Berlinul meu e un monolog

Nora Iuga

Jurnal berlinez, „Berlinul meu e un monolog”, cu cele două părți ale sale, prima parte
descriind o frumoasă locuință, ce reține și așezământul cultural Literaturhaus Berlin, situată
pe Fasanenstrbe la numărul 23, Fasananstrabe 23 fiind și denumirea primei părți și a doua
parte Stuttgarterplatz 22.

Cele două volume au fost scrise la un interval de zece ani și surprind personalitatea
unui oraș benefic și malefic în același timp, care deopotrivă te sperie și te seduce, fixează
imaginea unui organ viu care respiră, pulsează, celulele lui reproducându-se vertiginos ca pe
lamela unui microscop planetar.

„Berlinul meu e un monolog” este o carte jurnal, cele două părți ale sale
„Fasanenstrabe 23” și „Stuttgarter 22” fiind distincte nu doar cronologic ci și ca stil de narare.

În Fasanenstrabe 23 se descriu cele două luni petrecute în orașul Berlin ca urmare a

obținerii unei burse și locul din Casa Literaturii, unde a fost găzduită. În Stuttgarterplatz 22
se face descrierea orașului și a relației dintre el și scriitoarea cunoscută drept traducătoarea
literaturii germane, din perspectiva vârstei de 79 de ani.

Apărut anul trecut la Editura Cartea Românească, jurnalul Norei Iuga, după părerea
mea, merită atenția cronicarilor literari. Se dovedește a fi cheia creației din ultimii ani ai
poetei și prozatoarei Nora Iuga.

Cele două lumi de rezidentă la Literaturhaus Berlin, din vara anului 1999, a fost o
experiență decisivă, deopotrivă pentru femeia și scriitoarea Nora Iuga, prilejindu-i revelația că
încă mai poate exercita atracție asupra unui public și interes prin creația ei artistică.

Berlinul reprezintă aici, pentru ea, o acumulare de imagini aparent dispersate, de stări
interioare și emoții în care se amestecă aleatoriu crâmpeie de realitate, pentru a alcătui
fizionomia unui oraș „pe care îl porți înăuntrul tău, sînt lucruri în care te oprești printr-o

1
întâmplare și nu le mai uiți niciodată. Parcă îți promit că ai să le mai revezi. Locuri apropiate
organic de tine,(...).”1

Nora Iuga, pe parcursul vizitelor este însoțită, bineînțeles de Pipi de Ingrid, de mama
ei și de Gerhard. Odată ajunsă la Riteraturhaus Berlin, este întâmpinată de Herr Ernest
Wiehner, conducătorul casei de cultură, care îi oferă acesteia și cheile de la un apartament
situat la etajul 4. Pe urmă pleacă cu prietenii săi să descopere împrejurimile, Nu este foarte
încântată de ceea ce vede. O încearcă o senzație de vid, de derută și reculegere.

Îi este îngrozitor de milă de oamenii de acolo. Începe să creadă că aparține unei rase
superioare, o rasă a spiritului, nu a sângelui. Urmează o seară de poezie împreună cu Mircea
Cărtărescu și T. O. Bobe, avându-l ca moderator și traducător pe Herr Ernest Wichner.

Momentul desfășurându-se în sediul Institutului Cultural „Titu Maiorescu”. Știe că

va avea emoții, dar emoțiile sunt însoțite de plăcere, ca și frica. „Examenele sunt ca
întâlnirile. Trebuie să faci față. Astfel a-i spune „nu” de la început și te-ai elibera”.

Încă din prima zi când a sosit, Herr Wiesner a invitat-o să participe la o masă rotundă
cu traducători și editori din Europa și America. O cuprinde din nou o serie de emoții, se simte
deodată aruncată în arenă, opt concurenți bine pregătiți, înarmați cu cataloage și dosare,
stabilesc cursul traducătorilor din limba germană în limbile: engleză, americană, olandeză,
italiană, franceză, spaniolă, poloneză, ungară și evident română. CV-urile lor sunt infinit mai
cuprinzătoare, nenumărate congrese, călătorii prin toate țările lumii, unii editori, alții directori
de reviste. Iar la câteva traduceri din germană ce i-au căzut întâmplător în mână, însă nu
acesta era handicapul personal ci faptul că reprezenta România. În sfârșit, s-a terminat.

După 60 de zile, coboară să-și ia ultima bursă pe luna August. Clădirea este goală.
Herr Wiesner și Herr Wichner sunt amândoi în concediu. La final se mărturisește că se simte
mai atrasă de lumea de acolo decât de cei ce au venit cu bursă în Berlin.

Această carte nu este o simplă scriere despre fabulosul oraș din două lumi, ci o carte
despre Berlinul unic și irepetabil al fascinantei și seducătoarei scriitoare Nora Iuga, al cărui
monolog stă sub semnul unei replici memorabile „Berlinul sunt eu”.

1
1 https://books.google.ro/books?id=QAxrDAAAQBAJ&printsec=frontcover&dq=editions
%3Aje_B8sbjRZUC&hl=en&sa=X&ved=0ahUKEwiw4oPJx4HgAhUOyRoKHfDCBewQ6AEIJTAA&fbclid=IwAR2ZeD0
dUECG0ZE_tlLbq4H0XwOU6VVMRyOLQ4Dv-PHggC8w8C1WFdWJjwg#v=onepage&q&f=false

2
 „Cel mai grozav scriu în cap, mergând pe străzi, așa am scris prima parte a
jurnalului, pe bănci, în parcuri în cimitire , în trenuri, în bistrouri. Ultima parte am scris-o mai
mult în casă, la birou, soarele era tot mai palid și mai stins.

Vara și toamna mai sunt mese pe trotuar, atunci mori să auzi ce vorbesc oamenii, să
vezi cum se privesc, dacă se iau de mână, dacă își scot pantoful să-și mângâie câinele cu talpa
goală. Acum vara și toamna se grăbesc să plece cât mai repede acasă și Berlinul arată tot mai
șters, de fapt el nici nu există decât în oglinda mea, adică în chipul meu, în aerul meu, în mâna
mea care scrie.

Berlinul ăsta nu mai e decât o mică parcelă, inclusă printr-un partaj arbitrar, unui
teritoriu nelimitat, numit Nora Iuga (în slova veche numele ăsta r fi putut fi tălmăcit prin
Nord-Sud, paradoxul perfect, în care s-ar putea întâlni polul frigului cu cel al căldurii). De
aceea nu e vina mea dacă uneori Berlinul ăsta e o biată umbrelă, împrumutată de la un hotel
de trei stele de pe Nestorstrasse, pe care Nora Iuga o uita în S-Bahn, dar nu-și face griji,
fiindcă mâine o va găsi, cu siguranță, la depozitul de obiecte uitate.” (Nora Iuga)2

2
https://books.google.ro/books?id=QAxrDAAAQBAJ&printsec=frontcover&dq=editions
%3Aje_B8sbjRZUC&hl=en&sa=X&ved=0ahUKEwiw4oPJx4HgAhUOyRoKHfDCBewQ6AEIJTAA&fbclid=IwAR2ZeD0
dUECG0ZE_tlLbq4H0XwOU6VVMRyOLQ4Dv-PHggC8w8C1WFdWJjwg#v=onepage&q&f=false