UNIVERSALITATEA LUI EMINESCU

- sau despre o „faţă” mai puţin cunoscută a lui Eminescu, întoarsă spre noi -
I
După patru decenii de analiză, vă rog să-mi permiteţi patruzeci de minute de sinteză‫٭‬.
Vom începe cu o analogie, în aparenţă stranie. Oamenii de ştiinţă susţin că faţa nevăzută a
Lunii este neunoscută pământenilor – adevărat, deoarece învârtindu-se în jurul axei proprii în acelaşi
timp, cu mişcarea în jurul Pământului, noi vedem mereu aceeaşi faţă, luminată de soare, unde a
aselenizat omul şi pe care o vedem cu ochiul liber sau mărită la telescop - de aceea această parte
nevăzută a rămas până azi tărâmul îndepărtat al enigmelor şi ipotezelor neconfirmate.
O mare necunoscută continuă să rămână, pentru conaţionalii lui Eminescu, literaţi sau marele
public, „faţa” – şi implicit valoarea - universală a Luceafărului literaturii române, deşi acest
„tărâm” este atât de aproape, chiar alături de noi, inefabil dar accesibil. Cauzele acestei stări de
necunoaştere sunt multiple, majoritatea însă se reazemă pe pseudoipoteze cel puţin enigmatice şi tocmai
de aceea păguboase pentru istoria literară.
Prima cauză este voita necunoaştere şi cultivarea obsedantă a acesteia de către unii specialişti
de influenţă. În acest caz, graba de a susţine cu comoditate că „Eminescu este puţin tradus şi comentat”
dovedeşte cel puţin lipsa de informaţii, care de regulă infatuează preceptul,- „Nu ştiu, deci nu există”.
A doua cauză este ignoranţa. Pentru acest precept, potrivit căruia „Eminescu este
intraductibil”, se apelează adesea la dictonul „Traduttore-traditore” - de aici - „Eminescu este prost
tradus” într-o limbă sau alta, deci nu poate fi cunoscută şi evaluată adevărata valoare a creaţiei sale prin
traduceri. O probă contrară însă ne oferă realitatea, asupra căreia s-a pronunţat, într-un fel special, Tudor
Arghezi: „Eminescu nu este el, decât în româneşte”, dar, precizează imediat tot el, „Eminescu nu poate
fi tradus nici în româneşte”, de unde, poezia lui Eminescu „nu poate fi tălmăcită, ea poate fi numai
apropiată” de original. Dealtfel, fiind interesaţi să cunoaştem opinia lui Eminescu despre traduceri, el
însuşi fiind traducător, am identificat aceeaşi opinie despre traduceri ca la Arghezi, exprimată în termeni
apropiaţi, dar cu un secol înainte: traducerea poate dovedi o îndepărtare (ex. articolele eminesciene
despre Gogol din 1876 sau despre Fr. Dame din 1878) sau poate mijloci „apropierea” de original (mss.
2266-1883, şi probată chiar de poet în Mănuşa de Schiller, traducere apreciată ca fiind excepţională şi
de aceea publicată într-un volum antologic în 1881 la Leipzig).
În acest înţeles, Eminescu, la fel ca orice mare personalitate poetică sau critică, prin intermediul
traducerii, mai „aproape” sau mai „departe” de original, putea intui valoarea originalului tălmăcit într-o
altă limbă. Arghezi confirma şi indirect această ipoteză, prin propria practică de traducător, oferind el
însuşi o versiune românească ireproşabilă a poezilor lui Baudelaire, adică apropiind textul românesc al
traducerii sale de originalul francez.
 2

Altădată, într-o Tabletă publicată în Contemporanul în urmă cu patru decenii, Arghezi intuia,
în acelaşi înţeles, în traducerile realizate de alţii, ceea ce era dincolo de învelişul lingvistic al unor
modeste traduceri româneşti, şi anume, scânteia geniului poetic, de data aceasta în poeziile unui mare
poet tribun al secolului 20, a căror limbă şi text original nu le cunoştea, protestând chiar: „Traducerea e
jos de tot sub nivelul valorii originalului”.
Aidoma lui Arghezi procedează Giuseppe Ungaretti, pe când era preşedinte al Comunităţii
Europene a scriitorilor care, referindu-se la Eminescu, pe care nu îl cunoştea în original, însă îl intuia,
recunoştea şi aprecia acestuia vocaţia de geniu universal: „Poet cu un sentiment chinuit şi ars până la
atigerea acelei înalte splendori care face din el unul dintre cei mai mari poeţi ai timpului său şi ai tuturor
timpurilor” (1964). Un alt italian – personalitate marcantă a vieţii culturale italiane şi europene – Mario
Ruffini, care a realizând el însuşi numeroase traduceri din originalul eminescian în limba italiană - a
căror valoare a fost apreciată de unii la superlativ în epocă, dar contestată peste decenii de alţii - remarca
adevărul că „Poezia lui Mihai Eminescu se ridică deasupra particularului şi a personalului, pentru a
atinge culmile universalităţii, în căutarea absolutului”, de aceea dincolo de învelişul lingvistic al
propriilor traduceri, el intuia în poetul român pe „unul dintre cele mai mari genii ale literaturii
mondiale” (1964). Cel mai cunoscut şi apreciat eminescologi contemporani, Rosa del Conte în cartea sa
de peste 500 de pagini, „Eminescu o dell'Assoluto”, tradusă şi în româneşte, dar beneficiind de o mare
circulaţie şi rezonanţă internaţională, prin analize critice şi traduceri proprii a peste 1.000 de versuri
eminesciene, evident ca suport al propriului demers critic, a încercat să demonstreze intuiţia valorii de
„absolut” la Eminescu. O asemenea intuiţie au mai dovedit-o de-alungul vremii şi cei peste 150 de
comentatori ai traducerilor operei lui Eminescu în alte limbi, deşi majoritatea dintre ei nu cunoşteau
limba română şi nici originalul românesc al creaţiei eminesciene.
Adesea acest „unghi” subiectiv, din care era evaluată
valoarea creaţiei eminesciene, putea să aibă ca suport obiectiv,
determinat de cauze obiective, reale: media nereuşitelor (mai departe
de original) şi a reuşitelor (mai aproape de original) se datorează
structurii limbii şi sistemului prozodic naţional în care s-au realizat
traducerile (ex. traducerile germane, ruseşti etc. „mai aproape de
original”, iar traducerile în limbile romanice etc. „mai departe de
original”).
A treia cauză a necunoaşterii este determinată de interese.
Unii traducători şi comentatori subapreciază sau neagă ce au realizat
alţii, fie pentru a face reclamă propriilor încercări, fie pentru ca în
numele magiei unor mode sau pseudoavangarde literare să declare că
Eminescu nu mai este actual ori, sub pretextul demitizării, să
promoveze ideopatia demolării, fără a pune în loc ceva mai bun.
Asemenea contrafaceri ale detractorilor din timpul vieţii poetului sau mai aproape de zilele
noastre, împotriva firii lucrurilor, supremul judecător, timpul, are de grijă să şteargă pulberea efemeră a
magiei demolării în favoarea valorii autentice perene, astfel ca, încet dar sigur, să deschidă cu trecerea
timpului largi perspective procesului ascendent de cunoaştere, recunoaştere şi consacrare mondială a
creaţiei eminesciene, exclusiv pe criteriul valoric.
În demersurile noastre, referitoare la cunoaşterea fenomenului de universalizare a creaţiei
eminesciene, ne-am alăturat categoriei temerarilor care nu măsoară muntele înainte de a-l parcurge.
Astfel procedând şi noi, am putut să ne asigurăm un loc printre acei exploratori anonimi, care timp de
decenii, detaşaţi de subiectivismul unor opinii şi atitudini de conjunctură, şi animaţi de un crez de înaltă
fidelitate patriotică, să ne dedicăm actului migălos de căutare, colectare, sortare, stocare şi prelucrare -
mai nou cu ajutorul mijloacelor informatice moderne – a datelor identificate, accesibile nouă, într-o
etapă sau alta, vizând traducerea şi comentarea operei poetului în 70 de limbi din peste 90 de ţări.
 3

În final, masivul de date vizând vocaţia şi consacrarea universală a lui Eminescu a fost şi este în
continuare circumscris într-o bancă/bază de date literare corespunzătoare, care permite operaţiuni fine
de discriminare, subsumare, corelare, clasificare, ierarhizare, tipizare, esenţializare, periodizare etc.,
toate vizând stabilirea coordonatelor statistice, tipologice, estetice şi istorico-literare ale procesului de
universalizare a creaţiei eminesciene, în evoluţia sa istorică de peste un secol, întrun spaţiu lingvistic,
literar şi geografic mondial.
Un suport statistic sumar, dincolo de semnificaţiile profunde pe care le ascund unele date
cantitative, ne arată că numai între 1879 şi 1989 am identificat „de visu” traduceri şi ecouri în 65 de
limbi din 93 de tări, la care se adaugă alte 100 de ţări în care Eminescu circulă prin intermediul limbilor
mamă (ex., ţările francofone pentru limba franceză) sau prin intermediul unor limbi de largă circulaţie
„intermediare” (ex.. versiunea engleză publicată în Marea Britanie, reralizată de Corneliu Popescu,
pentru limba urdu din ţările orientului îndepărtat sau versiunea în limba rusă, aparţinând lui Iuri
Kojevnikov, pentru multe din limbile care se vorbesc în ţările din fostul teritoriu al URSS ca şi pentru
primii traducători chinezi, japonezi etc.). Cele aproximativ 2oo de poeme, poezii, nuvele şi articole
eminesciene, traduse în cei 110 ani menţionaţi mai sus, cunosc peste 8500 variante în alte limbi, dintre
care menţionăm doar Luceafărul cu 164 versiuni în 33 limbi, Împărat şi proletar cu 139 versiuni în 31
limbi, Şi dacă... şi Somnoroase păsărele cu peste 170 versiuni în limbi străine etc., la care au contribuit
peste 400 de publicaţii periodice şi peste 200 de edituri, prin intermediul celor aproape 400 de
traducători care au publicat aproape 5oo de volume, de asemenea peste 300 de autori comentatori străini
care şi-au valorificat contribuţiile în aproape 200 de volume şi culegeri antologice, între care am
identificat aproape 20 de disertaţii. Printre autorii străini se află mulţi scriitori şi critici de prestigiu sau
eminescologi, autori de monografii voluminoase şi consistente, de circulaţie şi rezonanţă internaţională.
În această evoluţie, care începe cu primele manifestări semnificative (traduceri şi ecouri
scrise şi orale din deceniul şapte al secolului trecut şi ultimul deceniu de viaţă al poetului), unele mai
puţin cunoscute, realizate în ţări ca Germania, Italia, Franţa etc., chiar în România, ex. articolele lui
Eminescu despre România, apărute în marea Enciclopedie germană Brockhaus-Efron) şi se continuă
până în zilele noastre pe toate meridianele lumii, un moment aparte îl reprezintă împlinirile consemnate
în ultima perioadă de consacrare oficială a poetului român de către UNESCO. Avem în vedere,
îndeosebi, momentul 1989, consemnat într-un act oficial istoric comemorativ de recunoaştere a
vocaţiei şi de consacrare a valorii sale universale. Momentul a fost marcat prin Declaraţia UNESCO
privind anul 1989 drept Anul Internaţional Eminescu, de asemenea prin Rezoluţia privind Marcarea
Centenarului poetului român, Mihai Eminescu în contextul Decadei Mondiale pentru Dezvoltare
Culturală, în care se subliniază: „Recunoscând faptul că operele poetului român sunt o parte integrantă a
moştenirii culturale mondiale”, prin aceasta evidenţiindu-se „Actualitatea mesajului poetic şi a
gândirii eminesciene, măreţia şi frumuseţea operei sale”, iar marcarea Centenarului Eminescu de către
statele membre UNESCO reprezintă „Un omagiu adus poetului de către întreaga omenire”.
În demersul nostru de reconstituire a parcursului referitor la cunoaştera, recunoaşterea şi
consacrarea internaţională a creaţiei eminesciene, am fost stimulaţi în timp de pilda unor constructori de
edificii naţionale, privind contribuţia lor la edificarea patrimoniului cultural universal. Printr-o asemenea
lucrare, marii creatori de vocaţie universală, la care se adaugă istoricii şi criticii literari naţionali care au
evaluat şi valorificat pe plan naţional şi internaţional moştenirea acestora lăsată omenirii, aceşti creatori
astfel validaţi au dobândit peste secole valoarea şi statutul de mituri ale literaturii universale, între care
s-au impus definitiv un Homer, Dante, Shakespeare, Goethe etc. Multora dintre aceşti scriitori naţionali
de vocaţie universală, cu contribuţii şi în alte domenii, le-au trebuit însă adesea secole pentru a fi
recunoscuţi şi prin urmare consacraţi ca valori ale patrimoniului cultural mondial.

II
 4

S-a observat că cel puţin un secol pare măsura ideală pentru cântărirea valorii şi
perenităţii unei creaţii spiriruale.
A trecut mult peste un secol de la primele manifestări ale cunoaşterii şi recunoaşterii creaţiilor
eminesciene, cum menţionam, mai întâi în ţări europene ca Germania, Italia, Franţa, Ungaria, iar ulterior
în aproape 200 de ţări de pe toate continentele. Eminescu a fost recunoscut pentru valoarea
contribuţiile sale poetice, dar şi din alte domenii frecventate de el, ca un strălucit creator erudit
premergător şi prevestitor de tip renascentist (proză, publicistică, dramaturgie, dar şi folclor,
lingvistică, istorie, economie, chiar astronomie, fizică, biologie, matematică etc.).
Cu toate acestea, uneori lui Eminescu i s-a tăgăduit pe nedrept vocaţia sa universală. Potrivit
unui concept, formulat încă cu cinci secole în urmă de către Leonardo Da Vinci, orice adevăr (valoare,
idee, ipoteză, enunţ) este adevăr numai dacă este demonstrat, (logico)matematic. S-ar putea spune, de
aceea că, nedemonstrată, valoarea universală a creaţiei eminesciene pentru mulţi nu există sau este pusă
la îndoială.
Dintr-un interviu al nostru, luat încă fiind în viaţă profesorului şi cunoscutului eminescolog
Edgar Papu, reţinem o explicaţie a situaţiei: „Necunoaştere, deci neînţelegere. Adevărat, susţine
eminescologul român, există un izbitor decalaj între valoarea universală a poetului şi corespunzătoarea
sa circulaţie universală care mai lasă de dorit. Pentru cunoaşterea circuitului universal a operei sale se
cere însă ca, în ţara din care face parte poetul, înalta valoare a creaţiei lui Eminescu şi consacrarea sa
universală să fie cercetate în plan comparativ şi să se bucure deopotrivă de o apreciere de acelaşi
nivel cu difuzarea sa universală”.
Elaborându-şi teoria despre valoarea universală a creaţiei
eminesciene, acest mare eminescolog român, Edgar Papu, încă în viaţă a
fost preocupat de „aflarea locului pe care Eminescu îl ocupă în panteonul
valorilor universale”, de aceea aştepta sporirea „interesului calificat”
pentru „circulaţia universală” a operei, „corespunzătoare” cu „valoarea
universală a poetului român”. În această legătură, susţine Edgar Papu,
„metafora care i se atribuie lui Eminescu, de Astru sau Luceafăr al
literaturii române, se vede confirmată şi prin întreaga lui poziţie de
plutire asemenea unui corp ceresc. El are în toate părţile un gol în jurul
lui, plutind astfel pe firmamentul spiritualităţii româneşti, de unde
luminează asemeni unui astru întreaga noastră viaţă şi cultură. Se pare
deci că Eminescu este cel mai mare om, pe care l-a dat spiritul românesc,
situându-se şi printre primii mai mari ai umanităţii”.
În urmă cu câţiva ani, şi cu câteva luni înainte de a ne părăsi, având în faţă manuscrisul lucrări
noastre documentare de peste 350 pagini despre Eminescu în 65 de limbi din 93 de ţări în care i se
traduce, i se publică şi i se comentează opera, şi întrebat „ce semnificaţie acordă acestor date”, Edgar
Papu preciza că „Aceste date mă conving despre ceea ce văd dincolo de aceste date,- un Eminescu
universal. Eminescu este unul din cei mai mari poeţi ai lumii, pe acelaşi plan cu Dante, Shakespeare,
Goethe, cu singura deosebire că aceştia şi-au scris marile capodopere în limbi de largă circulaţie şi la o
vârstă ceva mai înaintată, atunci când împliniseră 50 de ani. Eminescu a fost singurul care s-a manifestat
integral, ceea ce este şi cine este, la o vârstă cu mult mai tânără”.
Tot el adăuga: „La vârsta de 33 de ani, când s-a stins scânteia unuia din cele mai strălucite
spirite ale omenirii, nici Dante nu dăduse Divina Comedia, nici Shakespeare nu-l zămislise pe Hamnlet,
nici Goethe pe Faust. Îndrăznim, de aceea, să distingem în poetul nostru pe un mai nefericit egal al lor.
Sau cum susţinea academicul Tudor Vianu: „Românii au dobândit conştiinţa de a fi dat lumii întregi,
literaturii universale, pe unul din cei mai mari poeţi ai ei”.
 5

Se ştie că problema universalităţii lui Eminescu a revenit mereu în preocupările istoricului şi

teoreticianului literar, Edgar Papu, ca un leit-motiv, fiind apreciată în general ca cea mai cuprinzătoare,
fundamentată şi de aceea acceptată.
Această problemă a fost rezumată şi în prefaţa manuscrisă la lucrarea noastră documentară
menţionată mai sus, din care vom reţine principalele judecăţi de valoare referitoare la viziunea sa despre
univeralitatea lui Eminescu: „Universalitatea lui Eminescu se precizează progresiv pe două trepte
deosebite. Prima priveşte stabilirea locului său în contextul culturii naţionale - un unghi parţial şi de
aceea relativ – iar a doua priveşte calea împlinirii către aflarea locului său în panteonul valorilor
universale. Doar cucerirea următoare, ,,adică aflarea locului său în universalitate este singura cale de
privire sigură a valorii sale apsolute. Cine este Eminescu în cultura naţională ştim în linii mari. Cine
este, însă, Eminescu în orbita mondială constituie o întrebare care ne introduce într-o zonă mai vagă a
identităţii sale. Tocmai de aceea este cea cu adevărat decisivă în tentativa de cuprindere a
dimensiunii şi valorii sale universale. Aşa ne explicăm viul interes trezit astăzi în România ca şi în tot
mai multe ţări pentru ideea universalităţii lui Eminescu. Ea se află, însă, într-un stadiu încă prea puţin
precizat, confundându-se adesea cu problema difuzării sau a succesului său peste hotare. Dacă difuzarea
şi succesul, cunoaşterea şi recunoaşterea ţin de rezonanţa şi conştientizarea dimensiunii valorii şi este o
problemă de utilă politică culturală, în jurul unei valori naţionale, susţinută de date identificabile, vom
susţine că cea de a doua problemă ţine de conţinutul propriu-zis al valorii universale şi este însă o
problemă pur ştiinţifică, îndreptată să stabilească contribuţiile efective, noi şi importante, ale acestei
valori, pe plan universal. Dar cum probăm, şi cu ce mijloace, gradul de universalitate pe care l-am
atribuit? Aici nu mai pot încape afirmaţii de principiu, ci răspunsuri precise” referitoare la „contribuţiile
noi şi importante” ale acestei valori identificate pe plan internaţional.
Cu alte cuvinte, „contribuţiile noi şi importante” despre dimensiunea şi valoarea universală a
creaţiei eminesciene pentru a se integra în marja valorilor universale pe mai multe căi distincte, după
Edgar Papu, ar trebui să se bazeze pe anumite criterii ale universalităţii, pe care el însuşi le-a formulat
şi verificat apoi în câteva studii speciale, în ordinea şi spiritul propriu acestora.
1. Poetul devine universal îmbogăţind şi aducând la ultima perfecţiune, încă nerealizată
până atunci, unele expresii dinainte existente. În cercetările proprii, Edgar Papu demonstrează cum
Eminescu „îmbogăţeşte romantismul şi îl înalţă la ultima treaptă a desăvârşirii”. Contribuţia
eminesciană, Papu o dovedeşte prin analize critice demonstrative, spre exemplu tema despre „poetul
departelui”, care vizează perspectiva marilor depărtări, viziunea cosmică a motivelor poetice din
capodoperele despre natură, dragoste, fiinţă, geniu, existenţă (ex. Luceafărul, La steaua etc.), prin care
„depăşeşte toate celelalte antecedente şi cu care el ne apare drept unul dintre cei mai mari poeţi ai
categoriei departelui din întreaga literatură universală”. De altfel, această temă ca şi multe altele sunt
abordate în numeroasele lucrări româneşti şi străine, îndeosebi în cele despre arta literară a poetului,
raportată preferenţial în plan comparatist la operele marilor genii universale, dintre asemenea lucrări
remarcând una excepţională, „Eminescu sau despre absolut” a Rosei del Conte.
2. Poetul devine universal când, prin elemente noi şi valabile ale creaţiei sale, contribuie
substanţial la întregirea celor mai expresive trăsături ale momentului pe care îl trăieşte. Acest
criteriu Edgar Papu îl susţine prin analize în care dovedeşte că Eminescu „a contribuit la întregul profil
poetic din ultima jumătate a veacului trecut, cu alte cuvinte, chiar la actualitatea istorică a timpului său”.
Necunoaşterea în anumite etape istorice a marilor creaţii, inclusiv unele eminesciene, susţine
Papu, se datorează faptului că acestea „nu s-au putut difuza”, deci este „o problemă de circulaţie a
valorilor”. „Împrejurări similare” au existat, relatează criticul român, în legătură cu personalităţi artistice
dintre cele mai ilustre. „În tot veacul al XVII-lea, bunăoară, şi Shakespeare s-a văzut ignorat în afara
culturii naţionale de care ţinea. Acelaşi lucru s-a întâmplat, la anumite intervale, cu Dante, cu Calderon
şi încă cu alţi poeţi care ocupau zona cea mai înaltă a valorilor universale.
 6

Categoriile specifice veacului al XIII-lea vor fi ilustrate de Dante abea în secolul al XIV-lea”,
odată cu Divina Comedia, nu ca o expresie întârziată a alegorismului medieval, ci una culminantă. „O
variantă foarte apropiată a lui relevă şi fenomenul Eminescu faţă de romantism”. Este de remarcat faptul
că „Eminescu participă substanţial la fundamentarea trăsăturilor distinctive ale vremii sale”.
3. Poetul poate cucerii universalitatea, dacă opera lui cuprinde unii bogaţi germeni, care
anunţă viitorul. Ca şi în cazul celor două criterii menţionate mai înainte, Edgar Papu precizează că
Eminescu „crează laolaltă cu alţi poeţi ai timpului unul din fundamentalele resorturi poetice ale
momentului, care îşi va extinde radiaţia şi în veacul nostru” al XX-lea. Astfel, „la caracterul elementar
romantic se asociază în poezia sa” câteva componente particulare, dintre care enumerăm:
 „Componenta rafinată” (modul percepţiei, ordinea selectivă a motivaţiei, tratarea, care este
alcătuită din „cristalizări subtile, specifice unei atmosfere de lirism postromantic”, cu nuanţe de
„modernism”.
 „Sinestezia lirică”: structuri vizuale complexe care nu pot fi văzute, ci numai simţite, poetul le
prinde sugestiv prin auz ipotetic: armonia „codrului bătut de gânduri” este bănuita percepţie auditivă a
căderii de flori într-un codru de tei, sau „Căci o strună-i orice creangă şi o limbă-i orice frunză” (Călin
Nebunul), „Ş-ai s-auzi iarba cum creşte”, „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur” etc. sunt
„ilustraţii ale adaptării sinestezice la registrul unei naturi violent transfigurate”, mijloace de altfel
specifice veacului nostru.
 „Muzicalitatea armonică”: muzicalitatea armoniei eminesciene, „nu producătoare, ci căutătoare
de efecte psihosonice”, precum „Apele plâng clar izvorând din fântână”.
 „Forme anticipatoare”: Oda în metru antic, „prima piesă a existenţialismului” este „cea mai
înaltă distilare către esenţa fiinţei”: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”.
 „Existenţialismul”, specific secolului XX, semnifica regăsirea fiinţei: „Pe mine mie,redă-mă”;
existenţialismul omului modern („Spaimă împietrită”) şi depăşirea existenţei visului („Ca o spaimă
împietrită, ca un vis încremenit”) remarcat de Noica.
Dintre alte asemenea componente s-au mai analizat: „zona minus a grotescului”, „absurdul
modern”, „versul liber” (în Demonism, Miradonis), „sincoparea de tip modern” („O, te-nsenină
întunerec rece”), „titanismul” etc.
Încă în timpul vieţii poetului, unul din scriitorii
care l-au găzduit în zile de retrişte avea puterea să se
desprindă de expresia ceţoasă a imaginii care domina în
jurul poetului, avem în vedere autorul celebrului vers,
„Tot mai citesc măiastra-ţi carte”, Alexandru Vlahuţă,
care rostea cu tărie ceea ce vedea atunci numai el (iar
Edgar Papu avea să dezvolte tocmai peste un secol):
„Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile pentru a
croi un drum nou în literatura românilor. Niciodată nu
s-a văzut la noi un temperament de artist, completat de o
cultură aşa de vastă şi de o originalitate atât de marcantă.
În poezia noastră dulceagă şi destul de ofticoasă, versul
lui Eminescu se detaşează într-un relief izbitor. Simţi
deodată că ai de-a face c-un reformator. Primele lui
poezii sunt un strigăt puternic de revoltă artistică. E o
recunoscută vibrare de gândire şi sentiment. Altă limbă,
altă viaţă, cuvintele au suflet, culoare formă, fiecare
epitet e o explozie de lumină” (1889).
 7

Întrutotul fondată ne apare, peste vreme, şi intuiţia profetică a altui mare spirit vizionar român,
care era tot un contemporan şi reazem poetului şi omului Eminescu, acesta este criticul literar Titu
Maiorescu: „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura română va începe secolul al 20-lea sub
auspiciile geniului său, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poezia lui Eminescu, cea mai
frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a
veşmântului cugetării româneşti” (1889).
4. Poetul devine universal dacă beneficiază de interesul calificat pentru traducerea,
difuzarea, popularizarea şi recunoaşterea operei sale în alte literaturi. Prin „interes calificat”, Edgar
Papu, probabil, avea în vedere consistenţa şi continuitatea unor investigaţii timp de câteva decenii‫٭٭‬,
cum era şi lucrarea noastră de sinteză despre Eminescu în 65 de limbi din 93 + 100 de ţări, pe care
reuşise să o prefaţeze. Asupra cestui aspect al lucrării se pronunţa, ceva mai târziu, într-o notă de
recomandare pentru publicare a lucrării, profesorul şi criticul literar de atunci, ulterior Preşedinte al
Academiei Române, Eugen Simion, care sublinia faptul că „asemenea aventuri apar rar şi ajung şi
mai rar până la capăt”, fiind rezultatul unei „munci uriaşe (şi neobişnuite la noi la români): a înregistrat
toate comentariile, referinţele şi traducerile din/despre Eminescu în alte literaturi”. Această opinie putea
fi un motiv în plus pentru Edgar Papu, ca în consecinţă să aprecieze lucrarea noastră documentară
despre Eminescu drept unul dintre argumentele care justificau acest „interes calificat”. Cu atât mai mult
cu cât l-a interesat să afle cum a fost „întreţinut” acest interes timp de câteva decenii, printr-o strădanie
anonimă de colectare şi sistematizare a unor date, care îl recomanda în final pe poetul român atenţiei
publice, nu atât în versiunea originală a limbii române, cât mai ales multiplicat în versiunile care
circulau în 65 de limbi care se vorbesc în aproape 200 de ţări, dintre care în peste 90 de ţări s-au realizat
traduceri şi comentarii favorabile, de către un număr de peste 500 de traducători şi comentatori, între ei
aflându-se numeroase şi prestigioase personalităţi, de asemenea organisme de interes cultural şi ştiinţific
naţional şi internaţional.
În privinţa primelor trei ipostaze, arătate mai sus, există unele contribuţii istorico-literare
valoroase, publicate în patria poetului ca şi în alte ţări, care este firesc ca ele să fie aprofundate în
timp sau completate cu altele privind aspectele ontologice, antropologice şi eshatologice ale operei (ex
tema mării, pădurii, tristeţei, iubirii etc. sau frumosul în opera lui Eminescu în comparaţie cu frumosul
divin etc.) şi care ar putea deveni în continuare teme generoase pentru investigaţiile viitoare, de
analiză comparativă şi de dezbatere publică sau obiectul unor sinteze vizionare.
În legătură cu a patra ipostază a universalităţii, privind datele existente despre circuitul şi
rezonanţa universală a creaţiei eminesciene, mai ales despre valorificarea prin dezbateri şi comunicări
ştiinţifice, prin publicaţii şi cursuri a ceea ce s-a realizat în această privinţă, rămâne încă o problemă
deschisă, posbil de împlinit numai printr-o contribuţie colectivă, instituită pe plan naţional şi
internaţionale. Oricum, investigaţiile anterioare, bazate pe denersuri active de colectare, stocare,
prelucrare şi valorificare privind cunoaşterea, recunoaşterea şi consacrarea, prin acţiuni de verificare şi
comparare a variantelor – traduceri şi comentarii - identificate, precum şi de sistematizare a rezultatelor,
în lipsa unor colective specializate, ar putea beneficia de exerciţiul didactic şi ştiinţific al unor
colective asociate de studenţi şi cadre didactice din mediul universitar de profil, de altfel similare cu
cele existente în diferite ţări, în cadrul unor Centre Eminescu, Lectorate de limba, literatura şi cultura
poporului român sau Facultăţi de limbi romanice de pe lângă atâtea prestigioase universităţi.
III
Într-o viziune mai nouă, se apreciază că istoria unei ştiinţe din orice domeniu se constituie
din două componente care o definesc şi care se interferează:
a. Faptele propriu zise (marile descoperiri, evenimente ştiinţifice şi culturale, produse materiale sau
creaţii spiriruale), recunoscute pe plan naţional şi internaţional ca valori universale;
b. Opinia despre ele, care le pot reconstitui, evalua, confirma valoarea şi consacra destinul.
 8

În domeniul ştiinţei literare, aceste două componente pot fi: 1-Operele literar artistice, în
versiunea lor originală, dar şi tradusă în alte limbi (se ştie că aprox. 50% din patrimoniul unei literaturi
naţionale o constituie traducerile din alte literaturi); dar, numai luate împreună asemenea creaţii de vârf,
originale şi traduse, în totalitate reprezintă momentul naţional în patrimoniul literar artistic mondial;
2- Opinia despre ele, adică Istoriografia literară care le reconstituie şi le consemnează, iar critica, istoria
şi teoria literară care le evaluează valoarea estetică, semnificaţia şi destinul literar şi social istoric.
Privită din această perspectivă, eminescologia românească şi străină, corelată cu procesul de
preluare şi evaluare a valorii şi semnificaţiei creaţiei eminesciene, originale şi traduse (prima
componentă) şi comentate (a doua componentă), după mai bine de un secol de căutări şi soluţii, apare o
întrebare. Aşadar, în contextul actual de bilanţ a investigaţiilor şi rezultatelor dobândite timp de peste un
secol despre Eminescu, se justifică întrebarea, Ce este Eminescu?
Pentru a încerca să formulăm răspunsul la această întrebare, vom recurge la o analogie cu alţi
scriitori naţionali de rezonanţă universală, care simbolizează conştiinţa de sine a poporului din rândul
căruia s-au ridicat, aidoma lui Eminescu. De pildă, ne întrebăm Ce este Homer, de la care nici măcar nu
s-au păstrat manuscrise ori urme materiale directe, Iliada şi Odiseea fiind publicate târziu peste secole
după versiunea orală care circula în epocă. Sunt prin urmare Iliada şi Odiseea, pentru noi românii,
versiunea orală (într-un idiom, şi aici există controverse, Ionic, Iliric sau Doric, puţin cunoscute şi
înţelese de chiar conaţionalii lui Homer) sau versiunea în neogreaca contemporană ori numai tălmăcirile
româneşti, realizate şi înţelese numai de noi românii ?
Tot aşa, ne întrebăm Ce este Cervantes care, de asemenea, şi-a scris capodopera Don Quijote
într-un dialect greu accesibil azi spaniolilor, vehiculându-se opinia că astăzi întreaga lume îl poate citi şi
admira, datorită traducerii, dintr-o primă versiune franceză, realizată după o ediţie princeps spaniolă, din
care nu se mai păstrează nici un exemplar.
Prin urmare, Ce este un Eminescu, Homer, Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe?
Reprezintă ei pentru omenire însemnul rămas în formă manuscrisă (de altfel, produsul cel mai
propriu ca simţire şi expresie) sau opera originală editată în timpul vieţii ori numai versiunea originală
„modernizată” de limba literară actuală, iar pentru cititorii de alte limbi, poate numai versiunile traduse
în limbile pe care aceştia le cunosc? Dacă pentru fiecare categorie amintită de cititori, de o anumită
limbă naţională, marii scriitori reprezintă o „faţă” particulară naţională corespunzătoare, pentru
exegeţii istoriei literaturii univesale aceşti scriitori reprezintă esenţa tuturor ipostazelor, „faţa” lor
întoarsă spre universalitate, constituită preponderent în timp din suma operelor perene (în original şi în
versiunea tradusă), mai precis, suma esenţializată valoric, adică invarianta tuturor variantelor,
originale şi traduse în alte limbi, receptate şi estimate ca bunuri comune, intrate cu trecerea vremii
în conştiinţa artistică a omenirii.
Revenind la întrebarea noastră, se poate aprecia că,
pentru istoria literaturii române, Eminescu este suma
esenţializată valoric a tuturor ipostazelor deveniri sale, de la
expresia iniţială a manuscriselor creaţiilor, notelor şi
proiectelor sale, cu tot ineditul şi inefabilul lor, şi până la
opera publicată fie în dulcele grai moldovenesc, din vremea
sa (în reviste) ori din zilele noastre (ediţia recentă în 8 volume
de la Chişinău), fie în limba literară actuală (ediţia
Perpessicius). Pentru istoria literaturii universale însă,
Eminescu este atât originalul românesc, cât şi versiunile
acestuia în alte limbi, care l-au preluat, multiplicat,
receptat, asimilat, prin aceasta sporind zestrea
patrimoniului cultural mondial cu o contribuţie românească
de primă valoare.
 9

Eminescu este, aşadar, creaţia sa originală multivariată în limba română împreună cu cea
tradusă în limbile străine, complinită prin contribuţiile de istorie şi critică literară, de evaluare şi
afirmare ca valoare naţională şi universală. Cercetătorul de azi, dornic să cunoască această faţă
integratoare a creaţiei eminesciene, implicit în raporturile ei internaţionale, găseşte numeroase
variante ale acesteia în limbi străine, de asemenea exegeze cu explicaţii subtile şi multiple, în anumite
privinţe dobândindu-se rezultate aproape definitive, dovadă că mesajul major al poetului ca şi al
învăţatului erudit nu s-a vestejit peste vreme, din adâncimea lui continuă să se lămurească alte şi alte
înţelesuri, adresări noi, prinse în epoci succesive, bucuroase să le răspundă.
Mirajul eminescian continuă să fascineze astăzi mai mult ca oricând printr-o faţă relativ nouă,
anume prin puterea cu care se afirmă şi se integrează în patrimoniul universal, fenomen la care
asistăm îndeosebi în ultimele decenii, când tălmăcirea operei din ce în ce mai aproape de original,
precum şi ecourile acesteia în alte literaturi cunosc o circulaţie şi o rezonanţă cu adevărat universală.

‫ ٭‬Textul prelegerii de inaugurare a unui cius special, predat în iunie 2005 masteranzilor Facultăţii de
Filologie a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chişinău.
‫ ٭٭‬Setul selectiv cu lucrările noastre indicate mai jos îl apreciem ca fiind semnificativ pentru căutările şi
rezultatele care încă se aşteaptă a fi completate: • Eminescu pe glob (în 31 de limbi). În: Luceafărul, mai
1964 • Eminescu în conştiinţa lumii. În: Tribuna, Cluj-Napoca, iunie 1964
• Eminescu (traducerea şi receptarea operei peste hotare). În: Scânteia tineretuli, iunie 1964
• Eminescu şi cultura rusă. În: Romanoslavica, vol. 15, 1967 • Un convegno internaţional Eminescu.
În: Viaţa Românească, 6, 1969 • Motivul mării la Eminescu. În volumul, Zilele Mihai Eminescu,
Botoşani, 1969 • Eminescu în 35 de limbi. În: Secolul 2o, 1, 1970 • Demistificări Eminesciene. În:
Limbă şi literatură, 24, 1970 • Bibliografie şi istorie literară. Eminescu. În vol. jubiliar, BCU-75 ani de
activitate, 1970 • Probleme ale bibliografiei eminesciene. În vol. Teorie şi practică în biblioteconomie,
1971 • Opera lui Eminescu, Creangă şi Rebreanu pe meridianele lumii (vol., în colab.), 1973 •
Eminescu în conştiinţa artistică a lumii. În: Buletinul CNR-Comisia Naţională a României pentru
Unesco (în limba română., franceză, engleză), 1-2, 1975 • Bibliografia Eminescu, de asemenea Străini
despre Eminescu. În: Revista CNR Unesco, (în limba română, franceză, engleză), 2-4,1989 •
Universalitatea lui Eminescu. În: Tribuna, Cluj-Napoca, octombrie 1989 • Eminescu în circuitul
universal. Serial. În: Flacăra, de la nr.29 la nr. 36, iulie-septembrie 1989, ca suport documentar la
„Hotărârea UNESCO privind comemorarea Centenarului morţii lui Mihai Eminescu” şi declararea
anului 1989 ca An Internaţional Eminescu • Eminescu pe meridianele globului (editat în 52 de limbi
din 60 ţări). Emisiune radio, 1989
• Program pedagogic de informatizare şi de vizualizare pe calculator a procesului ascendent de
universalizare a creaţiei eminesciene (prezentat la câteva reuniuni ştiinţifice, între care Simpozionul
Naţional de „Informatică în domeniile socioumane”, pe care l-am iniţiat şi al cărui secretar ştiinţific am
fost, organizat la Cluj-Napoca de Filiala din Cluj a Academiei Române, Comisia Naţională a României
pentru Unesco şi Institutul Central de Tehnică de calcul din Bucureşti, 1989) • Eminescu - poet naţional
şi universal. În: Simpozion, Braşov, 2, 1991 • Pe urmele Domnului Eminescu. În: Steaua, Cluj-
Napoca, 9, 1991, republicat cu titlul „Pe urmele Domnului Eminescu: Bucureşti-Chişinău-Cernăuţi”.
În: Literatură şi Artă, Chişinău, iunie, 1994
• Noi demistificări privind opera eminesciană. În: Revista de lingvistică şi ştiinţă literară a Academiei
de Ştiinţe a R. Moldova, Chişinău, 4, 1992 • Eminescu universal (convorbire cu Edgar Papu privind
lucrarea noastră despre Eminescu în circuitul universal – în 65 limbi din 93 ţări). În: Steaua, Cluj-
Napoca, 6, 1993, republicat sub titlul Convorbire cu Edgar Papu despre Eminescu, în revista Literatură
şi Artă din aprilie, Chişinău, 1993, de asemenea, sub titlul Eminescu Universal. Interviu cu
eminescologul Edgar Papu, în revista Fălia, Chişinău, 14 iunie 1997 • Eminescu în universalitate.
În: Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, Chişinău, 1, 1994 • Universalitatea creaţiei eminescien.
 10

În: Familia, Oradea, iunie 1994 • Periodizarea literară (Posibilităţi de modelare cu ajutorul
computerului a relaţiilor interliterare, unul din cazuri - Eminescu universal). În: Revista de lingvistică şi
ştiinţă literară a Academiei de Ştiinţe a R. Moldova, 1, 1995 (metodologie şi date preluate şi adaptate în
lucrarea Periodizarea evoluţiei ştiinţelor predate în învăţământ, publicată în volumul Impactul noilor
tehnologii ale comunicării şi informării asupra disciplinelor economice, B., ASE, 2000 • Bibliografia
Eminescu – manifestare a universalităţii. În: revista Hiperion, 2, 1999 • Cu privire la dimensiunea
universalităpţii lui Eminescu. În volumul Conferinţa Internaţională, Transfer de cunoştinţe, K. T.
(Knowledge Transfer, Bucureşti 26-27 octombrie 2001). Bucureşti, Societatea „Ateneul Român” –
Universitatea Ecologică, 2004 • Eminescu Poetul şi Dascălul Universal. În vol. Contribuţia marilor
clasici ai literaturii române la dezvoltarea învăţământului românesc. Bucureşti, Societatea pentru
Învăţătura poporului Român, 2005 • Eminescu Poet Universal. În Viaţa Basarabiei, IV, 2006

Conf. univ. dr. Dumitru Copilu