Nina Grigoras Vicol - Se-Ntorc Basarabenii Acasa

Editura NAPOCA STAR
Editura NAPOCA STAR

Piața Mihai Viteazul nr. 34/35, ap. 19
tel./fax: 0264/432.547, mobil: 0740/167461
Cluj-Napoca
Director de editură: Dinu Virgil-Ureche

Redactor șef: Voichița Vereș
Coperta I, foto 1: Cortegiul satului la funeraliile lui Grigore Grigoraș;

foto 2: Casele familiei Grigoraș.
Coperta IV: Nina Grigoraș la 25 de ani
© Autoarea, 2009
ISBN 978-973-647-665-5
NINA GRIGORAȘ VICOL
SE-NTORC BASARABENII
ACASĂ
Memoriile autoarei din Dăncăuții Hotinului de pe Nistru
Ediție restitutio, prefață și note de

Teodor Tanco
455961
B.C.U. IAȘI
Editura NAPOCA STAR

Cluj-Napoca, 2009
Se dedică memoriei tatălui meu Procopie Grigoraș
și consătenilor din Dăncăuți, deportați în Siberia, în
1940-1941 și după 1944, omorâți, întemnițați și
refugiați oriunde.
) Autoarea
4 IAN. 2010
Memoriile Ninei Grigoraș Vicc
Prefață
Textul cărții Ninei Grigoraș Vicol oferă cititorului o deschidere

spre lectură tangentă postmodemismului, iar comentatorului comparatist
o argumentare la ideea de schimbare, de altceva literar, în pragul
civilizației intemetului.
Departe de a fi Se-ntorc basarabettii acasă exemplul plenar al
noului drum și travaliu al prozei actuale, însă istoric este altul decât cel
„în dulcele stil clasic” ori al „realismului socialist”. Memoriile acestea
sunt un titlu care se însumează celor multe de la sfârșitul secolului XX și
începutul acestuia din noul mileniu IU. O astfel de alunecare a textului
spre cititorul inclusiv citadin e posibilă.
în sfârșit, mulțimea aceasta sau puzderia de cărți biografice a
mai zăvorât granițele dinspre clasic și tradițional, deschizându-le cele
spre memorial și autobiografic; punctând psihologic. Ele s-au datorat și
oamenilor care au tăcut decenii, în închisori și ostracizări, ca virtuali
autori și cititori, ce s-au trezit cu o libertate politică în față și în conștiințe
și ispitiți de cuvântul mărturisitor despre ce a fost pentru ei comunismul
și extremismele în România 45 de ani, suportat într-o tăcere controlată și
o exprimare cenzurată, până și cea orală; cuvântul scris fiind omorât în
fașă.
Șuvoiul spumos făcător de cărți de tot felul, ca genuri și specii, a
fost și rămâne diletant. Nu face excepție proza și nici cartea din paginile
ce urmează; rara avis.
Nu au stat în fața valului ca modele, să fie stânci de granit, nici
scriitorii profesioniști. Excepții prin exemplele oferite sunt tot căutări,
neconstituite într-un curent sau moment despărțitor de trecut. Cazurile
individuale sunt rare. De aceea, se scrie azi cum se vorbea la Tumul
Babei, fiecare în măsura posibilităților literare și intelectuale.
I
SE-NTORC BASARABENH ACASĂ
Predominant cantitativ, proză de sentiment, mărturisitoare nemijlocită a

simțirilor.
Eschivă de la acestea, în critică, dar și în proză, cu tentă de
replică elitistă este jurnalul intim. Se practică de unii exagerat: se scrie
dimineața, se tipărește după-amiaza despre vremuri și oameni când ei au
tăcut (asemenea cărților de sertar care n-au existat), acum izbucnind
sentențios și cu cinism.
Caz aproape unic și rămâne exemplu Petru Popescu. Nu de azi
altfel. încă de la tipărirea romanelor Prins și Dulce ca mierea e glonțul
patriei, sunt forme noi de comunicare a autenticității și sincerității
auctoriale, cu un anume realism (dehors) și anunță subiectivitatea
scrisului românesc. El își pregătește stilul cu opțiunea scrisului la
persoana întâi singular. Duce mai departe începutul lui Camil Petrescu.
Este mai mult o metodă, decât un curent ori direcție, deosebită și
potrivită unei anumite literaturi istorice. Din care este și această carte,
prin conținut și stil sau metodă de scris.
Mai ilustrativ și cognoscibil este fenomenul social care în
desfășurare istorică se identifică prin pluralul: refugii, refugiați,
refugieri. De România, începând cu deceniul 5 și în continuare: este
vorba și de literatură. De acel an 1940 și fragmentările teritoriale întreit
dimensionale; consecințele în nord-est prelungindu-se până azi...
Dacă genul liric a înregistrat cărți ale băjeniților în spațiu și timp,
epic aproape nimic n-a ajuns artă din cutremurătorul cataclism național
românesc. Artistic, o carte de răsunet a refugiatului nu există în literatura
română și a ei istorie.
In subiectivitatea-mi pregnantă, o consider cu bună-credință pe a
lui Paul Goma și rămâne „copilărie basarabeană” Din calidor, exemplul
ce mereu se cita și se va citi. Autorul continuă prin reluări leit-motivul
acesteia, dar eroul, generația, entitatea ajunse pe alte praguri, maturizat
și cronicizat de-acum fenomenul.
Retrospectivă târzie și de aceeași sorginte, cu aceeași
specificitatea copilăriei este cartea Ninei Grigoraș Vicol Se-ntorc
basarabenii acasă, doar că reflexivitatea pulsează optimism și echitate.
6
Memoriile Ninei
■
Soarta pribeagului transilvan, într-o durată efemeră, fenomenul

aproape de mărimea unei comunități europene, nu și-a găsit naratorul
atunci. Cândva mă voi întoarce acasă (de T.T.) este o izbucnire târzie a
pătimirii neuitate.
în exemplele mai înainte numite, aducere spre cititor, și cât este
literatură, o fac autorii numiți și nenumiți care atunci erau persoane și au
trecut în personaje; toate fiind scrise la persoana întâi.
Dar toate aparțin și, atât cât sunt proze, constituie demersul
literar postdecembrist, enunțat la început
Nina Grigoraș Vicol, pe lângă exemplara-i viață de „refugiată în
țara ei”, convinge cu scrisul și paginile ce urmează că este o româncă
luptătoare din falanga celor cu astfel de părinți, iar cu viața-i gata de
diurn, în orice clipă, spre casa din lunca Nistrului. Așteaptă un 21 iunie;
e în acord și cu, sau, un 27 martie...
J
i
Teodor Tanco
7
SE-NTORC BASARABENII ACASĂ
Note la Ediția restitutio

O carte ca puține altele, cu acțiune din viața basarabenilor căzuți iar
sub teroarea ocupanților și pe drumurile pribegiilor, din care se face, se
desface și se reface textul memoriilor autobiografice: Se-ntorc basarabenii
acasă. Urmare a încetării colaborării semnatarelor Valeria Certăzeanu
Zorilă și Nina Grigoraș Vicol a cărții Troița de la Dăncăuți, Editura „Terra
Nostra”, Iași, 2006, 295 pagini, care a eșuat într-un conflict judiciar fără
finalizare, de vinovăție nevinovată în fața instanțelor, se constituie noua
ediție. Faptul negării celeilalte părți auctoriale este anticipat de către
adevărata producătoare a textului manuscris al cărții și conscris de primul
editor prin menționare pe pagina 2, sub formă de voință unilaterală,
arătându-se că a fost respectiva „Tranșa a Il-a, revizuită și adăugită de Nina
Grigoraș Vicol”.
Aceasta a mai fost vitregită și de editor care îi sustTase copyright-ul
pe seama editurii menționate.
Infirmă colaborarea, la nivelul acestui substantiv, a altei persoane și
a aportului determinant al editurii, inclusiv iconografia personală și de
familie a Ninei Grigoraș Vicol, între paginile 296-312 ale cărții.
Iar textul, narațiunea în totalitate, scriere și personaje în cap cu cel
principal, se confundă în sorgintea unicului autor - Nina Grigoraș Vicol.
Confirmă aserțiunea însăși „coautoarea” Valeria Certăzeanu Zorilă în
scrisoarea din 14.11.2003, reprodusă pe pp. 315, 316, expediată din Târgu
Jiu Ninei Grigoraș Vicol la Iași, extaziată de textele ce le-a primit,
nerăbdătoare în așteptarea „celorlalte pagini de aur” (firește, cu apreciere și
competență de amatoare). Aceasta intenționa să scrie o carte, în sine crede
că a și „scris-o”, punând manuscrisul celeilalte, caiet după caiet, pe măsură
ce i se trimitea de la Iași, ca răspuns la niște chinuite de întrebări, și urma
s-o înveșmânteze cu titlul Drumul spre Golgota. Valeria Certăzeanu Zorilă
se considera autoare a amintirilor și mărturisirilor trimise în scris de Nina
Grigoraș Vicol, și o asigura că le va aduna în cartea „care va fi dedicată
d-voastră și martirilor deportați în Siberia”, cum reiese din scrisoarea în
8
Memoriile Ninei Grigoraș Vicol
facsimil; savurându-și naiv și anticipat succesul literar și victoria editorială

de beneficii exorbitante. Ea nu știa sau nu vrea sa știe că e rușine și mare
păcat să furi durerea unora care îți mărturisesc, iar tu s-o faci carte, durere
care nu se poate cunoaște decât dacă ai trăit-o și nu se poate trăi ca în textul
acesta decât dacă ai fost refugiat... ca autoarea.
Prin sufletul ei cartea este a Ninei Grigoraș Vicol; trupul se mai
cosmetizează (reușit uneori, dar egoismul provoacă în acest context un
casus belii).
Valeria Certăzeanu Zorilă, prin al său travaliu scriitoricesc la carte,
nu era de drept autoarea; nu avea cum să cunoască acea lume a cărții. Ea
este inițial în rol de gazetar ce pune întrebări la o temă care nu o cunoștea,
un rol de intervievant, așadar, cum rezultă din corespondența dintre cele
două, apoi își permitea câteva comentarii, ca legătură între părți, respectiv
capitole, în marginea textelor din cele 6 caiete (nerestituite, cu excepția unui
’
B.C.U. „M. EMINESCIT IAȘI
xerox a celui cu nr. 2) ale Ninei Grigoraș Vicol. Acestea sunt aproximativ
10-20 de pagini din cuprinsul cărții pe care are trecut numele prim pe
copertă, care se elimină total din ediția restitutio, text și nume. Dacă au mai
rămas influențe și prelucrări ale celeilalte, și-a asumat răspunderea fiindcă
n-a restituit originalul la 5 capitole ale autoarei.
Valeria Certăzeanu Zorilă are mai curând rostul de redactor de carte
cu atribuții de stilizator („Persoană specializată în stilizarea textelor”, DEX,
p. 893), și de bun corector la Troița din Dăncăuți, ediția 2006, tranșa a H-a
(tranșa 1 nu o cunosc), din care s-au tras 70 exemplare distribuite gratuit
Pentru aceasta și pentru stimularea prin scrisori a autoarei și a oboselii de
subtilizare a rândurilor în text, se cuvin gratitudini și mulțumiri din partea
unicei autoare (le are și pe ale mele), că a întreținut acea combustie
nădăjduitoare și a conservat originalul (oriunde s-ar afla păstrat el în
prezent).
Provocatorii dezghețului sufletesc care au pornit șuvoiul
mărturisirilor mărturisite pe hârtie de Nina Grigoraș Vicol, refugiată în
România sunt două persoane din preajmă în sejururile la Sângeorz-Băi,
asistenta medicală Eugenia (Ady) Olar Gurlea și inginerul electrician
Constantin Butucelea; acolo unde s-au cunoscut într-o vară cele două cu
numele pe copertă.
Prezenta ediție restitutio s-a constituit pe textul exclusiv al autoarei
Nina Grigoraș Vicol din cartea tipărită (îngrijitorul asumându-și
9
răspunderea totală), înlăturând orice rând interogativ sau pagină

interpretativă a celeilalte (de profesie asistentă medicală, dar cu experiență
editorială). S-a renunțat la titlurile capitolelor și la lungimea textului,
inserând din el doar două treimi, atât cât s-a considerat că aparține genului
epic, prozei cât de cât; o altă structurare având de data aceasta memorialul
autobiografic, acum carte de autor, scrisă la persoana întâi singular.
Formatul și dimensiunile ei au fost restrânse la cele tradiționale ale genului.
A fost preferat acest titlu, Se-ntorc basarabenii acasă, cu câteva
sensuri istorice și actuale, sociale și personale.
Până și subtitlul nu este întâmplător, Memoriile autoarei din
Dăncăuții Hotinului pe Nistru. Dar din geografia locului, prin jocurile
politicului, au fost rupte provinciile și ținutul de la țara-mamă, separând
frate de frate, iar autoarea în carte dezvăluie însângerările românilor, urcate
și dezvăluite suferințele până la tragediile oamenilor de-acolo, după 1940,
1944,1991, continuate parțial și azi.
Autoarea, respectiv personajul principal, are respirația, inclusiv a
faptelor, pentru scrierea trăirilor sale și așezarea în pagină de tipar, aduse la
zi, întregind o virtuală parte a doua a memoriilor nesfârșite aici.
Până și dedicarea acestei cărți eroilor, morții și vii, emoționează; are
profundul mesaj de răbdare și așteptare.
Refugiul sufletesc și de destin al Ninei Grigoraș Vicol, sub altă față,
nu s-a încheiat. Este de-o natură cu al Aniței Nandriș-Cudla, conpmânteana
din Țara Fagilor de-atunci tot desfrunziți și al lui Paul Goma, între ale cărți
se așază memorialul documentar artistic Se-ntorc basarabenii acasă.
Actuala ediție era necesară.
Ea păstrează ortografia din precedenta, care este cea mai apropiată
de a Academiei Române.
Teodor Tanco
10
Memoriile Ninei Grigoraș Vîcol
1
Sufletul și mintea unui om sunt largi... Așa ne-a dăruit pe noi,
Creatorul, în ele încap multe. Multe sunt și amintirile mele pe care
timpul, singurul făuritor al existențelor noastre, între cele două praguri,
naștere și moarte, nu le-a putut șterge, nici acoperi și nici nu le-a putut
îngropa și, cum s-o fi făcut, când în ele sunt milioane de morți, morți
știuți și neștiuți, frați întru neam, morți ce n-au cruci, morminte și nici
flori pe deasupra, ca să fie cunoscuți, morți de care, azi, cine-și mai
amintește?
Am avut norocul să văd lumina zilei într-o Românie Mare a lui
Ionel Brătianu, într-un sat mic, dar frumos, Dăncăuți, situat în cel mai
nordic punct al Basarabiei de altădată, ce aparținea de plasa Clișcăuți,
județul Hotin. Genetic, am luat ființă din Procopie și Elena Grigoraș,
români get-beget, la 15 ianuarie I928, fiind unul din cei opt copii ai
familiei.
Loc de pelerinaj sfanț al sufletului meu îndoliat, ori de câte ori
îmi amintesc de el, Dăncăuți a constituit ținutul excelent al întemeierii
cugetului meu, al așezării de sine al lui.
Situat ca într-un leagăn, pe drumul ce leagă cele două ape, râul
Prut și fluviul Nistru, satul meu era revărsat pe vale, înconjurat de coline
împădurite și ogoare întregi, coapte în toiul căldurilor.
Ei bine, această frântură de pământ, pierdută la marginile
Europei, unde am venit eu pe lume, făcea parte din Moldova pe care o
găsim, după cum se știe, pe cursul superior al Șiretului, la N-E de
„cărunții” Carpați Meridionali.
11
Este necesar să reamintesc că, de la întemeierea ei ca stat feudal

de sine stătător (1359-1365), Moldova noastră a fost parte integrantă a
României, granița sa ajungând până la Nistru, excepție făcând zona
sud-estică, controlată de tătarii ce, în acele vremuri, o prâdau și îi răpeau,
uneori, femeile.
Lucrul acesta, cu siguranță, este foarte interesant de reținut,
deoarece oricând poate clarifica poziția provinciei noastre în contextul
existenței sale ca nație română.
Moldova de atunci era, totuși, lipsită de autonomie politică, lucru
care, bineînțeles, foarte mult timp, a făcut din ea obiect de târguială
pentru cei puternici.
N-am făcut această remarcă așa, în dorul lelii, ci pentru că
tocmai lipsa aceasta a autonomiei politice a făcut ca Rusia, în urma păcii
cu turcii, de la Kuciuk-Kainargi, din 1774, să devină, pentru întâia
oară, putere „protectoare” asupra Moldovei.
în acel timp și Bucovina a trecut la Austria (1775), căci Poarta
Otomană era interesată de atragerea Imperiului Habsburgic.
Au urmat apoi alte năvăliri, altă pace între Rusia și Turcia, pacea
de la București, din 1812, când sărmana mea fâșie de pământ a intrat iar
în ghearele uliului țarist, care îi dădea, de data aceasta, numele de
Basarabia. Așa cum stă scris chiar în istoriografia României, l-ar fi
adoptat ulterior, după cum și noi am învățat cu toții la lecțiile de istorie a
României.
Copila neajutorată, îndurerata mea Basarabie, și-a trăit calvarul,
cât și propriile-i umilințe, o sută de ani, fiind lăsată la cheiemul celor ce
și-o disputau. Spunând asta, mă refer la faptul că Rusia n-a stat cu
mâinile în sân, a lovit, trecând iute la epurarea în limbă, religie,
obiceiuri, distrugând biblioteci, arhive, considerând că în felul acesta vor
desființa esențele sufletului românesc. Uliul țarist găsea, în această
rusificare, arma principală de creație a omului sovietic, pe care-1 voia
prezent în toată Europa și, dacă ar fi putut, nu numai...
Dar Basarabia era parte integrantă a unității românești. Ca
urmare, ea nu-și putea pierde, așa, deodată, că voiau rușii, acest caracter,
limba română constituind pentru basarabeni expresia clară a existenței și
dăinuirii lor ca români, în acest colț al bătrânului continent. Acest lucru
12
era recunoscut și în vremea respectivă de diverși gânditori și chiar

scriitori ruși. Un exemplu elocvent fiind Danilevski, care afirma, după
cum mai țin eu minte, în cartea sa „Rusia și Europa”, cam așa: „... pe
lângă necesitatea restituirii Basarabiei României, există și necesitatea ca
Rusia să contribuie la unitatea românească, ajutând reîntregirea
României cu Transilvania și Bucovina”.
Cu siguranță, multe conștiințe s-au găsit, în acele timpuri, să li se
opună, pământul țării neducând lipsă de înțelepți, 1834 fiind anul
hotărâtor în constituirea atât a unei clase intelectuale, cât și, în sfârșit, a
unei opoziții politice, ambele reușind nu numai să mențină în zonă
sentimentul românesc prin scrieri, cântece, întruniri, ci să și contribuie,
în egală măsură, la progresul culturii românești. Hasdeu, Negruzzi,
Stere, Al. Mateevici sunt doar câțiva dintre cărturarii de care îmi mai
amintesc.
Așa a luat ființă mișcarea revoluționară de la 1848 din
Transilvania, Oltenia și Țara Românească cea care, deși înfrântă, totuși a
grăbit cristalizarea celui mai esențial obiectiv politic: Unirea Moldovei
cu Țara Românească, ce s-a și realizat în 1859, ianuarie 24.
A venit apoi 1877 și, odată cu el, războiul pentru independența
împotriva Turciei, război în urma căruia aliata noastră de acum, Rusia,
ne cerea, în urma tratatului de la Berlin, cele trei județe: Cahul, Ismail și
Bolgrad.
Și uite așa, când luată, când lăsată, sărmana noastră Basarabie a
suportat iar dezlănțuirea presiunii de distrugere a omogenității etnice,
până într-o zi...
O zi în care, Dumnezeu, ce vede tot și știe tot, s-a milostivit de
spațiul geo-istoric al României, presărat de oasele martirilor fără nume,
de mama la care, în mod nedezmințit, trebuia să se întoarcă Basarabia,
copil nevinovat și urgisit. Și s-a întors, 27 martie 1918 fiind ziua când
scadența a sosit și pentru Rusia, când, după atâtea și atâtea suferințe,
nația română a reînviat prin marea Unire a Basarabiei, Transilvaniei și
Bucovinei. După veacuri și veacuri, în ciuda tuturor vitregiilor ce s-au
abătut asupra sa, în ciuda tuturor amăgirilor și pactelor încheiate cu
bulgarii din Balcani, cu polonii de la marginea pământului rusesc, cu
ungurii de la poalele Carpaților, cât și în ciuda convertirilor și
13
expansiunilor teritoriale, țara mamă se rearanjase, intrase în ordinea

firească a continuității, noul regim instituit făgăduind autonomie și viață
proprie tuturor popoarelor din vechea Rusie. Dumnezeu făcuse dreptate,
cum însuși Luca, în capitolul XII, versetul 33, zicea: „ca cer nou și
pământ nou ți-a tăinuit ție ca locuință dreptatea...”.
Așadar ucenicia vieții mele mi-am început-o în județul Hotin,
din care făcea parte, cum am mai zis, și satul meu natal, Dăncăuți.
Hotinul este așezat pe fluviul Nistru. La Hotin, mai precis la
Otaci, se întâlneau cele trei țări vecine: România la dreapta de Nistru,
Polonia și U.R.S.S. la stânga de Nistru. Apă măreață, Nistru se înscrie
sub geana de foc a Răsăritului, venind din zările Carpaților de Nord, pe
o distanță de 1352 km. Apă slobodă, Nistrul formează, mai întâi pe o
porțiune, granițe între Ucraina și Republica Moldova, ca, mai apoi, în
drumul său spre Marea Neagră, pânza apelor sale să se regăsească sub
streașinile Hotinului, Moghilev-Podolskiului, Sorocăi, Tighinei,
Tiraspolului și, în cele din urmă, acolo unde valurile mării îl
îmbrățișează acaparator cu brațele-i vii și dantelate.
De altfel, trebuie să specific că, în toată această zonă a României
Mari, când mă născusem eu, împrejurimile cu pomi fructiferi, aurul
soarelui de deasupra, aurul holdelor dedesubt, viile cu boabele ca banii,
colinele domoale, smălțuite cu flori pestrițe, ale căror nume le știam pe
toate, seninătatea cerului, apele Nistrului și Prutului, pădurile tinere ce
umbreau împrejurimile, văzduhul plin de cântece, păsările, gândacii,
însuși pământul, animalele, vântul, ploile și chiar zăpezile abundente
însuflețeau inimile și ochii locuitorilor, din boarea zorilor și până în
amurgul serii, deoarece, toate, toate acestea păreau a le șopti, zi de zi,
dăncăuțenilor mei că, din 27 martie 1918, totul este al lor și numai al lor,
chiar și aerul atât de subțire care le gâdila nările.
într-un cuvânt, odată cu revenirea Basarabiei și Bucovinei la
Patria Mamă, o nouă primăvara renăscuse în ținutul meu care, milostivă
ca orice primăvară, lăsa plugului spinarea pământului, ochiului
priveliștea începutului, mâinilor da energia necesară plămădirii humei,
iar graiului românesc, puterea supraviețuirii.
Doamne, când mă gândesc... parcă toată lumina din lume era
adunată asupra ținutului meu și îmi pare nespus de rău de sărăcia
14
Memoriile Ninei Grigoraș
imaginației mele, ce nu poate reuși să aducă în fața ochilor decât foarte

puțin din coloratura locului meu natal, de atunci.
Ce mai, era atâta liniște și pace când m-am născut eu, încât
nimănui din zonă nu i-ar fi trecut prin minte să umble aiurea, ca acum,
chiar dacă mulți săteni erau încă săraci.
în Dăncăuții ce adăposteau o populație compactă de români,
ruteni și câțiva evrei, viața după 27 martie 1918 decurgea liniștit din
făcutul zilei până-n seară, când, brusc, satul meu devenea animat de
viață; căruțele cu pluguri în ele erau urmate de sătenii ce încă mai aveau
pe tălpile goale țărâna ogoarelor, de fete și flăcăi cu sape pe umeri, toți
flecărind tare și vesel ori cântând; apa fântânii din mijlocul satului era
luată cu asalt de vite, ale căror tălăngi umpleau văzduhul cu sunetul lor,
în timp ce câinii lătrau bucuroși de revedere; femeile pregăteau de zor
cina spre bucuria celor înfometați, copiii ajutau prin curți oferindu-și
prea-plinul energiei, totul topindu-se în umbra leneșă a apusului ce-și
întindea blând brațele peste satul care începea apoi a respira liniștea
serii, premergătoare odihnei binemeritate. Astfel că, din traiul lor zilnic,
doar pacea somnului mai reușea a-i desfereca. Târziu, cine n-ar fi avut
somn ar fi putut desluși cum, în liniștea nopții atotstăpânitoare, doar
mândra lună, cercetătoare, mai căta-n ferestrele satului adormit
Dăncăuțenii mei se adăposteau în căsuțe tipice, cu două camere
și prispă, pe lângă care tufe de flori îi întâmpinau în fiecare dimineață.
Una din camere era destinată vieții cotidiene, iar cealaltă, cea
mai încăpătoare, nelocuită de nimeni, era folosită doar de sărbători, în
special când veneau rudele, având cu toții satisfacția unirii familiei.
în camera de zi, predomina un cuptor mare, cu dublă
întrebuințare, de copt pâine și de dormit deasupra lui. Fiind călduț în
permanență, e lesne de înțeles că era foarte căutat de copii. în fața vetrei
era plita și un hom executat cu măiestrie de zidari pricepuți și
înfrumusețat de fetele din casă. Sâmbăta, se cocea pâinea pentru toată
săptămâna. Flacăra din vatră se prelungea cu limbi de foc până la
jumătatea hornului. Tăvile, pline cu aluat dospit, se băgau în cuptor,
făcând poftă oricui, odată cu mirosul de pâine proaspătă. Hornul
ascundea perfect copiii care dormeau pe cuptor. Tot în camera de zi. mai
era și un prichici ce avea aceeași destinație, loc de dormit pentru cei
15
■ -
SE-NTORCBASARABENII ACASĂ
mari. Nu exista pat în camera de zi și totuși sătenii mei reușeau să

locuiască, chiar dacă familia era mai numeroasă, tocmai datorită acelui
cuptor și prichici pe care noi ne înghesuiam să simțim căldura vetrei.
Pe horn era amplasată o lampă cu gaz. Era pusă la înălțime, ca să
lumineze și ultimul ungher al odăii, unde femeile satului torceau fire de
lână până-n miez de noapte, iar fetele coseau cămăși pentru costumele
naționale ori lucruri ce urmau a le îmbogăți zestrea: fețe de masă, fețe de
perină, cergi, margini de cearșafuri, șervete și multe altele.
Niciodată nu mi-a fost dat să văd pe cineva plângându-se de
oboseală, chiar dacă, a doua zi, se trezeau cu noaptea-n cap.
Tot în camera de zi se afla și o laviță din scândură groasă,
rezistentă, tocmai bună pentru greutatea feciorilor ce veneau la șezători
ori în vizită la fiica cea mai mare a familiei respective. Lavița era
prevăzută cu o gaură mare, în care era pusă furca de tors lâna, fuiorul,
câlții și alte lucruri trebuincioase.
Cealaltă încăpere, mai spațioasă, păstra lucrurile de preț ale
familiei: teancuri de scoarțe, frumos rânduite pe lada de zestre, plină cu
lucruri cusute de mână, burdufe de perini, oale din ceramică, ulcele,
străchini frumos ornamentate de mâini pricepute, icoane, costume
naționale pentru membrii familiei, lenjerii din pânză țesută în casă, toate
după cum erau de harnice fetele și femeile din familia respectivă...
Tata, pe o etajera din lemn de brad, avea și o mulțime de cărți,
aduse de la Iași și București, rânduite după întrebuințare.
între cele două camere era tinda, iar în continuarea tindei era
cămara, prevăzută cu o ușă de intrare direct din tindă.
La exterior, majoritatea căsuțelor noastre erau acoperite cu paie
de secară cu tulpina mai lungă ori chiar cu paie de grâu sau stuf, după
posibilități. Unele căsuțe aveau și câte o prispă expusă privirii
trecătorilor, prispă care, mai ales pe timpul verii, folosea ca loc pentru
primirea musafirilor apropiați, cât și pentru expunerea velințelor,
scurteicilor și a multor altele.
Era o plăcere să treci pe drum și să privești câtă zestre are fata
din casă. Făcute din lut, totuși prispele erau, mai totdeauna, supuse
degradării, cam după două anotimpuri umede, de toamnă și de iarnă,
5
I
16
când precipitațiile cotropeau ținutul. Am avut și eu prilejul sa constat, de

multe ori, de ce forță uriașă dispun picăturile de ploaie adunate la un loc.
Vara, primăvara și toamna mâneam în grădină, însă iama ne
adunam toți zece în camera de zi, în jurul măsuței, la căldura răspândită
de jăraticul tras de mama cu vătraiul în gura sobei. Umăr lângă umăr,
înghesuiți în jurul ei, stând pe scaune, așteptam ca mama să-i
mulțumească lui Dumnezeu pentru preaplinul zilei respective, după
care, rostind cu toții un „Amin”, începeam să savurăm bucatele, căci
mama era o gospodină desăvârșită.
Referitor la căsuțele dăncăuțenilor mei, este cazul să amintesc
aici că toate gospodinele satului, la venirea primăverii și mai ales înainte
de Sfintele Paști, își arătau care mai de care priceperea, hărnicia și gustul
pentru frumos, începând cu tencuitul, văruitul și terminând cu vopsitul
căsuțelor ce deveneau primitoare pentru oricine poposea în sat, căci
sătenii mei erau foarte ospitalieri, sfatoși, dar mai ales veseli, întrucât se
părea că inima o aveau pe limbă, voioșia făcând casă bună cu ei. Mult
mai târziu am realizat că de această stare le depindea întreaga lor putere
de muncă... Și orice drumeț le-ar fi trecut pragul era primit ca și o rudă.
Nu numai mâna omului și priceperea sa făceau minuni în
Dăncăuți, ci chiar și natura părea a contribui la schimbarea înfățișării
sale, sălbaticele locuri sterpe și arse de suferințele îndurate pe timpul
țarilor nemaiexistând, Primăvara și Toamna devenind adevărați
modelatori.
... Da, da... Totul în valea mea natală părea a fi în relații de
interdependență. îți mărturisesc că, oriunde am umblat în lumea aceasta
mare, nu mi s-a părut a mai vedea vreo altă Primăvară ca Primăvara
noastră din Dăncăuți. Câte zile nu mi-am petrecut privind învierea
naturii! Și-atât de limpezi și fermecătoare mi se păreau toate, și-atât de
curioasă Primăvara, cu veșmintele ei moi și mătăsoase, cu părul ei lung,
prins adesea în zeci de tămâioare reunite, cu ochii ei verzi ca crudul fir al
ierbii și, în conturul lucrurilor închipuite, mi-o imaginam trecând peste
coline, cătând cu grijă în drumul său continuu în tot bobul de rouă, în
toți mugurii umflați ai pomilor din zonă, atingerea mâinii ei măiastre
deschizându-i spre soarele șăgalnic, vestindu-ne belșugul.
17
Curioasă mi se părea și Toamna, la cei unsprezece ani ai mei, nu

numai pentru că închipuirea mi-o dezvelea ca pe o doamnă în vârstă,
palidă și cu respirația îngreunată de ploi, ci și pentru abundența ce-o
presăra, cuminte, în hambarele acelora care aveau grijă să-și păstreze
avutul câștigat cu truda lor adunate și să și-1 protejeze de Iama rea și
crudă ce, la noi, venea îmbrăcată în multe și grele sumane de omăt.
... Ei, dar pe măsura trecerii anilor, când de multișor lumea din
Basarabia se depărtase de imperiul țarist, ce alungase oamenii din casele
lor, hărțuindu-i cu biruri grele și bătăi, treptat, și în sat începeau a se
schimba lucrurile, tatăl meu având un rol destul de important în viața
comunității. Exponent a multor generații de oropsiți, el împrumuta
sătenilor, prin discursurile ce le rostea în anumite ocazii, dorința de
progres pe care, cu îndrăzneală și curaj, o îmbrățișau cei harnici. Nu
totdeauna am avut prilejul să-l ascult, însă atunci când am reușit a-i fi în
preajmă, am auzit: „Spuneți, vrem noi oare ca plozii noștri să ducă o
viață altfel decât am dus-o noi? Vrem ca ei să rămână în întunericul
analfabetizării? Vrem ca Dăncăuți să rămână pentru totdeauna un sat
anonim, cu oameni tară importanță?" Intuiția lui clară în ceea ce privea
viitorul, dublată de siguranța cu care își expunea gândurile, a influențat
\ sătenii ce aveau încredere în tata. Azi, cred că puterea lui stătea în
/ încrederea sătenilor.
Cum să vrem, Grigoraș?” se grăbeau să-i zică. „Haideți
atunci să depășim cu toții condiția de bordei în care am trăit și trăim și
de analfabet’ „... Și cum să facem, Grigoraș?” se interesau cuprinși de
neastâmpărul, curajul și forța tatei. „Simplu. Chiar foarte simplu. Punem
temei pe munca colectivă și pe întrajutorare și-o să vedeți cum tulburatul
nostru colț de lume se va transforma într-un sat râvnit de toți!... Ce
ziceți?”
Precum picătura sfredelește piatra, așa și cuvintele tatei
sfredeliseră mințile sătenilor, sădind în piepturile lor entuziasmul, iar
acest admirabil sentiment i-a împins repede spre lucruri mărețe. Ca din
apă s-au ridicat școala, biserica, primăria, gospodării de frunte, un
magazin și chiar două bodegi, unde cei mai bătrâni, la un pahar de vin
și-o vorbă, se minunau de schimbările ce surveniseră în sat. Nimic nu
18
Memoriile Ninei Grigoraș Vico'
mai avea aspectul de altădată, bordeiele rămânând piese de muzeu. Ce

vreți, nu se puteau sărmanii desprinde de trecut... Nu era al lor?
Năzuințele tatei, dragostea lui pentru sat și săteni, libertatea sa de
mișcare, el fiind ales primar al Dăncăuților, îi mobilizase pe toți, chiar și
pe unii dintre cei leneși.
Așa s-a impus tata în ochii mei pentru întâia oară, prin
permanenta sa legătură cu consătenii săi, cât și prin inventivitate. Fără
scânteia din sufletul său, iară strălucirea sa în ochii mei, n-aș fi avut
acum atâtea amintiri. Atunci s-a născut și supremul, întâiul sentiment de
fericire, din mândria că am un așa tată.
Ar fi trebuit să vorbesc despre școală câte ceva și despre
procesul de învățământ de la noi, și nu despre tata, dar m-a luat valul
amintirilor, el fiind cea mai implicată figură în viața comunității,
persoana care tot timpul se frământa a pune temelie bunăstării tuturor,
simțindu-se parcă răspunzător pentru destinele consătenilor săi.
Să ne întoarcem însă la școală. Ridicată rapid, școala era
impunătoare, așezată într-o curte mare, fapt ce ne bucura inimile de
copii, întrucât aveam suficient spațiu pentru joacă. Cu limba română
făceam cunoștință încă din prima clasă, ea fiind cheia fără seamăn la
care atâta amar de vreme râvniserăm cu toții și care, acum, ne stătea la
îndemână, posibilitățile spre ascensiune fiindu-ne deschise tuturor.
Ați înțeles, desigur că, fiind sub ocupație țaristă până în 1918.
mulți, foarte mulți din dăncâuțenii mei erau analfabeți și, ce era mai râu.
cei bătrâni încercau să-și rețină copiii acasă, mai ales în perioada
lucrărilor agricole, când îi foloseau la câmp ca ajutoare, ori îi trimiteau
cu vitele la păscut. în concepția lor, considerau că ar putea da în ..altele"
de atâta învățătură, susținând că fetelor le este suficientă o zestre cât mai
substanțială și frumoasă și nu o școală. Numai că frecvența în timpul
celor patru clase era obligatorie, școala fiind singura instituție oficială
unde tinerii puteau să-și recapete și însușească limba română scrisă.
Sustragerea de la învățământul primar se pedepsea prin lege cu amenzi
usturătoare.
Și dacă cei mai în vârstă nu reușiseră să scrie ori să citească in
limba română, tinerii din perioada venirii mele pe lume o cunoșteau, unii
din ei reușiseră să învețe la școlile române de după Unirea Basarabiei eu
19
România, iar alții, în mod special, își îmbunătățiseră aceste cunoștințe,

mai ales băieții, în perioada lor de stagiu militar, pe care, de obicei, îl
executau în Vechea Românie de dinainte de 1918.
în perioada în care am mers la școală, cam pe la 1935. procesul
de învățământ se desfășură în două etape: dimineața și după-amiaza.
Acest lucru era îmbucurător pentru cei din sat, întrucât copiii lor se
puteau implica și în activitățile familiale, cum doreau părinții. Așadar,
când unii dintre copii mergeau la școală, ceilalți frați erau la câmp, cu
vitele la păscut ori aveau grijă de cei mai mici, mamele fiind prinse în
alte obligații gospodărești. Alt avantaj al acestui program școlar era
folosirea articolelor de îmbrăcăminte în comun, opincile și sumanele
iama trecând de la unii la alții. Să-i fi văzut cu câtă conștiinciozitate se
grăbeau să ajungă acasă pentru a le oferi în timp optim hainele și
încălțămintea celorlalți frați și surori.
în școală se învăța simultan, câte două clase de vârste diferite
într-o singură sală. Și, în timp ce unii aveau o temă de scris, ceilalți erau
la predarea unei noi lecții ori la tablă, pentru verificarea cunoștințelor.
Din păcate, acest program era valabil doar pentru băieți, fetele
urmând un alt regim de învățământ, având cu totul altă preocupare,
aceea de a îmbogăți zestrea domnișoarei învățătoare cu cât mai multe
obiecte de artă, de la șervete până la fețe de masă brodate, dânsa, în
schimb, scutindu-ne de o participare activă la lecții sau de asistența sa. în
general, fetele se bucurau de absența obligațiilor școlare, mie însă nu
prea convenea, auzisem de la tata de nenumărate ori că „... învățătura e
mama tuturor cunoștințelor viitoare” și că „un spirit fără învățătură
rămâne în tine o ruină sigură”, or, eu, cu toată amabilitatea învățătoarei
mele, nu doream să rămân o neștiutoare. Ce să fi făcut? însă, de voie, de
nevoie, participam la această muncă, din mânuțele noastre luând ființă
adevărate valori artistice, cusute cu migală și măiestrie de artizan. Eram
atât de naive, încât, între noi, se isca o întrecere, care executa lucrarea
mai frumos, dar și în timp record. Când brodam ori coseam, nu stăteam
niciodată în poziție normală în banca, ci stăteam în așa fel, încât să
putem lucra toate deodată la floarea ori modelul repartizat, căci fața de
masă, uneori, avea dimensiuni foarte mari. Astfel că, așezate pe pupitre,
cu picioarele pe bănci, în jurul feței de masă, lucram cu cea mai mare
20
sârguință. Teme de efectuat nu ni se dădeau acasă. In schimb, ni se

împrumutau obiecte la care lucram cu plăcere până noaptea târziu la
lumina lămpii cu petrol, așezată sus pe horn, în timp ce ai familiei
dormeau.
Eu însă, cum doream să nu rămân o neștiutoare, chiar dacă
stăteam în clasă cu spatele la tablă și coseam, eram totuși numai urechi,
străduindu-mă, în liniștea care domnea de obicei la ore, să rețin
explicațiile învățătoarei, indiferent de disciplina care se preda. De un real
ajutor în explicarea lecțiilor îmi era și repetarea acestora de către
Andronovici Petre, un coleg nespus de inteligent și bun orator, pe care ar
fi nedrept să nu-1 amintesc, numai repetarea numelui sau facându-mă,
acum, să mă simt mult mai bine.
Activități școlare aveam multe, dar cea mai importantă, cred eu
acum, era sădirea puieților în apropierea pădurilor, amenajările unor
terenuri, în felul acesta ochiul oricărui călător prin ținut să poată fi
încântat de ceea ce vede. Apoi, trebuie să recunosc, se măreau
suprafețele forestiere, lucru benefic pentru noi toți.
Aveam și activități extrașcolare. Ele constau în organizarea de
excursii. Una dintre cele mai frumoase amintiri fiind cea legată de
cetatea Hotinului, un loc sfanț, un loc de popas și aduceri-aminte,
scumpe pentru fiecare dintre noi. Cercetându-i cotloanele, am descoperit
cu ochii minții, în îndeletnicirile lor de odinioară, pe oamenii ce nu-i mai
văzusem, toate desfașurându-se sub pulberile de aur ale soarelui, atârnat
undeva în niște depărtări nelămurite.
- Ai văzut ceva? mă întreba sora mea, Irina, ghicitoare
neîntrecută a gândurilor mele, dar eu bineînțeles că negam,
alăturându-mă grupului de copii, închizând în creier chipurile
misterioase, înmuiate în conturul lucrurilor închipuite.
Deși numărul cunoscătorilor de limbă română creștea, totuși
puțini erau cei care îndrăzneau a merge la școli superioare. Un prim
impediment erau taxele școlare mari, dar și întreținerea tinerilor, lucru ce
depășea cu mult posibilitățile majorității sătenilor, sărăciți de Rusia
țaristă și care abia acum își reveneau, încropindu-și un avut pentru ei și
pentru copii. Apoi, mai aveau și pârdalnica de concepție potrivit căreia
odraslele lor trebuiau să stea în vatra satului și nu aiurea. Cu toate
21
I
acestea, unii ajungeau a merge la studii la Iași, București, părinții făcând

însă mari sacrificii.
Legat tot de școală, îmi amintesc ca învățătoarea ne aduna pe toți
în „Straja țării”, organizația de străjeri. Aceasta, la rândul ei, era formată
din „cuiburi”. Cuiburile conțineau câte șase elevi. Fiecare „cuib” avea
un șef. Toate cuiburile la un loc formau un „stol”. „Stolul” avea un
comandant. Nu pot spune în cuvinte ce onorată mă simțeam în inima de
elevă, ca șefa de stol, când primeam raportul de la toți șefii de cuiburi,
eu, la rândul meu, raportând comandantului, care nu era altul decât
domnișoara învățătoare. Cine mai era ca mine, mai ales că tot eu
dădeam și tonul pentru începerea imnului țării „Trăiască Regele” și tot
eu dirijam și corul. Asta era într-adevăr o mare fericire pentru mine, o
fericire de o nuanță aparte, potrivită unui suflet de copil.
Confruntarea mea cu viața de elev a mai avut și o altfel de latură.
Nu-mi mai amintesc clar din ce motiv lipsisem de la slujba religioasă.
Chiulangiilor li se aplicau la școală, drept pedeapsă, câteva lovituri
serioase la palmă. Adeptă a principiului că „bătaia e ruptă din rai”,
învățătoarea n-a pregetat, a doua zi, să mi le aplice. Orgolioasă, n-am
putut trece cu vederea asemenea faptă și, nu neapărat pentru duritatea
loviturilor, cât pentru faptul că mă lovise cu o anume satisfacție în ochi,
umilindu-mă în fața clasei. Marcată de eveniment, am hotărât să nu mă
mai prezint la ore, cu toate insistențele mamei și a pildelor ei din Biblie.
Nu pot tăgădui că mă temeam puțin de tata, dar culmea, acesta,
diplomat, n-a insistat. Dimpotrivă, luându-mă deoparte, mi-a zis cu o
desăvârșită calmitate: „Mama mi-a spus că ai hotărât să rămâi acasă.
Cum vrei... Tu hotărăști să fii acolo sau nu... Totuși eu te-aș ruga să-ți
înveți acasă toate lecțiile, absolut la toate disciplinele și acest lucru vreau
să-1 faci fără ajutorul lui Grigore ori al Irinei”. „O să învăț”, am încercat
să-l conving. „Uite, de vei reuși acest lucru, sunt chiar dispus să-ți ofer
un leu pentru fiecare lecție însușită”, a încheiat, lăsându-mă singură să-i
cântăresc propunerea care bineînțeles că m-a ademenit. Era grozav să
câștig o sumă frumușică iară prea mare efort, cu atât mai mult, cu cât
nici nu-ți poți imagina câte dulciuri îmi puteam lua de un leu la vremea
aceea. Ca urmare, m-am apucat temeinic de învățat A fost grozav să
descopăr mulțumirea de pe fața tatei când m-a ascultat, iar în ziua când
22
Memoriile Ninei
am primit suma promisă m-am întors și la școală, tot la îndemnul tatei,

care avea un stil de a ne lua cu binișorul, încât nici unul dintre noi,
copiii, nu-1 puteam refuza, oricâtă doză de încăpățânare am fi avut.
Tata nu a lovit pe niciunul dintre cei opt copii ai săi, nici măcar
atunci când mai făceam și noi, ca orice copil, câte o trăznaie. însă ne
dădea pildă negativă la cină, când, umăr lângă umăr, stăteam toți în jurul
mesei rotunde. Pentru noi era suficient, deoarece o seară întreagă se
glumea pe seama celui vinovat.
Revenită la școală, învățătoarea, nebănuind că aș fi putut fi la zi
cu lecțiile și vrând să se răzbune pe mine că lipsisem atâta vreme, m-a
așezat direct în ultima bancă, socotită a fi banca leneșilor. Atitudinea sa
nedreaptă m-a revoltat și, ca urmare, i-am solicitat insistent verificarea
mea, cât și mutarea în prima bancă, ceea ce s-a și întâmplat, spre uimirea
celorlalți, care n-ar fi îndrăznit nici dacă ar fi avut dreptate.
într-un cuvânt, dreptatea și dragostea pentru familie și tot ceea ce
era frumos au constituit începutul uceniciei mele pe calea vieții, fericită
că exist născută în familia Grigoraș, de care nici în ruptul capului nu
m-aș fi putut lipsi ori desprinde. Și, chiar dacă aveam doar 11 ani,
încercam cu bună știință să descifrez lumea din jurul meu,
orientându-mă în funcție de ce întâmpinam zi de zi, dar și în funcție de
ce-mi era, la vârsta aceea, accesibil.
... La noi, în Dăncăuți, toți sătenii participau la liturghie,
deoarece cea mai mare plăcere a lor era să se afle în sânul bisericii,
duminică de duminică și la sărbători. Pentru ei, era un prilej de bucurie
că se strâng cu toții și că-și pot etala costumele naționale, lucrate cu atâta
migală. Preotul satului era lacuborschi, om blând și bun, mare la stat,
bun la sfat, citit, cu doi ochi ca două nestemate, care reflectau înțelegere
și înțelepciune.
Biserica juca un rol important în viața satului, ca în întreaga zonă
a Basarabiei, deoarece aici, pe lângă liturghii și sărbători firești de peste
an, se oficiau botezuri, nunți, înmormântări.
Botezul era prima noastră legătură cu Dumnezeu, care punea
Duh Sfânt în trupurile noastre.
23
Nunta constituia a doua legătură cu Dumnezeu, ea unind două

destine într-unul, pecetluind cu literă scrisă că aceea ce a unit El omul să
nu desfacă.
La Dăncăuți, nunțile se oficiau la vârste prea fragede pentru
mirese. Am aflat asta prin participarea părinților mei, care erau solicitați
a fi nași mai tot timpul.
Desfășurarea evenimentului se petrecea cam așa: băiatul plăcea
fata, dar nu îndrăznea s-o ceară personal de la părinți, astfel că tocmea
pețitori pe care-i trimitea la casa fetei. în cazul în care fata cădea la
învoială cu părinții și băiatul era acceptat, se prezenta apoi chiar el cu
familia sa în pețit. Primiți cu voie bună, cu masa pusă, se hotăra nunta,
iar cu șapte zile înainte de data stabilită pentru eveniment se tocmeau
muzicanții. începând de joi, în săptămâna aceea, atât la mireasă, cât și la
mire se pregăteau bucate alese chiar până-n ziua nunții, când mirele,
împreună cu rudele și prietenii, pornea să aducă mireasa. Câtă veselie se
stârnea când, făcând pe mirații, părinții fetei îi întrebau ce caută în curtea
lor cu un așa alai. După o conversație amuzantă, erau poftiți înăuntru și
cinstiți cum se cuvine. Partea cea mai interesantă era însăși unirea lor în
biserică, când preotul, după ce le punea cununiile și după frumoasa și
înțeleaptă cuvântare, de ne dădeau lacrimile, le schimba verighetele de
\ trei ori și îi purta cu nași cu tot, de mână, pe la icoane, apoi, ca semn al
j unirii, le oferea pâine înmuiată în miere, amăgindu-i când deschideau
gurile, tot de trei ori, spre hazul celor din biserică. De cum ieșeau afară
din casa Domnului, mirii erau întâmpinați de rude care aruncau peste ei
cu grâu și bănuți, ca viața să le fie roditoare. La nuntă se cântau cântece
de voie bună, dar și de rămas bun. Se jucau hore, dar și sârbe. Se
prindeau de mână mișcându-și picioarele totdeauna de la stânga la
dreapta. Toți veneau îmbrăcați în costume naționale. Femeile purtau
basmale frumos colorate, iar fetele aveau capetele descoperite, ca semn
distinct al castității lor.
Praznicul nunții ținea până în faptul dimineții când, după
așezarea cocoșului fript și deosebit de frumos împodobit, în fața nașilor,
se striga zestrea miresei, pentru a auzi tot satul hărnicia familiei
respective. Apoi, blagovestindu-i cu urări de viață îmbelșugată și
sănătate, nuntașii se retrăgeau pe la casele lor, spre bucuria mirilor.
24
Om bun Iacuborski și măiestru în vorbire. Făurite cu grijă,

cuvintele lui căpătau pentru noi sensuri lămuritoare. Astfel că,
angajându-și toată ființa, el era ne îndemna să avem respect și pentru
morții noștri, care nu erau altceva, zicea, decât izvorul de apă vie din
care purceseserăm noi, cei de acum și dintotdeauna. Cu mare tâlc ne
vorbea preotul nostru, străduindu-se a ne sădi în suflete credința atât de
necesara omenirii, credință într-o viață viitoare, căci, ne cita el din
Scriptură „... dacă moartea ucide, Sfântul Duh face viu pe orice
muritor”.
Pomenile, a căror rânduială era necesar s-o ținem pentru
cinstirea morților, era un alt îndemn al preotului nostru, ca să ne putem
continua viața pe pământ în tihnă și armonie, zicea el. Rod al legăturii
pennanente cu altarul, prieten apropiat nouă, el, pesemne, își dorea să ne
câștige pe toți pentru împărăția lui Dumnezeu, iar ca argument viu ne
aducea însuși jertfa lui lisus Hristos, răstignirea Lui pentru noi și
mântuirea noastră. Parcă-1 aud cum încheia: „... și, mă întreb, dragii mei,
dacă David cu o pietricică a învins pe Goliat cel mare și pe filisteni i-a
alungat, vouă vă va veni oare prea greu să-nvingeți firea veche din voi
cu rugăciuni și fapte bune? Cu siguranță nu!... Căci, copiii mei, relua cu
litera pecetluită parcă, cu cât oamenii se apropie de Dumnezeu, cu atât
se apropie și între ei”.
Țin să precizez că, dacă după 1918 slujbele se oficiau în limba
slavonă, pe timpul meu, ele se oficiau în limba română.
Legat de biserică și de Iacuborschi, pot aminti și faptul că tot el a
încurajat și înființarea a două coruri. Unul pentru copii, în care eu și
Irina, sora mea cea mare, constituiam baza pentru vocea a doua, și altul
de adulți, tata punând la dispoziție, în casa noastră, spațiu pentru
repetiții.
Corul de copii dusese faima Dăncăuților în tot județul, întrucât
aveam cântece religioase deosebite, cu care participam la sfințiri de
biserici, după renovări, la hramuri și serbări, chiar din alte localități.
Corul de copii se reînnoia mereu, din cauză că tinerii plecau pe la școli
înalte sau se căsătoreau.
Numai coml de adulți rămânea intact, iar dacă se întâmpla ca
cineva să-l părăsească, era numai odată cu plecarea definitivă din lume.
i
25
La noi în Dăncăuți se cânta mult, românește și frumos. Pentru

noi, cântecul constituia, după atâtea secole de umilință, regăsirea noastră
ca ființă umană, echilibrul de care toți aveam nevoie. Ascultându-i pe
dăncăuțenii mei cântând la muncă, venind de la muncă ori la sărbători,
aveai impresia că auzi tainicul freamăt al inimilor ce se risipise în
versurile cântecelor, dar aveai și impresia că participi la o strălucitoare
reînviere a nației române.
... în sat, de remarcat era că, pe lângă credință, oamenii păstrau
datinile, participând, cu mic, cu mare, la ele. Astfel, în preajma Sfântului
Paști, toată suflarea Dăncăuților se pregătea să întâmpine minunea când
Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, s-a înălțat cu trup la ceruri. Pentru
mine, apropierea Paștelui a avut o semnificație deosebită, cu toate
obiceiurile legate de această Sfântă Sărbătoare a învierii Domnului
nostru Iisus Hristos. Eram pătrunsă de dorința de a trăi cât mai intens
prin participarea la tot ce era legat de Săptămână Mare. în Joia Mare,
mama ne îmbăia în apă caldă, în care turna multă infuzie pregătită din
crenguțe de tei și apoi cu tot felul de ierburi de câmp și de grădină, ca
busuioc, cimbrișor, petale de trandafir și de bujor, strânse de la Rusalii și
păstrate peste iarnă în camera mare, în locuri mai ascunse și în săculeți
de pânză, pentru a se păstra curate. Această îmbăiere însemna curățirea
de păcate, pe lângă spovedania și sfânta împărtășanie. După aceea
1 mergeam la biserică, unde se citeau cele 12 Evanghelii. Vinerea, după
/ un post negru, participam la Prohod. Dar cea mai fericită era noaptea de
înviere. Sâmbăta seara, la ora 12, aprindeau lumânările de la preotul
care, venind din altar cu lumânarea aprinsă, ne chema: „Veniți de luați
lumină!”. Pe la ora trei noaptea, gospodinele, ce aveau pregătite în
coșuri de nuiele frumos ornamentate și acoperite cu prosoape, care de
care mai artistic țesute și brodate, tot felul de bunătăți ce urmau a fi
sfințite, bunătăți, precum o păscuță bine crescută, șuncă, slănină
afumată, oua vopsite roșii sau ouă încondeiate, câteva fire de usturoi și
pelin, precum și o traistă plină cu colaci pentru a fi dați de pomană, se
așezau în jurul bisericii. Mai aveau și câte o lumânare mare. La
terminarea slujbei, preotul, urmat de corul satului, care intona „Hristos a
înviat”, înconjura biserica de trei ori și cu un buchet de busuioc înmuiat
în apă sfințită stropea bucatele și pe credincioși, repetând mereu „Hristos
26
a înviat!”, la care toți răspundeau „Adevărat a înviat!”. Era ceva feeric,

deoarece toți cei prezenți, fie adult, fie copil, fie moșneag, aveau aprinse
lumânări. Frumusețea clipei ne încânta inimile, ne înălța sufletele în
sferele cele mai înalte. Ne simțeam purificați, gata pentru orice
sacrificiu. Toată mulțimea, dar mai ales flăcările lumânărilor, alcătuiau o
adevărată aură în jurul bisericii.
Nu mă simțeam bine să stau într-un singur loc alături de mama,
dar cum făceam parte din cor, înconjuram și eu biserica, fascinată de
splendoarea sărbătorii atât de înălțătoare. Pe fiecare obraz, luminat de
fericirea interioară, în fiecare privire, se regăsea sufletul curat, oferit
Domnului. Spre dimineața, grupuri, grupuri, purtând lumânări aprinse,
se risipeau pe ulițele satului în drum spre casă. Aveai impresia că au
coborât stelele de pe cer ca să bată la fiecare fereastră, vestind învierea
lui Hristos. Acasă ne spălam în apa în care mama punea un ou roșu
sfințit și un bănuț de argint.
A doua zi, pe la prânz, flăcăii umblau cu udatul pe la casele cu
fete mari spunând „Am auzit că aveți o floare ce trebuie udată”. în
noaptea de înviere, flăcăii aprindeau focuri mari pe dealurile din jurul
satului. în ziua Sfintelor Paști, felurite mâncăruri din oalele pântecoase
din ceramică, ascunse în cuptorul etanșat cu o tablă groasă, în jurul
căreia se lipea lut și se trăgea jăratec, erau scoase la iveală, umplând
văzduhul cu miros ademenitor, îmbiind ochiul la satisfacție. în jurul
mesei, toți mâneam cu poftă cu bucatele ce se topeau în gură,
mulțumind Domnului pentru belșugul dat.
Ziua de Zece Mai era și ea un prilej de mândrie și sărbătoare. în
acea zi, sătenii mei se strângeau în curtea școlii unde, curioși, asistau
mai întâi la defilarea noastră, a elevilor, apoi la defilarea cercetașilor,
după care veselia se transfera în pădure, într-o poiană străjuită de stejari
falnici, unde se organizau hore, hora fiind jocul preferat al celor din
partea noastră. i!
!
Urma înălțarea, la 30 mai care, la noi, coincidea cu ziua eroilor,
în acea zi era o liniște desăvârșită în biserică, fiecare pomenindu-și în
gând morții, adevărații eroi ai neamului nostru, căzuți în lupte pentru
eliberarea și reîntregirea țării, eroi ce au rodit pământul cu trupurile și i\
li
sângele lor, secole de-a rândul. După Te Deum, urmau aceleași defilări
i
27 !
)·
și voie bună ca la 10 Mai, numai că, de data aceasta, se punea și masa de

pomenire pentru cei căzuți la datorie, festivitate care se organiza de
fiecare dată în curtea bisericii și, uneori, peste drum de ea, în cimitir.
Zi însemnată și minunată pentru noi era și Crăciunul. în preajma
clipelor de cântec și veselie dinainte de Crăciun, mici și mari, din casă în
casă, porneam cu colindele, vestind nașterea lui Iisus Hristos. Alături de
fratele meu Grigore și de surorile mele Irina și Maria, cântam pe ulițele
satului colindele din străbuni, adevărate oglinzi ale sufletelor,
„evanghelii în vers popular”, cum le numea mama, colinde ce
înmănuncheau istoria mântuirii noastre. Totdeauna începeam cu
„Deschide ușa, creștine”, continuam cu „Steaua sus răsare”, adăugam
„Astăzi s-a născut Hristos” și încheiam cu „Colindița”. Și azi îmi
amintesc versurile cu care încheiam „Colindița” și care se potriveau
stării noastre de libertate:
„C-am ajuns ziua cea sfântă
Când colindele se cântă
Sărbătoarea lui Hristos
Să vă fie de folos!”
Vai, câtă bucurie ne sădeau în inimi darurile primite!
... Chiar dacă trăiam cu toții zile pline, libere și îndumnezeite, în
Dăncăuți nu ne pica din cer cu bunătăți. Nicidecum... în sat, toți
munceam pe rupte, de Ia mic la mare, din zori și până-n seară, fiecare
după priceperea și îndemânarea sa: aram, semănăm, prășeam, coseam
fânul, strângeam recoltele, pășteam vitele, țeseam pânză, spălam și
multe altele făceam noi acolo cât era ziulica de mare. Munceam și
cântam, cântam și munceam, începând cu prima geană de lumină a
dimineții și până în noapte, în cântecele noastre manifestându-se o
explozie de bucurie că, în sfârșit, suntem stăpâni pe munca noastră.
Dintre toate muncile, cositul și făcutul vinului mi-au rămas cele
mai dragi. Cât era tarlaua de mare, dacă n-ai fi participat direct, să poți în
felul acesta cunoaște beneficiile muncii în echipă, ai fi rămas uimită cum
de era gata cosită până-n asfințit Să-i fi văzut cum unii coseau fânul,
alții adunau în vârful furcii, fetele în urma lor făceau snopi, iar flăcăii
mai vânjoși îl încărcau în căruțe. Vorbindu-ți de cosit, parcă și acum
simt în nări aerul acela plin de miresme.
28
Culesul strugurilor a constituit un alt moment deosebit în viața

mea de copil. Participam cu toții la cules, adunam bănuții rubinii atârnați
pe ciorchini, gustând cu toții bucuria belșugului. Recunosc că nouă,
fetelor, ne plăcea jocul. Revenind la culesul strugurilor, abia așteptam
ziua când se slobozea vinul în poloboace, ca să putem și noi gusta
mustul dulce ca și vorba bună.
Potrivit este să amintesc că dăncăuțenii mei, după muncă, își
căutau și prilejuri de bucurii. Făceau asta mai ales Ia sfârșitul săptămânii,
când ieșeau de la biserică. în zilele acelea, flăcăii, dornici a-și îndrepta
spinările aduse de munca pe sapă ori pe coasă, în costume naționale,
compuse din pantaloni albi din pânză țesută în casă, cămăși albe din
același material, cusute cu râuri ia poale, la mâneci și în jurul croielii de
la gât, cămăși ce ajungeau până la genunchi și peste care se încingeau în
talie cu brăcinare artistic țesute, cu muzicanții după ei, chiuind,
încingeau încă de pe drum o horă moldovenească, până când ajungeau
în centrul satului. Acolo, pe o estradă cam de trei metri înălțime,
amenajată special, urcau muzicanții, ca să poată fi auziți de tot satul. E
drept că băieții inițiau totul, dar nici fetele nu erau cu nimic mai prejos.
Rumene la față, frumoase foc, veneau cu aceeași bucurie în
întâmpinarea partenerilor de joc.
Trebuie să precizez un lucru. Duminica era singura zi din
săptămână când purtau pantofi. în cursul săptămânii, umblau cu toții
desculți prin tina fierbinte, căci la noi verile erau extrem de călduroase.
Ba, după cum îmi amintesc, chiar și la secerat de grâu ori de secară,
când miriștea țepoasă le însângera tălpile și gleznele, ei erau tot desculți.
Vestimentația fetelor era constituită tot dintr-un costum național,
cusut de ele singure. Cămașa albă era cusută cu mărgele colorate pe
mâneci și pe piept, după modele specifice zonei noastre. Fusta era
plisată și de culoare închisă, neagră sau bleumarin. Femeile măritate
purtau basmale imprimate, mai ales cu trandafiri, iar fetele, părul
împletit în coade pe spate ori ridicat în coronițe pe cap. în mână purtau
un buchet de flori și o batistă. Adevărate Cosânzene și adevărați
Feți-Frumoși din basmele ce le citisem ori le auzisem la clacă de atâtea
ori, ei săltau în horă, punând în jocul lor atâta suflet, încât cine ar fi vrut
ar fi citit în ochii lor nu numai satisfacția petrecerii în sine, ci și gândul
29
nemărturisibil că sunt fericiți, că hora lor, asemeni unei descinderi din

i
Ființă și-ntoarsă la Ființă, e ca Taina curată ce le cerceta sufletele,
unindu-le în miraculoasa eternitate a vieții pământești. Era minunat doar
îl
să-i privești, dar să te mai și prinzi în hora lor era desăvârșit.
însă, cum în toate obiceiurile de la noi era o ordine strictă, așa și
la joc. Astfel că, în horă, nu avea voie să intre decât fata cea mai mare
dintr-o familie. Se considera greșeală de neiertat ca mezina să participe
la joc. Era ca și cum cea mare își pierdea întâietatea la măritiș. Deși nu
erau legi scrise pe care am fi avut obligația să le îndeplinim, însă pentru
noi ele constituiau obiceiuri cu care ne născusem și pe care, firesc, le
preluasem de la înaintașii noștri, prin urmare le respectam întocmai,
pentru că le respectaseră și ei. Cât privește îndrăzneala unor asemenea
fete, era un risc ce și-l asumau. Desigur, mai existau în Dăncăuți și astfel
de fete, căci, după cum bine știe, pădure iară uscături nu este, dar băieții,
de obicei, le ocoleau pe fetele acestea. Poate tocmai din cauza acestui
obicei partea cea mai plăcută a distracției venea către asfințit, când se
juca hora de rămas bun. Atunci, în legănarea lentă a horei formată numai
din băieți, se puteau prinde fetele după preferințe, în dreapta celui drag.
Hora aceea dura mai mult, parcă pentru a compensa și nevoia de joc a
celor mai tinere fete.
Din tot sufletul iubeam și eu jocul, inima tresăltându-mi la
fiecare melodie și ca mine erau și ceilalți copii, poate tocmai de aceea și
noi abia așteptam să se încheie jocul celor mari, ca să ne strângem, cu
mic, cu mare, și să încingem o horă a noastră, în ecourile ce se
prelungeau în sufletele noastre, chiar după încetarea fanfarei. Desculți,
simțeam iarba strivită de încălțămintea celor mari, frământam tina încă
fierbinte a drumului, fericirea care ne copleșea, neputându-se exprima în
cuvinte. După aceea, brusc, satul era cuprins de liniște. Numai în casele
cu fete mai ardeau lămpile, deoarece se primeau vizitele flăcăilor. în
grupuri mici, stăteau pe prispă, flecărind până târziu, când fata cea mare
a familiei îi conducea până-n tindă, ca de rămas bun. Feciorii colindau
satul de la o fată la alta. Către dimineață, în liniștea atotstăpânitoare care
plutea peste sat, se auzeau cântece de dor, de-ți lăcrima sufletul de
duioșia sunetelor răspândite. Erau cântecele celor ce sufereau din
30
Memoriile Ninei Grigoraș Vlcol
dragoste ori ale celor singuratici. Numai eu știu de câte ori am adormit
legănată de sunetele acelor doine.
... Mult am umblat prin lume, dar oriunde am mas, atâta bună
înțelegere și profundă solidaritate ca între basarabenii mei n-am mai
întâlnit nicăieri. Buna lor credință le unea sufletele cu acel amestec pur
de bunătate și forță pe care le-am admirat întotdeauna la ei. Tare săritori
mai erau. Sunt convinsă că i-ați fi admirat la fel ca mine, dacă i-ați fi
putut vedea cum, fără a fi obligați de cineva, bărbații în putere strângeau,
aduceau acasă și puneau la adăpost recoltele femeilor în vârstă ori pe ale
văduvelor lipsite de sprijin.
La aceeași întrajutorare asistai când se ridica câte o casă pentru
tinerii căsătoriți. Așa se făcea că, după ce părinții le pregăteau temelia și
scheletul din lemn al casei, interveneau sătenii. Dar să explic cum
făceau. Cu o zi înainte, toți ai casei încropeau în mijlocul curții un
amestec dintr-un lut special, luat dintr-o grotă aflată în malul înalt al X
Nistrului, amestec în care se încorpora și pleavă. în ziua următoare, t
dis-de-dimineață, din masa de lut pregătită ca o platformă în cerc, \
femeile, plasate în jurul ei, făceau vălătuci mari, frământați ca niște
colaci enormi. Un grup restrâns de flăcăi îi căra apoi altui grup, mai
mare, aranjat deja în jurul scheletului lemnos al casei. Imaginează-ți,
cititorule, o horă în care își dau unii altora mâinile, așa și ei dădeau,
neîntrerupt, mână de la mănă, mânuind cu o extraordinară pricepere
vălătucii. Am avut ocazia să văd ridicându-se multe case și, te rog,
crede-mă că, de fiecare dată, rămâneam uimită de priceperea sătenilor.
Ei bine, casa se tăvânea tot cu același aluat La tăvănit participau doar
bărbații vânjoși care, plasați sus pe scheletul casei, prindeau vălătucii
aruncați până la înălțimea tavanului de flăcăii din jurul scheletului,și-i
fixau în spațiile libere. Cum să spun... era nemaipomenit să vezi femei și
bărbați muncind din greu, cot la cot, ca într-o joacă de copii bătrâni, plini
de însuflețire, dar și de satisfacție că puseseră umărul la înălțarea unui
adăpost, măreția și frumusețea lui constând tocmai în entuziasmul
tuturora, înglobat în el. Cei care mai erau în preajmă nu stăteau nici ei cu
brațele în sân. Gospodine pricepute în arta culinară pregăteau bucate atât
de bune, de-ți lăsa gura apă la mirosurile răspândite, bucate care se
serveau seara târziu, când se isprăvea munca. Mâncau și priveau spre
casa construită de mâinile lor cu pământul ce-1 considerau sfânt, spre

casa care urma să protejeze o nouă familie și, în inimile lor curate, azi,
sunt convinsă că se simțeau legați de glia strămoșească, care nu numai
că-i hrănea, dar le servea și ca reazem.
Țin să precizez că întreaga lor activitate din ziua respectivă
dăncăuțenii și-o desfășurau sub sunetele muzicanților, ce stăteau aproape
toată ziua sus, pe acoperiș, strecurând pe neobservate voie bună în
sufletele tuturor. La final, înainte de a părăsi curtea, se-ncingea o horă,
una dintre acelea care să le dezmorțească oasele muncite.
Ce mai, adevărate minuni se petreceau la Dăncăuți. Reale,
palpabile, frecvente și pline de o dăruire ce purta în ea noblețea originara
a consătenilor mei.
Acum, când am ajuns aici, în acest punct al amintirilor mele,
gândul mă duce spre familia mea, în special spre tata și spre mama, și
sufletul meu mi se umple de jale și dor, dar și de admirație pentru tot
ceea ce au fost ei ca oameni.
Primele decenii de la nașterea lor sărmanii mei părinți le-au trăit
sub stăpânirea Rusiei țariste. Se înțelege sub ce regim auster trăiseră, ca,
de altfel, toți basarabenii, sărăcia lucie punându-și nemilos amprenta
asupra tinereții lor. Grele zile duseseră ai mei, întrebându-se necontenit,
după cum ne povestea mama, ce-o fi pe capul lor, ori cu ce or fi greșit
lui Dumnezeu de sunt atât de năpăstuiți de 106 ani și toate, până-n zi de
27 martie 1918, când, în sfârșit, Păstorul cel Bun, căutând spre ei, după
minunata sa regulă dreptatea, i-a redat pe toți fraților de drept,
întorcându-i la genă.
Ei bine, în acest context mi s-a întipărit în minte persoana tatei.
Numele său era Procopie, Procopie Grigoraș. Era un om calm, dar mai
ales plin de inițiative. Ochii lui senini erau mereu ațintiți asupra așezării
noastre.
Se zice că bunurile pământești sunt inegal distribuite de Ursitori.
Cu tata se părea că fuseseră foarte darnice, și spun asta pentru că, atunci
când am apărut eu pe lume, el era în fruntea comunității, ales de ea ca
primar. Evident, a fost ales pentru seriozitatea cu care, încă de la început,
a primit alipirea la Patria Mamă, pentru truda sa de a face front comun
cu Vechiul Regat, pentru renașterea neamului său din ignoranța adusă de
32
regimul țarist, pentru raționamentul său corect în fel de fel de situații,

pentru neostoita-i informare și activitate, desfășurate în favoarea obștii
sale. Pe agenda de lucru a tatei, găseai mereu teme referitoare la slujirea
comunității și la rezolvarea problemelor sale. Se implica în tot ce ținea
de Dăncăuți, desfașurându-și via activitate în mai multe direcții. A adus,
tocmai din Austria, utilaje pentru o moară de măcinat grâne, rezolvând,
după ce a instalat-o, problema unei jumătăți de județ; a instalat o
uleiniță, dând posibilitatea unor tineri de a munci pentru un salariu; a
construit un pod, scăpând satul de necazuri în perioadele ploioase când,
datorită revărsării unui pârâu, căruțele sătenilor se împotmoleau chiar în
mijlocul satului; a amenajat o fântână la șosea, astâmpărând setea atâtor
drumeți osteniți; a luat măsuri pentru extinderea pădurilor, plantând, cot
la cot cu tinerii satului, puieți; a rezolvat, la solicitarea sătenilor, multe
din problemele ce nu sufereau amânare.
Cunoscând lucrurile așa cum erau ele în miezul lor, tata, cu o
râvnă de invidiat, le vorbea deseori sătenilor noștri despre oamenii de
frunte ai neamului nostru: de Ștefan cel Mare, de Constantin
Brâncoveanu, de Hasdeu, George Brătianu, de Eminescu; ba chiar îi
informa despre evenimentele petrecute recent în capitală, citindu-le din
jurnalele tipărite la Iași și de care făcea rost de la Hotin. Ca orientare
politică, tata era liberal. Știu asta pentru că mă lua cu el, uneori, la Hotin,
capitala județului nostru, unde se strângeau mulți intelectuali liberali,
printre care avea un prieten de nădejde, avocatul Tabacu, care era
liberal, aripa Brătianu. La Hotin, la întrunirile lor politice, toți spuneau
lucruri folositoare, însă eu, din colțul meu, unde mă așeza tata, nu
rețineam decât ce spunea el. Manifestându-se plin de idei naționale, le
aducea celor de față nu numai un exemplu moral, dar și eficacitate
practică, susținând, sus și tare, că toți elevii de liceu ar trebui să plece la
universități în Iași și București, asigurându-i că vor fi primiți ca acasă.
Erau și zile când părea copleșit de probleme, dar odată ce le
vedea rezolvate, își revenea repede. Ce mai, pentru el nepăsarea ori viața
fără scop erau echivalente cu moartea.
Adânc fixată în memorie mi-a rămas imaginea tatălui meu
îmbrăcat în uniforma Frontului Renașterii Naționale, de culoare albastru
intens, peste care își trecea o eșarfă tricoloră. Așa chipeș se prezenta
33
SE-NTORC B ASARABENII ACASĂ
duminica de duminică în fața sătenilor, cărora le vorbea cu multă

cumpătare, avuție care lipsea multora dintre semeni. Și m-am întrebat,
uneori, oare consătenii mei or fi priceput ei ce suflet mare se ascundea
sub hainele acelea?... Oare cum se simțea el în ele? Nu știam să-mi
răspund, dar pot spune, ca o concluzie a mea, că sigur se simțea un
descendent al dacilor care, aidoma lui Decebal, considera că datoria sa
morală era să stea la cârma satului, treaz, spre binele tuturor, datorie pe
care și-o asuma cu mare răspundere, ca un bun cunoscător al realității
istorice, dar și ca martor la amarnica experiență la care fusese supus
până la 20 de ani.
Cred, cu siguranță, că pentru tata a fi român era o mare onoare.
Amintirile mi-1 aduc în față cu primul aparat de radio adus dintr-o
călătorie la Iași. După ce toți ai casei am ascultat ore în șir cum, din cutia
aceea neagră, ieșeau tot felul de informații și muzică, ce crezi că a făcut?
întreprinzător cum era, a montat o antenă lungă, pe care a legat-o de doi
stâlpi mult mai înalți decât stâlpii de telegraf, apoi a instalat
amplificatoare, difuzoare și a dat volumul la maxim. îți poți imagina ce
s-a întâmplat... întreaga livadă a devenit, în cel mai scurt timp,
neîncăpătoare. Se minunau cu toții sătenii mei, cum ne minunam și noi,
) copiii.
Treptat, ei au început a veni mai mult duminica. în acele zile,
pătrunsă de un fior lăuntric deosebit, îi așteptam cu nerăbdare, dornică
să-i văd sub bolta pomilor din livadă cum ascultau liturghia transmisă de
la Patriarhia din București, ca sub bolta sfințită a unei biserici. Doamne,
parcă între ei și Dumnezeu se statornicise o relație de sfințire, bazată pe
armonia comunicării prin glasul duhovnicesc al Patriarhului. Erau
oameni simpli, cu puțină știință de carte, dar cu multa râvnă și plăcere în
a auzi învățăturile lui Hristos, oameni care, în pildele evanghelice,
redescopereau puterea frăției creștine. Parcă și acum îi văd cu capetele
descoperite, plecate, tăcuți, cum se străduiau să nu facă nici un zgomot,
ca nu cumva să fie recepționați la București și să tulbure liturghia. Ce
vrei..., de mirare, crescuseră doar într-o cumplită ignoranță. Abia acum
se reintegrau pulsului vieții, în măsura în care intervenea cunoașterea
atâtor lucruri interzise. Emisiuni de muzică populară ori din zilele festive
34
ale tării mai ascultau dăncăuțenii mei, tata ducând intens o viata PRO
ROMÂNIA.
Garanție reală a unei vieți noi, mulțumitoare, simțeam cu toți ai
casei că tata își găsise rostul în armonia lucrurilor ce se petreceau zi de zi
în Dăncăuțiul care, fixat în spațiul său normal, în trup și suflet cu țara, nu
mai era un sat anonim, din care, cu 20 de ani în urmă, se hrăniseră
trântorii de ruși, ci un rodnic pământ românesc, în care domnea o
deosebit de fericită unitate și legătură lăuntrică. Om cu o fire în care
totul se construia cu răbdare, creștea și se dezvolta liniștit, tata era atât de
iubit și respectat în sat, că foarte multe familii s-au simțit onorate să-și
boteze copiii cu numele lui ori să-1 pună naș la cununii, lucru pe care el,
om vesel din fire, îl îndeplinea cu mare plăcere.
Elena, Elena Grigoraș o chema pe mama. Era o femeie
minunată, a cărei ființă respira o nemărginită bunătate, o femeie
încrezătoare în forțele ei, susținute însă de Dumnezeu, fapt pentru care,
tocmai de aceea, cred că a dat viață la opt copii: Grigore, Irina, Maria,
eu, Eufimina, Nadejda, Visarion și Liubov.
Mama era o femeie frumoasă și plăcută. Albă la față, cu ochii f
căprui, păr castaniu, ținuta dreaptă, statura potrivită, ea n-ar fi putut t
scăpa ochiului ager al tatălui meu, care o iubea nespus, cu o iubire \
domoală și cumpătată, cum stă bine oamenilor așezați. Blândă și
mărinimoasă cu noi, ea ținea cu tot dinadinsul să fie bine în casa și
familia sa. Poate și de aceea căsnicia lor răspândea un anume nobil
farmec peste viața tuturor celor din sat Plină de atenție, mama mea era
puternică din fire, prinzându-se atât în toate treburile gospodărești, cât și
în creșterea noastre. în firea ei exista multă îndurare pentru poznele ce le
faceam, poate și pentru faptul că era pătrunsă de sentimentul tainic al
evlaviei pentru Dumnezeu, convinsă că aceasta o ajutase să ne aducă pe
lume. Din câte învățasem eu la școală, omul avea o singură inimă, cu
care, în minunata lui alcătuire, îl înzestrase Dumnezeu.
• Stând în preajma mamei, noi, copiii ei, am înțeles că omul poate
avea două inimi, da, una în trup, care îl ajută pe om să funcționeze, fiind
în același timp rădăcina ce cârmuiește simțurile, într-un cuvânt, centrul
vieții, și o alta în suflet... Da, da, o inimă care căuta pacea cu toată lumea
și-n același timp sfințenia. O inimă prin care vorbește Dumnezeu.
35
Smerită și pricepută în a ne îndruma seara către icoana care-1

înfățișa pe Dumnezeu Tatăl, așa o văd eu, acum, pe mama. Desigur,
rugăciunile noastre trebuiau să se încheie totdeauna cu rugămintea ca
Duhul Sfânt să se pogoare întru noi, prin Duhul Sfanț, explicându-ne că
ne vine toată înțelepciunea și lumina minții noastre, iar ca argument
adăuga: „Ați văzut și voi în sat cum unii bătrâni spun vorbe fără rost.. Ei
bine, să știți că acei oameni, cu siguranță, nesocotiți cum au fost, n-au
cerut Duhului Sfanț să-i lumineze... Voi să nu faceți ca ei!”.
Pentru mama, a dobândi Duhul Sfânt însemna a dobândi totul.
Așadar, dacă tata ne cultiva mintea, mama, care era de acord că și
mintea e tot un dar de la Dumnezeu, se străduia să ne facă să pricepem,
angajându-și toată ființa, ca tot ceea ce învățam să fie pus nu numai în
inima anatomică, ci și în făurirea omului lăuntric din suflet, ca în felul
acesta să putem trăi armonios cu noi înșine. Cum să spun, era o
binecuvântare pentru toți mama și în același timp un sălaș al Duhului lui
Dumnezeu, iar cu tata se înțelegea pe deplin, aspirațiile lor fiind aceleași,
în concluzie, în Dăncăuți nu exista dezordine. Sătenii se
aserveau de munca prestată, casa le era vatra la care se-ntorceau cu toții,
ori încotro le rătăceau pașii, nu se gândeau la moșteniri de pământuri
pentru care să aibă litigii, zestrea lor constituind tradițiile primite de la
cei care îi crescuseră și de la semenii cu care conviețuiau. Ei nu știau de
supremația vreunei clase politice căreia să i se supună cu teamă, însă se
supuneau lui Dumnezeu, de care se simțeau și protejați.
Cât privește persoana mea, eu una am avut o copilărie complexă
și plină de peripeții. Deși eram slăbuță, cum sunt și acum, totuși eram
plină de energie și nu mă dădeam în lături de la nici un fel de muncă prin
gospodărie, ba chiar îmi făcea o deosebită plăcere să particip la toate
activitățile, în felul acesta simțindu-mă importantă, că eu, un copil de 12
î I
ani, eram luată în seamă ca o persoană de nădejde. Hambarele și chiar
vopsitul cu negru al părții de jos a casei intrau în atribuțiunile mele... Ba
chiar eram lăsată să dau cu humă pereții, adevărat, cei mai puțini expuși
vederii. Uneori mergeam la prășit cu felele tocmite la câmp ori la cosit.
Nu mă prea speteam eu cu munca pe acolo, dar de cântat cântam una cu
ele, de răsuna valea. în zilele geroase ale Postului Mare, mă alăturam la
cântat și băieților ce lucrau la „uleiniță”, încântând urechile celor care ne
36
Memoriile Nitiei Grigoraș Vicol
ascultau, câștigându-le dragostea și respectul. Ce mai, cântam în orișice

împrejurare, molipsindu-i și pe cei din jurul meu. De altfel, posedam
multe instrumente muzicale, ce le făceam accesibile tuturor copiilor din
sat dornici să se inițieze: acordeon, chitară, mandolină, țiteră, muzicuță.
Cântam la toate aceste instrumente câte puțin, însă cel mai mult și mai
mult mă preocupau actele filantropice.
Sufeream enorm când vedeam oameni săraci. Pe aceștia îi
iubeam din instinct. Cu mintea mea de „copil bătrân”, cum îmi zicea
mama, mă întrebam cum unii au de toate, iar alții nu prea au. Nu puteam
întrezări că, de leneși ce erau, nu aveau, și, din acest motiv, simțeam
nevoia să-i ajut, bucurându-mă tare mult că le ușurez suferințele.
Veneau la mine cum vin găinile la boabe, mai ales lunea, când părinții
mei plecau la târg, la Hotin. Câți leneși din sat nu mi-au speculat
slăbiciunea, trimițându-și copiii la mine, îmbrăcați cât mai zdrențuiți, ca
să mă înduioșeze mai mult Abia mai târziu am înțeles că era un lucru
firesc ca lipsurile să meargă mână în mână cu lenea, arunci însă îmi
asumam responsabilitatea hrănirii lor, din munca noastră, a zece oameni.
Ce vrei, pădure fără uscături nu există. Cert este că, având din
abundență, nu se simțea lipsa produselor. Și, uite așa, săptămânal, căram
de acasă ouă, ulei, faină, zarzavaturi și hrăneam două familii cu copii cu
tot. Lunea mai organizam și un ospăț în livada casei, tot pentru copiii
mai scăpătați. Ai fi râs cu poftă să ne fi văzut cum, o mână de copii,
faceam pe adulții. Cum procedam?... Adunam o ceată de copii în livadă,
de preferință verii mei, vecini de o vârstă cu mine, cât și pe cei mai mici
decât mine. Văzându-i adunați, îi puneam la treabă, dându-le ordine
stricte: „Visarion, ia pe verii noștri și aduceți pentru foc cocenii rămași
în ieslea vitelor, câțiva știuleți curățați de boabe din hambar și câteva
tulpini de floarea-soarelui! Tu, Eufimina, să-mi aduci zarzavat din
grădină, Nadejda și Petre, apă de la fântână, iar tu, Niculaie, găina care
se lasă prinsă!”. Toate dispozițiile îmi erau ascultate și executate cu
sfințenie. Apoi, îmi intram în rolul de gospodină. Să mă fi văzut cum mă
învârteam ca o sfarlează în jurul plitei enorme, zidită la umbra copacilor,
departe de casă, care dintr-odată căpăta viață; flăcările îmbrățișau oalele
pântecoase în care gătea și mama, ftimul albăstrui se ridica rărindu-se și
risipindu-se în văzduh, mirosul ciorbei cu găluște din crupe de porumb
37
și dreasă cu borș se facea simțit, iar bucățile de came ce le prăjeam

deveneau tot mai apetisante, mai ales că le scăldam în smântână. O așa
pregătire cum să nu stârnească pofta de mâncare a invitați lor la praznic?
Abia așteptau să se așeze pe două rânduri, pe iarba curată ca un covor
verde. în jurul lăicerului de trei-patru metri, țesut din cânepă de două
culori, pe care odihneau deja străchinile aburinde și lingurile de lemn. în
mijloc, așezam mămăliga vârtoasă, care ne îmbia cu mirosul ei.
Praznicul în sine era aidoma unei bătălii. Lingurile de lemn se încrucișau
ca niște săbii mânuite cu îndemânare de cei flămânzi în străchinile ce se
goleau cu repeziciune, fiind câte patru înfometați la o strachină.
Găluștele le serveau cu aceeași lingură, numai bucățile de came
îmbibate în smântână le luau cu mâna. Mâncând, privirile li se
înseninau, iar ochii, deveniți luminoși, îmi aruncau căutături de
mulțumire... adevărată fericire pe capul meu.
Vizite primeam de la copii și după terminarea orelor de curs,
când, în trecerea lor spre casă, se abăteau pe la poarta noastră, spre a le
umple buzunarele cu semințe și cu câte o bucată de turtă caldă. Țineam
o socoteală strictă a venirii lor la noi, iar dacă se întâmpla să nu mai
vină, deveneam îngrijorată.
Printre multe bucurii de acest gen, am gustat și momente de
amărăciune în copilăria mea; cel mai greu moment a fost pentru mine
hotărârea familiei de a mă trimite la Liceul de fete „Iulia Hasdeu” din
Hotin. Doamne, un adevărat dezastru sufletesc consideram plecarea
aceasta, căci ea presupunea despărțirea de frații mai mici pe care-i
legănasem, de actele mele filantropice, ducându-le deja grija celor ce vor
rămâne flămânzi, de satul meu așezat ca într-un leagăn, de cântecele din
corul bisericii, de datinile și obiceiurile sătești, de care mă simțeam
strâns legată și în care firea mea se oglindea pe deplin... Acum, nu știu:
poate fi ceva mai prețios decât rădăcinile pe lume?
... Cum să spun, pentru mine era cumplit și de neconceput. Cum
să stau la Hotin, singură, așa...ca o orfană?! Nu, pasul era prea greu
pentru mine... Dar ce zic ?... Mi se părea chiar imposibil. Cu greu
oamenii trec de ei înșiși, așa și eu, întreaga săptămână dinaintea
concursului de admitere la liceu, jeleam pe la colțurile casei și prin
livadă, boleam prin grajduri, prin hambare, ocolindu-i pe toți, întrucât nu
38
Memoriile Ninei
prea îndrăzneam a-mi exprima sentimentele cu voce tare. Astfel s-a

întâmplat ca, într-una din zile, când mă văităm Joianei, să am surpriza să
fiu descoperită de tata.
-... Măcar tu crede-mă că nu pot face față acestei situații.
îmi era rușine de tata, dar și greu a hotărî.
- Ce-o să faci aici cu patru clase? a reluat simțindu-mi
oscilarea... Eu, Nina, am mare încredere în tine.
încărcate de înțelesuri, forța vorbelor sale îmi aprofundau
emoția. Mă țineam tare să nu plâng, căci lupta era amarnică în sufletul
meu.
- Hotinul nu-i departe... la, la o aruncătură de băț.
- Și ce mai aruncătură, am îndrăznit descurajată.
- Nina, viața-i schimbătoare. Unele situații mai mult decât o să-ți
dorești tu... O să vezi! Or, fără carte, ce o să faci?
Și uita așa, de voie, de nevoie, iată-mă la sfârșit de săptămână,
cu bagajul pus în șaretă, cu frații și surorile lângă mine și cu toți copiii al
căror ajutor fusesem. Și nu-ți poți imagina cât mă impresiona tristețea
lor. înainte de a urca, mama a ținut să-mi mai reamintească câte ceva din
preaplinul învățăturilor sale:
- Nina, fata mea, să nu uiți să te-nchini și să te rogi la Duhul
Sfanț să te lumineze, căci, ia aminte, oricât te vor învăța, învățării, pe
unde te duci, până când El nu te va învăța, pricepe că, încă nu vei ști
nimic... Numai Dumnezeu însuși, prin Duhul Sfânt, ni se face învățător!
- Știu mamă, i-am răspuns îmbrățișând-o cu durere.
- Nu uita că eu n-am avut norocul tău!
- Te cred, mamă.
- Fii cu grijă mare! Semănătorul seamănă, depinde de țarină
dacă dă roadă curată și bună.
- Mă voi strădui, mamă!
- Așa să faci, a încheiat strecurându-mi în buzunar o legăturică
cu câțiva bănuți.
Luându-mi rămas bun, am pornit cu inima grea, nedezlipindu-mi
privirea de cei rămași, până când, la o cotitură, i-am pierdut din ochi.
Doamne, ce sălbatică durere pe capul meu! Vai și vai, ce dor și
neastâmpăr mă cuprindea la sfârșit de săptămână când, nemaiavând
39
teme de tăcut, mintea, liberă, mă tortura îngrozitor. Deși eram între

atâtea fete, mă simțeam străină acolo, apoi mă apuca și un dor, nespus
de greu, de toți și toate din Dăncăuți, un dor din acela de mă îneca
plânsul.
Unele colege mai plecau pe acasă. Li se dădea voie, căci venea
câte-o rudă după ele. Numai după mine nu venea nimeni. Disperată că
m-ar fi putut uita așa de repede, începeam să plâng, întrebându-mă cum
de nu pricepeau ai mei ce era în sufletul meu. N-aveam de unde ști că și
lor le era greu, însă vroiau neapărat să mă obișnuiesc cu situația. Deja eu
mă gândeam cum să fac să ajung acasă, să văd eu cu ochii mei dacă
m-au părăsit. Și ce crezi că am făcut? Am recurs la minciună. Da, știam
că una din învățăturile lui Hristos era „să nu minți”, dar nevoia mea de a
mă întoarce acasă depășea orice bariere, suferința din piept nedându-mi
pace. Soluția veni în următoarea săptămână când, ieșind la poarta
liceului, i-am aținut calea primului țăran venit din satul meu cu treburi la
Hotin.
- Neică, i-am zis cu sufletul la gură, știi cine-s eu?
- Da, păi, cum să nu știu.
- Dacă mă știi, ai milă de mine și nu mă lăsa de izbeliște.
- Păi, ce s-a întâmplat?
- Neică, vino cu mine la directoare și zi-i că te-a trimis taica să
mă iei și mă duci acasă!
- Aoleu, cum să mint un om așa de mare? Văzând că oscilează
i-am adăugat iute.
- De nu te învoiești, mă ai în suflet! Tare mi-e dor de acasă!
Și așa am slobozit niște suspine și lacrimi, încât bietul om,
fiindu-i milă de jalea mea din suflet, s-a învoit.. Și, cu atâta seriozitate a
vorbit sărmanul, că doamna directoare Tabacu s-a grăbit să ne și
expedieze. Era în miezul zilei când am plecat, despărțindu-mă de
consăteanul meu căruia i-am mulțumit cu lacrimi în ochi. Soarele îmi
bătea direct în creștet. Ardea. M-am descălțat și, cu sandalele în mână,
am apucat pe-o scurtătură care, deși știam că este mai anevoioasă, totuși
îmi scurta drumul spre casă. înaintam anevoie, căci tina drumului era
fierbinte, căutând în zarea supraîncălzită. Nici un bâzâit, nici un ciripit,
nici o boare, nici o țipenie de om, o atmosferă mută, în care rătăceam
40
Memoriile Ninei Grigoraș VicoJ
doar eu pe drumeagul îngust. în singurătatea amiezii de foc, doar râpa

adâncă, smeritele flori pitite printre stânci, ucigătoarele suliti ale soarelui
și gândul îmi erau martori ai existenței. Sub tăcerea apăsătoare, epuizată
de drum, însetată, nu coboram totuși la firul de apă care, nepăsător a fi
ori nu, în ziua următoare, își vede liniștit de drum... Și cum să fi coborât,
când mintea îmi era populată de isprăvile unor haiduci, despre care
auzisem într-un trecut nu prea îndepărtat că se ascunseseră pe acolo. Ce
vrei, aveam doar 12 ani și începusem a regret că n-o luasem pe drumul
folosit de toți sătenii. Și, uite așa, torturată de o teamă aproape mistică,
când valurile serii începuseră a se țese ici-colo, am ajuns acasă.
în curtea casei, mama, pe-o buturugă, curăța la porumb,
așteptând să se coacă cozonacii. Un miros plăcut mi-a umplut nările. Nu
m-a simțit. Am stat căutând către ea. Imaginea ei în fața cuptorului, cu
boabele de porumb în șorțul ce-1 purta, o am și acum. Pentru mine
însemna liniștea, siguranța, tihna care-mi lipsea la Hotin, într-un cuvânt,
binefăcătoarea mijire a soarelui între nori. Un sentiment de ușurare m-a
năpădit și odată cu acest sentiment și fericirea că sunt acolo. Când, în
cele din urmă, m-a simțit, mi-a zis fără nici cel mai mic reproș glasul ei:
- Ne-ai luat un drum din picioare.
- Mamă! Măicuța mea cea în bună!, am reușit să rostesc,
năpădită de recunoștință.
... Vai, vai, cât de minunat a fost în sat și cât de mult mi-a lipsit
el, apoi n-a știut nimeni decât sufletul meu. De unde să bănuiesc eu
atunci, o simplă copilă ce eram, că norocul în viața unui om e fluctuant,
iar omul nu se poate baza numai pe el.
2
De la o anumită vârstă, fiecare știm că viața nu stă pe loc, cum
mă inițiase și tata, ci ea continuă să se miște. Tot așa și starea de bine a
basarabenilor mei, nu le era dat să rămână veșnică.
Pe fundalul vieții lor aproape împlinite, unde toate trăirile li se
păreau minunate, românii din colțul meu de lume, aproape că uitaseră de
41
despotismul rusesc, de deceniile umilitoare în care asupritorii huzuriseră

pe spinarea noastră, decenii de care noi, tinerii, aflaserăm la clacă, la
sărbătoarea de comemorare a eroilor patriei ori de la bunici.
A fost destul o zi însă ca teama să-mi strângă ca o gheară inima
din piept. Aveam doisprezece ani și jumătate aproape, când, din pricina
unei răceli mai pronunțate, am rămas acasă la pat. Ai mei se întorseseră
de la Dolineni, de la o înmormântare. Cum stăm în pat sub velință, l-am
auzit pe tata:
- Grigore, ia vezi ce face Nina?
Am înțeles ca mama cu ceilalți rămăseseră să înnopteze la
Varvara, fiica lui Terentie, fratele tatei.
M-am întors către perete. Nu-mi mai era rău, dar nici bine nu-mi
era. I-am simțit mâna lui Grigore pe frunte. Ținând ochii închiși, mă
străduiam să nu mă mișc.
- Nu mai are febră. Doarme.
Mulțumit, pregătindu-se pentru culcare, i-am auzit:
- Asta-i foarte bine. Ar trebui și tu să te păzești de răceală, nu se
știe.
- Ce vrei să spui? l-a întrebat curios, suflând în lampă.
- Dar câte n-aș vrea să spun...
- Cred că aș putea înțelege. Sunt destul de mare.
- Ești un copil, Grigore... Adevărat, copilul meu cel mai mare,
dar totuși, un copil.
- încearcă, tată... O să mă străduiesc să înțeleg.
- Nu știu ce o fi, dar se pare că lucrurile nu stau prea bine în
țărișoara noastră... Tare mă tem pentru ea. Și pentru voi mă tem.
Am ciulit și eu urechile. Tata a continuat:
- Conflictul mondial a luat proporții. Nimic de zis, am auzit că
diplomații noștri din exterior se străduiesc, prin politica ce-o inițiază, să
ne mențină în afara lui, de s-o putea, cât și granițele României să rămână
neștirbite, da.... cine știe? Mentalitățile omenești sunt diferite, și, de ce să
nu recunosc, nu prea cred în unii guvernanți. în alții cred, dar sunt
puțini...
- De fapt, ce se întâmplă?
42
- Mă tem ca o să fim iar loviți de soartă. Și n-o să fie bine deloc.

Știu bine... Cum să fi uitat, doar am trăit asemenea vremuri de torturi,
când rușii și bolșevicii ne-au lăsat fără părinți, iară case, fără țară,
jefuindu-ne de toate, fără a da sama...
Au tăcut un moment. Doar răsuflările li se mai auzeau.
- Am mers cumva prea departe?... Că ți-am spus atâtea?
-Nu, tată, mă gândeam...
- Situația trebuia să ți-o clarific eu... Dacă se va întâmpla ceva
cu mine, măcar să știi adevărul, nu să-ți îndoctrineze alții mintea cu tot
felul de tâmpenii, cu tot soiul de aiureli. De la cine poți ști ceva, dacă nu
de la tatăl tău? Tu să ai încredere în mine și în ceea ce ti-am zis!
- Am. tată, cum să nu am!
Deși clarificate, lucrurile păreau, după cum auzisem, departe de
a fi totuși limpezite. Fără îndoială, în acel miez de noapte, cunoscusem o
nonă latură a firii tatălui meu, ascultasem declarația de dragoste pentru
țara sa, făcută în felul său fiului și, în același timp, ascultasem lecția de
pregătire morală pentru viitorul mereu nesigur al sărmanei noastre țări
încărcate, după cum și noi știm acum, totdeauna de dureri și nevoi. Ceea
ce auzisem atunci, în acea noapte de 15 iunie 1940, cu claritatea unei
viziuni, curând avea să se împlinească. A fost de ajuns o zi, una doar, în
care marile puteri, Germania și U.R.S.S. să considere că ar fi necesar
să-și împartă zonele de influență în funcție de interese. In 27 iunie 1940,
la cinci seara, la aparatul de radio, la știri, am ascultat regele vorbind:
„Dragi basarabeni, o mare nenorocire a lovit țara noastră. Noi nu avem
putere să luptăm cu ei. Am trimis o delegație în Germania. Să vedem ce
vom putea face. Mâine la ora cinci dimineața vă dau rezultatul
definitiv”.
Nimeni n-a donnit în noaptea aceea. Până și Liubova s-a străduit
să rămâie trează, bănuind că ceva nu este în regulă, de nu dormim nici
unul. La ora cinci dimineața, vocea lui Carol s-a făcut auzită din nou:
„Dragi basarabeni, nu este altă salvare decât să părăsiți Basarabia, luând
cele necesare. Veniți toți în România, numai cei săraci rămân pe loc!
Am dat ordin armatei să se retragă ultima, pe jos, și toate vehiculele să le
pună la ordinele populației! Am făcut convenție cu rușii ca trei zile să nu
intre în Basarabia, ca să vă puteți refugia toți! Să nu vă fie frică! Dacă nu
43
încăpeți în România, vă primește cu drag Germania’?’. Veștile ne-au

îngrozit
- Tată, cu siguranță Stalin o să pună mână pe noi. îi suntem la
îndemână, n-ai auzit? Poate chiar pe România întreagă! a strigat
Grigore...
Acele zile rele veneau repede spre noi. Tata mai mult tăcea și
parcă se pregătea, tăcut să le îndure.
Seara toți copiii stăteam în pat abia mai respirând de spaima
I zilelor ce urmau să vie, așteptând ca tata, cap de familie, să ia o hotărâre.
Numai că tata n-a zis nimic. Ba chiar a plecat de acasă, odată cu ultimul
cântat al cocoșilor. Eu bănuiam că merge la avocatul Tabacu, prietenul
său apropiat cu care să se consulte. Și, uite așa, prin condamnabila
combinație Ribbentrop - Molotov, Stalin a cerut evacuarea armatei
române și a oficialităților din zona noastră, în termen de trei zile,
începând cu 28 iunie 1940, ora 14, urmând apoi fie să evacueze
Cemăuțiul, Chișinăul și Cetatea Alba.
Numai că ocupația bolșevică s-a deplasat mai repede decât se
prevăzuse. De fapt la 28 iunie s-a închis granița, la o jumătate de zi, și
nu la trei zile, cum promiseseră. Astfel că, pe 29-30 iunie 1940, era deja
pe Prut intențiile lor agresive fiind clar conturate. în ziua aceea, de 29
iunie, lipsită de culoare, peste satul meu, fără sătenii care erau la câmp,
tăcerea dormea netulburată. Doar moșnegii, în toiege, mai moțăiau pe la
porți. Ei bine, deodată, văzduhul atât de liniștit s-a posomorât și a
început să suspine, sfârtecat de avioane ce se năpusteau, precum vulturii
care atacă, în timp ce adâncurile pământului păreau a tresări îngrozite de
șenilele tancurilor târâtoare.
întreaga armonie a Dăncăuților, într-o singură zi, o zi doar,
fusese spartă brutal.
Cu puțin timp înainte, în goana cailor, procurați cu sume
exorbitante, profesorii de la Liceul de băieți din Hotin, călări,
părăsindu-și familiile, căutând să scape cu viață și trecând prin fața casei
noastre, din mers l-au strigat pe fratele meu: „Grigoraș, Grigoraș, ia-ți un
cal și fugi cu noi cât mai repede!”. Fratele meu terminase liceul și luase
bacalaureatul cu brio. Primul impuls a fost să urmeze chemarea și
îndemnul dascălilor săi, dar a cedat în fața rugăminților mamei. Ea nu
44
Ii concepea să-l piardă pe primul ei născut. Doamne Dumnezeule, cât a

regretat după aceea, toată viața, săraca mama, intervenția ei în destinul
bietului ei fecior! Peste sat nu s-a stins ecoul prelungit al acelor strigăte
i disperate: „Fugiiiiți! Fugîiiiiiiiți!”, când au început să curgă, prin fața
casei, spre Mămăliga, tancurile și tunurile rusești. Aceasta ca să
împiedice exodul spre România. Oamenii își făceau cruce și, pentru o
clipă, în aer, în spice, în flori, în păduri, în cetele oamenilor de la câmp
ori prinși în alte treburi, viața n-a mai palpitat. O putere nevăzută îi
strânsese parcă de gât, lăsând spaima și durerea să coboare între ei.
Chiar și întinderile spre care priveau cu toții, chiar și ele tremurau
înfricoșate. Vai, vai, după cum din nimic se pot ivi primejdiile, ba chiar
în toiul veseliei poate apărea nenorocirea, așa s-a năpustit invazia
bolșevică asupra ținuturilor noastre. Panica s-a strecurat în sânul tuturor,
i ca o stare de boală grea, moralmente distrugătoare, panică urmată de o
mare dezordine, creată și ea în urma termenului prea scurt de evacuare.
Doamne, Doamne, ce-a mai putut fi! Au căzut, murind pe loc, mulți
bătrâni, numai la gândul că-și vor relua viața de împilare, de ticăloșii și
nevoi ce o duseseră sub regimul țarist, regim al oamenilor fără
Dumnezeu.
Iluzoria haină a păcii căzuse. Nerespectând nici măcar termenul
impus (trei zile), cei biciuiți de păcate declanșaseră prăpădul. Surprinși,
disperați și nepregătiți se reîntorseseră, în acea zi de 29 iunie, sătenii
mei, în Dăncăuțiul peste care, rapid, se instalase tristețea cu ale ei urmi,
de lacrimi, jale și durere. însuși tata părea a fierbe în oală seacă, iar eu,
care eram pretutindeni gata să culeg orice informație, mă temeam
îngrozitor pentru familia mea de acest rău, „U.R.S.S.”, care, pentru
mine, devenea un și mai mare rău, întrucât, la cei aproape 12 ani și șapte
luni, nu-1 puteam încă pricepe. Mintea mea fusese influențată de
armonia ce domnea în Dăncăuți, or, acum, brusc, venise uraganul s-o
risipească.
Nu, în jurul meu nu mai puteam vedea lumea ce o cunoscusem,
coline din jur, tihnite altădată, căutau acum cu jale către vale, păsările ce
scăldaseră voioase, mai înainte, în albia văzduhului, acum treceau iute
peste cuiburi; potecile se ascunsesem sub buruieni, în zilele următoare ca
45
pierind și zâmbetul zorilor ce ne întâmpina pe toți, odată cu ultimul

cântat al cocoșilor.
O, Doamne! Cotropitoarea năpastă se ivise din senin, parcă
pentru a ne arăta că-n lume nu există numai stare de bine, că, oricând, în
orice clipă, se poate nărui ceea ce se creează cu multe osteneli. Pentru
întâia oară, pătrundeam tâlcul pildelor date de mama din Sfânta
Scriptură, sesizând totodată și refuzul părinților mei de a ne face
accesibil și nouă adevărul celor ce se petrecea în zonă. Presupun azi că
ei tot mai sperau ca aceia de la cârma țării să se trezească și să vină în
ajutorul celor umiliți și nenorociți din Basarabia și Nordul Bucovinei.
Oare nu asta trebuia să le fie misiunea lor de căpetenie? Gândindu-se
doar la ei, guvernanții noștri lăsau să se întindă nenorocirea ca lepra
asupra moșioarei noastre sfinte. La porți, pe ulițe ori la magazine,
bătrânii se întrebau de unde s-ar mai putea ivi un nou Ștefan, care să le
apere neamul și să mai ridice un zid viu în fata năvălirilor.
Acum să nu credeți că cererea lui Stalin se formulase, pentru că,
vezi Doamne, U.R.S.S. ar fi avut întinderea prea mică și nu mai
încăpeau rușii în ea... nicidecum. Molipsiți de poftele nesățioasei
Germanii hitleriste, care pretindea la dominația lumii întregi, ispitită de
bogățiile zonale revigorate și înzecite acum prin munca noastră de 22 de
ani, cât și de clima mai blândă ca a lor, era firesc, considerau ei, să ceară
Basarabia marilor noștri voievozi, cât și voievodala Bucovină de Nord,
în funcție de propria lor vedere asupra lumii. Dar cel mai dureros pentru
toți oamenii din aceasta zonă ce-o râvneau vânătorii ruși era faptul că,
deși reprezentam fâșia de pământ ce sta exact la marginea Europei, în
punctul ei cel mai avansat, totuși vestea cedării noastre nu oferise nici
unui stat prilejul unei meditații asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla cu
noi. Nimeni nu se gândea că UNITATEA noastră, a României, este de
neconceput iară Basarabia. Fiecare țară își vedea de interesele ei. Pentru
țările din bătrânul continent, bănuiesc că România constituia doar scena
pe care, din când în când, marile puteri jucau sinistra comedie a
stabilizării ori destabilizării unei nații, cu oameni deveniți simpli actori,
ce stârneau râsul sau plânsul, în funcție de cine erau spectatorii.
46
Memoriile Ninei Grigoraș Vice
Pentru mintea mea de atunci, un singur lucru conta, Ion

Antonescu. Da... și mă întrebam surprinsă: unde era? Căci Basarabia și
Nordul Bucovinei se cedaseră fără nici o luptă.
Gardul de sârmă care trebuia să delimiteze noua graniță iute s-a
ridicat.
La magazine, lumea continua să vorbească în următoarele zile.
- Toadere, tu care mai pleci pe ici, pe colo, ce mai e nou?
- Dumnezeu știe ce or mai avea și ăștia de gând?
- Te-ai înscris pentru România?
- Să mă înscriu? Păi, ce, sunt nebun? Bolșevicii îi ridică pe toți
care se-nscriu și-i deportează în Siberia, ori îi ucid.
- Chiar crezi? Vezi-ți de treabă, cei de frunte sunt vânați mai
întâi, nu noi...
- Eu zic să fugim cât mai putem, intervenise felcerul care,
într-un colț, tot făcea planuri. Luăm ce-om lua și trecem la ai noștri, le
sugera nerăbdător... Păi, nu?... La ce bun să ne înscriem?
O totală îngrijorare pătrunsese pretutindeni în întreaga zonă, iar
în fața puhoiului nici un sprijin. Noi, copiii cei mai mari, întinși în pat,
noaptea stăteam cu ochii închiși, străduindu-ne să nu adormim, căci în
veștile aduse de tata credeam, ele clarificându-ne și nouă, într-o oarecare
măsură, situația existentă.
- Lenuțo, azi am avut o ultima consfătuire între primari.
Regiunea Herței a fost ocupată alaltăieri, pe la cinci dimineața. Se zice
că, deși n-ar fi primit nici un ordin, totuși câțiva militari ar fi îndrăznit să
se opună invaziei... Auzi, trei și cu locotenentul patru.
- O, Doamne!
- îți dai seama că au plătit cu viața. Se zvonește că ar fi fost
aruncați într-o căruță și trimiși la Dorohoi de înșiși trădătorii care i-au
condus pe bolșevici la ei.
- Măcar au murit ca niște viteji. Dar armata? Să nu miște ea nici
un deget!? E firesc? N-au depus și ei un jurământ? a îndrăznit mama să
continue.
- Au depus. Da, vina lor nu e alta decât că execută niște ordine,
or, dacă li s-a spus să se retragă... Ce este mai rău e că au rămas unități
47
întregi cu materiale de război, depozite militare, toate abandonate, toate

la bunul plac al acestor păcătoși de bolșevici.
- Of, of!... Mi-e teamă, Procopie!... Pentru toți mi-e teamă, dar
mai ales pentru tine!
- Nu mă sperie pe mine ideea morții, însă cred ca mi-ar fi greu
să accept servitutea dinainte.
- O să înceapă pribegia, Procopie, ai să vezi!
- E normal să se strecoare spaima-n oameni cu atâtea dispariții,
asasinate și deportări, cum se aude peste tot.
- Și cât au mai muncit sărmanii oameni, cât au mai muncit!
Și așa a fost. Chiar unii dintre dascălii mei și ai fratelui meu de la
Liceul de fete și băieți din Hotin au pornit la drum cu te miri ce într-o
boccea, lăsând totul în urmă, pământ, case, livezi, într-un cuvânt
agoniseala lor de 22 de ani, căci, practic, ce mai prețuiau toate acestea,
dacă oarba teroare bântuia prin toate casele, iar oamenii erau ridicați în
miez de noapte și deportați ori dispăruți fără unnă.
Respingând, ca și tata, ideea de risipire a românilor și înlocuirea
lor cu alte naționalități, Grigore a rămas, sperând în inima sa tânără și
nevinovată că lucrurile se vor liniști, liniștind prin rămânerea lui și
sufletul mamei, ce-și făcea mari griji pentru întâiul ei născut. Tata nu s-a
amestecat în hotărârea lui Grigore. Nu l-a îndemnat nici să plece, nici să
rămână. Alesese doar pentru el să-și ducă crucea până la capăt, să-și bea
până la fiind cupa amărăciunii. Pentru noi, care-1 cunoșteam, atitudinea
lui era justificată. Tata era un om de onoare. Considera că reputația e ca
sticla. Odată crăpată, nimeni n-o mai poate lipi la loc.
Evident, nu voi reuși niciodată să redau cu exactitate acele zile
de crâncenă durere, când presiunea de rusificare și de distrugere a
omogenității etnice, restabilite timp de 22 de ani, reîncepuse în
Basarabia și Nordul Bucovinei mai cumplit ca înainte, fiind purtată pe o
scară mult mai mare, și cu procedee mult mai sângeroase.
De cum intraseră în zonă, bolșevicii trecuseră iute la împărțit
localitățile pe sectoare, unde își instalau agenții. Nici o persoană nu
scăpa nesupravegheată. In permanență erau preocupați să afle cu ce se
ocupă fiecare, ori chiar ce gândesc. Când nu le convenea de câte unii, îi
ridicau, îi vârau în mașini pe care scria „HLEB” și îi duceau la
48
interogatorii: „Faci parte din partidul gardist, cuzist, țărănist? Vrei să
fugi peste graniță? Nu-ți place puterea sovietică?”. Erau întrebări la care
oricum ai fi râspuns înfundai pușcăria.
La fel de repede s-a trecut și la distrugerea formelor politice
existente, a instituțiilor, dascălii fiind repede înlocuiri cu profesori ruși,
aduși în regim de urgență de la Moscova. Limba română se interzisese.
Nici legile pământului, nici specificul național nu ni se mai recunoștea
de către bolșevici. începuse desfigurarea ei ca nație. Toate posturile
cheie le ocupaseră rușii.
Basarabia își reîncepuse calvarul și umilințele ei proprii, iar eu,
eu, care începusem a-mi da seama cam ce se întâmplă, mă întrebam mai
ales noaptea, când truda zilei și somnul îi prididea pe toți, cum e posibil
ca soarta unei țări să depindă de altă țară? Nu puteam pricepe atunci de
ce fiecare țară nu dispune de soarta sa, așa cum firesc dispune de
vegetația sa, de relief, de ape ori de climă... De ce două țări vecine, în loc
să fie prietene, își fac rău? Și tot așa, întrebându-mă de ce o fi lumea
aceasta cu capul în jos, adormeam pătrunsă de alte întrebări cărora însă
nu-mi puteam pennite, la vârsta aceea, a le da un răspuns.
Aici, unde toți construiserăm, petrecuserăm, unde avuseserăm
încredere unii în alții și fuseserăm atât de fericiți, de când cu invazia
totul murise. Volubili și comunicativi până ieri, dăncăuțenii mei
deveniseră atât de suspicioși, încât se ocoleau unii pe alții. Simțeau, cum
simte ciuta pericolu-n pădure, că printre ei sunt și trădători, ce lesne ar
putea înlocui conștiința cu bancnota. Și totuși, iată-i iar adunați cu toții,
la răscrucea drumurilor, la intrarea în sat, întâmpinându-i pe bolșevici cu
pâine și sare, obicei înrădăcinat de sute de ani la noi. Eu una, copil fiind,
nu le înțelegeam atitudinea și stăteam privind, deoparte, tragi-comica lor
veselie. Abia noaptea târziu, am realizat acea întâmpinare a bolșevicilor
din conversația părinților mei. Așa am înțeles că unii din consăteni îi
întâmpinaseră cu atâta veselie din pură ignoranță, nebănuind ce o să li se
întâmple mai târziu, alții, cu speranța că vor potoli ura invadatorilor prin
manifestația lor de simpatie, exemplificată prin însuși gestul făcut, fără a
le lăsa însă bănuiala că simpatia afișată le era motivată de groaza ce ar
putea unna odată cu împotrivirea lor și instaurarea celorlalți, iar un grup
restrâns o făcuseră din convingere. Da, sperau la înavuțire prin trădare.
49
Singurul fapt cert a fost liniștea ce s-a instalat, dar era o liniște
din aceea apăsătoare, în care sătenii mei umblau ca niște umbre. Peste
chipurile lor, atât de vesele cu ceva vreme în urmă, se așternuse tristețea,
amestecată cu răbdarea impusă de moment, în inimi înfiripându-li-se
tăria. Nu se mai tânguiau. înțelepți de acum, ei tăceau și așteptau,
oțelindu-se în durere.
Vai, vai cât de puțin îmi aparținuse viața satului meu, în care
trăisem cu atenția distribuită tuturor!... Iar acum, iată, venise putregaiul
să-mi pustiească vatra. Cine mi-ar mai fi putut explica tragedia ce se
petrecea în sat la noi, când eu, pur și simplu, nu-1 mai recunoșteam pe
tata? Era într-un continuu du-te-vino la Hotinul în fierbere și el. îmi
amintesc cu plăcere că, altădată, înainte de invazie, tata se întorcea de la
Hotin bucuros, voios, plin de speranțe în viitor, acuma era din ce în mai
posomorât, mai întunecat și tăcut înainte, în special în timpul iernilor
geroase, seara auzeam sunetul cristalin de clopoței ai cailor unei sănii
zglobii, care se oprea la bodega din deal. Tata își continua drumul de circa
300 de metri pe jos până acasă. îl întâmpinam cu nespusă bucurie, știind
că aducea daruri pentru fiecare. Acum, se apropia de casă cu teamă și
chiar spaimă în suflet Deseori l-am auzit șoptind mamei :„Iar i-am
văzut”. De multe ori mă întrebam ce-1 preocupa atâta de intens? Mai
târziu am dezlegat taina gândului care devenise o obsesie. La Hotin era o
închisoare teribilă, care începuse să fie populată cât mai mult. Cum nu
aveau dubă, „mașină a morții”, deținuții erau duși la tribunal spre judecata
într-o biijă și, pentru a nu fi văzuți, li se punea pe cap o pătură. Asemenea
cazuri se întâlneau des. Se gândea tata că-i va veni și lui rândul să fie dus
cu cătușe la mâini și la picioare, acoperit cu o pătură, ca un tâlhar, un
asasin, el, care a trăit pentru binele altora. Chinul îl distrugea.
Toată familia simțeam un frig în coaste, până îl vedeam în
bătătura casei. Căutând să-1 observ când apare în sat, mi-1 înjghebam în
minte întors de la întruniri vesel și plin de daruri, atât de vesel și fericit,
încât pentru a simți și noi plinătatea inimii sale punea o placă la patefon
și ne dansa pe o melodie pe toate fetele din casă, mama făcând ultima
piruetă. Numai că, acum, atât eu, cât și cele mai mici ca mine ne
răspândeam ca potâmichile din calea lui, teama și spaima cu care se
apropia adulmecându-le cu toții. Intuiam că nu este ceva în regulă și,
50
cum fiecare își are modul lui propriu de a privi lucid realitatea, iar în fața
nenorocirii fiecare reacționează în felul său, presupuneam că și tata,
chiar dacă nu mai era primar, se prezenta în fața bolșevicilor, la
Primărie, așa cum se manifestase întotdeauna, ca un om care n-are nimic
de ascuns, ca un apărător al obștii sale și ca un propovăduitor al
neamului românesc, iar asta nu, nu era deloc bine pentru el.
într-o altă noapte, pe la cea de a doua cântare a cocoșilor, când în
capul meu mic gândurile o luaseră iar razna, iar spaima pentru tata încă
îmi sta în creștet, am auzit:
- Grigore, dormi?
- Nu dorm, tată! Cum să dorm?
- Știi tu, fecioraș, România Mare nu mai există!... Transilvania
întreagă nu mai este! A sfartecat-o Carol al II-lea! Germania a satisfăcut
pretenția horthystă, sfârtecând Transilvania prin Dictatul de la Viena,
pare-se pentru că avea nevoie strategică de Munții Caipați. Cu prilejul
acesta, a dat și Cadrilaterul Bulgariei.
- Cunosc, tată. Și noi ne întâlnim la liturghii și vorbim. Se pare
că guvernul de la Berlin e interesat de potențialul nostru economic în
perspectiva extinderii războiului în Europa de Est și Sud-Est... Cum ai
presupus tu. Sărmana Românie!
- Am auzit și eu că, la fel ca pe aici, și-n Nord-Vestul
Transilvaniei este aceeași situație: dispariții, jafuri, crime, dislocări de
populații. Cei mai vânați sunt evreii și duși în lagăre... Mi-a zis colegul
lui Tabacu că toți cei rămași în zonă sunt aruncați în iobăgie. O prăpastie
adâncă s-a deschis pentru români.
- N-a mai rămas nici o picătură de încredere pentru forurile
cârmuitoare, tată. Toți vorbesc... Ce face Antonescu, în care puneai atâta
încredere? Unde este? Afirmațiile lui au căzut? Parcă ziceai...
îmi concentrasem toată atenția pe ce ar putea urma, gata să-mi
clarific care ar fi posibil viitorul nostru, al familiei mele atât de
numeroase.
- Generalul Antonescu e închis la mănăstirea Bistrița.
-Cum?
- Se pare că expunerea situației din țară, în fața lui Carol al
II-lea, i-a adus necazuri.
51
- Șeful Marelui Stat Major închis fără judecata, fără lege?

- Exact Am auzit ca a fost ridicat din casa lui de la Predeal și
dus direct la mănăstire. Ce vrei, guvernul nu are nevoie de instigatori...
Ofta sărmana mamă.
- Tu, Grigore, mâine îți iei un rând de haine cu tine și pleci la
Dolineni!
Grigore a încercat să se împotrivească.
- Stabilisem că eu...
- Am hotărât. Acum cât mai e vreme.
- Și dumneata? a îndrăznit speriat de propriile-i cuvinte.
-Nu pot fugi! Acesta a fost destinul meu și nu-mi rămâne decât
să lupt cu el până la capăt! Tu însă ai viața înainte și, atât cât mai ai o
șansă, trebuit să-ncerci.
- O șansă? Ce șansă aș mai putea avea, într-o asemenea
conjunctură?
- Șansa tinereții, Grigoraș!
Iar ca să împace cugetul zdrobit al mamei care, deși tăcea, era
convins ca îi asculta, o lămuri:
- Și tu, Elena, tată, nu mai ofta! De regulă, oamenii sunt
rătăcitori. Puțini sunt aceia care rămân în vatra casei lor. Nu-ți mai fa
degeaba sânge rău! Feciorașul nostru s-o întoarce el când lucrurile s-or
mai îndrepta. Țara asta trebuie să aibă și oameni bravi. Simt că lucrurile
se vor aranja.
- Procopie, îndrăzni și ea, Grigore e un copil!
- Nu mai e. Știe și vede destul ca să se maturizeze, să-i ajungă
cât pentru o viață.
Bine zis și frumos, numai că de îndreptat lucrurile nu s-au mai
îndreptat, iar la noi, în Dăncăuți, bolșevicii s-au făcut curând stăpâni pe
tot avutul nostru. După plecarea lui Grigore la unchiul, la Dolineni, un
sat la 15 kilometri de noi, am fost mutați cu toții în căsuța-muzeu făcută
de bunici în timpul Rusiei țariste. îl observam pe tata cât era de revoltat,
dar privirea rugătoare a mamei îl tempera. Era conștient că orice vorbă
de împotrivire i-ar fi costat viața a șapte copii deodată. Am început a
duce o viață de servitute, mai ales mama, care, avându-ne pe toți în
sufletul ei chinuit, acum și de teamă pentru Grigore, se purta cu
52
Memoriile Ninei Grîgoraș Vicol
bolșevicii ca și cum le-ar fi cerșit îngăduință și înțelegere. Pentru a nu

vedea aceasta, tata era mereu la câmp, ori la Hotin.
Surorile mele mai mari, Maria și Irina, care se căsătoriseră între
timp, se urâțeau la față și își puneau basmale, să nu cumva să pună vreun
„starșoi” ochii pe ele.
La casa-muzeu, ne-am apucat de treabă și am zidit ușa din tindă,
făcând din camera cea bună o odaie oarbă, fără ușă, fără ferestre, iar
toată suprafața am transformat-o într-un pat improvizat din scânduri, de
la un perete Ia altul, înalt de un metru. In camera de zi, în peretele
despărțitor dintre cele două odăi, am zidit o sobă comună ambelor
încăperi, iar în spatele sobei, o spărtură asigura comunicarea. Noaptea,
după truda zilei, ne strecuram prin gaura formată, de pe prichici, direct
pe acel pat improvizat. într-un fel, la mintea mea de atunci, îmi
convenea, deoarece aveam posibilitatea, strecurându-mă ultima în pat,
să ascult toate vorbele părinților mei, fiind la curent cu evenimentele.
Rare erau nopțile când mă fura somnul. Se crăpa de ziuă, când am fost
trezită de șușotelile lor.
- O să te omoare gândurile, Procopie!
- Măcar de m-ar omorî, decât să văd starea de servitute la care
m-am întors, ori să văd cum toți prietenii mei sunt ridicați. închisoarea
de la Hotin geme de ei. Nu mai zac acum infractorii prin pușcării, ci
oamenii cinstiți, îndatoritori acestui neam al nostru.
- Hm!... Le-a fost ușor orbeților ăstora să-i acuze! Mai greu e că
nimeni nu există ca să se întrebe cine le-ar mai putea repara lor prestigiul
de români adevărați... Tu n-ai văzut, Elena! N-ai văzut nimic! Eu am
văzut cu ochii mei cum, legați de mâini și de picioare, cu pătura-n cap, îi
duceau bolșevicii la tribunal. Ce-or fi făcut ei? Care le-o fi fost vina? Că
sunt români! Că sunt intelectuali și le stau în coaste! Pentru atât doar?
- Doamne, ajută-i pe români! murmura mama, înspăimântată.
- Arestarea lor, pentru mine, e o confirmare că nu este bine. Tu
să fii tare! Să nu te Iași învinsă și să ai grijă de copii! Ție n-au ce-ți face!
Fuseseră suficiente aceste vorbe, ca să-i dărâme mamei bruma
de rezistență ce-o mai avea.
- Domne, Procopie, ce vrei să spui?
- Nu se știe.
53
- Mai bine l-ai lua pe Fulger, e cel mai iute dintre caii noștri, și
ai fugi la Iași. Cunoști locurile mai bine decât ei.
- Femeie, dă-ți peste gură! Decât să suport o asemenea rușine,
mai bine...
- Minte ai tu? Pentru ce crezi că am făcut noi opt copii, ori
pentru ce crezi că am trăit eu pe lumea asta?
Tăcea mama și-l asculta smerită, rușinată de a sa propunere
pripită.
- Să-ți zic eu, ca să știi, să nu uiți cât vei trăi!... Am râvnit din
toată ființa mea ca neamul ăsta să renască din cenușa în care o adusese
Rusia țaristă. M-am străduit pentru ca satul meu să progreseze. Am
considerat că progresul e necesar. Pentru mine el însemna realizările
noastre, libertatea spiritului, toate însă cu condiția ca tot ceea ce am
cucerit cu toții, în Dăncăuți, prin trudă, să nu fie risipit sau pierdut; or,
acum, ce s-a ales de sat?
Dar așa cum spui tu, Dumnezeu tuturor ne dă o șansă să
strălucim în lume. Eu am avut-o. Atât cât a fost, dar a fost și, tocmai
pentru asta, sunt dator a rămâne aici până la capăt. Să-i mulțumim
Domnului că încă nu m-au ridicat „starșoii”.
- Nu mai e chip de trai, Procopie. Nu vezi? S-au grăbit să ne
schimbe învățătorii... Bieții copii să-nvețe chirilica!... Vor să ne
ucrainizeze pe toți.
- Niște tâlhari, Elena, tâlhari adevărați, dacă au ajuns a pune
biruri chiar și pe garduri.
- Nu știu ce-o să ne facem la iarnă cu copiii. Cota de recoltă
cerută sunt convinsă că o să depășească recolta ce-o vom strânge.
- Crezi că n-am încercat să le explic situația existentă și că în
România birurile au dispărut de mult? Am încercat, cum să nu încerc!
Dar știi ce mi-au zis? „România? Ei, care Românie? Pentru U.R.S.S. nu
există nici o Românie. Ascultă și bagă bine în cap. în Europa îs doar
două țări: U.R.S.S. și Germania. Auzit-ai!?”
Ca boaba de rouă mi se împleteau sub barbă lacrimile amare și
mă întrebam: „Putea-va oare cineva a explica vreodată mai bine decât
mine glasul soldatului civil care era tata dorința lui de bine?”. în clipele
acelea, îl imploram pe Dumnezeu ca tata să scape de brațul lung al
54
terorii bolșevice. Abia acum îi pricepeam stările și atitudinile față de noi,

tăcerea de la masă. Eram convinsă că-1 torturau și gândurile că va fi
încătușat și dus ca un tâlhar sau asasin, cu pătura-n cap, la pușcărie, el,
cel care trăise pentru un ideal atât de nobil.
- Procopie, Procopie, nenorocirii ăștia o să ne ia și dreptul la
viață, încheiase mama sătulă de durere.
- E ca și luat, Elena... E ca și luat!
în acel tragic an 1940, mai bine zis în toamna lui, deși
tenninasem anul I cu bine la Liceul de fete din Hotin, totuși ocupația
bolșevică ne interzisese să ne mai întoarcem acolo. Am fost obligată să
repet anul, ca pe clasa a V-a primară, la noi în sat. în ciuda a tot ceea ce
se întâmpla în provincia mea, avându-1 pe tata acasă, încercam să-mi
văd de școală. încă din prima zi, m-am izbit de un crâncen impediment,
alfabetul chirilic. Nu-1 cunoșteam și nici timp special nu ni se acordase
ca să-1 învățăm. Manualele însă toate erau numai în chirilică. Trudeam
mult ca să învăț această limbă, dar nu aveam încotro. Acum știam clar
că bolșevicii urmăreau ucrainizarea noastră completă. La clasă, pe lângă
chirilică, învățam și limba germană, ce fusese și ea introdusă cu scopul
strecurării în tabăra germană, în caz de vreun război cu ei, și culegerii de
informații direct, fără interpret Mă gândeam, cum, dacă erau aliați,
pentru ce să învățăm germana cu gândul de a fi spioni și de ce să n-o
învățăm pentru a discuta ca aliați? Ei se și gândeau că ar putea deveni
dușmani. Ce lume! mă gândeam. Cu toată starea tensionată din clasă, ca
și din familia noastră, eu învățam pe brânci, propunându-mi în sinea
mea ca, pe viitor, de voi putea, să aprofundez limbile străine.
Crăciunul lui 1940 n-a mai fost ca altădată; cui îi mai ardea de
colinde, când activiștii pândeau la toate colțurile? Trebuie să punctez
faptul ca acești activiști nu erau alții decât leneșii din sat, care trăiseră
din truda satului, prin trădare ajungând una cu asupritorii. Satul de la
care pornise impulsul spre viață al tuturor, acum, părea pictat doar
într-un tablou, pitit acolo, între coline, apăsat de o tăcere prevestitoare.
Cu trei zile înainte de Crăciun, îmi amintesc că mama toată
noaptea făcuse pâine, cozonaci, tăiase două găini ce ne mai rămăseseră
prin curte, le preparase și, cu noaptea în cap, se strecurase prin livadă
împreună cu Irina, să meargă la Dolineni, la Grigore. Suferea sărmana, îi
55
lipsea prezența lui, locul gol la masa aducându-i zilnic lacrimi în ochi.
Cu toții eram triști în Dăncăuți. Pentru că nici unii dintre noi nu mai
aveam dreptul să spunem ce gândim ori ce simțim. Rău ajunsesem!... Și
când te gândești că toate aceste persecuții le sufeream doar dintr-o
singură vină: că eram români. Hămesită, imorală, lipsită de orișice
principii sănătoase, stalinista Rusie posibil că-și dorea să desființeze
românismul și pe românii de pe fâșia mea de pământ și, în special, pe cei
care apărau idei și principii naționale. De când se instalaseră bolșevicii
în Dăncăuți, tata nu-1 mai părăsise. Acum, cu învoirea lor, luasem
drumul Hotinului, să cumpărăm daruri pentru cei mici. Voia ca măcar
asupra lor să nu apese atât de greu ocupația criminală. Știind că eu le
cunosc dorințele, mă luase și pe mine, să-1 îndrum. Sărmanul, oricât de
absorbit era de mersul evenimentelor, totuși nici pe noi nu ne uitase.
Vroia să ne strecoare o rază de bucurie în sufletele deja torturate de
îndoieli și spaime de tot felul. Ceea ce nu știa tata era că, în Dăncăuți, nu
mai existau copii. Ei erau doar umbre ce umblau ca să nu deranjeze,
culegând zvonurile de peste tot, ca pe flori de spin ce și le implantau în
pământul prea crud al inimii lor.
I
I ! ■
!
3
Intrasem în anul 1941, dar nici un război încă nu începuse. Tata
nu mai pleca din sat, nu mai avea voie, așa că nici eu nu mai aveam de
unde afla ce se întâmplă prin țară. Toată ziua era la câmp. Ne
afundaserăm cu toții în muncă, pentru a reuși să ne plătim cotele, dar și
pentru a ne rămâne și noua câte ceva din recoltă. Eram zece guri de
hrănit. împiedicat a rezolva problemele sătești de forțele reacționare
bolșevice, el se adâncise într-o muțenie totală față de noi, dar și față de
·■ oamenii din sat, amărât probabil că nu-i poate ajuta în nici un fel. Cred
că nu se împăca cu gândul că rostui său în lume nu și l-a putut duce la
bun sfârșit. Ideea îi provoca o disperare fără margini.
în sat, știrile alarmante circulau. După inimile trădătorilor de la
noi, unul câte unul era ridicat și dus la închisoare ori cine știe unde, căci
56
1
Memoriile Ninei Grigoraș VicoJ
nu se mai auzea de el. Mătușa mea, care-mi era și vecină, a vrut să

L întrebe de bărbatul ei, însă a fost sfătuită să-și vadă de treabă, dacă vrea
ca să mai aibă mamă copiii săi. Și a tăcut.
Prin martie, încă se mai făceau arestări, dar se zvonea că se fac și
înscrieri pentru cei care vor să se repatrieze. Mă gândeam că ar fi bine
pentru toți, dacă ar fi adevărat. Tata, care fusese un om frumos, drept ca
bradul, acum părea foarte îmbătrânit. îl iubeam pe tata și sufeream
cumplit văzându-i neputința. Mă hotărâsem chiar să insist să ne înscriem
și noi pe listele pentru România, numai că ceea ce am auzit la biserică
m-a umplut de spaimă.
Era prin 4 sau 5 aprilie, nu mai știu exact, când preotul
lacuborschi ne-a chemat, pe ascuns, la biserică. N-am mers decât eu și
Eufimia, ceilalți având treburi, care nu sufereau amânare. După ce s-a
tras clopotul ca de începerea slujbei, în loc de liturghie am auzit:
- Oameni buni, ziua de azi e o zi de îngropăciune a osândirilor
fără vină, rânduită de către bolșevici. O mare tragedie, groaznică, s-a
petrecut cu 3 zile în urmă, o tragedie care ar trebui să vă determine a
chibzui de zece ori, înainte de a lua vreo hotărâre.
M-am decis a veni mai aproape, așa că, strecurându-mă, m-ain
așezat în primul rând.
- Natura umană, după cum știm cu toții, are mai multe laturi. Se
pare că, pe 1 și 2 aprilie ale acestui an, și-a arătat-o pe cea mai cumplita.
Nimic nu mai e sigur acum, din cauza constrângerilor și
brutalităților ăstora. Cunosc faptul că majoritatea ați dori să plecați la ai
noștri, veștile că vi s-ar aproba cererile circulă de câteva săptămâni...
Ascultam încordați la maxim vocea preotului, amplificată de
tăcerea tuturor, ascultam speriați de ceea ce am mai putea auzi, cuvintele
lui zdruncinându-ne inimile și așa destul de încercate. Tremuram!
- Tocmai de aceea m-am simțit dator să vă chem, să auziți cu
urechile voastre, din gura acestor doi flăcăi, ce v-ar putea aștepta de-ați
face o așa mare greșeală.
- Părinte, se auzi cârciumarul, decât să ne ridice în miez de
noapte, mai bine să murim!
- E bine că aveți inimile viteze, dar e o prostie să muriți cu toții.
Bolșevicii ar putea trage în noi. Ei nu au suflet și nici nu fac deosebiri ori
57
judeca vreun lucru, ei par a fi stăpâniți de „fiară” dintotdeauna. Așa că,

vă rog, ascultați ce spune Vasile Varvariuc din lordănești, ca să vedeți și
voi prin ce a trecut el, sărmanul. Ochii preotului nostru, altădată
luminoși, acum erau tulburați și înroșiți de lacrimi.
Fiind în rândul din față, am putut reține fiecare cuvânt al lui
Vasile. dascăl tânăr în sat, cuvinte care, odată spuse, se transformau în
imagini, iar imaginile într-o sumbră pagină de istorie a unui colț de țară
ce iubea România ca pe o mamă. Care copil s-ar putea rupe ușor de
lângă mama lui?
A zis Vasile:
- Oameni buni, așa cum ați auzit și dumneavoastră, așa am auzit
și eu de plecările în România pe bază de înscrieri, căci să știți nici noi,
cei din Bucovina, nu putem accepta ocupația bolșevică.
O importantă cotitură în viața mea ar fi însemnat plecarea
aceasta. Auziserăm că unii dintre nemți și polonezi se repatriaseră deja,
deci mă gândeam că nu era exclus să ne dea și nouă drumul în România,
bucuroși că vor rămâne cu rosturile noastre. Și, cum umblam de
colo-colo să mă informez, într-adevăr, am văzut giupuri-grupuri ce se
îndreptau de la Petriceanca spre Hliboca. Cum sunt iute de picior, m-am
întors, am pus pe mine ce aveam mai bun în ladă și, renunțând la masa
întinsă plină de bucate, am pornit la drum, lăsând în prag pe mama, de la
care am aflat că tata deja mi-o luase înainte.
Fugind cât mă țineau picioarele, curând i-am ajuns din urmă,
alăturându-mă lor, cum li se mai alăturaseră și alte grupuri din Rapcea,
Carapciu, Cupca, Prisecăreni, lordănești, Pătrăuți și altele. Bărbați
maturi, bătrâni cu fețe albe și traiste din țigae, fete, flăcăi, femei cu copii
în brațe și de mână, îmbrăcați ca de sărbătoare, cu icoane, steaguri și
cruci din biserici, mergeau încolonați, ocupând tot drumul de la o
margine la alta. Dinspre Pătrăuți venise o coloană de câteva mii de
români cred, fapt ce m-a impresionat foarte mult. în fiecare vedeam pe
mama, tata, fratele și sora mea. Mergeau încet, vorbind între ei, liniștiți,
dar totuși triști.
- Te cred și eu, intervenise preotul, își lăsaseră oamenii
agoniseala de o viață. Ce avere credeți că și-ar fi putut lua cu ei într-o
traistă?
58
- îi auzeam, reluase Vasile firul vorbei, cum își povesteau că

umpluseră ieslea animalelor cu coceni, hrăniseră păsările, lăsându-le
chiar pe bătătura casei și porniseră spre Hliboca.
înainte de a intra în Hliboca, ne-am oprit cu toții pentru a ne
pune de acord cum vom proceda odată ajunși acolo, apoi îngenunchind,
ne-am rugat la Dumnezeu, fiecare cu câte o dorință arzătoare în piept.
Era impresionant să vezi atâta lume în genunchi, având aceeași rugă, să
treacă la frații lor. Din păcate însă, la Hliboca, cererile ne-au fost
respinse. Encavediști îmbrăcați cu gimnastiorci, pantaloni halife, ciobote
până la genunchi, caschete date pe ochi, ne-au ordonat, printr-un
subaltern care știa românește, să ne întoarcem la casele noastre, căci
legea nu ne permite trecerea, iar granița e sfântă. Dintre noi, erau mulți
cunoscători ai legilor. Ei știau că encavediștii nu erau în măsură a ne
rezolva cererile, totuși s-au străduit a le argumenta veridicitatea acelor
solicitări, însă totul a fost zadarnic. Dacă ați fi privit de undeva, de sus,
situația, vi s-ar fi părut a fi la iarmaroc, unde ai noștri ofereau tot ceea ce
posedau pentru posibila lor repatriere. Probabil sătul de atâtea rugi,
plictisit, în cele din urmă, superiorul lor a pus capăt tuturor târguielilor
dintre subalterni și oameni, declarând: Idite. Doamne, am izbucnit cu
toții în urale, urmate de lacrimi de fericire, apoi mulțumindu-le, cu
speranța în suflet, am pornit spre cel mai apropiat pichet de grăniceri,
Fântâna Albă.
Mergeam tăcuți, dar grăbiți, să nu ne ajungă noaptea. Intre
Carapciu și 4 Suceveni, ne-au ajuns din urmă câțiva călăreți cu automate
la piept. Fiind în urma coloanei, m-am cam îngrijorat, fapt pentru care
m-am strecurat mai către a mijlocul coloanei, unde am încercat să-i
informez de cavaleria bolșevică.
- Taică, mi-a zis un bătrân, n-au ce să ne facă! Suntem prea
mulți și voie de la Hliboca ne-am cerut.
Nemulțumit totuși de răspuns, m-am strecurat către vârful
coloanei prin șanț, gândind că, de-oi fi printre primii, voi apuca să trec,
indiferent de ce s-ar fi putut întâmpla în urmă.
Mergeam așa cu toții, cu patrula în spate, dar ca și cum ea n-ar fi
existat. La un moment dat, am ajuns pe toloacă, lângă cătunul Vamița,
de unde am văzut în față o tranșee în care trebăluiau grănicerii. Am
59
grăbit pasul, iar când am ajuns cam la vreo 50 de metri, un ofițer a ieșit
din tranșee, făcându-ne semne să ne întoarcem. Oameni buni, în clipa
aceea în care până și gândurile ne împietriseră; am priceput cu toții că ni
se întinsese o cursă, că practic fuseserăm condamnați la moarte încă din
Hliboca. Unde să ne fi-ntors? în spate, cavaleria bolșevică ocupase
poziții de luptă. Vântul deznădejdii a suflat peste noi atunci,
transformându-ne din împietriți, într-o mare agitată. „Sloboda ați vrut?
Poftiți sloboda!” ... Și, în clipita aceea, mitralierele au început să țăcăne,
scuipând gloanțele ca semințele de floarea-soarelui, semănând moartea
drept în față. M-am azvârlit pe burta odată cu primele rafale, în timp ce,
năucite, glasurile tuturor se înălțaseră în văzduh, răsunând de groază.
„Să știți ce înseamnă Uniunea Sovietică, țipau bolșevicii, să știți ce
înseamnă Stalin! Să uitați pentru vecii vecilor că v-au rămas frații și
surorile dincolo de gard!” Sărmanii oameni! Zadarnic ochii lor mirați
căutau scăpare, miriștea era prea lată, pădurea prea departe, și chiar
de-am fi zorit și tot n-ar fi fost chip să ajungem cu toții. Dar, deși
îngroziți, au încercat totuși să se salveze fiecare, împrăștiindu-se
care-ncotro. Unii au luat-o în față, alții au sărit garduri și câteva mii
dintre ei au luat-o pe câmp deschis către pădure. Zadarnică încercare. Au
căzut mii, ca potâmichile vânate au căzut pe miriștea însetată care,
grijulie, părea a-i aduna în făptura sa de humă, sub ochiul neputincios al
soarelui ce, rănit de cumplitul spectacol, alerga grăbit către zenit, spre
a-și stinge durerea în albia apelor cerești.
Doamne, o zarvă infernală se crease!... întreaga toloacă gemea,
sufocată de sânge. îngrozit, în clipa când gloanțele nu s-au mai auzit,
bolșevicii pregătindu-se să reîncarce, am tulit-o iute într-un șanț și de
acolo m-am târât în pădure, unde m-am oprit să-mi trag sufletul și să-mi
liniștesc bătăile inimii. Am privit în urmă și am văzut Moartea. Da, da,
am văzut Moartea și coasa ei. Picioarele sale se mișcau nebunește,
mâinile-i lucrau necontenit, în timp ce trupul i se lățea, bălăcindu-se în
noroaie de sânge. Și totuși, răzleț, se mai găseau și oameni teferi, ce nu
reușeau să-i scoale pe cei dragi, dar nici nu plecau, căci nu se îndurau
să-i lase pe toloacă, zvârcolindu-se în agonia durerii, oameni cărora
degeaba Moartea le dădea târcoale.
60
I
Porniseră bolșevicii, întorcând spatele cumplitului măcel. Cătând

împrejur, scene înfricoșătoare mi s-au perindat prin fața ochilor. Copacii
erau împroșcați cu sânge, ba chiar se vedeau urmele mâinilor celor care,
în căderea lor, căutaseră un sprijin. în bălti de sânge zăceau femei și
prunci ori tineri ce reușiseră a se târî până acolo. Chiar lângă mine își
dăduse sufletul un tânăr lovit în piept și burtă. Viforul înfricoșător al
morții îl ajunsese din urmă. Ceva mai în față, Cozma Rotaru, întors de
trei ani din armată, om iară de pereche pe fața pământului, căzuse alături
de Gheorghe, poștașul din Cotu-de-Sus al Camencei. Peste trupurile
împietrite, statornică prietenă, pădurea își trimitea și ea, drept lacrimi,
frunzele chircite de groază. Cu siguranță, gândeam eu, înfiorat de
groaznicul măcel, sufletele lor, desprinse de lume, acum, vor purta în ele
rezonanța tânguitoare a bocetului tuturor celor căzuți, un bocet ce va
deveni universal, un bocet care, străpungând abisurile, va duce cu el. la
Dumnezeu, urmele sfinte și mărturiile scăldate în băi de sânge ale miilor
de oameni uciși fără o altă vină decât aceea că ceruseră să li se dea voie
să plece la frații lor întru neam. Cu siguranță bolșevicii nu ne vruseseră
doar pământul, ei doriseră să-1 și gunoim cu oasele și sângele nostru.
Scăpat ca prin minune dumnezeiască, spaima celor văzute mi-au
dat aripi, și-am alergat pierzându-mi pălăria, haina, zgâriindu-mi obrajii
de crengile răzlețe, până am dat de Gheorghe.
Ascultându-1, parcă simțeam eu însămi aerul rece al morții și al
cimitirului.
- Doamne, a intervenit preotul în liniștea bisericii ticsită de
suflete, în infinita încăpere a eternității, aprinde grabnic, te rog, candelele
Universului cu lumina lor nestinsă să le lumineze calea, iar Tu, Doamne,
cu puterea Ta neîmpuținată vreodată, vindecă-le rănile ce le-au slutit
frumoasele trupuri, stinge-le nedumeririle, dă-le pacea și odihna locului
Tău nemărginit!
- Amin!, am spus cu toții.
Apoi, bătrânul preot l-a îndemnat pe celălalt flăcău:
- Spune, Gheorghe! Spune!
- Eu, fraților, eu n-am mers cu coloana. Ceva din mine îmi zicea
parcă să mă țin deoparte. Și m-am ținut. Când am auzit focul, am auzit și
cai nechezând și vaiete prelungi, și am văzut și oameni alergând. De
61
unde nu te așteptai, răsărea câte unul îngrozit. Se înmurgise bine și

grănicerii începuseră a lansa rachete, ca să-i observe pe fugari. Curând,
s-a format un grup de vreo 20-25 de oameni. M-am alăturat lor,
îndemnându-i să se împrăștie, căci nu este bine să fim văzuți mai mulți
la un loc, că ne vor aresta. însă n-au mai avut timp ca să-mi urmeze
sfatul, căci bolșevici călări ne-au ajuns din urmă. M-am pitit în ierburi și
de acolo într-o groapă din apropiere. Când spaima mi s-a mai potolit, am
ridicat ușor capul. Oamenii fuseseră deja înconjurați din toate părțile și
legați, cu propriile brăcinări și curele, de mâini, l-au bătut crunt, cu
paturile armelor i-au bătut, strigându-le: „în genunchi!”. Ilie Grijincu, de
la mine din sat, le-a răspuns în față: „Românul n-a stat niciodată în
genunchii”. Dar n-a mai apucat să continue, căci ciubota unui bolșevic
l-a lovit chiar în gură, înecându-1 cu propriul sânge, iar patul armei l-a
îngenuncheat. Toți gemeau zdrobiți și umiliți. Răcoriți, vorbind rusește,
rânjind, i-au împins spre Hliboca. Nu știu ce s-o mai fi întâmplat cu ei.
Plin de noroi și teamă, în bezna spartă când și când de vreo
rachetă lansată de criminali, m-am găsit cu Vasile, cu care am hotărât să
ne refugiem un timp pe aici, să va informăm pe toți de măcelul de pe
toloacă și de faptul că lumea pe la noi se mișcă cum vor starșoii.
Mai vreau ca să adaug că, a doua zi, cei morți și cei grav râniți,
au fost adunați și aruncați unii peste alții în gropi comune care, de pline
ce erau, n-au putut fi bine acoperite cu pământ. Cei dimprejur spuneau
că și după trei zile se mai auzeau gemetele și vaietele acelora care cereau
să fie ajutați să moară mai repede. Nimeni nu se putea însă apropia din
cauza rușilor ce-i păzeau cu mitralierele.
Multe discuții au fost pe seama celor petrecute la Fântâna Albă,
raionul Hliboca (Adâncată), dar niciodată nu s-a aflat exact câte victime
au fost pe toloaca Vamiței. S-a estimat însă a fi fost zece gropi pe
toloaca Vamiței, în care ar fi fost puse 250 de persoane în fiecare
groapă, iar lângă Hliboca, alte 18 gropi. Cam 28 de gropi în total. Deși
* Din ziarul „Plai românesc”, gazeta societății de cultură românească „Mihai

Eminescu” din Cernăuți, 30 martie 1991.
62
nu pot fi sigură, mărturisesc ceea ce mi-au spus și mie cei care au

supraviețuit, chiar dacă tăcerea le-a fost impusă de către cotropitori.
După cele spuse de Gheorghe, o liniște profundă s-a instalat în
biserică, la un moment dat auzindu-se clar vocea fostei învățătoare a
satului:
- Ceea ce s-a petrecut este ireversibil, oameni buni! Viețile
acelor ființe nu vor mai putea fi date înapoi. Dumnezeu să-i odihnească!
-Amin!
- Dragii mei, a reînceput preotul, Gheorghe are dreptate. Suntem
dominați de un timp indiferent nouă. Știu, e greu să acceptăm starea de
spirit în care ne aflăm dar, vă rog, înțelegeți, suntem la discreția acelora
care joacă acum rolul temnicerilor și ucigașilor, a celor smintiți și goi la
minte și la suflet, într-un cuvânt, a celor în criză de Dumnezeu.
- Cine le dă acest drept, părinte? izbucnise furios morarul
satului.
- Așa este, cine le dă acest drept? Căci e mare păcat să trimiți la
moarte oameni care n-au ucis niciodată, dar, fiind lipsiți de Dumnezeu,
înțelegeți, au devenit bestii, iar dacă vina acestor așa-ziși judecători e
imensă, tocmai de aceea trebuie să le-o lăsăm pentru totdeauna lor. Și să
nu care cumva să credeți voi că Dumnezeu așterne uitarea peste ceea ce
s-a întâmplat pe aici. Nu, căci, vedeți voi, tocmai El a făcut posibil să
aflăm noi azi, iar când nu vom mai fi, tot Dumnezeu va face în așa fel,
ca urmașii și urmașii urmașilor noștri să afle, apoi, tot așa, din generație
în generație, iar lumea va ști. Fraților, capul de om nu se pierde
niciodată, așa și cu ei. Până când nu se va face cunoscut și ultimul cap
de om căzut, pe acest plai sau în îndepărtata Siberie, nevinovat,
amintirea masacrelor de aici va dăinui.
Eu unul v-am chemat să vă rog să nu cumva să faceți asemenea
imprudențe. Să nu vă lăsați amăgiți de cereri de plecare în România! Cui
cereți îndurare, Satanei? Stați liniștiți, Dumnezeu veghează!
- Bine părinte, da’ cum de a îngăduit Dumnezeu una ca asta!?
izbucnise o tânără fată plângând.
- N-a îngăduit, Mărie. El nu îngăduie asemenea atrocități. El a
făcut posibilă minunea de a mai scăpa vii oameni din ghearele Satanei,
63
tocmai pentru ca vouă să vă facă cunoscut, să nu mai fie alte vieți

pierdute.
Tăcuse Maria, nedumerită însă și, cum doi bolșevici bănuitori
deschiseseră larg ușile bisericii, preotul a și început să cânte un final de
liturghie.
Părăsind, după miruire, biserica, am înțeles că preotul este cu
multă conștiință și milă de semeni, mărturie stând cuvintele lui. Și, cum
în sat se conturase primăvara, iar parfumul ei ne consfințea tuturor
începutul unui an nou, după ce am terminat treburile cu care fusesem
însărcinată, m-am decis să merg la câmp, să culeg flori, multe flori, pe
care să le depun la mormântul eroului necunoscut din cimitirul satului,
pentru sufletele miilor de români, victime ale politicii aventuriste
staliniste, pentru sufletele acelora care n-au vrut să fie forțați a fi
asimilați, acelora care, în cuget și simțire, România era patria lor,
pământul ce-i hrănise, acum hrănindu-1 ei cu sângele și oasele lor, ca o
ultimă înfrățire de neam. Atâta liniște era în câmp la ora aceea, de parcă
lumea, mersul ei, s-ar fi oprit pe loc. Printre firele de iarbă de un verde
intens, o mulțime de flori cu petale în toate nuanțele mi se ofereau
prietenoase. Deschisă, zarea se dezvelea și ea razelor de mătase ale
soarelui ce-i dezmierda fruntea. Sub dulceața vântului ce abia respira,
am adunat un buchet imens, grăbindu-mă spre cimitir. Acolo am depus
pe iarba crudă și moale florile multicolore pentru morții anonimi de pe
toloaca Vamiței Camencei, fraternizând cu ei, imaginându-mi cu ochii
minții oroarea acelor clipe pe care nici Vasile și nici Gheorghe, martorii
groaznicei experiențe, n-o putuseră atinge.
Urmărită mental de neomeneasca întâmplare de pe toloacă, am
ajuns în bătătura casei, unde toți ai mei stau împietriți. Am înțeles că
ceva groaznic se întâmplase. Gândul mi-a fugit către tata. Presupuneam
că îl și ridicaseră bolșevicii.
- Ce-i, Irina? am reușit să însăilez cuvintele.
Brusc, ochii ei s-au umplut de lacrimi. în clipa aceea, mintea mi
s-a înfierbântat, iar eu m-am repezit în tindă, cu tot efortul Irinei de a mă
reține. Intrând, am fost izbită de o priveliște sumbră. în jurul mesei din
camera de zi a casei mari, stăteau șase bolșevici cu figuri fioroase.
Gârbovită, pe un scaun sta mama. Nu mai avea nimic nonnal în toată
64
înfățișarea sa. Părea o stană de piatră, fără urmă de viață. La întrebarea
„Asta, cine-i?”, abia a reușit să murmure că sunt fiica ei. Pricepând cât
de greu supraviețuia momentului, am vrut să mă apropii. „Stai pe loc!
Nu te mișca!” mi s-a ordonat, aruncând o privire către arma ce se afla pe
masă, lângă o grămadă de monede românești și fotografii. Ce era să fac?
Am împietrit și eu, gura însă îmi pronunța numele tatei, dar fără a se
auzi vreun sunet. îmi apăsam cu mână pieptul, ca nu cumva inima să-mi
sară din loc din cauza batjocurii cu care bolșevicii ne suflau în față.
Stoarsă de vlagă, ca o păpușă de câipe, căutam spre fotografia tatei de
care el nu se putuse despărți. Era fotografia ce-1 înfățișa ca primar, cu
hainele Frontului Renașterii Naționale și cu eșarfa tricolora legată în
diagonală pe umăr, înconjurat de simpatizanți ai Partidului Liberal
Georgist, în frunte cu George Brătianu, fotografie - după părerea lor -
acuzatoare pentru tata. Am priceput că bunul meu părinte fiisese ridicat,
pentru cugetarea sa liberă, de lângă cei opt copii ai săi. în încăpere încă
mai întorceau lucrurile cu fundul în sus, zgomotele produse de izbitura
obiectelor luând proporții în mintea mea, pulsându-mi în creier ca un
scrâșnet de frâne ale unei locomotive, timp în care un bolșevic fioros, cu
fața buhăită și ochi bulbucați, făcea inventarul lucrurilor noastre din casă
și curte. „Privește! Ce este scris aici nu-ți aparține! Ai grijă însă ca nimic
să nu dispară, altfel..., i s-a adresat mamei, rânjind... Hai! Saltă,
pregătește un schimb de haine, bani și un așternut! Nu știm când se va
întoarce”.
- Nuuu, nu se poate am izbucnit cât am putut de tare, încercând
să ajung la mama, s-o susțin. Am fost însă dată, cu brutalitate, pe ușă
afară.
în tot acest timp, din vecinătate, au mai fost ridicați și alții și duși
la primărie. Cine ar fi putut preveni așa ceva? Nimeni. Orice încercare
de bolșevizare ar fi fost inutilă. Peste poartă, privea unul dintre noii
activiști recrutați de bolșevici. Nu era altul decât cel pe care-1 hrănisem,
ani la rând, din truda familiei mele, leneșul de care-mi păruse rău, omul
pentru care aș fi pus mâna în foc că n-ar fi făcut ceea ce a făcut. Am
înțeles că el fusese cel care-1 trădase pe tata. L-am privit în ochi și nici
măcar n-a clipit. Din momentul acela, pentru mine o lume se năruia,
65
SE-NTORCBASARABENII ACASĂ
odată cu dispariția tatei dintre noi, odată cu buna mea credință despre
oameni.
Când, în sfârșit, bolșevicii au părăsit curtea, ne-am repezit cu
toții la mama care, abia purtându-și rana-nsângerată a sufletului, ne-a
îndemnat:
- Nu-i vreme de pierdut! Haideți, poate vom reuși să-1 mai
vedem pe tata!
Nimeni nu știe ce se petrece sub fruntea altui om, eu însă știam
câtă durere zace sub fruntea ei, ostenită de atâtea griji. Sub forma cea
mai degradantă, cu dușmănia înnăscută în suflet, bolșevicii mai
ridicaseră un om pașnic. Mergând spre locul unde presupuneam că tata
este anchetat, ne-a apărut în față un echipaj de doi cai, caii noștri
înhămați la o trăsură, tot a noastră, ce venea într-o goana nebună. în
trăsură, tatăl meu stătea la mijloc, păzit de patru bărbați înarmați până-n
dinți. Palid ca ceara, cu o privire fixă, tata, tatăl meu, n-a schițat nici
măcar un semn cât de mic că ne-ar fi văzut, deși a trecut aproape de noi.
Confruntarea cu realitatea din urmă a vieții zăgăzuise fluviul lăuntric ce
sălășluia într-însul. într-un tropot asurzitor, echipajul a cotit puțin la o
curbă, apoi a început să urce dealul spre Hotin. înmărmuriți, urmăream
cu toții cum tata devenise un punct, apoi s-a pierdut definitiv într-un
orizont nesigur, zgomotul cumplit rămânând doar un ecou ce începuse a
se răspândi și a se repeta pe ulițele satului, bătând la fiecare poartă, la
fiecare geam, anunțând crima.
Ținând-o după umeri pe mama, să nu se prăbușească, am înțeles
că siguranța oamenilor nu este cruțată nicicând, iar acolo unde ochiul și
sufletul meu văzuseră solidaritate profundă și bună credință, acum era
trădare și dușmănie.
Anihilat de bolșevici, Procopie Grigoraș plecase, nu se știa unde,
dar din sufletul meu n-a plecat niciodată și de mii de ori m-am întrebat...
Și-o fi dat el seama ce rol a avut asupra mea destinul lui? Cine știe...
Toate căutările mamei la Hotin, cu ajutorul avocaților, au fost zadarnice.
Toți păreau a fi surzi, orbi și muți. Se temeau de torturile bolșevice, se
temeau de deportare, de ce oare se temeau? Mă gândeam că e posibil ca
și sărmanul meu tată să fi ajuns să fie purtat în văzul tuturor, cu cătușe la
66
mâini și la picioare, cu pătura în cap, așa cum îi văzuse el pe alții, de

nenumărate ori.
Ce mai, U.R.S.S. se impusese cu ajutorul ocupației militare,
distrugând toate organizațiile sociale și politice din Basarabia și
Bucovina de Nord, utilizând tactica suprimării conducătorilor acestor
organizații, închizându-i, torturându-i ori asasinându-i de comun acord
cu strategia comunistă a lui Stalin, ce urmărea reducerea românilor la
expresia de robot. într-un cuvânt, „fiara” voia să suprime până și cele
mai ascunse vibrații ale conștiinței care, în adâncul fiecăruia dintre
basarabeni ori bucovineni, ar fi putut formula protestul.
După dispariția tatei, zile în șir, săptămâni, am stat pe prispa
casei, în colțul de la cerdac, rugându-mă, neîncetat, să se întoarcă bunul
meu părinte, hohotind de plâns, blestemând amarnic pe cel care se
făcuse vinovat de arestarea lui. îl rugam pe Dumnezeu ca lacrimile mele
fierbinți să nu cadă pe pământ, ci pe fruntea celui care l-a trădat.
Și, după zile și zile, înțelegând, în sfârșit, din însăși destrămarea
familiei mele, atât de închegate, că nimeni nu-și poate rândui viața după
bunul plac, am început să-mi întăresc mintea și inima, să le educ,
încercând s-o susțin pe mama, singurul nostru sprijin, de acum.
împinsă de disperare și deznădejde, ce acum făceau parte din

viața ei, încet-încet, mama, draga mea mamă, care nu crezuse decât în
Dumnezeu, s-a apropiat de două femei din sat ce dădeau în bobi. N-o
auzisem nicicând vorbind despre asemenea practici, dar acum, azvârlită
la un țărm necunoscut al vieții, prăbușită sufletește, pornise și pe această
cărare de care cred că se rușina, altfel nu m-ar fi atenționat:
- Nina, te rog din suflet, să nu spui nimănui că mergem la
ghicitoare! Nici măcar Irina sau Maria să nu știe!
- Fii liniștită, mamă! N-o să spun nimănui! o asiguram în lupta
cu slăbiciunea ei legată de imaginea tatălui meu și a soțului său.
67
- Doamna Elena, ne zicea ghicitoarea, uite aici, vezi, dom’

primar e în drum spre casă, a rămas doar un bob zăbavă.
Se uita mama lung la bobul acela zăbavă, ce-i transforma treptat
deznădejdea în speranță, reușind a-i însenina fruntea și mintea, speranța
care-i fusese aruncată în adâncurile nemiloase ale disperării. Și, chiar
dacă prezicerile se dovedeau a fi amăgiri deșarte, totuși ea avea mare
nevoie de ele, ca să poată supraviețui lipsei bărbatului său, pe care-1
iubise și prețuise mai mult decât însăși viața ei, ce ar fi dat-o bucuroasă
numai să-l știe acasă, viu și nevătămat. Din nefericire, de la 30 aprilie
1941, când fusese ridicat, n-am mai aflat nimic despre el, cu toate
încercările noastre fățișe ori pe ascuns.
Mama, care între timp se ofilise brusc, părea acum chinuită nu
numai de imaginea soțului ei dispărut, ci și de negre prevestiri. Aplecată
în fața icoanei Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cu candela aprinsă, se
ruga noapte de noapte, în timp ce eu, cu capul pe perina tare, mă
întrebam pentru ce ar mai putea să se roage, când tata dispăruse fără
vreo speranță de revedere. Și, totuși, numai sufletul ei știa, căci o mamă
presimte totdeauna. De fapt, uite cum au stat lucrurile:
în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, la aceeași oră din noapte,
s-au auzit în toate teritoriile ocupate de bolșevici, orașe, sate, cătune,
\ bătăi puternice în geamurile caselor, bătăi care n-ar fi putut prevesti
) decât urgia. Cu pistoalele întinse către oameni, soldații bolșevici le-au
/ ordonat îmbrăcarea și părăsirea de urgența a caselor, indiferent de
situația cu care se confruntau unii dintre ei. Dacă, de exemplu, o familie
avea un mort pe masă, el era lăsat în starea în care era găsit, familia fiind
obligată sa-1 părăsească, ori, dacă se întâmpla ca o femeie să fie în
durerile facerii, așa o urcau în căruță, ori cu nou-născutul în brațe, dacă
apucase cumva să-1 nască. Ordinul era categoric și nimic nu i-ar fi putut
împiedica în ducerea lui la bun sfârșit. Ei nu știau ce este mila ori
înțelegerea. Cei care mai încercau să-i roage, pentru copiii lor bolnavi,
cu mâinile împreunate, erau împinși cu vârful baionetei ori izbiți cu
călcâiul ciubotei, iar cei netransportabili, împușcați pe loc. în noaptea
aceea, când încă buimăciți de somn oamenii porniseră în pribegie,
cocoșii parcă amuțiseră și ei, de spaimă uitând să mai vestească ivirea
zorilor, ca de obicei. Până și câinii răi și aprigi, ce apăraseră cândva
68
avutul stăpânilor, tăcuseră și ei. Orișice suflare omenească dispăruse,

ulițele și străzile devenind din oră în oră mai pustii, căci cei rămași se
ferecaseră în case și în sufletele lor. De groază, bănuiesc că ar fi fost în
stare să-și zidească ușile ori să intre de vii în morminte, numai ca să
scape de urgia deportărilor.
însăși luna, scârbită, își arunca cu dușmănie privirea albă de
groază, spre steaua roșie înfiptă în șepcile bolșevice. în dimineața ce a
urmat, îngroziți de realitate, stăpâniți de teamă, oamenii rămași vorbeau
în șoaptă:
- Pătru a luat... și Nicolai, și Vlad... și Dragu....
Le răspundeau alte voci:
- Și Terentie, Ștefan, Marina și Gelu...
- Terentie!... Doamne! a exclamat mama sprijinindu-se de
stâlpul porții.
- Da, amândoi băieții în fața lui au fost ridicați azi-noapte, îi dă
detalii mătușa ce ne era vecină. Flăcăul cel mare a încercat să fugă, dar
cum scapi, Elena, de aste fiare ce stau la pândă peste tot?
- Și...? o îmboldea mama, înmărmurită.
- L-au prins, ba l-au bătut chiar sub ochii lui Terentie, care,
încercând să sară, a fost lovit atât de crunt, zic oamenii, că l-au umplut
de sânge.
-... Apoi?
- I-au împins într-o mașină, atâta știu, și duși au fost.
Galbenă de spaimă, a murmurat și mama:
- Ce blestem pe fâșia asta de țară!... Ce blestem!
După cumplita veste, mama a găsit de cuviință sa pornim spre
Dolineni, la Varvara, fiica lui Terentie, care nu era altul decât fratele
tatei, s-o anunțăm, să știe despre ai ei, dar să-1 avertizăm și pe Grigore,
fratele meu, care sta ascuns la ea. Și, chiar dacă aveam de parcurs 15 km,
căci asta era distanța între satele noastre, am pornit tăcute. Pe la
jumătatea drumului, ne-am întâlnit însă cu Varvara, ce venea și ea către
noi, cu aceleași vești cumplite. într-o fracțiune de secundă am înțeles
toate trei scopul călătoriilor noastre și, cu toate acestea, nu puteam vorbi,
gurile păreau a ne fost ferecate, cuvintele refuzând să se lege. Stăteam
așa, privindu-ne, într-o atitudine de muțenie. Pur și simplu, adevărului
69
fi ’■
nu-i era îngăduit să iasă Ia lumină, el constituind pumnalul ce s-ar fi

înfipt în inimile noastre. Mai bine de o oră am stat așa, jelindu-ne în
străfunduri, azvârlite brutal în brațele disperării și, când, într-un târziu,
am reușit să ne dezmorțim buzele înțepenite de durere și să rostim acele
vești groaznice, câmpul s-a umplut de vaietul prelung al mamei mele.
Lăsând-o să-și descarce suflul durerii, temătoare însă că ar putea
înnebuni, am luat-o în brațe, încercând să-i alin suferința, repetându-i
cuvintele tatei:
- Mamă, totul o să se aranjeze... Ai să vezi! O să fie curând
război! L-am auzit eu pe tata și pe avocat. Ei știu ce zic. Grigore o să
vină... Mamă, tu mă înțelegi? Tu vrei să mori și să-i amărăști sufletul
când se va întoarce?
M-a privit mama. La început cu suspiciune, apoi cu un licăr de
nădejde, gândind că s-ar putea să am dreptate, dacă promisesem că tot
ceea ce auzisem, toate acele vorbe, veniseră de la tata.
- Crezi?... Așa a spus el ca va fi război? a bâiguit, neputând
întrevedea adevărul dintr-odată.
Ideea războiului era acceptată cu bucurie, căci exista speranța
revederii.
- Da, mamă, așa a spus, declaram cu gustul lacrimilor în gură.
Avea încredere în generalul Antonescu... Acum hai, hai să ne întoarcem
la ceilalți! Grigore și tata or să vină. Ai să vezi!
Imbrățișându-ne toate, împreunându-ne lacrimile amare,
distruse, ne-am întors către viață sumbră ce ne aștepta, convinse că
Dumnezeu începuse a ne încerca credința.
Grigore avea doar 19 ani când a fost ridicat, în neagra noapte de
13 iunie 1941, alături de mii de români din Basarabia și Nordul
Bucovinei, doar pentru faptul că erau români, iar ținuturile trebuiau
urgent rusifîcate, români hărnici care, pentru hărnicia lor ce le adusese
îndestulare și mulțumire sufletească, acum plăteau cu viața, în timp ce
alții, fără vreo cât de mica trudă, deveniseră peste noapte, stăpâni pe
bunurile rămase. Am mers cu mama în gara Noua Suliță, sperând că îl
vom vedea măcar pe Grigore, deși ploua cu găleata. în toate gările
staționau șiruri de trenuri a câte 19 sau chiar 20 de vagoane, cu mii de
70
Memoriile Ninei Grigoraș Vico.
deportați îngrămădiți ca sardelele în cutie și păziți de bolșevici ca nu

cumva cineva să se apropie de ei.
- Pe copilul meu l-ați văzut? ... Pe Grigoraș al meu? striga peste
cordonul de bolșevici, disperata.
Destinate transportului de animale, acum, vagoanele transportau
pe bieții dezrădăcinați din cuiburile lor, spre drumuri necunoscute. Cine
ar fi crezut că doar nouă zile mai erau până la declanșarea războiului,
nouă zile până când generalul Antonescu, purtător de cuvânt al credinței
strămoșești în libertatea neamului, om de bună credință, atașat destinului
României și ultim locțiitor de domn, va deschide poarta înaintea
puhoiului, urmărind un singur obiectiv: REÎNTREGIREA ȚĂRU? în
acele zile de doliu pentru toți basarabenii și bucovinenii, când mii de
oameni au fost ridicați, am dus o viață de roboți, închizându-ne în noi
durerea despărțirii de cei dragi. Furiei mele împotriva lor îi luase locul
ura, o ură cumplită împotriva lui Stalin și a celor ce ordonaseră
asemenea crime, o ură ce-mi alimenta noaptea coșmaruri din care mă
trezeam lac de apă și cu lacrimi fierbinți pe obraji, nu înainte de a
declama de la o tribună situată undeva, deasupra lumii întregi,
nevinovăția celor deportați, a celor uciși fără milă, aruncați în morminte
fără cruci, de odiosul pact Ribbentrop-Molotov.
Ei, și iată că a venit și ziua de 22 iunie 1941, când Dumnezeu se
îndurase, în sfârșit, de noi, când, mama noastră, România, pomi la
război alături de Gennania și aliații săi. în momentul în care Hotinul a
fost bombardat, o bucurie de nedescris ne-a cuprins pe toți. Cu mic, cu
mare, la trecerea avioanelor, în loc să ne adăpostim, ieșisem în locuri
deschise, salutându-i cu bucurie, chemându-i prin diferite gesturi. în plin
bombardament, sufletele tuturora erau vesele. Tancurile și tunurile
bolșevice mergeau spre Mămăliga, într-un lanț continuu, asurzitor, fără a
mai lăsa vreun loc de traversare a diurnului, dintr-o parte în alta.
în acest timp, fără nici o teamă de bolșevici ori de convoaiele lor
amenințătoare în plecare, am pornit iute cu mama spre Hotin, cu
speranța în suflet că în bombardament ar fi putut fi distrusă și
închisoarea.
- Tata poate-i rănit și îmi așteaptă ajutorul, zicea, nădăjduind în
suflet, tulburată până la lacrimi.
71
Am însoțit-o cu aceeași speranță, pe jos, până la Hotin, unde,

descoperind-o intactă, a căutat, ore în șir, o posibilă spărtură în zid, ceva,
o gaură cât de mică, pe unde ar fi putut intra să dea de tata. O urmăream,
citindu-i dezamăgirea în gesturile ei neputincioase, și-mi înecam amarul
în lacrimi strânse nod, numai să nu-i zdruncin mai rău mintea atât de
încercată. Abia când s-au ivit pletele soarelui proaspăt, am auzit-o:
- O să fie și alte bombardamente, Procopie... O să revenim.
Sigur că o să mai fie..., se încuraja singură.
Doamne, câtă durere purtase mama în suflet! în disperarea sa,
întoarsă acasă, ne-a adunat pe toți copiii ei și ne-a rostit cu glas hotărât.
Parcă o și văd: micuță, cu fire albe la tâmple, grijulie să ne apere viața.
- Azi veți pleca cu toții la Vomiceni împreună cu Nina! Trebuie
ca cineva din familie să rămână în viață! în retragerea lor, bolșevicii ar fi
în stare de orice.
- Dar, dumneata? am îndrăznit, speriată că am putea-o pierde.
- Nina, nu pot pleca cu voi. în livadă, știți că sunt stocați munți
de muniții și obuze multe. în caz de vreo explozie, nu trebuie să murim
cu toții. Or, dacă voi nu plecați, cine ar mai putea face vreodată dovada
\ existenței noastre?... Nu vă temeți, Dumnezeu veghează! N-o să mor.
1 - Cum zici mata, mamă, a întărit Maria.
J Dar noi n-am rezistat să fim departe de mama decât două zile,
după care am revenit acasă. Ca să ne ferească de pericolul
bombardamentelor, la rugămintea mamei, câțiva bărbați au săpat, chiar
în mijlocul satului, un adăpost solid sub pământ, pe care apoi l-au
acoperit cu trunchiuri de copaci Adăpostul era încăpător, rezistent,
adânc, dar ticsit, mai ales de copii și bătrâni. Suportam cu stoicism
atmosfera sufocantă din adăpost, stând unii în brațele altora în poziție
verticală. Tot acolo o aveam și pe bătrâna care ne dădea în bobi și ne
încuraja, la lumina lumânării, că bobul zăbavă e foarte aproape, iar frații
români ne vor elibera. într-adevăr, de data aceasta, ne ghicise bine, căci,
numai după câteva zile, un grup de ostași români, cu armele îndreptate
spre noi, au intrat în adăpost, încercând să captureze dușmanii,
nebănuind că eram copiii satului, ce-i așteptam să ne aducă salvarea.
Bucuria s-a revărsat pe chipurile tuturor, când sora mea, Maria, le-a urat
plângând „Bun venit!”. Ieșiți din ascunzătoare, i-am îmbrățișat ca pe
72
adevărații noștri frați, împreunându-ne lacrimile, noi, copiii, aducând
laude lui Dumnezeu, că ajunsesem a vedea și ziua aceasta.
Deși izgonite din Dăncăuți și ultimele grupuri de bolșevici, la
care priveam cu ură, totuși, peste capetele noastre și pe deasupra satului,
luptele au continuat. Dar cui îi mai păsa? Uitasem de spaimă. Nu mai
făceam altceva decât să urmărim evoluția luptelor, zi și noapte, și să
așteptăm nerăbdători victoria fraților noștri.
în 26 iulie al aceluiași an, armata română a atins Nistrul. Scopul
pentru care România intrase în luptă fusese atins. Basarabia, Bucovina
de Nord și ținutul Herței fuseseră eliberate. în Basarabia, rapid, s-a
reinstaurat administrația română. Eram din nou stăpâni la noi acasă, fapt
pentru care, încet-încet, frunțile s-au ridicat din tină. Locul nesiguranței,
al fricii, al neîncrederii, a fost luat de dorința tuturor de a redeveni
stăpâni pe avutul lor. Deși puterile-i erau reduse, deși inima și sufletul îi
erau îndoliate, totuși sărmana mea mamă a găsit resurse în Dumnezeu
să-și înfrângă durerea pentru cei deportați și să-și îndrepte privirea spre
noi, copiii rămași de acum în sarcina ei. Așa a pornit în căutarea
materialului lemnos pentru începerea reconstrucției gospodăriei. S-a dus
biata mamă tocmai dincolo de Cernăuți, într-o zonă împădurită. A mers
aproape 70 km pe jos, dar, cu credință în Dumnezeu, a reușit, într-un
timp destul de scurt, să pună pe picioare casa, grajdurile, uleinița, orice
urmă de bolșevic dispărând cu totul.
Libertatea obținută de frații noștri români era o certitudine pe
care nimeni n-ar fi îndrăznit să o conteste, deoarece înaintarea armatelor
române dincolo de Nistru ne dădea aripi și puteri de vultur și celor mai
slabi dintre săteni. Ca într-un acord tacit, nimeni nu mai vroia să-și
amintească de anul anterior. Eram dornici de viață și cuprinși de elanul
recuperării timpului pierdut Eram fericiți, căci, amuțite, tunurile erau
prea departe de noi ca să mai poată prezenta vreun pericol. ,,Doamne,
mă gândeam, cum faci Tu, ca din cenușă să renască speranța!’*
Bătrânii ce mai rămăseseră în sat vorbeau că mareșalul
Antonescu trecuse Nistrul numai pentru a organiza o zonă de protecție
în fața unei noi posibile agresiuni sovietice, fapt pentru care dormeam
mai liniștiți cu toții, cu atât mai mult, cu cât tot mareșalului i se
încredințase și administrația Transnistriei. într-un cuvânt, toți
73
dăncăuțenii mei se bucurau acum de succesele salvatorului nostru, de

care auzisem că fusese ridicat, pe 21 august 1941, la gradul de mareșal.
Mie mareșalul Antonescu îmi amintea de tata, de credința sa în el, de
judecata lui obiectivă. Mi se părea minunat că-mi aminteam
evenimentele prin care trecuserăm, cuvintele care mi se adresaseră de
cei care nu mai erau cu noi.
Să-i vezi derulându-se prin fața ochilor minții pe toți cei dragi ție
e un dar de la Dumnezeu, cred. Numai El ne poate înzestra cu
capacitatea de a scormoni, astfel, trecutul. Aceste aduceri aminte despre
ceea ce trăisem în cei 13 ani de viață îmi țineau cugetul treaz și mă
salvau de la orice îngrijorare.
Toamna lui 1941 ne-a deschis larg porțile școlilor. Fericită de
abia călcam pământul, am plecat spre Hotin să-mi reiau și eu activitatea
școlară în cadrul Liceului de fete, Julia Hașdeu”, unde făcusem, înainte
de ocupația bolșevică, un an, an care-1 repetasem ca pe a V-a primară în
sat. Aici domnea o atmosferă de veselie, relaxantă, tocmai bună înfloririi
și dezvoltării mugurilor aproape striviți din sufletele noastre.
Dintre toate disciplinele, începusem să îndrăgesc orele de istorie,
■| dar le îndrăgeam nu numai că aflam niște adevăruri despre trecut, ci și
J pentru faptul că profesorul nostru de istorie, foarte iscusit, ne ținea la
/ curent cu evenimentele ce se petreceau, considerând că ne sunt necesare.
./ Multe și instructive au fost orele în care ne-a predat despre timpuri și
fapte necunoscute nouă. Uscățiv, cu fruntea bombată, sub care mintea-i
dezlega evenimentele trecutului cu o claritate de invidiat, el nu uita a ne
reaminti, ori de câte ori considera necesar, că dintotdeauna au existat în
marile cancelarii europene planuri și proiecte pentru Unirea României,
planuri și proiecte care, din păcate, se loveau de unii politicieni lacomi,
ce vedeau în Unirea României într-un singur stat unitar o piedică în a
jecmăni. O provincie era o provincie, pe când o țară unită devenea un
pericol. Tocmai din acest motiv, ne explica el, a fost și Mihai Viteazul
asasinat, pentru că avusese o viziune de viitor, cu Unirea tuturor
provinciilor într-un singur stat unitar. Având în vedere pulsul istoriei, ne
spunea el, e o mare crimă să ne împartă cineva, deoarece pământul țării
mustește de sângele a milioane de oameni care și-au dat viața pentru
74
Memoriile Ninei Grigoraș Vicoj
această idee. Așadar, continua el, „nu uitați, copii, Unirea României a
fost și va rămâne o necesitate a istoriei noastre ca neaml”.
Evident, acest om deosebit ne ținea la curent și cu activitatea ce
se desfășură dincolo de Nistru. Cred că citea pe fețele noastre nevoia de
a ști realitatea, or, el, care umbla mult, era desigur la curent cu tot ce se
întâmpla. Ajunsesem să fim numai ochi și urechi la lecțiile sale. Firea sa
îl făcea iubit și respectat de noi toți. Toate îndoielile ni le risipea cu
vorbele sale, în care puneam mare nădejde. El a fost cel care ne-a liniștit
când am auzit că mareșalul trecuse multișor de Nistru, menționându-ne
că îl susținea în luptă pe Hitler numai pentru că spera ca acesta să
anuleze Dictatul de la Viena, prin care pierdusem Nord-Vestul
Transilvaniei și Cadrilaterul, problemă pe care, de altfel, menționa
profesorul nostru, cu siguranță, mareșalul Antonescu o ridica la
întâlnirile cu Hitler. Singurul stăpân al scenei politice după înfrângerea
rebeliunii legionare, mareșalul Antonescu, reprezenta cred, și pentru el,
un erou național.
îi urmăream cu un viu interes orele, informațiile sale fiindu-ne
foarte utile, căci nouă cine să ne spună ce se petrece, lumea întreagă
fiind ocupată cu redresarea dezolantului peisaj ce rămăsese după prima
invazie. Cu ochii pe harta României, Ia indicațiile lui, urmăream
itinerariul pe unde acționa armata română: Odessa, Peninsula Crimeea,
Caucaz. Mândru de reușita mareșalului, profesorul nostru presupunea că
victoria asupra Odessei speriase într-atât guvernul britanic, încât acesta
ceruse, prin intermediul delegației sale la București, la 30 noiembrie
1941, încetarea operațiunilor militare împotriva Uniunii Sovietice până
la 5 decembrie. In răspunsul său către Marea Britanie, bravul oștean
reamintea că nu urmărea decât „legitima apărare împotriva agresiunii
ruse începută în 1940”.
Bucuria noastră la atitudinea dârză a salvatorului nostru ne-a fost
repede stopată de vestea că, la 6 decembrie 1941, a intervenit starea de
război între România și Marea Britanie. Și de această dată ne-a informat
profesorul de istorie că mareșalul Antonescu a afirmat într-o scrisoare:
„România primește această provocare având credința nezdruncinată că
luptând împotriva comunismului slujește nu numai crezul național, dar
civilizația însăși, de care Marea Britanie nu poate fi străină, dându-le
75
astfel de înțeles că nu face decât să oprească comunismul care ar putea

invada Europa, acest flagel care ar desființa în cele mai intime resorturi
ale ei, lumea, lovind teribil în omul liber”.
- Trebuie să știți, ne sublinia profesorul, că această participare a
României la războiul împotriva Uniunii Sovietice a detenninat Canada,
Noua Zeelandă, Australia, Uniunea Sud-Africană să ne declare și ele,
între 8-11 decembrie 1941, război. Copii, nu avem decât să ne rugăm ca
„fiara” să rămână în elementul ei firesc, iar noi să ne bucuram de viață!
Vorbele lui, însă, au adus, dintr-odată, asupra mea un nor de
suspiciune, mai ales că nu-1 văzusem nicicând poposind clipe întregi în
fața hărții României. Presupuneam că descoperea în acel desen colorat
viața țării sale, pentru care se temea și spun asta, deoarece fruntea i se
încrețea dureros, iar privirea i se facea întunecată și mohorâtă.
Zilele treceau, eram mulțumiți, deși, uneori, mama lăcrima din
senin, inima ei sângerând la rugul suferinței celor sacrificați, tata, fratele
meu, frații tatălui meu împreună cu familiile lor. Eram convinsă că,
purtată prin toate ungherele sufletului, durerea abia de o mai suporta
sărmana, dar, cum de ea depindea existența noastră, își muta nădejdea la
Dumnezeu și mergea mai departe.
La sfârșitul lui iulie 1942 am fost informați că Armatele Române
cuceriseră Sevastopolul. în nopțile ce au urmat m-am frământat mult,
războiul acesta, cam fără sfârșit pentru mine și care la fiecare pas arăta
oamenilor limita vieții, mă punea serios pe gânduri. în acele nopți
pășeam, cum n-o făcusem niciodată, pe urmele experiențelor dureroase
ale celor din familia mea și nu numai — invazia bolșevică, prăbușirea
tatălui, nenorocirile oamenilor, deportările, durata războiului -, toate
netezindu-mi calea spre o stare de trezie a cugetului meu. Rostuind și
adunând tot ceea ce știam, am înțeles că nimeni nu-și poate rândui viața
după bunul plac. Odată înțeleasă aceasta, inima și mintea mea au putut
suporta mai ușor ideea că trăiesc între lucruri menite pieirii care, înălțate
într-un timp, se pot ușor nărui în altul, idee care, în ruptul capului, n-aș fi
acceptat-o cu ceva vreme în urmă. Gândind profund la situația cu care
ne confruntaserăm cu toții, de aproape doi ani, mă străduiam să mă
împac cu ea și s-o susțin pe mama. Acum abia înțelegeam cu adevărat
de ce sute și mii de basarabeni, de bunăvoie, își părăsiseră bunurile
76
trudite, de ce nu le mai acordaseră nici o importanță, pentru că,

renunțând la ceea ce exista, nu făcuseră decât să raționeze just, să facă
un pas spre Divinitate, viața și libertatea de mișcare în ea fiind mult mai
importante decât satisfacerea ochiului în fața bunurilor materiale.
Speranța continuității vieții pe pământ, de care se agățaseră ei, nu era
oare cel mai esențial și cel mai de preț dar dat omului de Dumnezeu? Cu
siguranță, am asigurat-o pe fetița bălaie devenită adultă la 13 ani.
Toamna lui 1943 începuse sub auspiciile unor vești proaste de
pe front. Pe lângă faptul că am mai primit și vestea că vărul Vasile
murise la Stalingrad, s-a auzit că Armata Română, alături de trupele
germane, italiene și maghiare, înregistra pierderi. Groaza unui nou
refugiu ne înspăimânta pe toți. Eu nu mai eram înspăimântată, trebuia să
fiu doar cu băgare de seamă.
Și colegele mele interne deveniseră foarte triste și îngrijorate de
soarta lor, mai ales că erau departe de familii. Eu doar așteptam și-mi
părea rău că nu știam cum să procedez atunci când descopeream, pe câte
una dintre ele, cum își ștergea câte o lacrimă furișă, rușinată de
slăbiciunea ei. Nu interveneam. Mă prefăceam că n-am văzut. Treptat,
aproape fără a-și da seama, îngrijorarea s-a furișat în sufletele tuturor,
gânduri negre inundându-le ființa. Discrete cu un an în urmă, acum,
lacrimile fetelor se transformaseră în hohote. Este greu de imaginat să
vezi o clasă întreagă cuprinsă de disperare, disperare care, lună de lună,
creștea în intensitate, ajungând să se accentueze în octombrie 1943, când
însuși profesorul nostru de istorie părea trist:
-... Ar trebui ca voi să vă gândiți deja la un refugiu în România,
să nu mai fiți luați prin surprindere, căci nimeni nu poate anticipa
urmările unei capitulări în cazul în care țara va fi scoasă din războiul
împotriva Uniunii Sovietice.
5
După aceste vești, devenite fapte dramatice, fronturile au căzut și
rușii s-au întors. Am hotărât să plec în refugiu. Riscul m-ar fi putut costa
77 i
viața, dar teama de ghețurile Siberiei m-au determinat să-mi aleg

drumul. Un drum dificil, dar un drum care mă ajuta, gândeam eu, să
supraviețuiesc. Nu mă mai speria nimic, eram gata, ca și tata, să primesc
în față toate evenimentele, fără a mă jeli. La auzul hotărârii mele, mama
s-a luptat cu ea însăși, ca să nu plângă, dar gândul că aș putea cădea pe
mâinile bolșevicilor și aș fi deportată a determinat-o să accepte.
Bineînțeles că nu am plecat imediat, deoarece o perioadă scurtă
de timp se părea că frontul fusese iar respins din apropierea Nistrului și
nici cu familia d-lui Măiescu, notar la noi în sat, tată a trei băieți, nu a
plecat, chiar dacă Colea, student la Medicină la Iași și bun prieten de al
meu, a insistat. Mi-1 amintesc și azi cum, cățărat în vârful unui munte de
bagaje, în sufragerie, l-am surprins cântând cu lacrimile șiroindu-i pe
obraji: „Scrie-mi, mamă, despre satul cel cu cer albastru/ Și-mi trimite
albă floare din salcâmul nostru”. Susținându-1 cu vocea, am plâns
amândoi la gândul vieții ce o dusesem, o viață împărțită numai în fapte
dragi nouă. Acest cântec a rămas cântecul refugiaților basarabeni.
După Anul Nou 1944, chiar am mai continuat activitatea școlară
încă două luni, însă, din păcate, evenimentele precipitându-se în
favoarea bolșevicilor, m-au făcut să nu-mi mai pot găsi liniștea.
Diabolica sforțare a lui Stalin, după părerea profesorului de istorie, era
favorizată de Churchill și Roosevelt, aceștia oferindu-i lui Stalin, încă
din februarie 1943, dominația în Europa Răsăriteană. Deci nu mai era
dubiu, trebuia să dispar. Susținut, Stalin cu siguranță că revenea repede,
pământul țării fiind din nou amenințat de invazie. Am avut un curaj
maxim, de am putut să părăsesc cuptorul din casă. Nistrul în care
topeam cânepa, biserica în care cântasem cu atâta dragoste colindele
mele, câmpul cu flori din care preoteasa Iacuborschi mă învățase a
împleti cu mult respect cununițe, pe draga mea mamă și pe surorile și
fratele meu, însă apocalipticul pârjol de la prima invazie mi-a dat forța
necesară, mie, care abia putusem accepta plecarea la Hotin la școală.
Acum eram îndemnată de un singur gând: să nu mă ajungă prăpădul.
Astfel că am pornit din Hotin spre Dăncăuți la adăpostul întunericului,
spre a-mi lua rămas bun de la ai mei și am ales o așa cale tocmai pentru
a n-o implica pe mama în fața comunității, știind că ar putea avea de
suferit în momentul reîntoarcerii bolșevice. Pe căi ocolite, am ajuns. Am
78
găsit-o trista, țesând. își pierduse doi dintre cei mai buni cai, Ia
rechiziționarea lor la Clișcăuți, plasa de care aparținea satul meu. Când
m-a văzut, și-a dat seama care ar fi scopul unei așa vizite nocturne.
Mâhnită, fără a spune un cuvânt, s-a ridicat și a început să-mi facă
bagajele, așezând într-un coș de nuiele stil geamantan cele necesare.
Separat, a mai făcut un balot, pe care l-a învelit cu cea mai frumoasă
pătură din casă: „O să-ți ție de cald pe unde vei ajunge... Se pare că iama
o să mai poposească un timp”. Bazate pe informația că arhiva
Gimnaziului de Fete din Hotin urma să fie evacuată la Liceul de Fete din
Sighișoara, am scris pe balot adresa la care speram să ajung. Și, în timp
ce mama s-a furișat la un vecin prieten ca să ne ducă bagajul la Hotin,
îmi amintesc că mi-am cusut iute o punguță din pânză albă cu un șnur
din bumb pe care mi-am atâmat-o de gât. Era ferită privirilor, în ea
purtându-mi de acum propria identitate în actele personale, câteva
fotografii, ceva bani și o scrisoare despre al cărei conținut nu știam încă
nimic, dar care aș fi putut-o folosi ca pe o ultimă soluție. Pe lângă
acestea, mai aveam decupată din ziarul descoperit în biblioteca liceului
„Proclamația către țară” a mareșalului Ion Antonescu din 1941.
I-am făcut semn că o ascult. Cu mâna ei firavă, a luat albumul
din brațele mele și, dând pagină după pagină, în geana de lumină ce se
strecura prin fereastra vagonului, am auzit:
- Un popor se naște și trăiește prin viforul de credință care suflă
piepturile și inimile celor de aceeași lege și moare atunci când liniștea
nepăsării sau nevolniciei a golit trupurile de orice vlagă și a secat
sufletele de orice nădejde. Ați dovedit, români, că neamul românesc nu
piere și nu va putea pieri; că azi bate mai temeinic decât oricând, în toate
viețile românești, o singură inimă; că toate brațele se ridică într-o singură
închinare cucernică, la un singur altar și se pleacă vânjoase gata de luptă
sau de muncă, pentru un singur țel: Patria.
De aceea am și fugit în România, pentru că, dacă m-am putut
smulge locului meu natal, nu m-am putut smulge rădăcinilor mele.
Dintre toate lucrurile rele de pe pământ, să-ți iei rămas bun cred că este
cel mai cumplit. Așa se face că scurte și repezi au fost și îmbrățișările
noastre, care, prelungindu-le, ar fi declanșat șuvoaie de lacrimi, apoi,
79
SE-NTORC BASARABENI1 ACASĂ
pornind prin râpă, pe sub pădure, tocmai pentru a preîntâmpina vreo

întâlnire nedorită cu vreun posibil trădător, mama îmi spunea:
- După cum ai văzut, Dumnezeu te-a ocrotit, punându-ți la
dispoziție viață. Așa că ai mare grijă de ea pe unde te duci!
- O să am, mamă!
- Eu am încredere în tine, Nina! Pentru mine tu ai fost și rămâi
copilul meu cel mai bătrân!
- îți mulțumesc, mamă!
Ștergându-mi lacrimile pe furiș, am continuat să ascult zbaterea
inimii sale pentru alt suflet plecat din vatra casei. Spre cântatul cocoșilor,
am ajuns la Gimnaziul de la Hotin unde, sleită de putere, cu bocceluța de
merinde în brațe, am ațipit alături de Lucica Veijac, orfană de ambii
părinți, gata și ea de plecare.
Nu știu cât timp a trecut, dar am avut un vis. Se făcea că unchiul
meu Terentie, fratele tatei, îmbrăcat într-un suman negru, păzea vite în
râpa unde se ascundeau cândva haiducii. Și, cum tocmai treceam spre
casă pe acolo, mi-a făcut semn, oferindu-mi o pâine neagră și drapelul
țării cu steaua României brodată cu fir de aur. Apoi, privindu-mă în
ochi, mi-a ordonat: „Fugi, Nina, să nu te ajungă norii de la Răsărit! Fugi,
nu mai sta!”.
Intr-adevăr, aruncându-mi privirile spre Ucraina, parte a
U.R.S.S., am observat și eu un nor mare și negru, ca un perete înfipt
între Cer și Pământ, ce înainta vertiginos, reducând linia orizontului. Nu
vedeam fluviul Nistru, dar îl știam dincolo de deal și mă gândeam în
sinea mea ce ar putea opri norul periculos. Totuși, cu pâinea în mână și
drapelul pus pe umeri, am început să fug. Fugeam și mușcam din pâine.
Pe măsură ce mă depărtam de unchiul meu, pâinea se micșora și
drapelul devenea tot mai mic, astfel că, la un moment dat, cu ultima
înghițitură de pâine, a dispărut și ultimul colț de drapel. Speriată, m-am
trezit lac de sudoare în urma unor bătăi în ușă. Erau profesorii de la
Liceul de Băieți, care ne avertizau: „Fugiți, rușii au trecut Nistrul! Sunt
de vineri la Soroca. Repede, să nu ne ajungă din urmă!”.
în clipa aceea am înțeles că unchiul Terentie, de acolo, de Sus,
mă avertizase și el. Nu i-am spus nimic mamei. Am ieșit în stradă. Omul
l· de încredere al nostru ne aștepta. Trebuia să plec. Mereu treceau
t 80
Memoriile Ninei Grigoraș Vico-
camioane cu tineri. Despărțirea de mama a fost ca un pumnal înfipt în

inimă. Cu sufletul robit, cu lacrimi rostogolite pe obrajii palizi de atâta
durere și griji, m-a luat în brațe cu ultimele puteri, îndemnându-mă:
- Fata mea, croiește-ți un drum nou, dar să nu uiți pe unde ai
trecut!
O ultimă îmbrățișare a mai urmat și am urcat în primul camion
ivit în fața liceului.
Era în martie 22, 1944, când am părăsit Hotinul în fierbere,
privită de Dumnezeu de după grațiile unor nori grei și albi.
6
Nu știu cât am așteptat și cât am călătorit, dar am ajuns în țară.
Ea îmi era casa. Pierdusem noțiunea timpului. Lucica și cu mine nu mai
aveam nici hrană. Să fi fost cam două săptămâni... Nu știu nici azi clar.
Se bombarda mereu, fapt pentru care se înainta doar noaptea. îmi
amintesc că într-o gară ni s-au atașat vagoane de persoane, în care ne-am
mutat ca să ne mai încălzim. Din partea unor localnici am primit pâine și
lapte. îmi tremurau mâinile pe cană, cât eram de slăbită și eu, și Lucica,
căreia i se adânciseră gropițele din obraji. La scurt timp, am adormit și
n-am mai știut de mine până la capătul drumului, la Sighișoara, unde nu
mai aveam nici un bagaj. Dezorientată, aruncată din viața obștii mele la
acest liman încă nesigur, zgribulită de frig, cu Lucica după mine, am
alergat toată ziua de colo până acolo, încercând a mă informa de la cei
care binevoiau a-mi acorda atenție despre bagajele mele care, după
spusele lor, fuseseră dirijate spre Oravița încă de la Piatra Olt.
După ce am fost cazate amândouă la Liceul de Fete din
Sighișoara, am fost rugate să pregătim viitoarele dormitoare pentru
tabăra de fete ce urma să se înființeze pentru refugiate. Am continuat să
merg la gară să mă interesez dacă ar mai putea fi vreo speranță de a intra
în posesia bagajelor mele. Chiar dacă e greu de crezut, după două
săptămâni, lucrușoarele mele, care ar fi putut prinde bine oricărui
refugiat, au sosit la Sighișoara. N-am știut niciodată cărei persoane să-i
81
mulțumesc, dar m-am rugat mult timp lui Dumnezeu pentru bunătatea
binefăcătorului meu pe care nu l-am uitat nici azi.
Dar nenorocirile nu ne loviseră numai pe noi, cei din răsăritul
țării. Ca noi erau zeci de copii evacuați, pe care urma să-i văd curând,
bombardamentele din 4 aprilie lăsând zeci de mii de suflete pe drumuri.
Prilejul ni s-a ivit chiar în aceeași zi, în urma vizitei domnișoarei Vasy
Paraschivescu: „... Dragele mele, azi vor sosi mai multe trenuri din
București, fiți pregătite să-i hrăniți, dar să le fiți și gazde bune!”.
Obișnuită cu sistemul de clacă din Dăncăuți, cu ajutorul celor
douăzeci de fete refugiate, iute am transformat în saltele sacii de iută ce
ni s-au dat, umplându-i cu paie, făcând astfel din sălile de clasă ale
liceului, dormitoare confortabile.
Despre tragediile trăite atunci relatează Domnița Ileana,
Principesă de România și arhiducesă de Austria, în cartea sa Trăiesc din
nou. Povestește Domnița Ileana:
„într-o zi însorită, dar rece din martie m-am prezentat, nu fără
emoții, la cantina Crucii Roșii din gară.
Am fost întâmpinată de o femeie înaltă, blondă, bine făcută, care
m-a privit drept în față cu ochii ei albaștri, pătrunzători. Era doamna
Podgoreanu care conducea neobosită cantina de patru ani...
- In curând vine un tren cu soldați. Puteți să serviți ceai de la
fereastra aceea de acolo...
... Atunci când trenul cu soldați a plecat, a venit vestea că urma
să sosească primul tren cu refugiați din ziua aceea.
Femei, copii și bătrâni erau înghesuiți în vagoane de marfa și în
vagoane de clasa a treia, împreună cu tot avutul pe care-1 putuseră lua cu
ei, în acest avut incluzând și animalele. Găinile, gâștele, vacile, câinii și
porcii făceau ca murdăria și gălăgia să fie și mai mari. Atunci am văzut
pentru prima dată ce amestecătură absurdă de lucruri puteau să ia
oamenii cu ei. Am văzut acolo vaci care stăteau incomod lângă lămpi
fastuoase de bronz, găini care se odihneau în scaune Ludovic al XV-lea.
însă copiii, cu ochii lor serioși, așa obosiți, murdari și flămânzi cum
erau, m-au mișcat cel mai tare...
Noi, cei de la cantină, încărcați cu coșuri grele și bidoane mari,
am pornit cât am putut de repede spre șine, ca să începem să-i servim pe
82
cei din tren, începând de la ultimul vagon, rugându-i pe oameni, în timp

ce treceam pe lângă ei, să rămână în vagoanele lor și să vină la ferestre
ca să-și primească porțiile. în coșuri căram pâine, slănină afumată și
șuncă, mere și brânză, iar în bidoane aveam lapte pentru copii și ceai
fierbinte cu rom pentru cei mai în vârstă... Nu era de loc ușor să
împărțim mâncarea, căci erau atâția cei cărora nu le puteam domoli
foamea, ci doar să Ie-o amăgim. Hrăneam între două mii și cinci mii de
oameni în fiecare zi și cea mai mare parte a hranei provenea din
donații...
A venit altul... Starea oamenilor din acest tren era mult mai
gravă decât a celor din primul... într-unul din vagoane am găsit o femeie
în durerile nașterii, pe care o moșea o bătrână și în jurul lor stătea restul
familiei. Pe lângă ei mai era o vacă, câțiva porci și găinile care
cotcodăceau supărate. Am țâșnit de acolo ca să aduc doctorul, apă
fierbinte, prosoape și celelalte lucruri de trebuință... Totul a mers bine cu
nașterea și până la urmă m-am trezit cu o fetiță în brațe... Imediat după
acest tren, a sosit altul, apoi altul și iar altul...
îmi amintesc, mai ales, o după-amiază mohorâtă de duminică.
Bătea un vânt rece, tăios și mai începuse și o zloată nemiloasă... Trebuia
să ne descurcăm cu trei treburi deodată. Refugiații erau flămânzi, le era
frig și deveniseră aproape iraționali în necazul și disperarea lor.
Adormiți, epuizați, mulți dintre acești refugiați rămâneau în vagoanele
lor și ne lăsau să-i servim pe geam, iar la capătul trenului am ajuns la o
fereastră, unde stătea în umbră o femeie care ținea în mână o legăturică
mică.
- Lapte, lapte pentru copil! i-am strigat eu.
- Pentru cine? am auzit răspunsul ei amar. Nu mai folosește la
nimic acum! Uite! Luați-1 și îngropați-1, dacă aveți inimă, că eu nu mai
am. Și mi-a întins prin fereastră micuța creatură înghețată, vânătă de
frig. Am luat copilul de la ea ușor... așa că am pus biata legătură la
picioarele mele ca să nu fie călcată de ceilalți și am împărțit ultimele
provizii. Am pornit înapoi spre cantină cu coșurile și bidoanele goale
într-o mână și cu copilul mort în cealaltă și drumul mi s-a părut mai lung
și mai obositor ca niciodată. S-au întâmplat multe asemenea tragedii...
83
Moartea oamenilor în trenuri întotdeauna provoca multă

încordare pe lângă tristețea pe care o simțim cu toții în asemenea
împrejurări... Când se întâmpla să moară cineva într-un tren, de multe
ori corpul era împins pe geamul trenului, în întuneric, și era găsit pe
lângă linii doar a doua zi...
Dacă o mamă murea și copiii erau împărțiți între alte familii din
vagon, cine era să declare?... Totuși, din cauza pericolului ciumei,
autoritățile încercau să fie vigilente și existau pedepse severe pentru
ascunderea bolii sau a morții.
îmi amintesc cum, într-o seară, în timp ce mă duceam de la
cantină spre dispensar, am observat deodată un om cu o valiză încercând
să se strecoare prin mulțime. Era ceva în felul lui de a merge care m-a
făcut să îl privesc cu atenție și, deodată, un alt om a țâșnit dintr-un grup
strigând disperat:
- Opriți-1, mi-a furat valiza!
Cu un curaj care bătea la ochi, primul om încerca să scape și să
nege acuzația, dar cel de-al doilea insista aproape isteric. Mulțimea ce se
adunase interesată de ceea ce se petrecea a atras imediat atenția unui
jandarm. Când au ajuns la poliție, ofițerul i-a întrebat brusc despre ce
este vorba. Cel de-al doilea om făcea eforturi vizibile să se controleze, a
/ repetat acuzația că valiza îi fusese furată. Primul, simțind ca și mine
nesiguranța acuzatorului său, a negat cu hotărâre din nou. Ofițerul a
ridicat din umeri.
- Este foarte simplu, a spus el. Spune ce se află în valiză și o
vom deschide. Dacă ai dreptate...
încă o dată am văzut în ochii lui o groază de nedescris.
- Nu... eu... că... nu pot să vă spun, a bâlbâit el cu o voce
răgușită.
Celălalt s-a folosit rapid de acest avantaj.
- Vedeți, i-a spus el ofițerului triumfător. Minte!...
Am deschis valiza. înăuntru era corpul micuț al unui băiețel
îmbrăcat într-un costum gri, zdrențuit, fiul său de doi ani, care murise în
tren și pe care încercase să-1 ia cu el pentru ca el și soția sa să-I poată
îngropa într-un loc în care să-i poată vizita mormântul... Prin urmare,
tatăl cel îndurerat și-a putut continua călătoria împreună cu soția sa,
84
amândoi părinții puțin mai liniștiți de misiunea mea - pe care mai târziu
am îndeplinit-o - că va fi o înmormântare creștinească și că le voi
trimite o fotografie a mormântului.
Fiecare tren de refugiați era o mică lume în care se petreceau
tragedii”.
Norocul meu a fost că ocrotitorii noștri, pe care încă nu
avusesem timp să-i cunoaștem, au hotărât, din cauza deselor alarme din
timpul nopții, să ne mute într-un loc mai ferit, altfel cred că aș fi cedat
psihic la groaznicele spectacole ale prăbușirii fraților mei, la reacțiile lor
de exasperare față de starea de fapt. Așa am ajuns fetele la Daneș, iar
băieții la Seleuș. Satele erau apropiate și, într-o măsură mai mare, ferite
de pericole. Eram mulți tineri din teritoriile ocupate, Basarabia, Nordul
Bucovinei, Nord-Vestul Transilvaniei și din capitală. Am fost organizați
pe gnipe, după vârstă, aptitudini și zona de unde proveneam. Și, cum
muzica iacea casă bună cu sufletele noastre, s-a născut și un cântec care,
după cum îmi amintesc, suna cam așa:
„Noi suntem toți niște refugiați,
De dincolo, de peste munți plecați
Și așteptăm cu dor ziua aleasă
Când vom putea să ne întoarcem iar acasă.
Aici, pe grupe ne-am organizat

Și nume cu simboluri am luat.
Imbold de viață nouă vrem să dăm
Și grupele vă prezentăm.
«Mugurașii»-s cei mai mici

însă ei se cred voinici
Și prin muncă vitejească
Lumea vor s-o cucerească.
«Dor de ducă» s-ar tot duce

Unde viața e mai dulce
Printre munți și pe cărări
Cu gândul în depărtări.
85
«Dorul», grupul viselor pribege,

Cu fetele basarabence
Ce spun, în versul doinelor,
Amintiri din satul lor.
«Luminițe», fete muncitoare,

Harnice lucrează ziua-n soare,
Iară seara, când noi adormim,
Câte-o serenadă noi primim.
Albine harnice, cu spor,

«Freamăt» lucrează de zor,
La ateliere, în palatul lor,
Haine refugiaților.
«Freamăt de codru»
Tinerele domnițe
Ce poartă în cosițe
Frumoase garofițe
Și prin felul cum gătesc

Fete dragi, fete dragi
Gospodine se vestesc,
Bravo lor, bravo lor!
Așa ne ducem viața noi aici,

Muncind întruna ca niște furnici,
Și așteptăm cu dor ziua aleasă,
Ca să ne întoarcem iar acasă”.
Chiar dacă am fost smulse de vitregiile sorții, din locurile

noastre natale, ele niciodată nu au putut fi smulse din mintea și sufletele
noastre.
Dar să revin la Daneș.
86
Fiecare grupă formată avea câte-o conducătoare, de regulă era o

studentă cu calități deosebite, aleasă dintre refugiatele din zona ocupată
de unguri.
în tabăra constituită, rapid ni s-a oferit și un lot de pământ, ce a
devenit prin truda noastră o grădină bogată. Chiar dacă eram multe, între
noi era o amionie totală. Ne respectam și ne iubeam reciproc. Aici am
legat o strânsă prietenie cu trei fete deosebite: Măriuca și Silvia Percec și
Țuța Mitri, o verișoară a lor. Le îndrăgeam foarte mult, nu numai pentru
că erau miloase și săritoare, ci și pentru că purtau aproape tot timpul
costume naționale.
Dimineața, în curtea taberei noastre, zilnic se ridica drapelul țării
noastre, iar noi, în careu, cântam imnul. Părea că un miracol nesperat se
întâmplase, că toate grijile, necazurile, greutățile și nesiguranța de până
atunci dispăruseră și că viitorul începea să ne surâdă. Și cum să nu crezi
asta, când aflasem că, pe lângă mână protectoare a Consiliului
Patronajului de Stat, se mai interesau de noi și două dintre personalitățile
de prim rang ale României: Regina Mamă Elena, soția lui Carol al II-lea,
fosta principesă a Greciei, și Maria Antonescu, soția mareșalului
Antonescu, despre care eu știam atâtea lucruri frumoase și vrednice de
laudă de la tatăl meu, acel om care, în ziua de 22 iunie 1941, ordonase ca
un adevărat patriot: „Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”.
Dintre reprezentantele Consiliului Patronajului de Stat, două
femei au însemnat foarte mult pentru noi: domnișoara Vasy
Paraschivescu, o femeie frumoasă, dârză, brunetă, de statură potrivită,
elegantă, cam la 45 de ani, și domnișoara Slivici, care trecuse binișor de
70 de ani.
Tot în această perioadă primeam des cărți poștale din Dorohoi,
de la Școala Normală, iscălite „Mătușa Florica”, o „mătușă” pe care,
zadarnic mi-am stors creierii, n-am putut-o fixa în memorie.
Aproape de finalul șederii noastre la Daneș, unde pentru o clipă
găsisem liniștea, am avut deosebita și prima ocazie să le văd pe
binefăcătoarele noastre: Regina Mamă Elena, însoțită de doamna Maria
Antonescu. Veniseră să inspecteze tabăra și totodată să ne insufle
încredere în viitor. Strânse în grabă, în careu, în jurul tricolorului,
emoționate, am dat glas imnului taberei, expresie vie a gândurilor și
87
viselor noastre de viitor, izvorât din atâtea suflete neprihănite, dar nespus
de îndoliate:
„Vom fi ce-am fost, o Românie Mare,

Așa cum am știut-o din trecut,
O țară mândră ca o primăvară,
Un basm frumos, din veacuri, de demult.
Annata noastră-i strajă la hotare,

Să apere pământul ce ni-i drag.
Nădăjduim c-această sărbătoare
Ne va surâde, într-o zi, în prag.
Ardealul geme sfâșiat de fiara

Ce-a cutezat să calce sfânt pământ,
Iar Basarabia voievodală
Șoptește-n plâns un aspru jurământ.
Chiar Bucovina, tânără fecioară,

Suspină-n dangătul de mănăstiri
Și codrii ei sunt plini de freamăt iară
Ce ard sub jugul altei stăpâniri,
Se frâng vieți în luptă vitejească

Și orice mamă-și dă al ei fecior,
Să întregească Țara Românească
Și să-i zidească noul viitor.
Vom fi ce-am fost, o Românie Mare,

Așa cum am știut-o din trecut,
O țară mândră ca o primăvară,
Un basm frumos, din veacuri, de demult”.
O oglindă fidelă a inimilor noastre, imnul a adus lacrimi în ochii

Reginei și a doamnei Maria Antonescu, care ne-au îmbrățișat, pe rând,
88
cu multă afecțiune. Ziua aceea s-a întipărit profund în inima mea, iar
acum, după mai bine de 60 de ani, încă mai încerc acel sentiment de
recunoștință și obligație morală de a cunoscută preocuparea Majestății
Sale pentru soarta noastră celor mai tineri, care nu au nici o informație în
privința asta ori, posibil, au fost informați greșit despre trecutul unor
monarhi ce au dreptul să fie amintiți pentru faptele lor bune, în
comparație cu alții, care au fost o rușine pentru țară.
Dar, dacă ziua, datorită activităților, mintea îmi era prinsă,
noaptea, când liniștea se aștemea, ea prindea viață. Oare aș fi putut eu
trăi ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, reprimându-mi memoria,
ignorând ceea ce trăisem?... Nicidecum! Noapte de noapte mi se
închegau imagini legate de copilăria mea în Dăncăuți, de bucuria
șezătorilor în iernile geroase, cum viscolul bătea în geamuri, îmi
aminteam colinde, îmi aminteam de țăranii mei ce trăgeau brazdă
adâncă cu plugurile, și de nevestele lor ce-n urma plugului vânturau
sămânța, de câmpurile cu flori, de toți ai mei, dar și de ororile suportate
de oameni. Și-atunci cu greu îmi stăpâneam lacrimile ce amenințau să
izbucnească. Ar fi fost scânteia care ar fi cuprins inimile tuturor.
După cum îmi spunea domnișoara Slivici, o bună cunoscătoare a
evenimentelor ce păreau a se succeda cu repeziciune, anul 1944 părea a
fi hotărâtor pentru destinul României care, zicea dânsa, trebuia să iasă
din război; numai că ieșirea ei se izbea, pare-se, de rezultatul unor lupte
între proiectele de salvare a țării, vehiculate atât de grupul mareșalului,
cât și de cele ale monarhului, în vederea încheierii unui armistițiu în
condiții onorabile pentru România. Urmare a vorbelor sale, cu toții
așteptam, cum de altfel cred că aștepta întreaga țară, încetarea
războiului, dar așteptam cu teamă în suflet pentru că, dacă România se
rupea de Germania nazistă și, deci, scăpa de semiocupație, intra acum
sub ocupația sovietică; or, acest lucru era cumplit pentru noi, care am fi
fost vânate și deportate ca cetățene sovietice fugare.
Sugrumate de spaimă, nici nu mai dormeam, iar Lucica nici nu
mai voia să pună nici în gură vreo fărâmă de pâine măcar, își ruga
moartea ca să se elibereze, să nu cadă în mâini bolșevice și toate acestea
până în dimineața de 23 august 1944, când ne-am trezit în dangăt de
clopote. La toate bisericile din țară trăgeau clopotele. Am ieșit toate în
89
SE-NTORC BASARABENU ACASĂ
curte, am format careul obișnuit și am așteptat ca domnișoara Vasy să

apară. însoțită de un mesager, ne-a anunțat cu voce stinsă:
- Copilele mele, auziți voi? Bat clopotele. Ele anunță pacea,
însă, pentru noi, știți bine, e o pace neagră.
într-o clipă, cuvintele ei ne-au devastat sufletele. Dintr-o singură
lovitură tot elanul nostru ne fusese retezat. Inimile ni s-au strâns de
groază, căci ochii minților vedeau clar prăpastia ce se deschidea brusc în
fața noastră.
- Sovieticii se află deja pe linia Târgu Neamț - Huși - Chișinău
și, posibil, înaintează spărgând frontul și-n alte părți.
- Mareșalul? am îndrăznit eu.
- Mareșalul cu alți câțiva din guvern au fost arestați.
O tăcere de mormânt s-a lăsat. Ca un pumnal am simțit vestea
arestării Mareșalului Antonescu. în mintea mea de 16 ani, Antonescu
apărea ca un diplomat, întrucât răstumase pe Carol al II-lea fără ajutor și
fără a vărsa strop de sânge, dar și un mare patriot, dacă nu ezitase a pomi
un război asupra unui imperiu ca Rusia... Dacă în orientarea și
colaborarea sa politică greșise, indus în eroare de jurămintele
legionarilor cu care se identificase sufletește, după cum îmi aminteam eu
din conversația de la Hotin dintre tata și prietenul său, avocatul; el
îndreptase situația încă din 21 ianuarie 1941, când ordonase foc,
împotriva rebelilor nesăbuiți. Așa că vestea arestării lui în mintea mea
echivala cu arestarea tatei și mă gândeam cu groază ce grea răzbunare ar
putea suferi pentru curajul de a-i fi ținut în frâu, la ei acasă, pe ruși.
îngândurată cum eram, n-am mai putut ține pasul cu ce ne mai
spunea domnișoara Vasy. Mă gândeam doar că cei de la conducerea țării
vor permite, cu siguranță, de acum încolo, ofițerilor ruși să aresteze ori
să facă dispăruți ofițeri români, ori oameni intelectuali ce i-ar putea
împiedica, asta înțelegând eu, că ar fi prima strategie a lor ca ocupanți.
Am prins doar încheierea:
- Lăsați tot bagajul, doar un schimb luați la voi și împrăștiați-vă
urgent prin satele învecinate! în două, trei zile, s-ar putea să ajungă aici.
Știți bine că pe unde trec batjocoresc și pâijolesc totul. îmi pare nespus
de rău că vă las la voia întâmplării, dar trebuie să fugiți! Eu rămân să am
grijă de tot. Oriunde veți fi, să nu purtați grija bagajelor! Le voi păzi cu
prețul vieții mele!
îngrozite de ceea ce ar putea urma să ni se întâmple la întâlnirea
cu Anticristul, de care încercasem să ne salvăm călcând peste tot ceea ce
am avut noi mai sfânt, casă, familie, locuri natale, obiceiuri și datini, și,
sperând încă să împlinim visul părinților noștri de a rămâne în viața,
ne-am adunat pe grupe de 15 fete și ne-am risipit în ziua următoare în
cele patru zări din jurul satului Daneș, unde cunoscusem cât de cât
liniștea, acea domoală fericire necesară oricărui nevoiaș azvârlit de viață
la maluri tulburi. Fericirea putea avea nuanțe fel de fel pentru inima mea
de adolescentă. întoarse în dormitor, în timp ce-mi luam strictul necesar,
am ascultat la radioul unei studente din Transilvania mesajul oficial al
regelui Mihai [preluat din cartea Domniței Ileana, Trăiesc din nou, cap.
17, pag. 205-207]:
„Români, în ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în
deplină înțelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale
pentru-salvarea țării de la o catastrofa totală; ieșirea noastră din alianța
cu Puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite.
Un nou guvern de Uniune Națională a fost însărcinat sa aducă la
îndeplinire voința hotărâtă a Țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite.
România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică,
Marea Britanie și S.U.A.
Din acest moment încetează luptele și orice act de ostilitate
împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea
Britanie și S.U.A.
Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile Unite
ne-au garantat independența țârii și neamestecul în treburile noastre
interne. Ele a recunoscut nedreptatea Dictatului de la Viena prin care
Transilvania ne-a fost răpită.
Români! Poporul nostru înțelege să fie singur stăpân pe soarta
sa! Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate și care nu atinge
drepturile nimănui este un dușman al poporului nostru! Ordon armatei și
chem Poporul să lupte prin orice mijloace și cu orice sacrificii împotriva
lui! Toți cetățenii să se strângă în jurul Tronului și al Guvernului pentru
salvarea Patriei! Cel care nu va da ascultare guvernului se opune voinței
91
Poporului și este un trădător de Români! Dictatura a luat sfârșit și cu ea

încetează toate asupririle! Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi,
în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor sunt garantate și vor fi
respectate. Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate
forțele Națiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la
Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupația
străină.
Români! De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână
împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta
depinde viitorul țării noastre.
Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc să pășim
hotărâți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere,
puternice și fericite!”
Mâhnită ascultam cum regele facilitase rușilor și comunismului
să pătrundă în România.
Iar la voia întâmplării, iar pornind, de data aceasta, pe jos în
necunoscut, în căutarea unui adăpost, chiar și vremelnic. Un stog de
paie, o mână de fan într-un hambar, orice ne-ar fi fost de-ajuns, numai
adăpost să fie, să ne ferească de bolșevici. Călcând țărâna drumului, mă
asemuiam unei frunze duse de vânt, dezrădăcinată definitiv de trunchiul
copacului său, la care nu mai speram să mă mai alipesc vreodată. Cu
toate acestea, nu renunțam la nădejde și speranță, gândind că în lumea
aceasta atât de ostilă, în care mă străduiam să supraviețuiesc, trebuia
neapărat să am și eu un rost hărăzit de Dumnezeu, așa cum, cândva, îmi
spusese și tata. Așa gândind, am ajuns împreună cu Lucica și cu grupul
„Dorul”, din care făceam parte, la Biertan, o localitate în apropiere de
orașul Mediaș. Acolo, am apelat la preot și la primar, care n-au pregetat
a pune pe toboșar să convoace populația satului în piațeta din fața
primăriei. S-au strâns mulți oameni. Adunați, ei ne priveau... atât. în
ochii lor li se citeau sentimente diferite: unora milă, altora neîncredere,
ba cred că unii ne și urau, speriați de consecințele ce le-ar putea suporta
găzduindu-ne pe noi. Nu pot uita cu câtă stăruință apela preotul la ei,
implorându-i să aibă înțelegere pentru sufletele noastre nevinovate de
copii și să ne adăpostească, ca buni creștini ce sunt, puțin, doar până or
trece armatele rusești. Câtă micime sufletească!... îi cercetam cu atenție
92
cum se priveau unii pe alții îndemnându-se la facerea unui bine, ei,

oameni mari, pe când eu, copil, făcusem atâta bine fără a mă gândi la
vreo răsplată, considerând că bunătatea trebuie să facă parte din orice
ființă. Timpul ce îl lăsau să treacă până Ia hotărârea lor, în mintea mea
lua proporții. Mă simțeam umilită, ca o cerșetoare. îmi venea să fug. Să
cunoști prosperitatea și apoi să te afli la cel mai scăzut nivel al existenței,
e grav pentru o minte de copil. Dacă am putut accepta în viață
bunăvoința oricui ca pe un element indispensabil vieții, firesc, mila n-am
putut-o suporta... niciodată. în acele momente am simțit că mor și, nu
neapărat pentru că lipsa unui adăpost m-ar fi putut ucide, ci răceala,
întunericul dinăuntrul acelor oameni ce se codeau a ne primi, mă
ucideau. Mai știi, posibil or fi văzut în noi, în ochii noștri albaștri și în
părul auriu, chipuri de rusoaice. N-aveau de unde ști că în piepturile
noastre aveam cele mai puternice și adevărate inimi de românce și că de
aceea alesesem acest drum al pribegiei. Târziu, când soarele scăpătase
însângerând orizontul, timid, ne-au luat din grup, una câte una:
-No, hai să merem! Om vedea ce-om face...
Am părăsit piațeta sub semnul crucii bunului preot care, văzând
problema rezolvată, a încheiat ușurat:
- No, frații trebuie să se ajute între frați. » \
Am poposit în familia Munteanu, oameni simpli, ce aveau o fată \
elevă în anul doi la Liceul de Fete din Sighișoara. Prezența ei mi-a adus
un zâmbet în suflet, căci îmi oferea prilejul să mă simt utilă. La masă, în
aceeași seară, mi s-a adus la cunoștință cam cum ar trebui să mă
conformez programului stabilit de ei:
- Apăi, domnișoara Nina Grigoraș, noi mâne dimineață merem
la cârnp, la picioci, la fasoică... No, aici, în credenți, ai pită și slană.
D-apoi, mâncă singură că noi venim taman seara.
Ofertei lor lipsite de obligații m-am simțit datoare să le răspund:
- Domnule Munteanu, vă mulțumesc din suflet pentru
bunăvoința ce mi-o arătați! Dar, vă rog, dați-mi și mie posibilitatea de a
mă simți utilă! Nu pot mânca din bunurile dumneavoastră, dacă nu pun
și eu umărul la agonisirea lor.
Am avut plăcuta surpriză să simt schimbarea atmosferei în
familie. Imediat au devenit mai vorbăreți, mai atașați de mine. Era ca și
93
i------------------------
cum fusesem adoptată. Așa, zi de zi, în zori, porneam cu sapa în spinare
alături de ei, lucrând până-n seară cot la cot, și mă simțeam fantastic
văzând lumina mulțumirii în ochii lor. Seara, după cină, le meditam fata
la matematică, cum mai făcusem și la Hotin, la liceu. Treptat am cucerit
inimile celor din Biertan și nu numai eu, ci toate refugiatele de acolo
prin felul nostru de a fi, hărnicia, corectitudinea și modestia
caracterizându-ne pe toate.
în Biertan, sâmbetele le petrecem la șezători, scărmănând lână
pufoasă, timp în care deveneam numai urechi când, vizitându-ne,
primarul ne vorbea despre cum mai evoluează situația în țară. Așa am
aflat din conversația celor mari, gazde ale respectivei șezători, că regele
Mihai. în seara zilei de 23 august, dăduse o Proclamație pentru țară în
care anunța modificările în conducerea politică a țării, formarea unui noi
guvern al generalului Constantin Sănătescu, ieșirea din războiul contra
Națiunilor Unite, alăturarea României la coaliția antihitleristă în lupta
pentru eliberarea Transilvaniei.
Am mai aflat că în dimineața în care noi părăsisem Daneșul
risipindu-ne, se ajunsese la starea de război între România și Germania,
stare ce se încheiase prin eliberarea Bucureștiului, la 30 august 1944, de
naziști. In situația creată, România a fost ocupată militar de Uniunea
Sovietică, zicea primarul. Pe unde trec, bolșevicii dezarmează soldații și
ofițerii români, pe care îi deportează în lagăre din Siberia. „Vai de noi
cum va evolua situația! O să devenim iar servi Imperiului de la
Răsărit!”, a încheiat cu năduf, refuzând până și băutura ce i se oferise în
semn de ospitalitate. în noaptea aceea n-am putut pune geană pe geană.
Meditam la destinul Moldovei noastre, cântărind cele auzite și, oricât
încercam să-mi formulez o idee despre viitor, nu reușeam. în mintea
mea nu pricepeam ce urmărește regele Mihai și cum de îi convine să
aservească țara rușilor. Unde îi era demnitatea de monarh, de conducător
ce avea în mâinile sale puterea și în Proclamația pentru Țară de ce nu
ridicase și problema Basarabiei și a Bucovinei, ci numai a
Transilvaniei?! Să nu fi înțeles cu mintea sa și nici Opoziția din care
făceau parte atâția oameni din PNȚ, PL și PSD că pericolul cel mare
pentru întreaga nație română era Rusia stalinistă, în ale cărei promisiuni
nu trebuie să te încrezi niciodată? Altfel, cum ar fi putut accepta o
94
Memoriile Ninei Gdgoraș Vicc
Românie mutilată în granițe ori practicarea genocidului asupra poporului

său? Din punctul meu de vedere era clar. Trebuia să stau cât mai departe
de Armata Roșie, ce ajunsese până și în Biertan, însă sătenii ne-au
ascuns. în șură, în stogul de fân, în ieslea vitelor, în podul casei ori chiar
pe câmp am fost adăpostite de multe ori, însoțite chiar de câte un
membru al familiei unde locuiam și pentru toate acestea l-am rugat ani
la rând pe Dumnezeu să țină seama, Sus.
în acea vară petrecută la Biertan, am avut parte și de lucruri
plăcute, printre care a fost înființarea, în taină, a corului bisericesc din
fetele refugiate. în momentul în care cântecul nostru a răsunat în
biserică, pe trei voci, străbătând de sus până jos casa lui Dumnezeu, un
murmur de admirație și plăcută surpriză a fost pentru săteni. „Cine cântă
atât de înălțător, atât de minunat?” a întrebat dascălul satului, pătruns
până la lacrimi. „Cine sunt îngerii aceștia?” îngerii eram noi, noi
încântam auzul binefăcătorilor noștri, bucurându-le sufletele muncite și
ele de griji pentru țară și pentru copiii lor. Privindu-i, de sus, de unde sta
ascuns eonii, îmi dădeam seama cât mă pripisem în a-i cataloga „mici
sufletește” pe biertani. Abia după șederea acolo, am putut trage i X
concluzia că timpul, numai el, poate aduce înțelepciunea necesară în a

emite un adevăr pe care, cu siguranță, nu-1 poți întrevede dintr-odată și
nu primul impuls al nostru la contactul cu oamenii... Azi, biserica din
Biertan este monument UNESCO.
Mi se ivise un prilej nesperat ca, la 51 de ani, să pot privi cu
seriozitate înapoi spre suferințele îngrozitoare ale neamului meu de peste
Prut și spre atrocitățile staliniste. Ceea ce mă durea în acele momente și
nu-mi da pace era gândul că, asemeni mie, erau cu siguranță sute și mii
de români, ce duseseră o viață de ignoranță în ceea ce privea acel timp.
In acele clipe, deși nu bănuiam ceea ce voi mai auzi, se părea că
pusesem, cât de cât, capăt acestei ignoranțe, că deja cunoscusem ceea ce
trebuia cunoscut, fapt pentru care îi mulțumeam în gând lui Dumnezeu.
Ritmul vieții sătești în care ne integrasem în Biertan a constituit pentru
toate fetele basarabence un stimulent în ideea de a ne continua școala,
deși realitatea prezentă era foarte precară. Ca atare, la începutul lunii
noiembrie 1944, toate câte eram în Biertan am hotărât să luăm viața în
piept și să mergem la București, unde am fi putut îndrăzni și noi să
95
cerem înscrierea noastră la vreo școală. După îmbrățișări, regrete și mii

de mulțumiri pentru bunăvoința celor din Biertan, iată-mă împreună cu
Țuța Mitri, Măriuca și Silvia Percec, Lucica și Lizuca, o elevă din
Chișinău cu sechele cumplite la o mână și la un picior în urma unei
poliomielite, în tren spre București. O luasem în grupul nostru, hotărâte
să n-o părăsim în ruptul capului, pe acea fată. Aici am bătut în prima ușa
a Ministerului învățământului, însă am fost refuzate categoric, pe
motivul că suntem refugiate și, ca urmare, nu avem dreptul să studiem în
România, locul și drepturile noastre fiind acolo de unde am pornit, adică
în Basarabia. Pierderea părinților, vederea atâtor nenorociri pe parcursul
drumului, din martie până la sfârșitul lui octombrie, refuzul
inspectomlui de la învățământ, nesiguranța zilei următoare, au făcut-o pe
Lucica să izbucnească în plâns. Era prea mult pentru psihicul ei atât de
încercat, deși, în Biertan, ma lăsase să înțeleg că starea ei de spirit se
ameliorase. Mă atașasem de ea, dat fiind și faptul că pornisem în
pribegie împreună. „Ieșiți!”, ne-a indicat acel demnitar ușa. Sprijinind-o,
am ieșit în stradă. Mi-am luat balotul în spinare și-am izbucnit furioasă,
vrând să-i dau curaj.
- Crezi tu, Luci, că mă înspăimântă vorbele lor pe mine? N-o să
renunțăm. O să venim și mâine!
- Și o să ne arate ușa, cum au făcut și azi!
- Nu fi dezamăgită, o să revenim iar și iar, până când o să se
sature de noi și o să ne repartizeze undeva!
- Or să ne dea pe mâinile bolșevicilor, ai să vezi!
- Nu, căci cei de mâine nu vor ști că am mai fost și azi! O să
poposim la altă ușa și la alta...
Ștergându-și fața ce se udase de lacrimi și de ploaie, cu capul
plecat, ne-a urmat în Gara de Nord, unde, zgribulite de frig, ne-am
înghesuit într-un colț cât mai ascuns privirilor, dormind iepurește până
în zori, când am revenit iar la minister. Și, uite așa, de colo până colo,
am găsit îndurare, după mai bine de o săptămână, de la un inspector ce
ne-a dat repartiții la o școală din Ciaiova. Nu cerusem cărți, nu cerusem
rechizite, doar un loc la un pupitru. Cerusem oare mult? De bună seamă
că acel inspector pe care noi, atunci, îl considerasem om cu un pic de
suflet, gândea cred, că vom fi mai ușor de găsit când ne vor căuta
96
.<1
bolșevicii. Fericite, deși eram înfometate, obosite și zgribulite, cu

speranța în suflet, cu încredere în Cel de Sus și cu repartițiile în mână,
am pornit iute spre gară, măcinate de teama că ar fi putut să se
răzgândească cei care ne dăduseră un dram de speranță. Prin stropii grei
de ploaie, strigam în urechile ei, ca să pot acoperi vacarmul străzii:
- Vezi, Lucica... ce ți-am zis eu...? Am reușit!...
Și, făcându-mi semnul crucii, am strâns-o în brațe în culmea
fericirii, uitând complet sunetul acela sec cu care zile-n șir se închiseseră
ușile în urma noastră la minister, sunet ce, de atâtea ori, încercase să
pună capăt cu violență, eforturilor noastre susținute.
- Știi, Nina, când sunt singură uneori încerc să te imit, să iau
ceva din felul tău de a fi, dar... zău, nu reușesc.
- Tu mă ai pe mine, Lucica.
Nu știu dacă acesta era un defect în a-mi asuma răspunderi ori a
mă îngriji de alții, cert este însă că mă atașam repede de oameni,
devotându-mă lor cu un altruism uimitor de sincer.
- Și după acest triumf ce o să facem? intervenise Țuța.
Prin buzunare ne fluiera vântul.
- Vom reuși noi în vreun fel. Uitați! Am încă multe lucruri de
vânzare. Țuța, încrede-te în ziua de mâine! într-o zi vom izbuti toate, o
să vezi!
- Nu fi așa sigură! îmi curmase vorba Silvia Percec pe un ton
tăios. Am avut o șansă, atât.
- Dar care poate juca un rol important mâine.
în sinea mea pricepeam că avea și ea dreptate, însă mă
încăpățânam să admit că așa ar sta lucrurile.
- E felul tău de a privi situația. Eu o văd altfel. Mie mi se pare
nebunesc a te avânta așa.
- Din clipa când am plecat din Biertan, am înțeles că am greșit.
Acolo cel puțin ne adăposteau cei vârstnici. Aici...
- Și cât am fi stat la mila lor? Spune, n-am hotărât toate să ne
continuăm studiile?
- Cine mai învață acum? Apoi, fără cărți, fără rechizite... O să
rămânem, cu siguranță, repetente. Ar trebui să renunțăm. Ce ziceți
fetelor, să ne întoarcem în Biertan?
97
Am rănias un moment încurcată. încercasem să le iac să

privească în viitor, să le dau putere și încredere în ele ori fiecare are
personalitatea sa, după legile însușirilor firești care erau, bineînțeles,
deosebite de ale mele. Totuși, am avut curaj să continui, gândindu-mă la
Lizuca, la Lucica.
- Cine spune să renunțăm? Tu? Fii serioasă! Ești încă amețită de
evenimentele violente prin care ai trecut, de foame, de teamă. Dacă ai
gândi mai profund, ai vedea că azi a fost prima noastră victorie, că ceea
ce ne fusese interzis, ni s-a deschis în față. Or, care ar fi fost oare
năzuința părinților noștri, pe care i-am părăsit în grabă, prima lor
năzuință?... Să învățăm carte, să nu devenim slugi fiaților noștri, ci egali,
cum e firesc să fie pe lume.
Tăcuse Silvia. Nu știu dacă o convinsesem. Am continuat
încercând o ultimă tentativă:
- Mi-am amintit de vorbele mamei, pe care ți le repet și ție:
„Țarina sufletului tău e greu încercată”, Silvia. Acum ești confuză, dar
mâine s-ar putea să-ți pară rău ca lași să iasă lumina speranței din suflet
care, cu siguranță, ar putea face roadă bună cugetului tău.
- Aș avea de adăugat..
- Nu mai adăuga nimic!, Silvy, îndrăznise Lizuca cu sinceritatea
felului său de a fi. Ar trebui să ne grăbim, dacă vreți să nu îngheț de tot!
Roșie ca sfecla, cu părul zulufat pe fruntea sa netedă, îmbrăcată
sumar, nevinovăția gândurilor sale îi stătea întipărită în ochii albaștri
când rostea asemenea vorbe.
Nimeni n-a mai scos un cuvânt. înhămată la balotul ce-1 căram,
precum era sortit melcului să-și care cochilia în spate, am pășit înainte,
susținând-o pe Lizuca, mulțumindu-i în gând pentru intervenția sa la
timp, căci, dacă Silvia ar mai fi spus ceva, n-aș mai fi găsit, cred, în acel
moment argumente.
Când am ajuns la Gara de Nord, am auzit că trenurile, datorită
bombardamentelor din seara precedentă, plecau acum de la Podul
Grand. Sleite de puteri, împărțind ultima bucată de pâine în cinci, am
ajuns cu chiu cu vai și la Podul Grand. Vagoanele erau ticsite de călători
și asaltate încontinuu. Am lăsat bagajul jos, încercând să gândesc în
perspectivă. Vocea Lucicăi s-a făcut auzită:
98
- Vă rog, ajutați-mă,... ajutați-mă, vă rog!, rostea cu privirea

ridicată spre ferestrele vagoanelor.
Nu bocea, nu se jelea, cerea pur și simplu. Cuvintele ei pentru
mine constituiau realitatea ciudă de care ne agățam, cu insistența
deznădăjduită a infirmilor care-și doreau să trăiască, fie și în durere. Ce
era să fi făcut? Cât mai înțelept cu putință era să aștept. Așa și eu, am
așteptat stând pe balot, cu Lizuca lângă mine, încercând, pe cât posibil să
uit de mine, de teama ca nu cumva să devin mai tristă decât mi-ar fi
permis situația în sine, căci nici să mă prefac că-mi era bine nu puteam.
- Gata, am făcut rost de bani... Ce mai stați, urcați!
Ne-am înghesuit în ultimul vagon, ajutate de un bătrân cu fața
brăzdată de timp, însă, într-o așa vreme tulbure, mulțumirea noastră
n-avea cum să dureze. Curând am fost întâmpinate de o surpriză
neplăcută. Un vagon cu muniții luase foc pe linie, în apropiere de gara
Titu. Intre haltele de cale ferată Cojocaru și Mătăsaru a trebuit să ocolim
incendiul prin lanuri de porumb necules și floarea-soarelui, lucru care ne
făcea nespus de anevoioasă înaintarea cu bagajele în mână. Dacă ar fi
fost alta situația, am fi admirat, probabil, focul de artificii, dar așa știam
cum să ocolim pericolul la o distanță cât mai mare, altfel exploziile
atentau la viața noastră. Soldații sovietici care erau de pază strigau
mereu: „Po daleco! O daleco!”, adică „Mai departe! Mai departe!
Ocoliți locul cu incendiul!”. Pentru noi, ocolirea era nespus de
anevoioasă. Eram însetate și flămânde, căci nu avusesem de unde
cumpăra de-ale gurii. Așa că înaintam greu, greu de tot, cu balotul în
spate, Maria și Silvia sprijinind-o pe Lizuca. Țuța Mitric părea a mai
avea ceva vlagă. Din această cauză, distanța dintre noi și ceilalți devenea
din ce în ce mai mare, fapt ce ne îngrijora, pe motiv că mai totdeauna în
gări se găseau bolșevici, iar noi nu aveam acte în regulă, decât
repartițiile pentru școală. în masa mare de oameni era altceva.
- Domnișoara, am auzit tocmai când îmi pierdusem orice
nădejde de a mai înainta în alt ritm decât al unui melc..., îmi permiteți...?
Și, fără a mai reuși să schițez vreun gest ori să spun o vorbă,
balotul mi-a fost luat din spinare și, odată cu el, toată greutatea ce mă
apăsa. Am auzit:
- Româncă?
99
- Româncă.
- încotro?
-La școală, la Craiova.
- Și eu... La Strehaia.
Porumbul se rărea pe măsură ce gândurile gâlgâiau mai evidente
ca oricând. încercând a ține pasul pe culoarul de porumb, paralel cu el,
îndrăznii, ținând cont de accentul lui:
- Refugiat?
-Da, din Bălți... Știu ce gândești, mă crezi laș, dar recunoașterea
acestui lucru cui i-ar folosi?
L-am simțit nenorocit, părăsit și singur, și mi s-a făcut milă de el.
în fond, era și el tot un copil de vârsta mea.
- Și noi suntem refugiate.
- Trebuie să trăim cumva, nu? Adică trebuie să rezistăm, cât mai
mult posibil, până s-or mai liniști apele.
-Așa să faci!
-Vasea, Vasea Mânăscurtă!
-Nina Grigoraș... Să te mai ajut și eu.
Surprins, apoi încurcat, în cele din urmă, a spus „Nu”. La capătul
lanului, sleite de puteri, fetele ne așteptau.
- Nimeni n-a mai avut timp să culeagă porumbul și nici
floarea-soarelui.
- Cine mai stă pe acasă, acum? constatase Vasea, pornind iar cu
voință, ușurându-ne parcă de povara împrejurării.
L-am ajuns din urmă. între noi s-a reînfiripat conversația ca între
vechi cunoștințe. Cu toată povara ce o purta, din când în când, se
întorcea să mă vadă cu ochii săi de tăciune, cu liniile obrazului fixate ca
în piatră, să știe că sunt acolo, în urma lui, că îl aud. Noaptea cădea cu
încetul, cum înseși vorbele în despre ai săi cădeau în cugetul meu,
redeșteptându-mi o sensibilitate latentă, reprimată prin voință, până în
acea clipă când, involuntar, îmi trecuseră prin memorie secvențe scurte,
fulgerătoare, ale dezrădăcinaților fără voie — tata, Grigore și ai mei
unchi. O sfârșeală progresivă punea stăpânire pe mine, alimentată de
amintiri. începusem să plâng. Mă risipeam astfel prin lacrimi și senzația
asta îmi făcea bine.
100
- Trece tot, Nina, încerca să mă îmbărbăteze.

- Cândva, umblam desculță... Cândva dansam cu tata... Cândva
jucam în hore, cântam. Eram atât de fericita... Acum, în fel și chip,
trebuie să storc bunăvoința unor oameni, să cerșesc ceea ce mi se
cuvine. Sunt tot timpul la discreția altora... Nimic nu-mi mai e clar,
sigur. Primejdiile mă pândesc la tot pasul.
Tăcea Vasea, iar eu luam tăcerea Iui drept solidaritate și
înțelegere.
- Important e să trăim!, au spart tăcerea vorbele lui Vasea, odată
cu intrarea în gara Cojocaru.
7
La Craiova, la început, am fost cazate la Școala de Menaj, unde,
chiar din prima zi, am ajutat toate cinci la pregătirile pentru iarnă:
compoturi, zarzavaturi la borcane, conserve, murături... Aici, ne-a lovit o
altă nenorocire. într-o noapte neagră, de-ți băgai degetele în ochi, au
năvălit bolșevicii.
- Fugiți, repede! ne-a îndemnat Țuța, pe care într-o clipită n-am
mai văzut-o.
Toate prăpăstiile îmi trecuseră prin minte. Lizuca, încremenită
de spaimă, abia coborâtă din pat, se străduia fără folos să-și pună
paltonul. Am înțeles că nu e vreme de pierdut, că bolșevicii făceau o
razie, taman noaptea, ca să poată prinde refugiații și să se răzbune. Am
lăsat totul baltă și, ajutând-o pe Lizuca, ne-am strecurat iute pe ușa din
dos, apoi printr-o spărtură din gard. O susțineam fără a mai avea tăria să
vorbesc, căutând să ne depărtăm cât mai mult. într-un târziu, ne-am
aciuit lângă un hambar, într-o curte părăsită.
J ..PWJ ll
-Nina, mi-e frică! Unde sunt fetele?

Palmele ei asudaseră. Mă strângea de braț din toate puterile.
l l lllip
Știam că teama roade asemeni apelor, chiar edificii mai trainice, darmite
IJLI,..
cugetele noastre.
101
- Să avem răbdare. Stai să se potolească razia și o să mă întorc

acolo.
în suflet, trăgeam nădejde că fugiserăm toate. îi uram din toată
inima mea de copil pe bolșevici pentru atitudinile lor și, mai ales acum,
când știam deja că le deveniserăm servi. Cu capul vârât între palme,
mintea mi se fixase pe un gând sinistru care, odată încolțit, nu-mi mai
dădea pace.
- Să nu te miști de aici! Mă voi întoarce cât de repede pot. Mă
duc să caut fetele.
-Nina!... Promit!
Cu ultima licărire de înțelegere, Lizuca se ghemui în paie, gata
să mă aștepte. Am alergat fără să mă opresc, cu sufletul plin de
nesiguranță, am alergat acolo de unde plecasem. O putere mai presus de
puterile mele mă împingea înainte. Am reintrat prin spărtura din gard,
privind în toate părțile. în noaptea neagră se lăsase iar tăcerea. O tăcere
ca și cum nimic nu se întâmplase. Cu inima tremurândă, m-am pitit după
zidul internatului, apoi m-am strecurat pe unde fugisem. Nicio mișcare,
nimic care să mă determine s-o iau la sănătoasa. M-am grăbit spre locul
meu, cu gândul să strâng lucrușoarele noastre. Abia zăream la doi pași,
când am auzit un suspin. M-am lăsat jos, cu inima cât un purice,
străduindu-mă să sparg cu privirea întunericul ca smoala. Un alt suspin,
urmat de un geamăt scurt, m-a făcut să mă apropii. Ca printre gene grele
de somn, am descoperit-o pe Lucica. Sta jos, chircită, cu genunchii aduși
la gură, suspinând. într-o fracțiune de secundă am înțeles. Au
deflorat-o... Dintre noi toate, Lucica căzuse victimă furiei bolșevice.
Paralizată de situație, nu știam ce să zic. Apropiindu-mă, încercam din
răsputeri să-mi pun ordine în idei. în starea de tulburare sufletească în
care mă aflam, această realitate depășea puterea mea de a înțelege...
- Au luat-o pe Ioana... și pe Dorina... Nina, ce-o să mă fac?
reușise să îngaime.
Am luat-o în brațe. Tremura. Amărăciunea ei izbucnea într-un
suspin profund:
- De ce, Nina, de ce?
Situația mă depășea. Neașteptat, eram azvârlită într-o derută
totală. Era o fetiță, doar o fetiță de 13 ani, de al cărui destin erau
102
răspunzători în fața lui Dumnezeu Stalin și acoliții săi nebuni. Copleșita,

își lipise obrazul de pieptul meu:
- Ce sunt eu acum, Nina, ce sunt?
Ținând-o strâns, îi auzeam bătăile inimii prin tâmple.
- Iartă-mă, Luci! Am ajutat-o pe Lizuca.
Am început să plâng. De data aceasta, lacrimile nu mă eliberau,
ci mă apăsau îngrozitor, dând frâu liber doar urletului din suflet. Mă
simțeam batjocorită și neputincioasă ca și ea, eu, cea considerată atât de
sigură pe sine. Cuprinsă de un sentiment de mânie, printre lacrimi, am
bâiguit:
- Curaj! căci, într-adevăr, numai curajul ne mai putea ajuta.
Vino, hai, vino să te schimbi! Nemernicii ar putea să se întoarcă. Nu se
știe dacă mișeii nu ne-au luat bagajele.
Am ales îmbrăcămintea cea mai groasă pe care o mai aveam și
am ajutat-o să se îmbrace. Am depus amândouă un mare efort, deoarece
Lucica tremura din tot corpul, în timp ce revolta din sufletul meu era
dublată de un aer de uscăciune a gurii. Afară, începuseră a se auzi din
nou zgomote care o făcură pe Lucica să nu mai respire. Am luat-o de
umeri, încercând s-o liniștesc:
- Avem destul timp. Vino!
Cu ea de mână, cu bagajul în spinare, am trecut prin fereastra
deschisă și, învăluite de ceață, am pornit spre un colț izolat, de unde,
după o privire atentă, ne-am îndepărtat de internatul școlii,
îndreptându-ne spre marginea orașului. Ajunse la Lizuca, am trăit un
sentiment de ușurare.
- Mă duc să caut fetele. în oraș sunt razii peste tot. Să văd ce pot
face.
Ochii Lucicăi, goi de orice licărire, priveau către mine cu
spaimă. Scăpate de sub control, mâinile strângeau colțul flanelei,
căutând un punct de sprijin.
- Mă întorc cât pot de repede, fii liniștită?, am asigurat-o, eu
însămi având nevoie de asigurare.
Strecurându-mă când pe o stradă, când pe alta, spre dimineață,
temătoare că nu le voi mai găsi, le-am descoperit, totuși, în mulțime.
- Cerule! au exclamat îngrozite de cele ce le-am spus.
103
Cuvintele mele nu reprezentau expunerea unei întâmplări

tragice, ci însuși destinul nefericit al Lucicăi; ar fi putut fi și destinul
nostru. Povestind, m-am trezit cu gura uscată și cu fruntea inundată de
sudoare. Era dimineață. De prin curțile caselor, oamenii porneau în
întâmpinarea unei noi zile. Mărginită de prăvălioare și gherete de bâlci,
cu pereții tapetați cu afișe sfâșiate, strada începuse a prinde viață.
Epuizate, descurajate, toate încercam un nou sentiment, un sentiment ce
nu mai fusese între noi, un sentiment de jenă. Ajunse, într-un târziu, la
ascunzătoarea noastră, o tăcere apăsătoare s-a aplecat asupra tuturor. Cu
capul plecat, Lizuca. părea a medita, în timp ce Lucica își freca mereu
bărbia cu mână. Știam că, după o nenorocire așa de mare, ar fi avut
nevoie și de liniștire pe măsură, dar într-o așa conjunctură... Trebuia să
luăm o hotărâre, cum totdeauna se ia după marile nenorociri.
- Aici nu putem rămâne prea mult timp. Ba, indicat ar fi să
plecăm chiar din dimineața asta. Noi ne-am descurcat întotdeauna și o să
ne descurcăm și de acum încolo! am încercat să le încurajez.
Cum puteam să ne întoarcem la internat? Căutând, am găsit o
gazdă, o familie ce ni se părea onorabilă. Domnul era inspector la o
întreprindere de pescărie, cu două fiice mari, eleve de liceu, și
posibilități materiale bune. Am plătit chiria anticipat pentru camera în
care a locuit tot grupul nostru. Ne-am înșelat asupra cinstei lor. într-o zi,
venind acasă, am observat că balotul meu, care era cusut și legat strâns,
fusese desfăcut și apoi recusut cu un alt fel de ață. Speriată, căutând
imediat, am constatat că am fost jefuită de o geantă scumpă, din piele,
pentru școală și de o valoroasă cuvertură, singurul obiect din zestrea mea
pe care am reușit să-l iau de acasă la plecare. Ce n-au făcut oameni
străini din gara Oravița au făcut oamenii aceștia din Craiova. Consider
fapta lor o crimă. Având în vedere că se apropia data deschiderii anului
școlar 1944, deși cu mare întârziere din cauza războiului, era noiembrie
deja, am părăsit gazda fără a cere restituirea banilor avansați.
Totul era greu de suportat, și nu numai pentru noi, ci pentru toată
lumea.
- Ce se întâmplă? Cine sunteți voi?, ne-a întâmpinat, cu ochii ei
rotunzi, sfredelitori, directoarea școlii unde aveam repartițiile, când
ne-am prezentat următoarea zi în biroul dânsei.
104
I-am întins adresele de la minister. Revoltată, ne-a zis:

- De acum? Imposibil, încă suntem în spital
Inima mi se strânsese. în orice altă împrejurare nu m-aș fi umilit
atât, însă gândul că Lizuca și Lucica au nevoie grabnică de un adăpost
m-a determinat să insist.
- Vom ajuta și noi, vom munci! Altfel, o să așteptăm lângă
zidurile școlii până vom începe cursurile. Doamnă directoare, vă rugăm,
nu avem pe nimeni, n-avem unde ne duce!
Buzele ei, rujate strident, se întredeschiseseră gata a spune
„Nu!”, însă privirea i s-a oprit pe geamantanul ce deja i-1 întinsesem.
- Dacă nu e suficient, vă oferim și pătura. E tot ce avem.
Căutând spre noi, a înșfăcat și pătura.
- Fie..., fie..., a aprobat sec. Spuneți administratorului că v-am
trimis eu!
Vrând să-i mulțumesc, am fost brusc întreruptă, înainte ca fetele
să ajungă la ușa biroului:
- Ah!... Era să uit...
Am căutat spre ea cu mare atenție.
- în caz ca autoritățile vă vor solicita pentru deportare, n-am
încotro... îmi pare râu, vă predau! Nu-mi dau pielea mea pentru voi!
Am rămas împietrite.
- înțelegeți? Vremurile sunt grele. Pot să-mi pierd serviciul.
Asta mi-ar mai lipsi!
- Dar avem repartiții!, a îndrăznit Silvia Percec.
— Socoteala de la București nu se potrivește cu cea de aici... De
altfel, eu pot să mă și răzgândesc.
Speriată, am intervenit, dorind s-o îmbunez:
- Avem nevoie de adăpost să ne întremăm, chiar și de o noapte
măcar.
- Desigur, aveți dreptate... Nu e vina dumneavoastră, dacă ne
vor căuta bolșevicii. Vremurile sunt cu adevărat grele pentru toți.
- Mă bucur că gândești. Puteți pleca.
Am ieșit posomorâte, Țuța imitand-o:
- Ce drăguț din partea ei...
105
Iama a fost grea. Chilia în care am fost cazate era ultima de la

demisolul școlii și avea trei paturi, în care dormeam câte două. Singurul
avantaj era că aveam o fereastră ce dădea în stradă, care ar fi putut
deveni, în caz de primejdie, ușa salvatoare pentru noi. Cum era de
prevăzut, Lucica devenea, pe zi ce trecea, o ființă complicată. între ochi,
i se instalase o cută ce dovedea meditație trudnică asupra celor
întâmplate în viața ei până la 14 ani. Copleșită, apăsată de amintiri
tulburătoare, secătuită de vlagă, uneori intra în panică și atunci, dacă se
nimerea să nu-i fim în preajmă, începea să-i tremure capul nepermis de
îngrijorător. Și, când o surprindeam în asemenea situații, chiar dacă-i
vorbeam, mintea ei părea a-și urmări propriile gânduri. Fără îndoială,
suferise atâtea pierderi și considera că i se făcuse o nedreptate pe care cu
greu o putea duce. Milioane de oameni erau nedreptățiți, dar mintea
Lucicăi nu realiza asta, astfel că era destul de greu să prevadă cineva ce
cale va apuca. Considerând-o sora mea de pribegie, cea care mă însoțise
încă din Hotin, bineînțeles că făceam tot posibilul să mă aflu în preajma
ei, iară să par inoportună și chiar o înconjuram cu atenții discrete, ba
încercam să-i dau pildă pe Iisus.
- De ce trebuie să ai tu totdeauna ultimul cuvânt, Nina? De ce?
- Lucica, Dumnezeu...
- Unde a fost Dumnezeu când mi s-a întâmplat nenorocirea?
Amintirile mele în privința ei sunt foarte clare. Amarnicul
crâmpei de viață trăit la Școala de Menaj o răzvrătise împotriva lui
Dumnezeu. Suferința întrecuse limitele sale, purtând-o prin toate
ungherele sufletului său, gata să-l distrugă. îmi era limpede: simțul
dreptății propriului eu făcuse, în cazul Lucicăi, o spărtură în învățăturile
Bibliei, silind-o, de acum, să dezaprobe tot ceea ce își însușise în familie
în anii dinaintea războiului.
-Ție îți vine ușor.
Numai Dumnezeu știa cât de ușor îmi era mie. încercând s-o
încurajez, am îndemnat-o:
- Ar trebui să nu te mai gândești la ceea ce ți s-a întâmplat Uita!
- Crezi că aș putea uita vreodată...? rostea gâtuită de greutatea
clipelor adunate. Câtă vreme ne-au invadat bolșevicii, ne-au călcat în
picioare, mi-au ucis mama, l-au pus pe tata să le sărute ciubotele, după
106
care l-au lovit în frunte, am putut răbda, căci toți basarabenii sufereau
astfel de umilințe. Dar acum, acum, cum să mai rabd? Spune! O, Nina,
un soldat are tot timpul arma la el, or eu, eu cu ce să mă fi apărat? Cum?
Chipul ei se sluțise de o grimasă provocată de suferință și ură.
Tăceam, lăsând-o să-și verse focul din suflet.
- Vezi? Ce o să mai fac eu cu viața mea acum? De bună seamă
ar trebui să mor.
Mi se părea îngrozitoare ispita ce pusese stăpânire pe ea. Mă
înfiorau asemenea intenții.
- Dar n-am curaj...
Plângea înciudată. Am luat-o în brațe, apoi, înainte ca ea să-mi
mai adreseze vreun cuvânt, i-am zis:
- Cred că-ți dai seama că mă chinuie ceea ce-mi spui!... Ce
tâmpenii îți pot trece prin cap! Crezi că mie îmi e mai ușor? Cu excepția
necazului tău, am trecut și eu prin încercări cumplite. Toate stau înfipte
aici și aici, i-am arătat cu degetul la tâmplă și la inimă. Nu vrei să
înțelegi? Bolșevicii atât ar aștepta, să murim cu toții sau să fim rusificați.
Noi, noi trebuie să ne apărăm din toate puterile. Ți-am mai zis, în noi stă
speranța părinților noștri, fiindcă, altfel, draga mea Lucica, nu va mai
rămâne nimic. înțelegi tu?
Biografia oricărui om contează, și a mea, și a ta, a oricăruia
dintre noi, căci ce poate fi un om fără biografia sa? Nimic!... Pricepi?
Spune-mi că pricepi!... Nu te mai gândi la tâmpenii. Noi, Luci, trebuie să
existăm, trebuie să ne transformăm amărăciunile ce le trăim în victorie.
Nu să ne distrugem din proprie inițiativă. Dumnezeu are El un plan cu
noi.
Lacrimile ce-i invadau obrajii mă impulsionau. Se părea că-i
atinseseră inima cuvintele mele.
- Luci, te iau de martoră în lupta mea cu viața, căci, ia aminte,
nimic din ce voi întâmpina n-o să mă împiedice să mi-o continui! îl am
ca model pe însuși Iisus Hristos care, deși știa că va fi răstignit, totuși s-a
dus la Ierusalim, luptând cu slăbiciunea firii omenești, ducându-și crucea
hărăzită de Tată, transformând nenorocirea într-o victorie a învierii. Și
noi atunci de ce am capitula, de ce să dăm satisfacție criminalilor? Oare
n-au murit și așa destui?
107
- Ciudat cum le știi tu pe toate... Ca un „copil bătrân”.

- Am avut învățători buni în părinții și dascălii mei. Eu zic să îți
iei inima în dinți și să ridici fruntea. Nu suntem singuri în încercările
vieții, Mântuitorul ne susține. Curaj!
- Mă faci să plâng.
-Plângi!
Am părăsit-o, nutrind sincera convingere că izbutisem s-o
clarific în dilema ei cu viața.
Anul școlar începând, inimile noastre atât de încercate au căpătat
un pic de entuziasm, chiar dacă nu aveam manuale. Notițele luate
prescurtat la ore le transformam toate în lecții frumos rânduite, de cum
ajungeam în chilie, ca să nu uităm ceea ce scrisesem în clasă. Multe
nopți de nesomn mi-am petrecut aplecată peste aceste lecții, încercând a
desluși legătura existentă între ele și ceea ce conștiința mea a putut
selecta și înmagazina. Bineînțeles, trebuie să subliniez că reluasem anul
I de liceu, respectiv clasa a V-a, întrucât nu aveam la mine acte care să
ateste că o absolvisem la Hotin.
în ceea ce privea hrana noastră, ni se stabilise o singură masă pe
zi, cea de prânz și, cu foarte mari excepții, seara. Prânzul era
neîndestulător pentru noi. Eram tinere și aveam nevoie de multe calorii.
Mâneam într-o cantină mare, unde venea foarte mult tineret.
într-una din zile, la o masă de vis-à-vis, privirile mi s-au oprit
involuntar în căutăturile tuciurii ale unui tânăr brunet, cu fața albă și
sprâncene conturate frumos care, iară a mai sta pe gânduri, a venit către
noi.
-Nina Grigoraș? m-a abordat direct, înclinându-se respectuos în
fața prietenelor mele.
Uimită, căci nu-1 văzusem în viața mea pe acel tânăr, am înclinat
capul în semn de aprobare, fără a putea scoate vreun sunet. La gestul
meu, și-a luat farfuria de tablă și, așezându-o pe masa la care stăteam
noi, a zis:
- Sunt mătușa Florica!
Uitându-se unele la altele, fetele au zâmbit. Eu m-am luminat la
față. Băiatul nu era altul decât expeditorul cărților poștale primite de
mine la Hotin. Dumirindu-mă, pentru întâia oara în viața mea, am avut
108
un sentiment de jenă, amintindu-mi cuvintele de suflet ce le strecurase în

depeșele sale, printre rânduri. Față în față, am mâncat în tăcere,
privindu-ne, din când în când, pe sub genele adăpostitoare de gânduri.
- Poate nu e cel mai potrivit moment, dar, ca să te clarifici, ar
trebui să stăm de vorbă. Poți? Măcar câteva clipe, a insistat când prânzul
luase sfârșit.
Fără a aștepta să-i dau un răspuns, fetele ne-au și abandonat,
surâzându-ne.
Luându-și o mină serioasă, m-a condus spre ieșire și, de acolo,
pe banca liberă de sub streașină clădirii. Aici, stropii grei de zloată ne
făceau imposibilă orice tentativă de plimbare prin curte. Era înalt, bine
făcut și bine îmbrăcat. Avea o servietă micuță, de care bănuiesc că nu se
lipsea niciodată.
- Văd că nu ești curioasă să afli cum am ajuns să îți scriu, se
hotărâse a da glas, în cele din urmă, gândurilor sale.
-Aștept să mă clarifici tu, mai pe îndelete.
- Știu că ești basarabeancă. Eu sunt din Dinăuți. Eram elev la I
Școala Normală din Șendriceni, județul Dorohoi, când îți scriam la V
Hotin. Odată cu apropierea frontului, am fost evacuat, cu școala, în
Oltenia. Adevărat, pentru sufletul și pentru mințile noastre în formare,
poate fi devastatoare pribegia noastră. Dar ce să fi făcut, când, vezi și tu,
că nu de noi depinde evitarea acestor neorânduieli îngrozitoare?
- Așa este. Păcat că aceia responsabili de ale noastre destine ne
ignoră. Din nefericire, ignoranța lor o să ne desfigureze sufletele, pe
viață. Eu știu asta, văd atâția tineri care abia mai pot răbda situația.
- Ai perfectă dreptate. Dispunând însă de puțin timp, vreau să-ți
spun că la Dorohoi, văzându-ți chipul într-o fotografie a unei colege de
clasă, Valentina, iartă-mă că-ți spun, așa, dintr-odată, m-am îndrăgostit
de tine și, cum ea știa încotro mergi, i-am cerut adresa. Restul, îl știi...
Cuvintele lui directe m-au făcut să roșesc. Erau primele
declarații de dragoste din viața mea, la care nu mă gândisem nici o clipă
că vor fi rostite fățiș. Eram prea năpăstuiți de soartă cu toții, ca să ne mai
gândim că suntem și tineri. Cu toate acestea, eu am auzit clar acele
cuvinte magice ce înflăcărează inimile adolescentine. N-am putut scoate
109
un cuvânt. Fiind ceva mai mare ca vârstă, posibil cu trei, patru ani, a
reînnodat repede firul conversației ce părea a lua o turnură nouă.
- Așa m-am hotărât să-ți scriu și, chiar dacă nu mi-ai răspuns,
existența ta, undeva, m-a făcut să suport mai ușor greutățile. Căci, oricât
ar fi de neîndurător pe lume, trebuie să ai ochi și pentru o mică bucurie,
ca să supraviețuiești.
L-am privit în ochi. îmi plăcea cum gândește. Nu mai cădea
zloata. Amândoi am căutat în tăcerea zâmbitoare de acum a universului
după care, ridicându-ne, am pornit prin curte.
- Crede-mă, pentru mine erai o speranță, la care, într-o zi,
trebuia să ajung.
- Și ai ajuns, i-am răspuns zâmbitoare.
- Da. Dar cu ce preț!... Bolșevicii ne-au capturat. Stăm într-un
lagăr de elevi. Ne-au adus aici, obligându-ne să ne întocmim cereri în
care să specificăm că, de bună voie, vrem să ne întoarcem în satele
noastre. Mâine va fi ziua hotărâtoare.
- Și îi crezi? Cine știe în ce parte a U.R.S.S. veți fi duși!...
- Sper să nu fie așa. Voi?
- Viața și liniștea ne sunt amenințate și nouă. Chiar directoarea
ne-a spus-o, dar, ca și tine, mă străduiesc să merg mai departe. Trebuie!
- Se pare că la Dorohoi m-am îndrăgostit de o fată nu numai
frumoasă, dar și inteligentă. îmi place că gândești matur, mi-a mărturisit,
ceea ce eu nu îndrăznisem să formulez despre el cu glas tare.
- Ca să-ți amintești de mine, vreau să-ți ofer ceva și, odată cu
aceste cuvinte, a scos din servietă un aparat de fotografiat și un ceas de
mână. L-am oprit.
- O relație nu evoluează întotdeauna cum vrem noi. Cine știe ce
ni se poate întâmpla? De tine, însă, fii sigur că îmi voi aminti oricum.
Darul nu-1 pot primi. Cu siguranță îți va fi mai de folos ție, pe drumul
spre necunoscut pe care îl apuci. O bucată de pâine, un adăpost de o
noapte, o ușă deschisă spre evadarea din iadul în care vei ajunge... Cine
știe!
- Dar vreau să fac ceva pentru tine.
- Ai făcut deja. Mi-ai reîncărcat sufletul cu energie.
- Știi care-i numele meu?
110
- Nu, și ti-aș fi recunoscătoare dacă nici nu mi-1 vei spune.

Pentru mine, vei rămâne totdeauna „mătușa mea Florica”.
- Bine, de ții cu tot dinadinsul...
- Poți să-mi faci un mare serviciu? Te rog scrie-i mamei mele
câteva rânduri, dar să nu-i scrii adevărul, să nu-i amintești despre
prigoana și vânătoarea noastră de către bolșevici... Minte-o cât poți de
mult, că sunt în deplină siguranță, că am toate condițiile pentru școală,
că mă gândesc cu dor la ei. Intenția mea este să-i diminuez durerea, căci
eu nu-i pot scrie. Bolșevicii din sat ar aresta-o, dacă ar afla că am plecat
cu voia ei.
- Promit! mi-a strecurat cu ochii în lacrimi, vorbele mele
amintindu-i probabil de propria durere.
I-am scris adresa pe un petec de hârtie, apoi, pentru o clipă,
mână mi-a odihnit între palmele lui calde.
- Drum bun! i-am urat, urmărindu-1 cu privirea.
- Poate..., într-o zi, s-a întors facându-mi semn cu mână.
Nu i-am răspuns, am dat și eu din mână, reîntorcându-mă cu pași
târșiți spre chilia din demisol. Era dureros de clar care erau pozițiile
noastre în lume. Nu l-am mai revăzut niciodată și nici n-am mai auzit
nimic despre el... „Niciodată” — ce cuvânt dur!
în timpul școlii, în acea iarnă a anului 1945, eu și Silvia Percec
ne strecuram uneori în gara, cu multă grijă față de patrule, și ajutam la
căratul bagajelor până la tramvai. Primeam câte 15-20 de bani, pe care-i
adunam și luam lemne la kilogram și câte două pâini. în felul acesta nu
mai tremuram lângă soba de fier așezată pe patru picioare și ne mai
astâmpăram și foamea. Câteodată, cumpăram câte un ziar, pe care-1
citeam la lumina lumânării înainte de a adormi și, chiar dacă pentru unii
veștile scrise în ziar le-ar fi adus alinare, mie nimeni și nimic din lume
nu-mi mai consola durerea pierderii alor mei. Cu sufletul sfâșiat,
adormeam cu focul urii în piept, ură ce nici apele mării n-ar fi putut-o
stinge și cu amărăciunea că vechile credințe ale basarabenilor își vor
pierde de acum fecunditatea.
Era în 2 februarie 1945, puțin înainte de miezul nopții, când
fratele colegei noastre Cucu din Câmpulung-Moldovenesc mi-a șoptit în
urechi:
111
- Fugiți! Vin bolșevicii! Se face razie!

Cum toate dormeam cu frica în sân, iute am sărit din paturi și, cu
hainele în brațe, ne-am strecurat prin geam în gerul iernii,
adăpostindu-ne o clipă după ramurile îndoite de omăt ale copacului din
curte, pentru a ne îmbrăca, apoi am fugit pentru a ne pierde urma. Când
ne-am oprit pentru a ne odihni, singurul meu gând a fost spre București,
inspirată de șuieratul prelung al unui tren. Mușcate de un frig aprig de
crăpau pietrele, am ajuns în preajma gării, pe care am cercetat-o cu
atenție, ferindu-ne de patrule. Le-am sugerat: „Pornim spre București!
Acolo, în mulțime, nu ne vor mai găsi!”.
Nimeni n-a comentat nimic. Curând, am descoperit o garnitură
de tren formată din platforme, ce părea gata de plecare. Ne-am strecurat
iute, urcându-ne anevoie pe platformele înghețate, după care ne-am
strâns una lângă alta, așa cum fac albinele pe timp de iarnă. Desfacând
negurile reci, răpit de viscol, trenul pornise. Pentru a o îmbărbăta pe
Lucica, ai cărei dinți îi auzeam cum clănțănesc în gură, am luat-o în
brațe, șoptindu-i în ureche:
- Curând o să ne aranjăm definitiv. Bucureștiul e mare. Trebuie
să fie și oameni cu suflet pe lume!
Cu obrazul supt, cu buzele strânse într-o schimă batjocoritoare,
parcă o văd cum trăgea cu ochiul spre mine, posibil pentru a se convinge
dacă și eu cred în ceea ce îi spun. Derutată de căutătura ei lipsită de acea
răutate, pe care o are un om când vrea să spună cuiva că rolul său ar
trebui să înceteze, am contenit vorba, străduindu-mă să-mi concentrez
gândurile asupra Bucureștiului, dar culmea, mintea mea nu izbutea deloc
să mai făurească vreun plan. Cuprins în zări, orașul Craiova se mistuise
cu totul. Apăsate de nesiguranță, tăceam. Doar Lucica se răsucea când
într-o parte, când în alta, acceptând cu greu situația. Când zorii de zi
râsăriți au despicat veșmântul greu al mantalei nopții, a fost prima oprire
a trenului și prima noastră spaimă în dimineața aceea de 3 februarie
1945. Făcute ghem, așteptam cu groaza în oase. Se auzeau voci rigide și
scurte ordine. Degetele înghețate, trandafirii și subțiri ale Lucicăi mi se
înfipseseră în palmă. îi simțeam pulsul accelerat, ca al unei ciute atacate:
- Dacă ne prind?
112
Știam ce simte, că spaima ei lua uneori proporții uriașe, așa că

m-am întors către ea când trenul deja pornise:
- Orice ar fi, nu ne mai poate ajunge!, i-am strecurat văzându-i
fața imobilă. Fii liniștită, suntem împreună!
Stoarsă de spaimă, și-a așezat fruntea pe genunchi. Am procedat
la fel, o clipă doar, suficientă însă ca, desprinsă de mine, din goana
trenului, să se arunce în gol. Gestul ei atât de neașteptat m-a făcut să
cred că sunt victima unei halucinații. Trupul ei căzuse ca o bombă
paralizantă, anihilându-mi prezența mea de spirit și puterea de a
reacționa. Doar buzele mi se mișcau, însă fără a scoate nici un sunet,
semn evident al nenorocitei clipe.
- Ați văzut? Voi ați văzut? îngăima Silvia Percec, cu mâinile la
gură.
- Doamne... Doamne, apără-ne! adăugă nedumerită și sora sa,
Măriuca.
Parcă o și vedeam cu buclele ei blonde năclăite de sânge și lipite
de creștet și acest groaznic spectacol al închipuirii nu făcea decât să mă
scoată din minți. „De ce?... De ce, Luci?”, șopteam în mine, simțind că
inima mi s-ar putea opri într-o fracțiune de secundă. între noi deja plana
o anume tensiune nervoasă. Am închis ochii, dând viață gândurilor, ca
întotdeauna. în momentul acela am știut că nevoia de dreptate a i se face
dreptate Lucica n-o mai putuse ține în frâu. Cuprinzând-o, ispita
libertății nu mai putuse fi înlăturată, nu mai putuse fi îndurată și nici
timp nu mai avusese să aștepte. Așa-i căzuse victimă, Lucica în moarte
văzându-și libertatea întrupată. M-am scuturat ca de un fior lăuntric,
apăsându-mi tâmplele, straduindu-mă s-o iau din nou cu începutul, să
cumpănesc mai bine evenimentele petrecute în scurta mea experiență de
viață și, căutând cu trudă în subconștient, m-am oprit la cuvintele
Apostolului Luca, 12, 2: „că nimic nu este acoperit care să nu se
descopere și nimic ascuns care să nu se cunoască”. Adevărat, prin ce se
petrecuse, Dumnezeu îmi adusese clar la cunoștință că oamenii slabi,
fără credință în El se pierd ușor, înlăturând speranța. Ei nu pot înțelege
că existenta fiecăruia, între naștere și moarte, nu poate fi o durată fără
evenimente, nu pot pricepe că viața lor poate fi orice, de la simțire până
la deziluzie și că, orice ar fi ori va fi să fie, trebuie să se împotrivească
113
unei ispitiri ca a Lucicăi. Eu asta pricepusem, că trebuia să-mi duc

crucea, cum și-o dusese și Iisus. Nu-i mai puțin adevărat că toate aceste
gânduri făcuseră loc apariției unei noi idei, aceea de a mă despărți de
celelalte, tăcerea lor luând-o ca pe un argument. Apoi, faptul că nu
fusesem destul de convingătoare cu Lucica, faptul că nu reușisem decât
să-i distrag atenția și s-o scap de gânduri sumbre doar pentru o vreme, că
strădania mea în a-i umple golul acela al ei ce îl tot întrezărea în față
eșuase mi se păreau semne evidente de a le părăsi. Gestul Lucicăi cu
siguranță le măcina și pe ele, deși nu o spuneau cu voce tare.
Amărăciunea nu poate fi atât de mare când vezi murind oamenii bătrâni,
dar e îngrozitoare când mor cei tineri. Așa și cu noi atunci.
In gara Stolnici, mărfarul s-a oprit. Oficialitățile gării ne-au
ridicat și ne-au dus într-o clădire mică, distrusă, fără uși ori geamuri, în
mijlocul căreia erau urme vizibile de cenușă împrăștiată și cărbuni stinși,
fapt cert că oamenii făcuseră focul acolo ca să se încălzească. Probabil
că acțiunea deportării refugiaților în România era generalizată pe o arie
mai întinsă, spun asta deoarece în alt tren am văzut alți tineri și copii
basarabeni, printre care, cu uimire, l-am descoperit iar pe Vasea
Mânăscurtă, pe care-1 cunoscusem în drum spre Craiova, în toamna lui
1944. Cum m-a văzut, a și venit la mine.
- Aveți iar probleme? Sunt în posesia unei foi de drum. Spuneți
repede numele, să vă trec pe listă!
I-am dictat numele nostru, deși bănuiam că nu vor fi luate în
seamă, întrucât nimic nu justifica prezența noastră în România. Când
șeful gării și impiegatul de mișcare au intrat în sinistra încăpere, ca la un
semnal, parcă vorbite, ne-am pomenit cântând „Scrie-mi, mamă, despre
satul ce cu cer albastru”. Lacrimile, singurele martore în afară de
Dumnezeu ale suferințelor noastre, prelinse pe obrajii stafidiți de
chinuri, au înduioșat inimile acelor oameni ce ne-au părăsit cu capetele
plecate, parcă cerându-și scuze pentru îndrăzneala lor, când noi, doar
niște copii, puteam îndura atât. Ne fiământa pe toți cei din grupul nostru
aceeași întrebare: dacă facem focul înăuntru și stăm în fum, sau îl facem
afară. Hotărârea a fost unanimă: afară, un foc mare, care să ne
dezmorțească mădularele înghețate. Am strâns rapid surcele, niște lemne
uscate doborâte de furtună din copacii ce străjuiau gara Solnici. Focul
114
mare trimitea limbi de flăcări jucăuș în văzduh. Noi, așezați în cerc în

jurul lui, ne roteam mereu pe loc ca, treptat, să ne încălzească toate
părțile mușcate de ger. Când focul începuse să piardă din putere, băieții
și-au amintit de foame și plecară la bodega din gară. Ne-au invitat și pe
noi. I-am refuzat, știind că nu avem bani cu ce să plătim consumația. Și,
totuși, era imposibil să rezistăm flămânde până la București. Pe furiș,
ne-am strecurat apoi în bodegă, în căutarea unui colțișor de pâine.
Dezamăgirea a fost mare când băcanul a refuzat să ne vândă pâine fără
vin. Ne-am scuturat noi toate buzunarele, așa că, în loc de pâine cât
credeam noi că ne-ar potoli foamea cumplită care ne rodea la stomac,
am reușit să cumpărăm un sfert de litru de vin și doar un sfert de pâine
mică, doar atât cât să ne ajungă pentru o împărtășanie. Nenorocirea a
fost alta, că, în timp ce noi sărutam paharul cu vin și gustam câte o
farâmitură de pâine, ne-au surprins prietenii noștri de călătorie. Ce haz
au mai făcut pe chestia „beției” noastre!...
Am fost urcați într-un alt tren, cu destinația București, unde
nimeni nu ne-a mai întrebat nimic, l-am mulțumit totuși lui Vasea pentru
ajutorul său și, când capitala răsări dintre cețuri, ne-am pregătit a coborî
sub razele soarelui ostenit. Făcând cărare în potopul de zăpadă, ne-am
strecurat apoi spre o casă cu grilaj de fier. Scăpate de viscolul ce ne
frământase-n oală seacă, sub razele sterpe ale soarelui trist, am auzit
cuvinte ce se doreau probabil a consola inima mea frântă de durere:
- N-ai fi putut face nimic, Nina, a bâiguit Lizuca, luându-mă de
după umeri.
- De ce, măi fetelor, de ce?
- Pentru că, în fiecare dintre noi, există tendința de a scăpa,
odată și-odată, de ceea ce ne apasă. Așa și ea. A ales libertatea, a
intervenit Silvia rece.
— Absurdă cale de a se elibera...
Apoi, am izbucnit furioasă:
- Așa cum a avut tăria să moară, ar fi putut foarte bine și rezista
vieții, nu?
- Acum nu mai are nicio importanță, adăugă stingheră Țuța.
- Eu zic, se amestecase și Silvia în vorbă, că bine ar fi dacă
ne-am despărți o vreme. Ce ziceți?
115
Deși mă întristau acele vorbe ale Silviei, totuși faptul că

propunerea nu venea din partea mea mă făcea să mă simt mult mai
ușurată. Fetele voiau, presupuneam, să-și urmeze propriul drum, să-și
trăiască viața și mă întrebam dacă nu cumva au dreptate. Văzând însă că
nu spun nimic, Silvia, temându-se că vorbele sale nu fuseseră de-ajuns
și, posibil, nemaigăsind altele pentru a se explica mai bine, m-a luat în
brațe, lacrimile ei fiind destul de grăitoare sufletului meu. Gheața se
spărsese. Misiunea ce mi-o asumasem, de a le fi de folos, acum mi se
refuza. Totuși, conștiința nu m-a lăsat până n-am întrebat:
- Dar Lizuca?...
- Eu... eu... am o rudă aici. Sper să o găsesc sănătoasă.
- Să ne ajute, Dumnezeu! am încheiat, întorcând spatele
prezenței acelora care dăduseră vieții mele de până atunci un conținut
neasemuit de recunoștință.
Pășind în Bucureștiul rănit și bolnav, înțesat de foarte mulți
oameni nefericiți și strâmtorați ca și mine, mă bucuram că exista totuși o
modalitate de a mă pedepsi pentru sfârșitul Lucicăi: aceea că, între
coridoarele durerilor mele, pierdusem orice speranță de a mai fi cu ele.
Fusese o noapte sinistră, adăugată altora de același fel.
8
Timp de câteva zile, m-am aflat într-o situație dintre cele mai
precare. Nu aveam bani, eram secătuită de vlagă din cauza celor
întâmplate, nici o cunoștință nu aveam și, în plus, era și un ger, de-mi
scârțâia zăpada sub ghetuțe.
Atrasă de căldura sălii de așteptare, am avut posibilitatea să aflu
curând de existența unui Comisariat General pentru refugiați, unde se
părea că se eliberau adeverințe-tip ce ne-ar fi putut proteja de bolșevici.
Mi-a fost de ajuns să aflu aceasta, ca a doua zi să mă interesez din om în
om de sediul acestui comisariat și, alături de un șir de bătrâni, copii și
tineri, să obțin o asemenea adeverință în care se stipula că am fost din
116
1940 refugiata în România; altfel, aș fi fost considerată cetățean sovietic

și obligată să mă reîntorc acasă; vorba vine, aș fi fost dusă direct în
Siberia. Adeverințele erau insă valabile pe o perioada scurtă, doi sau trei
ani, dacă nu mă înșel. Oricum, era ceva, decât nimic. Am avut ocazia, în
aceeași zi, să aflu că destul de mulți refugiați reușiseră să facă rost de
acte false, în care figurau cu alt nume și alt loc de naștere. Am asistat
îngrozită de spaimă la o scenă, în care o bătrână, dezorientată la vederea
unui polițist, întreba un tânăr de lângă ea, arătându-i actele de identitate
false: „Maică, spune-mi și mie, cum mă cheamă și de unde sunt?”. Era
înspăimântător să vezi așa cazuri. în acea perioadă, mulți oameni
nevinovați care n-aveau legătură cu politica au plătit cu viața refugiul lor
în patria mamă. Asemenea încercări pe mulți îi ducea la disperare,
groaza deportărilor stăpânind multe inimi. Ei bine, în aceste împrejurări,
am simțit din nou ocrotirea Sfintei Treimi, căreia mă rugam în fiecare zi.
O adiere de viață pătrundea iar în mine, când am întâlnit-o, întâmplător,
pe ocrotitoarea celor două sute de fete refugiate la Daneș, pe energica și
plină de dorința de a fi de ajutor celor năpăstuiți domnișoară Vasy
Paraschivescu, prietena multor familii dispuse să-și riște libertatea
pentru cei lipsiți de apărare ori expuși pericolelor de tot felul.
— Nina, copila mea, ce e cu tine?, m-a întrebat îngrijorată
domnișoara Vasy Paraschivescu.
După cele relatate, am fost dusă imediat Ia căminul de studente
de pe strada Gramont, derivație a străzii 11 Iunie, care m-au și adoptat,
hrănindu-mă din puținul lor. în cămin nu era un pat special pentru mine,
un loc unde m-aș fi putut odihni numai eu, din care cauză, în primele
zile, stăteam pe pervazul geamului de pe hol, așteptând cu emoție să
aud: „Nina, diseară dormi cu minei”, lucru care de altfel se și întâmpla,
fetele manifestând multă simpatie față de mine. Se întâmpla ca în fiecare
seară să dorm în alt pat, pat din fier cu plasă de sârmă, fapt pentru care
se adâncea ca o covată când ne urcam în el. Eram însă fericită că aveam
un acoperiș deasupra capului.
In scurta perioadă în care am fost locatară clandestină la căminul
de studente de pe strada Gramont, spun scurtă, deoarece nu puteam
rămâne la nesfârșit ca un parazit incomod și inutil, timpul prisosindu-mi,
participam alături de colocatarele mele, cât și de cele din căminul de
117
SE-NTORC BASARABEND ACASĂ
studente de pe strada Haga la întâlniri organizate de diferite societăți ca

Asociația Creștină a Femeilor, Asociația Tinerelor Fete. Aici,
conferințele și prelegerile unor scriitori, printre care îl pot aminti pe Gala
Galaction, cât și a unor preoți, ca părintele Dumitreasa, ne creau o
atmosferă de încredere și siguranță, de care aveam atâta nevoie, căci
lipsurile materiale, frustrările îndurate ne secătuiseră inimile tinere.
Toate refugiatele simțeam nevoia unei regenerări sufletești, nevoia unei
iluzii de optimism ca să rezistăm; or, aceste nevoi au primit o transfuzie
culturală și religioasă la aceste întâlniri.
Pe Splaiul Unirii se găsea o bisericuță, „Sfântul Spiridon”,
distrusă ulterior de comuniști. Deseori mă strecuram singură, în liniștea
bisericuței, unde îmi regăseam pacea și echilibrul sufletesc, Tot aici, în
apropiere de Operetă, se afla cantina studenților, unde luam masa. Aici,
am avut ocazia să admir portul național al studenților din Bucovina, mai
ales al băieților. înalți ca brazii, spătoși, purtau cămașă albă cusută la gât,
pe mâneci, poale și la capătul mânecilor cu ață neagră, ițari albi, ghete,
K căciulă de miel și un suman țesut din lână de oaie, brodat cu mâna după
1 specificul zonei din care provenea. Peste cămașă erau încinși cu un brâu
J țesut și el tot în casă, cu diferite modele, alese de mamele ori surorile
' băieților. Doamne, ce ținută semeață aveau! Printre ei, l-am descoperit
pe fratele surorilor Percec, Arcadie, originar din Storojineț, satul Crasna.
El mi-a povestit că Silvia și Măriuca fuseseră plasate, împreună cu
verișoara lor Țuța, la o familie fără copii. îngrijorată pentru Lizuca, am
aflat că și-a găsit ruda, ajutată de celelalte fete. Așa a fost să fie cu
împrăștierea grupului nostru... Orice fel de moarte întristează și
îndepărtează oamenii... pe unii. Oricum, chiar dacă ne risipisem care
încotro, sufletește eram convinsă c-am rămas legate pe vecie.
Dar cea mai scumpă amintire a mea din acel februarie 1945 a
fost cea legată de Colea Măiescu, băiatul cu a cărui familie ar fi trebuit
să mă refugiez în 1944. Eram în curtea cantinei studențești, tocmai o
părăseam, când un tânăr slăbuț și foarte stingher a făcut efort ca să mă
oprească. Atât tușea săracul de emoție că, la început, nici n-am înțeles ce
vroia.
- Domnișoară... Domnișoară... văd că purtați pe braț matricola
de la o școală din Craiova.
118
Spaima că e vreun spion infiltrat printre noi, special să dea de

mine ca urmare a posibilei scrisori trimise de „mătușa Florica”, m-a
determinat să infirm cu vehemență.
- Nu, n-am fost la nici o școală din Craiova! Paltonul mi-a fost
dăruit... Nu, n-o cunosc pe proprietara acestui articol de îmbrăcăminte!
și am dat să-mi urmez calea..
- Asta este... Voiam să vă întreb dacă ați cunoscut-o cumva pe
Nina Grigoraș.
- Nu, cu siguranță n-aveam cum, m-am grăbit să adaug.
- Aș fi avut de înmânat o scrisoare... Dar, dacă așa stau
lucrurile..., încheiase tușind din nou emoționat că reușise a spune tot
ceea ce gândise.
- Scrisoare...? De la cine? am îndrăznit suspicioasă. Poate
cunosc eu expeditorul.
- De la un coleg medicinist, Colea.
- Colea? Colea Măiescu?
-Da.
— Doamne!... Eu sunt aceea... Eu sunt Nina Grigoraș. Eu, eu! am
repetat tară a mai sta în cumpănă.
Mirat, neștiind cum să mai procedeze, mi-a întins-o totuși cu
puțină suspiciune. Am primit-o, grăbindu-mă spre Parcul Carol.
Uitasem de ger, uitasem de tot și de toate. Cu mâini tremurânde, am
deschis scrisoarea. Cuminți, cuvintele se înșiruiau ademenindu-mă:
„Eroina mea,
Sunt cu Facultatea de Medicină din Iași, evacuată la Alba lulia.
Au trecut săptămâni, săptămâni și luni de neliniști și luptă pentru a
obține un statut personal în propria mea țară. Dar mulțumesc lui
Dumnezeu că sunt viu, cum vii sunt amintirile legate de copilăria mea în
satul natal al nostru, loc drag sufletului meu, loc în care apari și tu,
înăltuță, încântătoare cu buclele-ți aurii, cu fața albă, cu buzele ușor
răsfrânte, cu ochii tăi strălucitori ce priveau veseli toate părțile, spre a
le dărui tuturor, în egală măsură, din orbitoarea ta prospețime, ochii
care, încurajându-mă, m-au determinat să mă îndrăgostesc atât de tare,
că nu mai izbuteam să fiu prezent undeva fără să mă întreb dacă veifi și
tu acolo. Vezi, Nina, când inima e plină, te ia gura pe dinainte. Așa și eu
119
acum. Trebuie să-ți subliniez că la dragostea aceea ce ți-am purtat-o

dintotdeauna s-a mai adăugat și venerația mea. Da, Nina, sunt mândru
de tine că ai ales să rămâi româncă, refugiindu-te ca mine. Ai devenit în
ochii mei o Ioana D ’Arc a familiei tale care, aidoma mie, ai simțit că
rostul întregii existențe umane e asediat de forțe pe care, din păcate,
oamenii «mari» de azi nu le întrevăd; ori, dacă da, le trec totuși cu
vederea intenționat, în folosul propriilor interese. Soluția nu vor s-o
vadă, căutarea ei, a unui sistem nou, în care să se găsească omul la
rang de om, este prea anevoioasă și cere demnitate, or, eroina mea,
trebuie să recunoaștem că-i greu, aproape imposibil să se găsească o
altă gamă de savanți și politicieni cum i-am avut pe cei de la 1918.
O, Doamne, mutilată în trup, mă tem că România Mare a
devenit din nou un ideal, la care sunt mai mult decât sigur că aspiri și
tu, ca și atâția alții.
Politica,... iată cine risipește orice frumusețe, iată cine, prin
manifestarea ei, creează durere, pierderi de demnități omenești, moarte
și atâtea amare despărțiri între oameni.
Tu fii în gardă! Eu îți. sunt alături cu gândul în fiecare zi, iar, de
primești această epistolă, te rog să-mi scrii urgent.
Al tău,
Colea”
Cuvintele lui mi se lipiseră de suflet. Iată că, undeva, exista un
băiat, consătean de-al meu de vița sănătoasă, a cărei inimă bătea cu
adevărat pentru mine. Comparația cu figura legendară a Ioanei D’Arc
mă emoționase într-atât, încât îmi provocase o tulburare misterioasa, a
cărei importanță n-o mai puteam pune la îndoială. Colea mă iubea. Era
cert faptul că îndrăzneala visătoare a sa, cât și înalta-i temeritate
descoperită printre rânduri, îmi tăiaseră răsuflarea, fiindcă tocmai acest
amestec contradictoriu de cutezanță devenise izvorul tulburării mele.
Ce-ar fi trebuit să fi făcut? mă întrebam. Se ivise o problemă de o natură
aparte, or, amânarea ei putea deveni cu adevărat problematică pentru
mine. Să fi acceptat revederea? Nu, cu siguranță. Cine mai eram eu
acum? O frunză în vânt. Cândva fusesem „Soarele satului”, denumire
dată de săteni nu numai pentru părul auriu ca soarele cu cer senin, ci și
pentru toate faptele și atitudinile mele grăitoare în dragostea față de
120
semeni. De răspuns trebuia să-i răspund, așa se cuvenea. Hotărâtă i-am

trimis o telegramă:
„ Colea,
Propunerea ta constituie pentru mine un lucru neașteptat și din
mai multe motive ispititor. Fii sigur că o să mă mai gândesc.
Nina”
Astfel desfășurându-se lucrurile, a venit tatăl lui Colea în
București. Da, chiar domnul notar în persoană, Colea fiind în sesiune.
Anunțată la cămin, l-am așteptat în Gara de Nord. Acolo, pe peron, sub
influența jenei față de poziția în care mă aflam, stăteam pregătită
sufletește să preîntâmpin orice. Elegant, cum de altfel fusese totdeauna,
cu părul însă albit complet, domnul notar mi-a venit în întâmpinare,
surâzându-mi complice. Cât m-a bucurat prezența sa, a omului sub ale
, cărui priviri crescusem, a omului ce mă cunoștea în contextul familiei
mele!... Desigur, nu-mi venea să mă mai desprind din brațele sale.
- Nina, ce mare ai crescut!
- Așa este, am îmbătrânit prematur... Aveți dreptate.
-Nu, nu m-ai înțeles.
- Am glumit, domnule notar... Colea?
- Colea e la Alba Iulia, unde a fost evacuată Facultatea de
Medicină din Iași. E în sesiune și își cere scuze că n-a putut ajunge, însă
eu sunt aici. Vino să mâncăm o prăjitura cum mâneam noi altădată!
Bem și un ceai, să ne mai încălzim.
Am dat din cap bucuroasă. în cofetăria aproape goală, după
câteva înghițituri de ceai, deja mă simțeam mult mai bine. Hotărât, mi-a
zis:
- Nina, Colea dorește să vii să stai cu noi.
Pentru o clipă inima s-a bucurat: „De câte dureri și lipsuri aș
putea fi scutită!”; o clipă doar, căci în clipa următoare m-am întrebat: „în
ce calitate aș merge eu acolo? Eu, fata lui Procopie Grigoraș, om de
frunte al satului, gospodar renumit, să accept mila, ascunzându-mă după
motivul că s-ar putea... cine știe..., cândva, Colea...” Nu. Aș fi corespuns
eu atunci idealului ce și-l făcuse din mine?... Auzi, Ioana D’Arc... Vai,
dezamăgirea sa m-ar fi mutilat sufletește, așa că i-am răspuns
121
autoîn\dnuindu-mă pentru minciună, pentru că, în fond, oamenii îmi

întindeau o mână de ajutor ce ar fi făcut bine oricui:
- Domnule Măiescu, nu sunt pregătită să fac acest pas. Cu
siguranță mi-aș dori să fim împreună, dar sunt tocmai pe punctul de a
mă înscrie la o școală mai bună. Or, eu..., eu țin foarte mult a-mi
continua studiile. Și, chiar dacă nu-mi sunt alături, nu doresc să-mi
dezamăgesc părinții. Sunt convinsă că asta și-ar fi dorit.
- Și Colea a ținut la acest lucru, mi-a răspuns cu un fel de
admirație.
Apoi, bine dispus, mi-a vorbit minute în șir de realizările fiului
său, de lupta sa în a depăși dificultățile izvorâte din politică, dar și de un
viitor pe care, spera Colea, să se poată ridica o țară nouă, o țară a
libertății și creării de valori. Ascultam cu plăcere vorbele sale, simțind
superioritatea și fireasca strălucire a lui Colea.
- Și chiar nu vii cu mine? a rostit puțin dezamăgit.
- Nu pot. Oricum, țin să vă mulțumesc pentru inițiativă. Mă văd
A însă nevoită să-mi iau rămas bun. Știți, de la o anumită oră nu mai avem
•7 voie să intrăm pe poartă.
/ M-am ridicat. S-a ridicat și dânsul.
- întâlnirea cu tine m-a bucurat cum nici nu-ți poți imagina!
Mi-aș fi dorit să vă bucur sufletele amândurora, dar, dacă așa ai hotărât...
Deci ești la școală?
- Tocmai asta este, domnule notar.
L-am văzut apoi cum scoate portofelul. Am roșit involuntar.
- Crezând că vii cu mine, nu ți-am adus nimic. Vreau să-ți las
însă ceva bani.
- Domnule notar, vă rog, am tot ce-mi trebuie la cămin. Nu duc
lipsă de nimic. Lipsa ce-o am e doar în suflet.
M-a strâns la piept cu multă amărăciune.
- Să-i scrii lui Colea! Te rog eu!
- Cu siguranță, domnule notar. Sănătate soției dumneavoastră!
- îți mulțumesc... Rămâi cu bine!
Adevărul este că nu aveam nimic, nici casă, nici masă, dar n-am
dorit să exploatez sentimentele nimănui. Nu acceptam milă sub nici un
motiv. Problema a rămas cam în suspensie, cu atât mai mult, cu cât
122
situația ne-a obligat să fugim dintr-un loc în altul fără să lăsăm urme.
Important era să nu fim găsiți de poliție. Dar, procedând în acest fel, ne
pierdeam unii de alții și de cei dragi nouă. Deseori mă gândeam cu
regret că am renunțat definitiv la Colea pe considerente de orgoliu. Am
pornit către cămin, încercând să-mi potolesc bătăile inimii, luptându-mă,
din acea zi, să-mi smulg din minte imaginile legate de Colea, dar gândul
mă asculta?
Curând, deși fetele erau pline de bunăvoință și nespus de
ospitaliere, am părăsit căminul, domnișoara Vasy instalându-mă într-o
casă cu o familie compusă din doi bătrâni și două fete, dintre care una
era căsătorită și avea două fetițe. Casa avea înfățișarea unui conac enorm
din cărămidă, cu coșuri multe și camere la fel. Personalul de serviciu era
format dintr-o bucătăreasă ce nu numai gătea, dar și servea, o bonă
pentru fetițe și o servitoare care făcea zilnic curățenie peste tot Femeilor
li se dădeau în schimb bani și hrană. Mă bucuram că, în sfârșit, puteam
beneficia și eu de un ban ca rod al muncii mele. îmi trebuiau și mie
atâtea lucruri, căci vândusem aproape tot. Apoi, aveam nevoie și de cărți
pentru la școală.
- Domnișoară, mi s-a adresat în prima seară, la cină,
proprietăreasa cea bătrână, noi am concediat servitoarea și doica. Erau
prea în vârstă și nu mai puteau face față. Ne-am gândit că dumneata ești
tânără, te poți descurca. Bani nu prea avem, guri sunt multe, dar îți
putem oferi un adăpost sigur și un loc la masă.
Am acceptat. Zilele mi s-au derulat între muncă și copile,
suportându-le ostilitatea manifestată prin diferite gesturi, printre care cea
mai umilitoare era că, deși la angajare îmi oferiseră un loc la masă, acum
nu mai aveam voie să mănânc nici în bucătărie. Mi se aducea în cameră
câte un ou cu mămăligă rece, ori resturile de la masă, și acestea rămase
de la bucătăreasă. Parcă o văd pe bătrâna doamnă, mai mult lată decât
înaltă, cu trăsături de zgripțuroaică, clipind des de sub sprâncenele ca
firul de ață, cum, împreună cu bucătăreasa, în mâini cu un set de chei de
la fiecare cameră, pe care le inspecta după ce dereticam, plus o cheie
specială pentru cămară, stabileau ce să ia din stocul de alimente pentru
meniul din ziua respectivă și care suna cam așa: 2 linguri orez pentru
supă, 100 grame ulei, 50 grame zahăr ș.a.m.d. Cu gramul și cu lingura
123
J
SE-NTORC BASARABENn ACASĂ
puneau alimentele în vase mici, special folosite în acest scop. Numai apa
nu era drămuita. Era de o zgârcenie bătrâna acelei case de neînchipuit. în
plus, dacă mă împăcasem cu ideea de a fi înlăturată de la masă, totuși nu
mă puteam împăca cu veșnica ei suspiciune. Fără nici cel mai mic
menajament, cu ochii ei porcini ațintiți tot timpul asupra mea, ajunsese
până acolo, că-mi scotocea camera, dar și căruciorul în care așezam
fetița, ba chiar și prin buzunare, ca nu cumva să iau vreo carte ca, citind,
să le neglijez pe fetițe. E greu să explici cuiva care n-a simțit pe pielea
lui ce înseamnă a fi fugar ori refugiat ce simțeam în astfel de momente.
Singura mea alinare era largul nesfârșit al nopților când, deși vântul
nesiguranței îmi biciuia cugetul, mi se trezeau în inimă amintirile legate
■ i
' i de viața tihnită a satului meu, de vatra casei mele, de obiceiurile noastre,
de cuptorul cald care ne încălzea după o escapadă cu picioarele goale
prin zăpada de un metru în întrecerea „cine rezistă mai mult”, de vorbele
mamei... Atunci, mă întorceam la odihna aceea ce n-o găsești nicăieri și
niciunde, decât în El.
Și, chiar dacă mă deprinsesem cu toate, cum tot omul se deprinde
odată și odată, umilința n-am putut-o îndura. în următoarea lună,
domnișoara Vasy, veșnica mea ocrotitoare, scoțându-mă din casa aceea
lugubră, în care îmi auzeam până și bătăile inimii, m-a plasat într-un loc
la care nici n-aș fi visat: în casa familiei inginerului Dan Teodoreanu, văr
bun al scriitorului Ionel Teodoreanu. Aici, aveam să fiu în preajma tot a
două fetițe, Anca, de trei ani, și Ileana, de doi. Obligația mea era ca de
dimineață până în seară să am grijă de copile. îmi erau foarte dragi și
poate tocmai de aceea simțeam o plăcere să le spăl, să le îmbrac, să le
hrănesc, să le plimb, iar seara să le pun părul pe bigudiuri pentru fi cât
mai frumoase a doua zi. De obicei, ne plimbam pe bulevardul dintre
Piața Romană și Piața Victoriei, ulterior însă promenada ne-o faceam în
grădina Facultății de Medicină, ca urmare a mutării noastre pe strada
Ardealului, la părinții doamnei Teodoreanu, familia Zlatcu. în sânul
acestei familii, situația era alta. Eram tratată ca o fiică mai mare, locul la
masă era bine stabilit și chiar mă bucuram de mici atenții ce-mi încălzeau
ț.·,
sufletul chinuit. Pe lângă toate aceste calități, familia Teodoreanu era și
l·
de un patriotism care nu numai că m-a impresionat adânc, dar mi s-a
întipărit profund în inimă și în memorie, încât azi, după mai bine de 60 de
124
ani, mă simt stăpânită de sentimentul recunoștinței și al datoriei de a face

cunoscute preocupările lor înălțătoare.
Deși eram destul de ocupata toată ziua, seara, când se aștemea
liniștea în toată casa, eu, cuibărită într-un pat care în sfârșit îmi
aparținea, în mansarda mică și primitoare, mă reculegeam uneori,
fugeam cu gândul acasă, la prispa casei bunicilor, la tot ce lăsasem în
urmă la plecarea în refugiu. Nu aveam timp de visare, mă trezeam la
cruda realitate. Am abandonat studiile prin ftiga de la liceul din Craiova
și acum aveam obligația față de memoria părinților mei dragi, părăsiți și
chinuiți de a continua școala. Prin gemulețul înclinat al mansardei,
stelele mă îmbiau la visare, în ele recunoșteam diamantele strălucitoare
de la Dăncăuți, din nopțile senine, semănate cu dărnicie de Creator pe
bolta cerului. Mă trezeam, în loc să adorm, căci era aproape miezul
nopții. în loc de odihna binefăcătoare de care aveam atâta nevoie, mă
mobilizam la studiul disciplinelor, cu materia cerută în clasa a V-a de
liceu. M-am decis, cu toată voința de care dispuneam, să nu pierd nici un
an de studiu. Noapte de noapte, fără să-mi impună cineva din afară,
învățam, mă pregăteam pentru o sesiune extraordinară în care urma să
susțin toate examenele, la toate obiectele, pentru tot anul școlar
1944-1945.
în zilele de examen din luna iunie 1945, plecai în zori de acasă,
înarmată doar cu un stilou, o călimară și câteva foi de hârtie. Nu cărți, nu
fițuici, nu cu un sărut din partea mamei, despre a cărei soartă nu mai
știam nimic, nici o urare de succes la examen... Eram o biată porumbiță
care-și lua zborul dintr-un cuib provizoriu, pornind spre cucerirea
înălțimilor. De multe ori, această minunată familie a oferit adăpost
fugarilor din diferite colțuri ale țării - Ardeal, Bucovina, Basarabia - și
în ruptul capului nu i-ar fi predat poliției. Ideea reîntregirii neamului
românesc trăia vie în inimile lor viteze, devenind scopul pentru care și-ar
fi jertfit chiar viețile. Examenul l-am susținut la Liceul „Aurel Vlaicu”,
undeva pe linia tramvaiului 26, pe Calea Dorobanți. Pornind pe jos de pe
strada Ardealului (zona Cotroceni) spre podul Elefterie, pe lângă
Cișmigiu, continuând pe bulevard până la Universitate, apoi pe Magheru
până la Piața Victoriei și, de acolo, la stânga, pe linia tramvaiului 26, am
mers până am intrat cu încredere pe poarta liceului. Nu cunoșteam
125
Bucureștiul. Nu aveam un leu în buzunar pentru biletul de tramvai, dar

nici nu m-aș fi umilit pentru nimic în lume să cerșesc banii drum.
Plecam cu bagajul de cunoștințe în minte, cu sufletul plin de încredere
cu ajutorul lui Dumnezeu. Aveam o dorința de fier și mă gândeam că
mama ar fi fericită, că indiferent de condiții, n-am pierdut nici un an de
studiu. Porneam să cuceresc imposibilul. Și nu am dezamăgit pe nimeni
din cei puțini care se interesau de soarta mea. Și acei puțini, care
însemnau rude sau cunoștințe, se reduceau la o singură persoană:
domnișoara Vasy Paraschivescu. Nu m-a îngenuncheat nimeni
niciodată. Ținta mea era să ajung cât mai sus pe treptele piramidei
sociale și, dacă va fi posibil, chiar în vârful ei.
- Nina, ești un copil minunat!, mi-a zis domnișoara Vasy
Paraschivescu, care mă vizita destul de des.
Efortul tău ți-a adus o reușită extraordinară, iar eu vreau să fii
recompensată. Apoi, nu-mi prea place nici paloarea ta. Cred că ești
foarte obosită.
- Sunt, i-am recunoscut. Am sărit peste multe nopți de somn.
Adevărul era că mă topisem din cauza atâtor întâmplări
nefericite, din cauza izolării, a grijilor, a dorului de meleaguri și rude,
dar și a efortului mental.
- Un grup de studente refugiate pleacă în câteva zile la Bran,
într-o tabără de vară. O să aranjez să le însoțești.
Lacrimile mele și brațele ce au înconjurat-o au exprimat
suficient bucuria mea, vis-à-vis de această hotărâre a sa. Și iata-mă la
Bran. Iată cum îl descria Principesa:
„Satul Bran este situat în valea îngustă a râului Turcu. Acolo
unde râul face cotitură se află un promontoriu stâncos, iar pe acel
promontoriu Cavalerii Teutoni au construit în secolul al XII-lea un castel,
care să apere platoul cel înalt și fertil, Țara Bârsei, împotriva
invadatorilor dinspre est Ei au făcut Castelul Bran din piatră și cărămidă
și l-au proiectat în funcție de forma stâncii pe care se sprijină. în unele
locuri, pereții dinspre bază sunt groși de doi metri, dar înspre vârful
castelului grosimea descrește până la un metru și apoi la jumătate de
metru.
126
în zidurile castelului sunt trei feluri de ambrazuri. La nivelurile

mai joase se află unele care încep în partea interioară a zidului ca niște
ferestre suficient de mari ca să poată sta un om în picioare în ele, dar
spre mijloc se îngustează, transformându-se în niște fante înguste, doar
cât să se poată trage prin ele cu arcul. Apoi, mai sunt niște ambrazuri în
formă ovală, lângă podea, care pot fi închise cu butuci mari de stejar,
care se învârt pe un pivot central astfel încât, atunci când „fereastra” este
„deschisă”, butucul iese din încăpere și în același timp și pe dinafară în
zidul castelului. Pe nivelurile mai înalte ale zidului, acolo unde nu putea
să ajungă nici un fel de proiectil, se află ferestre de mărime normală, dar
toate sunt săpate în ziduri atât de groase, încât au fost construite
pervazuri nu numai în partea de jos, ci și în părțile laterale ale ferestrei.
Pe lângă aceste deschizături mai sunt două și în încăperea din tum, care
seamănă perfect cu niște hote mari. Acestea sunt construite în zid la o
înălțime convenabilă, astfel încât apărătorii castelului să poată rămâne
adăpostiți comod în încăpere, în timp ce prin această hotă de lemn, care
formează un fel de golfuleț deschis la capăt, se poate turna plumb topit,
ulei încins și alte asemenea ciudățenii, peste capetele asediatorilor care
forțează porțile. Turnurile sunt construite acolo unde chiar stânca este
cea mai înaltă și priveliștile sunt splendide.
Când mama a murit, în 1938, a lăsat, pe lângă testamentul său, o
scrisoare către poporul ei, în care își exprimă o dorință... A cerut ca
inima ei să nu fie îngropată în biserica de la Curtea de Argeș, ci să fie
scoasă din corp și să fie pusă într-o bisericuță pe care o construise ea pe
țărmul Mârii Negre. Așa că inima ei fusese dusă la Balcic... dar cruda
hotărâre de la Viena din 1940 dăduse partea aceea din România
bulgarilor. Cu câteva ore înainte ca Bulgaria să ia în posesie acel
pământ... credinciosul aghiotant al mamei, generalul Zwiedinek, a luat
caseta în care se găsea inima mamei și a dus-o la Bran, unde am așezat-o
în mica noastră biserică de lemn. Mai târziu a fost săpată o capelă chiar
în stânca din spatele bisericii. O cărare întortocheată, cu scări, urcă până
la ea. Acolo am așezat caseta care conținea inima”, [din cartea Domniței
Ileana, Trăiesc din nou, cap. 15, pag. 199].
127
Tot acolo, lângă bisericuța din lemn, a înființat spitalul denumit

„Spitalul Inima Reginei”, unde erau tratau râniții de război de către
Domnița Ileana, în calitate de asistentă medicală.
în perioada în care am fost acolo, am înțeles că îi revenise
Castelul Bran, prin testament, Domniței Ileana. Tabăra de vară era
înființată de Principesa Ileana, cunoscută de toată lumea sub numele
„Domnița Ileana”. Și mai scrie Domnița:
„Pot să vă dau un exemplu din acele activități ale mele, care nu
făceau parte din activitățile obișnuite ale spitalului... am mai ajutat și cu
o tabără paralelă, condusă de foste secretare de la YMCA și adăpostită
în clădirea școlii și în casele învecinate care erau disponibile. Această a
doua tabără era pentru fetele refugiate din Basarabia, eleve de liceu și
studente la Universitate. Curând a fost nevoie de mult sprijin financiar și
moral, căci rareori am văzut asemenea sărăcie și mizerie. Aproape toate
aceste fete erau orfane [...] care știau că părinții lor fuseseră uciși și - de
multe ori chiar sub ochii lor - sau care își văzuseră părinții deportați în
timpul anexării Basarabiei în 1941 [...] dar acum erau într-un pericol
continuu de a fi revendicate de către ruși ca cetățence sovietice și
«repatriate» în lagăre de muncă sau și mai râu. Cel mult puteau spera
pentru ca ele să fie uitate de autorități...” [din cartea Domniței Ileana,
Trăiesc din nou, cap. 22, pag. 279].
Am fost inclusă în lotul celor invitate pentru o perioadă de o
lună. Am fost instalate la școala din localitate, domnișoara Vasy reușind
să mă includă și pe mine.
Domnița Ileana avea înființat și un spital pentru râniții din
război, care tocmai se terminase, conducea atât spitalul - lucrând efectiv
ca asistentă medicală, ocrotindu-i și oferindu-le toată afecțiunea cât și
tabăra de fete a noastră. Era o ființă minunată, plină de energie,
perseverentă, dăruire de sine, urmărind ameliorarea suferințelor celor din
jur, ale bolnavilor și rănirilor din spital, dar și pe cele ale refugiatelor din
tabără, ba chiar și a populației locale din Bran.
Orfane, în pericol pennanent de a fi revendicate de către ruși
pentru a fi trimise în lagăre de muncă sau în imensitățile de gheață ale
Siberiei, am beneficiat de ocrotirea maternă și dragostea Domniței
Ileana, care, pentru a ne proteja, apela în cel mai discret mod la
128
autoritățile locale pentru sprijin financiar. Cât am stat acolo, am avut

ocazia să constat cum de nenumărate ori își sacrifica obligațiile de mamă
și soție pentru a aduce mângâiere altora. Căci Domnita Ileana avea șase
copii, trei băieți și trei fete. Era căsătorită cu Arhiducele Anton de
Habsburg de Austria, care se implica și el în acțiunile ei de caritate. De
exemplu, îhtr-o seară s-a defectat lumina electrică în tabără. A fost
chemat un meșter. S-a prezentat un bărbat voinic, înalt și elegant, în
pantaloni de piele, pe umăr cu un colac de cablu electric, care pe loc a
remediat defecțiunea. Era Arhiducele Anton de Habsburg.
De două ori pe săptămână venea la noi în tabără Domnița Ileana,
care ne citea din Biblie, dându-ne explicațiile necesare și inteipretarea
corectă. Pentru toată osteneala și dragostea pe care ne-o oferea, deseori,
toate urcam scările până la castel, oferindu-i câte o serenadă, în serile
liniștite și senine. Toată familia princiară ne întâmpina în capul scărilor,
la intrarea în castel. Sufletele noastre vibrau la unison. Se crea o
atmosferă dumnezeiască. Ne reculegeam și căpătăm noi puteri pentru
viitor, de care aveam atâta nevoie.
Domnița Ileana, fiică a Regelui Ferdinand, întregitorul de țară, în
sprijinul răniților, al persecutărilor politic și al refugiaților din Basarabia
și Bucovina de Nord, și-a riscat viața deseori, încercând să-i salveze de
primejdii. Era mai româncă decât românii. Când pleca la București să se
întâlnească cu Regele Mihai, față de care era nespus de atașată, ne
întreba: „Ce să-i transmit lui Mihăiță din partea voastră?”. Ce-i doream
noi atunci era o domnie cât mai lungă, o viață ferită de primejdii, putere
să poată ține piept dușmanilor țării. Trei veri am stat la Bran, în anii
1945,1946 și 1947.
Am fost întrebată, în ianuarie 1948, dacă doresc să o însoțesc pe
domnița Ileana împreună cu familia Domniei Sale în exilul impus de
comuniști. M-am gândit că, dacă plec din România în Vest, niciodată nu
voi mai avea prilejul să-i revăd pe ai mei, pe care am fost nevoită să-i
părăsesc și am decis să rămân aici, în țară, în speranța revederii lor, și nu
am greșit. Propunerea m-a onorat și mi-a încălzit inima, dar mintea îmi
spunea că sensul existenței mele trebuie să depindă de mine, nu de
altcineva. Adevărat, de multe griji și persecuții aș fi scăpat, de plecam.
129
Dar tot atât de adevărat este că aș fi putut să nu-i mai văd niciodată pe ai
mei. Eu trăiam la gândul și cu speranța întoarcerii la rădăcini.
- Rămân la răscruce de vânturi, am răspuns.
Prin urmare, m-am întors în lumea plină de griji din București,
grija cea mai mare fiind aceea că nu știam cum îmi voi continua studiile.
în familia Teodoreanu am auzit că cel mai bun liceu din București
ar fi Școala Centrală din apropierea Grădinii Icoanei. Directoare a școlii
era domnișoara Malaxa. Ea era soră și asociată a proprietarului fabricii de
vagoane și locomotive din București, ulterior devenite Uzinele
„Republica”. Din clipa în care am aflat, n-am mai putut dormi liniștită.
Ardeam de dorința de a studia acolo. Nu mă visam decât elevă la acea
școală. Or, toate acestea nedându-mi pace, am hotărât să mă adresez chiar
directoarei în persoană, lucrul pe care l-am și făcut:
- Bună ziua!
- Bună ziua! m-a întâmpinat, ridicându-și privirea. Cu ce îți pot
fi de folos?
- Domnișoară Director, îmi doresc foarte mult să studiez la
Școala Centrală. Am auzit numai lucruri bune despre cadrele profesorale
și despre dumneavoastră și mie chiar îmi place să învăț.
- Iți dai seama, fetițo, ce vrei? Ca să poți învăța aici, trebuie să ai
medie mare. Apoi, elevele mele, majoritatea, provin din familii bogate,
cu mașină la scară și tot ce își doresc.
- Domnișoară Director, eu n-am pe nimeni și nu dispun de
avere, am pierdut tot, însă vă asigur că am media cerută pentru a intra
aici.
Și domnișoara Malaxa a acceptat, înmânându-mi o listă ce
cuprinde zestrea cu care trebuia să mă prezint ca internă la școala
condusă de ea, listă care începea cu 12 cearșafuri și se încheia cu batiste,
ciorapi și alte lucruri indispensabile. Cu lista în mână, străduindu-mă să
fac față căutăturilor sale, am ieșit din biroul său, nu înainte de a-i mulțumi
din tot sufletul. Mergând pe bulevard, îmi dădeam seama de gravitatea
situației. De unde și cu ce bani să-mi fi procurat eu cele cerute? Și, cum
deznădejdea îmi da târcoale, m-am oprit în primul lăcaș al Domnului
unde, în genunchi, am început a mă ruga fierbinte să fiu ajutată.
Dumnezeu a intervenit mereu pe parcursul vieții mele. Prin Fiul Său,
130
Iisus Hristos, Dumnezeu nu m-a lăsat să cad, impulsionându-mă în a găsi

soluții pentru depășirea problemelor ivite. Așa și atunci... N-am ieșit bine
din biserică și-am întâlnit-o pe domnișoara Vasy căreia, ca întotdeauna,
m-am destăinuit. Aidoma unui înger păzitor, m-a invitat s-o însoțesc la
Ministerul Domeniilor, la domnul ministru Vântu, prezentându-mă:
- Domnule Vântu, fata aceasta e un copil matur, bun și merită
ajutor, credeți-mă.
Privindu-mă fără ocolișuri, m-a întrebat:
- Cum te cheamă?... De unde ești?
-Nina Grigoraș..., sunt din Dăncăuți, județul Hotin.
- Din Dăncăuți? m-a iscodit cu o atenție vădită.
- Din Dăncăuți, am repetat, atentă la ceea ce ar mai putea urma.
- Să nu-mi spui că ești fata lui Procopie Grigoraș!...
-A lui sunt! m-am grăbit să-i confirm, cu speranța ivită în suflet.
- Și unde este tatăl tău acum?
Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
-Nu știm nici unul din familie. A fost ridicat și dus fără urmă.
S-a posomorât deodată.
- L-am cunoscut foarte bine pe tatăl tău înainte de răpirea
Basarabiei. A fost un adevărat român, să știi! Prin urmare te voi ajuta cu
dragă inimă. Despre ce este vorba?
Și, în timp ce domnișoara Vasy îi da detalii, mă gândeam cu
mândrie la tatăl meu care, se pare, colaborase cu oameni importanți din
țară. De asemenea, Ii mulțumeam lui Dumnezeu pentru că semănase
semințele bunătății în țarina sufletului acestui om ce nu mă văzuse
niciodată. Toate fiind zise, bunul samaritean, înmânându-i însoțitoarei
mele o bucată de hârtie pe care scrisese câteva cuvinte către magazinerul
armatei, mi-a urat:
- Domnișoară Grigoraș, îți doresc mult noroc și spor la
învățătură, ca să faci cinste numelui care-I porți!
- Vă mulțumesc din suflet domnule și vă promit că mă voi
strădui, pe cât îmi va fi posibil, așa să fac!
I-am strâns mână întinsă, părăsind biroul fericită în suflet că voi
primi ele necesare. Așa am devenit internă la Școala Centrală. Cine mai
era ca mine? Și, chiar dacă colegele mele se întreceau în eleganță,
131
defilând prin fața oglinzilor enorme din dormitor, lenjeria de corp ori
capoatele de mătase foșnind ademenitor, eu eram mulțumită în cămașa
mea din pânză, denumită „americă”, în lenjeria mea de pat, lucrurile ce
le posedam având același efect pentru mine cum aveau mătăsuri le fine
pentru ele. Totuși, seara, în dormitor, de cum îmi făceam toaleta, aveam
grijă să mă bag repede în așternuturi și să închid imediat ochii, și asta
pentru că nu voiam să le văd reacția fățișă de respingere, să nu văd
privirile disprețuitoare față de o intrusă ca mine; era suficient că le
auzeam chicotele.
Dar, dacă în dormitor eram o simplă fată pribeagă, la cursuri nu
rămâneam cu nimic mai prejos, chiar dacă, neavând manuale, învățam
doar după notițe. Și uite așa, pe măsură ce mă afirmam ca o elevă cu
multe calități, sfidarea lor s-a diminuat, dispărând chiar diferența dintre
noi. Când spun calități, mă refeream la faptul că fusesem aleasă în corul
pe școală, în echipa de teatru, unde chiar profesorul de limba română mă
solicitase, ba chiar mi se încredințase comanda organizării unui grup de
dansuri populare, iar fetele ce făceau parte din acel grup îmi ascultau cu
mare atenție îndrumările. Locul I la concursul de dansuri populare pe
capitală, unde ne-am prezentat cu „Bătuta de la Vicov” din Bucovina,
„Sârba din Basarabia” și „Moinele” de la Paloș din Transilvania, a dus
la acceptarea totală a mea. Atât de mult ajunseseră colegele să mă
simpatizeze, încât în vacanțele de Paști, de Crăciun și în vacanța de vară
eram invitata lor.
La Școala Centrală, toată viața noastră, a elevelor interne, se
desfășura numai în clădirea școlii. La parter erau sălile de clasă, unde ne
petreceam cea mai mare parte a zilei. Cursurile se țineau între orele 8 și
13. Dejunul, prânzul și cina le serveam la subsol. Mesele erau variate și
consistente, căci, pe lângă taxele mari ce le plăteau, părinții elevelor
aduceau și alimentele necesare. Desigur, eșalonate pe luni și trimestre,
ele umpleau depozitul școlii, astfel că, indiferent de prețurile pieței, aici
se găseau din abundență. într-un cuvânt, grija aprovizionării nu revenea
școlii.
După-amiezile ni le petreceam în clase unde, sub supravegherea
unei pedagoge, ne pregăteam lecțiile pentru a doua zi.
■ 132
··
Seara urcam la etaj, în dormitoare a câte 60 de paturi fiecare. Era

o curățenie exemplară și o disciplină totală. Și aici eram supravegheate,
nepermițându-ni-se să aducem manualele cu noi. Eu, care învățam după
notițe, reușeam totuși să mai împrumut câte o carte de la colege, să-mi
pot completa cunoștințele.
Nimeni nu intra și nu ieșea cum voia din aceasta școală. Ca și la
Liceul ,Julia Hasdeu” din Hotin, la începutul anului școlar se scriau în
„cartea de aur”, cum numeam noi, internele, lista unde se înscriau datele
de identitate ale persoanei care avea dreptul să te scoată duminica în
oraș. Cum nu aveam pe nimeni București și nici în toată țara, nu aveam
acest drept de care se bucurau colegele mele.
In școală, cu ocazia sărbătorilor naționale, în preajma
Crăciunului și de Sfinții împărați Constantin și Elena, ziua onomastică a
domnișoarei directoare, se organizau în superba sala de festivități,
construită în timp record după război, serbări fastuoase, pline de conținut
artistic, dar și de splendoare. Piese de teatru, recitaluri, cântece, pregătite
cu ajutorul profesoarei de limba română, deveneau deliciul privirilor
ministrului Educației și învățământului, Ștefan Voitec, și a suitei sale
ministeriale. Era deosebit de frumos la aceste serbări, chiar dacă ni se
cenzurau textele. Astfel, dacă se întâmpla să fie într-un text cuvântul
„sfanț”, ni se interzicea să-1 pronunțăm, găsindu-se repede altul care să
rimeze. Fiind elevă la Școala Centrală, eram selectată de fiecare dată să
particip la festivitățile desfășurate la Șosea cu prilejul zilei de 10 Mai.
Era o sărbătoare sfântă pentru noi. Organele comuniste ne interziceau să
ne manifestăm sentimentele ce ne animau sufletele față de regele nostru,
Mihai I de Hohenzollem, sub amenințarea exmatriculării din liceu. Când
apărea regele călare, de obicei pe un cal alb, de la mare distanță tineretul
se entuziasma Ia culme. Era ovaționat îndelung. La întoarcerea de la
Șosea, cântam până 1a cinematograful ,Aro”, plini de elan:
„ 10 Mai ne-a fi de-a pururi, sfântă zi, căci ea ne-a dat
Domn puternic țării noastre, libertate și-un regat”.
Un lucru bun și folositor erau bufetele organizate de domnișoara
directoare Malaxa, din produsele aduse de părinții elevelor, care,
valorificate în fel de fel de preparate, prăjituri și altele erau vândute la
prețuri mari, în pauze, sumele rezultate fiind donate copiilor greci,
133
refugiați în urma înfrângerii partizanilor comuniști ai generalului Marcos

de către trupele britanice debarcate.
După un timp, ceea ce învățam seara a doua zi dimineața uitam
totul. îmi pierdusem memoria, în mare parte din cauza unui șoc psihic
puternic pe care l-am avut din cauza refugiului, a schimbării condițiilor
de climă, precum și din alte cauze. A fost o perturbare hormonală. Am
ajuns la o insuficiență ovariană totală în perioada dintre 16 și 19 ani.
Sufeream cumplit, dar nu aveam posibilitatea să-mi rezolv singură
această problemă de sănătate. într-o vacanță de iama, fiind invitată la o
colegă, mama ei m-a dus la un ginecolog, care m-a consultat și mi-a
prescris o rețetă și un tratament Eu, neavând posibilități financiare, am
pus rețeta la un loc sigur și situația cu insuficiența ovariană a rămas
aceeași. Luasem și proporții, pe lângă pierderea memoriei, iar colegele
mele, suspectându-mă de sarcină, m-au reclamat la conducerea școlii.
Am fost invitată la domnișoara directoare, căci era un caz unic și nespus
\ de grav pentru prestigiul școlii în cazul în care s-ar fi descoperit o
1 sarcină. I-am expus situația domnișoarei directoare, așa cum era în
/ realitate. Deși era încă furioasă, a exclamat:
- Toți banii care se vor strânge de la bufet, din această
săptămână, să fie pentru Grigoraș. Noi ajutăm pe copiii greci, iar copiii
noștri înnebunesc!
Și, astfel, câștigul realizat a fost folosit pentru procurarea de
medicamente pentru mine. Colegele, din intenția lor nu tocmai
lăudabilă, mi-au făcut cel mai mare serviciu. A fost o binefacere, a fost
un act extraordinar, la care nimeni nu s-a așteptat. M-au ajutat să mă
vindec și să revin la normal din situația atât de tragică în care mă aflam.
Mulțumesc lui Dumnezeu, mii de mulțumiri domnișoarei directoare
Elena Malaxa! Fie-i țărână ușoară! în sinea mea o apreciam pentru că
făcea parte din elita societății, unde oameni au suflete reci, totuși ea avea
suflet. Voi încerca să-ți reconstitui două întâmplări diferite petrecute,
una în Sudiți, alta în Conțești, la două dintre colegele mele de clasă,
întâmplări care mi-au rămas în memorie.
Așadar, la începutul verii anului 1946, înainte de a merge în
tabăra de la Bran, părăsind lumea de durere și spaime a Bucureștiului,
am pășit în familia colegei mele Mimi Decu, fată de preot și învățătoare,
134
cu mari posibilități financiare. Casa în care am intrat era foarte spațioasă,

cu camere multe, decorate rustic, cu multe tablouri în care își odihneau
chipurile strămoșii familiei, dar și cu chipurile celor prezenți. Casa avea
o terasă spațioasă, ce servea atât ca loc pentru dormit, cât și o alta,
orientată diferit, ca să fie la umbra unui nuc, pentru servirea meselor.
Locatarii acelei frumoase case se ocupau cu creșterea animalelor, dar și
cu cultivarea celor 100 ha de pământ cu cereale și bumbac. De
asemenea, un loc important îl ocupa în viața lor sericicultura. Era
minunat să locuiești într-o asemenea casă, departe de zgomotul capitalei.
Blândă, lumina dimineților se răsfrângea pe chipul tuturor celor de la
Sudiți, dar mai cu seamă se răsfrângea în ochii tinerilor, îmbiindu-i la
voie bună încă din zori. O bizară pulsație de viață pusese stăpânire și pe
mine, devenind volubilă și expansivă, deoarece mă simțeam acceptată
de toți membrii acelei familii. Acolo, am avut deosebita plăcere să
descopăr că toți erau foarte uniți, cum eram noi la Dăncăuți, și spun asta
pentru că i-am văzut strângându-se cu mic, cu mare, la sfârșit de
săptămână, într-un consiliu de familie în care, după ce se prezentau
problemele săptămânii, fiecare dintre ei avea obligația să-și expună
părerea. Pentru oricine ar fi fost benefic să locuiască într-o familie cu așa
principii și atât de educată. Fiind uniți, hărnici, pricepuți și expeditivi,
bineînțeles că totul prospera pe moșia lor. La muncă participam toți,
inclusiv eu și cele trei nepoate, venite și ele din București să-și petreacă
vacanța în sat. Făceam de toate: lucram la câmp, strângeam frunze de
dud pentru viermii de mătase, însă cel mai plăcut era la cules de
bumbac. Hectare întregi erau cultivate cu bumbac, lăsându-ți impresia
unui imens câmp cu bujori albi înfloriți sub soarele ce înrodise brazda.
Cu șorțurile prinse în față, părând niște gâze minuscule, ne înecam
privirile în albul orbitor culegând puful moale a bumbacului.
Eram tineri, munca ni se părea o joacă frumoasă, ce era însoțită
de cântecele mele din Basarabia, pe care le dăruiam tuturor, inclusiv
văzduhului nesfârșit. Cum era foarte cald, iar drumurile nisipoase, cu
toții purtam în picioare la muncă târlici, un fel de papuci cu talpă de
pâslă cu două benzi de material care să tină piciorul. în Sudiți, tineretul
se părea că avea aceleași vederi politice, fapt pentru care erau antrenați
nu numai în acțiuni de propagandă, dar fiind perioada premergătoare
135
alegerilor, mergeau noaptea în grup să scrie cu păcură în locuri vizibile

„Votați Ochiul!”, care era simbolul electoral al P.N.Ț. La astfel de
acțiuni participau și frații colegei mele, venind cu cămășile murdare de
păcură, pe care eu și sora lor le spălam, rugându-i să aibă mare grijă să
nu care cumva să fie prinși. Poate tocmai că simpatizam cu ceea ce
făceau ei, am acceptat să particip la spectacolul pe care l-au inițiat pentru
a strânge fondurile necesare alegerilor. Satul a votat cu bucurie
„Ochiul”, dar, spre surprinderea tuturor, la deschiderea urnelor la centru,
majoritatea voturilor erau pentru „Soarele”, pentru comuniști. Alegerile
au fost fraudate în totalitate. înaintea alegerilor însă, am trecut cu toții
prin mari tensiuni, deoarece mulți tineri care participaseră la acțiunea cu
scrisul pe pereți au fost prinși, catalogați ca periculoși și duși la Călărași.
Deși au plătit scump curajul lor, tinerii prinși nu i-au trădat pe frații lui
Mimi. Seara, noi fetele, mai ales sâmbăta, vorbeam despre viitor, Mimi
povestindu-ne că părinții o arvuniseră deja unui medic veterinar bogat,
care, pe lângă multe acareturi, avea o livadă întinsă cu pruni, într-o zonă
subcarpatică. Era neliniștită că nu-1 cunoștea personal, însă nu se văita
de atitudinea părinților. Când a venit rândul meu, nu am avut ce le
povesti și nici planuri nu aveam, deoarece nu avusesem timp pentru așa
ceva.
Vara anului 1946 avea să fie o surpriză pentru mine. într-o zi,
părintele a făcut o vizită într-un sat vecin, la preotul de acolo, unde a
descoperit un refugiat din județul Hotin care-i administra gospodăria. Nu
mică mi-a fost mirarea ca, atunci când l-am întâlnit, să-1 recunosc pe
unchiul Andrei din Nadoli, care o adăpostise cândva pe Irina și care s-a
refugiat singur, în timp ce familia îi rămăsese sub ocupația sovietică.
Ulterior, s-a repatriat iară nici un fel de probleme.
Zona fiind foarte călduroasă, toți tinerii dormeam pe terasă.
Fiind străină de familie, eram încadrată de câte două fete, de-o parte și
de alta, extremele fiind ocupate de băieți. Deși obosită, nu adormeam
imediat. Cu ochii deschiși, ascultând tăcerea precara, cercetam mult
timp nuanțele schimbătoare ale nopții, de la cenușiu la vânăt, apoi la un
negru pal, presărat cu miliarde de licurici zâmbitori. Era atâta tihnă, cum
nu mai întâlnisem decât la mine în sat și, toate până într-o noapte când,
haină, viața m-a bruscat din nou, Petruș reușind performanța de a-și
136
întinde, într-o noapte, brațul pe deasupra capetelor celor două fete dintre
noi și a-mi mângâia cu vârful degetelor o șuviță din părul ce, ziua, la
lumina soarelui, mi-1 admira, comparându-1 cu strălucirea aurului. în
nopțile următoare am evitat și prevenit asemenea gesturi, prin diferite
metode, fie o pernă ridicată, ca un zid, fie schimbarea poziției capului.
Nu a fost o problemă, ținând cont de nopțile scurte, iar zorile se iveau
înainte de a ne fura somnul. în timpul mesei, stând în fața mea, încerca
să-mi atingă picioarele cu ale lui, dar nici aici nu a avut vreun rezultat. în
loc să stau într-o poziție normală, picioarele mele erau retrase foarte
mult sub scaunul pe care stăteam. Căuta cu orice preț să rămânem
singuri, doar noi doi în toate împrejurările, dar și aici întâlnea
perspicacitatea mea, pe care o foloseam. La orice inițiativă care viza
întâlnirea noastră apelam și la prezența celorlalți. într-una din zile, agitat,
în timp ce trecea pe lângă mine, mi-a spus:
- Crezi că vei fugi de mine toată viața? Nu ai să poți! Ți-o spun
eu!
Indiferent de sentimentele pe care le avea pentru mine, eram
conștientă, totuși, că Petruș ar putea fi un prieten, un fiate și nimic mai
mult. Cu dureri mari de cap și cu temperatură de peste 40°, întreaga
familie a căzut la pat, molipsindu-se de o malarie asiatică denumită
„Papatace”. Toți se întrebau cum sunt atât de rezistentă, că boala m-a
ocolit. Adevărul este că aveam și eu aceleași simptome, dar îmi era jenă
să zac în pat, într-o casă străină. Mă feream în special de Petruș. M-am
hotărât să nu mai rămân acolo, cu toate insistențele tuturor, deoarece mă
obseda gândul că sunt săracă și singură și nu corespundeam situației lui.
Am plecat de acolo la o fetiță din Bolintin, ca să o meditez la
matematică. Nu, nu puteam dezamăgi niște oameni ce mă primiseră cu
brațele deschise, ce mă respectaseră. Simțul dreptății din mine triumfase,
pentru că el exista adânc înrădăcinat, încă din copilărie. Astfel că, numai
așa, am putut rezista eroic insistențelor lor de a rămâne.
Spre gară, în trăsură, între fete, față în față cu Petruș, mă
întrebam dacă fugisem de dragoste și-mi răspundeam convinsă: „Nu!”.
Doar că Petruș nu fusese cum mi-ar fi convenit mie. Că-i lipsise curajul
de a-mi spune ce simte. Că-i lipsise curajul de a-i înfrunta pe ai lui, că
voise să-mi încerce tăria... greu de spus. Cert fusese că voise să mă
137
despartă de mine însămi, să mă împingă într-o fundătură a drumului

vieții mele din care n-aș mai fi putut ieși curată niciodată, din care n-aș
mai fi avut tăria să-mi suport rușinea. în trapul calului, cu fetele alături,
în sfârșit, am reușit să zâmbesc, căutând complice către imensitatea
albastră, de unde însuși Dumnezeu eram convinsă că mă privea. în gând
i-am mulțumit pentru prezența Sfântului Duh în lucrările mele
pământești, că mă ajutase să mă ridic deasupra acestor prime și
nevinovate sentimente omenești, de care, cu mână pe inimă spun, aveam
mare nevoie, dacă ele ar fi fost cu adevărat pure. Am renunțat greu,
adevărat, căci intră în firea omului a renunța greu la iubire. în gara
Ograda, cu batistele fluturând, fetele mi-au făcut semne, până când zarea
le-a înghițit, odată cu Petruș.
Iar singură, o singurătate care nu mă mai speria, o singurătate ce
mi punea față în față cu mine însămi, cu judecata mea și, de pildă, cu
vorbele tatei, ce-mi zisese cândva: Fiecare cărare apucată în viață,
dacă la un moment dat se înfundă, nu dispera! Dimpotrivă, stai puțin și
\ analizează și vei vedea că noi posibilități îți vor apărea în cale!”, vorbe
i care se împleteau cu ale mamei: „... într-o zi, n-o să mai ai nevoie de
/ mine, mintea ta îți va dicta ce trebuie să faci, căci Dumnezeu ți-o va
/ limpezi!”. Vai, cât adevăr exista în spusele lui!
Sosise și Crăciunul lui 1946, ca întotdeauna de când plecasem în
lume, de sărbători, gândul mă ducea mai acut spre casă, spre cei pe care
îi părăsisem și mă cuprindea atunci o suferință cumplită și un dor greu
de explicat în cuvinte, dor ce se amplifica când le vedeam pe toate
colegele mele făcându-și bagajele spre a merge să se bucure de
sărbători, în sânul familiilor. Mă izolam atunci, stând clipe în șir cu
eternele gânduri. Cu toate acestea, nu-mi mai doream să însoțesc pe
careva acasă și tare greu mi-a fost să accept invitația colegei mele de
bancă, Nineta Nedelcu. în familia Nedelcu, unde am fost dusă mai mult
obligată, sărbătorile au decurs firesc, cu tot ceea ce era mai bun și
costisitor pentru fiica lor.
Toate ar fi fost bune și frumoase, dacă n-ar fi fost balul din
noaptea de Bobotează, dat de unitatea militară de la Ghergani, unde
puteau participa și civilii. Luată mai mult pe sus, îmbrăcată și încălțata
de urgență cu haine din garderoba Ninetei, am pășit în marea sală de bal
138
cu un petromax fixat în tavan, alături de ea și de mama ei. M-am simțit

mică și neînsemnată în furnicarul acela de oameni, părându-mi-se că toți
cei care mă privesc îmi recunosc hainele de împrumut. Balul în sine a
fost minunat, mai dificil a devenit când, la miezul nopții, organizatorii
au decis să aleagă o regină a balului. Fete erau multe, frumoase, elegante
și foarte bogate. Cavalerii erau din rândul școlii de aviație, din
garnizoană, dar și civili. Ca regină, am fost aleasă eu, în urma celor 350
de ilustrate primite din partea admiratorilor. în mijlocul sălii, am fost
invitată să dansez cu cel care trimisese cele mai multe ilustrate. Uitând
că sunt îmbrăcată de împrumut, cu părul meu auriu, împletit în două cozi
aranjate în jurul capului, ca o coroană potrivită momentului, peste care
strălucea coroana de staniol alb, cu rochia mea ca cerul, garnisită cu
dantelă Ia guler și manșete, cu pantofiorii mei albi de prințesă,
cunoșteam un strop de fericire.
-Cine-i?... Cine-i fata asta?
- O străină.
- Ce scandalos!... Auzi, să câștige o străină!... se auzeau în
surdină șoaptele mamelor.
Când dansul s-a sfârșit, în ochii lor reci și goi, n-am găsit nici un
pic de înțelegere pentru intiusa ce luase ceea ce fetele lor bogate și
elegante nu reușiseră. Pe drumul spre casă, cu răutate, Nineta mi-a zis:
- A fost un vis, fetițo... Bagă-ți mințile în cap! Tu știi cine ești!
Nu căuta spre nori! Acolo nu-i locul tău!
Vorbele ei au făcut ca stropul meu de bucurie să se dizolve în
norii, la care, într-adevăr, nu mi se permitea să ajung. Am adormit,
redevenind Cenușăreasa obișnuită în ochii colegelor mele. Simpla
întâmplare însă a marcat-o pe Nineta Nedelcu care, la finalul vacanței,
s-a programat la doctorul Stepleanu, pentru o operație de chirurgie
plastică, în vederea modificării nasului acvilin, fapt ce a determinat-o să
abandoneze anul școlar.
în ultimii doi ani de liceu, limba română ne-a fost predată de
doamna profesoară Agata Bacovia, soția poetului George Bacovia, care
mi-a fost și dirigintă trei ani. Gata mereu a ne fi folositoare, doamna
Agata Bacovia avea grijă ca, pe lângă îmbogățirea cunoștințelor cu ceea
ce ne preda, să ne lărgească orizontul cunoașterii prin participarea la
139
diferite simpozioane, recitaluri de poezii, concerte clasice. Doamne, cu

câta plăcere participam, cu atât mai mult, cu cât aveam ocazia să ies și
eu dintre zidurile școlii.
în toamna lui 1947, invitată fiind într-una din zile la domnișoara
directoare Malaxa, am trecut prin niște emoții vecine cu dezastrul,
deoarece dânsa nu intervenea în viața vreunei interne decât în situații
grave, extreme. Știind-o nespus de severă, mă întrebam speriată: oare
făcusem nepermis care să poată justifica invitația ei? Strivită de emoție,
am simțit că mă prăbușesc când, în biroul dânsei, am găsit, stând cu
spatele, un bărbat ce putea fi tata ori fratele meu, după statură. Cu inima
pulsându-mi gata să-mi plesnească, am privit-o drept în ochi, ca oamenii
ce nu au nimic de ascuns și am așteptat cuviincioasă.
- Domnișoară Nina Grigoraș, această persoană pretinde și
susține că-ți este rudă.
încremenită, am așteptat să se întoarcă, izbucnind într-un plâns
neostoit. Nu erau ai mei, era Grecu Grigore, ce fusese botezat și cununat
de tata. Am sărit în brațele finului nostru în care, acum, revedeam pe toți
cei din Dăncăuți, îmbrățișându-1 în acea clipă, nu numai pe el, ci toată
suflarea satului părăsit cu trei ani în urmă. Doamne, după atâta zbucium,
am fost căutată și regăsită. Eram în culmea fericirii!
- Domnișoară Grigoraș, poți merge în oraș! Ești liberă până
diseară!
Mulțumindu-i cu lacrimi în ochi, am părăsit clădirea, pornind
spre inima Bucureștiului. După o lungă conversație, finul mi-a zis:
- De Crăciun să vii la noi la Bistrița-Năsăud, unde stau cu
Valentina, cu fetița noastră Alexandrina, cu bunica și cu părinții.
- Cu siguranță o să vin, am încheiat în poarta școlii,
îmbrățișându-1 ca pe un frate pierdut și regăsit apoi.
înainte de Revelionul lui 1948, înainte ca faptul zilei să-mi bată-n
ferestre, jalea îmi era deja adâncă, deoarece România, România mea,
capitula rușinos, pierzând Basarabia și Nordul Bucovinei. Regele Mihai,
iubit de tinerii ce văzuseră în el un ocrotitor al refugiaților, părăsea țara
împreună cu familia regală, luând drumul exilului. O totală dezorientare
pusese din nou stăpânire pe sufletele celor pribegi. Taberele de la
Sighișoara, Daneș, Bran se închiseseră pentru noi. Se instalase legea
140
junglei unde, cu siguranță, orfanii erau din nou vânați. Cu această ocazie
mi-am reamintit de ultimul vis de acasă când, odată cu înghițirea celei din
urmă fărâme de pâine, a dispărut și ultima bucată de tricolor de pe umerii
mei, ambele primite de la unchiul meu Terentie, cu îndemnul: „Fugi din
calea norului negru ce se apropie dinspre răsărit, de dincolo de Nistrul”.
Acum îmi amintesc cu tristețe cum descria Domnița Ileana
plecarea din România, țara care i-a fost atât de dragă și poporul român,
pentru care era în stare chiar de sacrificii.
„7 ianuarie 1948; 3:30 după-amiaza. Un ultim rămas bun căsuței
noastre dragi... Ca un condamnat la moarte am părăsit-o, știind
într-adevăr, acesta era sfârșitul [...]. în coridorul îngust servitorii mei
plângeau. Am ieșit în curte și când am trecut pe lângă jandarmul de la
poartă, «în ciuda ordinelor» a strigat: «Să trăiți, Domniță!». [...] am intrat
în mașina care mă aștepta. După-amiaza se apropia de sfârșit și îmi
simțeam inima grea. Drumurile erau încă blocate de troiene [...], am
încercat să o luăm pe câmpurile de pe care vântul spulberase zăpada, dar
acolo se produsese un dezgheț. Două din mașini și camionul s-au
afundat în pământul moale și nu le-am mai putut urni din loc.
- Mă duc după ajutoare, am spus eu.
M-am îndreptat către niște oameni să le cer ajutorul. Ei au
încuviințat tăcut și m-au urmat imediat. Cu mari eforturi am adus
mașinile pe pământ solid din nou. Totul fusese bine făcut și eficient,
într-o tăcere neobișnuită.
- Trebuie să mă duc înapoi să le mulțumesc.
- Vă mulțumesc!, le-am spus. Vă rog să luați banii aceștia și
împărți-ți-i între voi! Știu că este puțin, dar asta este tot ce am, și le-am
întins toți banii care îmi fuseseră lăsați.
Oamenii s-au uitat unii la alții, apoi unul a pășit în fața grupului.
- Nu, Domniță, mi-a spus el trist. Noi nu luăm azi bani de ia
dumneavoastră. Oare nu ați răspuns chemărilor noastre zi și noapte?
Nimeni nu a bătut la ușa dumneavoastră fără să fie primit. V-am făcut
un mic dar, însă atât de trist. Vedeți, nici pământul nu vă lasă să plecați.
Mai avem însă o rugăminte la dumneavoastră. Vreți să îngenuncheați cu
noi ca să spunem o rugăciune pentru Rege și țară și pentru ca să vă
întoarceți?
141
Și acolo, în câmpul plin de noroi, în timp ce soarele asfințea

dincolo de Carpați și umplea lumea de ultimele scânteieri de splendoare,
am îngenuncheat rugându-ne împreună cu muncitorii și lucrătorii
j pământului: «Tatăl nostru, care le ești în ceruri...»” [Domnița Ileana,
Trăiesc din nou, cap. 29, pag. 378-380]
Mă gândeam cu groază la milioanele de români uciși,
nenominalizați în vreo istorie, al căror sânge nu dăduse roadă și mă
întrebam suspicioasă, mândră, împodobită cu munți falnici, dealuri cu
vii, grâne bogate, plaiuri cu fanețe felurite și păduri, când va mai reuși
i
oare Țara a-și aduna pe toți cei 36.000.000 de morți, victime ale
■ stalinismului, la marea cină cea de taină a neamului lor, când...? Cine va
scoate România din întunericul în care fusese împinsă și cine îi va mai
contura un nou destin zidit pe-o credință nouă, fără războaie, ură ori
violență între popoare?... Cine?
Anul 1948 a fost anul reformei învățământului, dar și anul în
care mi-am dat bacalaureatul. Școala Centrală și Institutul Moteanu fiind
considerate cuiburi de reacționari, deoarece cadrele didactice și elevii
aparțineau elitei societății de atunci, s-a hotărât comasarea absolvenților
ambelor instituții, pentru care a fost stabilită o comisie specială, avându-1
ca președinte pe Secretarul General de la Ministerul învățământului, Ion
Vasilescu.
La cele petrecute de-a lungul refugiului, un nou necaz avea să
dea peste mine. Chiar în perioada examenului am făcut febră. Cred că
aveam aproape 40° când m-am prezentat la examen. Sleită de puteri,
toropită de febră, am dat probele scrise cu mare greutate. La oral,
examenul s-a desfășurat în curtea școlii, sub castanii umbroși, profesorii
fiind dispuși într-un semicerc, la câte o masă fiecare. Candidații treceau
de la o masă la alta. întrebările erau complexe și generale, iar notarea se
făcea pe loc, în fața auditoriului constituit din părinții și rudele elevilor.
Se putea astfel verifica corectitudinea profesorilor. Dintre 82 de
candidate, așa bolnavă cum eram, am reușit a 13-a. „Unde ești tu, tată să
mă vezi?”, am îngăimat citind afișul cu rezultate, după care m-am dus să
bolesc încă câteva zile, timp în care, toate colegele mele și-au luat zborul
spre casele lor.
142
Mă întrebam deja: „încotro s-o apuc? La ce ușă să încerc,

discret, să bat? Mi se va mai deschide?”. Nimic nu mai era cum fusese.
Nici tradiționalul bal de sfârșit al absolvenților nu s-a mai ținut Chiar și
tabloul cu profesorii ieșise din preocupările tuturor. Edificiul urma să se
demoleze. Totuși, pentru un rămas bun, ne-am adunat la o colegă, Cucu.
Aici, fără a stabili reîntâlniri viitoare, fără schimburi de adrese, ne-am
îmbrățișat scurt risipindu-ne ca frunzele-n vânt.
Vara am petrecut-o la finii mei, Grigore și Valentina, la Bistrița.
M-am gândit să dau la Facultatea de Chimie Industrială, însă
mi-am dat repede seama că nu am posibilitatea să mă întrețin. Trebuia să
mă încadrez măcar un an în câmpul muncii, pentru ca apoi să-mi
continui studiile.
9
Locuiam la bătrânul Iacob, tatăl finului părinților, refugiat în
1944, cu familia, în România. Iacob fusese un bun comerciant la Hotin,
unde vindea mărfuri diverse, de la cuie și ciocane până la stofe scumpe
și mătăsuri dintre cele mai fine. Când urgia s-a abătut asupra noastră, el
n-a mai stat pe gânduri. A valorificat tot și dus a fost.
Când mă vedea tristă că nu reușesc să-mi găsesc un loc de
muncă, mă încuraja:
- Curând o să ne ajute anglo-americanii, o să ne întoarcem iar la
noi, o să te ajut să studiezi la Facultatea de Farmacie, după care o să te
pun să lucrezi în farmacia ce o voi deschide, chiar în inima orașului
Cernăuți!
Râdeam amândoi.
Din nefericire, anglo-americanii n-au mai venit, dar au venit
milițieni cu mandate de percheziție în miez de noapte, spărgând pereții,
desfacând podele pe suprafețe mari, unde făceau săpături adânci,
sfărâmând praguri. îngroziți, asistam strânși unii în alții, neputincioși în
fața mandatelor și a legilor. Mă afectau aceste descinderi nocturne, dar și
suferința gazdei mele, eu nebănuind niciodată că ar fi avut valori atât de
143
mari, încât să intereseze organele de miliție. De altfel, nici nu m-a

interesat vreodată situația lor materială și căutam, pe cât îmi era posibil,
să nu fiu părtașă la secretele lor de familie. Terorizați din cauza unor
răuvoitori ce-1 tot reclamau, bătrânul Iacob vorbea de o nouă plecare,
care însă nu se concretiza, spre binele meu, căci aveam cât de cât un
acoperiș deasupra capului, deși dormeam toți într-o încăpere.
Serviciul era greu de obținut pentru că, în acele vremuri, greu se
încumeta cineva să angajeze refugiați, oameni obligați să fugă dintr-un
loc în altul, pentru a nu lăsa urme, pentru a nu fi găsiți de miliție. Și,
totuși, s-a găsit un om deosebit, ce a ignorat acest aspect al situației
noastre, ajutându-ne să ne câștigăm existența, un om ce nu m-a ajutat
Îdoar pe mine, ci o mulțime de refugiați. Era directorul Băncii de Stat din
Bistrița. Mulțumită că-mi pot achita chiria, m-am integrat repede
colectivului, ce m-a adoptat pentru felul meu deschis de a pune
problema.
Orașul Bistrița era restrâns și ca populație, și ca suprafață, însă
avea în peisaj mirific și un aer pe măsură. Fiind nou venită, toata lumea
era cu ochii pe mine. începusem să am admiratori, un locotenent-major,
Andrei Mihai, ce cunoștea bine limbile germană și engleză, un student la
Facultatea de Științe Economice din Brașov, Titel Sabie, și un student la
Facultatea de Medicină din Cluj, Aurel Apachiței, refugiat și el cu
familia din partea de nord a Basarabiei. Toți băieți culți, bine educați,
care ar fi dorit oricând să le stau alături, numai că eu, veșnic stăpânită de
un complex de inferioritate de când fugisem de acasă, nu-i luam în
seamă, îi evitam, considerând că nu pot aspira la nimic, dacă nu aveam
zestre și familie.
Andrei Mihai era din Moldova. La terminarea liceului dorise să
studieze Filologia, dar părinții insistaseră pentru Medicină. Cum pe
atunci, în perioada războiului, era la modă ca tinerii dotați să se înroleze
în armata germană, a plecat în Germania, înrolându-se în S.S. Revenit în
România, a fost acceptat în armata română. L-am ținut la distanță, cu
toate calitățile sale de adevărat intelectual. Pe vremea aceea, o sărutare
acceptată de o fată tânără era considerată o dovadă de lipsă de seriozitate
din partea sa. A accepta să mergi la braț înainte de logodnă era la fel de
144
condamnabil. Toate aceste manifestări le consideram exagerate și nu le

acceptam, nu le toleram, deși eram mai admirată decât alte fete.
Eram deja la vârsta când se punea problema căsătoriei. Aveam
un principiu: nu aș fi acceptat să mă căsătoresc cu un militar, oricât de
chipeș, elegant și atrăgător ar fi fost. îmi făcea plăcere să văd cum unele
persoane întorceau privirile pline de admirație, exclamând: „Ce pereche
potrivită!”. Cu părul meu blond, eram o Kristina Soderbaum, acea
vedetă gennană cunoscută mai ales din filmul „Orașul de aur”, ce rula
cu deosebit succes pe vremea aceea. îmi plăcea să stârnesc admirație din
partea trecătorilor. Când întreg batalionul mergea sau se întorcea de la
manevre, ostașii îmi prezentau norul, cântând:
A fi părăsit de fata ce-ai iubit
Mai bine, zău, trăsnit de Dumnezeu”.
Andrei, călare pe un cal alb, aștepta să mișc perdeaua de la
fereastra la care stăteam, ca răspuns de primire a onorului. Mă încânta
defilarea, dar nu doream un militar ca soț.
O altă întâmplare de la Bistrița. Cu multă insistență încerca să se
apropie de mine Titel Sabie. Era pe placul meu, brunet, cu păr creț,
minunat, cu ochi albaștri, bine educat, manierat, dar pentru mine era
„tabu”. Era fiul președintelui Tribunalului din Bistrița. Familie
onorabilă, dar eu, cu complexele mele, îl evitam. Aveam multe rezerve
față de toată familia sa, care mă îmbrățișase și mă înconjurase cu multă
simpatie. Considerând că nu am dreptul să aspir la prietenia sa, din
cauza faptului că eu nu aveam avere, nici n-a bănuit că îmi era pe plac.
Totuși, o sincera prietenie, aproape frățească, s-a instalat între mine și
Aurel Apachiței, poate și pentru faptul că eram amândoi refugiați. De la
el am aflat că prietenul meu Colea Maiescu a ajuns medic la Spitalul
numărul 9 din București și mă căuta în continuare.
La Aurel veneau în vizită multe basarabence, căci mama sa,
Nadejda, fostă profesoară, era o femeie cu mult suflet și foarte săritoare.
Din nefericire rămăsese oarbă când, într-o nenorocită de zi, venind să-și
verifice bulionul, datorită presiunii, dopurile au sărit, iar aburul fierbinte
i-a afectat un ochi ce n-a mai putut fi salvat nici în urma operației de la
Cluj și, ceea ce a fost și mai grav, prin simpatie, cecitatea s-a transmis și
la celălalt ochi.
145
După un an, prin noiembrie 1949, bătrânul Iacob și-a dus

hotărârea până la capăt A cumpărat la periferia Bucureștiului o fermă la
Fundătura Popasului, cu casă, grădină, livadă și fântână, scăpând,
pare-se, de oamenii legii, dar și de răutatea omenească. Bătrânul a plecat
împreună cu cei tineri, fiul, nora și nepoata, apoi l-am urmat eu cu
bunica și cu averea îmbarcată într-un tren de marfa. Am plecat cu ei,
pentru că, în acel imens ocean al nesiguranței, erau singurele mele rude
prin botezul Domnului. Văzându-i pe ei, îi vedeam pe ai mei. Apoi,
speram că, odată stabilită la București, poate voi reuși să urmez o
facultate, cum făcuseră majoritatea tinerilor basarabeni și bucovineni.
Totuși, n-am plecat din Bistrița până nu am vorbit la Oficiul de plasare a
forței de muncă să-mi păstreze măcar o lună postul ce mi-1 asigura
conducerea Băncii de Stat din oraș. Nu degeaba fusesem poreclită în sat
„copil bătrân”, deoarece se părea că precauția făcea parte din însăși ființa
mea, lucru destul de bun, ținând cont că la București am eșuat în a-mi
găsi un loc de muncă, ba chiar și în a mă stabili definitiv.
\ în acest timp, la București, învăța la Facultatea de Chimie
\ Industrială și Vasea Mânăscurtă care, după despărțirea din gara Stolnici,
7 reușise să vină în capitală. Ne întâlneam des și între noi s-au înfiripat
' niște sentimente diferite; în timp ce eu îl simțeam ca pe un frate, el
nutrea sentimente deosebite față de mine, de admirație, de dragoste
profundă, adevărată și chiar gânduri de căsătorie. Acest gând l-a urmărit
mereu și aștepta cu nerăbdare să-și termine studiile, ca să facă acest pas.
Obligată de împrejurări, am încercat în sinea mea să forțez puțin
destinul, acceptând să mă căsătoresc, după lungi insistențe din partea sa.
Am închis ochii, inima și sufletul și mi-am zis: „Fie ce-o fi. Doamne,
ajută-mă să scap de pribegie!”. înannați cu actele necesare oficierii
cununiei civile, ne-am prezentat la ofițerul Stării Civile. Aveam actele
necesare din Dăncăuți, care atestau că am cetățenie și naționalitate
române. După o privire fugară asupra documentelor, mi s-a răspuns că
sunt cetățeană sovietică, deoarece fusesem în anii 1940-1941 în
Basarabia sub ocupația bolșevică. Groaza și frica au pus amprenta pe
conștiința mea. Am fost denumită „Ciuta”, o căprioară gata să o
zbughească, adulmecând de unde ar putea veni primejdia
146
Mulțumindu-i bătrânului Iacob pentru intenția sa de a mă ocroti,

am fost nevoită să mă întorc ia Bistrița, la oamenii care, deși mă
ajutaseră o dată, eram convinsă că erau dispuși să o facă din nou. Lăsând
în grija binefăcătorilor mei zeci de metri de material pentru cearșafuri,
stofe pentru paltoane, mătăsuri pentru rochii, trăgeam nădejde că voi
veni în vară să le iau, ele însumând banii mei agonisiți într-un an de
muncă. Am pornit din calea năvălitorilor și vânătorilor bolșevici fără
buletin și fără vreo posibilitate de a-1 obține. Gazdă mi-am găsit, de cum
am sosit în oraș. Era o familie a unui ofițer fără copii. La bancă, unde am
fost primită din nou cu aceeași încredere bunăvoință, lucrau bătrâni și
tineri, în jur de 119 angajați. Toți munceam peste puteri, mai ales noi,
refugiații, tocmai pentru a deveni indispensabili celor ce ne angajaseră.
Salariile erau în jur de 400-500 de lei. Leul avea valoare. Lucram la
serviciul plan-casă de data aceasta, unde se cerea o muncă asiduă. Toți
colegii mi se păreau a fi oameni deosebiți, dar, la o privire mai atentă,
am remarcat-o pe Vera Marcoci și pe Ștefanuț, care termina în acel an
Facultatea de Drept la Cluj.
Vera era absolventă a Academiei Comerciale din București. Era
șefa mea și răspundea atât de calitatea lucrărilor, cât și de executarea lor
în termen. Și ea era refugiată. Venise însă în 1941 în România. Avusese
mai multe șanse de a fi acceptată și avea buletin. Era singura care
întreținea două surori, o mamă și un frate. Tatăl ei, preot, fusese ucis,
când voise să treacă Prutul - îmi povestiseră mai târziu. Era frumoasă
Vera, o blondă reușită, tunsă scurt, dar mereu tristă și, cum să nu fi fost,
când miliția îi ridicase fratele din incinta Politehnicii, unde era student,
sub pretext că-i legionar? Vai, cât a mai luptat fata asta să-i dovedească
nevinovăția și, culmea, chiar a reușit. Numai că, din nefericire, sărmanul
băiat a murit la câteva zile după eliberare. îmi zicea de multe ori:
- I-ai văzut, Nina?... Sigur că i-ai văzut! Și de ce crezi că au
venit ei la înmormântare?... îți spun eu, ca să știi: au venit să verifice
dacă a murit! Ascultă-mă bine, nenorociții l-au otrăvit în închisoare!
Solidară cu ea, tăceam plină de ură, ca mai târziu să încerc s-o
consolez, vorbindu-i de ai mei, de viețile lor distruse, de toți
dezrădăcinați! fără vină duși în Siberia ori Novosibirsk, ori în cine știe ce
I
lagăre ale întinsei U.R.S.S. Se părea că deopotrivă îi uram pe bolșevicii
147
ce-și doreau tronul lumii, trecând peste tot ceea ce era uman, folosind
orice mijloace pentru scopul lor infam.
O strânsă prietenie s-a legat între noi. Cu mama Verei mergeam
în vizită la d-na Nadejda, mama lui Aurel, unde, în locul unei infirme
imobilizate la pat, găseam mereu o doamnă gata a ne sta alături cu
sfaturi bune și cu tâlcuri ale Sfintei Scripturi, ce ne dădeau un curaj și un
optimism neasemuite. Am rămas prietenă pe viață cu dânsa. Chiar anul
trecut am vizitat-o la București. Are 90 de ani, locuiește într-un
apartament alăturat fiului ei, Aurel, ce a devenit medic. Am găsit-o
lucidă, la fel de plină de viață ca odinioară și cu 36 de numere de telefon
întipărite în memorie.
Ca peste tot, după război, în Bistrița se făceau razii pe străzi, ca
să-i găsească pe refugiații clandestini. S-a întâmplat de multe ori ca, în
drum spre casă să fiu oprită. Cu inima cât un purice, mă scuzam că
buletinul l-am uitat acasă ori în poșetă la serviciu. „Dacă nu mă crezi,
du-mă la domnul Comandant, sau dă un telefon!”, îi sugeram gata să
leșin de spaimă că voi fi ridicată și dusă în pustiurile Siberiei, de unde nu
mai trăgeam nădejdea să-i revăd vreodată pe ai mei ori satul natal.
Adevărul era că domnul Comandant al Poliției, ca și șeful
Parchetului Tribunalului local știau situația mea, bănuiesc că de la
domnul director al băncii, căruia, cu siguranță, i se ceruseră referințe
despre noi și, la o adică bănuiam că m-ar fi înțeles. însă nimeni nu se
implica direct în a-mi rezolva situația disperată în care mă aflam. Din
această cauză sufeream enorm, gândurile întorcându-mi-se spre vatra
casei mele, unde trăisem fără teama de a merge oriunde.
Ca o umbră necruțătoare ce se refuza cuvintelor, durerea, ura și
furia din mine deveneau insuportabile atunci.
Revenind la lipsa buletinului de identitate, pot să spun că nu
mi-am pierdut nici o clipă credința. Pentru poliția română nu fusese
suficient că Nina Grigoraș era fiica lui Procopie și Elena, ci trebuia scris
asta, dar și invers. Legile statului erau foarte severe în ceea ce privea
statutul refugiaților „cetățeni sovietici” din România. Funcționarii
statului trebuiau să aplice... strictețe prevederile legale. Totuși, se mai
găseau unii, în Transilvania, cu inimă mare românească, care îi ajutau
cum puteau, dar fără riscuri pentru e înșiși. Prin intermediul telefonului
148
se solicita, de cei competent!, ajutor pentru Nina Grigoraș, a cărei soarta

era binecunoscută.
- Domnule X, vă trimit pe Nina Grigoraș, vedeți dacă o puteți
ajuta cu ceva!
Dar răspunsul era ca Nina Grigoraș nu are acest drept. După
multe căutări, totuși am găsit un avocat binevoitor care, riscându-și
libertatea, s-a decis să mă ajute și mi-a cerut să-i aduc toate actele pe
care le posedam. Astfel, a recunoscut un certificat care prevedea că
părinții Procopie și Elena Grigoraș sunt cetățeni români și Grigore și
Irina sunt copiii lor, deci tot cetățeni români.
Deoarece după acest text se mai găsea un spațiu gol, mi-a spus:
- Fii atentă, mergi acasă, cauți o cerneală potrivită și, cu mare
atenție, potrivești scrisul, apoi adaugi „și fiica Nina”. Vii din nou la mine
și o să facem o copie legalizată, iar originalul îl vom distruge.
Și acum păstrez acel act, cu sfințenie, ca dovadă a ajutorului Iui
Dumnezeu și a acelui om bun. Erau avocatul Mureșanu și notarul
Filimon.
Am mai găsit și pe altcineva care mi-a înțeles cruda situație în
care mă găseam. în timpul unui prânz, oferit de familia la care stăteam
în gazdă, am cunoscut un invitat prezentabil, plăcut, cu o statură
impozantă. Era de origine armean și domicilia în București. Aflând că
sunt din Basarabia, m-a întrebat ce m-a determinat să mă refugiez
singură, la o vârsta așa de fragedă și să iau calea exilului. Atunci i-am
descris, iară să știu ce ocupație avea, ororile bolșevicilor din timpul
ocupației din 1940. A rămas extrem de impresionat și mi-a replicat:
- Sunt ofițer de securitate și sarcinile mele de serviciu m-au
obligat să întorc pe mulțî refugiați la locurile de unde au venit, dar nici
unul nu mi-a mărturisit adevărul, așa cum l-ai făcut dumneata
S-a căutat prin buzunare și, scoțând o piesă de la trusa sa de
manichiură, mi-a oferit-o, continuând:
- îți garantez securitatea. Dacă vei avea nevoie de ceva, vei
prezenta asta soției, în semn de recunoaștere, în caz că eu nu sunt. Ea îți
va garanta adăpostul cel mai sigur. Nimeni nu-și va putea închipui că
tocmai eu sunt acela care te va ocroti.
149
J
JI SE-NTORC BASARABENU ACASĂ
Cu acea copie legalizată și cu restul de acte, am putut intra în

posesia buletinului de identitate, ce demonstra, după atâta timp, că nu
mai sunt străină în țara mea. Le-am mulțumit, le mulțumesc și le voi
mulțumi cât voi trăi acelor oameni care au riscat pentru mine. Ce viață
aș mai fi dus eu fără rădăcinile mele?
Ei, dar în tot acest iureș de amintiri legate de localitatea Bistrița,
la locul său cuvenit, în cartea vieții mele, se încadrează figura lui
Ștefanuț, figură ce timpul, se pare, că n-a reușit s-o prăfuiască, n-a
izbutit să mi-o șteargă din inimă și, de altfel, cum să fi putut, când
întreaga sa ființă degaja noblețe, caracter și un mare suflet?... Mi-e greu
să vorbesc despre el, poate și pentru că amintirile legate de iubire,
totdeauna dor... Totuși, mă voi strădui, deoarece apariția sa în viața mea
a avut un rol important, ba pot spune, cu mână pe inimă, că m-a salvat
într-un moment de grea cumpănă.
în situația cumplită de atunci, conducerea Băncii de Stat din
Bistrița, prin directorul Elefterescu, a oferit locuri de muncă și adăpost
celor prigoniți pentru originea socială și exmatriculați din facultăți, pe
) criterii politice. Ne-am trezit, în felul acesta, cu doi studenți la Medicină,
anul V și VI, câțiva juriști și economiști. Ștefanuț Petru a fost unul din
acea categorie. Făcea parte dintr-o familie cu o poziție socială bună, din
Arad, tatăl său fiind judecător. Cu toate acestea, cum am mai spus, nu
era un tip îngâmfat, nici distant, ci mai degrabă sociabil, atent și
înțelegător. Pentru mine nu prezenta nici un fel de interes. Toate
insistențele și atenția lui față de mine erau zadarnice. Locuiam în gazdă
la o familie de nemți, domnul, fost colonel în armata austro-ungară, fire
autoritară, obișnuit ca toți cei din jurul săi să se supună orbește la
comanda lui. Soția, dimpotrivă, o femeie plină de finețe și ocrotitoare, în
special față de mine. Locuința era compusă dintr-un hol mare și mai
multe camere spațioase, luminoase, cu mobilă stil, cum era și camera
mea. Când îl vedeam pe Ștefanuț trecând stradă ca să mă viziteze,
fugeam la doamna, să-i spună că nu sunt acasă.
- Domnișoara Nina, așa place la mine de domnul Ștefanuț!...
-Place la dumneavoastră, dar nu place la mine!
în vremea aceea cunoșteam alți băieți, chiar admiratori, dar
altele erau preocupările mele. Urma să-mi completez garderoba, cu
150
strictul necesar, în decurs de mai puțin de un an, cu haine și

încălțăminte, ca să pot urma cursurile Facultății de Chimie Industrială
din București, deoarece îmi repugna gândul că aș putea rămâne un biet
funcționăraș de bancă. întrevedeam o perspectivă extraordinară la care
trebuia să ajung. Răspunzând afirmativ la atențiile admiratorilor
simțeam compromise aspirațiile ascensiunii pe care mi-o impusesem.
Potrivit nevoii mele de stabilitate și echilibru emoțional, de care fusesem
atâta timp lipsită, Ștefanuț părea a intra pe ușa din față a vieții mele, ca
un confident de nădejde cu care mă înțelegeam perfect. Și dacă la
început îl simpatizasem doar ca pe un prieten de nădejde, brusc am
realizat că era ce mai mult decât o simpatie, era iubire, o iubire nouă,
nemaiîntâlnită, nu o iubire a simțurilor, ci o iubire ce se înălța din
devotamentul lui față de mine, din insistența sa statornică de a-mi 6
mereu în preajmă, de a mă face să uit că sunt pribeagă. Deși nu-mi
dădea a înțelege prin vorbe, simțeam din atitudinile sale că și el era
convins că nu mai era în regulă ceva cu noi. Când tensiunea vreunei s
clipe își făcea loc între noi, jenați, ca s-o facem să dispară, izbucneam în /
râs ca doi copii, căci ce altceva mai potrivit am fi putut face?
Intr-o zi, m-a rugat insistent să-i povestesc despre familia mea și
despre ce-am întâmpinat până în ziua când m-am angajat la bancă. Poate x
aș fi evitat acest lucru, dar pentru că el o făcuse cu mult timp în urmă,
m-am gândit că n-ar fi fost corect, așa că i-am povestit cât mai pe scurt,
seriozitatea și răbdarea cu care m-a ascultat ușurându-mi reînvierea
începutului meu de viață.O fericire nouă încercam în compania lui
Ștefănuț, dorința de a-1 vedea iar și iar, îngemănându-se cu acea taină
curată, descinsă din Ființă, iubirea, care-mi cerceta miraculos cele două
inimi, cum zicea sărmana mea mamă, readucându-mi zâmbetul pe buze.
Totul s-a desfășurat atât de repede, iar zilele mele toate
deveniseră de sărbătoare până într-o zi..., o altă nefericită zi, când discul
solar mi s-a părut de foc, iar razele lui blânde, neîndurătoare. Până și
atmosfera părea a fi înțepenit căci eu, eu n-aveam de unde-mi lua aerul
necesar ca să respir. Din acea zi, pe chipul meu s-a așezat o umbră, iar în
plămânii mei un stilet ce-mi lua, prin lovituri scurte, dar crunte, toate
puterile trupului. Centrul legăturii mele cu viața, la cei 23 de ani,
aproape obosise. Totul părea greu în interiorul meu. Cât uram acea stare
151
de boală grea ce-mi deregla toata rânduiala vieții, nemaiîntâlnită până

atunci!... Ce să fi făcut? Trebuia consultat un medic. Adunându-mi toată
energia, m-am ridicat din pat și, îmbrăcându-mă, m-am privit în oglindă.
Brusc, mă ofilisem. Preț de o clipă m-am temut că-1 voi pierde pe
Ștefanuț, dar m-am rușinat singură de temerile mele. în poarta casei
m-am întâlnit cu el.
- Mă tem că azi n-o să-ți pot fi o companie prea plăcută.
- Să consultăm un medic, a decis, reușind să se adune. Cunosc
pe cineva cu experiență.
Mi-a oferit brațul, de care m-am sprijinit cu toată puterea de care
eram în stare. După radiografie, am primit groaznicul verdict:
tuberculoză! Am simțit că leșin. în 1951, tuberculoza era considerată ca
lepra. Toți o ocoleau de teama contaminării, mai ales că medicamente
nu se prea găseau ori, dacă se mai găseau, aveau niște prețuri de te apuca
amețeala.
- Trebuie să fie o greșeală, domnule doctor.
- Din păcate acesta e adevărul gol-goluț. Vă sfătuiesc să vă
internați de urgență!
Tăcuți, braț la braț, mergeam către casă. Expresia vie de pe
chipul său dispăruse cu totul, locul fiindu-i luat de o anume disperare, ce
mă speria chiar și pe mine. Am îndrăznit:
- Poate ar trebui să nu ne mai vedem un timp. Aș putea fi un
pericol de contaminare și cred că n-ar fi drept să te sacrific.
- Nu crezi că sunt destul de mare să decid ce e și ce nu e bine
pentru mine? mi-a răspuns privindu-mă în ochi.
Eram confuză. în acele momente, mă simțeam ca la marginea
unei prăpăstii adânci. Cu siguranță nu-mi doream să fiu părăsită, dar
eram totuși dispusă, oricât mi-ar fi fost de greu, să lupt cu slăbiciunea
vieții mele, Ștefanuț, așa cum mă învățase tata, și să-i las drum liber.
Cuvintele ce au urmat m-au clarificat însă:
- Ascultă-mă!... Am crezut că faptele și comportamentul meu
ți-au dezvăluit suficient sentimentele ce le am pentru tine. Se pare însă
că n-au fost de ajuns. îmi pare rău că vorbele mele, ce le-aș dori
lămuritoare, vin tocmai în asemenea momente, dar trebuie să te fac să
152
pricepi că ești și vei rămâne singura mea iubire, iar, dacă accepți, vreau
să ne căsătorim. Ce zici? Merit eu să-ți fiu soț?
Cu ultimele puteri, l-am luat în brațe. Pentru întâia oară, ne-am
sărutat printre lacrimile mele de fericire, o fericire ce n-o pot exprima în
cuvinte, o fericire suspicioasă, dar totuși fericire. Doamne, cât îi eram de
recunoscătoare!... Și cum să nu fi fost, când el îmi oferea un suport
moral de care eu fusesem frustrată atâta timp? Lejeritatea comunicărilor
dintre noi, aprecierile reciproce, încrederea, atracția fizică, toate la un loc
ne angajaseră într-o relație afectivă puternică. Mai mult ca oricând, îmi
doream să trăiesc. în aceeași seară, însoțită de Ștefanuț, am început, în
particular, tratamentul dr. Petri. Acesta consta în introducerea de aer
între pleure, ca acesta, prin presiune, să reducă activitatea plămânului,
făcând posibilă cicatrizarea leziunii și, implicit, vindecarea, căci
ajunsesem la cavernă. Când medicul îmi înfigea acul gros printre coaste,
Ștefanuț sta lângă mine privindu-mă în ochi, dându-mi putere. Era foarte
mult preocupat de salvarea mea. Ședințele erau dese, din două în două
zile. La serviciu nu mai mergeam, însă colegii mă susțineau,
vizitându-mă. Din economiile mele, jumătate se și duseseră, deoarece
cheltuisem mult pe medicamente, dar și pe vitamine. Ce-mi mai
rămăsese drămuiam cu zgârcenie, pentru alte nevoi stringente. Din
nefericire, tratamentul părea a nu da roade. Ajunsesem să mă sufoc, să
tușesc rău și să fac febră. în aceste momente grele ale vieții mele, s-a
întâmplat ca proprietarul să vândă casa, eu fiind nevoita să mă mut la
Vera. în tot acest timp, eroul meu era mereu lângă mine, în afara orelor
de program, gata să-mi ofere castronul cu supă ori medicamentele de
care aveam nevoie.
- Nu înțelegi că nu-mi este foame? îi spuneam, încercând să-i
stopez inițiativa, fără însă a reuși.
- Ștefanuț mi se pare a fi un băiat de treabă și foarte inimos, îmi
zicea Vera, când rămâneam singure. Cu puțin noroc... De altfel, în viața
fiecăruia există un moment când e necesar să faci un pas hotărâtor.
- Ai dreptate, Vera. Mi-e teamă însă că eu nu mai apuc.
- Aș zice să te internezi într-un sanatoriu. Doamne ferește, să nu
crezi că-ți spun asta ca să te dau afară, dar cu ceea ce faci acum nu
progresezi deloc.
153
- Vera, ce m-aș fi făcut eu fără voi?

- La ce bun sunt prietenii? Hmm, ia spune!
— Avea dreptate, Vera, prietenia este un lucru deosebit de care
numai oamenii adevărați pot fi în stare.
In ziua aceea am hotărât să mă internez. Bunul meu prieten a
mers la staționarul TBC din localitate, a aranjat pentru o rezervă, a pus
de-a zugrăvit-o, dichisindu-mi interiorul ca într-un dormitor confortabil.
Era vizibil că Dumnezeu veghea asupra mea. EL mi-1 trimisese. Cu
siguranța. Cine altul și-ar fi pus viața în pericol?
Sanatoriul Toria afla la 18 km de Bixad. Acolo se vorbea prin
lume că s-ar fi făcut operații pe plămâni foarte reușite. Dorința mea de
însănătoșire era atât de mare, încât am acceptat și această variantă. Mă
agățam cu disperare de viață și de credința că Dumnezeu nu mă va lăsa
la greu, cum nu mă lăsase de izbeliște niciodată. Sanatoriul era o clădire
mare, cu trei nivele, ridicat în creierii munților, în apropiere de Tușnad.
Semăna cu un vapor uriaș ce plutea pe un ocean verde, un vapor ai cărui
pasageri erau însă, din păcate, bolnavii ce-și duceau viața pe puntea sa,
într-o perpetuă plutire, fără putința de-a coborî ani de zile la malul
vreunui țănn al sănătății.
Programul era strict; dimineața dejunul, urmat de o plimbare,
indiferent de anotimp, urmau apoi trei ore sub pătură, la orizontală, cu
geamurile deschise; masa de prânz, somnul, cina și eternitatea nopților, a
căror liniște era spartă de concertul dat de cei care tușeau. Era îngrozitor
și, cu toate acestea, le citeai pe chipuri, în sala de mese, că erau fericiți.
Ba chiar, în teama lor de moarte, se cuplau în relații considerate bizare
pentru oamenii din afara sanatoriului.
Chiar din clipa când am venit, am fost examinată,
propunându-mi-se un Iacobeus clasic de către doctorul Galan.
- Hotărăște-te cât mai repede, domnișoară Grigoraș, mi-a
sugerat. Pentru asemenea intervenții, aici planificările se fac din timp.
- O să vă spun, domnule doctor, am promis, hotărâtă să iau
câteva informații despre felul cum sunt tratați cei de acolo.
Și am aflat. De exemplu, în cazul instituirii unui pneumotorax
intrapleural recent, ca să fie cât mai eficient, trebuiau cauterizate niște
bride (aderențe între cele două pleure). Pentru cei care suferiseră însă o
I '
l
154
pleurizie urmată de o simfiză, ca urmare a dispariției apei, pleurile

rămânând lipite, se trecea la dezlipirea lor, un fel de decorticare, pentru a
se permite instituirea unui pneumotorax extrapleural. în alte situații,
8
recomanda o toracoplastie la cinci sau șapte coaste, care pur și simplu
scoteau de la plămânul în stare avansată de boală, iar mușchiul spatei
era lăsat să cadă direct, ca prin presiunea exercitată să reducă activitatea
plămânului, în vederea închiderii cavernelor. Erau însă și cazuri când se
introducea aer în abdomen, ca prin presiunea exercitată de jos asupra
plămânilor aceștia să-și reducă activitatea și să grăbească vindecarea. O
astfel de intervenție se facea într-o fază primară a bolii.
Decisă, am făcut o radioscopie, apoi am pornit spre sala de
operație unde, după anestezie, a început intervenția: două incizii în
spațiul dintre coaste, una sub braț, iar alta în partea stângă a sânului, un
cauter cu care să cauterizeze bridele și un sistem de oglinzi, ca să poată
vedea în interiorul toracelui, două tuburi introduse plin cele două incizii,
după care a început cauterizarea. Trecusem prin multe și, cu toate
acestea, văzând acest procedeu medical cu ochii mei, nu credeam că voi
mai apuca să percep lumina ce urma să vină odată cu ivirea unei noi zile.
In clipele acelea, consideram că lucrul cel mai minunat pe pământ e să
exiști. A fi, a exista, a trăi era singurul verb ce mai conta pentru mine.
De multe ori, acest gen de intervenție chirurgicală se făcea în doi timpi,
adică se efectua o primă fază, iar după șapte zile a doua fază. Eu am
rezistat atât de bine, că totul s-a terminat într-un singur timp.
Fiind distanță mare de la Bistrița până la sanatoriul Toria,
Ștefanuț nu mai reușea a veni zilnic, venea însă la o săptămână. Scrisori
primeam însă nu numai de la el, ci și de la colegii mei de serviciu, care
se întreceau în a-mi face urări de sănătate. De la un timp, Ștefanuț
începuse să-mi aducă câte 10 flacoane de streptomicină, care nu numai
că costau cam 100 de lei flaconul, dar se procurau și foarte greu. Pentru
că erau scumpe, ca să mă liniștească, căci eu devenisem tot mai
suspicioasă, gândindu-mă că le plătește din salariu, îmi spunea că sunt
procurate prin sindicat.
Toate bune și frumoase ar fi fost, dacă nu m-ar fi muncit
gândurile. Lipsită de orice activitate, gândurile au năvălit pe mine ca
muștele. „... Dacă i-o fi rușine cu mine în fața prietenilor săi care,
155
gândeam eu, or fi și aflat că am TBC, orașul fiind mic?... O fi avut curaj

sa le zică despre mine părinților?” Și tot așa mă frământam zi de zi, deși
el nu lăsa să se întrevadă nimic, fiind mereu atent și afectuos. Curând,
aveam să aflu cum stăteau lucrurile, deși cu greu am tras vorbele din
gura Verei.
- De ce nu-mi spui adevărul? Nu ești tu prietena mea? Cine
mi-ar putea spune, dacă nu tu?
- Așa este, ai dreptate. Trebuie să știi, orice-ți voi spune eu, cred
că nicio colegă n-ar îndrăzni s-o facă!
-Nu mă mai fierbe în oală seacă, zi-i!
- Ștefanuț are probleme în familie. Tatăl său a aflat că ești aici și
i-a interzis cu desăvârșire să te mai vadă. S-au certat crunt, cerându-i să
părăsească casa, dacă te va mai vedea. Cum orașul e mic, îți dai seama
că toată tărășenia s-a auzit. Servitoarea a clevetit peste tot. Ba chiar a
avut tupeul să mintă că Ștefanuț se va căsători curând cu o fostă colegă
de la Facultatea de Drept, ceea ce eu nu cred. Ștefănuț are caracter.
-E îngrozitor ce aud! îmi pare nespus de rău pentru el... Trebuia
însă să-mi spună.
- Mi-ai cerut să afli adevărul. Ți l-am spus. Fii tare!... Știu că e
greu...
- Dar e preferabil minciunii. Eu, oricum, îți mulțumesc. Aș mai
avea o rugăminte: de aici eu o să plec curând, așa că, uite, îți dau adresa
finilor mei din București. Te rog să mergi la ei și să-mi aduci lucrurile.
S-ar putea să n-am putere să călătoresc până acolo... Și, încă ceva, te
rog! Nu-i spune nimic lui Ștefanuț! Nu vreau să știe că am discutat și
nici că ai fost la mine!
-Așa o să fac!
După un interval destul de scurt, a venit și el. Era mai trist și
avea cearcăne adânci, semn a unor nopți nedormite.
- M-am transferat la Arad, mi-a zis, fără a mă putea privi în față.
Zdruncinată, unitatea mea interioară s-a clătinat. Iată că Vera
spusese adevărul. De altfel, nu mă îndoisem nicio clipă de sinceritatea
ei. Cu siguranță între Ștefanuț și tatăl său se dezvoltase o stare
conflictuală pe care eu aveam de gând s-o fac să înceteze. Toată viața
am avut respect pentru părinți, fie că erau ai mei, fie că erau ai altora. Cu
156
Memoriile Ninei Grigoiaș Vîcol
atât mai mult, că erau ai omului pe care îl iubeam cu o dragoste aparte, o

dragoste cum nu simțisem niciodată.
- Ieri, l-au arestat pe tata. Fără motiv. L-au luat așa, pur și
simplu.
Am tresărit. Eu, care eram hotărâtă să avem o discuție serioasă,
deodată am simțit că nu mai am putere. Nu voiam să-1 supăr. Era
suficient cât suferea. N-ar fi fost drept să-i mai amărăsc și eu sufletul.
-Am venit să-ți cer să te transferi la Arad, să fim împreună.
-Nu pot.
Oricât mă străduisem să mă abțin, iată că, fără să vreau, din gură
nu ieșiseră gândurile la suprafață.
-Nina!...
-Nu e drept să te însoțesc. Ștefanuț, știu tot!... Nu spune nimic!
Tatăl tău are dreptate. în fond, cine sunt eu pentru el? O venetică, asta
sunt!
-Nina...
- Da, Ștefanuț, o venetică ce vrea să pună mână pe fiul său, în
care investit, ca orice părinte, planuri, pentru ca tu să fii fericit... Uite,
m-ai făcut să vorbesc, deși aș fi vrut să n-o fi făcut. Apoi, de ce să nu
recunoaștem, e firesc să se-ntâmple așa, toți părinții visează ca
progeniturile lor să fie mai presus decât ei și mai fericiți. Simt convinsă
că și tata a visat.
Fără sa vreau, o lacrimă mi s-a furișat printre gene, însă,
precaută, iute am îndepărtat-o.
- Nu, nu te învinuiesc, departe de mine gândul! Știu că mă
iubești, simt asta, am văzut. Dar fa un efort și înțelege-l! Nu mai veni, e
destul de necăjit, sărmanul!
- De ce o trebui să despici tu totdeauna firul în patru, hm? Tata
va depăși situația când te va cunoaște, iar eu sunt dispus să ne căsătorim
chiar azi. Preotul de aici ne-ar putea cununa religios.
Am încercat să fac situația mai ușor de depășit:
- Ștefanuț, crede-mă, oricât m-aș strădui, nu-ți pot promite.
- Atunci înseamnă că nu te străduiești destul, Nina.
157
Mi-am plecat capul. Totul devenise complicat și nici viitorul

nu-1 puteam prevede. Așteptam vindecarea. Așteptarea, asta îmi
rămăsese.
- îți promit însă că mă voi gândi foarte serios la noi, la problema
noastră.
Pentru întâia oară, l-am condus până jos, la intrarea în sanatoriu.
Mă ținea de mână ca pe un copil. îmi venea să plâng, să-mi ușurez
sufletul, să strig naturii durerea mea, dar cu efort, am reușit să-mi înăbuș
amărăciunea. Ștefanuț fusese punctul meu de sprijin..., singurul punct de
sprijin într-o lume atât de nesigură.
Nu știu cât am stat în poarta îmbrățișați, un minut, două, cert era
că rămăsesem din nou singură și puteam plânge în voie. Am realizat că
nu-mi dăduse detalii prea multe, tocmai pentru a mă proteja de suferință.
Am rătăcit mai bine de o jumătate de oră pe cărările dimprejur. Nu
vroiam să dau ochi cu nimeni. Nu, nu puteam intra într-o familie ca
noră, profitând de faptul ca tatăl său era după gratii, nu mă vedeam în
stare să fac asta.
Pășind în albul strălucitor al zilei, încercam să mă reorientez
printre zecile de gânduri care, ținute o vreme deoparte, acum mi se
întretăiau într-un vârtej din care doar răbdarea, arma mea tăinuită,
reușea să iasă la suprafață. Un lucru era sigur. Văzusem doar partea
pozitivă a lucrurilor, iar acum intervenise brusc nu numai teama de
adevărul celor auzite, dar și suspiciunea că dragostea lui Ștefanuț s-ar fi
putut să fie doar o forma intensă a compasiunii sale. Torturată de
această idee, m-am dus să mă rog în micuța bisericuță a sanatoriului, să
mă fac cât mai repede sănătoasă, să nu-mi mai plângă nimeni de milă.
Pe vremea aceea puteam lupta cu orice, cu boala, cu amărăciunile, cu
amenințările, fără să mă las încovoiată sub nenorociri, dar mila nu, n-o
puteam accepta, mai ales dacă venea de la el. Acolo, în fața Sfintei
Cruci, am priceput că fericirile nu pot dura, că ele, ca și viața, au prețul
lor. Numai sufletul meu a știut ce-am simțit în ziua aceea, iar ca povara
minciunii să nu mai continue, am hotărât să fug. Mă încăpățânăm să
cred într-un viitor demn de familia din care proveneam, chiar dacă,
deocamdată, n-aveam la îndemână mijloacele cu care să obțin acel
viitor spre care năzuiam.
158
în următoarea săptămână am ieșit din sanatoriu. Am mers la

Vera unde, după o cină consistentă și un duș zdravăn, am stat de vorbă.
- Ce-ai de gând, Nina? Ștefanuț ne-a anunțat și data nunții
voastre la Bancă. Te vei transfera la Arad?
- Vera, nunta asta nu va avea loc.
- Chiar îl părăsești tu pe Ștefanuț, pe cel ce și-a vândut radioul și
stofa de costum, ca să-ți ia streptomicină!?
- Da, am auzit și eu despre acest lucru... Dar când l-am întrebat
ce a făcut cu banii de pe lucrurile vândute, mi-a spus că i-a băut cu
colegii, adică m-a mințit, cunoscându-mi principiul categoric de a nu
accepta mila nimănui, sub nici un pretext.
- Cu atât mai rău pentru el!
- Vera, tu ești fată ca și mine, așa că spune-mi: te-ai culca pe o
ureche că o să fie bine?
- De unde poți ști?..
- Vera, când o treabă nu merge de la început, nu mai merge
niciodată. Or, dacă, să presupunem, m-aș căsători cu el, cât crezi tu că aș
putea eu suporta să mă simt o surghiunită în propria mea familie
întemeiată? Nu mi-e de ajuns că sunt surghiunită în propria mea țară,
unde umblu de colo-colo ca o pribeagă, fără putința de a mă întoarce la
ai mei?
- Apoi, de unde știu eu că s-ar fi putut ca mila să fi stat la baza
tuturor hotărârilor sale?
- Dumnezeule, ce-ți trece prin cap!
- Se pare că nu trebuie să mă las sedusă de ceea ce simt ori văd,
pentru că însăși conjunctura vieții mele nu-mi permite, deși inima îmi dă
ghes și mie, ca oricărei fete tinere. Eu trebuie neapărat să urmez calea
logică a rațiunii, Vera.
Moartea a fost atât de aproape de mine, încât niciodată n-am
privit viața ca acum. Important e să-i revăd pe ai mei. Tu ce zici?
- Văd că ești capabilă de sforțări mari. Dar la Ștefanuț, la ce va
face el, te-ai gândit?
- Cu siguranță. Ștefanuț va face o partidă pe măsură și-ți jur că
i-o doresc din suflet... E un om deosebit și merită... Oricum, eu nu voi
mai fi aici să văd.
159
- Ce-mi scapă mie? Nu cumva dai bir cu fugiții?

- Crezi ce vrei, mie însă, chiar dacă nu mi-a vorbit, viața nu i-a
fost cel mai bun dascăl.
- O să-i fie tare greu lui Ștefanuț, orice spui tu acum...
- Nici mie n-o să-mi fie mai ușor. Căci, orice va fi să fie de
acum înainte, sigur n-o să fie niciodată cum a fost aici.
- Deci și regreți, totuși...
- Bineînțeles... însă mai știu un lucru... Nu sunt singura persoana
cu regrete pe pământul ăsta. Cu toții avem regrete, fel de fel.
- Bine, dar încotro? N-ai pe nimeni.
- Te înșeli! îl am pe Dumnezeu.
- Totdeauna o să iugi așa?
- Nu. înti-o zi, cu siguranță va exista o poartă pe unde să intru și
să rămân definitiv.
Tulburată, poate mai mult decât mine, m-a luat în brațe.
- O să-mi lipsești, Nina.
- Ne vom revedea, Vera... Se spune că munte cu munte se
întâlnește, darmite om cu om.
Acum fii bună și scoate lucrurile pe care te-am rugat să mi le iei
de la familia Iacob.
-Nina...
Am tresărit.
- Nina, nu mi-au dat nici un lucru.
- Cum!? Fiul lui Iacob este finul familiei mele.
- Iacob mi s-a spus că a fost arestat și dus la Jilava, deoarece în
grădină i s-au găsit aur și valută. Locul a fost indicat exact în reclamație.
- Doamne, ce nenorocire pe capul lor!... Dar de ce nu mi-au dat
lucrurile? Nu mai am decât ce-i pe mine, iar banii i-am dat pe
medicamente.
-N-a mai rămas dintre lucrurile tale nimic... Apoi, după cum am
văzut, tu ești o fată plină de curaj.
- Câteodată și a trăi înseamnă a fi curajos. Aranjează-mi un
transfer, oriunde, te rog, până mă întorc de la București.
- Se fac restructurări, de când cu reforma administrativă.
Județele au fost desființate. A luat naștere județul Cluj, în care este
160
înglobat, printre alte foste județe, și județul Bistrița. Tu ești în schema

unității deocamdată, însă nu-ți pot spune exact dacă sunt locuri la Turda
ori la Ocna-Mureș.
- Oriunde, Vera, oriunde.
în noaptea aceea n-am dormit, ci m-am întrebat dacă aceea ce
hotărâsem mă făcuse mai înțeleaptă. Totuși, oricum ar fi fost,
înțelepciunea ce consideram eu că o dobândisem, nu mi se părea o
răsplată de ajuns pentru lipsa lui Ștefănuț, de acum, din viața mea.
Prezența sa dăduse sens vieții mele, iar existența sa mă făcuse să exist și
eu; or, acum, acum trebuia să mă abandonez iar vieții, să mă las mâinilor
ei nevăzute, ca să-și continue modelarea iar și iar, cu fiecare zi.
în 1952, după plecarea lui Ștefănuț, deși corespondam, îmi scria
mult, încercând să-mi mențină moralul cât mai ridicat, asigurându-mă de
dragostea sa. în sufletul meu s-a strecurat treptat un sentiment de
îndoială, de nesiguranță, că orice ar fi posibil, că tot ce a făcut pentru
mine, sacrificiile, atențiile cu care mă copleșise în toată perioada s-ar fi /
datorat mai mult unui sentiment de milă față de mine și de situația mea. I
Această obsesie mă copleșea.
Doamna Marcoci, mama Veruței, într-o bună zi, mi-a spus:
- Văd că te topești. De aceea te sfătuiesc să-i faci o vizită la
Arad, să clarifici situația. Am încredere deplină în tine, Ninuța.
Nu am stat mult pe gânduri și m-am suit a doua zi dimineața în
tren, cu un certificat medical pentru trei zile în buzunar, iar seara am fost
la Arad. Ca să fie o surpriză plăcută sau mai puțin, nu l-am anunțat.
Noaptea am stat de veghe, pândind ivirea zorilor la Hotelul „Ardealul”,
iar la primele semne ale dimineții mă aflam pe scările Tribunalului.
Scrutam depărtările. în fiecare umbră care se apropia prin ceața
dimineții îl vedeam pe el, pe Ștefanuț. Am trecut prin emoții cumplite și
dezamăgiri odată cu scurtarea distanțelor. Nu este el, nici altul, nici
altul... La un moment dat, în sfârșit, apare el, Ștefanuț. Respirația mi s-a
oprit și inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Recunoscându-mă, a
început să alerge către mine repetând mereu:
- Ninuș, tu ești? Ninuș, draga mea! Ești aievea sau este doar o
iluzie în dorința fierbinte de a te vedea? Nu mă înșel? Tu, Ninuș?
- Eu sunt. Am venit pentru câteva ore. Plec însă cu primul tren.
161
în fugă, a urcat scările până la completul unde avea procese, le-a

amânat și iată-ne hoinărind alene pe străzile așternute cu o mantie albă
de zăpadă, încercând să realizăm realitatea.
- Ninuș, tata insistă să mă însor cu Rodica, fosta mea relație din
timpul studenției. El este într-o situație specială, iar obligația mea este
să-l menajez. însă i-am spus cinstit: „Tată dragă, singura ființă pe care o
iubesc și mi-o doresc este Nina! Nu o cunoașteți, dar cu siguranță o veți
îndrăgi. Dacă nu o acceptați pe Ninuș, legați-mă strâns la ochi și, de la
16 ani până la 60, pe cine-mi oferiți eu accept, pe oricine, dar nu pe
Rodica’.”.
L-am înțeles perfect. în disperarea sa, mi-a propus o căsătorie în
secret. Propunerea m-a îngrozit. Cunoscându-i sentimentele de respect și
venerație față de măicuța și tăicuțul său, conștientă că mă va costa viața
fericită din viitor, încercând să-mi stăpânesc cu greu emoțiile, am refuzat
gândul că aș fi în stare să accept propunerea. încercând să par liniștită,
i-am răspuns:
- Ștefanuț, dragul meu, destul că nu am pe nimeni pe lumea
asta; cum îți imaginezi că aș putea intra într-o familie forțat, cum aș
profita de faptul că tatăl tău este după gratii, nevinovat? Nu, Ștefanuț,
niciodată nu voi săvârși o nelegiuire. Am luat decizia hotărâtoare că de
azi, începând din acest moment, fiecare din noi își caută de viața lui.
Punem punct prieteniei noastre!
Acel punct, pentru mine, a fost un pumnal care mi-a străpuns
inima, făcând-o să sângereze pentru mult timp. Am fost conștientă de
semnificația gestului, dar am rămas intransigentă. Cu primul tren,
împreună cu Laura, o tânără avocată, colega sa de breaslă, am făcut o
cotitură în viață, forțând mână destinului pentru amândoi. Am plecat din
Arad. Cu toate insistențele lui Ștefanuț, am închis ochii, mi-am zăvorât
inima și sufletul și, cu toată aglomerația, am încercat să urc în tren. Eram
pe scara vagonului împreună cu alți mulți călători, care nu reușiseră să
urce în vagon, când încheieturile trenului au început să foșnească și
trenul să lunece pe șine. Observând că erau destui oameni pe scări, care
erau în pericol de accidentare, șeful de tren începu să fluiere. Trenul s-a
oprit și cu toții am intrat în vagoane. Parcă era mână lui Dumnezeu care
162
îmi dădea o șansă de a reveni asupra deciziei mele, ca să rămân alături

de cel drag. Auzeam strigătul disperat al lui Ștefanul:
-Coboară, Ninuș! Rămâi, nu plecai
Nu am șovăit și mi-am continuat drumul. Iarăși mă întrebam: ia
cine mergeam? Un singur gând mă stăpânea: să fug de el. Era Ajunul
Crăciunului. Fiecare se îndrepta spre casă, spre familia unde-i aștepta
fericirea sărbătorilor. Numai eu, mica ființă, fugeam de ea, cu disperarea
în suflet că nu o voi mai găsi niciodată.
La Oradea, a venit alături de noi fratele Laurei, judecător ia
Tribunalul de acolo. Laura mă cunoștea foarte bine din destăinuiriie iui
Ștefanuț. In compartimentul trenului discuțiile întreținute se învârteau în
jurul sărbătorilor iminente. Domnul judecător m-a întrebat unde
unnează să le petrec.
- La Beclean, la Banca de Stat, unde eram în delegație în
vederea încheierii bilanțului pe anul 1952.
De fapt, îmi era indiferent, că tot nu eram cu nimeni, nici la
Bistrița, nici în altă parte. Fără vreun semn care să-i trădeze intenția, în
momentul în care încercam să cobor în gara Beclean cu biletul în mână,
m-a invitat să continuăm călătoria, eu în calitate de invitată, la Maieru,
în familia lor, pe timpul Crăciunului. La cea mai apropiată gară de
Maieru ne-a așteptat un bărbat care, deși în vârstă, radia de sănătate,
aspect specific locuitorilor din regiunea de munte. Acasă am fost primită
cu bucurie, cu îmbrățișări, prezența mea părând pe deplin justificată. A
doua zi, dimineața ia biserică, iar după-amiază la horă, unde toată lumea
admira și se mira de „mireasa” domnului judecător. Un popas fericit
între munții împăduriți, înveșmântați în straie de zăpadă albă, imaculată.
Era o feerie. Totul părea un vis. Familia întrunită, obiceiurile strămoșești
de Crăciun, sătenii prietenoși, totul a fost un vis fermecat pentru mine,
vis care m-a ajutat să ies din cumplitul impas, pe care, altfel, nu știu cum
l-aș fi putut depăși în singurătatea la care eram condamnată de viața mea
de refugiată.
După Anul Nou 1953, soluția a fost una singură. Să plec
definitiv din Bistrița, să las totul în urma mea fără să privesc înapoi.
Toată fericirea, toate amintirile să le las acolo, acolo unde s-au zămislit,
să fug de toate speranțele, de toate durerile legate de boală și de viitor.
163
La București, m-a primit Sofia, soția bătrânului Iacob, care mi-a

zis:
- Dacă ai venit după lucruri, nu le mai avem... Nu ți-a spus fata
pe care ai trimis-o? Soțul meu a fost arestat, a trebuit să le vindem.
- Bine, dar voi știți cât am muncit să pun și eu ceva deoparte.
- Doar n-o să fi crăpat de foame! De muncit, am muncit și noi,
să știi, n-am stat cu mâinile în sân! Da’ ce vrei, nu ne-a ajuns... Poliția
ne-a luat tot! A venit exact la locul cu pricina!
Mă uitam la covorul de pe peretele din sufragerie pe care, dacă
l-ar fi vândut, ar fi luat cu mult mai mult decât agonisisem eu într-un an.
- Apoi, ți-o conveni ori nu, dar noi te-am bănuit pe tine. Tu ai
fost tot timpul în casa noastră, cu noi.
încremenisem. Parcă mă lovise în moalele capului. Sufocată de
indignare, i-am zis:
- Sofia, îți dai seama ce spui?!
X - Tu, numai tu știai cât de bogat era Iacob...
I - Eu? Eu n-am știut niciodată ce valori aveți voi, nici în Bistrița,
/ nici în București, cu atât mai puțin la Dăncăuți. Apoi, ar fi suficient dacă
' ți-ai aminti că eu am venit după dumneavoastră, cu vagonul cu lucruri.
De unde să fi știut locul unde își ascunsese bătrânul valorile? Spune! Fă
un efort de gândire și amintește-ți cum tremuram de spaimă, cot la cot
cu voi, în Bistrița, când veneau polițiștii să vă tacă percheziție! Doamne,
cum poți insinua o așa grozăvie? La orișice m-aș fi așteptat, dar la așa
ceva, niciodată! Azi nu am puterea să-ți demonstrez, dar Dumnezeu nu
va lăsa lucrurile așa, într-o zi va face dreptate și atunci vom vedea.
Totuși, ai făcut rău că te-ai folosit de agoniseala mâinilor mele. Puteai
vinde covorul, orice altceva puteai face...
Am ieșit pe ușă cu gustul amar al celor spuse, cuvinte grele, ce
simțeam că mă aduc în pragul nebuniei... Auzi, eu trădătoare!... îmi
plesnea capul la aceste gânduri și mă rugam, cu obrajii în flăcări, ca
Dumnezeu să nu-1 ierte pe cel ce se făcuse vinovat de această mârșăvie.
Jefuită cu bună știință, rămasă doar cu ce era pe mine, m-am
întors la Bistrița, unde Vera mi-a înmânat adresa cu transferul la Ocna
Mureș, în raionul Aiud. Cu transferul în buzunar și cu un mic geamantan
în mână, am pornit spre gară. în tren, privirile mele și-au luat rămas bun
164
de la orașul Bistrița, cu dealurile sale ce oferiseră ochilor mei priveliști

unice, mai ales toamna, când pădurile și livezile ofereau tuturor prilej de
încântare în toată splendoarea lor multicoloră de ia Bistrița, ce mă
binecuvântase cu cerul ei de un albastru ireal, unde trăisem cele mai
înălțătoare clipe din viața mea.
Cu sufletul pustiit, singură în compartiment, remarcam cu
amărăciune că viața mea, de când plecasem din Dăncăuți, fusese
numai o fuga continuă. în clipele acelea, mi-am jurat că, indiferent ce
voi mai întâmpina, să nu mai fug niciodată. Aveam 25 de ani. Nu
fusese nici ușor, nici simplu și nici comod prin ceea ce trecusem, dar,
cu toate acestea, reușisem să mai depășesc o etapă a vieții mele, poate
cea mai dificilă etapă a vieții, ce-mi aparținuse numai și numai mie. în
bagajul amintirilor luat cu mine, din 1948, când sosisem în Bistrița, și
până în 1953, când o părăseam, ce-mi rămăsese?... O durere, o durere
aspră ce-mi pustia sufletul rămas să colinde urmele pașilor de
altădată, dar în acest bagaj se strecurase și nevoia de a-mi dibui f
următorul pas. Știam cât de anevoioasă îmi va fi această dibuire, !
deoarece prezentul ce mă întâmpina în Ocna Mureș părea a nu-mi
oferi mare lucru, la prima vedere. n
Panorama orașului Ocna Mureș avea în centru Uzina de Produse

Sodice Solvay, una din cele mai mari fabrici de produse sodice din
Sud-Estul Europei, care folosea ca materie primă sarea, ce se găsea aici
de pe vremea romanilor, în cantități enorme, și la adâncimi nu prea mari.
Acolo e parcul natural deosebit de atractiv vara și iama, dealul Banța,
acoperit de o pădure de brazi, veșnic verzi, și râul Mureș.
Ținând firul drept al povestirii mele, pot spune că am reușit
să-mi iau gazdă într-o căsuță așezată în pantă, chiar sub streașină pădurii
de brazi. Am căutat mult, dar a meritat. Căsuța era arătoasă, luminoasă,
cu o grădiniță superbă, cu straturi de flori perene, îmbiindu-te să-i treci
pragul chiar de la portiță.
La banca unde am fost transferată, făceam balanța de verificare a
situațiilor zilnice, începând programul de la ora 12, când se închideau
lucrările la ghișeu. Singurul lucru îngrijorător pentru mine era faptul că,
între pleure, se acumula o cantitate apreciabilă de lichid, ce-mi dădea
stări febrile neplăcute. Așa stând situația, la două, trei săptămâni,
165
mergeam la sanatoriul de la Aiud să-mi extragă prin puneți i lichidul și

să-mi introducă aer. Mă trezeam dis-de-dimineață, parcurgeam patru
kilometri până la halta Unirea, apoi cu trenul până la Aiud și de acolo
urcam până la sanatoriu, după care, întoarsă până la ora 12 la serviciu,
stăteam până seara târziu, să-mi fac norma de lucru.
Medicii de la sanatoriul de la Aiud îmi spuneau:
- Recomandabil ar fi, domnișoară Grigoraș, să te pensionezi. E
foarte obositor acest traseu pentru dumneata.
- Cum să mă pensionez, domnule doctor?! le răspundeam eu.
Am doar 25 de ani și ar cam fi timpul să-mi întemeiez o familie, să am
copii. Cine m-ar accepta știind că nu sunt vindecată? Apoi, trebuie să
muncesc să-mi fac zestre.
Nu mai ziceau nimic doctorii, iar eu, pe drumul de întoarcere,
îmi programam banii în așa fel, încât să-mi iau lunar câte ceva necesar
într-o familie, căci în ruptul capului nu concepeam să nu am și eu ce are
k o fată cu părinți când se căsătorește.
\ Plecând din Bistrița speram că mă voi scăpa de amintiri, că voi
/ lăsa în urmă tot ceea ce trăisem acolo. N-a fost așa. Tot ce doream să uit
/ mă urmărea, mă găsea, făcându-mi viața imposibilă. Ca să nu mă
încovoi sub ele, îmi luam lucrul de mână și mergeam la o colegă de
serviciu, unde lucram cot la cot cu o bătrânică cumsecade ce îngrijea de
patru nepoți, în timp ce colega mea pleca la plimbare. Doar noaptea îmi
era greu. Atunci nu puteam rezista tentației de a reciti scrisorile lui
Ștefanuț și a plânge în voie. Făcând abstracție de gândurile ori aspirațiile
mele, destinul însă se țesea neîndoielnic, cum se țese fiecăruia dintre noi.
Păstrând măsura în tot ceea ce făceam, stăteam răbdătoare,
așteptând. In noua localitate, treptat, pe măsură ce deveneam cunoscută,
căci la bancă venea multă lume, am primit mai multe cereri în căsătorie.
Nu mai eram la 14 ani, cum le căsătoreau părinții la mine în sat pe fete,
aveam 26 de ani și se vedea că mi-a cam trecut timpul. Dintre
pretendenți aș aminti, totuși, pe Ionică Bănățeanu din Oltenia, pe Gică
Todos din Banat Mă impresiona acest băiat poate și pentru faptul că
părinții săi fuseseră deportați, ca și ai mei, cu deosebirea că ai lui erau în
Bărăgan. îmi povesti că, în 1951, într-o zi viscolită de iarnă, condus de
o călăuză, reușise să treacă clandestin jumătate din întinderea
166
Bărăganului ca să-și vadă părinții. Fusese îngrozit de ce văzuse acolo.

Sute de oameni trăiau ca animalele în iesle, în bordeie săpate sub
pământ, acoperite cu zăpadă. Puteai trece ușor peste ele, fără a bănui că
dedesubt trăiau oameni. Băiat sclipitor prin inteligență, apreciat în
întreprinderea unde lucra, nu voi uita că era totuși total lipsit de atenție
pentru exteriorul său, fapt care mi se părea deplasat. îmi amintesc că
odată, nevoită fiind să particip la ziua onomastică a unei colege, l-am
descoperit printre invitați, care de care mai eleganți, într-un costum
căruia nu-i mai defineai culoarea, mărginit la extremități de franjuri ca
zdrențele. Lui însă nu-i păsa. Foarte degajat, când a ciocnit cu gazda un
pahar de vin, și-a rupt zdrențele ce se lăsaseră în pahar și le-a pus
frumos în buzunar fără a clipi.
Se pare însă că ce ți-e dat de soartă n-ai cum refuza. Așa și eu.
Vicol Radu a apărat discret în viața mea, zgribulit, timid, slab, îmbrăcat
prost și prea puțin sociabil. Era în 1954. Luam masa la cantină, cum o
luau majoritatea celor care lucrau la bancă. Mi-a cerut permisiunea să se
așeze în fața mea. Din bun simț, am acceptat. Atitudinea mea rece,
lămuritoare, părea a nu fi descurajat timidul din el. Se comporta ca și
cum făcuse pariu cu el însuși că va reuși să mă abordeze. Radu era
departe de aspirațiile mele, de fapt nu mă atrăgea nici un pic la început
Sătul să mă tot întrebe lucruri banale, a început să vorbească despre el,
deși nu manifestasem nici cel mai mic interes.
Lucrase la lopată, într-un detașament de muncă la Reșița, făcuse
Facultatea de Chimie la lași, iar acum numai ce venise din armată. Era
din Botoșani. Avea 26 de ani, ca și mine. Erau doi frați la părinți, el și
Virgil, zis Gelu. Educația îi fusese severa, mama dorindu-și mai mult
copii de parte feminină. Prin felul cum vorbea, degaja un aer de
supușenie, dându-ți impresia unui om de încredere.
- Domnișoară, acum, că știi atâtea despre mine, află că te-am
urmărit de ceva vreme și, cum nu prea am timp de pierdut, mi-aș
permite, cu bunăvoința dumitale, bineînțeles, să te cer în căsătorie.
- Bine, dar ce știi dumneata despre mine? l-am întrebat, uimită
de franchețea sa.
- Suficient ca să recurg la acest gest.
167
I
- Știi că am fost bolnavă de TBC? Și că mai merg încă la Aiud?

N-am voie să fac efort fizic. Or, a fi căsătorită implică niște obligații.
- Fac eu totul. O să te țin în pat, să mă dirijezi doar.
Promițător, totuși surprinzător de repede.
- Dar... cum să-ți spun... în viața intimă s-ar putea să avem
probleme.
- O să te menajez.
Omul părea hotărât să nu-i scap în ruptul capului.
- Și dacă, într-o zi, n-o să-mi mai pot continua activitatea?
- Lucrez eu două nonne ca să-ți asigur ce-ți vei dori.
- Vreau nuntă! Nu concep să nu mă faci mireasă!
-Nu pot, sunt membru de partid și poate ai auzit..., n-am voie să
intru în biserică.
- Ar fi indicat să vorbești, totuși, cu medicul meu și cu familia
ta.
- Le-am spus când am fost pe acasă. Am fixat și cununia. O
facem în casă, la Botoșani.
S-a ridicat, mi-a sărutat mână și dus a fost. Iată că, ivit de
nicăieri, dar existent, Radu Vicol devenise o realitate lămuritoare, iar
oferta da un sens util vieții. Având o imagine a vieții, a mersului ei până
la cei 27 de ani pe care-i împlinisem, hotărâsem să intru în noua relație
ivită cu concepțiile mele deja fonnate, dar pe care eram dispusă să le
ajustez noilor cerințe ale conviețuirii în doi.
Un prim pas a fost încercarea de a scăpa de obsesia lui Ștefănut,
ce-mi era prezent în scrisorile adunate cu grijă și dragoste. Am luat
întregul teanc de epistole din sertarul biroului meu, din cămăruța mea de
la poalele Banței și, ducându-mă la un pârâu, în ritm lent, sărutând
fiecare plic, îl rupeam și îl aruncam în apă, odată cu fărâme din sufletul
meu. Pârâul se vărsa în Mureș, fiate cu Oltul, iar eu, cu ochii minții, le
însoțeam până la Arad, prin fața casei lui Ștefănuț apoi până în Tisa,
dorindu-mi să ajungă până la el, să știe cât de mult mi-aș fi dorit să-mi fi
fost soț. Totuși, conștiința-mi se străduia să-mi organizeze o amnezie
voluntară, sistematică, dusă până la cruzime, căci să uiți sacrificiul unui
om, făcut cu atâta dragoste și dezinteres, zic eu, e totuși o cruzime. Cu
toate aceste crâncene încercări, desigur că trecutul meu cu Ștefănuț și-a
168
purtat singularitatea vremii respective toată viața mea. Ce să faci, tot

omul ce viețuiește are taine. Așa și eu. Eliberată de amintirea sa,
deocamdată, mi-am repopulat sufletul cu noile preocupări.
în ziua următoare, i-am mărturisit prietenei mele că voi accepta
cererea în căsătorie a lui Radu Vicol.
- Cum, din atâția băieți buni?
- De ce nu-ți place? am întrebat-o eu. Că-i slab? Că-i jigărit și
prost îmbrăcat? O să îl spăl, o să-l hrănesc, o să-1 îmbrac și o să vezi ce
mai bărbat voi face din el!...
Explicații n-am mai dat nimănui, doar mie. Da, acceptam ceea
ce mira pe mulți, deoarece simțeam că întreaga sa ființă îmi cerea ajutor
și înțelegere, și-1 mai acceptam poate și pentru motivul că, mi s-a părut,
că are un creier practic, ori poate pentru că venise clipa oarbă, nu știam
nici eu precis pentru ce, cert era doar faptul că, timid și amărât cum era,
în comparație cu mine, eram sigură că mă ia de soție din dragoste, o
dragoste care așa știa el s-o afișeze, și nu din milă... or, pentru mine, asta
conta cel mai mult. Cât îl cunoșteam? Nu-mi puteam mărturisi că prea f
mult, dar, la urma urmei, eu însămi nu eram ceea ce, acum, lăsam altora \
să se vadă... De ce el să nu fi procedat la fel? Posibil ar fi putut avea și el
o rezervă de singurătate neexploatată, o durere interioară ce nu și-o
trâmbița, ca și mine, de altfel. N-ar fi fost exclus, îmi ziceam eu
pentru a-mi împăca conștiința, să-mi fi simțit singurătatea
manifestându-și dorința de căsătorie cu mine, tocmai pentru a anihila
singurătățile amândurora. „Ce-ar putea ieși din împreunarea noastră?”
mă întrebam. „Poate nimic deosebit față de alte familii, dar și cu
puținul trecut al meu de dragoste ce să mai fi făcut acum?” Și mai era
ceva esențial, copiii. Când aș mai fi avut timp pentru ei să-i fac, apoi
să-i cresc? Mâna lui de ajutor dată la timp m-ar fi putut repune pe
drumul vieții în forma dorită de ai mei părinți, cât și de mine, familia,
familia care-mi lipsise atâta timp.
Și uite așa, tară cuvinte de dragoste, fără strângeri de mână ori
priviri furișe, iată-mă la Primăria din Ocna Mureș, depunând actele
necesare oficializării căsătoriei, imediat după Anul Nou, în ianuarie
1955, și nu în mai, la Botoșani, cum stabiliseră părinții săi, deoarece, ca
169
să primească repartiție pentru locuință la blocurile ce urmau a fi date de

uzină în folosința angajaților, trebuia să fie oficial căsătorit.
Și azi am în imagine chipul lui Radu apărut în fața băncii, unde
trebuia să ne întâlnim să mergem la Primărie. Părea un personaj din
lumea circului. Purta o salopetă veche, ciuruită de sodă caustică, și niște
bocanci mari, scâlciați, cu care venise din armată, folosiți la lucru.
Pantalonii, prea scurți, lăsau să se vadă niște glezne subțiri, goale,
deoarece ciorapii, purtați mult prea mult timp, erau căzuți peste bocanci.
Un loden vechi atârna și el peste salopetă. Dacă mai adaug și basca de
pe cap, părea exact ca o sperietoare pe lângă mine.
- Scuză-mă, n-am avut timp să ajung acasă, sunt învoit doar
două ore.
Am râs bine dispusă de ținuta lui de clovn, căci și așa nu mă
interesa exteriorul și am ajuns tocmai la timp pentru a semna actele.
Singuri, doar noi doi. Și cât mi-aș fi dorit să fi participat la cununia mea
părinții, frații, și surorile mele, socrii mei, sau măcar Vera, prietena mea
de la Bistrița. N-a fost posibil. Nu concepeam sub nici un motiv să încep
viața de familie înainte de cununia religioasă, fapt pentru care Radu,
soțul meu, a consimțit să doarmă în continuare cu colegul lui de cameră,
inginerul Vasile Popescu.
De fapt, toate au fost cum au fost până în clipa în care a venit
momentul să fim în intimitate. Or, trăind intimitatea cum am trăit-o eu, o
mulțime de lucruri au ieșit la iveală. Și iată-ne, față în față, lipsiți de
curaj sub geana nopții, doi oameni de aceeași vârstă, neștiutori și fără
experiență. Aproprierea impurilor noastre, prea amorțite din lipsă de
cuvinte și mai ales de tandrețe, făcea să mă simt ca o ciută încolțită de
un vânător nepriceput. Mâinile lui mari, încleștate în umerii mei, făceau
din noaptea nunții un adevărat viol, o siluire cumplită a ființei mele.
Cuprinsă între sentimente de jenă și disconfort și sentimente pe care încă
nu mi le puteam clarifica în diversa gamă a simțurilor iritate, în mine se
produsese căderea. Nu la asta visasem. Plină de repulsie în fața atitudinii
sale, lipsită de cel mai mic efort în atenuarea suferinței mele, m-am
adunat cu greu din așternutul conjugal, pornind spre baie. M-am privit în
oglindă. Eram goală, mai goală sufletește de cum fusesem. M-ar fi
mulțumit o încurajare sufletească, manifestată măcar prin câteva
170
cuvinte, ori un gest tandru, care ar fi însemnat pentru mine o răsplată

că-i dăruisem ceea ce păstrasem cu sfințenie, o zestre inimaginabilă,
trupul curat al meu, dar, din nefericire, gestul nu se produsese. Socotelile
și așteptările mele se năruiseră. Ușița ce ar fi trebuit să se deschidă se
închisese definitiv. Am intrat sub duș. Apa caldă îmi făcea bine. Puteam
gândi. In acel moment în minte mi-a apărut și prima sclipire a realității
concrete a situației mele. Eram total nepotriviți. Eram mult prea firavă
pentru virilitatea brutală a lui Radu. Constatarea m-a speriat căci
mariajul nostru ar fi putut să moară. Temătoare, m-am întors în patul
conjugal, fără a riposta în vreun fel la brutalitatea sa violentă, din dorința
de a asigura liniștea, armonia în noua mea familie, Ia care visasem cu
atâta ardoare, impunându-mi să nu dezertez niciodată de la îndatorirea
mea de soție, intrarea lui Radu în viața mea având semnificația
maternității. Și, la aceste gânduri, am reușit să adorm cât de cât fericită,
căci fericirea se ivește acolo unde este entuziasm; or, eu mă
entuziasmasem suficient cu aceste gânduri. Desigur, motivul real /
imediat ai acestei fericiri îmi era obscur... Da, așa este, dar ea, fericirea ț
momentană a mea, din noaptea nunții, avea pentru mine un înțeles \
precis, pe care numai eu îl puteam sesiza. A fost singurul aspect pozitiv
al zilelor ce au urmat. De altfel, fiecare simțeam cum între noi se ridica o
bariera inevitabilă, pe care degeaba mă străduiam să o trec, primindu-1
zilnic cu un sărut, cu masa pusă, cu mici cadouri, cu un zâmbet
obligatoriu la sosirea și plecarea în treburile noastre zilnice. Mă luptam,
ca o leoaică ce-și apăra puii, să construiesc în locul relației trupești ce
eșuase o relație sufletească, căutam noi dramuri spre mintea inima lui,
alintându-1 cu diminutivele „Răduțu”, „Puiuț”, strivind din fașă gândul
unei alte fugi, doar îmi jurasem. Ca urmare, îmi lăsam și trapul firav,
încă neînsănătoșit, trapul pe care promisese că îl va proteja înfruntării
animalice, simulând chiar satisfacția trupească, tocmai pentru a nu-1
descuraja, tocmai pentru a rămâne însărcinată. Se complăcea în această
situație, creată cu răbdare și migală de mine, profitând de toată tandrețea
și atențiile mele, părându-i-se normal ca să primească totul, dar fără a
oferi nimic. Câtă deziluzie!... Pur și simplu era lipsit de orice inițiativă,
fapt pentru care, raporturile dintre noi era firesc să se închege cu mare
greutate, pentru că le lipsea naturalețea. Cum s-ar zice, ca doi oameni
171
civilizați, ne mențineam doar relația conjugală în limitele bunei-cuviințe.

în cele două luni care au urmat, Radu devenise un adevărat bărbat, nu
tânărul cu care semnasem actul de căsătorie. Dezvoltat armonios,
elegant acum, era întâmpinat cu bunăvoință în orice loc. Cum pentru
mine nu manifesta nici cel mai mic interes, am înțeles că lupta mea e
zadarnică, iar eu nu voi însemna mai mult decât femeia-obiect și slugă,
lucru ce nu prea era măgulitor. „Totuși, îmi ziceam, eu fusesem aceea
care optasem pentru această căsătorie” și, pentru acest fapt, trebuia
neapărat să nu mai cumpănesc atât ceea ce se întâmpla între noi. Dar
poate cineva stopa gândurile? Parcă mi-o luaseră razna, mai ales că, în
ciuda eforturilor mele, nici însărcinată nu rămăsesem. Ba mai mult,
intuindu-mi dorința de a avea copii, nici nu se mai apropria de mine.
- Fii serioasă!, îmi zicea când încercam să-i amintesc
promisiunile sale.
k1 - Bine, dar pe copii se întemeiază o familie.

- Eu nu vreau copii, e prea devreme.
- Radu, eu vreau măcar un copil.
7 - Să-ți intre bine în cap... Nu știu încă ce joc vrei să faci tu, dar
de jucat vom juca numai după regulile mele!
în străfundurile ochilor săi, citeam ostilitatea. Am tăcut. Din
acea zi, mi-am cucerit tare anevoios liniștea sufletească, în mine
crescând, treptat, un fel de tristețe, ce arunca peste actuala mea viață o
angoasă care mă întemnița, mai ales că înțelegerea pentru el deja eșuase
și, odată cu ea, mi se risipise și interesul, dar și speranța unui atașament
afectuos. în plus, soțul meu nu obținuse nici contractul pentru
apartament, lăsând altuia posibilitatea de a pune mână pe el, iar când
i-am amintit că mai este puțin până în luna mai, când va trebui să
mergem la Botoșani să oficiem și căsătoria religioasă, mi-a spus că ai lui
nu sunt încă puși în temă cu căsătoria noastră, numai fratele din oraș,
Gelu, știa. Crâncenă este deziluzia în această lume în care domnește
dezordinea! Eu știu, căci în clipa aceea am trăit-o acut Când am reușit
să-mi revin din uimire, i-am spus să le scrie imediat părinților săi. în
aceeași zi, am dus scrisoarea la poștă. Drept răspuns, a sosit Gelu, fratele
lui Radu, student la București, trimis de mămica, să vadă ce poznă a mai
făcut Răducu al ei. De la el am aflat că, primind vestea despre căsătoria
172
noastră, părinții căzuseră la pat de inimă rea, mai ales că-l arvunise
soacra mea fiicei preotului din parohia lor. Radu îmi reproșa mereu:
-Nina, ai avut foarte multe greutăți în viața ta și te-au făcut dură
cu tine însăți și cu cei din jur. Ai și o fire foarte voluntară, nu accepți și
părerile altora, nu admiți să fii contrazisă, dreptatea nu este decât de
partea ta. Calci în picioare personalitatea oamenilor. Or, aceștia
acționează în fel și chip. Dacă te vei manifesta în continuare la fel și cu
copiii care vor veni, o să ai parte de deziluzii amare.
Gelu a stat câteva zile la noi, destinzând puțin atmosfera ce
devenise sufocantă, rugându-mă să le scriu socrilor mei câte ceva despre
persoana mea, dar despre boală m-a sfătuit s-o țin secretă. La scurt timp
după plecarea sa, am primit un pachet mare cu prăjituri și două verighete
de aur, cât și invitația pentru luna mai, lucru pe care l-am și făcut. în
mai, la Botoșani, am fost primită cu atâta căldură, îmbrățișări și atenții,
încât fericirea mea nu mai avea margini. în sfârșit, după atâția ani de
pribegie și singurătate, lipsită de mângâierea părintească a unei familii,
iată că găsisem ce am căutat. Ni s-a pregătit apoi cununia religioasă.
Geamurile s-au astupat, ușile s-au închis ca în timpul războiului, preotul
a fost chemat, iar familia și câțiva prieteni apropiați ne-au servit ca
martori. Am fost atât de frumoasă, încât am încântat privirile tuturor.
Spun acest lucru deoarece, a doua zi, când am deschis larg geamurile,
am avut plăcuta surpriză să o aud pe doamna Ștefanescu, sora
generalului Ștefanescu, vecină cu soacra mea, zicând:
- Vai, doamna Vicol, mi-a plăcut extraordinar de mult nora
mătăluță! Am venit să-i ofer un cadou din partea mea, ca să mă ție minte
când va mai veni pe la dumneavoastră.
Și prietenii și prietenele din oraș ai lui Radu mi-au oferit destule
ocazii ca să-mi pot face o impresie despre moldovenii de la Botoșani,
oameni buni la suflet, voioși, ospitalieri și foarte darnici. In perioada cât
am stat acolo, am auzit de la socrul meu multe lucruri bune despre
arborele său genealogic. Nici eu n-am rămas mai prejos, povestindu-i
despre familia mea atât de unită și fericită cândva, propunându-mi ca în
viitorul cel mai apropriat, când se va putea, să-i vizitez. Când ești
împlinit și fericit, timpul trece repede. Așa și cu noi. Trebuia să ne
întoarcem la îndatoririle noastre și ne-am întors. între noi însă, au
173
izbucnit, curând, discuții. Certurile nu erau urmate de împăcări, așa cum

se întâmplă cu îndrăgostiții. Ne certam din orice. Niciodată nu voia să
cadă de acord cu mine, deși luptam pentru binele nostru. O totală
nepăsare și lipsă de interes manifesta Radu în toate. E adevărat, lucra în
ture. în aproprierea Crăciunului, l-am anunțat trebuie să mergem la târg
să luăm un porc.
- O să vină tata-socru și nu avem cu ce-1 omeni.
- Du-te tu singură, eu nu mă pricep!
Ce era să fi făcut? Am plecat singură la târg, am pipăit spinarea
porcului - cum vedeam că fac și alți cumpărători am apreciat
greutatea din ochi și m-am târguit la un preț avantajos. Apoi,
proprietarul mi l-a adus acasă în căruță, cu paie suficiente pentru pârlit.
Aici, deja mă aștepta un specialist pe care-1 plăteam și care, după ce a
tăiat porcul, m-a ajutat să-l pregătesc. Socrul meu a stat două săptămâni
la noi de Crăciun, constatând, evaluând, mulțumit de noi, fără însă a
întreba cine procurase bunătățile cu care l-am servit și cu câte sacrificii.
Adevărat, multe lucruri ieșiseră Ia iveală de când ne căsătorisem,
dar nu toate. O surpriză a fost pentru mine momentul când am aflat că
Radu nu-și susținuse examenul de stat la facultate, motivându-mi că
fusese mai bine de doi ani în armată și nu mai avusese posibilitate să o
facă. Supărată foc, am început să insist, căutând fel de fel de drumuri
către inima lui stearpă și, chiar dacă n-am reușit eu, au facut-o doi foști
colegi de-ai lui de facultate, pe care parcă Dumnezeu i-a scos în calea sa.
Poziția lor socială, cât și cea materială, l-au ambiționat, determinându-1
să se apuce de învățat.
1O
în momentul plecării lui la Iași, mi-am dat seama că ceva nu era
în regulă cu mine. Am dat fuga la doctor și, minune, eram însărcinată.
- Nu te feri să iei vitamine! Mănâncă orice! De altfel, o să fii
surprinsă de poftele pe care o să le ai în următoarele luni, mi-a zis
medicul.
174
- Domnule doctor, eu am avut TBC. Am și o cardiopatie

ischemică descoperită de curând.
- Doamnă dragă, sarcina asupra organismului nu poate avea
decât o acțiune benefică. Dumneata, dacă ți se pare ceva suspect,
sună-mă! Fie că e zi ori noapte, nu pregeta s-o faci!
Când l-am părăsit pe doctor, eram atât de fericită, încât îmi
venea să opresc pe toți oamenii cu care mă întâlneam și să le spun că voi
fi mamă. Pentru mine era un miracol ce-mi schimba întreaga viață.
Toată lumea era a mea! îmi venea să zburd, să sar pe stradă, să-i
îmbrățișez pe toți. Mă stăpânea o stare de euforie nemaiîntâlnită. M-am
grăbit să-i dau vestea și lui Radu, care era deja la Iași la examen.
- Radu, am o mare veste! Vreau să fii primul care o afli: sunt
însărcinată!
- Cee?!? Du-te imediat la doctor și avortează! Ți-am zis clar: nu
vreau copii deocamdată!
- Dragă, du-te tu pe acolo, la doctor, dacă vrei să nu mai ai
copii! Eu pe ăsta o să-1 fee, cu voia sau fără voia ta!
I-am trântit telefonul. Cu ajutorul lui Dumnezeu, din jocul
încâlcit al mariajului meu, izbutisem să ies învingătoare. Nu-mi mai
păsa de Radu, și nici de dorința lui.
în vara aceea, Radu a luat examenul de licență. După telegrama
primită, m-am străduit iute a-i pregăti o masă festivă în doi, ocazie cu
care vroiam să sărbătorim și bucuria mea. Degeaba, n-a fost în stare să
înțeleagă bogăția cu care mă blagoslovise Dumnezeu. Tot timpul cât am
stat la masă, a spus fel de fel de ironii la adresa sarcinii mele. Pe mine
însă nu mă mai atingeau, ba nici chiar tăcerea în care se cufunda alteori,
nu mă mai atingea, nu-mi mai făceam griji că luasem ca soț un om
ciudat, ce încerca a mă aduce la disperare cu uscăciunea sufletească a sa,
eu aveam în mine mica ființă, aliatul meu de nădejde, pe care-1 alintam
cu cele mai alese vorbe din lume, pe care îl iubeam cu o infinită
dragoste. Ordonându-mi astfel prioritățile, stabilisem niște reguli, să mă
ocup serios de bunul mers al sarcinii, să iau legătura cu doctorul Popa,
un chirurg foarte apreciat în oraș, lucru pe care l-am și făcut, de altfel.
— Domnule doctor, m-am adresat la prima mea vizita, am hotărât

să vă consult și eu, cum toată lumea vă consultă, toți cei cu care am
vorbit spunându-mi că sunteți singurul în măsură să mă ajutați.
- Ce probleme așa de mari puteți avea, domnișoară?
- Domnule doctor, eu am avut TBC, am și o pârdalnică de
cardiopatie ischemică, și-n plus mai sunt și însărcinată.
- Chiar că aveți probleme. în câte luni sunteți?
- în patru luni.
- O să fie greu. Aveți grijă să nu mâncați prea mult. Copilul
trebuie să fie cât o sticlă de bere, ca să poată veni ușor pe lume. Când va
fi nevoie, voi fi aici.
Zilele treceau, eu nu-mi făceam probleme cu privire la nașterea
propriu-zisă, căci aveam o încredere extraordinară în acest om. Era
suficient să pronunț numele dânsului undeva, ca toată lumea să mă
asigure că o să fie bine. Cu trei săptămâni înainte de soroc, mi-am
aprovizionat cămara cu de toate, inclusiv cu sticle de vin din cel mai bun
X și prăjituri care să se păstreze, toate pentru primirea oaspeților pe care îi
4 și vedeam, în imaginația mea, umplându-mi casa, odată cu venirea pe
7 lume a celui mai important membru al familiei mele.
/ Dar, cum socoteala din târg nu se potrivește niciodată cu cea
de-acasă, așa și cu mine. Am avut neplăcuta surpriză să mă apuce
durerile facerii, înainte de termen. Speriată, m-am ridicat iute din
așternuturi și m-am grăbit să spăl, ba chiar să și să usuc rufele, ca totul să
fie în ordine când mă voi întoarce acasă. Am luat apoi drumul către
spital, Radu fiind la serviciu. Vai, cât de speriată am fost când am aflat
de la moașa de serviciu că doctorul Popa e plecat din localitate!... Când,
spre seară, a venit și Radu, durerile mă mai lăsaseră, fapt pentru care am
fost repede părăsită. Cu durerile facerii nu-i de glumit însă. Ele au
revenit, mai violente, și m-au ținut patru zile. Norocul a fost că, între
timp, doctorul a revenit. Despre intensitatea durerilor mele nu mai spun;
o tot chemam pe mama, pe mama mea care, atunci când simțea că-i vine
sorocul să aducă pe lume o nouă ființă, dispărea ușor de acasă, aproape
pe nesimțite, îndreptându-se spre mătușa Natalia, o bătrânică pricepută
care, deși nu avea pregătirea profesională necesară, a ajutat la aducerea
pe lume a jumătate din populația satului, întorcându-se apoi înainte de
176
Memoriile Ninei Gngoraș Vie
a-i simți noi, copiii, lipsa, victorioasă și fericită, totdeauna cu un prunc in

brațe. Pe ea o strigam eu în acele clipe de suferință și-1 întrebam pe
Dumnezeu: „Unde-i? Ce-ai făcut cu ea?”. Apoi, mai mult moartă decât
vie, am dat ochii, în sfârșit, și cu doctorul Popa. Răstignită pe masa de
nașteri, sleită de puteri, am auzit:
- In sală cu ea, repede!
Am deschis gura îngăimând:
- Să nu mă adonniți! Suport orice, numai nu mă adormiri.
- Știu... Trebuie să vă spun că cezariana nici n-ar mai fi posibilă.
Nașterea este declanșată deja. Problema e că fătul nu vine cum trebuie.
S-ar putea...
- Doctore, fa ce crezi, dar salvează copilul! Mă las pe mâinile
dumitale, pe ale lui Dumnezeu.
O incizie în formă de cruce pentru a deschide calea, o intervenție
pentru a o întoarce favorabil și forcepsul a rezolvat marea mea
problemă.
- Aveți o fetiță! O fetiță frumoasă foc!
Un sentiment de nedescris m-a cuprins în toată ființa mea când
am auzit-o plângând, o fericire aparte, o fericire fără margini.
- Sper că vă veți opri aici! Sunteți conștientă că puteați muri?,
mi-a sugerat cu seriozitate.
- E cumplit să fii singur pe lume. Nu-i pot face asta fiicei mele.
Apoi, dumneavoastră sunteți aici și vă spun că nu pot găsi cuvinte
potrivite în a vă mulțumi de ajutor!
M-a mângâiat pe frunte și a plecat, asigurându-se că sunt bine în
salon, unde mi-am luat și copila. Și, chiar dacă eram frântă de oboseală
și operată, ore în șir am stat într-un cot, admirându-mi păpușa cu obrajii
roz, cu ochii mari, expresivi, de culoare bleumarin, ce căutau spre mine
ca și cum mi-ar fi mulțumit că i-am dat viață. Câtă speranță și fericire,
câte promisiuni de bucurie pentru viitor vedeam în boțul meu de om
numai eu știu! Dulce, gingașă, simțeam cum îi bate inimioara lângă a
mea și cum în mine crește o putere nebănuită și un fel de dragoste cum
nu mai simțisem nicicând. Iată că nesfârșitele mele doruri, sfielile mele
sufletești, neajunsurile și luptele mele cu viața mi se concretizaseră
într-un mare câștig, în urma aceea vie, de o frumusețe îngerească, ca un
177
semn cert al inepuizabilelor mele strădanii. Gândul m-a dus iar spre
cuvintele Sfintei Scripturi, înțelegând că adevăr grăit-a când s-a dat de
înțeles că nimic pe lume nu e zadarnic și că toate ce se întâmplă au un
timp și un rost al lor. Deși doctorul Popa lucra la Spitalul orășenesc, iar
maternitatea nu aparținea de spital, totuși mă vizita de două ori pe zi,
urmărindu-ne evoluția, indicându-mi tratament masiv. Cum se obișnuia
dintotdeauna, am încercat să-i ofer un plic cu mulți bani și nu neapărat
pentru că așa se procedează, ci în semn de recunoștință.
- N-aveți ce face cu ei?
-Mă simt datoare pentru noi două. Apoi, ne-ați salvat viața.
- Aceasta e de datoria mea.
- Poate în viitor voi mai avea nevoie de dumneavoastră. Și cum
să mai îndrăznesc, dacă acum mă refuzați?
- Faptul că dumneata și fetița sunteți bine e cea mai mare
L satisfacție a mea. De solicitat, mă puteți solicita oricând doriți, deși,

sincer vă spun, v-aș indica să nu mai încercați... Inima...
1 Acesta era doctorul Popa, fecior de țară, din împrejurimile

orașului Ocna Mureș, chirurg strălucit, cinstit, cu simțul datoriei și al
/ onoarei adânc înrădăcinat în suflet pentru toți cei care îl solicitau. Pentru
/ acest fapt, am datoria morală de a povesti ce s-a întâmplat cu el.
Dumnezeu a pus spirit în noi, știm asta, și mai știm că, în fiecare
dintre noi a pus același spirit, spirit în care există însă o tendință proprie
1
de a ne dezvolta ori înspre Bine, găsind puterea de a-1 educa către ordine
interioară și, implicit, stabilitate existențială, ori înspre Rău, așa cum au
procedat colegii doctorului Popa care se pare că n-au colaborat cu
spiritul înspre buna lui funcționalitate, ci, mai degrabă, s-au lăsat
cufundați în tenebrele subterane ale propriului sine, în care bunătatea
nu prea avea loc de răul ce zăcea acolo, transformat în ură pentru un
medic care, considerau ei, era o „piedică” în a prospera material, un
ghimpe în calea lor. Acești lacomi au făcut în așa fel, ca inimosul
chirurg doctorul Popa să fie arestat și dus la Aiud. De-ați fi văzut ce-a
: fost în ziua procesului, v-ar fi dat lacrimile. Sute și sute de oameni
curgeau ca un șuvoi pe străzile Aiudului, aduși de trenuri arhipline,
scandând în cor: „Eliberați doctorul familiilor noastre! Eliberați
178
doctorul tuturor nevoiașilor! Eliberați salvatorul soțiilor și copiilor

noștri! E nevinovat!”. Nimeni n-a ținut seama de atitudinea celor mulfi.
Ba chiar miliția a făcut câteva arestări din mulțime. Pentru eliberarea
doctorului Popa n-au manifestat numai oamenii simpli, ci chiar și
pătura intelectuală a orașului, în special profesorii universitari de la
Cluj, care au trimis memorii către forurile Ministerului Justiției din
București, subliniind necesitatea acestuia în zonă, cât și talentul său
înnăscut. Nu s-a rezolvat nimic. Dar unde n-a reușit omul a reușit
Dumnezeu, care a făcut ca un vlăstar al unui mare om din conducerea
țării să fie la un pas de moarte. Cine l-a salvat? El, doctorul Popa! El
l-a operat și, cu ajutorul lui Dumnezeu, i-a redat viața. Așa i s-au redus
din anii de detenție. Ce e lumea! Vai, vai, câtă ură, câtă lăcomie, câtă
iubire de sine!
Așa că am rămas plăcut surprinsă să-1 văd schimbat pe Radu. îi
era dragă Carmen, stăm în jurul ei cel puțin 30 minute înainte de băiță,
când goluță o așezam pe o perină mare și ne jucam cu ea. Băița în sine
era un adevărat spectacol. Vioaie, împingea cu piciorușele, gata să fugă
de la un capăt la celălalt al cădiței, sprijinită de mâinile mele. Carmen
era un copil cuminte. Nu ne făcea deloc probleme. Ba chiar mă
speriasem ca nu cumva forcepsul să fi avut impact negativ asupra ei și
atunci încercam să-i atrag atenția cu obiecte colorate sau cu ceva sonor,
să pot observa, în felul acesta, dacă vede ori aude bine. în obsesia mea,
când o vedeam cum noaptea doarme atât de liniștită, mi se părea că nu
mai respiră și atunci, repede, o luam de mânuță ori de picioruș, ca să mă
conving că trăiește. Prea mult fusese dorită și așteptată, ca să nu-mi fie
justificate gesturile. în ceea ce privește alăptarea, deși primisem
aprobarea medicului, totuși teama că aș putea-o contamina m-a
determinat să apelez la o vecină care avea și ea copil mic. In felul acesta,
ziua primea lapte proaspăt de mamă, iar noaptea lapte praf și ceai.
Toate bune și frumoase până când am început serviciul. Greu a
fost până când am stabilit cine să stea cu fetița. Astfel, uneia dintre
femeile la care am apelat nu i-a plăcut poziția apartamentului, fiind
orientat spre o pădure de brazi, alta era prea departe de locuința ei, și uite
așa, n-a vrut să rămână niciuna. Neavând încotro, am acceptat venirea
179
mamei lui Radu de la Botoșani. 0 chema Virginia. Ne-am împrietenit

repede, în săptămâna premergătoare începerii serviciului meu,
apropiindu-ne atât de mult, încât ne uneau cele mai intime lucruri.
Dorindu-mi să se simtă bine la noi pe perioada cât va sta și,
recunoscătoare pentru ajutor, i-am cumpărat un elegant palton, deși
stăteam cam prost cu finanțele, căci bunica era o cucoană frumoasă și
pedantă, Un timp a fost bine, cu toate că în sufletul meu se produsese o
oarecare transformare, cauzată de vorbele bunicii, ce se integrase atât de
mult familiei.
Fiind început de vară, o luam pe Carmen cu mine la serviciu. O
puneam în căruț, lângă geam, s-o pot supraveghea. Lucram la acte și
priveam către ea. După ce o hrăneam, în pauza de masă o dădeam în
grija mamei directorului Băncii de Stat, care stătea în aceeași clădire și
cu care stabilisem să colaborăm un timp scurt, până găsesc pe cineva.
Atunci am rămas din nou însărcinată. Hotărâtă, am decis să fiu
iar mămică. Mă gândeam că îmi voi lua din nou concediu de maternitate
\ și mă voi putea ocupa de copii. La scurt timp, am fost selectată însă
3 pentru un curs de trei luni la București, unde majoritatea participanților
y erau inspectori de bănci ori directori din toată țara. Contabilitate, analiză,
credite etc. - în asta constau cursurile. Materia în sine nu mă speria, ci
doar faptul că nu aveam cu cine o lăsa pe Carmen, ce avea aproape doi
anișori. Ca niciodată, Radu m-a îmboldit să merg, amintindu-și cum și
eu îl îndemnasem să se prezinte la examenul de licență.
- Pot renunța la cursuri, mai ales că sunt însărcinată.
- Tocmai pentru că o să aduci pe lume alt copil, nu trebuie să
renunți. Vor intra mai mulți bani în casă și ne vor fi de folos.
- Cum spui tu, Radule, tu răspunzi.
-Eu!
Așa a ajuns Carmen la Botoșani. Eu am terminat cursurile cu
foarte bine și, în loc să mă duc să-mi iau copila de la Botoșani, iată-mă
imobilizată într-un pat de spital, în Ocna Mureș, cu iminență de avort.
Din acea zi până la naștere, n-am mai părăsit patul. Eram când acasă în
pat, când în spital în pat, până am adus pe lume încă o fetiță, pe nume
Liana. Era în septembrie 1959. Nașterea a decurs normal, fără medic,
căci doctorul Popa era arestat. Pierzând foarte mult sânge, o vreme
destul de îndelungată n-am putut să mă țin pe picioare; pentru mine, care

aveam atâtea preocupări, era foarte greu. în tot acest timp, ținusem
legătura cu Carmen prin Radu, pe care-I trimiteam cât mai des cu jucării,
dulciuri, bani și hăinuțe dintre cele mai frumoase. Uneori, de dorul ei,
aveam dureri crâncene în piept. Cu gândul la viitorul fetițelor, i-am zis
lui Radu într-o seară:
- Nu mai putem rămâne în groapa asta de oraș. E nevoie să
plecăm într-un oraș cu mai multe posibilități. Trebuie să ne gândim
serios unde ne vom stabili definitiv. Iașiul, gândesc, ar fi un loc ideal.
- Iașiul e un oraș închis. Nu poți pătrunde acolo. E imposibil
deocamdată!
- Putem poposi o vreme la Roman. Gelu, fratele tău, ne-ar putea
ajuta un timp. Apoi, prin relații, poate reușim să ajungem la Iași.
Și, ca să-l determin să ia o hotărâre, îl îmboldeam cu argumente:
- Acolo ai destui prieteni, rude, colegi de facultate.
Acum, că auzisem din gura lui ceva ce semăna cu o promisiune,
am îndrăznit:
- Ar fi cazul să o luăm și pe Carmen. Mă simt mult mai bine și
nu pot de dorul ei. Mi se pare o veșnicie de când n-am mai văzut-o.
-Nu știu ce să zic...
- Radu, un adevărat tată și-ar dori-o aproape!
Am privit la ceas.
- Repede, mai sunt două ore până când vine trenul! Plecăm la
Botoșani!
M-am rugat apoi de vecina ce-o alăptase pe Carmen să vină în
apartamentul meu și să mă ajute cu Liana. Lăsând totul pregătit, iată-mă
în tren spre Botoșani. Era iarnă. Când am ajuns, Carmen se juca în
curtea bunicii. Am strigat-o. Văzându-mă, a dispărut ca o săgeată în
casă. O gheară mi-a cuprins sternul. Am simțit că nu mai pot să respir.
Cui să mă plâng?
- Lume nouă!, ne-a întâmpinat în ușă mama. Haideți, intrați!
Tocmai împodobeam pomul de Crăciun și nu voiam să vadă fetița.
- Unde este Carmen? am insistat.
I
- Las-o! Vine ea...
181
Ne-am dat jos paltoanele. Mă simțeam ca o intrusă, pur și

simplu, ca un ghimpe ce le stătea în coaste. Abia mă abțineam să nu fug.
- Mamă, am început odată ce am simțit că nu mai pot aștepta și
înghiți politica ei protocolară, noi nu putem rămâne. Liana este cu o
vecină. Apreciez că ne-ai ajutat, că ai avut bunăvoința de a face asta, dar
acum sunt bine și am venit s-o iau pe Carmen.
A privit către Radu care, liniștit, bea o cafea cu unchiul Gicu,
simțind că el nu va interveni.
- Carmen va merge cu mine. Eu trebuie să mă ocup de educația
ei. Acum o să am mai mult timp. Mă voi pensiona.
în fugă, am urcat scările spre camera fetiței. Mi-a aruncat:
- Ai face bine să nu mai vii pe aici! Nu vezi că tulburi apele? Și,
apoi, Carmen nu te vrea, ai să vezi!
Sus, în dreptul ușii, m-am oprit să-mi trag sufletul. Eram
tulburată. Am bătut în ușă. Nici un răspuns. Am întredeschis-o.
Nimeni... îngrijorată, am dat plapuma deoparte. Nu era nici acolo.
Puterile m-au lăsat. Am izbucnit în plâns. înțelesesem: se ascunsese de
mine. Cu fruntea în palme, așezată pe marginea patului, mă străduiam să
gândesc care va fi următorul pas. La un moment dat, am simțit că este
cineva în spatele meu, deși ușa nu se deschisese. Am întors capul. Dintre
faldurile draperiei, Carmen apăruse. îngerul meu cu ochii ca cicoarea mă
privea fix.
- Carmen!, am izbucnit luând-o în brațe.
Nu s-a împotrivit, dar nici nu m-a îmbrățișat.
- Fulgușorul meu de nea, chiar dacă nu mă iubești, eu tot te
iubesc, să știi!
A plecat capul. Era dezorientată, apoi mi s-a desprins din brațe, a
luat ursulețul de pluș ce i-1 trimisesem cu două săptămâni în urmă și s-a
așezat pe covor. Un soi de stânjeneală plana asupra amândurora. Era
clar, nu-mi era ușor să fiu în termeni buni cu ea. Cu ea începuse
adevărata mea viață și nu aveam de gând să mă dau bătută. Așa că m-am
lăsat, calmă, lângă ea:
- Uită-te la mine, te rog! Eu sunt mama ta, nu bunica. Eu vreau
tot ce-i mai bun pentru tine și Liana. Bunica nu ți-a spus că mai ai o
surioară?
182
- Tu vrei să mă furi!
- Cum să te fur?! Tu ești fetita mea, ești surioara Lianei... Eu
v-am dat viață, Carmen!
Am luat-o în brațe și am început să plâng, rugându-mă
Domnului să mă ajute în marea dilemă iscată în sufletul ei mic. Ușor,
și-a lăsat capul pe pieptul meu.
- Unde ai fost?
- Am fost obligată să stau la pat, ca și Liana să vină pe lume, să
nu fii singură ca mine.
- Ai venit să mă iei?
Deodată mânuțele ei mi-au cuprins gâtul.
- O să merg la Liana!
In extazul meu, de bucurie am început s-o sărut peste tot. Calmă,
s-a lăsat pradă patimii și dorului meu. Când Radu a intrat, noi eram în
brațe amândouă, iar eu îi cântam un cântec de leagăn de la noi, din
Dăncăuți, cântec cu care îi adormisem de atâtea ori pe cei mai mici ca
mine. Când l-a văzut, a sărit în brațele lui. Imediat, Radu mi-a făcut
semn să împachetez. Așa, în Ajunul Crăciunului, am părăsit casa bunicii
pe tăcute. în tren mi-a explicat:
- Am vorbit eu cu mama. Am convins-o.
Nu-mi mai păsa dacă minte ori dacă spune adevărul. în brațele
mele, adormită, o țineam strâns pe Carmen, fără putință de a mă
desprinde, parcă dorind să recuperez timpul pierdut
M-am pensionat. în luna următoare, Radu s-a transferat cu
serviciul la Roman, ajutat de fratele său, Gelu.
- Când voi găsi gazdă, o să trimit după voi, mi-a spus în gara,
sărutându-ne pe toate.
Eram fericită. Făcusem primul pas, următorul era Iașiul - orașul
tuturor posibilităților pentru viitorul fetelor. Numai că timpul trecea.
Liana ajunsese a merge în picioare, iar de la Radu nici un semn.
Trecuseră nouă luni. Aflându-i adresa de la uzină, l-am sunat:
- Dragă, dacă nu ne mai vrei, nu-i bai! Dar trimite-mi măcar
accepțiunea de divorț, să știu în ce parte s-o iau.
- N-am găsit gazdă imediat. O să vin cât pot de repede.
- Au trecut nouă luni. Cât să te mai aștept?... încă nouă?
183
- Vin săptămână viitoare.

Ce era să fac? îmi cam imaginam ce făcea Radu meu pe la
Roman. Cu toate acestea, am început să împachetez lucrurile pentru
eventualul transport. Dar, cum totdeauna am fost ghinionistă, iar m-am
îmbolnăvit. De data asta, de febră tifoidă. Mă durea insuportabil capul și
aveam 40°C. Fiind primăvară, Mureșul dezghețat s-a revărsat, făcând să
izbucnească molima. Din cauza asta, nimeni nu avea voie să părăsească
orașul decât în baza unei adeverințe de la dispensar că nu prezintă
pericol de contaminare. Cu mare greutate am obținut-o și pe aceea, dar
degeaba, Radu nu mai apărea, mie îmi era foarte rău, ajungând să storc
apa din hainele și cearșafurile de pe mine. Ca să nu contaminez fetele,
zilnic mă îmbăiam în spirt de 90°, fierbeam apa fetelor, fierbeam vasele,
tacâmurile, cearșafurile și, așa slăbită cum eram, cu febră și iritată de
atitudinea nepăsătoare a soțului, am hotărât să plec eu la el. Dumnezeu
mi-a venit din nou în ajutor. Radu a apărut, iar eu, chiar dacă eram în
situația în care eram, am pus umărul la căratul mobilei și al întregii mele
agoniseli atât la casa unde locuiam, cât și în gară, la încărcarea
vagonului de marfa. Și, chiar dacă eram doar o umbră ce reușea cu greu
a se ține pe picioare, tot eu am fost aceea care am întocmit formele de
sigilare și expediere la Roman cu forul competent, Radu neputând lipsi
mai mult de o zi de la serviciu. Cu primul accelerat, am plecat și noi —
eu, Carmen, de trei ani și jumătate, și Liana, de nouă luni.
Instalată pe strada Dumbrava Roșie, numărul 34, într-o încăpere
enormă pe care o închiriase Radu, am căzut la pat învinsă de boală. Era
în mai 1960. Speriat, cumnatul meu Gelu mi-a trimis o șaretă, ca să
merg să fac o radiografie pulmonară. Toți credeau că mi-a revenit boala
pulmonară. Eu știam însă că e febră tifoidă, apoi, sinceră să fiu, refuzam
să admit că plămânii îmi fac din nou probleme. Singură, ca întotdeauna,
am plecat spre spital, rugând-o pe Carmen să nu deschidă ușa nimănui,
zicându-i:
- Tata are cheie, iar mama vine repede să aibă grijă de micuța
Liana.
La spital, radiografia pulmonară a arătat clar că nu aveam TBC.
Am fost trimisă la secția contagioase. De cum m-a văzut, doctorul a
decis:
184
- Doamnă, dumneata ai febră tifoidă. Trebuie să te internez.

- Nu pot, domnule doctor. Fetițele mele sunt închise în casă și
nici nu mi-am luat cele necesare internării.
- Nu discut! Ești un focar de infecție. Vrei să-ți omori
copilele? Dați-mi un număr de telefon și o să rezolv eu!
Iată-mă sechestrată la pat, într-un salon improvizat, separată,
printr-un paravan, de alte bolnave de hepatită. îi mulțumeam Iui
Dumnezeu că fetele nu se contaminaseră. La contravizită, medicul
m-a informat că Radu fusese anunțat, iar la fete venise soacra mea.
M-am mai liniștit. Curând, analizele mi-au confirmat boala. De acasă
de la el, doctorul mi-a adus un tacâm de argint, pe care 1-am acceptat
de teama vreunei alte contaminări.
Din ziua în care m-am internat, nimeni nu m-a vizitat. Cu tot
tratamentul, de la 38°C febra nu scădea.
- Doamnă, ce-i cu dumneata? Vrei să-mi înghiți tot stocul de
medicamente pe salon?
- Domnule doctor, febra ce o am este din cauza grijilor ce mi
le fac pentru cei de acasă.
- Am remarcat și eu că nu v-a vizitat nimeni.
- De teama contaminării, i-am scuzat. Poate, dacă m-ați lăsa
să dau o fugă...
- Nu acum, doamnă Vicol, nu acum.
Treptat, doctorul s-a atașat de mine. Era foarte atent la ce
aveam pe noptieră și, cum eu nu aveam nimic pe ea, mi-a adus dânsul
fel de fel de fructe. La contravizită, stătea mai mult decât de obicei. Se
așeza pe pat, confesându-se uneori. Era mohorât că pierduse o viață
de om, bărbatul venind prea târziu ca să mai poată fi salvat; alteori era
vesel că reușise a salva persoane din oraș pe care eu, venită de câteva
zile, n-aveam de unde să le cunosc, chiar dacă mi le nominaliza.
Purtând nume de mucenic, cu mustața neagră, așezată deasupra gurii
frumos rânduite de Cel de Sus, cu sprâncene dese, strajă a unor
fântâni adânci, în care adesea mi se răsfrângea imaginea, doctorul
Dinu, trist din fire, omenos cu toată lumea, deseori își trecea mâna
peste fruntea mea, simțindu-mă o ființă nouă, așa cum mă simțeam
II·
cândva, când moașa satului, Natalia, mă scăpa de deochi. îmi
185
J
amintesc clar cum vorbea, vorbea, apoi deodată tăcea. Atunci,

privirile în se încrucișau speriate pe deasupra tăcerilor atât de
grăitoare. Era ca și cum ne-am fi cunoscut într-o altă viață, iar acum,
acum ne reîntâlneam după o lungă despărțire. Enigmaticii săi ochi,
negri și mari, cereau parcă sprijin, un sprijin de care era destul de
conștient că aveam și eu nevoie. Confesiunile despre propria sa viață
mi-au trezit amara deziluzie a propriei mele vieți. Involuntar, ne
plăceam reciproc, prin voia împrejurărilor. Când mi-a adus primul
buchet de flori, de teamă că va fi refiizat, s-a scuzat repede:
- Am vrut să mai lumineze spațiul acesta sumbru.
Curând, ne-am mutat într-un blocușor din centru, situat la o
răscruce de drumuri. Doctorul venea să mă consulte uneori, să-mi
prescrie vitamine, devenind treptat medicul nostru curant și prietenul
întregii familii, mai ales al fetelor cu care, seara, după contravizită,
venea doar pentru a se lăsa atras în jocul lor nevinovat, ajungând până
acolo, încât se târau pe genunchi pe covorul din sufragerie unii după
alții. Carmen și Liana îl îndrăgiseră nespus, entuziasmându-se la
vederea sa. Mă bucuram și eu de floricica pe care mi-o oferea mai tot
timpul, scoasă din buzunarul secret al hainei. Când apărea și Radu,
y târziu, beau câte un pahar cu vin amândoi, apoi pleca spre casa unde-1
I / aștepta, facându-și temele, fiica sa, pentru care angajase o bătrână

guvernantă. Când, în timpul zilei, mergeam cu fetele în grădina unei
biserici catolice părăsite, drumurile noastre se întretăiau așa, ca din
întâmplare. Pentru mine totul era nou.
1 - Lăsați-mă să vă salvez!, mi-a sugerat într-o zi, când fetele

mele împleteau liniștite coronițe din flori pe băncuța din grădina
bisericii.
- M-ați salvat o dată, domnule doctor.
j - Sunteți atât de gingașe și frumoase toate trei... Păcat de
voii...
Felul lui direct m-a pus în dificultate. Am tăcut. Șters, un
( tunet s-a făcut auzit. Părea a fi undeva la capătul lumii, suspendat pe

băierile cerului. A început să plouă. Norocul meu. N-aș fi vrut să-1
rănesc. I-am strâns fugar mâna în semn de rămas bun, pornind grăbite
spre casă. De la fereastra blocușorului nostru, am privit strada,
186
Memoriile Ninei Grigoraș Vicoj
rememorându-mi întreaga existența afectivă. înșirate, clădirile aveau

un aspect mohorât, ca și sufletul meu. Plesnite de vântul iscat din
senin ce-mi zvârlea în geam, picurii grei ai ploii, frunzele, împrăștiate
de colo până colo, păreau jucării ostenite ce plângeau sub nourii
negrii. Pricepusem aluziile. își dorea o reconciliere cu viața, fapt ce se
observa din vulnerabilitatea sa. Când a doua zi mi-a propus să-și
aducă fiica pentru a se împrieteni cu fetele mele, perspectiva m-a
speriat. Copleșită de amenințarea ce se întrezărea la orizont, m-am
sustras vizitelor sale, cu toate că această atitudine a mea îmi provoca
un sentiment de pierdere a ceva drag. Nu știam sigur de ce
acceptasem această apropiere, pentru faptul că mă facea să mă simt și
eu femeie... ori pentru faptul că voiam să-i atrag atenția lui Radu că
exist? Oricum ar fi fost, această dezertare la ce mi-ar fi folosit? Nu
simțisem pe pielea mea că sentimentele nu erau altceva decât niște
capcane ale vieții menite să ne scoată din ritmul normal al ei? Și, chiar
dacă apariția lui în viața mea îmi redase speranța că sunt vie, totuși
învățăturile mamei mele m-au scăpat de a face un gest care, posibil,
într-o zi, l-aș fi regretat amarnic. Știam cu certitudine că pe Radu nu îl
mai pot schimba, dar știam, în același timp, că mă pot schimba eu. Era
mai ușor să mă modelez pe mine, decât să lupt cu egocentrismul său.
In iarna aceea, în timp ce Radu era la serviciu, tot eu am fost
cea care am alergat, rugându-mă de toți cunoscuții, să fac rost de
lemne pentru foc, căci blocul nu avea centrală termică. Cu Liana în
brațe, cu Carmen de mână, am pornit undeva afară din oraș, unde
puteam aranja la un preț mai convenabil. Pe un frig de-ți clănțăneau
dinții în gură și pe un vânt pe măsură, strânsă Ia pieptul meu, Liana
scâncea: „Bate bântui a guliță... mami, bate bântui a guliță”.
Sosită în România în martie 1944, ani de zile nu avusesem
posibilitatea să corespondez cu cei din Dăncăuți, pentru că nu eram
sigură de urmările ce ar fi putut suporta cei de acolo. Pe atunci, a avea
rude fugite în România era echivalent cu o deportare a celorlalți, pe
motiv că, în România, dezrădăcinați! puteau fi spioni ce aveau
posibilitatea de a submina regimul instaurat. Ca urmare, chiar dacă
eram îndoliată sufletește, lipsită de orice sprijin spiritual, totuși, ca să
nu-i sacrific pe cei mici rămași cu mama, m-am abținut să le scriu.
187
Adevărat, ar fi fost mult mai ușor pentru mine să aflu, cât de cât, ceva
despre ei, oricât de puțin ar fi fost. Așa, nu-mi rămăsese decât să mă
cufiind în amintiri și să aștept ziua când Dumnezeu va hotărî, căci în
ruptul capului nu admiteam ideea să mor și să nu mai dau ochii cu ai
mei, ori cu meleagurile natale. Ziua mult dorită s-a ivit când mă
așteptam mai puțin. Eram la Roman. în ziua aceea scoteam ceva bani
pentru nevoi curente de la Casa de Economii și Consemnațiuni. La
ghișeu am auzit un bărbat că scoate și el bani să meargă acasă, în
Bălți, o localitate din Basarabia. Nu-mi venea să-mi cred urechilor.
L-am așteptat afară, cu inima strânsă, oprindu-1 imediat ce a ieșit din
C.E.C. Explicându-i în mare despre ce este vorba, l-am implorat cu
lacrimi în ochi ca, atunci când va ajunge acasă la el, să-i scrie mamei
că sunt în viață, să-i dea datele mele și adresa, ca să-mi poată face și
mie chemare să mă duc acasă, altfel nu puteam trece granița în 1960.
Vai și vai, ce fericită am fost când am primit înștiințarea, la Ocna
Mureș, să mă prezint să-mi i-au adresa respectivă! O primisem acolo,
pentru ca buletinul meu de identitate fusese schimbat prin căsătorie în
acel oraș. Cum, de când pribegisem prin țară, totdeauna mă temusem
de miliție, iată că acum aceștia s-au dovedit a fi oameni cu suflet.
Spun asta, deoarece, nespus de corecți, ei, impresionați că nu mi-am
văzut familia de aproape 20 de ani, s-au grăbit să-mi trimită
înștiințarea la Roman. Vestea m-a adus în culmea fericirii. Râdeam și
plângeam deopotrivă, dar și în culmea spaimei, căci tot felul de
gânduri negre mă obsedau... „Dacă se închide cumva granița prin
vreun decret dat de urgență? Dacă începe vreun război și nu mai pot
pleca?...” Nu mai raționam, capul meu era doar plin de grijii.
11
Era iarnă când am plecat spre Dăncăuți. Zăpada era mare,
gerul pe măsură, ajungând până la -38°C, dar, chiar uragan de ar fi
fost, tot m-aș fi dus. Am adunat toate fotografiile din casă, am
cumpărat un voluminos album, ca să-mi ajungă cât voi trăi, și, după
188
ce am cumpărat pentru fiecare, după posibilități, câte ceva, m-am

adresat lui Radu:
- Dragul meu, noi doi n-am prea vorbit și, cum bine știi, nu eu
sunt de vină pentru tăcerea dintre noi. Acum, te rog, fa un efort și-mi
înțelege nevoia imperioasă de a ajunge acasă, la casa mea, acolo unde
am primit viață, la toți ai mei, de care mă leagă firele nevăzute ale
genei!
- Ce vrei? Nu te-am oprit să te duci acolo.
- Adevărat, dar alta e problema ce mă frământă. Eu nu știu ce
voi găsi acasă... S-ar putea ca securitatea lor să pună frumușel mână
pe mine și cine știe în ce temniță să mă arunce. Cu toate astea, trebuie
să plec... Orice va fi, trebuie să plec. Poți înțelege? Am însă o mare
rugăminte: Nu mă lăsa în mâinile lor! De mă vor opri, scrie la Crucea
Roșie Internațională, să mă ceară, să mă întorc la fete. Nu le pot lua cu
mine, vezi ce-i afară, apoi sunt și prea mici.
- Du-te liniștită!
- Indiferent ce este între noi, eu sunt soția ta, Radule, mama
copiilor tăi... la bine și la rău.
Am tăcut amândoi, o vreme doar, fiecare cu temerile sale,
apoi, când să plec pe ușă, am adăugat:
- Vreau să știi că sunt iar însărcinată.
- Poate vei mai aduce pe lume un frățior fetelor noastre.
- Cu voia lui Dumnezeu, posibil să se întâmple și acest
miracol, am încheiat.
Odată spuse toate ce le aveam pe suflet, am pornit ca o vijelie
către Iași unde, negăsind cameră la hotel, am fost nevoită să mă întorc
în sala de așteptare a gării și să mai stau încă 24 de ore, până a venit
trenul spre Ungheni. La Ungheni, a trebuit să fac un alt popas de 24
de ore, ca să pot lua trenul, spre Cernăuți de data aceasta, singurul tren
care venea dinspre Odessa. Deși la Ungheni mi-am luat bilet pentru
clasa întâi vagon de dormit, totuși am stat pe culoarul vagonului, la
ușa de coborâre. Dorința de a ajunge, gândul la ce voi găsi acasă, ori
pe cine voi mai găsi dintre toți mă țineau țintuită de acea ușă de
coborâre. Biletul mi-1 luasem până la Cernăuți, căci nu știam ce
posibilități de transport voi avea spre Dăncăuți. Paltonul meu, cu care
189
plecasem în pribegie, păstrându-1 cu sfințenie, l-am îmbrăcat pentru a

fi recunoscută. Și, așa îmbrăcată, cu cât mă apropriam de pământul
locurilor natale, cu atât apăream în vârful scării vagonului, așteptând
doar, doar să fiu strigată. Speranța mea nu fusese în van. La Mămăliga
în gară, am avut parte de bucuria mult așteptată. Sora mea Maria,
scumpa mea soră, cu brațele deschise, alerga către scara vagonului
meu, strigându-mi:
-Nina! Nina! Sunt aici... Aici, Nina! Coboară!
Emoții, lacrimi de bucurie, îmbrățișări și o fericire nespusă, că
pun piciorul pe pământul sfânt al Basarabiei atât de subjugate m-au
copleșit. Am îngenuncheat, sărutând glia strămoșească, la care
sperasem atâta să revin. Toți cei din gară m-au îmbrățișat, cunoscuți și
necunoscuți, după care, cu lacrimile nezvântate, am urcat în autobuzul
ce mergea până în capătul satului. Căutând cu privirea împrejurimile,
mă simțeam într-adevăr acasă, inundată de o fericire fără seamăn. Mă
întorsesem la izvoarele vieții mele, dorindu-mi să stau iar sub
streașină casei, pe prispă, ca altădată, de vorbă cu lumea satului, cum
stătusem alături de familia mea odinioară. Vedeam că locurile la care
mă întorsesem erau schimbate, dar important pentru mine era că
mă întorsesem. Era o binecuvântare această întoarcere la vatră și
cred că toți oamenii care se întorc din peregrinările lor, la un
moment dat, acasă, simt ca mine zvâcnirea inimii în piept. Uite-mă
în capul satului, pe zăpada afânată, stând lângă Maria, care-mi
respecta tăcerea, copleșită de rumoarea vieții de odinioară, și inima
mea sfâșiată, în loc să se bucure, jelea indispusă, vinovată parcă
pentru că supraviețuisem acelor mii de oameni ce fraternizaseră în
moarte, vinovată că fugisem ca o lașă din calea ei. Nume și nume -
Gheorghe, Terentie, Nicolae, Ilie, Cozma, Florea, Badiu, Rotam,
Vlad, Mircea, Ștefan, Petre și toți unchii și nevestele lor, verii și
verișoarele mele, tata și fratele meu și alte zeci și zeci, ce fuseseră
ridicați - haotic îmi populau creierii, strigându-mă de pe ulițe,
împovărându-mi cugetul. îmi aminteam cum îi ridicaseră pe toți.
Retrăiam fiecare amănunt, toată jalea și durerea încercată de cei
rămași.
190
Am pomit ușor, căutând în dreapta și în stânga. Oameni noi la

porți; cei vechi pieriseră. Nimic nu mai era ca odinioară. în jurul
caselor, stogurile de grâu netreierate în coșare împletite din nuiele
pline de știuleți de păpușoi, ce rămâneau neconsumate de la an la an,
hambarele pline cu grâu, animalele și păsările nu mai existau. Era
pustiu. Nici urmele tufelor de flori de pe fațadele caselor nu se mai
vedeau. Nimic n-a mai rămas...
- Sunt în curțile colhozului. La noi, acum, cu greu două
familii întrețin o văcuță ori un purcel, pe care-1 folosesc în comun.
- Doamne, Mărie!
- Oamenii au ajuns să fure, ca să supraviețuiască. Nu este
noapte ca vreun gospodar să nu ia o mână de orz ori un braț de paie de
pe aria colhozului. O duc greu bieții oameni, cum, de altfel, o ducem
cu toții. Bolșevicii ne-au adus la sapă de lemn, iar satul a devenit un
colhoz menit să-i hrănească pe ruși.
Comunitatea mea, echilibrul și stabilitatea sa de odinioară se
destrămaseră. Și, totuși, eu, eu de aici, din mijlocul acestui sat, scăldat
altădată în lumina orbitoare a soarelui de vară, dintre acești țărani ce
trăiseră o dramă cât istoria, din Dăncăuți, îmi luasem toată puterea, tot
curajul, credința și speranța. Totul avusese pentru mine o semnificație
deosebită. Iată casa noastră! Cu emoție m-am strecurat în ogradă, apoi
în tindă. Cu sfială am pus mână pe clanța ușii, întrebându-mă
cutremurată de grijă: „Câți voi mai găsi?”.
încadrând ușa, pentru moment, împietriți, ne-am privit toate,
suprapunându-ne imaginea prezentă peste cea de odinioară. Ochi în
ochi, am simțit puternicul impact ce-1 avusese dezrădăcinarea noastră.
Eram și nu eram. Totul a durat o clipă doar, suficientă însă, să simt
acut ce a însemnat înstrăinarea. Trecerea uraganului bolșevic lăsase în
urmă nu numai un apocaliptic pâijol și ruine, ci și mutilați fizic. O
căutam din priviri pe mama, pe sfânta mea mamă, dar n-o găseam.
I-am recunoscut însă glasul, glasul ei cald, blând și domol:
-Nina, copila mea!
Doamne, unde era maica mea cea frumoasă, icoana care o
purtasem în suflet atâția ani în pribegia mea prin propria mea casă?
Unde era acea ființă dreaptă ca lumânarea, ce purtase cu mândrie
191
atâtea sarcini? în fața mea apăru o bătrânică încovoiată de spate, cu

fața brăzdată de cute, cu ochii stinși de atâtea lacrimi și neputință.
- Mamă! am strigat plină de jale. Măicuța mea!, și am stat așa,
prinse în universul vârtej al terorii ce ne despărțise.
Pe rând, cu dragoste, am strâns la piept pe Eufimina, pe Irina,
pe Nadejda și pe Liubova, pe care cu siguranță nu le-aș mai fi
recunoscut, de n-ar fi fost acolo, pe Tatiana, fata unchiului Terentie.
Deși nu mai aveau nimic din belșugul de odinioară, ele m-așteptau cu
bunătăți.
- Șezi!
M-am așezat, cuprinzându-le cu privirea. Eram fericită?...
Fragilă ca întotdeauna, pentru mine fericirea de atunci era fugară
întrucâtva, pentru că locul din capul mesei era gol, trupul tatălui meu,
al scumpului meu tată, de la care aflasem atâtea, se mistuise cine știe
unde, fără un mormânt, fără o cruce și pentru că, frații mei lipseau...
Mulțumindu-i Domnului ca totdeauna, într-o tăcere desăvârșită,
mâneam toate, prinse de trecut, însoțite de el, căutând fiecare dintre
noi, cu siguranță, spre viitor. Viitor... Care viitor ? Or, ce viitor ne-ar
mai fi putut aștepta, gândeam, un viitor plin de meandre sau unul cu
noi orizonturi, și constatam că, oricum va fi el, viitorul acela va pluti
mereu peste odioasele evenimente petrecute în scumpa mea
Basarabie. Deși epuizată de drum, totuși, în noaptea aceea, nimeni n-a
putut să mă convingă să adorm. Vroiam să știu tot sau măcar aproape
tot ce petrecuseră ai mei, după plecarea mea. Mi-au înțeles dorința. Pe
cuptor, pe lavița de odinioară, pe pat, fiecare și-a început spovedania,
în timp ce Eufimina aprinsese focul în vatră, să ne țină de cald până
spre dimineață, întreținându-1. Mama a fost prima ce a coborât în
neagra groapă a trecutului de după 1944. Privind țintă a început:
- în zona noastră, curând după plecarea ta, o foamete cumplită
s-a instalat, din cauza invaziei bolșevice, odată cu revenirea pe
meleaguri, căci toate recoltele au fost adunate de cotropitorii staliniști
în depozitele lor, ca și toate vitele, toate loturile de pământ au fost
acaparate, cu intenția de a ne omorî prin înfometare, în special pe
români, ca, astfel, din majoritari, să devenim minoritari.
192
Pe lângă foamete, mai bântuia și tifosul. în perioada anilor

1946-1947, familii întregi au murit, mai ales dintre cei nevoiași,
cărora, la prima invazie, bolșevicii le luaseră tot. Nu era zi de la
Dumnezeu să nu se găsească de către vecini, în căsuțele lor
sărăcăcioase, cadavre chircite de foame. Pe mulfi îi adunau chiar de
pe ulițele satului, unde, sleiți de puteri, își găseau moartea.
Cei care mai aveau ceva lucruri în casă, covoare, carpete,
perini, haine ce scăpaseră fiind ascunse de hoardele prădătoare,
mergeau spre Nord, în sate mai ferite de foamete și boli și tăceau troc,
oferindu-le avutul care constituise probabil zestrea vreunei biete fete,
în schimbul a câtorva kilograme de grâu, porumb ori fasole. Am fost
și eu. Trenurile care ne duceau erau tot timpul arhipline, mulți
călătoreau deasupra vagoanelor ori pe scări, ținându-și strâns cu
mâinile ori cu dinții bocceluța cu ce agonisiseră la schimb. Cu timpul
nu m-am mai dus, călătoriile devenind foarte riscante, oamenii
ajungând a fi lupi pentru semenii lor, gata să-1 împingă din tren pe cel
de alături, numai să ajungă în posesia bocceluței cu merinde.
A intervenit Eufimina:
- La plecare, ne lăsa chibrituri și o lumânare cu povața că, de
vom observa că cineva moare în lipsa ei, cei care ne-am mai putea
mișca să-i aprindem lumânarea. Nina, pe nimeni nu interesa soarta
noastră. Eram ai nimănui, iar scopul lor era să murim cât mai mulți.
- întorcându-mă acasă, a reluat bătrâna mea mamă, care
înfruntase atâtea primejdii, deși riscurile îi erau cunoscute, frământam
între două pietre grâul ori porumbul, pe care apoi îl adăugam la o
fiertură din rumeguș de lemn...
- Doamne!..., am exclamat înțelegând grozăvia clipelor de
atunci.
-... de orice, Nina, mâncare să se numească... de rădăcini, de
coajă de copac... Trebuia să le umplu burta cu ceva copiilor, să nu li
se lipească mațele de atâtea lipsuri. Când toate rezervele s-au sfârșit,
am găsit o altă soluție. La Zarojani, știi că funcționa o fabrică de
zahăr? Ei bine, chiar dacă era la 30 de km de Dăncăuți, pe drumul ce
duce de la Hotin la Cernăuți, sătenii noștri, în grupuri, în sezonul de
toamnă, luau găleți după ei și, parcurgând tară a cârti cei 30 de km la
193
dus și 30 km la întors, încărcau dintr-o groapă borhotul aruncat în

procesul de fabricație, cu câte o găleată, după care, reveneau cu acei
tăiței negri intrați în putrefacție, cu miros respingător, pe care
bolșevicii îi utilizau la hrana vitelor.
Nadejda a luat și ea cuvântul:
- Eu am fost cea care am luat cu mama drumul aprovizionării.
Groapa în care era depozitat borhotul era adâncă și enormă, iar
oamenii stăteau la rând. Nu aveam voie să luăm mai mult decât o
găleată de borhot pe cap de om, deoarece trebuia neapărat să ne
ajungă la fiecare. Eu, fiind cea mai slabă, oamenii mă puneau în
găleată, mă slobozeau până în adâncul gropii, unde umpleam gălețile
tuturor, apoi mă ridicau și porneam cu toții spre casă. După două-trei
zile ne duceam iar.
Aș fi vrut să o întrerup, s-o întreb multe alte lucruri, dar nu
mai aveam energia necesară. Mă simțeam doar împinsă în lumea lor
de nevoi, dureri și spaime pentru următoarea zi, prin fața ochilor
perindându-mi-se disperarea lor de a supraviețui, amintindu-mi de
propria-mi disperare, tot pentru supraviețuire. „Urgisită națiune!”, îmi
ziceam, constatând totuși că, deși viața lor de atunci păruse a nu mai
avea conținut, totuși ei, indiferent de ce pătimeau, n-o consideraseră
inutilă. Era clar pentru cine ar fi avut ochi să vadă că poporului meu îi
era dat de Dumnezeu să sfideze dificultățile, acesta fiind însuși felul
lui de a supraviețui.
- După tot ce întâmpinam, nu mai știam nici pe cine să jelesc:
pe cel dispărut, pe cei deportați, căci Irina și Maria fuseseră deportate
și ele într-un lagăr de tăiat lemne, pe tine, de care nu mai știam nimic,
pe Visarion, pe care-1 trimisesem să muncească la stăpân pentru o
strachină de mâncare, deși avea numai zece ani, ori pe cei ce-mi erau
în grijă, reluase mama. într-o seară, la cină, stăpânul îl întreabă pe
Visarion: „Ai adăpat caii?” „Nu, am uitat, a răspuns el speriat.”
„Scoală-te de la masă și du-te de adapă caii! Și altă dată să nu
îndrăznești să vii la cină înainte de a-ți termina toate obligațiile!”
-Visarion, slugă?... Un copil!
- Da, Visarion... Ara, adăpa caii, curăța grajdurile și toate doar
pentru o cină.
194
1
Memoriile Ninei Grigoraș Vice
- Și școala?
- Visarion a terminat zece clase, a început Liubova, timp în
care, la școală, erau tot timpul ispitiți despre ce se întâmplă ori ce se
vorbește în familie, după care, la scurt timp, venea pedeapsa pentru
părinți. Apoi, a încercat să urmeze studiile la Cernăuți, însă acces la
aceste școli aveau numai copiii politicienilor, considerați cu origine
sănătoasă, iar ceilalți... ceilalți trebuiau să obțină o adeverință de la
organele locale, pentru a putea continua. Fiind foarte dotat la științele
exacte, când a terminat liceul, s-a prezentat la Universitatea din
Cernăuți. Visul său era să ajungă inginer.
-Și?
- Ani la rând, pentru că n-a avut acea blestemată de recoman
dare care deschidea ușile ferecate pentru cei persecutați politic, a fost
picat. După ce mulți ajunseseră ingineri pe baza lucrărilor de admitere
în facultate ajutați de Visarion, în sfârșit, a intrat în posesia neprețuitei
recomandări, a fost și el admis. Acum e stabilit la mii de kilometri de
Dăncăuțiul nostru, într-un oraș dincolo de Urali, Iskarola. Când ți-am
trimis vești ție, i-am scris și lui că trăiești și că vei veni pe acasă, însă,
cum e o zonă atât de nordică, cu furtuni și viscole, probabil avioanele ț
nu pot circula, nici el, ca și Grigore, neputând veni.
- Ce face acolo?
- A fost repartizat ca inginer. Și-a întemeiat și o familie, a
continuat istovită de aduceri-aminte atât de dureroase. Câte ți-am zis,
se petreceau în sat, vis-â-vis de hambarele pline cu grâne, pe care le
luau bolșevicii. Acolo, la câțiva zeci de metri, se afla pâinea noastră
cea de toate zilele, dobândită cu sudoarea și truda noastră.
- Și voi?, am izbucnit indignată.
— Totul era păzit cu strășnicie de paznici. Cineva a încercat
odată să fure, dar a fost prins și decapitat fără nici o judecată. Să ne fie
învățătură de minte, ziceau rânjind satisfacuți, văzând groaza din noi
la asemenea atitudini.
- în nesimțirea lor, paraziții de paznici, în nopțile geroase de
iarnă, aveau neobrăzarea să vină în casa noastră să se încălzească,
izbucnise Eufimina, ce tăcuse adâncită în presupuneri. Nu le era
195
suficient că ne lipsiseră de ultimul bob de porumb, măturându-ne

podul, o mai obligau pe mama să suporte și spioni în casă.
- Ce era să fac?, a suspinat biata mea mamă. Rău a fost când a
venit președinta Consiliului sătesc să-mi spună că Irina mea a evadat
din lagăr, avertizându-mă că, în cazul în care nu se va preda, toți
tinerii dăncăuțeni, cu mic, cu mare, vor fi deportați.
Irina s-a adăpostit după un drum greu și plin de pericole la o
mătușă în satul Anadoli, sat pe malul Nistrului. Auzind mama de
amenințare, neputând suporta gândul că alți tineri din sat ar putea
suferi din cauza ei, a obligat-o să se întoarcă în lagăr. Lucru pe care
l-a făcut.
Oftând din greu, Maria începu a țese firul atrocităților
staliniste.
- Ții minte, Nina, când bărbatul meu și al Irinei au pornit
voluntari pe front, pentru a pune umărul la eliberarea celor din
Basarabia și Nordul Bucovinei?
-Țin.
- Erai încă aici când am primit necruțătoarele vești că sunt
căzuți prizonierii rușilor. La Stalingrad, ruși care, pentru a-i face să-și
ispășească vina că au avut curaj să lupte împotriva lor, i-au înrolat în
batalioane de luptă în prima linie, acum împotriva Germaniei
hitleriste, alături de care luptaseră. Ei bine, ce nu mai știi este că soțul
meu, întors acasă, a murit repede, căci avea o boală grea, un TBC pe
care nu aveam mijloacele necesare să-1 vindec, iar soțul Irinei, ajuns
până la Berlin, a dispărut fără a lăsa vreo urmă, rămânând văduve să
ne creștem copiii.
... Deodată, ne-au ridicat și pe noi. Am fost duse în vagoane
închise, ca pe animale, dându-ni-se doar apă la 24 de ore, vagoane cu
câte 150 de oameni în fiecare, poate chiar mai mult. Era o zăpușeală
de nedescris, deși noi mergeam spre nesfârșitele zăpezi ale Siberiei.
Când am ajuns și am coborât din vagoane, sub cerul alb ce se aplecase
peste pământ, sudoarea înghețase pe noi. Erau -50° C. înghesuite în
barăci, cu o hrană mizerabilă, cu păduchii mișunând pe noi, tăiam
i lemne în pădure, sub mugetul viscolului ce prăvălea asupra noastră
iji !
furia lui, mușcându-ne de obraji iară milă. Deseori poalele rochiilor ce
B
i
196
1
le purtam, udându-se, deveneau stilete ascuțite, la acea temperatură,

ce ne zdreleau pulpele și gleznele, iar sângele nu mai avea timp să
curgă, deoarece îngheța pe ele. E minunat să te gândești copil, cum
luneca spre noi Moș Crăciun, cu sania trasă de reni dintre munții de
zăpadă, dar este inimaginabil să reziști în acel loc singuratic, într-o așa
atmosferă, noi care plecaserăm de la o climă mult mai blândă. Pe
bărbații veniți cu noi îi separaseră, torturându-i și înfometându-i, ca să
moară. Ca să rezistăm la acea temperatură, ne ungeam cu seu pe față,
știind că nu ne vor îngheța obrajii ori nasul, riscând să avem răni
grave, pe care n-am fi avut cu ce să le tratăm.
- Atunci eu, bolnavă rău, m-am hotărât că dacă scap cu viață
fug din lagăr, spune Irina. Sora Maria n-a vrut să vină, rostește tristă
Irina, dar am găsit o nebună ca mine. Greu, cu multe cazne, prin
pustietățile nesfârșite ale zăpezilor prin care abia ne puteam mișca, am
ajuns la Anadol pe Nistru, și acolo aș fi rămas o vreme doar, numai că
m-am pomenit cu mama.
- Am luat satele la rând, pe cele din partea noastră de Nistru,
și atâta m-am văitat pe la porți, până când, facându-li-se milă de mine
și de spaima mea, oamenii - lucru rar la noi! - mi-au scos-o de unde
era ascunsă. N-am putut răbda să-i am pe conștiință pe copiii satului.
Am rugat-o să mă ierte, dar numai să se predea, a intervenit, ca o
necesitate, mama mea dragă.
- Te-am iertat, mamă! Am înțeles gravitatea situației de
atunci. Și uite așa, Nina, am ajuns iar în lagăr, alergată 40 de km până
la poarta lui, ca pedeapsă aspră a dezertării mele, sub rânjetele
asupritorului. Doamne, câtă ură strângeam în suflet pentru bolșevici, o
ură venită din alt veac, din alte zile de suferințe, o ură neagră, ca
sufletele otrepelor, ce le-aș fi spulberat de pe fața pământului dacă aș
fi avut o putere uriașă, o ură ce-mi zdruncina sănătatea.
- Și, ca și cum nu aveam destule necazuri, ne-au mai căzut pe
cap și dezertori din armata lor. Acești trântori blestemați se adunau în
cete și loveau din loc în loc gospodăriile oamenilor, reluă Nadejda.
Noi, de cum îi observam sub geana pădurii, lăsam cu toții casele
deschise, ca să nu aibă motiv de furie, să poată lua ce se mai găsea și,
197
la adăpostul întunericului, stăteam ca ciorchinii prin copaci, înghețate

de groază, până plecau, bucuroase că am scăpat cu viață.
Tatiana, care ascultase răbdătoare, începu a se destăinui:
- Eu cu Vasile, cu Alecu, cu mama și tata Terentie am fost
ridicați tot noaptea, de oamenii în negru însoțiți de un om din sat, de
un trădător... poveste tristă și aceasta.
.. .Am tăcut toate, timp îndelungat, gândind câte poate îndura
un om pe pământ, pentru o fărâmă de liniște.
- Adevărat, tare cumplit a fost până a murit călăul de Stalin,
sparse mama tăcerea. După ce a pierit, viața ni s-a mai îndulcit puțin,
iar groaza impusă s-a mai subțiat. Apoi, au venit și surorile tale din
lagăre și suferința inimii mele s-a mai potolit. Am aflat, de asemenea,
ca Grigore trăiește și că tu ești la școală.
- Ți-a scris „mătușa Florica”? am întrebat eu.
- Da, dar imediat, după o lună a venit o altă veste, că muriseși
bolnavă, pe undeva, pe la Bistrița. Te-am jelit toate, ți-am oficiat
slujba de înmormântare, ți-am făcut pomeni, iar când în neamul
nostru s-a născut prima nepoată, i-am pus numele tău.
Comunicate, vorbele lor prinseseră contur în inima mea. Eu ce
să le fi spus, ce câștigam trâmbițându-mi chinul ce mă măcinase și pe
mine în pribegie? Ascunzându-le necazurile prin care trecusem,
gândeam că le ocrotesc de alte dureri. Și așa n-ar fi fost drept să mă
vait, în comparație cu viața aspră ce o duseseră ele. Am însăilat o
viață, ocrotită de oameni normali, arătând interes pentru familia mea
actuală, prezentându-le fotografiile cu noi toți. Înainte de ultimul
cântat al cocoșului, le-am spus:
- Mamă, dragele mele surori, ce a fost greu a trecut! Ne-am
regăsit și vom putea, împreună, să trecem mai ușor peste tot. Trebuie
să vină și timpuri bune. Eu sper în asta pentru că mata, mamă, ne-ai
învățat că speranța e un lucru ce te ține în viață, adică un lucru bun;
or, un lucru bun nu moare niciodată.
- Adevăr grăit-ai, fata mea. Acum să deschidem ochii pentru
un ceas, două.
Eliberată de emoția primei reîntâlniri, a doua zi de dimineață,
casa noastră a fost asaltată de aproape tot satul, oameni dragi mie,
198
Memoriile Niiiei Grigoraș Vicol
care-mi populaseră mintea pe unde umblasem. Veneau la mine ca la o

minune, mai ales că mama îmi făcuse și pomeni. Un sentiment al
recunoștinței îmi inundase inima mea fragilă. Readaptându-mă
atmosferei din copilărie, am cântat împreună cântece de odinioară, ce
ne aduceau lacrimi în ochi. Printre ei erau și doi foști colegi de școală
primară.
Primul lucru pe care l-am făcut în următoarea zi, prima
duminică de după revenirea mea acasă, a fost să mă duc la biserică.
Coristele, care cântau rusește, recunoscându-mă, mi-au făcut semn să
mă duc în cafas, adică pe podiumul unde era corul bisericesc din care,
cu aproape 20 ani în urmă, făcusem și eu parte. Alăturându-mă lor,
IAȘII
am început să cânt cu glas tare, în loc de „Gospodi, pomilui”,
„Doamne, miluiește”. Deodată, la fel de spontan și firesc, slujba a
^^gC U -
continuat în românește. De acolo, de sus, îi priveam cu dragoste de
soră pe toți credincioșii care, la rândul lor, mă priveau primindu-mă în
ale lor suflete mari, în care putuse încăpea atâta zbucium.
Strecurându-mă încet, până la strana care era situată pe o oarecare
B.C.U..Mz
înălțime, am apărut în mijlocul sătenilor. Toată lumea, văzându-mă,
parcă a fost electrizată. S-a produs un miracol. Un murmur surd a
cuprins masa de credincioși. Fiecare șoptea: „Asta-i Nina! Asta-i
Nina! A venit Nina!”. „Da, mă gândeam eu, deși îmi venea să strig
fericită: «Da, eu sunt! A venit Nina!»”, cea pentru care se făcuseră
prohod și multe pomeniri în urma zvonurilor că am murit, zvonuri
lansate de persoane fără frica lui Dumnezeu, cărora nu le-a fost milă
de mama mea atât de îndurerată.
Timpul se scurgea cu rapiditate. Ziua plecării se apropia
amenințătoare. Doamne, cât aș fi dorit să nu fiu obligată să plec, să-i
părăsesc din nou!... Mama mă înconjura cu toată dragostea ce se
strânsese în inima ei din toți anii cât am fost departe. Totuși simțeam
că are o piatră pe inimă, de care ținea cu tot dinadinsul să scape, să
alunge orice suspiciune. Stingheră, plină de teamă, într-o zi mi-a spus:
- Te rog să mă ierți, dar vreau să te întreb: ai două fetițe... da...
Dar sigur ai și un soț?
199
- Desigur, scumpa mea măicuță, am și soț, care este tatăl

copiilor noștri. Măicuța mea dragă și scumpă, cum ți-ai putut închipui
că aș fi trecut peste educația cu care am plecat de acasă?
Toată ființa mamei s-a schimbat deodată, a devenit mult mai
tânăra, plină de fericire, lacrimi de bucurie se rostogoleau pe obrajii
care căpătaseră și strălucire. Revenindu-și încet în fire îmi spune:
- Fata mea, te rog din toată inima vino iar acasă, la următoarea
vizită, împreună cu soțul tău Radu și cu fetele, ca să vadă tot satul ce
familie ai! Aici, unii, de nemernici, au răspândit despre tine tot felul
de minciuni.
înainte de plecare, mama m-a binecuvântat și m-a rugat din
toată inima:
- Nina, văd că ești foarte nervoasă. Probabil că și cu soțul ești
dură. Fă în așa fel, ca Radu să simtă că ai fost la mama acasă, care te-a
povățuit să-ți schimbi atitudinea față de el și față de copii!
Mama avea dreptate. Mă gândesc acum ce bine ar fi dacă toate
mamele ar proceda la fel ca mama mea, ajutând ca toate familiile să
fie normale, dacă unele lipsuri fizice sau alte condiții de orice natură
s-ar compensa printr-o atitudine plină de tandrețe, dragoste față de toți
membrii familiei.
La următoarele noastre vizite, când intram în biserică, cum
apăream, corul dădea răspunsurile în limba română, iar preotul din
i
altar continua slujba în românește. Ba, mai mult, în semn de cinstire,
Radu era invitat alături de câțiva fruntași ai satului în fața
credincioșilor și, conform obiceiurilor, i se înmâna câte o lumânare
din ceară mare și groasă, care rămânea aprinsă pe toată durata
liturghiei.
Pe timpul acela nu aveam voie să stau decât în sat și nici să-i
depășesc hotarul, iar vizita nu putea dura mai mult de 30 zile. Din
cauza emoțiilor puternice, a trăirilor intense la gândul că mă despart
de ai mei și cine știe ce s-ar mai putea întâmpla, iar noi nu vom mai
izbuti a ne revedea, atunci, la prima vizită, am suferit un avort
spontan, care a îngrijorat toată familia, întrucât cele 30 de zile
expiraseră, iar cu autoritățile nu puteai sta la discuții. Astfel că, deși
posedam adeverință de la medic că 7 zile nu sunt transportabilă,
200
neprimind înțelegere, am fost nevoită să revin la Roman, lăsându-i pe

ai mei cu sufletul zdrobit de griji pentru viața mea.
La punctul de graniță de la Ungheni, am întâlnit un basarabean
ce mergea în vizită la un frate de-al său la Bacău. întregul său bagaj
consta într-o sticlă de apă și o pâine învelită într-un șervet alb, pâine
care, cu siguranță, nu i-ar fi ajuns până la destinație. I-am oferit un
bilet de clasa întâi până la Bacău, numai să vină cu mine în
compartiment, să-mi povestească ce a pătimit el după 1940, lucru ce
i-a făcut o deosebită plăcere, căci, oricât ar părea de curios, sunt
oameni care, atunci când povestesc, atunci când își descarcă sufletul,
se simt mult mai ușurați. Așa și basarabeanul meu.
- Sunt învățător. De loc sunt din Corcești, și-mi zice Ciuruc, a
început domol, odată ce trenul a pornit. Dar nu te uita la numele de
familie, pentru că eu mi-s român din tată în fiu. Prin părțile acestea am
ajuns fugind de prigoană. 22 de eșaloane au deportat din satul meu și
din împrejurimi, ajungând în lagărul din Sverdlovsk. Puteam fi printre
ei. în sat au rămas copiii mici de tot, femeile și bătrânii bolnavi. Am |
muncit o vreme pentru o cină seara, și aceea insuficientă, dar măcar \
nu eram cu arma la tâmplă tot timpul. Cât am fost slugă, am învățat
rusește. M-au pus învățător. Când am depistat că pot fi deschis cu
elevii mei, pe ascuns, le vorbeam în românește. Niciunul nu m-a
trădat. Erau bucuroși să poată vorbi limba ce-o vorbiseră neam de
neamul lor.
După 1953, a revenit din lagăr Ilie, cumnatul meu. Spunea că,
odată ajunși în lagăr, locul acela, în câteva minute, a ajuns ca în
palmă, așa foame le era. Vrăbii, șobolani, coji de mesteacăn au
dispărut ca prin farmec. Fiind trimis odată să aducă cartofi degerați
împreună cu alți câțiva deportați, spunea el că toți și-ar fi umplut
buzunarele, pentru a mai da și altora posibilitatea să se hrănească.
Depistați, au fost lăsați să înghețe bocnă. Unii au murit, iar alții și-au
pierdut cunoștința. Celor morți le-au scos încălțămintea cu came cu
tot.
- Omule, te temi de Dumnezeu? a întrebat pe cel care făcea o
așa faptă oribilă.
- De ce? Mâine pot păți și eu la fel... Cine știe?...
f
I
201
La Sverdlovsk se murea zilnic, dar oamenilor nu le părea rău,

în situația lor viața fiindu-le o pedeapsă. După un timp, au fost luați și
duși câteva sute dintre ei la Baraganda, apoi la Novosibirsk.
Bolșevicilor nu le plăcea să-i țină mult timp într-un loc, ca să nu se
împrietenească între ei sau chiar cu câte un supraveghetor ce i-ar fi
putut ajuta să fugă. Novosibirsk era centrul Siberiei. Ilie lucra la 15
km de Novosibirsk. Muncea la câmp. Semănau în mai, când începea
primăvara, mai ales grâu, și recoltau în august. Vara era scurtă. Când
scoteau cartofii, prin octombrie, era deja o temperatură de -40°C.
Localnicii se uitau urât la toți și îi dușmăneau, pentru că îi considerau
dușmanii poporului sovietic. S-au găsit însă și câțiva care, revoltați
împotriva guvernului sovietic, îl înjurau pe Stalin, pe cel care-i
chemase la luptă, promițându-le îndeplinirea oricăror dorințe, de vor
ieși învingători și, când colo, îi aduseseră cu domiciliul forțat, cu
familii cu tot, în Siberia.
Cumnatul a dat Dumnezeu de a venit, dar sute și mii au rămas
pe acolo, mi-a zis, să-și doarmă somnul de veci, datorită
constrângerilor fizice, psihologice și politice cu care și-au executat
puterea și stabilitatea pe pământul nostru acești împilatori.
- Ce este mai rău, am intervenit pătrunsă de amărăciune, este
că nimeni n-a protestat și nu protestează împotriva criminalilor.
- Așa este. Curajul ce ar fi trebuit să-1 moștenim din neam în
neam s-a stins, a decedat, se pare, odată cu mortii noștri. Nimic nu
ne-a mai rămas.
- Ba ne-a rămas totuși ceva și, când spun asta, l-am întrerupt
fără să ezit, mă refer la sistemul politic, a cărui funcționalitate o să
ducă spre un regim dictatorial. O să vezi! Rușii nu stau cu mână în
sân. Rău va fi de cei de prin părțile acestea, căci vom muri cu zile de
munca epuizantă la colhozuri. Nu cred că voi mai apuca să văd că ne
vom mai recăpăta vreodată libertatea.
Deși gândeam ca el, n-am vrut să-1 las să plece cu îndoiala în
suflet, am continuat:
- Bre, omule, vreau să te întreb unele lucruri, dar să-mi
răspunzi cinstit. Dumneata crezi că drumul fiecăruia dintre noi către
moarte comun ne este tuturor?
202
- Cred.
- Alcătuirea fizică și trăirile noastre, bune ori amare, comune
ni-s?
-Ni-s.
- Dorința mea și a ta și a altora ca noi, de întoarcere la vatra
strămoșească, la libertate, comune ne sunt?
- Ne sunt.
- Pământul acesta pe care toți viețuim, comun ne este?
-Ne este.
- Țara asta dezmembrată comună ne-a fost?
- Ne-a fost.
- Păi vezi, Ciuruc! Dacă recunoști și tu că ni-s comune toate,
cu siguranță comună ne va fi, într-o zi, și libertatea. Dumnezeu nu
doarme, Ciuriuc. El ne mai dă un răgaz...
- E bine că mai sunt și oameni încrezători ca dumneata. Eu
nu-s... A! Poate doar dacă Dumnezeu ne va face să strălucim ca
sfinții, atunci da, atunci cred și eu. Atunci, speriați, poate și cei de la
guvernare să ne priceapă nevoia noastră de a fi liberi și de a avea o
Românie Mare, în care plozii noștri să poată respira o binemeritata
liniște și pace.
- Tu ai dreptate, Ciuruc. Cu siguranță azi sunt orbi cei ce au
puterea, dar trebuie să existe o zi, trebuie Ciuruc. Dumnezeu nu ne
lasă de izbeliște, să știi. Se va sătura și El să tot vadă cum omul
năpăstuiește pe om.
în mersul trenului ce înainta ca o fregată pe un ocean alb, l-am
invitat:
- Hai, vino mai aproape să mâncăm ceva și lasă bucata ta de
pâine, o poți mânca și mâine!
I-am povestit, la întoarcere, o noapte întreagă, lui Radu,

întreaga tragedie a românilor noștri deportați și nu numai, oferindu-i
203
un subiect de meditație. Nu știu ce a înțeles din toate cele spuse, știu

doar că eu îmi potolisem dorul cât de cât de locurile natale, dar și de
ai mei. Adevărat, îmi mai rămăsese un locșor gol, fiindcă lipsiseră
frații, Grigore și Visarion, însă trăgeam nădejde că-i voi vedea curând.
Important era că-i știam vii.
Acum venise vremea să mă întorc cu fața spre prezent, spre
educația fetelor. Carmen avea deja opt anișori, iar Liana cinci și
câteva luni. Zilnic ieșeam în oraș, la Mitropolie, în parc, băteam
mingea, dar le cumpăram și discuri cu fel de fel de povești și muzică
de toate genurile. Seara, înainte de culcare, ascultam povești, iar
după-amiezile, muzică clasică mai ales, muzică pe care am observat
că o preferau celor ritmice. Alteori, le cântam eu însămi cântece de
leagăn ori doine din Basarabia. în sufletele lor mici se ivea un potop
de emoții. Zi de zi căutam un drum pentru ele și o punte între noi.
Plăcut impresionate erau fetele mele de participările la sfintele
sărbători ale Crăciunului, Paștelui, ca și de sfânta împărtășanie,
împărțeam timpul în așa fel, încât să facem de toate.
- Lipsești fetele de copilărie..., le impui o viață cum ți-ar fi
plăcut ție, zicea Radu.
- Ce tot spui acolo? Habar nu ai ce facem noi! Dragă, află că
eu sar coarda cu ele, bat mingea, le duc la patinoar, la cofetărie, în
parc, la biserică și găsesc timp și pentru muzică.
- Crezi că fetele tale sunt genii?
-Nu cred. Dar știu că le place muzica.
- Da, dar să urmeze Medicina ar fi altceva. Ar putea câștiga
bani buni ca ginecologi...
- Dragă, eu nu urmăresc câștiguri materiale. Eu le doresc să
fie fericite. Or, să cânți consider că e, într-adevăr, o mare fericire.
-Am văzut...
- Nu, Radule, eu nu am de gând să te contrazic. Nu, vreau
doar să clarificăm un lucru: Carmen și Liana vor deveni pianiste.
-Nici n-au mers la școală și tu le faci pianiste...
- E o problemă de timp, ai să vezi. Dacă le-ai iubi, ai face un
efort și ai putea obține pianul lui unchiul Aurel.
204
- Asta-i impresia ta, că nu le-aș iubi... Vreau însă o viață cu

bani mulți, să aibă ce cheltui, și nu cu vise. Nina, iasă fetele cu
picioarele pe pământ!
- Bine, dacă tot nu vrei să mă ajuți, atunci o să pun la bătaie
toate economiile mele. Chiar azi am văzut un anunț în ziar.
Fără a mai spune un cuvânt, m-a lăsat în camera de zi, ieșind
bombănind. N-am mai stat pe gânduri. în săptămână ce a urmat,
mi-am scos de la CEC toate economiile și am plecat la Dagâța, unde
indica anunțul din ziar, am plătit pianina care fusese a unui om foarte
bogat din localitate, și, după ce i-am scos clapele cu ciocănele cu tot,
nu înainte de a le numerota ordinea, am urcat-o într-un vagon în gara
Buhăiești. Ghinionul a fost că o ploaie torențială mi-a udat-o și, ca și
cum n-ar fi fost de ajuns, din vagonul ce o transporta s-a depus pe
toată suprafața ei un fel de crustă din praful de ciment existent în
vagon. Clapele, cu ciocănele cu tot, le-am pus într-un sac pe care l-am
luat cu mine, salvându-le de ploaie.
Ce s-a mai amuzat Radu văzând în ce hal a ajuns acasă
instrumentul meu atât de dorit! Cu o deosebită răbdare și dragoste, am
curățat-o și am lustruit-o, încât ajunsese a fi ca nouă. Apoi m-am
apucat să cumpăr cărți despre muzică și viețile unor muzicieni. După
ce fetele adormeau și toate treburile mi le terminam, citeam fără
oprire, citeam mereu și, cu cât mă afundam în lumea trecută a acelor
compozitori și instrumentiști, cu atât îmi dădeam seama că pianul e un
instrument foarte greu, la care trebuie să muncești enorm. Puțin
începusem să mă tem. „Vor fi ele în stare să le pășească măcar pe
urme unor așa oameni de seamă?” mă întrebam, vazându-le și cam
plăpânde. Cu toată îndoiala, am continuat totuși să le ofer lumea atât
de misterioasă a sunetelor, descoperind împreună cu ele muzica lui
Ciprian Porumbescu, Enescu, Chopin. Și, în mijlocul acestei lumi noi,
necunoscute nici mie, o lume presărată cu atâta puritate și pasiune
interioară, s-a născut o nestăvilită dorință a fetelor de a păși pe scenă,
de a-și pune mintea și inima în slujba auditoriului, spre înseninarea
cugetelor, pentru relaxarea spiritelor. Nu se mai săturau să asculte
discurile cumpărate, iar de se întâmpla să fiu la piață ori prinsă în vreo
activitate obștească, îl rugau pe Radu să le pună muzică la pick-up, și
205
E-NTORC BASARABENII ACASĂ
atât insistau, că acesta, neavând încotro, le îndeplinea cerința. Țin să

subliniez că, indiferent ce era între noi, părinții, ne feream de a ști și
ele. Pentru munca titanică la care aveam de gând să le înham, le
trebuia cu siguranță un climat familial cald, de bună înțelegere,
dragoste și bunăvoință. Și, cum în copilărie cântasem puțin la mai
multe instrumente pe care le cumpărase tata pentru noi, mă alăturam
lor, interpretând mici fragmente din ce-mi mai aminteam. Aplauzele
lor și încântarea ce le-o citeam în ochi mă determinau să le strivesc
aproape cu îmbrățișările... Doamne, fericite mai eram! O fericire
numai a noastră, o fericire ce nu ne-o putea lua nimeni.
înainte de a merge Carmen la școală, am rugat-o pe mama
Virgina, soacra mea, să stea cu fetele, să mai pot merge la Dăncăuți.
îmi era teamă, o permanentă teamă ca nu cumva guvernul, împănat cu
doctrinele rusești, să pună vreo interdicție. Deși bolnavă cu inima,
soacra mea a putut totuși veni.
De cum a intrat pe ușă, la întoarcerea mea în țară, am
exclamat:
- Cu greu am părăsit casa în noaptea aceea. în tren, mi-am
propus să nu mai plec niciodată, nicăieri, fără copilele mele și să nu
mai apelez la așa un ajutor! după care am plecat iar acasă.
La Dăncăuți ne-am reîntâlnit în aceeași formulă. Nici de data
aceasta frații mei n-au putut veni.
Am coborât la Cernăuți. Nu știam cum fusese înainte de 1940,
căci aveam 14-15 ani când, nevoită, mi-am părăsit satul, dar cred că
fusese mult mai dichisit. Cel mai mult au avut de suferit lăcașurile
sfinte. Am avut ocazia să văd biserici transformate în depozite de
ciment ori de produse agricole. însăși Catedrala din mijlocul orașului
devenise o ruină la exterior, iar când am pășit în interior m-am
cutremurat... Nici urmă de frescă, nici măcar o icoană, doar pereții
rași și apoi văruiți în alb. Erau însă depozitate acolo legume și fructe.
Alte biserici aveau lacăte pe uși.
Și la Hotin am văzut biserica din apropierea Cetății, cu
geamurile sparte, cu sfinții împușcați în cap și ochi, desfigurați pur și
simplu, iar pereții și tavanul afbmați, căci, spunea o bătrână de la
intrarea în biserică, bolșevicii dăduseră foc locului sfânt pe care,
206
ulterior, l-au transformat în grajd pentru cai. Era strigător la cer.

Sărmanii oameni, nemaiavând biserici, am aflat că îl căutau pe
Dumnezeu la fel de fel de secte, în special la baptiștii ce erau sprijiniți
de S.U.A. Mergeau acolo nu pentru a se îndrepta spre altă confesiune,
ci voiau să intre în Casa Domnului, acolo unde găseau o ușă
întredeschisă spre Dumnezeu, o ușă iară zăvoare, fără lacăte. Aveau
nevoie de credință ca să poată suporta jugul bolșevic, să poată merge
mai departe.
Mi-a povestit mama că și biserica satului nostru fusese închisă
până înainte cu ceva vreme de a reveni eu în sat. Timp de aproape 19
ani, dăncăuțenii tânjiseră a intra în Casa Domnului, ba chiar avuseseră
curajul, mai ales după moartea lui Stalin, să facă demersuri la
Moscova pentru ca biserica să se redeschidă. Și, uite așa, după atâția
ani, reușiseră.
Cât am stat acasă, oamenii, auzind că locuiesc la Iași, veneau
din toate părțile în curtea noastră, cu rugămintea să intervin la
Mitropolia din Iași, la Patriarhia din București, să scriu puterilor din
Vest, ba chiar să rog guvernul S.U.A. să facă presiuni asupra rușilor
să se poată bucura și ei măcar de atâta lucru... un lăcaș sfânt. Nu
bănuiau că în România era aproape aceeași situație.
- Adevărat este, decidea mama, izvorul vieții în Hristos este,
dar tu, Nina, nu mai risca! Nu vreau să te aresteze și să te pierd din
nou!
îi promiteam, firește, ca s-o liniștesc, însă, când am ajuns la
Iași, primul lucru ce l-am făcut după ce mi-am îmbrățișat fetele a fost
să scriu la București și la Mitropolia Iașiului scrisori în care exprimam
neajunsurile și durerile suportate de basarabenii mei, lipsiți până și de
Casa Domnului.
Când a împlinit șase ani, Carmen a mers la școala din cartier,
în momentul stăpânirii alfabetului, am decis că poate învăța și notele
muzicale. Am înscris-o la Liceul de Muzică, să poată studia cu un
profesor priceput. Studia două-trei ore, de două ori pe săptămână. Eu
eram cea care o însoțeam la ore. în acea perioadă, cum nu aveam timp
suficient să mă întorc acasă și apoi să revin la liceu, poposeam prin
207
magazine și de cele mai multe ori la Mitropolie, rugându-mă fierbinte

la unicul nostru ocrotitor, Dumnezeu.
Cu timpul, când Liana a crescut, am înscris-o și pe ea la pian.
Acum mergeam toate trei. Acasă studiau cu rândul. Când una își făcea
temele, studia cealaltă, și invers. Totdeauna respectam orele de odihnă
ale vecinilor și, chiar dacă era insuficient timp pentru studiul pianului,
ținând cont că dimineața erau la școală, eu totuși eram mulțumită de
perseverența lor, ce devenise la un moment dat pasiune.
Cât de fericite au fost la primele lor recitaluri! Mai întâi
Carmen, apoi Liana și-au demonstrat măiestria în fața publicului.
Aplauzele furtunoase le-au dat primele emoții de acest gen. Eram atât
de mândră de ele și atât de fericită că le am!
în timpul verii, după 1964, am mers cu toții la Dăncăuți. A fost

un eveniment unic, greu de descris. Inima mea șubredă abia a rezistat
bucuriei de a-1 revedea pe Grigore cu familia sa, cât și pe Visarion.
Sub bolta livezii, la masa întinsă pe iarba verde, pentru întâia
oară, mama avea în preajma sa pe toți cei opt copii ai săi - doi băieți și
șase fete două nurori și patru gineri, Mana și Irina rămânând
credincioase soților dispăruți în eternitate - și pe toți nepoții -
cincisprezece, dintre care cinci băieți și zece fete. Lipsea doar tata,
dragul și iubitul nostru tată. Eram 30 de membri ai familiei, toți români,
de care, cu siguranță, tata ar fi fost mândru. Cu toții valorificam fiecare
secundă sub cerul vesel ca odinioară, ce ne zâmbea răpitor, ne bucuram
de fiecare cuvânt sub umbra răcoroasă a pomilor ce păreau a ne șopti
„Bine ați venit acasă!”. Deși o știau din descrierile noastre, nepoții nu se
mai dezlipeau de mama, care-i urmărea cu privirea plină de bucurie.
Doamne, ce-o fi fost în sufletul ei, numai Tu știi! Pentru a o desfăta pe
mama, serile, nepoții organizau spectacole. Vechiul scrin servea drept
208
scenă. La spectacol participam cu toții. Parcă o văd pe Galina, fiica lui

Visarion, în calitate de prezentatoare la șase ani:
- Și, acum, va intra în scenă, artista poporului, Liana Vicol!
Așa o aprecia pe verișoara sa. Apoi, Carmen umplea inimile
tuturor cu cântecul „Trandafir de la Moldova”. Urmau ceilalți nepoți ai
noștri, fiecare aducând ceva nou spectacolului în sine.
Cu toții ne iubeam, dragostea noastră cimentându-se mai mult,
multiplicându-se prin acești superbi copii cu care formam un tot de
nedespărțit.
La cimitir, la mormintele bunicilor, la hora din sat, eram cu toții,
stârnind admirația consătenilor noștri, ce ne înconjurau cu multă
dragoste și prețuire. Era o minune pentru ei, ca și pentru ai mei, ca eram
toți opt frații în viață. De fapt, observasem de la prima mea vizită acasă
la părinți că populația din toată zona Basarabiei se entuziasma în fața a
tot ceea ce venea din România, chiar și pe calea undelor radio. La radio,
muzica românească era gustată din plin până și de copiii satului, ce
purtau la ei câte un mic transistor, ca să o poată asculta.
Multe am vorbit cu surorile și cumnatele mele, zilele și nopțile
fiind mult prea scurte pentru a deșerta sacul amintirilor, pentru a face
planuri de viitor. Radu era atât de entuziasmat de tot ce vedea, auzea și
de tot ce trăia între noi, încât deveni mai sociabil, mai atent cu mine și cu
fetele, iar mama nu mai putea de dragul lor.
- Se pare că mi-ai urmat sfaturile. Ai un bărbat și copii frumoși
și buni. Sunt mândră de tine! Acum nu mai îmi pasă de moarte. Poate să
vină oricând. Sunt fericită și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că v-a
adunat pe toți în casa în care v-ați născut cu toții, căci cealaltă este încă
în mâinile colhozului.
- Mi-a zis Grigore că face demersuri la Moscova s-o recuperăm.
- Așa este. El caută să afle și cauza care a pricinuit ridicarea lui
Procopie dintre noi, a zis mama.
ii r
Grigore, fratele meu cel mai mare, tot cu ținută falnică, dar trist
și cu părul alb la tâmple, era mai tot timpul gânditor. Prinsă în iureșul
r
fericirii de a fi împreună, nu prea putuserăm sta de vorbă, poate și din

cauză că mai tot timpul era plecat. Momentul a venit pe negândite, cu
câteva zile înainte de a ne întoarce la Iași, când l-am zărit în livadă. Am
209
5E-NTORC BASARABENII ACASĂ
grăbit pasul către el. Prin frunzișul verde, razele soarelui se jucau vesele.
In fața mea, Grigore pășea încet. I-am pus mână pe umăr. A tresărit.
- Fruntea ți-e plină de sudoare.
- Mă omoară căldura. Vezi tu, 40 de ani gerul a făcut parte din
viața mea. Aici, sub bolta livezii, e mai răcoare.
- Vrei să rămâi singur ?
- Nu. Prea mult timp am fost singur.
- Cred că îți faci și multe griji.
- îmi fac. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu tata. Trebuie să ne
recuperăm casa... Mama spune că dorința ei ar fi să o transformăm în
muzeu al satului. (Vezi coperta I, fotografia 2, n. ed.)
- O să le facem pe toate, Grigore.
- Nu mai e timp. Sunt bolnav.
-Inima?
- Ea... și picioarele. Se umflă și mă ard.
- Cumva o să recuperăm anii pierduți, am încercat să-l încurajez.
Principalul e că suntem toți în viață.
- Cum a fost nu va mai fi să fie niciodată, Nina.
- Ai acumulat prea multă durere și te apasă. Știu... Poate că,
dacă ai vorbi, ți-ar fi mai bine... Așa, ca la doctori.
- Să-ți îngreunez existența care bănuiesc că nici ție nu ți-a fost
ușoară? Ce rost ar mai avea?
- Pentru mine are, Grigore, să știi. A acoperi și a ascunde
adevărul înseamnă a construi un viitor înșelător.
- Ce să ascunzi, Nina? Urmele nu se pot șterge niciodată.
Efectele devastatoare ale celor două regimuri totalitare ale sfârșitului de
secol nu numai că se simt, dar se vor simți încă ani mulți, pentru că și
victimele staliniste și ale nazismului atârnă greu în balanța ororilor.
- Răspunderea lor le va fi imensă în fața viitorimii, Grigore!
Avea o mină de om suferind, deși n-am observat nimic care să
mă alarmeze în mod deosebit. Un vânticel se făcea simțit, spre
mulțumirea amândurora.
- Hai să stăm pe buturuga de sub nuc!
Ne-am așezat, față în față pe acel trunchi uscat, cum stătuserăm
și altcândva, când fuseserăm prieteni nedespărțiți. între noi se instalase o
210
așteptare mocnită. Am căutat spre el. Nu mai avea nimic din trăsăturile
calde de altădată. Fața i se înăsprise. Obrajii i se subțiaseră, paloarea
feței scoțându-î în relief ochii și sprâncenele. Tot eu am fost cea care am
spart tăcerea ce părea a se prelungi.
- la-o cu începutul!...
M-a privit în ochi. Apoi, sprijinit de trunchiul bătrânului nuc, a
început:
- ... Nu cred că ar putea exista cineva care ar fi capabil să
înțeleagă ori să-și imagineze inimaginabilele orori din lagărele staliniste.
Nina, nici o reconstituire nu ar putea atinge, vreodată, adevărul celor
petrecute. Doar cei deportați știu.
Mă gândeam la cele expuse de Tatiana, fiica Nataiiei și vara
noastră, la cele spuse de învățătorul Ciuruc, la cele petrecute de cei
oropsiți din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței, la ceea ce eu
însămi petrecusem și pricepeam câtă dreptate avea.
- Doamne, cum ne-au mai luat!... în miez de noapte ne-au
ridicat ca pe o pradă de vânătoare, cu pistoalele puse în piept, semnul
distinctiv al puterii lor. La Dolineni, în noaptea aceea se crease o
învălmășeală și un vacarm de nedescris; femeile boceau pe cei ridicați
împotriva voinței lor, copiii plângeau, animalele răgeau, câinii lătrau...
-N-ați putut fugi?
- Să fi încercat fuga? Imposibil... Scăpare nu aveai, căci erau
foarte mulți milițieni, iar casele erau încercuite. îmbrânciți, loviți cu sete
de bolșevici și vârfurile ciubotelor, ne-au urcat în dubele lor negre și
duși am fost. Nu știam nimic și nici ce aveau de gând cu noi, eram
încremeniți cu toții în existența clipei, o clipă în care simțeam că
România e masa de joc a marilor puteri. Ne-au debarcat lângă o
garnitură de tren foarte lungă, formată din vagoane ce transportaseră
vite. Acolo eram deja mulți, ticsiți ca sardelele, de la copii până la cei
fără de putere. Vina noastră, a unora, era că făceam politică pentru
Li IA.
România. Când în urma mea s-a închis ușa vagonului, am fost cotropit
de o senzație ciudată. Era ca și cum, pentru totdeauna, se închisese
poarta spre ceea ce fusesem, un om liber. M-am lăsat jos, lângă ușa
vagonului, lângă cei disperați ca și mine.
I
211
- Crezi ca vom mai scăpa, fiule?, m-a întrebat un bătrân cu

fruntea acoperită de brazde adânci, semn al multor vremuri trecute.
- Scăparea noastră, taică, ori libertatea, în cazul în care ar mai
putea fi posibilă vreodată va depinde doar de cum va fi politica
mondială... dacă mă înțelegi. Așa că nu te mai gândi la vreo scăpare.
Pentru noi speranța nu poate fi de acum încolo decât un dușman aprig
și... Știi de ce? Pentru că ne-ar da iluzii, ori nouă la ce ne-ar mai folosi.
Spune dumneata, la ce... ?
- Mie poate nu, ai dreptate, dar tu ești tânăr, fiule, și de n-o să ai
cu tine speranța, viața îți va fi iad... Eu știu. Am trecut prin asta.
- La ce să sper? Nu vezi că soarta noastră e condiționată de forțe
ce nu pot fi controlate? O lume întreagă tace.
- Și alții sunt ca noi. Crede-mă!
Am tăcut apoi. Ce rost ar mai fi avut să continui discuția?
Obosiți, epuizați de plâns, disperare, țipete și foame, oamenii de alături
abia mai respirau, căci nici aer nu era suficient, nefiind nici o fereastră.
După ce am trecut Nistrul, trenul s-a oprit și ușile s-au deschis. Ceea ce
am văzut cu ochii mei și am simțit nu voi putea uita niciodată. Nina, zeci
și sute de oameni ale căror speranțe, cu siguranță, putreziseră pe undeva,
prin vreun cotlon al inimilor, s-au năpustit ca iepurii din vagoane, sărind
peste NKVD-iști, risipindu-se care încotro. In disperarea lor, la gândul
Siberiei, fugeau peste câmpie de mâncau pământul, nădejdea că vor
reuși să scape neputând-o înăbuși nici chiar spaima de moarte. Luați prin
surprindere, bolșevicii n-au reacționat imediat, dar, Doamne, în clipele
următoare, a început măcelul, ploaia guturală și funebră a gloanțelor
secerându-Ie firul vieții. Câmpul se umpluse de cadavre, de la copii și
până la bătrâni, din care țâșnea sângele. Adevărul funest îmi tăiase
răsuflarea. Am vomitat, aplecându-mă în afara vagonului. Buimacă,
toată suflarea privea înmărmurită groaznicul spectacol. Nimeni nu mai
striga, doar ne holbam cu toții. Ăsta avea să fie doar începutul. Când
ușile s-au închis din nou, am început să număr zilele. Dar parcă am putut
să le țin șirul, când în preajma mea unii își dădeau sfârșitul din lipsă de
aer, alții agonizau horcăind de sete ori de foame, iar alții începuseră a
cânta de ți se facea pielea de găină...?
212
Mi-a venit în minte tata. Câte nu discutaserăm noi!... Parcă îl

auzeam:
- Grigore, ascultă-mă! Nicicând să nu disperi! Știi de ce? Nici o
l stare de lucruri și nici un adevăr social, considerat adevăr de toată
f lumea, la un moment dat nu va rămâne în picioare. Dar omul, da, el este
și va rămâne singurul adevăr de pe planetă... Fiule, de vei fi prins
cumva, nu te lăsa copleșit de ură și asuprirea lor, gândește-te că atât îi
duce capul... Fii tare, fiule!
Doamne, Nina, îmi aminteam, cu o surprinzătoare claritate, orice
cuvânt, orice gest al său. Ele ar fi trebuit să mă facă să nu-mi pese de ce
mi se întâmplă, dar, culmea, simțeam și cu o mai mare acuitate umilința
în care fuseserăm aduși, clipele realității crude, lungi și epuizante
condensându-se cu o și mai mare acuratețe în ființa mea întreagă. Am
dat să strig, însă vocea mi s-a părut necunoscută, suspendată undeva în
palatin, ca o greutate amenințătoare pentru mine, pentru cel care simțea
starea nedreaptă, pe care vedea o că este la dispoziția unor venetici. /
La ultimul popas, când ușile vagonului s-au dat în lături, la |
prima vedere am fost orbit de o explozie albă, intensă, a cărei lumină \
violentă m-a făcut să închid ochii. Treptat, filtrând lumina printre gene, \
am fost uimit de întinderile nemărginite, dincolo de care gândeam că
n-ar mai fi putut fi nimic. Liniștea mea, a cărei sevă mi-o trăgeam din
neputință, nu putea să dureze. Spartă de ordine stricte, locul ei a fost luat
de durere. încheieturile oaselor, de atâta stat jos, ne înțepeniseră. Purtat
de gloată, am coborât, simțind că plutesc într-un spațiu infinit, eliberat
de orice greutate corporală. Atâtea zile fără hrană și fără apă, în mirosul
ț acela greu!... Mi-am făcut cruce, spunând ca și Isus:
- Doamne, în mâinile Tale îmi las viața mea!
O feliuță de pâine și apă caldă, neîndulcită, a fost hrana ce ni s-a
oferit, în hohotele lor de râs, venite parcă dintr-o altă vreme. Ne-au
despărțit apoi și ne-au urcat în niște camioane. Bucățica de pâine ce mi-o
păstrasem o mestecam încet, ca să-mi alunge foamea, însă stomacul, tot
gol fiind, îmi crea o senzație dureroasă care, persistând, la un moment
dat, trecea pragul chiar și al epuizării. Zile și ceasuri întregi am călătorit
fără a întâlni vreo așezare omenească; cu întreruperi rare. Pustietate albă
și nimic altceva. Când, în sfârșit, am fost coborâți în zăpada de aproape
213
SE-NTORC BASARABENn ACASĂ
un metru, un vapor ne aștepta. Sub cerul liber, înghețați și epuizați, am

primit din nou un așa-zis ceai și un colțișor de pâine neagră. Probabil că
doreau să murim cu toții. Mă întrebam de ce nu ne împușcă, le-ar fi fost
mai ușor. însă aveau nevoie de brațe pentru muncă fără plată, să-și poată
Stalin consolida comunismul pe spinarea noastră. Deși vaporul era
destul de mare ca suprafață, totuși stăteam cu toții înghesuiți unii în alții,
să ne încălzim, căci gerul ajunsese la -45°. Pe vapor erau finlandezi,
polonezi, evrei, români, calmuci și revoltați ruși. Cum nu ne spălaserăm
de săptămâni întregi, cum lipsa hranei ne lipise burțile de spate, păream
cadavre în descompunere, aruncate pe podele. Mulți mureau și erau
azvârliți peste bord. Când vedeam toate acestea, iar mă încerca îndoiala
că nu voi mai reuși să trec peste ceea ce părea imposibil de trecut
Nimeni nu mai îndrăznea să se gândească la ziua următoare,
considerându-i fericiți pe cei ce își găsiseră sfârșitul.
Tu, Nina, tu n-ai cum să vezi imaginile acelea! înțelegi? Dar
1
pentru mine ele există! Am fost acolo...
Și totuși, în toată această nenorocire a noastră, am văzut cum
oamenii, deși invadați de disperare, se ajutau, dându-și hainele celor mai
înghețați, oferindu-și firimitura de pâine celor mai amețiți și fără putere.
Se crease între ei o comuniune tacită, superioară separării de limbă ori
naționalitate. Descopeream în semnele lor, în gesturi, în firimitura
dăruită celor fără de putere, o fraternitate care mă îmboldea să văd
omenia din oameni, simțul răspunderii față de omul de lângă tine,
dragostea de semeni și acea sensibilitate ce numai omul o posedă. Am
înțeles atunci, în acele zile de groază, că omul nu va pieri niciodată,
chiar de va fi să se sfârșească planeta.
In liniștea aceea furibundă, unde se auzea doar gheața spartă de
vapor, în care orice frământare lumească încetase și în care până și
simțurile adormiseră, Dumnezeu părea a ne releva mai ușor adevărul,
acela că Omul și Ființa se află de la începuturi împreună și împreună vor
rămâne cât va dura Universul. în clipa aceea, Nina, mă simțeam altul.
Un om nou, născut din simbioza celui vechi cu cel din clipa aceea, din
care deznădejdea dispăruse. Mă eliberasem de obsesia apăsătoare că în
„deșertul alb” îmi voi găsi sfârșitul, obsesie ce-mi consumase toată
energia. Văzându-i atât de năpăstuiți pe toți cei din jurul meu, parcă nu
214
mai simțeam atât de acut propria-mi năpăstuire. Existam și, ca atare,

trebuia să trec peste orice. Presupuneam că și alții din mulțime
ajunseseră a gândi ca mine și mă bucuram în sinea mea pentru asta.
Contemplam totul cu detașare și calm și cu o energie noua, pe care nu
bănuisem că o mai am.
Când vaporul n-a mai putut înainta, am coborât cu toții. Eram
mii de suflete. Am fost apoi târâri încă o zi prin zăpada. Cei care nu
țineau pasul erau lăsări acolo, murind înghețați.
într-un târziu, am ajuns în preajma unor păduri, apoi într-un
luminiș cu câteva bordeie ce ne-au servit ca adăpost o vreme, până ce
ne-am făcut și noi bordeie în pământ, adânci de un stat de om și late de
câțiva metri. Dormeam pe scânduri.
Cu siguranță ajunseserăm pe un tărâm pustiu, înghețat și fără de
sfârșit, unde tăcerea dormea în permanență, apăsând crâncen în
încremenită întindere de gheață. Ajunsesem într-un loc unde nu era
drum, unde cerul părea a fi acoperișul pământului. Acolo, Nina, ne-am
început calvarul cu toții, în gemi tăios și aspru al zăpezilor ce mă vor
bântui cât voi trăi. Acolo, fără căldura soarelui, fără munți, dealuri, fără
pomi înfloritori, fără păsări am trăit noi, în mijlocul acelei neclintiri,
până la -45°C, muncind din greu la tăiat de copaci, pentru 700 de grame
de pâine pe zi, 250 de grame de zahăr pe luna și 2 kg crupe de porumb,
supravegheați cu arma, de care însă nu ne mai păsa și nici că ne mai
impresiona. Tăiam copacii seculari, îi curățăm de ramuri, împingându-i
unii lângă alții, în stive mari.
în luna mai, erau luați de vapoare. Pericolul era mereu cu noi,
deoarece cu 700 grame pâine erai tot timpul epuizat. Câți nu și-au găsit
în timpul lucrului moartea striviți de copacii Pentru noi, fiecare pas era o
suferință. Uneori întinderile nu le mai vedeam. Ne târâm ca roboții, doar
aici vrusese să ne aducă Stalin, să ne stingă orice impuls al vieții
interioare. Acolo nu puteai deschide gura să te vaiți că nu mai poți, ori
că este periculos. Trebuia să execuți ordinele. Se ținea o evidență strictă
în muncă, iar dacă nu făceai norma, nu primeai de mâncare. Așa grea
cum era munca, totuși ne salva viețile, pentru că, atunci când munceam,
nu ne dădea timp să mai gândim.
215
SE-NTORC B ASARABENII ACASĂ
Pe acel tărâm fără culori, în acel loc unde, din luna mai și până
în august, nu era noapte, unde soarele nu asfințea, mi-a fost greu în
primul an, ca de altfel tuturor . Zi de zi, cu supraveghetorii în cârcă, cu
ordinele lor stricte, cu vocile lor guturale, toate făceau ca tragedia
noastră, cu fiecare apel nou, să ia proporții.
Treptat, am devenit neobișnuit de răbdători, apoi chiar toleranți
cu călăii noștri. Revărsau propriile lor nemulțumiri asupra noastră,
neconvenindu-le nici lor politica lui sectantă, Stalin demoralizându-i
până și pe cei mai înfocați militanți. Apoi, deși în bordeie ne grupaserăm
pe nații, acum ne interesam mai mult unii de alții, ne ajutam,
cunoștințele unora fiind folositoare altora. Grație acestei solidarități și a
compasiunii ce se crease între noi, deportații, am reușit, din al doilea an,
să ne adaptăm, perseverând cu toții în dorința nebunească de a trăi, de a
exista, chiar dacă eram la capătul lumii, fără vreo palpabilă perspectivă,
cu toată teroarea ce o suportam, cu toată otrava nenorocirii. De fapt, eu
unul apelam la tăria aceea de care îmi vorbise cândva tata și care mă
putea ține deoparte, nelăsându-mă înghițit de cruda realitate, ci doar
disponibil lucrurilor din care se năștea dorința de a-i înfrânge noi pe ei,
împingând cruda moarte într-un orizont absent...
Vorbele lui Grigore îmi dăduseră senzația unei rostogoliri de pe
un munte cu multe colțuri stâncoase și cu spinarea în trepte, rostogoliri
din care însă mie îmi lipsea durerea și teama, pentru că nu trăisem viața
crudă a lor, o rostogolire ce nu putea să se sfârșească decât aici, sub
bolta verde a livezii noastre.
- Te ascult, Grigore, spun îndemnându-1 la vorbă, când se
oprise.
- De murit, au murit mulți, răpuși de boli, foame, epuizare. îi
văd, îi aud cum agonizează, simt în mine că degeaba au murit. Și cei
râmași au simțit uneori moartea cutreierându-le ființa. Mie mi-a dat
chiar mai multe întâlniri decât le-am avut cu viitoarea mea soție, dar un
resort bizar mă azvârlea înapoi, mult înapoi, imprimându-mi dorința de a
mă întoarce, de a revedea locurile copilăriei mele, o întoarcere a unei
părți din mine, esențială, căci cealaltă parte știam că va rămâne în pustiul
de gheață pentru totdeauna. Astfel că, luându-mi ca scut curajul, făcând
216
MemonJeWU®^ IIUUI
o armă din răbdare, reușeam să mai șterg din urmele chinului de neșters
al nostru.
Glasul lui lent devenise precipitat sub efectul unei emoții numai
de el știute.
- Victoria asupra voastră le împănase creierele, Grigore. Ea le
dădea îndrăzneala cu care vă torturau pe voi. înțeleg, frate!
- Un timp, așa am crezut și eu... Ulterior, privind la noi toți și la
supraveghetori, am descoperit că lucrurile nu stăteau așa... Aveau și ei
îndoielile lor, iar așa-zisa victorie le murise încă de la naștere. Căci,
Mina, degeaba ne cotropiseră, luându-ne pământul, avutul ori limba ce-o
vorbisem, degeaba populaseră cu noi ținuturile lor sterpe, degeaba ne
lipseau de hrană, articole de îmbrăcăminte, medicamente, medici ori
biserici, degeaba mureau oameni dintre noi, existența lor nu avea viața și
nici măcar simțire... Și știi de ce? Pentru că noi... noi, supușii, cum ne
considerau ei, sclavii batjocoriți și umiliți, îi ignoram deja,
adaptându-ne, contrar voinței lor, contrar pornirilor lor animalice,
nelăsându-ne distruși spiritual, nelăsând omul lăuntric să piară. Astfel
că, neputându-ne lipsi de Dumnezeu, de biserica din noi, de altarul din
suflet, ei nu se puteau considera nicicând învingători. Bolșevicii, Nina,
n-au avut niciodată cunoștință de acest secret al supraviețuirii noastre,
noi care putem spune:, Am fost acolo”.
... O altă tăcere s-a interpus între noi, o tăcere pe care nu aveam
de gând să o tulbur, o tăcere îndreptată spre propriile sale patimi, cât și
spre patimile celor cu care, deliberat, conviețuise.
Tot ceea ce Grigore, în puține cuvinte, reușise să-mi dezvăluie,
alături de masacrul de pe toloaca Vamița-Camencei, alături de crunta
viață dusă de basarabeni și bucovineni după tragicul an 1940, continuat
de cei după 1944, alături de toate locurile cernite și încolțite de
dramatismul ocupației bolșevice, mă apropriaserâ de frații și surorile lui
de suferință, de sacrificiile lor, la temperaturi coborâte uneori la -50°C,
de munca lor epuizantă, de torturile lor psihice...
Vizualizam, cu ochii minții, nesfârșitele întinderi de zăpadă,
lipsurile, dezastrul bolilor, loviturile peipetue și chiar prezența morții
hrăpărețe și nu, nu mă puteam regăsi în acea cumplită existență a tuturor,
impusă de acel reziduu al istoriei numit Stalin. Oricât crezusem că
217
suferisem în pribegia mea prin România, viața fusese totuși mult mai
blândă cu mine. Ceea ce trăisem eu fusese mult prea ușor față de tot ce
se petrecuse cu milioane de oameni. Parcă mă jenam, mă rușinam în fața
lui.
Ascultându-1 pe Grigore, am priceput lupta și strădania sa, în
care înglobase toată puterea sufletului său, pentru a reuși să se învingă
pe el însuși, să treacă de propriile-i dureri și umilințe, să urce cu
tenacitate drumul spinos al Golgotei, alături de celelalte nații oropsite,
regăsindu-și, după multe patimi, în propriile lui limite, libertatea..., o
libertate născută chiar din umilința impusă de bolșevici, o libertate care
venea din spirit, însuși Creatorul descoperindu-le acea taină a ei, chiar și
în durere, acea libertate interioară ce însuși Fiul Său, Isus Hristos, și-a
putut-o regăsi răstignit fiind pe cruce, o libertate fără de care, cu
siguranță, dezrădăcinații de țară n-ar fi putut supraviețui.
Am considerat necesar să sparg tăcerea:
- Și?... spun eu, semn că aștept continuarea poveștii lui. Ce a
urmat, frate?
- După 1953, deodată, ni s-au ridicat cotele la gramaje, continuă
Grigore. Puteam cumpăra oricâtă pâine vroiam. Am simțit că trebuia să
se fi întâmplat ceva. Se zvonea chiar despre o posibilă repatriere.
Trecând prin tot ceea ce poate frece un om într-o viață, doar în
câțiva ani, aceste zvonuri nu ne-au umplut inima așa cum ar fi trebuit și
nici chiar vestea oficială, anunțată la apel câteva luni mai târziu, n-a avut
efectul presupus de supraveghetori. în ziua aceea, am căutat cu atenție
spre toți cei prezenți; nici un licăr de bucurie, nici o tresărire. Privirile le
erau goale, nu exprimau nimic. Și, pe drept cuvânt, i-am înțeles. Ce ar
mai fi putut exprima flăcăruile pâlpâitoare ale sufletelor noastre, dacă
drumul vieții ne fusese întrerupt la fel de brutal precum ne venise
așa-zisa libertate? Cine mai eram noi, după nouă ani? Unde ne mai era
forța necesară croirii propriului nostru drum? Cei bătrâni muriseră, celor
tineri le murise entuziasmul, iar cei ce se născuseră acolo nu aveau
interes pentru alt ținut decât pentru cel natal. Căci, Nina, am descoperit
pe acolo că, uneori, din moarte poate izvorî chiar și viață, mulți
căsătorindu-se cu de-ai lor și chiar cu reprezentanți de-ai altor nații.
Oamenii se uneau prin căsătorie pentru a se susține. Astfel că, din doi
218
morți vii, ieșeau vieți a căror casă era oceanul de ninsoare pe care îl
iubeau cum noi, națiile deportate, ne iubeam plaiurile adoptive ca pe
cele natale.
Atâta timp ascultaserăm ordine, iar acum, așa, deodată, eram
azvârliți în brațele libertății. Parcă nu mai aveam nici puterea să
ascultăm ce ne tot înșira noul venit de la Perm. Atitudinea noastră
apatică îl dezorienta și pe el. Nu putea pricepe că anii de detenție forțată
ne aduseseră la limita rezistenței fizice. L-am privit în ochi cu
îndrăzneală. Era un ins voinic, tânăr, cu mustață roșcată și ochi negri.
Aducea cu Stalin. Privirea îi era încărcată de ură pentru noi. Ce mai era el,
dacă noi plecam? După atâta timp, crede-mă, Nina, am surâs întâia oară.
Primii repatriați au fost finlandezii, apoi polonezii. Li s-au întocmit acte și
duși au fost. Au urmat tătarii. însă până a ni le întocmi și nouă, românilor,
ni s-a adus la cunoștință că trebuie să mai stăm. Și am tot stat, până când,
într-o zi, ni s-a spus că nu mai avem voie nici să scriem acasă.
Ce puteam face? M-am însurat pe acolo, sufletul devenindu-mi
din nou locuibil, căci și așa viața n-o puteam relua de unde o
întrerupsesem... Muncind din greu, am început a scăpa de lipsuri, căci
începuseră a ne plăti. Soția mea este din Perm. Crezând că n-o să putem
avea copii, am înfiat-o pe Valentina de mică, crescând-o cu atâta
dragoste, încât Dumnezeu s-a îndurat de noi și ne-a dăruit un fiu, pe
Alexandru, pe care l-ai văzut și tu.
Când ni s-a dat drumul, n-am plecat printre primii. Am locuit un
timp cu familia soției mele, în casa lor din Perm. Simțeam că ceva o să
se întâmple. Și nu mare mi-a fost mirarea când o parte dintre cei plecați
s-au reîntors. Știi de ce? Pentru că ei, dezrădăcinați! fără voie, n-au mai
fost primiți în casele unde fuseseră stăpâni prin munca lor. Rușii le
ocupaseră avutul, nepermițându-le nici măcar să privească peste poartă.
Singura lor posibilitate era munca în colhoz, unde benefîciai doar de
înlesnirea că-ți lucrai pământul, în rest nimic. Cei în vârstă, unii dintre ei,
care reușiseră cu greu să supraviețuiască, au plecat și nu s-au mai întors.
Nu se puteau desprinde de locurile natale, de țelul ce-i ținuse în viață, țelul
pentru care luptaseră să trăiască. Voiau să moară acasă, în locurile de
baștină, fericiți că măcar le va fi îngrijit mormântul de consătenii lor, în
care își puneau nădejdea, dacă familiile li s-au risipit Apoi, erau fericiți că
219
mai vedeau oameni civilizați de prin părțile de pe unde plecaseră. Acolo,

în acele pustiuri albe, văzuseră doar oameni sălbatici, ce se hrăneau cu
came crudă, pește crud și beau sânge de ren și se îmbrăcau cu piei de ren.
Cei care au revenit în pustiurile albe au povestit că totul se
schimbase pe acasă, ocupanții modelându-i pe cei tineri în spiritul legilor
staliniste, procesul de naționalizare și schimbare înclinând în favoarea
intrușilor. Așa s-a întâmplat că foștii copii din timpul deportării populau
acum Siberia, unde rușii le plăteau munca, de data aceasta, între 50 și 100
de ruble, stimulându-i să rămână, căci omul dintotdeauna preferă să
locuiască acolo unde se găsesc de-ale gurii.
După 40 de ani ai vieții mele și 20 de la deportare în Siberia, am
revenit aici, pe plaiurile de baștină. Am o datorie de îndeplinit față de
memoria tatei. Apoi, aici vreau să fiu înmormântat Spune tu, Nina, ce
poate fi mai odihnitor decât să știi că pământul ce te va acoperi este
pământul natal, pe care l-ai bătătorit cu picioarele tale în copilărie...? Rog
pe toți ai casei noastre și familiei lui Procopie... să nu mă uite printre
străini.
- Așa se va întâmpla... îți promit, Grigore...
Și cum era să nu-i promit acestui trate, acestui demn urmaș al
părintelui său, că-i vom respecta dorința din urmă?
Repet că, apoi, după 1964, veneam la Dăncăuți cu toții. La astfel
de întâlniri sosea și Grigore din Siberia, cu familia sa, unde s-a întors,
precum și Visarion, tocmai de la Iskarola, de dincolo de Munții Urali. La
ora aceea, mama Elena, în calitate de bunică, era înconjurată de 15
nepoți și nepoate care de care mai frumoase. Noi, părinții copiilor,
formam o altă echipă numeroasă. O lună întreagă stăteam acasă la
Dăncăuți. Legile sovietice erau severe și categorice. Eram obligați să
rămânem numai în perimetrul localității indicate pe invitație. Nici un
drept de evadare în alte părți. Pentru noi nu era prea dificilă respectarea
cerinței oficiale, întrucât eram fericiți de șansa de a fi acasă, cu familia
reîntregită, cu toții veniți din toate colțurile îndepărtate, iar singura
noastră dorință era să valorificăm orice secundă, orice zi, să trăim intens
bucuria revederii, uniți prin melodiile de altădată. Cântam, cântam de se
auzea în tot satul.
220
La întoarcerea în România eram obsedată de cântecele care mă

însoțeau în continuare. Timp de aproape un an, fredonam melodiile care
mă făceau să mă simt acasă cu toți cei dragi. Era nespus de plăcut
sentimentul produs de aducerea-aminte a clipelor petrecute la Dăncăuri.
Ne depănam amintirile din copilărie, stând pe păturile așternute pe iarba
mătăsoasă de la umbra pomilor din livada încărcată de roade. Natura
participa la bucuria noastră pricinuită de revenirea în vatra satului, ba chiar
pe locurile pe care le-am bătătorit în copilărie. Fiecare fir de iarbă părea
însuflețit și ne șoptea „Bine ați venit acasă!”. Sătenii, fie în trecere, fie că
intrau în grădină, împărtășeau bucuria noastră, iar rândunelele zglobii care
spintecau aerul din jurul nostru își manifestau bucuria revederii...
Când am ajuns acasă, la Iași, după acea convorbire din 1964 cu
fratele meu mai mare, am simțit nevoia să privesc vechea hartă,
îngălbenită de vreme. Parcă eram lângă Grigore și vedeam cu ochii mei
drumul parcurs de deportații din casa noastră, din satul și din părțile
noastre, până unde au fost duși, fără voia lor, siliți de bolșevici...
Vorkuta, Tiumen, Hant, Mansisk, situate dincolo de Cercul Polar,
încercam să-mi imaginez vapoare de pescuit în mijlocul Mării Kara sau
în Oceanul înghețat de Nord și mă apuca groaza... Greu și lung drum...
Nesfârșitul drum al crucii neamului românesc și al meu continuă. Sunt
încă o refugiată până când satul meu, Dăncăuți, nu va aparține
României... Sfâșietoare viață și istorie mai avem noi, basarabenii!
*4
De cum am intrat în anul 1983, simțeam că ceva neclar plutește
în jurul meu. Nu-mi explicam bine ce, dar nu mi se părea a fi bine deloc.
Pentru ca să ies din starea aceea de risipire a ființei mele, vara
mi-am îndreptat pașii spre casa părintească, spre a-mi încărca viitorul cu
energia trecutului, neșters nici o clipă din memoria mea. Am stat mai
mult timp ca niciodată, răpită de amenajarea casei mai mari devenite
muzeu, de munca prin grădină și de reevaluarea prezentului în care
exista Dăncăuțiul meu.
221
SE-NTORC BASARABENK ACASĂ
Grigore și Visarion cu familiile lor plecaseră apoi în Siberia,

nevoiți a-și relua activitățile cotidiene și, când să pot spune „gata” vizitei
mele, folosită în înțelegerea lucrurilor existente în satul meu, am primit
telefon la Primărie, ca să ne pregătim de înmormântare. Murise Grigore.
Apăsată de atâtea suferințe, inima sa curată nu mai rezistase. Din
femeia plină de forță care fusesem cu o clipă în urmă, acum, dintr-odată,
mă sfârșisem. Vestea ne-a amărât sufletele tuturor. Am făcut tot
posibilul să-i împlinim dorința. L-am adus acasă, să fie îngropat în
locurile dragi lui dintotdeauna.
Minte lucidă, conștient că moartea îl poate surprinde oricând,
Grigore își întocmise încă din viață un cuvânt de despărțire de soție, de
copii, de noi și, în mod special, un rămas bun pentru oamenii satului, pe
care i-a iubit și prețuit nespus, pentru curajul de a fi înfruntat molima
bolșevică.
Crucea durerilor Grigore și-o încheiase. Fanfara care însoțea
cortegiul mortuar intona un marș funebru pentru cel care nu se putuse
bucura de vârsta de flăcău tânăr, ce ar fi putut să participe la horele din
sat, pentru cel care, nici ca bărbat în floarea vârstei, căruia să-i scapere
scântei din călcâie în toiul sârbelor, chiuind de-a lungul satului, cum
făcuseră alți flăcăi, nu se putuse bucura... Grigore fusese la Dăncăuți
doar un copil de școală primară și un bătrân încărcat de ani chinuiți.
Elevi de școală cu coroane, cu brațe încărcate de flori, cu obrajii
în lacrimi, sătenii noștri și cei din împrejurimi l-au condus pe fratele
nostru Grigore pe ultimul său drum, prin întoarcerea sa și îngroparea în
pământul românesc, câștigându-și acel dram de demnitate, necesar
oricăruia dintre noi. (Vezi coperta I, fotografia 1, n, ed.)
In cimitir, în timpul cuvântărilor pline de jale ale celor prezenți,
am simțit o adiere de vântuleț ce mi-a mângâiat obrajii scăldați în
lacrimi și inima îndoliată.
In mormântul hulpav, sicriul coborât în acordurile unui marș
funebru lua cu el un om ale cărui suferințe nu secară decât acum. Când
capacul sicriului a dispărut jalea noastră, a familiei sale, de care, nevoit,
a fost despărțit ani și ani, n-avea margini. Sfârșiți de durere, jeleam nu
numai pe cel peste care ningea cu nea de flori, ci și pe tatăl nostru,
Procopie, ale cărui resturi trupești cine știe unde erau.
222
La căpătâiul lui Grigore străjuiește o coloană de marmură

neagră, exact în dreptul mormântului mamei. îi despart doar câteva
rânduri de morminte, completate în cei nouă ani de când murise ea.
Lipsiți de posibilitatea comunicării în timpul vieții, iată-i acum aproape,
pentru totdeauna, fără putința vreunei alte despărțiri.
După pomenirea creștină, am avut răstimpul să stau de vorbă cu
Visarion. Suferise cumplit, cum de altfel toți suferisem după pierderea
lui Grigore.
- Viața lui a fost ca un câmp de luptă, Nina.
- Așa este. Dar Grigore a fost un soldat curajos. Tata ar fi fost
mândru de el.
- Abia acum înțeleg cât de ușor este să aduci jertfe pentru cei
morți și cât de cumplit este să fii jertfit. Crede-mă, Nina, nutresc
nădejdea că, într-o zi, va plăti și Rusia, oricât este ea de mare.
Pricepeam că în el durerea după Grigore, lipsa lui dintre noi lăsa
loc urii ce-i clocotea în suflet, cum clocotea la zeci de mii de victime, S
milioane, ale regimului stalinist. Nu-1 puteam lăsa însă pradă unor astfel [
de gânduri, ce l-ar fi putut duce la cine știe ce atitudini, pe acolo pe unde V
el se stabilise. I-am zis: %
- Ceasul sună pentru toți... fii sigur! Ai dreptate, nu poate exista
viitor fără a se ispăși un trecut. Dar nu te înverșuna, nu te gândi la o
răzvrătire istorică cu tulburări și dezordine! Cei vinovați sunt morți deja.
- Țarina străbună, sângeroasele măceluri, deportările pretind
răzbunare!
- A ne răzbuna pe cineva care ne-a făcut un râu nu înseamnă să-i
pricinuim și noi unul? Crezi că eu îi iubesc? Nu, dar nici nu mă las
orbită de furie. Visarion, furiile pot distruge tot ce ai realizat cu trudă
până acum!
- Jertfele atâtor milioane de oameni din atâtea nații... între ei și
tata.
- Să nu crezi că vor fi uitate! Visarion, ele vor duce într-un timp,
numai de Dumnezeu știut, la transformări radicale. Pentru că omenirea,
ajutată de Dumnezeu, va deschide ochii, iar ochii ei deschiși vor analiza |
și vor elibera adevărul celor aruncați în gropi comune, fără cruci, f
prefigurând viitorul, un viitor ce va izola exaltații politici, un viitor ce va
223
îmbrățișa unitatea, atât de plăcută lui Dumnezeu, căci, frate drag, omul,
prin însăși natura sa dumnezeiască, tinde spre bine.
- Nu vom mai apuca noi asta...
- Cu siguranță. Poate nici copiii noștri. Dar acel viitor va putea fi
al urmașilor unnașilor noștri, milioanele de jertfiți din toate timpurile
putând căpăta și ei pacea eternității.
- Bietul Grigore!
- Grigore acum e cu toți ai neamului nostru, îi răspund, sufletul
său adâncindu-se nestingherit, de acum, în căutarea unui alt Adevăr, cel
de dincolo, adevăr ce se înalță neoprit de vreo nație, căci acolo nu mai
sunt popoare, ci unul singur, adevăr ce se înalță spre lumina altei
cunoașteri și a unei posibile împărtășanii cu prezența Divină și
binefăcătoare a Sfântului Duh!
Putea să parcurgă de-acum veșnicia în liniște și pace, el ajunsese
acasă.
- Vreau să mor aici! țipă Visarion cu lacrimi șiroaie pe față. Să
fiu îngropat aici... acasă, Nina! se răsti și se rugă siberianul...
L-am luat în brațe pe Visarion; mângâindu-1, i-am zis:
- Vreau a trăi, frate, până va veni și Dăncăuții acasă. Și lui îi este
dor de frații și de țara-Mamă, România. îl aștept... la Iași...
... Vii sau morți, câți mai sunt în lume și cum pot, real și în vis,
basarabenii se-ntorc acasă.
Sfârșit
224 jB.C.U. JH. EMINESCU1’ IAȘII

Nina Grigoraș, căs. Vicol, s-a
născut la 15 ianuarie 1928, în
corn. Dăncăuți, plasa Cliș-
căuți, jud. Hotin, în familia cu 8
copii a lui Procopie și a Elenei
Grigoraș. A urmat clasele
primare în satul natal, după
care trece la cele liceale în
orașul Hotin. întrerupe în
1940-1941 din cauza ocupației
sovietice a provinciei româ
nești Basarabia, când un frate și
tatăl sunt deportați în Siberia;
unde ultimul Amoare la o dată
necunoscută. In 1944, eleva se
refugiază în România, trăind
su-pliciile și avataruri! erefugiați lor de peste Prut. Termină
studiile secundare la Școala Centrală din București și
începe cele universitare la Academia de Științe
Economice (studiind în particular). Lucrează funcționară
la banca de stat în Bistrița, Beclean, Ocna Mureș, Roman
și la Iași, în administrația departamentală a agriculturii. în
prezent locuiește cu soțul, Radu Vicol, la Iași, iar cele două
fete, pianiste, sunt stabilite în Occident.

Nina Grigoras Vicol - Se-Ntorc Basarabenii Acasa

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nina Grigoras Vicol - Se-Ntorc Basarabenii Acasa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Editura NAPOCA STAR

Editura NAPOCA STAR

Director de editură: Dinu Virgil-Ureche

Coperta I, foto 1: Cortegiul satului la funeraliile lui Grigore Grigoraș;

Ediție restitutio, prefață și note de

Editura NAPOCA STAR

Textul cărții Ninei Grigoraș Vicol oferă cititorului o deschidere

Predominant cantitativ, proză de sentiment, mărturisitoare nemijlocită a

Soarta pribeagului transilvan, într-o durată efemeră, fenomenul

Note la Ediția restitutio

facsimil; savurându-și naiv și anticipat succesul literar și victoria editorială

răspunderea totală), înlăturând orice rând interogativ sau pagină

Este necesar să reamintesc că, de la întemeierea ei ca stat feudal

era recunoscut și în vremea respectivă de diverși gânditori și chiar

expansiunilor teritoriale, țara mamă se rearanjase, intrase în ordinea

imaginației mele, ce nu poate reuși să aducă în fața ochilor decât foarte

mari. Nu exista pat în camera de zi și totuși sătenii mei reușeau să

când precipitațiile cotropeau ținutul. Am avut și eu prilejul sa constat, de

Curioasă mi se părea și Toamna, la cei unsprezece ani ai mei, nu

mai avea aspectul de altădată, bordeiele rămânând piese de muzeu. Ce

România, iar alții, în mod special, își îmbunătățiseră aceste cunoștințe,

sârguință. Teme de efectuat nu ni se dădeau acasă. In schimb, ni se

acestea, unii ajungeau a merge la studii la Iași, București, părinții făcând

am primit suma promisă m-am întors și la școală, tot la îndemnul tatei,

Nunta constituia a doua legătură cu Dumnezeu, ea unind două

Om bun Iacuborski și măiestru în vorbire. Făurite cu grijă,

La noi în Dăncăuți se cânta mult, românește și frumos. Pentru

a înviat!”, la care toți răspundeau „Adevărat a înviat!”. Era ceva feeric,

și voie bună ca la 10 Mai, numai că, de data aceasta, se punea și masa de

Culesul strugurilor a constituit un alt moment deosebit în viața

nemărturisibil că sunt fericiți, că hora lor, asemeni unei descinderi din

casa construită de mâinile lor cu pământul ce-1 considerau sfânt, spre

regimul țarist, pentru raționamentul său corect în fel de fel de situații,

duminica de duminică în fața sătenilor, cărora le vorbea cu multă

Smerită și pricepută în a ne îndruma seara către icoana care-1

ascultau, câștigându-le dragostea și respectul. Ce mai, cântam în orișice

și dreasă cu borș se facea simțit, iar bucățile de came ce le prăjeam

prea îndrăzneam a-mi exprima sentimentele cu voce tare. Astfel s-a

teme de tăcut, mintea, liberă, mă tortura îngrozitor. Deși eram între

doar eu pe drumeagul îngust. în singurătatea amiezii de foc, doar râpa

despotismul rusesc, de deceniile umilitoare în care asupritorii huzuriseră

- Mă tem ca o să fim iar loviți de soartă. Și n-o să fie bine deloc.

încăpeți în România, vă primește cu drag Germania’?’. Veștile ne-au

Ii concepea să-l piardă pe primul ei născut. Doamne Dumnezeule, cât a

pierind și zâmbetul zorilor ce ne întâmpina pe toți, odată cu ultimul

Pentru mintea mea de atunci, un singur lucru conta, Ion

întregi cu materiale de război, depozite militare, toate abandonate, toate

- Șeful Marelui Stat Major închis fără judecata, fără lege?

bolșevicii ca și cum le-ar fi cerșit îngăduință și înțelegere. Pentru a nu

terorii bolșevice. Abia acum îi pricepeam stările și atitudinile față de noi,

nu se mai auzea de el. Mătușa mea, care-mi era și vecină, a vrut să

judeca vreun lucru, ei par a fi stăpâniți de „fiară” dintotdeauna. Așa că,

- îi auzeam, reluase Vasile firul vorbei, cum își povesteau că

Porniseră bolșevicii, întorcând spatele cumplitului măcel. Cătând

unde nu te așteptai, răsărea câte unul îngrozit. Se înmurgise bine și

* Din ziarul „Plai românesc”, gazeta societății de cultură românească „Mihai

nu pot fi sigură, mărturisesc ceea ce mi-au spus și mie cei care au

tocmai pentru ca vouă să vă facă cunoscut, să nu mai fie alte vieți

mâini și la picioare, cu pătura în cap, așa cum îi văzuse el pe alții, de

împinsă de disperare și deznădejde, ce acum făceau parte din

- Doamna Elena, ne zicea ghicitoarea, uite aici, vezi, dom’

avutul stăpânilor, tăcuseră și ei. Orișice suflare omenească dispăruse,

SE-NTORC BASARABENII ACASĂ