Mihai

Eminescu
"Dumnezeul
geniului m-a sorbit
din popor cum
soarele soarbe un
nour de aur din
marea deMihai
amar".
Eminescu
1850 -
1889
 Pe 15 ianuarie 1850, la Botoşani, în
casa căminarului Gheorghe
Eminovici şi a Ralucăi, se năştea al
şaptelea dintre cei unsprezece copii
ai familiei, Mihail Eminovici.
Copilăria şi-o petrece la Ipoteşti
(satul casei părinteşti), unde face
primele două clase de şcoală.
Raluca,
mama
poetului
CASA MEMORIALĂ MIHAI
EMINESCU - IPOTEŞTI
BISERICA DIN LEMN A
FAMILIEI EMINOVICI
Urmează clasa a III-a şi a IV-a la
şcoala “National Hauptschule” din
Cernăuţi, apoi este înscris la
“Ober-Gymnasium” din acelaşi
oraş. În primăvara anului 1863,
Eminescu întrerupe studiile şi se
întoarce la Ipoteşti, pentru ca - un
an mai târziu - bursa cerută
pentru a învăţa la liceul din
Botoşani să-i fie refuzată.
CENTRUL ORAŞULUI CERNĂUŢI
– sec. al-XIX-lea
Astfel, deoarece învăţătura nu prea se
potrivea cu firea sa zbuciumată şi
zburdalnică, se angajează ca practicant
la Tribunalul din Botoşani. Slujba este
de scurtă durată, iar în toamna anului
1865 se întoarce la Cernăuţi, unde este
găzduit de profesorul său, Aron Pumnul.
Tot de acesta din urmă este legată şi
publicarea primei sale poezii “La
mormântul lui Aron Pumnul”.
Continuă studiile ca “privatist” (un
fel de student la facultate
particulară) şi îşi face debutul oficial
în revista “Familia”, cu poezia “De-
aş avea...”. Cu această ocazie,
directorul publicaţiei - Iosif Vulcan -
îi schimbă numele din Mihail
Eminovici în Mihai Eminescu.
Călătoreşte mai mult pe jos la Blaj ("mica
Romă", despre care-i vorbise Pumnul). Cu
ghetele rupte şi o traistă în spinare (cu nişte
cărţi şi caiete în care adunase folclor), Mihai
coboară de pe dealul Hula în "vatra
românismului" - Blaj, încearcă să-şi dea
examenele, dar nu le ia, neavând condiţii de
învăţătură. Fără parale, doarme într-un pod
de fân, îmbucă din piaţă prune cu pâine
neagră şi se scaldă în Târnava (fiind un bun
înotător). Citeşte cu nesaţ cărţile de la
gimnaziu, scrie versuri prin parcuri.
Banii de la Ipoteşti nu-i vin la timp şi
pleacă la Sibiu, în căutarea fratelui său
Neculai, dar acesta plecase la Timişoara.
La vremea strugurilor, este în mizerie,
cu picioarele goale. Un teolog îi dă nişte
ghete. Paşaportul fiind expirat, este
ajutat de Popa Bratu din Răşinari
(bunicul dinspre mamă al poetului O.
Goga) să treacă clandestin graniţa
austro-ungară spre ţara sa, România,
furişându-se prin munţi. Străbate
Oltenia şi Muntenia, atras de Bucureşti.
Urmează, rând pe rând, diferite
slujbe alături de trupa lui Mihai
Pascaly, apoi sufleur şi copist în cea
a lui Iorgu Caragiale, timp în care
publică în “Familia” poezia “Ce-ţi
doresc eu ţie, dulce Românie”. La
nici 19 ani - în 1868 - este angajat tot
ca sufleur şi copist la Teatrul
Naţional din Bucureşti, unde-l
întâlneşte pe Ion Luca Caragiale.
Ion Luca
Caragiale
Cum gândul la studii nu-i dădea
pace, iar tatăl său îi promisese că-i
plăteşte o parte din taxe, Eminescu
se înscrie - în toamna anului 1869 -
la Facultatea de Filozofie din Viena,
ca student extraordinar (fără
examen de bacalaureat). Aici îl
întâlneşte pe unul dintre viitorii săi
buni prieteni, Ioan Slavici.
Ioan
Slavici
Activitatea literară devine, încet-
încet, tot mai intensă, debutând în
revista “Convorbiri literare” cu
poezia “Venere şi Madonă”. Publică
apoi “Epigonii”, “Făt-Frumos din
lacrimă”, “Mortua est”, “Înger de
pază” şi îl recomandă pe Slavici
celor de la revista “Junimea”.
Îşi continuă studiile la Viena ...
unde, în 1872, o cunoaşte pe...

Veronica
Micle
Apar, tot în “Junimea”, poeziile
“Înger şi demon”, “Floare albastră” şi
nuvela “Sărmanul Dionis”. Ajutat
material de aceeaşi revistă, Eminescu
pleacă la Berlin, unde studiază
filozofia, istoria, economia politică şi
dreptul. Se angajează - un an mai
târziu - ca secretar la Consulatul
Român din Berlin şi începe să scrie
celebra poezie “Luceafărul”.
Universitatea din Berlin
Manuscrisul poeziei “Luceafărul”
La începutul anului 1875 publică în
“Convorbiri literare” poeziile
“Împărat şi proletar” şi “Făt-
Frumos din tei”, iar în vara aceluiaşi
an este numit revizor şcolar în Iaşi şi
Vaslui. Tot atunci îl cunoaşte pe
dascălul de la Şcoala nr. 2 Păcurari
(din judeţul Iaşi), nimeni altul decât
Ion Creangă.
 Ion
Creangă
Activitatea jurnalistică o începe la
ziarul “Curierul de Iaşi”, în funcţia
de corector. Publică în continuare în
“Convorbiri literare” - “Crăiasa din
poveşti”, “Lacul”, “Dorinţa”,
“Călin”, “Strigoii”, perioadă în care
sufletul îi este îndurerat de moartea
mamei lui, care se stingea din viaţă
la 15 august 1876.
LACUL DIN POEZIILE
EMINESCIENE
 Un an mai târziu,
Eminescu revine la
Bucureşti, ca
redactor la ziarul
“Timpul”,
împreună cu I.L.
Caragiale şi
Slavici.

(Curtea interioară a clădirii unde a funcţionat ziarul "Timpul")

Colaborarea cu Titu Maiorescu şi
Alecsandri devine tot mai strânsă,
participând alături de cei doi la
şedinţe literare săptămânale. Apar
poeziile “O, rămâi”, “Rugăciunea
unui dac”, “Revedere”, “De câte ori,
iubito...”, publicate între 1878 şi
1880 în revista “Convorbiri
literare”.
Titu Maiorescu

Vasile Alecsandri
Între timp moare soţul Veronicăi Micle,
moment în care Eminescu se gândeşte să o
ceară de soţie. În 1880 este numit redactor-şef
la ziarul “Timpul”, reuşind şi finalizarea celor
patru “Scrisori”, pe care le publică un an mai
târziu. 1883 este anul în care termină
,,Luceafărul”, care este imediat tradus în
germană de cumnata lui Titu Maiorescu, Mite
Kremnitz. Capodopera apare în în
“Almanahul Societăţii studenţeşti România
Juna” din Viena, apoi în “Convorbiri
literare”.
La o şedinţă de la revista “Junimea”,
Eminescu se reîntâlneşte cu cel care i-a
publicat primele creaţii în revista
“Familia”, Iosif Vulcan, dându-i acestuia
câteva poezii: “S-a dus amorul”, “Pe
lângă plopii fără soţ” etc. Vulcan le
tipăreşte şi îi trimite lui Eminescu un mic
onorariu (o sumă de bani) pentru
poeziile apărute. Acest onorariu a fost,
de altfel, singurul primit de poet de-a
lungul activităţii sale literare.
PLOPII FĂRĂ SOŢ...
Un an mai târziu, după ce demisia de la
“Timpul” nu îi este acceptată, Eminescu
dă primele semne de boală, fiind internat
- pe 28 iunie 1883 - la sanatoriul
doctorului Şuţu. Sfârşitul aceluiaşi an
aduce apariţia primului volum din
poezia lui Eminescu, prefaţa fiind
semnată de Titu Maiorescu. Volumul
conţinea poeziile publicate anterior, plus
încă 26 de creaţii lirice noi, iar pe
coperta interioară scria “1884 -
POESII”.
Internat în continuare la sanatoriu,
Eminescu este zdruncinat de aflarea
unei alte veşti proaste: moartea
tatălui său (pe 8 ianuarie 1884). În
septembrie, deoarece starea sănătăţii
se îmbunătăţise, participă la
banchetul anual al “Junimii” şi este
numit subdirector la Biblioteca
Centrală din Iaşi.
Nu trec, însă, nici
două luni, şi
Eminescu se
internează din nou,
de data aceasta la
Spitalul “Sf.
Spiridon” din Iaşi,
unde este vizitat -
printre alţii - şi de
Alexandru
Vlahuţă.
În 1885 este tipărit al doilea volum de
poezii şi, separat, în “Convorbiri
literare”, apare “Sara pe deal”. După un
tratament la Balta-Liman, se întoarce în
Iaşi şi continuă activitatea la bibliotecă...
Boala, totuşi, revine. După tratamente la
băile Repedea (lângă Iaşi), urmează
internarea la ospiciul Mănăstirii Neamţ,
apoi - în urma unui consult în Iaşi - este
trimis în străinătate, la Halle, pentru a fi
tratat de nişte doctori specialişti.
În 1888 este rugat de un grup de
tineri să conducă revista “Fântâna
Blanduziei”, în care publica
săptămânal un articol de fond. La
sfârşitul anului apare ediţia a III-a
din “Poezii”, având în plus “La
steaua”, “De ce nu-mi vii” şi
“Kamadeva”.
 Mihai Eminescu

... în fotografii mai puţin cunoscute

Pe 3 februarie este internat la
Spitalul Mărcuţa din Bucureşti, apoi
transferat la Sanatoriul Caritas.
Boala lui Eminescu se agravează în
următoarele luni şi - pe 15 iunie
1889, la ora 3 - poetul se stinge din
viaţă, în sanatoriul doctorului Şuţu
din Bucureşti.
 In Viata lui Mihai Eminescu (1932), G.
Calinescu a scris aceste emotionante cuvinte
despre moartea poetului: Astfel se stinse in al
optulea lustru de viata cel mai mare poet, pe
care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate,
pamantul romanesc. Ape vor seca in albie si
peste locul ingroparii sale va rasari padure
sau cetate, si cate o stea va vesteji pe cer in
departari, pana cand acest pamant sa-si
stranga toate sevele si sa le ridice in teava
subtire a altui crin de taria parfumurilor sala.
Realizată în numai 17 ani, opera lui Mihai
Eminescu este cea mai vastă creaţie literară
română, cuprinzând o mare varietate de
genuri: poezie, proză (Sarmanul Dionis, La
aniversara, Cezara, Geniu Pustiu, Avatarii
faraonului Tla, Fat-Frumos-din-Lacrima etc),
teatru (Amor pierdut – viata pierduta, Mira,
Muresanu, Decebal etc), publicistică,
traduceri (Immanuel Kant, Critica ratiunii
pure – fragmente, H.Th. Rotscher, Arta
reprezentarii dramatice etc) şi culegeri de
folclor.
Mihai Eminescu şi opera sa au fost
surse de inspiraţie pentru artişti:
 Autor: Sabin Bălaşa

LUCEAFĂRUL

"Şi din adânc necunoscut

Un mîndru tânăr creşte"
 Autor: Mişu Teişanu

LUCEAFĂRUL

"Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul ?"
 Autor: Camil Ressu

LUCEAFĂRUL

"O, vin odorul meu nespus

Şi lumea ta o lasă"
 Autor: Camil Ressu

LASĂ-ŢI LUMEA
TA UITATĂ

"Vin cu mine rătăceşte

Pe cărări ..."
 Autor: Alexandru Ciucurencu

FĂT-FRUMOS DIN TEI.

“Flori de tei în părul negru

Şi la şold cu corn de-argint.”