Al treilea discurs: o terapie a complexelor româneşti

Câştigător al Marelui Premiu ASPRO - 2000, pentru volumul VI, ultimul, din monumentala
serie Biografia ideii de literatură, autor al unei recente cărţi, Cenzura în România (rezum,
selectiv, fapte de ultimă oră), dl Adrian Marino îşi ia un scurt time-out, în preajma celor optzeci
de ani ai săi, pe care îi împlineşte anul acesta, pentru a susţine între 18-21 iulie 2000, la locuinţa
sa din Cluj, câteva dialoguri cu Sorin Antohi. Interlocutorul său este un strălucit reprezentant al
noii generaţii de istorici-politologi români, afirmată după 1989, cunoscut deja şi publicului
basarabean, graţie răspunsului său la ancheta "Cultură şi civilizaţie în România la sfârşitul
secolului XX", publicat în numărul 3-6 / 2001 al Contrafortului; o contribuţie densă, originală,
citată şi comentată copios în presa culturală românească. Conversaţiile dintre cei doi prieteni
intelectuali, imprimate la casetofon, au constituit substanţa volumului Al treilea
discurs, Cultură, ideologie şi politică în România (Polirom, 2001), pe care îl voi prezenta în
continuare.
Cărţile de dialoguri au făcut carieră în cultura română din ultimul deceniu. Mă gândesc însă şi
la anii de dinaintea lui '89, când citisem în Agora lui Dorin Tudoran, revistă samizdat,
împrumutată de la un prieten, Dialoguri libere într-o ţară ocupată - o memorabilă radiografie a
societăţi româneşti sub comunism, avându-i ca protagonişti pe Dan Petrescu şi Liviu
Cangeopol, certaţi deja cu Securitatea, iar după revoluţie tot Editura Polirom (pe lângă
colecţiile de interviuri) a scos şi nişte cărţi de convorbiri între Mircea Mihăieş şi Vladimir
Tismăneanu, Adrian Severin şi Gabriel Andreescu ş.a. Găsesc în această modalitate de
chestionare a ideilor ceva din tradiţia remanentă a dialogurilor platoniciene - poate cea mai
străveche formă a culturii devenite conştientă de sine însăşi, care, iată, respiră natural în
postmodernitate. Dialogul ca ipostază a discursului intelectual reprezintă, la rândul său, o a treia
posibilitate (deşi e prima, se pare, diacronic vorbind!) - după monologul auctorial şi naraţiunea
la persoana a treia - de a transmite mesaje, de a surprinde în cuvinte o realitate preexistentă.
Colocvialitatea unor asemenea cărţi seduce, transportă publicul cititor în intimitatea unui ritual
maieutic. Deşi rolul central îi revine lui Adrian Marino, Sorin Antohi nu apare ca simplu
emitent al unor întrebări, misiunea sa este de a-şi incita mai vârstnicul prieten, de a-
l însoţi şi asista pe traseu. Stilul cărţii, în perfectă consonanţă cu formula asumată de autori, este
liber, cordial, direct şi spontan, indiferent la nivelul structurii formale, dar exigent -
supralicitând uneori autoreferenţialitatea - faţă de coerenţa ideatică şi consecvenţa atitudinilor
exprimate. Cei doi refuză edulcorarea, frazele alambicate şi sofisticate ale literaturii române,
pentru ei contează doar transcrierea fidelă a opţiunilor lor intelectuale şi civice. După o
prietenie de 16 ani, notează Sorin Antohi în prefaţa volumului, cele câteva zile de conversaţie
acoperă în 193 de pagini de text o vastă panoramă de teme de strictă actualitate pentru cultura şi
conştiinţa publică românească. Asupra unora dintre ele Adrian Marino s-a pronunţat deja în
numeroase rânduri, înainte şi mai ales după 1989, în diverse studii şi intervenţii publicistice,
teme pe care acum le reia sintetic, făcând precizări, adăugând amănunte induse de schimbările
recente de context. Este o carte ce oferă o alternativă la tautologia retoricii oficiale şi la
cacofonia discursului jurnalistic, un veritabil manual de pedagogie socială, o "terapie" a
complexelor naţionale, pentru uzul opiniei publice româneşti, într-un moment de răspântie
istorică.
De ce "al treilea discurs" şi ce înseamnă el? Sorin Antohi lansează sintagma în recenzia sa la o
carte anterioară a lui Adrian Marino: Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi
contemporane (Polirom, 1995), text inclus în Addenda prezentei cărţi, alături de câteva articole
ale venerabilului său prieten, în care acesta îşi formulează poziţia ideologică. Sorin Antohi: "Al
Treilea Discurs este "termenul mijlociu, terţiul mereu exclus al dialogului Est-Vest (sau, mai
general, Centru-Periferie). Acest Al Treilea Discurs este extrem de problematic, fiindcă temeiul
său este sistematic erodat de perspectivele reciproc exluse: nu e nici negare autohtonistă a
Occidentului (şi, mai general, a Celuilalt), nici asumare imitativă a normelor şi discursurilor de
referinţă (ca la majoritatea occidentalizanţilor). În veşnica dispută dintre două poziţii, dl Marino
optează pentru soluţia cea mai grea: a fi simultan european (universal) şi român (idiomatic)."
Independent, liber profesionist, marginal în raport cu ierarhiile impuse, Adrian Marino este cel
mai bine plasat pentru a fundamenta teoria celui de-al treilea discurs. Revenit după circa 20 de
ani de interdicţie politică (între care 14 petrecuţi în închisorile comuniste), autor a 25 de volume
în română şi a vreo 12 în limbi străine, criticul a respins orice formă de cultură oficială,
rămânând un personaj "dubios", a-tipic, ex-centric faţă de grupurile de influenţă din viaţa
literară. Comparatist din lipsa posibilităţilor de a fi ceea ce şi-ar fi dorit - anume ideolog şi critic
al ideilor -, Adrian Marino lucrează un timp în cadrul "fantomaticului" Comitet Naţional de
Literatură comparată, editează revista Cahiers roumains d'études littéraires - practic
necunoscută în ţară, dar apreciată în cercurile intelectuale din străinătate. După 1989, refuză
încadrarea în Academia Română, pentru că nu vrea să stea alături de un Bârlădeanu şi alţii ca
el. Individualismul acerb al scriitorilor români (Marin Sorescu, de pildă), mereu interesaţi nu de
o cultură română liberă, ci doar de a se pune pe sine în valoare, îl exasperează. Calitatea
"autotelică", altfel spus, calofilia excesivă a culturii române reprezintă, în viziunea celor doi
interlocutori, un serios handicap în calea cunoaşterii şi a propagării sale în lume. Or, la noi mai
degrabă expresivitatea spumoasă este la mare cinste, nu demersul academic, nu critica de idei,
care ştiu să transmită ceva inteligibil publicului străin. Pe de altă parte, ca experienţă personală,
Marino îşi exprimă categoric decepţia faţă de comparatiştii francezi, depolitizaţi şi stângişti,
pentru că nu au înţeles demersul ideologic al unui coleg român, care folosea literatura
comparată ca un pretext pentru a ieşi din izolare, din Gulag, pentru a stabili relaţii cu
Occidentul.
"Al treilea discurs" mizează pe enciclopedism, pe sinteză, proclamă nevoia unei gândiri
totalizante şi exhaustive pentru a lichida decalajele intelectuale în raport cu un Occident ajuns
deja la etapa unor specializări înguste. Sub imperiul acestei necesităţi, Marino admiră spiritul
de constructor al unui Hasdeu, Eliade şi Iorga, ca tip de deschidere şi preocupare savantă de
anvergură, şi-l dezaprobă pe Cioran: "dacă există o filozofie mai contraindicată stadiului actual
al culturii şi civilizaţiei române este tocmai negativismul, nihilismul, obsesia "descompunerii"
şi a "neantului valah" din opera lui Cioran. Într-o ţară încă neconstruită, "necompusă". (p.56)
Pentru oamenii de cultură români, susţine Marino, şocul înt`lnirii cu străinătatea ar trebui să fie
o ocazie de emulaţie, de inspiraţie, de trezire a grăuntelui, a minimei originalităţi personale. Al
treilea discurs combate deopotrivă protocronismul, ca marcă a autarhiei infatuate, şi specia
"colonizatului cultural" - acesta din urmă fiind suiveur-ul, imitatorul, compilatorul autohton,
discipolul etern, care nu crede că un intelectual român poate fi egal şi competitiv cu un critic
din Vest. La rândul său Sorin Antohi vorbeşte despre culturi auto-colonizate, situate în afara
metropolei occidentale şi care fac o alegere de model conştientă la nivelul unei generaţii sau la
nivelul unei epoci. Românii au ales în secolul XIX modelul francez, după ce au privit şi în
direcţia Italiei, şi în cea a Germaniei. "Problema intervine, după părerea mea, susţine Antohi,
atunci când nu mai eşti conştient că gestul mimetic trebuie să rămână un gest de opţiune, un
gest al tău. Nu se face mecanic. Nu te reconstruieşti ca prizonier al unui mental străin, ci
integrezi în propria identitate ofertele alterităţii." (p.59) Dubla socializare românească:
occidentală şi orientală, sfâşierea de a rămâne acasă "pentru a construi o ţară", şi dorinţa de a
fugi spre o lume mai bună, rămâne o problemă de tragism existenţial şi epistemologic, atât
pentru români, cât şi în percepţia altora despre noi.
Marino asociază "al treilea discurs" programului ideologic de modernizare al paşoptiştilor -
Nicolae Bălcescu, C. Bolliac, Heliade Rădulescu, A. Russo, M. Kogălniceanu ş.a. Idealul
paşoptist rămâne o mare necesitate politică a naţiunii noastre, confirmat şi de străinii care au
scris recent despre istoria României. Unul dintre ei, franţuzoaica Catherine Durandin, face o
afirmaţie tranşantă: "În România, revoluţia de la 1848 nu e terminată nici azi." Adrian Marino
subscrie integral acestui diagnostic: "Ne aflăm într-un moment istoric radical, de esenţă
neopaşoptistă, al unui nou "început", după decenii de dictatură totalitară, de subdezvoltare şi
îngheţ cultural. Acest spirit de pionierat rămâne la fel de actual în 1848 şi în 1998". Am extras
citatul din articolul Pentru neopaşoptism inclus în Addenda volumului, unde se conţin referiri
preţioase la documentele programatice ale paşoptiştilor - Dorinţele partidei naţionale în
Moldova, Proclamaţia de la Islaz, Question économique des Principautés Danubiennes de
Bălcescu - scrieri politice care anunţau, cu 140 de ani înainte, principalele revendicări ale
revoluţiei române de la 1989: independenþa naþionalã, orientarea prooccidentalã a þãrii,
separarea puterilor în stat ºi laicizarea instituþiilor de bazã, dreptul la proprietate ºi chiar... o
lege a răspunderii ministeriale, nici astăzi aplicată! "Problema integrării europene, deschisă de
paşoptişti, produce, chiar de pe atunci, şi prima "criză" de identitate a culturii
române ... Modelul paşoptist oferă şi primul mare exemplu românesc de cultură "disidentă",
alternativă, paralelă, radical opusă culturii oficiale." (idem) "Când Alecu Russo spunea "părinţii
noştri priveau spre Răsărit iar noi privim spre Apus" el trăgea linia de demarcaţie a culturii
române. Sunt mândru că un moldovean a spus acest lucru." Adrian Marino - ieşean şi el, ca şi
Sorin Antohi - se alătură fără ezitare aceleiaşi poziţii: "Sunt categoric împotriva
odiosului Lumina vine de la Rãsãrit, sunt categoric împotriva panslavismului..." Vorbind despre
meritele Şcolii Ardelene, care între altele a introdus alfabetul latin, criticul de la Cluj observă că
prima formă fără fond a culturii române a fost "aceea de a turna pe o limbã latinã un alfabet
slav (...) O cultură şi o civilizaţie latine aflate în zona de influenţă slavă se află într-o mare
primejdie." (pp. 119-121) Întrebaţi-ne pe noi, basarabenii! Printre continuatorii moderni ai celui
de-al treilea discurs Marino îi aminteşte pe Şt. Zeletin, E. Lovinescu, M. Ralea, Paul Zarifopol
şi pe Drăghicescu, autorul cărţii Din psihologia poporului român. Aceşti autori însă nu sunt puşi
în valoare aşa cum merită, dacă nu chiar cu totul ignoraţi. "Faptul cã peisajul ideologic
românesc actual a fost ocupat de mitul Pãltiniº mã nemulþumeºte... Pentru că este un mit care
obnubilează o întreagă tradiţie românească existentă. Care şterge cu buretele aproape două
secole şi jumătate de cultură românească. Care pretinde că noi am intrat în Europa numai prin
"generaţia Nae". (p.74) Cum trebuie să fie atunci cultura română? Răspunsul lui Adrian Marino
poate suferă de parţialitate, dar exprimă o viziune onestă: "Nu cred că idealul culturii române
este cultura de tip iniţiatic, de grup închis, de confrerie spirituală. Nu cred deloc în secte, loje,
cluburi, în orice forme de cultură de "grup". ªi nici în..."apocrife" creştine. Doresc o cultură
română mult mai diversificată, polivalentă, policentrică. O cultură română democratică,
pluralistă, criticistă, laică şi care să nu se orienteze după mesajele iniţiatice ale unui "maestru
spiritual". (p. 97)
Adrian Marino deploră şi aici lipsa lucrărilor de referinţă în cultura română. O cultură serioasă
nu se construieşte numai din talk-show-uri, interviuri şi prezentări de carte. Câtă vreme, susţine
criticul, în cultura noastră vor domina poeţii, publiciştii şi romancierii, şi nu omul de cultură,
şansele progresului sunt minime. Personal, i-aş amenda afirmaţia la capitolul "romancieri",
pentru că tot el, în altă parte, include romanul între speciile cu care putem avea succes în
Occident. Între alte carenţe fundamentale ale culturii române postdecembriste, criticul
semnalează - grav! - lipsa unei critici a marxismului.Singura contribuţie cu adevărat originală a
culturii române, după 1989, consideră Marino, este incipienta politologie şi ideologie
românească. El pare să ignore noile date ale literaturii române din ultimul deceniu, dar opinia sa
trebuie luată, iarăşi, sub raportul diferenţei dintre valoarea absolută şi valoarea de circulaţie a
unui produs cultural, diferenţă care la noi este încă destul de mare, să recunoaştem.
Scurta activitate politică a lui Adrian Marino, la Forumul Democratic Antitotalitar, pe care l-a
format împreună cu Doina Cornea şi un scriitor maghiar, în 1990, a fost în multe privinţe o
dezamăgire. Criticul recunoaşte că a făcut singura şi cea mai profundă eroare de apreciere a
vieţii sale: nu şi-a dat seama, imediat după '89, cât de profund comunizat este poporul român.
Alte idei din ultimul capitol: revoluţia din decembrie '89 nu a dus la o adevărată schimbare de
sistem; lipsa unui proiect social-politic pentru România; simpla calitate de foşti deţinuţi politici
nu justifică o conducere incompetentă; o ţară se guvernează mai ales cu tehnicieni, cu
specialişti, etc.; câtă vreme România rămâne o ţară fundamental agrară, ea nu are un viitor
democratic; numai după independenţa economică ne vom putea câştiga şi independenţa
intelectuală, politică şi socială. "Nu mai vreau, dragă Sorin, o Românie de chirpici, o Românie
mizeră, pe care orice inundaţie o ia la vale şi o distruge. (...) Noi suntem încă o societate de tip
arhaic. Şi chiar ca mentalitate; nu putem să "intrăm în Europa" cu o mentalitate ca asta: atunci
când nu este ploaie, facem slujbe, se scot Paparudele etc., etc.! Lumea crede în "minuni", se
descoperă "icoane" prin copaci, pe pereþi... Nu e posibil, parcă trăim în Africa!" (p.129) Mai
aflăm că întreaga experienţă intelectuală, din 1939 până în 1999, a acestui spirit raţionalist şi
incoruptibil, Adrian Marino, este conţinută într-o autobiografie de 700 de pagini,
intitulată Viaţa unui om singur, a cărei publicare va rămâne irevocabil postumă, deoarece
conţine numeroase detalii ce ar putea să provoace un imens scandal. Or, tot ce-şi doreşte Adrian
Marino, la onorabila-i vârstă, este să-şi păstreze sănătatea şi echilibrul interior, pentru a-şi
susţine până la capăt pledoaria întregii sale vieţi. "Nu pozez în "patriarh" al literaturii
române, nu mă cred un "far" luminos al culturii române. Nu pretind să mi se facă nici numere
omagiale, nu pretind nimic. Pretind însă altceva: să se recunoască statutul scriitorului liber şi
independent în România, fiindcă eu aparţin unei culturi de tip alternativ, liberal, independent,
care crede în iniţiativa particulară, crede în independenţa economică, crede în păturile mijlocii."
(pag. 25)
O temă însă nu vom găsi în panoplia ideilor discutate în această adevărată "carte de învăţătură":
Basarabia. Cu alte cuvinte, după ce a lipsit din proiectele lui Bălcescu şi Kogălniceanu,
provincia noastră nu este luată în calcul nici de "paşoptiştii" secolului XXI, deşi Adrian Marino
a avut câteva contacte, după 1990, cu acest spaţiu. Basarabia rămâne un subiect exterior
dezbaterilor publice din România. Ceea ce nu e de mirare, atâta timp cât din zona noastră au
venit în general veşti proaste, iar noi înşine, intelectualii dintre Prut şi Nistru, nu am reuşit să
oferim un discurs pragmatic, modern, nu doar unul pios-lacrimogen, publicului român, despre
Basarabia. În altă ordine de idei, eu însumi - o spun cu regret - nu am reuşit să răspund în
suficientă măsură unor solicitări ale dlui Marino, amănunt care într-o relaţie interumană lasă o
amprentă, indiscutabil. Dar aceste explicaţii de circumstanţă nu pot escamota un adevăr general
mai puţin plăcut: nu numai la noi, dar şi în România există o ruptură la nivelul conştiinţei
colective în ce priveşte "fraţii de peste Prut". Basarabia este privită mai degrabă ca o problemă,
de care te poţi eschiva. Această absenţă însă nu diminuează cu nimic valabilitatea tezelor celor
doi autori în cazul Basarabiei! Aici, la noi, al treilea discurs îşi află un debuşeu şi mai imperios,
reclamă o intervenţie de esenţă neopaşoptistă şi, aş adăuga, junimistă - faza ulterioară! - în care
intervine spiritul critic ordonator ºi selectiv, dupã consumarea unei etape naiv-recuperatoare,
numitã impropriu, la Chiºinãu... "paşoptistă". Subiectul implică, desigur, mai multe nuanţări şi
delimitări de principiu, de aceea îmi rezerv dreptul să revin pe larg asupra lui cu altă ocazie.