Universitatea Dunărea de Jos Galați

Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina

Portretul lui M

Matei Călinescu

Literatura culturii moderne românești a cunoscut vocea impregnabilă a scriitorului,

poetului, eseistului, criticului, teoreticianului și lectorului de literatura comparată, Matei
Călinescu, care a avut o carieră gobală impozantă.

A absolvit Facultatea de Filologie, specializarea engleză din cadrul Universitășii din

București, în anul 1957. După finalizarea studiilor a lucrat, la începutul carierei ca asistent
mai apoi a devenit cadru didactic de literatură universală și comparată, aparținând aceleași
universități.

În anul 1973 a plecat din țara lui natală, lăsându-și amprenta prin cărțile de critică
literară („Conceptul modern de poezie”) și prin romanul eseu intitulat „Viața și opiniile lui
Zcharias Lichter”. Tot în același an a primit o bursă Fulbright, stabilindu-se în S.U.A, 6 ani
mai târziu și- a continuat profesia de lector de literatură comparată, devenind pe parcursul
anilor un pedagog excepțional, la Indiana University din Bloomington, Statele Unite ale
Americii. Publică în asociere cu medicul psihiatru și scriitor, Ion Vianu, în limba română
cartea intitulată „Amintiri în dialog”.

A vizitat teritoriul României de mai multe ori în anul 1989, cu scopul de a lansa
opere, poezii celebre publicate deja în limba engleză în diferite reviste străine: „Faces of
Modernity” (1987) și „Rereading” (1993).

Cartea „Portretul lui M” conturează o creație emoționantă, plină de durere, definită

prin discernământ și prin freamăt ortodox, opera descrie soarta dramatică a copilului său care
a suferit de o boală nemiloasă (boală rară de autism însoțită și de crize de epilepsie).

Matei Călinescu a demonstrat prin această inovație că este mai emerit de cercetătorul
literar, în condițiile în care acesta trebuia, de altfel, să se rânduiască riguros condițiilor severe
specifice mediului academic al Americii de Nord. Matei Călinescu a fost un scriitor, un model

1
Universitatea Dunărea de Jos Galați
Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina
intelectual datorită implicării, detașării și diplomației de care a dat dovadă pe parcursul vieții
lui.

Opera a fost redactată în perioada de doliu, mai exact în cele 40 de zile de la moartea
fiului său, pe nume Matthew. Cartea în sine cuprinde fragmente din jurnalul copilului ce sunt
ordonate și retranscrise de către Matei Călinescu cu scopul de a medita atât la cunoașterea de
sine cât și la viața pe care a avut-o M.

În aceeași măsură, autorul a încercat să nu-ți piardă amintirile cu fiul său, astfel
trecerea pe foaie a acestora, pentru scriitor, duce la salvarea lor. Însemnările din jurnalul lui
Matei Călinescu în care era descris portretul biografic al fiului său, datau din prima zi de
naștere a acestuia, 24 august 1977 „M e un copil dorit, iubit și-aproape divinizat de maică-sa,
încă din prima clipă”.1

După descoperirea diagnosticului corect „sindromul lui Asperger2”, „autism (pe

vremea aceea Asperger era necunoscut)” 3, inteligența timpurie a lui Matthew se modifică. Pe
parcursul vieții lui M și după decesul acestuia, scriitorul se fixează către orice invenție
științifică sau către studiile medicale care fac referire la sindromul lui M, încercând din
răsputeri să înțeleagă enigma fiului.

Însă „a înțelege nu e deloc simplu (...) implică înțelegere de sine prin celălalt, prin cel
iubit, care uneori nu seamănă cu tine decât aparent, înșelător, iluzoriu 4”, conștientizând că
toate sunt abstracte.

Matthew a fost diagnosticat în perioada adolescenței, mai precis în liceu cu epilepsie,

având mai mereu crize, însă ultima criză a fost mortală, îngreunând starea de spirit a familiei.

Pentru Matei Călinescu singurul mod de admitere a durerii pierderii fiuluiunicului

copil, a fost cu ajutorul închipuirii unui scurt dialog între tată și fiu: -„Moartea ta e o mare
tragedie pentru noi”, „-Orice moarte e o mare tragedie.”5

1
Matei, Călinescu, „Portretul lui M”, Editura Polirom, București, 2003, pag. 96
2
Ibidem, pag. 161
3
Ibidem, pag. 26
4
Ibidem, pag. 196
5
Ibidem, pag. 8
2
Universitatea Dunărea de Jos Galați
Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina
În cazul femeii suferința se manifestă altfel, „acesta este M al meu, acesta este M al
meu, singurul, unicul M al meu”6- mama tânărului decedat, copleșită de durere lua parte în
mod inconștient la un etalon mistic.

Prin încercarea autorului de a-l înțelege pe M, pe care l-a iubit nespus de mult, „îl
iubesc nu numai pentru că e inocent și bun, ci și - poate chiar mai ales – pentru unicitatea lui.
Și pentru că vreau să-l ajut pe cât îmi stă în putință”7, reușește prin scris să se purifice,
evenimentele fiind plasate de la sfârșit la început (amărăciune-purificare).

Prietenia dintre M și mentorul lui pe nume Phil Wheeler este una întortocheată, Phil
dedicându-și timpul pentru salvarea lui M, cu toate că este o preietenie bazată și pe nevoia de
observație a pacientului din punct de vedere medical, cercetând totodată și dezvoltarea
relațiilor între persoanele ce suferă de autism. Matthew capătă o influență intensă asupra
conduitei și psihicului amicului său Phil, care cu timpul va deveni adeptul lui.

Chiar dacă cartea are scop autoterapeutic pentru Matei Călinescu „în acele zile n-am
putut face nimic altceva decât să mă gândesc la el scriind (...) am scris această carte pentru
mine – ca un soi de exercițiu spiritual” 8, acesta speră că se vor regăsi și alți cititori care au
avut situații similare.

Cititorii vor regăsi pe lângă povestea tragică, informații valoroase despre autismul
Asperger, cercetări, studii de caz ce fac referire la tulburări, aspecte colective, poziția
familiilor copiilor cu handicap în societate.

În finalul operei, Matei Călinescu cugetă la ideea potrivit căreia M își anticipa
destinul crud și în cele din urmă respingând cu asiduitate lexemul „moarte”. Conștient fiind că
orice persoană va ajunge în pragul morții, Mtthew respingea viziunea unui viitor în care ar fi
fost solitar, fără cei care i-au dat viață.

Complicațiile de care suferea tânărul M l-au ajutat pe Matei Călinescu să privească

viața, actul scrierii și lecturii dintr-o altă perspectivă, așa a luat naștere și jurnalele sale unde
iubirea și-a pus amprenta. Afecțiunea constitue procedeul de percepție ce confirmă
durabilitatea stării emoționale.
6
Ibidem, pag. 16
7
Ibidem, pag. 196
8
Ibidem, pag. 5
3
Universitatea Dunărea de Jos Galați
Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina
În lupta lui Matei Călinescu cu acest sindrom Asperger distinge că istețimea și
gândirea pier în fața iubirii, iar dialogul amintit mai sus, este pe un fond emoțional.

Concluzionând, cartea „Portretul lui M” este neasemuită, conține destăinuiri

voluminoase, confesiuni ale unor experiențe însemnate încărcate de emoții plăpânde, cuprinde
„un soi de exercițiu spiritual”9 dirijat către luminarea sferei din care face parte amărăciunea.

Spre România (2000-2002)

Jurnal Inedit

Matei Călinescu

Acest jurnal inedit cuprinde consemnări ale deplasării autorului de prin Atena,
Budapesta, România, S.U.A. Se plasează pe al doilea loc, primul jurnal „Un altfel de Jurnal:
ieșirea din timp”, având însemnări ale lui Matei Călinescu în caietele jurnal din anii 2000-
2002.

Atenția consecventă a scriitoruluise focusează pe anii 1930, mai exact pe perioada

enigmatică titluită Mișcarea Legionară,

În avionul ce avea ca destinație teritoriul Greciei, Matei Călinescu lecturează

romanul „autofictiv”10 „Ravelstein” ce-i aparține prozatorului evreu american, Saul Bellow, în
care Mircea Eliade apare în operă ca personaj cu numele de Radu Grielescu, însă tot ce se
expune despre el nu este chiar îmbucurător, dimpotrivă, este parodiat „caricatura răuvoitoare,
fără nuanțe, a lui Grielescu/Eliade”.11

9
Ibidem, pag. 5
10
Matei Călinescu, „Spre România (2000-2002). Jurnal Inedit”, Editura Humanitas, București, 2016,
pag. 8
11
Iibidem, pag. 10
4
Universitatea Dunărea de Jos Galați
Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina
Mircea Eliade zis și legionarul pedepsit în romanul „Ravelstein” scris de Bellow
înfățișează imaginea unui cadru didactic specializat pe istoria religiilor care se abate de la
drum devenind membru al Gărzii de Fier, „organizație programatic antidemocratică și
anticapitalistă (antioccidentală), socotită fascistă –deși fascismul ei, cu puternica lui identitate
religioasă ortodoxă e deosebit de toate celelalte fascisme” 12, încercând să-și ascundă trecutul
prin împrietenirea cu evreii din America.

Deși Grecia este o destinație favorită de mulți oameni pentru peisajele paradisiace
absorbite în istoria antică, Matei Călinescu nu este deloc sedus de această panoramă a
contrastelor, se consideră doar „un călător leneș, fără inițiativă, deși (...) receptiv și reflexiv”,
13
fiind enervat de direcția turismului contemporan numit Kitsch.

Autorul ușor critic și gânditor nu se lasă deziluzionat de latura turistică Kitsch,

revenind asupra meditațiilor sale despre Kitsch și la cercetările despre acest aspect actual: „ce
este Kitsch-ul, mă întreb din nou? Este el altceva decât arta sau chiar negația artei, cum cred
unii puriști ai esteticului? Sau linia care le separă e fluidă, incertă, cu tot felul de meandre, cu
întreruperi care permit întrepătrunderile? Ideea de original- atunci când originalul e pierdut,
cum se întâmplă în arta statuară greacă- participă la natura ideală a ideii platonice.”14

Răspunsul întrebărilor puse de către scriitor fac referire strict la diferența dintre
original și imitație „deși anumite originale se pot cumpăra sau vinde, pe piața artei, cele cu
adevărat importante sunt neprețuite, ca de pildă acelea care se află în marile muzee și pe care
trebuie să te duci să le vezi acolo unde sunt. (...) Kitsch-ul, în măsura în care e un stil al
democrației, sau al modernității, le face mai accesibile sub formă de copii, reproduceri
fotografice, emisiuni de televiziune, filme (...).”15

Cu toate acestea, Matei Călinescu ține să explice mai în detaliu, într-un mod cât se
poate de simțit Kitsch-ul actual al societății „opusul Kitsch-ului (ideea e a lui Abraham Moles
din Les Kitsch: l’art du bonheur) e asceza. Dar asceza, nu-i așa?, e inumană. E ceva omenește
înduioșător în Kitch.”16

12
Ibidem, pag. 83
13
Ibidem, pag. 8
14
Ibidem, pag. 25
15
Ibidem, pag. 26
16
Ibidem, pag. 30
5
Universitatea Dunărea de Jos Galați
Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina
Propunerea lui Sorin Antohi pentru Călinescu, de a redacta câteva memorii pentru un
volum dedicat omagierii lui Ioan Petru Culianu, îl determină pe autor să scrie și despre
legătua dintre Eliade și Culianu: „ce mă miră cel mai mult e că eu, care scriu atât de greu și de
zgârcit, nu m-am putut opri și semnele sunt că voi continua tot așa, două –trei pagini pe zi...”17

În anul 2001, la Cluj, scriitorul a vorbit despre Mateiu Caragiale, în cadrul unui
seminar. Matei Călinescu a avut parte de un șoc atunci când s-a reîntors în țara natală,
România. Orașul Cluj, în care a ținut predica despre Mateiu Caragiale, era plin de drapele
tricolore, de oameni decepționați, nerăbdători să părăsească România pentru a se împlini din
toate punctele de vedere.

Confesarea femeii de serviciu de la hotelul universității (ce avea două fete, una încă
era la liceu, cealaltă se afla în șomaj și un băiat jandarm) care se plângea de greutășile vieții
întâmpinate în România, detestând totodată democrația țării, îl face pe Matei Călinescu să
conștientizeze că „România pare o țară fără viitor: literal și în toate sensurile”.18

În consecință, adnotările lui Matei Călinescu din „Spre România (2000-2002). Jurnal
Inedit” oglindesc aspirațiile, așteptările și deziluziile declanșate de regăsirea cu țara natală,
cea pe care o abandona-se în anul 1973, în care nimic nu s-a schimbat.

Moartea care vine, pleacă și iar vine

Virgil Tănase

Încă din anul 1977, scriitorul, dramaturgul și traducătorul,Virgil Tănase, este stabilit
în Franța. Acesta a reușit să impresioneze societatea literară franceză datorită tiparului său

17
Ibidem, pag.83
18
Ibidem, pag. 103
6
Universitatea Dunărea de Jos Galați
Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina
epic cât și prin itinerariul ontologic personal, imortalizând într-o patrie emigrantă, virtutea
literaturii românești, reușind totodată să depășească antagonismele sociale din orizontul
opresant.

Virgil Tănase face parte din categoria scriitorilor români care s-au încadrat în
perioada exilului, era etichetat de societatea franceză ca fiind un exilat, însă lui Tănase îi
plăcea să se considere un om cât se poate de degajat, independent atât în interiorul țării cât și
în exteriorul ei.

„Exilul a fost când am părăsit casa, grădina și orașul meu pentru a merge la școală
și apoi la universitate”19, acestea au fost singurele momente în care scriitorul s-a simțit izolat.

Drept urmare a plecat din țara lui natală ca un om liber și a ajuns în Franța la fel de
liber chiar dacă el era privit și asociat ca fiind o persoană exilată în acea perioadă comunistă.

Exilul pe vremea aceea era o grupare legată de accesibilitatea granițelor, așadar era
strict legată de geografie, de științe politice, neavând treabă cu inovația în sine. Prin urmare,
termenul de a fi exilat constituie pentru Virgil Tănase doar o dispoziție administrativă nicicum
una care se referă la actul creației.

Odată stabilit în provincia franceză, reușește ceea ce poate în țara lui natală nu ar fi
reușit, devine cunoscut își creează un renume de romancier, ajunge regizor iar cu toate
acestea, Virgil Tănase nu-și uită propria patrie, sprijinind atât traducerea cât și publicarea
operelor confraților săi români, prozatorii: D.R. Popescu, Bănulescu Ștefan etc.

Dramaturgul își menține aceeași părere despre regimul comunist, chiar dacă a ales
să-și trăiască viața într-o țară străină, acest regim în opinia lui nu era decât un tipar provizoriu
sau istoric al unui om monstruos care încerca să implementeze o anumită ideologie.

Exilul pentru Virgil Tănase a însemnat un parcurs „al unui călător singuratic20” aflat
într-o societate în care li se impunea să se plimbe doar „în grup acompaniați de-o muzică
militară”.21 Sub nici o formă scriitorul nu vrea să fie asociat cu cei care fac pe baza exilului o
profesie sau o poziție socială. Prin creațiile lui a încercat să făurească „o lume paralelă (...)
19
Virgil Tănase, „Ma Roumanie”, E.D.P, București, 1996, pag. 95
20
2004 Combats magazine, Périodique multilingue. Littérature/politique/culture, 18 octobre, articolul
„Virgil Tănase: le promeneur solitaire”
21
Ibidem
7
Universitatea Dunărea de Jos Galați
Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina
analoagă lumii obișnuite”,22 dă naștere unor țeluri bine puse la punct, în primul rând își
propune elaborarea unor curente literare române contemporane potrivnice realismului
bolșevic și în al doilea rând respingerea totală a compromisurilor politice.

Pe scurt, Virgil Tănase impresionează cititorii prin operele sale care expun viața în
pura ei esență socială și morală, menținând chintesența virtuțiilor românești din țara exilului.

„Moartea care vine, pleacă și iar vine” sau pur și simplu denumit ca fiind un roman
jandarm detașându-se cu ușurință de diviziunea tradițională al unui roman de iscodire. În carte
regăsim 15 notițe al fiului titluit „agent secret”, acestea sunt câteva texte restituite, găsite într-
un sertar și mai apoi reordonate pentru a fi cât de cât coerente.

În operă mai regăsim răsturnări de situație, echivocuri, momente destul de tensionate

dar în final cu soluții neașteptate toate conturând tertipurile epicului clasic. Poetica anti-
realistă se evidențiază de la începutul operei iar veracitatea monotonă și blajină nu fac parte
din obiectivele scriitorului.

În gara din Veneția își face apariția un bărbat tânăr cu un copil în brațe care își
aștepta soția, femeia fiind o interimară, făcea parte dintr-o agenție secretă, serviciul de
iscodire avea ca țel formarea și pregătirea din toate punctele de vedere a adevăratului agent
secret, chiar dacă ea trebuia să moară pentru a-l impulsiona pe acesta.

Femeia sfârșește prin urmare ucisă de un controlor („omul legii feroviale” 23știind că
fapta sa nu va fi niciodată deslușită: „în ciuda diligenței autorităților multe crime, mai ales
dacă au fost comise într-un tren, rămân veșnic nedezlegate”24) care-i va transporta trupul
neînsuflețit, împăturit (cu păturile din vagoanele de odihnă fiind și cele mai mari, acoperind în
întregime cadavrul) cu grijă și atenție prin tot orașul depravat. Dându-și seama că soția lui a
fost ucisă așa cum fusese stabilit, tânărul blamează în sinea lui această meserie, fiind în
același timp indignat de autoritășile judiciare.

Pentru a nu fi catalogat drept hoț fiind că deținea și aducea acasă „o operă de artă de
asemenea dimensiuni”25, controlorul zăbovește la un cinematograf unde va viziona un film cu
22
Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, „Momentul oniric”, Cartea Românească, 1997, pag. 76
23
Virgil Tănase, „Moartea care vine, pleacă și iar vine”, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017,
București, pag. 5
24
Ibidem, pag. 5
25
Ibidem, pag. 10
8
Universitatea Dunărea de Jos Galați
Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina
o intrigă asemănătoare lui, astfel irealitatea se transformă în realitate iar aceasta la rândul ei se
dizolvă în irealitate.

Finalul filmului expune trenul ce străbate limitele celor din sală care idolatrizează
verosimilul și nu admiră arta care nu corespunde legii gravitației universale. Își face simțită în
permanență în opera lui Virgil Tănase, exagerarea, scriitorul având drept țel literatura realistă
și prezumțiunea că realitatea este foarte fadă.

În antiteza acestui mecanism de lecturare, autorul făurește dispoziții stupefiante,

fapte confuze formalmente beletristicei realiste. Intriga cărții se amplifică devenind mai
încărcată și întortocheată, personajul principal fiind trimis pe continentul Africii unde este pus
în funcția unui conducător de țară, care a fost detronat de la putere, impunându-i
protagonistului sarcina asasinării unui individ enigmatic pe peronul unei gări din Paris, iar
drept recompensă i se va vira suma de 100 milioane de dolari direct în contul deschis în
Elveția (în Elveția se afla băiatul lui conceput cu femeia ucisă de controlor).

Poveștile care vor urma se suprapun cu o ritmicitate ce nu se potrivește cu expunerea

condiționării romanului polițist: atacuri cu proiectile în inima Parisului, asasinări cu sânge
rece, vendete din gelozie, informatori ce-și înșcenează propria moarte etc.

Virgil Tănase reușește să elaboreze o desime narativă distinctă, din noțiunile aparent
lipsite de armonie, aducând dispozițiilor îndoielnice numeroase particularități plauzibile.

Romanul în sine este foarte tragic cu o multitudine de împrejurări critice care tind
către un punct culminant, instigarea operei lui Virgil Tănase constă în stilistică și compoziție,
conservă armoniile literaturii inteligibile dar le și delapidează într-o cercetare teoretică,
cărturească. Propozițiile sunt ramificate, dezvoltate, echivoce, necaracteristice unui roman
jandarm, catastiful sarcastic, satiric fiind ăn antiteză cu întâmplările în curs de desfășurare.

Concluzionând, romanul polițist „Moartea care vine, pleacă și iar vine” este o operă
delirantă, o spintecare din înșiruirea utilului.

9
Universitatea Dunărea de Jos Galați
Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina

Cuvântul din cuvinte

Monica Lovinescu

Monica Lovinescu a fost critic literar, traducător, scriitor și jurnalist atât la ORTF
(1951-1975) cât și la Europa Liberă (1967-1992). Tatăl Monicăi a fost istoricul. Criticul literr
român Eugen Lovinescu (1881-1943). Și-a luat licența în litere la Universitatea din București,
specializarea franceză.

După abdicarea regelui Mihai și instaurarea regimului comunist la putere în

România, Monica Lovinescu dobândește o bursă de guvernul francez, după mutarea la Paris,
aceasta se căsătorește cu criticul literar, filosof și director de reviste, Virgil Ierunca, în anul
1952. Au fost un cuplu consubstanțial, ei au participat la dărâmarea comunismului prin
emisiunile televizate din Paris, numite Europa Liberă și prin lupta lor dârză, perseverentă
contra sistemului totalitar ce-i aparținea lui Nicolae Ceaușescu.

În 1948 ă se acordă azil politic, mai apoi se integra în tinerele companii teatrale unde
va iscăli regia unor piese de avangardă. Articolele și traducerile ei din Franța sunt publicate în
mai multe reviste celebre precum : „Les Cahiers de l’Est”, „L’Alternative”, „East Europe”,
„La France Catholique”, însă Monica Lovinescu era cunoscută după pseudonimele: Monique
Saint-Côme, Claude Pascal și Claude Jaillet.

Romanul redactat în limba franceză „Mot à mot” din anul 1954 îi este respins de
Editura Denoël, pe când în anul 2007 în România este tradus și publicat. Pe lângă revistele
franceze, Monica Lovinescu colaborează și cu cele din limba română din exil: „Dialog”,
„Ființa Românească”, „Luceafărul”, „Caiete de dor” etc.

Monica Lovinescu traduce și transpune piesele „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare

pierdută” ale lui Ion Luca Caragiale, laolaltă cu Eugen Ionescu. Nici romanul lui Constantin
Virgil Gheorghiu nu a scăpat de traducerea Monicăi Lovinescu astfel „Ora douăzeci și cinci”
a avut parte de un succes rezonant în lume.

10
Universitatea Dunărea de Jos Galați
Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina
„În 1977, în urma unui atac organizat de Securitate, Monica Lovinescu a fost grav
bătută în curtea casei ei din Paris, de către doi teroriști palestinieni, și a fost spitalizată în
comă. Scopul era să o desfigureze, ca să devină „un cadavru viu” (conform mărturiei
generalului Ion Mihai Pacepa, pe atunci șef al Serviciului de Informații Externe și secretar de
stat la Ministerul de Interne al României).”26

Expresia „est-etică” a fost elaborată de către criticul literar român, Monica

Lovinescu, cu scopul de a reliefa respingerea autonomiei estetice.

Cuplul Monica Lovinescu și Virgil Iernunca, după cum spuneam și mai sus, a fost
cunoscut de toți românii drept personalități ce fac parte din exilul perioadei bolșevice, grație
emisiunii din Franța intitulată „Europa Liberă”. Au devenit cu timpul repere ale existenței
etice și culturale atât din stat cât și din diasporă.

Monica Lovinescu intenționa vădit să întipărească viitorului o amintire a trecutului în

speranța că timpul incomparabil poate să fie asumat.

„Istoria României sub regimul comunist, reconstituită în urma parcurgerii membrilor

autoarei, are drept atribute veridicitatea, distincția, precizia, unicitatea.”27

Prima parabolă a regimului comunist a fost „Cuvântul din cuvinte”, este un roman
redactat de Monica Lovinescu pentru literatura actuală. Cu toate că, scriitoarea nu a cunoscut
încrâncenarea sistemului comunist, deoarece a fost plecată în anul 1947, însă prin traducerile
textelor se convinge de amploarea evenimentului.

Regăsim în operă experiențele autoarei ce pot fi resimțite prin lectură în lăuntricul

cărții. Contextul este unul volnic, detașat de realitate și include evenimente autobiografice,
referenți formatori și sociali care asigură lucrul real din irealitate.

Romanul ilustrează punctul de pornire a bolșevismului și ascunde domenii din

categoriile sociale, culturale și administrative, totodată descrie reveria unei regiuni gnomice
cu trimiteri la sistemul totalitar din România.

26
Louis Monier, Basarab Nicolescu, „Români din Paris”. Traducere din limba franceză de Lucian
Dindirică”, Editura Vremea, București, 2018, pag. 53
27
Mihaela-Nicoleta Burlacu, „Monica Lovinescu o voce a exilului românesc”, Editura Institutul
European, Iași, 2014, pag. 234
11
Universitatea Dunărea de Jos Galați
Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina
„Absurdul este dens, la nivelul cuvintelor se cască o prăpastie între semnificat și
semnificant, decriptarea mesajelor devine imposibilă, dialogurile sunt lipsite de conținut.”28

Monica Lovinescu demască simbolic ilegalitatea puterii și repercusiunile acesteia:

atenuarea indiferenței, expatrierea, dispariția indentității, nimicirea alterității, vicierea,
controlul.

Parabola deși este ambiguă și limpede nefinalizată înglobează înțelesuri lizibile,

scriitoarea și-a preconizat încă de la începutul operei un ideal, așadar a creat plauzibilitatea
personajelor, ambiguitatea și transparența evenimentelor.

„Dacă romancierii trebuie să lucreze din greu ca să-și stabilească normele, ei trebuie
să lucreze adesea chiar și mai mult ca să ne facă să șe judecăm cu exactitate personajele în
lumina acestor norme”,29 este opinia criticului și teoreticianului Wayne C. Booth despre
plauzibilitatea personajelor care depinde de harul scriitorului.

Opera în sine are un limbaj codificat păreri despre doctrina regimului comunist,
întâlnim un umor întunecat, cu înclinație spre suprarealism, lipsită de intrigă, prin urmare se
adaptează calapodului evenimentelor stilistice cultivate în anii 50. Titlul „Cuvântul din
cuvinte” inspiră o simbolistică dominantă dar și o plurivalență de sensuri a cuvintelor.

Personajul cu care se afirmă atât la începutul operei cât și în finalul acesteia ridică
problema cenzurii slovelor și a pieriri cuvintelor. În această carte nu epicul domină ci
liricitatea ideilor, deoarece romanul nu are nici intrigă nici deznodământ. Personajul conturat
de Monica Lovinescu reflectă societatea în care conviețuiește și ilustrează expresia gândirii și
dificultatea de a comunica, tinde să priceapă destinul realitășii în care locuiește și încearcă să
lupte contra răului social.

28
Tudorel Urian, „Cealaltă Monica Lovinescu”, în „România Liberă”, nr. 32, 2007,
http://www.romlit.ro/cealalt_monica_lovinescu
29
Wayne C. Booth, „Retorica romanului”, Editura Univers, București, 1976, pag. 231
12
Universitatea Dunărea de Jos Galați
Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina
„Fără nume, simbol al disperării și ludicității, regăsește într-o lume uniformă
sentimentul valorii vieții. Tensiunea psihică este declanșată de frică și descumpănire, de
speranța că îi va schimba în bine viața, de lupta pentru fericire.”30

Prin urmare, personajul schițat de Monica Lovinescu reflectă destinul individuui

alienat de teamă, copleșit, monitorizat, cenzurat și desconsiderat. Cititorul nu se poate pune în
situația personajului din roman, pentru că acesta conviețuiește într-o societate absurdă, a
imposibilului.

Observăm în această operă cuvântul „noi” care-i permite Monicăi Lovinescu să

păstreze legătura cu lectorii. „Semnificația cuvântului „noi” este dată de la început: „noi”
înseamnă „ceilalți”, iar rostirea lui marchează separarea tainică de „ei”, cei care acuză
literele.”31 Înșiruirea întâmplărilor palpitante, discuțiile petulante, umorul negru, domolesc
tensiunea psihologică a protagoniștilor.

Opera debutează narativ cu o conspirație pusă la cale de un diac cu el însuși: „spun

„eu”, spun „noi” și trebuie să mă explic de la bun început. Este „eul” complicității, este un
„noi” al înstrăinării. Complicitatea de care vorbesc e un complot. Am hotărât să pun la cale un
complot. Eu și cu mine.”32 Prin urmare diacul devine cronicar și notează cu răspundere
întâmplările.

Scribul amintește în primă fază de „delictul de nap porcesc” 33 nu erau permise

nimănui acești, numiți, tuberculi, în ciuda faptului că erau considerați o delicatesă, dar și
reținerea unui abajur ducea la o contravenție considerabilă: „unii refuzau să recunoască însăși
natura unui abajur, afirmând că nu era decât un maidanez vulgar. (...) Funcționa autosugestia,
evident. Câți vinovați, nu au fost lăsați în felul ăsta să scape cu abajururi care pretindeau ei,
erau altceva.”34

Fiind interimar al unui regim dintr-o țară fără identitate, scribul complotează contra
reducerii la tăcere a părerii, învinuirii slovelor. Determinarea a fost stârnită întrevederea
30
Mihaela-Nicoleta Burlacu, „Monica Lovinescu o voce a exilului românesc”, trad. Emanoil Marcu,
pref. Ioana Pârvulescu, Editura Institutul European, Iași, 2014, pag. 251
31
Ibidem, pag. 263
32
Monica Lovinescu, „Cuvântul din cuvinte”, trad. Emanoil Marcu, pref. Ioana Pârvulescu, Editura
Humanitas, București, 2007, pag. 11
33
Ibidem, pag. 13
34
Ibidem, pag. 13
13
Universitatea Dunărea de Jos Galați
Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina
„Bătrânei” incriminată pentru slova „L”, aceasta apărându-și litera „așa cum nimic nu mai
fusese apărat, la noi, după decrete. (...) Lungul șir al tuturor oropsiților a fost adoptat de
Bătrâna care i-a adăpostit pe toți în spatele literei L.”35

Istorisirea sporește, expunând dispoziția afectivă a protagonistului care încearcă prin

conspirația sa să-și apere alfabetul lăsat moștenire. Constatăm discursul unui narator-personaj,
responsabil de poziția sa de scriitor: „eu scribul, o știu. Am consemnat în scris. Cronicile îi
păstrează amintirea. Răspund pentru ceea ce spun. (...) Eu scribul, îmi voi face datoria.
Cronologia va fi stabilită, comentariile vor fi scrise, faptele vor fi prinse în litere și închise în
cuvinte. Eu scribul, născut în arhivă, mă întorc în arhivă. Devin arhivă, devin memorie.”36

Romanul în sine este o parabolă a unei lumi totalitare deoarece textul deține două
direcții: orientarea către un limbaj caracteristic criticii literare și o orientare ce vizează un
întreg proces social. Tema generală a operei se perindă în jurul dispariției libertății de
exprimare ce amplifică actul cenzurii însă în finalul capitolului are loc înhumarea cuvintelor.

„Discursul poartă mărcile revoltei, împotrivirii, desprinderii de colectiv, refugiului

acceptării sistemului represiv și nevoii de individualizarea a disidenților de mai târziu.”37

Drama și indignarea contra lumii și a asupririi la indiferență este evidențiată de către

protagoniștii din turn, jocul lor subliniază îndepărtarea de propria viață. „Eu și cu mine” sau
„eu cu tine” formează un cuplu al romanului cu un rol important „cuplul El-Ea conturează de-
a lungul romanului tema „cuplului fericit.”38

Turnul le este adăpost, spațiu al separării neadaptaților dar și exil, așadar ăși
focusează atenția asupra unor detalii din zona ochilor, mai precis nuanța ochiilor, globularul
pleoapelor etc.

Pasiunea și spiritul armoniei din cuplu trece peste acele detalii fizice: „o privire de
începător, nici să ascundă ceea ce în zonă se cheamă „flacăra pasiunii”. (...) o privire

35
Ibidem, pag. 17
36
Ibidem, pag 17-19
37
Mihaela-Nicoleta Burlacu, „Monica Lovinescu o voce a exilului românesc”, Editura Institutul
European, Iași, 2014, pag. 264
38
Ibidem, pag. 266
14
Universitatea Dunărea de Jos Galați
Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina
complice. Tocită de repetare. (...) o privire de înțelegere tacită. (...) privirea lor îi face să
existe.”39

Deși lumea se schimba, viziunea autoarei rămânea aceeași, separarea cuplului

declanșează multă singurătate și amărăciune, perechea dispare cu apariția altor chipuri. În
momentul în care partenerul este contaminat de credință, aspirație, personajul pleacă în
căutarea medicamentului numit „Sfârșitul Lumii”.

„Scris cu majuscule „Sfârșitul Lumii” este numele unui medicament, fără prospect
folosit, alături de „Hiperbolă” în tratarea poftei de „sfârșitul lumii” așteptat, nu ca pe
cataclism în urma căruia lumea dispare ci ca pe o încheiere.” 40 Schimbarea modului de trai și
asimilarea comportamentului partenerului duce la supraviețuirea perechei.

Cartea cuprinde 21 de capitole, structura psihică a scriitoarei este aceeași chiar dacă
se perindă între mai multe personaje, încearcă să ofere pe larg ideile, trăsăturile
protagonistului universal. Monica Lovinescu nu a stat închisă, dar a luat contact cu indivizii
torturați chiar înainte de a activa în Europa Liberă.

Romanul „Cuvântul din cuvinte” este un discurs ce se adresează tuturor lectorilor, în

care este expusă viziunea Monicăi Lovinescu, cu ajutorul naratorului-personaj. Autoarea își
ralizează obiectivele, în aceste 21 de capitole în care descrie, istorisește, critică, spionează,
demască cele 21 de profile ale răului din 21 de lumi absurde, iar în final aceasta va rămâne
fără cuvinte. Prin dispariția cuvintelor, vocabularul de diminuiază, textul nefiind terminat.

„E suficient să-i vezi pe vecini ca să afli unde am fi...(zău, ăsta nu trebuia lăsat să
plece: e cu adevărat indispensabil, cum să exprim acum contrariul lui: a porni?) ca să afli unde
am fi- am găsit! –sfârșit dacă eram niște...(zău, nu se mai poate vorbi)... niște habotnici ca
ei,”41 parantezele reflectă calvarul naratorului.

39
Monica Lovinescu, „Cuvântul din cuvinte”, trad. Emanoil Marcu, pref. Ioana Pârvulescu, Editura
Humanitas, București, 2007, pag 47
40
Mihaela-Nicoleta Burlacu, „Monica Lovinescu o voce a exilului românesc”, Editura Institutul
European, Iași, 2014, pag. 267
41
Monica Lovinescu, „Cuvântul din cuvinte”, trad. Emanoil Marcu, pref. Ioana Pârvulescu, Editura
Humanitas, București, 2007, pag 187
15
Universitatea Dunărea de Jos Galați
Facultatea de Litere
Master: IIMLRE, anul I, sem II
Gîbu Rodica-Cristina
În consecință, finalul romanului generalizează opinia autoarei în legătură cu lumea
expusă: „No să înțeleg niciodată. Zău, niciodată.”42

42
Ibidem, pag. 191
16