pentru cititori
mahalaua reprezintă atlasul exemplar al comorilor acestei lumi, un vehement dar și o vibrantă
pledoarie pentru demnitatea ființei umane, parafrazând parcă avertismentele vechilor hărți
medievale, nu încetează să reamintească: ,,Aici sunt oameni’’.