Drept Civil. Succesiuni Și Liberalități - Cursuri 2019 - Curs Prof. Răzvan Dincă

Drept civil.
Succesiuni și liberalități Facultatea de Drept, Universitatea din

București
Răzvan Dincă Seria I.
2019
20.02.2019
CURS I
INTRODUCERE ÎN DREPTUL SUCCESORAL
Noțiunea de moștenire
Art. 953 NCC. MOȘTENIREA este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către
una sau mai multe persoane în ființă.
Moștenirea este un mod de transmitere a patrimoniului, care este format din drepturi și obligații ce
pot fi evaluate în bani – art. 31 NCC. Orice persoană are un patrimoniu, astfel încât decesul persoanei
antrenează transmiterea patrimoniului persoanei în cauză către alte persoane; în cazul în care drepturile
incluse în patrimoniu sunt drepturi de proprietate, această transmitere este și un mod de dobândire a
dreptului de proprietate – art. 557 NCC.
Moștenirea face parte din noțiunea mai largă de SUCCESIUNE, care cuprinde orice transmitere între
vii sau pentru cauză de moarate a unor bunuri sau universalități de la o persoană la alta. În literatura juridică
și chiar și în NCC – art. 627 alin. (5), noțiunea de succesiune se folosește ca sinonim pentru moștenire.
Noțiunea de moștenire are două sensuri:
- sensul de transmitere a patrimoniului – art. 953;
- sensul care desemnează patrimoniul transmis (masa succesorală sau patrimoniul succesoral) – în
acest sens se vorbește în doctrină de transmiterea moștenirii.
Transmiterea moștenirii – persoana decedată, al cărei patrimoniu se transmite prin moștenire, se
numește DEFUNCT sau DE CUIUS (is de cuius succesionnis agitur = acela despre a cărui moștenire e
vorba). Persoanele către care operează transmiterea moștenirii se numesc MOȘTENITORI. De cuius este
mereu o persoană fizică, moștenitorii pot fi atât persoane fizice, cât și persoane juridice.
Clasificarea moștenirii
1. După sursa vocației de a dobândi drepturi succesorale
a) Moștenire legală = dreptul de a moșteni se întemeiază pe calitatea lor prevăzută de lege.
b) Moștenire testamentară = dreptul de a moșteni se întemeiază pe o dispoziție cuprinsă într-un act

unilateral al celui care lasă moștenirea, numit testament, iar dispoziția prin care cel care lasă
moștenirea decide în tot sau în parte către cine se va transmite patrimoniul sau parte din acesta la
data decesului se numește legat.
În doctrină se pune întrebarea dacă există și o moștenire contractuală = prin contract, cel care lasă
moștenirea poate conveni ca cel cu care încheie contractul să-l moștenească cu privire la bun, la o
parte din patrimoniu sau la patrimoniu în întregime. O astfel de clauză introdusă într-un contract ar
reprezenta un pact asupra unei moșteniri nedeschise încă (în ipoteză, la data încheierii contractului,
cel care lasă moștenirea este încă în viață), or pactele asupra moștenirii nedeschise încă sunt lovite de
Drept civil. Succesiuni și liberalități Facultatea de Drept, Universitatea din
București
2019
nulitate absolută pentru lipsa obiectului (drepturile asupra unei moșteniri pur eventuale) – art. 956
NCC.
Totuși, există câteva situații de excepție în care legea permite introducerea în convenții a unor clauze
care stabilesc efecte succesorale (transmiterea unui bun/ mai multor bunuri aparținând unei părți la
decesul acesteia către cealaltă parte sau către un terț):
- art. 333 NCC = în convenția matrimonială poate fi introdusă o clauză de preciput, conform căreia
soții pot stabili ca dacă unul dintre ei supraviețuiește celuilalt, acesta să preia unul sau mai multe
bunuri din patrimoniul succesoral cu titlu gratuit înainte de partajul moștenirii (liberalitate pentru
cauză de moarte). Aceasta este o clauză asemănătoare cu un legat, dar nu este cuprinsă în testament,
ci în convenția matrimonială și nu este revocabilă pe parcursul vieții celui despre a cărui moștenire
este vorba. Spre deosebire de testament, care poate fi revocat oricând, clauza de preciput este supusă
forței obligatorii a contractului și nu se poate modifica decât prin acordul soților, nu prin voința
unilaterală, de unde rezultă că această clauză este o formă de instituire contractuală a unor efecte
succesorale. În cazul acesteia poate fi aplicată și reducțiunea.
- art. 1049 NCC = clauza testamentară inclusă în contractul de depozit bancar pentru a desemna
persoana (alta decât deponentul) care va putea efectua operațiuni asupra contului de depozit după
decesul acestuia.
- art. 2230 NCC = terțul beneficiar desemnat prin contractul de asigurare de viață să încaseze
indemnizația de asigurare în cazul producerii riscului asigurat (decesul asiguratului).
În aceste ultime 2 cazuri, desemnarea terțului beneficiar este revocabilă prin voința unilaterală a celui
despre a cărui moștenire este vorba (deponent, asigurat). În consecință, aceste clauze revocabile sunt
forme de testament, acte unilaterale de voință, care doar ca instrumentum sunt incluse în contract și
care au ca efect un legat în beneficiul terțului desemnat, legat ce poartă asupra unui drept de creanță
ce decurge din contractul încheiat de cel care lasă moștenirea (sunt aplicații ale moștenirii
testamentare și nu reprezintă moștenire contractuală).
2. După întinderea vocației de a dobândi drepturi succesorale

a) Moștenire universală = moștenitorul are vocația ca, dacă niciun alt moștenitor nu poate sau nu vrea
să dobândească bunuri sau părți din moștenire, să dobândească întreg patrimoniul succesoral.
De regulă, moștenirea este universală. DINCĂ – Există excepții de la această regulă:
- art. 973 NCC: soțul supraviețuitor are în anumite condiții un drept de abitație asupra casei în care a
locuit împreună cu defunctul.
- art. 974 NCC: dacă nu vine în concurs cu descendenții, soțul supraviețuitor are dreptul special de a
primi în întregime bunurile mobile aparținând gospodăriei casei pe care a avut-o împreună cu
defunctul (condiții cumulative: acele bunuri să fi aparținut defunctului, să fie prin natura lor de uz
casnic și să fi fost afectate în mod concret folosinței comune a soților în cadrul gospodăriei casei).
Dreptul de abitație poartă asupra unei locuințe determinate, dreptul asupra obiectelor gospodăriei
poartă și el asupra unor obiecte determinate, prin urmare, aceste vocații și drepturi de moștenire
legală sunt cu titlu particular, iar nu universal.
b) Moștenire cu titlu universal = moștenitorul poate, ca și în cazul în care niciun alt moștenitor nu poate
sau nu vrea să dobândească moștenirea, să dobândească o cotă-parte din patrimoniul succesoral
(=emolument al moștenirii).
Vocația izvorăște, în principiu, din testament. Defunctul poate să fi instituit prin testament un legat
prin care să îi fi atribuit unei persoane, numită LEGATAR, o cotă-parte din moștenire privită ca o
universalitate. Indiferent de atitudinea altor moștenitori, legatarul nu va putea culege decât cel mult
București
2019
cota-parte determinată prin testament. Astfel, legatarul cu titlu universal este limitat la vocația lui, la
cât i s-a oferit prin testament, nu poate extinde la ceva mai mult în cazul refuzului celorlalți
moștenitori.
c) Moștenire cu titlu particular = moștenitorul poate dobândi cel mult unul sau mai multe bunuri
determinate/bile.
Vocația decurge din prevederi specifice ale legii sau din legate cu titlu particular incluse în
testament.
Tratat RP – Rezerva succesorală este culeasă întotdeauna cu titlu universal. DINCĂ – Rezerva poate
fi satisfăcută și prin donații în timpul vieții către moștenitori, de unde rezultă că rezerva poate fi
culeasă și cu titlu particular, adică defunctul, în timpul vieții, poate să aleagă bunurile pe care le
donează moștenitorilor și prin aceasta să acopere rezerva succesorală, iar apoi să dispună de celelalte
bunuri cum vrea.
SUCCESIBIL = titularul dreptului de opțiune succesorală (drept accesoriu al dreptului de a moșteni).
Există situații în care moștenirea legală coexistă cu moștenirea testamentară – ex. dacă defunctul
a făcut numai legate cu titlu universal care nu epuizează întreaga moștenire sau numai legate cu titlu
particular, partea din patrimoniul succesoral față de care nu a dispus prin aceste legate se va împărți potrivit
regulilor moștenirii legale (de regulă, acestea sunt supletive, adică se aplică cu privire la orice aspect de
regim juridic despre care defunctul nu a stabilit nimic prin testament).
Regula = este posibil ca aceeași persoană să îndeplinească condițiile să vină la moștenire și ca
moștenitor legal, și ca testamentar față de aceeași moștenire – ex. defunctul lasă un legat unei persoane care
are și calitatea de moștenitor legal, persoana respectivă putând opta diferit pentru fiecare calitate a sa (are 2
drepturi de opțiune succesorală, care se exercită separat și independent pentru fiecare calitate).
Excepția = defunctul a instituit ca legatar o persoană care are calitatea de moștenitor legal,
atribuindu-i un drept din moștenire inferior (de valoare mai redusă) față de acela care i s-ar fi cuvenit ca
moștenitor legal, cu scopul de a o exhereda (dezmoșteni) parțial, persoana în cauză având drept de opțiune
succesorală numai ca moștenitor testamentar, fiind considerată înlăturată de la moștenirea legală prin voința
defunctului – art. 1075 alin. (3) NCC.
!!! Prin exheredare, moștenitorii nu pot fi lipsiți de cota lor de rezervă. Dacă drepturile atribuite de defunct
nu sunt suficiente pentru a satisface această rezervă, ei păstrează și dreptul de a opta ca moștenitori legali
pentru partea din bunurile defectului necesară pentru complinirea rezervei lor. În această situație, dreptul de
opțiune succesorală pentru vocație testamentară coexistă cu dreptul de opțiune succesorală pentru vocație
legală.
27.02.2019
CURS II
Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale
București
2019
1. Transmisiune pentru cauză de moarte = faptul juridic generator al transmisiunii succesorale este un fapt
juridic stricto sensu, și anume decesul persoanei care lasă moștenirea.
Între faptele juridice stricto sensu care constituie un mod de dobândire a proprietății, decesul celui
care lasă moștenirea este singurul fapt juridic stricto sensu cu caracter translativ. Toate celelalte (ex.
uzucapiunea, accesiunea, ocupațiunea, posesia de b-c, principiul publicității materiale) sunt moduri originare
de dobândire a proprietății; dobânditorul nu devine, în cazul lor, succesor al celui care a pierdut proprietatea,
cu consecința că el ar putea dobândi drepturi mai ample decât drepturile celui care a pierdut proprietatea. În
cazul transmisiunii succesorale, în schimb, în principiu, drepturile și obligațiile defunctului se transmit către
moștenitori în limitele, cu accesoriile și cu sarcinile care le-au însoțit și în patrimoniul defunctului.
Între transmisiunile universale recunoscute în dreptul român, transmisiunea succesorală este singura
care survine printr-un fapt juridic stricto sensu, iar nu printr-un AJ. Toate celelalte (ex. reorganizarea PJ,
vânzarea unei moșteniri, cesiunea de contract) survin prin AJ.
2. Transmisiune universală = moștenirea este singurul mod care permite transmiterea integrală a unui
patrimoniu.
În principiu, patrimoniul defunctului se transmite în întregime către moștenitorii săi, astfel cum este
definit în art. 31 NCC.
De la această regulă fac excepție numai drepturile și datoriile privite ut singuli care încetează prin
decesul celui care a lăsat moștenirea (ex. drepturile viagere – uzul, abitația, dreptul la rentă viageră;
drepturile strict personale – dreptul la întreținere, drepturile mandantului, dreptul la indemnizații publice în
urma unor merite deosebite, precum și drepturile supuse unei condiții rezolutorii care implică decesul celui
care lasă moștenirea).
De asemenea, se sting obligațiile personale sau cu caracter viager ale defunctului (ex. obligația de
întreținere în dr. familiei, obligația mandatarului, obligațiile antreprenorului rezultând dintr-un contract de
antrepriză încheiat în considerarea calităților sale, obligațiile arendașului).
Cu excepția acestor drepturi și obligații cu caracter viager sau personal, toate celelalte drepturi și
obligații ale defunctului se transmit ca universalitate prin intermediul transmisiunii succesorale.
Transmisiunea are caracter universal atât în raport cu patrimoniul defunctului, care este vizat în întregime,
cât și în raport cu patrimoniul/le moștenitorului/lor. Astfel, în urma transmisiunii succesorale, în patrimoniul
fiecăruia dintre moștenitori se generează o masă patrimonială aparte, alcătuită din drepturile și obligațiile
dobândite de acel moștenitor de la defunct.
Această masă patrimonială își are specificul în aceea că aceste drepturi și obligații păstrează între ele
legătura pe care au avut-o în patrimoniul defunctului. În principiu, bunurile care fac obiectul drepturilor
primite de la defunct și numai acestea vor fi afectate răspunderii moștenitorilor pentru neexecutarea
obligațiilor care li s-au transmis de la defunct. Pentru aceste obligații, moștenitorii nu răspund decât în limita
bunurilor în cauză (activul succesoral) și prin aceasta, bunurile din acest activ sunt separate într-o masă
patrimonială distinctă din patrimoniul moștenitorului față de celelalte bunuri ale acestuia, care nu pot fi
afectate răspunderii pentru datoriile moștenirii.
Din primele 2 caractere rezultă următoarele particularități:
- Transmisiunea succesorală este singura transmisiune universală recunoscută de dreptul românesc
care are ca obiect un întreg patrimoniu.
București
2019
- Transmisiunea succesorală vizează și obligațiile incluse în patrimoniul succesoral, fără a fi necesar

acordul creditorilor cedați pentru ca transferul acestor obligații să opereze. Toate celelalte
transmisiuni universale presupun fie că obligațiile nu se transmit (ex. vânzarea unei moșteniri), fie că
transmiterea obligațiilor este condiționată de acordul debitorului cedat (ex. preluarea de datorie,
cesiunea de contract).
- Pentru ca drepturile incluse în moștenire să se transfere în cadrul transmisiunii succesorale, nu este
necesară îndeplinirea unor formalități nici pentru eficacitatea transferului față de moștenitori, nici
pentru opozabilitatea lui față de terți. De aceea, spre deosebire de cesiunea de creanță (care trebuie
notificată debitorului cedat sau acceptată de acesta pentru a-i fi opozabilă), transmisiunea creanțelor
defunctului către moștenitori este opozabilă de drept debitorilor cedați, chiar dacă nu le-a fost
notificată și nici n-a fost acceptată. De asemenea, în cazul în care în patrimoniul succesoral sunt
incluse imobile, transmisiunea acestora către moștenitori este opozabilă terților chiar dacă aceștia nu
și-au înscris dobândirea în CF.
3. Transmisiune unitară = drepturile și obligațiile cuprinse în patrimoniul succesoral se transmit prin

moștenire potrivit acelorași reguli, indiferent de natura, originea sau modalitățile pe care le îmbracă
aceste drepturi și obligații.
Altfel spus, în principiu, nici NCC și nici alte legi speciale nu impun reguli particulare de
transmisiune în funcție de natura, conținutul ori obiectul drepturilor și obligațiilor transmise. De la acest
principiu și, prin urmare, și de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale, există totuși o serie de
excepții:
- Art. 973 NCC: în considerarea naturii și afectațiunii unui bun, soțul supraviețuitor are un drept de
abitație (pentru acel bun, el nu va veni în concurs cu ceilalți moștenitori).
- Art. 974 NCC: pentru bunurile mobile aparținând gospodăriei casei, soțul supraviețuitor care nu vine
în concurs cu descendenții (vine în concurs cu oricine altcineva) are un drept exclusiv de moștenire,
cu înlăturarea regulilor de concurs aplicabile în dreptul comun.
- Excepția de dr. muncii și asigurărilor sociale:
o dreptul la salariul – art. 167 alin. (2) C.muncii (se împarte în ordine subsidiară)
Tratat RP – Salariul nu este dobândit în calitate de moștenitori, ci în mod distinct, astfel încât
pentru încasarea salariului nu e necesară arătarea certificatului de moștenitor către angajator.
DINCĂ – Textul stabilește o excepție doar de la ordinea moștenitorilor, ceea ce înseamnă că
încasarea salariului sau a pensiei de către unul dintre succesibili reprezintă act de acceptare a
moștenirii; ea poate fi făcută și fără un certificat de moștenitor, dar nu pentru că încasarea
salariului ar fi distinctă de drepturilor succesorale, ci pentru că categoriile menționate de text
sunt moștenitori sezinari – art. 1125 NCC.
o dreptul la indemnizația de concediu – se consideră că este un drept salarial în sensul art.
anterior menționat
o dreptul la pensia neîncasate de defunct – art. 212 L. asigurărilor sociale de stat (se împarte în
mod egal între toate persoanele enumerate).
- Art. 44 Const.: cetățenii străini și apatrizii care au fost desemnați ca legatari pentru imobile sau
universalități care includ imobile și care nu îndeplinesc condițiile pentru a dobândi acele imobile își
vor putea exercita drepturile din legat prin echivalent, urmând ca terenurile să fie atribuite altor
moștenitori, care, în schimb, să le plătească valoarea terenurilor în cauză.
- Transmisiunea pentru cauză de moarte a locatarului a contractului de închiriere a locuinței : în funcție
de calitatea persoanei care pretinde continuarea contractului – art. 1834 NCC
București
2019
o soțul supraviețuitor al defunctului va putea continua contractul de închiriere în locul

defunctului dacă nu renunță la contract în termenul de 30 de zile și numai sub condiția ca
locuința în cauză să fi fost locuință a familiei
o descendenții și ascendenții defunctului pot prelua contractul numai dacă au locuit împreună
cu chiriașul și au fost menționați în contractul de închiriere și numai dacă solicită în mod
pozitiv continuarea contractului în termen de 30 de zile.
Legea nu condiționează solicitarea de continuare a contractului de calitatea de moștenitor.
4. Transmisiune indivizibilă = exercitarea dreptului de opțiune succesorală + modalitatea care afectează

masa patrimonială generată în patrimoniul mai multor moștenitori de transmisiunea succesorală
- Sub primul aspect, exercitarea dreptului de opțiune succesorală este indivizibilă în sensul că față de o
anumită sursă a vocației sale de a moșteni, un succesibil nu poate opta în parte în legătură cu acea
vocație.
Ex. Dacă unul dintre cei 2 copii ar avea, în cazul acceptării, dreptul la ½ din moștenire, el nu poate
opta să primească numai ¼ sau numai 1/3 sau numai drepturile, nu și obligațiile; opțiunea sa se limitează la
2 variante – ori acceptă moștenirea, ori renunță la ea. Dacă acceptă, primește ½ din activ și răspunde pentru
½ din obligațiile moștenirii, dar numai în limita activului. Dacă nu acceptă, e străin de moștenire. La același
rezultat se ajunge și în cazul în care succesibilul nu acceptă moștenirea în termen. Acceptarea moștenirii
poate fi tacită, dar ea trebuie dovedită a fi fost făcută în termen de către cel care se pretinde moștenitor.
Din această perspectivă, dreptul de a moșteni este un drept care se naște la decesul celui care lasă
moștenirea dacă sunt îndeplinite condițiile capacității, vocației, vredniciei și neexheredării, însă se naște sub
condiția suspensivă a acceptării moștenirii în termenul de opțiune succesorală (uneori sunt și condiții
suspensive negative – ca alții, care sunt preferați, să nu accepte moștenirea).
Caracterul indivizibil comportă o excepție cu privire la primul său aspect. Astfel, potrivit legilor de
restituire a bunurilor preluate abuziv de către regimul comunist, respectiv art. 13 L. 18/1991, art. 4 alin. (2)
L. 10/2001, erau îndreptățiți la restituirea imobilelor care au făcut obiectul acestor legi nu numai proprietarii
acestor imobile deposedați în timpul regimului comunist, ci și moștenitorii lor. Însă, în conformitate cu
textele menționate, acești moștenitori nu erau desemnați numai prin raportare la modul în care și-au exercitat
opțiunea succesorală în termenele de drept comun. Astfel, pentru a beneficia de măsurile reparatorii,
persoanele care ar fi îndeplinit condițiile pentru a-i moșteni pe proprietarii deposedați abuziv ar fi trebuit să
nu fi renunțat la moștenirea acestora. Atât cei care au acceptat moștenirea, cât și cei care nici nu au acceptat-
o și nici nu au renunțat la ea puteau cere aplicarea măsurilor reparatorii în termene speciale, care au curs de
la intrarea în vigoare a legilor în cauză. În acest mod, se crea o dublă excepție de la caracterul indivizibil: pe
de o parte, cei care acceptaseră moștenirea nu dobândeau de plin drept măsurile reparatorii, ci trebuiau să
formuleze o nouă cerere, iar pe de altă parte, cei care nu acceptaseră moștenirea și din acest motiv
rămăseseră străini față de aceasta, erau repuși de drept în termenul de acceptare doar cu privire la bunurile
care puteau fi dobândite în executarea măsurilor reparatorii.
- Sub cel de-al doilea aspect, caracterul indivizibil al transmiterii succesorale se manifestă doar atunci
când la moștenire vin cel puțin 2 moștenitori.
În acest caz, masele patrimoniale generate formează împreună o modalitate a patrimoniului numită
indiviziune, care se caracterizează prin aceea că fiecare bun din activul patrimonial transmis de către defunct
este stăpânit de către toți moștenitorii în coproprietate, cota fiecărui moștenitor din dreptul de proprietate
asupra fiecărui bun fiind egală cu cota sa din moștenire.
București
2019
Ex. Dacă ambii copii acceptă moștenirea, în urma acceptării, se consideră că retroactiv în patrimoniul
lor a fost transmisă ½ din patrimoniul defunctului.
Prin excepție de la caracterul indivizibil sub aspectul modalității maselor patrimoniale generate,
creanțele și datoriile moștenirii sunt, în principiu, divizibile de drept între moștenitori. Fac excepție
obligațiile indivizibile sub aspect activ sau pasiv fie în considerarea unei dispoziții exprese a legii (ex. sub
aspect activ, obligația de a plăti renta viageră), fie în virtutea naturii obiectului lor (ex. obligația de a
transmite un bun al defunctului, obligația de a încheia un contract în legătură cu bunuri ale defunctului), fie
în virtutea convenției părților.
06.03.2019
CURS III
Art. 1105 NCC prevede o limită a indivizibilității succesorale (regimul juridic al retransmiterii
dreptului de opțiune succesorală).
Coordonatele deschiderii moștenirii
Art. 954 alin. (1) NCC prevede că moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului
acesteia. În consecință, decesul persoanei care lasă moștenirea este un fapt juridic stricto sensu, care are ca
efect juridic deschiderea moștenirii, adică transmiterea de drept a patrimoniului succesoral de la defunct la
moștenitorii săi. Deschiderea moștenirii nu se confundă cu deschiderea procedurii succesorale.
În principiu, actul care constată efectele deschiderii moștenirii este certificatul de moștenitor, care
este emis de notarul public, după efectuarea unei proceduri la care participă, în principiu, toate persoanele
care pot reclama drepturi sau interese referitoare la moștenire. Această procedură se numește procedură
succesorală notarială (grațioasă) și se deschide după deschiderea moștenirii printr-o cerere formulată către
notar de orice persoană interesată.
Dacă titularii drepturilor și intereselor privind moștenirea unui anumit defunct nu reușesc să convină
în legătură cu conținutul certificatului de moștenitor, notarul nu poate elibera acest act împotriva voinței lor;
de aceea, el va suspenda procedura succesorală notarială până când părțile acestei proceduri vor conveni în
legătură cu drepturile ce li se cuvin din moștenire sau, în lipsa unei convenții, până la hotărârea
judecătorească prin care să se stabilească aceste drepturi. De aici rezultă că, în cazul în care părțile nu
convin, oricare dintre acestea se pot adresa instanței judecătorești. În acest caz, procedura succesorală
deschisă prin această cerere are caracter judiciar.
Data deschiderii moștenirii

București
2019
Data deschiderii moștenirii este data la care, printr-un act de stare civilă sau printr-o hotărâre
judecătorească, se stabilește că a avut loc decesul celui care lasă moștenirea.
De regulă, data deschiderii moștenirii rezultă din actul de deces – act de stare civilă întocmit în cazul
morții fizic constatate a celui care lasă moștenirea de către serviciul public comunitar local de evidență a
persoanelor sau, după caz, de către ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei UAT în a cărei rază s-a
produs decesul. Potrivit art. 32 din Legea 19/1996, funcționarul menționat întocmește actul de deces pe baza
certificatului medical constatator al decesului și pe baza unei declarații verbale făcute fie de membrii
familiei, fie de medicul sau cadrul sanitar care a constatat decesul, fie de orice persoană care are cunoștință
despre deces.
Prin excepție, în cazul în care persoana a fost declarată dispărută, este posibil ca moartea acesteia să
nu poată fi constatată fizic. În aceste cazuri, data decesului se stabilește prin hotărârea judecătorească de
declarare a morții – art. 52 NCC.
Data decesului poate fi rectificată printr-o hotărâre judecătorească ulterioară dacă se constată, din
mijloace de probă ulterioare, că o altă dată este data la care a intervenit decesul. De asemenea, și atunci când
data decesului rezultă din actul deces, orice persoană interesată poate solicita rectificarea datei decesului
înscrisă în actul de deces, susținându-și cererea cu mijloace de probă de o valoare cel puțin egală cu acelea
care au stat la baza emiterii actului de deces. În fine, în cazul în care persoana declarată decedată, fie prin
actul de deces, fie prin hotărârea declarativă de moarte, este în viață, ea poate cere pronunțarea unei hotărâri
prin care să se anuleze fie actul de deces, fie hotărârea declarativă de moarte.
Importanța juridică a datei deschiderii moștenirii
a) Față de această dată se stabilește capacitatea succesorală a moștenitorilor, vocația lor succesorală,
valoarea și întinderea drepturilor lor cu privire la moștenire.
b) Față de această dată se stabilește valoarea și întinderea patrimoniului succesoral.
c) De la această dată se produce de drept transmisiunea moștenirii către moștenitori și, prin urmare:
- la această dată retroactivează actul de opțiune succesorală al fiecărui moștenitor;
- de la această dată, bunurile care fac obiectul drepturilor din patrimoniul succesoral sunt stăpânite de
moștenitori în indiviziune;
- de la această dată se divid de drept între moștenitori datoriile și creanțele moștenirii.
d) În principiu, de la această dată curge termenul de opțiune succesorală (termen de decădere) și tot de la
această dată curg, în principiu, termenele de prescripție pentru declararea nedemnității judiciare și pentru
reducțiunea liberalităților excesive.
e) Față de această dată se stabilește validitatea pactelor succesorale, întrucât aceste pacte sunt, în principiu,
nule, dacă au ca obiect moșteniri nedeschise încă.
f) În funcție de această dată se stabilește legea succesorală aplicabilă, care este, în principiu, legea în
vigoare la data deschiderii moștenirii.
Locul deschiderii moștenirii

Potrivit art. 954 alin. (2), locul deschiderii moștenirii este locul ultimului domiciliu al defunctului,
definit la art. 87 NCC ca fiind locul unde declară că își are locuința principală, acesta nefiind o stare de fapt,
ci efectul unui AJ. Acest AJ se emite cu ocazia solicitării pe care persoana fizică o face organelor
Ministerului de Interne privind evidența populației pentru emiterea sau modificarea cărții de identitate.
București
2019
De regulă, pe temeiul ultimei cărți de identitate a defunctului, domiciliul este indicat în actul de
deces, astfel încât dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces. Tot pe baza ultimei cărți de
identitate a persoanei dispărute, ultimul domiciliu poate fi indicat și în hotărârea judecătorească de declarare
a morții.
Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau dacă nu se află în România, moștenirea se
deschide la locul din țară aflat în circumscripția notarului public celui dintâi sesizat, cu condiția ca în această
circumscripție să existe cel puțin un bun imobil al celui care lasă moștenirea. În cazul în care în patrimoniul
succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moștenirii este în circumscripția notarului public celui
dintâi sesizat, cu condiția ca în această circumscripție să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moștenirea.
Dacă în patrimoniul succesoral nu există bunuri aflate pe teritoriul României, locul deschiderii moștenirii se
află în circumscripția notarului public celui dintâi sesizat.
Din punct de vedere practic, notarul sesizat verifică dacă mai există alt notar public sesizat cu
deschiderea procedurii succesorale notariale cu privire la moștenirea aceleiași persoane, dacă, potrivit
actelor de stare civile ale persoanei, aceasta a avut ultimul său domiciliu în România și, în caz afirmativ,
dacă acest domiciliu s-a aflat în circumscripția sa teritorială.
În cazul în care defunctul este minor sau interzis și, în consecință, nu era capabil să-și declare
domiciliul conform art. 87 NCC, domiciliul său este la ocrotitorul legal, în conformitate cu art. 92 NCC.
În cazul în care notarul public sesizat constată că domiciliul persoanei în legătură cu care se solicită
deschiderea procedurii succesorale notariale nu se află în raza sa teritorială, dar se află în România, el își
declină competența către un notar în raza teritorială a căruia se află domiciliul defunctului.
Dacă notarul public constată că domiciliul nu se află în România, el va verifica dacă defunctul a avut
imobile în România. În cazul în care imobilele din România nu se află în raza sa teritorială, notarul public
declină competența către un notar în raza teritorială a căruia se află unul dintre imobilele defunctului.
Importanța juridică a locului deschiderii moștenirii
a) Potrivit art. 101 din Legea 36/1995, secretarul consiliului local în raza căruia s-a aflat locul deschiderii
moștenirii este obligat să solicite notarului competent deschiderea procedurii succesorale notariale.
b) Potrivit art. 15 din Legea 36/1995, notarul competent să instrumenteze procedura succesorală notarială
este notarul în raza teritorială a căruia se află locul deschiderii moștenirii. Dacă în aceeași circumscripție
teritorială acționează mai mulți notari, oricare dintre ei este competent să instrumenteze procedura
succesorală cu privire la moștenirile deschise în circumscripția respectivă, ceea ce face ca procedura să
fie instrumentată de primul sesizat dintre ei.
c) Competența judiciară exclusivă a instanțelor în circumscripția cărora se află locul deschiderii moștenirii
se aplică următoarelor categorii de acțiuni:
- acțiuni privind validitatea și executarea dispozițiilor testamentare întocmite de cel care lasă
moștenirea;
- acțiuni prin care se deduc judecății drepturi decurgând din moștenire (cum ar fi: pretențiile
moștenitorilor între ei, petițiile de ereditate, acțiunile în reducțiunea liberalităților excesive, acțiunile
privind raportul donațiilor, acțiunile privind predarea bunurilor de către moștenitorul aparent etc.);
- acțiuni ale creditorilor și legatarilor împotriva moștenirii.
Această regulă de competență exclusivă are următoarele limite:
București
2019
- ea nu se aplică decât în cazul în care moștenirea este culeasă de mai mulți moștenitori; dacă
moștenirea este culeasă de un singur moștenitor, acțiunile referitoare la aceasta vor fi supuse
dreptului comun din perspectiva competenței teritoriale;
- ea încetează la ieșirea din indiviziune în legătură cu bunurile moștenirii; atunci când ieșirea din
indiviziune se face pe calea partajului judiciar, însăși instanța care soluționează acțiunea în partaj
este supusă acelor reguli de competență;
- acțiunile referitoare la drepturile privind imobilele din moștenire sunt supuse, prin excepție,
competenței exclusive a instanțelor în rază cărora se află acele imobile.
Condițiile dreptului de a moșteni
Dreptul de a moșteni se naște dacă sunt întrunite următoarele 3 condiții generatoare: capacitatea
succesorală, vocația succesorală, vrednicia succesorală.
În urma întrunirii acestor condiții, dreptul de a moșteni se naște sub condiția suspensivă ca titularul
să accepte moștenirea (condiție modalitate).
1. CAPACITATEA SUCCESORALĂ = o persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii

moștenirii – art. 957 alin. (1) NCC.
Începutul capacității succesorale a PF

Dacă persoana s-a născut anterior deschiderii moștenirii și a murit după aceasta, ea are capacitate
succesorală. În plus însă, potrivit art. 36 NCC, drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă
numai dacă el se naște viu; așadar, o persoană care era concepută la data deschiderii moștenirii și care s-a
născut după această dată, va fi considerată a avea capacitate succesorală. Din punct de vedere medical,
concepția are loc în momentul fertilizării unui ovul de un spermatozoid. Condiția de a se naște viu se
realizează dacă fătul a respirat cel puțin o dată după expulzare.
Potrivit art. 412 alin. (1) NCC, intervalul de timp cuprins între a 300-a și a 180-a zi dinaintea nașterii
copilului este timpul legal al concepțiunii. Din acest text rezultă o prezumție legală calificată, conform
căreia un copil născut la mai puțin de 300 de zile după deschiderea moștenirii era conceput la data
deschiderii moștenirii.
Potrivit alin. (2), această prezumție nu poate fi răsturnată decât prin mijloace științifice. Prin
asemenea mijloace se poate stabili fie faptul că respectivul copil a fost conceput cu mai puțin de 300 de zile
înaintea datei deschiderii moștenirii, fie că a fost conceput cu mai mult de 300 de zile înaintea datei
deschiderii moștenirii, stabilindu-se, în primul caz, că el nu avea capacitate, iar în al doilea caz, că avea
capacitate.
13.03.2019
CURS IV
București
2019
Sfârșitul capacității succesorale a PF

A. Situația persoanei dispărute
Potrivit art. 53 NCC, persoana dispărută se consideră a fi în viață cât timp în privința ei nu există o
hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte. În consecință, dacă la data deschiderii moșteniri,
una dintre persoanele cu vocație succesorală este dispărută, fără ca până la acea dată să fi survenit o hotărâre
definitivă de declarare a morții dispărutului în cauză, acesta din urmă va fi cel puțin provizoriu considerat
capabil de a moșteni. Drepturile sale succesorale se nasc, însă, sub condiția suspensivă a acceptării
moștenirii, acceptare care se poate realiza și prin curator.
În cazul în care ulterior deschiderii moștenirii va rămâne definitivă o hotărâre judecătorească de
declarare a morții dispărutului, care va stabili că data morții dispărutului este anterioară deschiderii
moștenirii, atunci capacitatea succesorală a dispărutului va fi desființată retroactiv și el va fi înlăturat de la
moștenire.
Dacă, dimpotrivă, prin hotărârea ulterioară declarativă de moarte se stabilește că dispărutul a decedat
după deschiderea moștenirii, el va putea retransmite drepturile sale succesorale către propriii moștenitori.
B. Situația codecedaților
Potrivit art. 957 alin. (2) NCC, dacă în cazul morții mai multor persoane nu se poate stabili că una a
supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta.
În doctrina veche, se susținea că textul menționat comportă două ipoteze: comorienții și codecedații.
Comorienții sunt persoanele care au decedat în aceeași împrejurare. Codecedații sunt persoanele între care
nu se poate stabili că una a supraviețuit celeilalte, indiferent de motiv. Distincția nu are relevanță juridică,
fiind suficient să nu se poată stabili că o persoană a supraviețuit celeilalte.
Începutul capacității succesorale a PJ

În principiu, PJ au capacitate succesorală de la înregistrarea lor (ONRC/Registrul judecătoresc).
Problema se pune în materia moștenirii testamentare, întrucât, potrivit regulilor de moștenire legală, PJ nu
au, în principiu, calitatea de a veni la moștenirea unei persoane fizice, sub rezerva dreptului colectivităților
locale de a dobândi moștenirile vacante.
Chiar înainte de data înregistrării, persoanele juridice au o capacitate anticipată de folosință, astfel
cum rezultă din art. 205 NCC. Două reguli sunt relevante în legătură cu această capacitate anticipată:
- În principiu, PJ are capacitate anticipată de folosință între data actului de înființare (actul
constitutiv/statutul) și data înregistrării.
Limitare: Fundațiile testamentare (care, prin definiție, sunt înființate prin testament) nu au capacitate
anticipată de folosință decât de la data deschiderii succesiunii testatorului, ceea ce este suficient pentru ca
ele să preia legatul cuprins în favoarea lor în testamentul de înființare a fundației.
- Capacitatea anticipată de folosință îi permite PJ să dobândească bunuri prin liberalități, chiar dacă
aceste bunuri nu sunt necesare înființării valabile a PJ.
Limitare: În cazul în care PJ este supusă principiului specialității capacității de folosință, bunurile
primite prin liberalități nu vor putea face decât obiectul actelor juridice care respectă acest principiu. În
București
2019
consecință, potrivit art. 206 NCC, dacă PJ legatară este fără scop lucrativ, bunurile care au făcut obiectul
legatului nu pot fi exploatate de către aceasta decât în scopul în vederea căruia a fost constituită, indiferent
dacă acele bunuri au fost primite în cursul capacității anticipate de folosință sau în cursul capacității depline.
Sfârșitul capacității succesorale a PJ
Înainte de radierea PJ, care conduce la încetarea personalității sale, de regulă, această încetare
presupune lichidarea bunurilor persoanelor juridice (valorificarea lor în vederea stingerii obligațiilor PJ). De
aceea, în principiu, între dizolvare și radiere sau, după caz, în urma intrării în faliment, capacitatea juridică a
PJ este limitată la actele necesare procesului de lichidare. În această perioadă, PJ poate dobândi bunuri prin
succesiune, bunurile astfel dobândite putând servi procesului de lichidare, întrucât prin valorificarea lor se
pot acoperi datoriile PJ în cauză.
2. VREDNICIA SUCCESORALĂ = pentru ca o persoană să poată avea dreptul de a culege o moștenire în

tot sau în parte, este necesar ca acea persoană să nu fie nedemnă față de moștenirea în cauză.
Nedemnitatea este o sancțiune de drept succesoral, care constă în înlăturarea vocației succesorale
legale și/sau testamentare a unei persoane care se face vinovată de săvârșirea unor fapte grave în legătură cu
moștenirea despre care este vorba.
A. Calificarea nedemnității ca fiind sancțiune civilă/pedeapsă civilă

În mod tradițional, în doctrina română se consideră că nedemnitatea este o pedeapsă civilă, deoarece
are caracter personal, în sensul că urmărește pedepsirea unei persoane pentru faptele săvârșite cu vinovăție
de către aceasta.
DINCĂ și RP – Nedemnitatea este o sancțiune (genul proxim), deoarece, cel puțin în ipoteza
nedemnității judiciare, nedemnitatea survine ca efect al unei hotărâri judecătorești, pe când în cazul
nedemnității de drept, ea survine automat, iar hotărârea judecătorească prin care se constată nu are efect
constitutiv, așa cum ar fi necesar în cazul unei hotărâri prin care se stabilește o pedeapsă.
B. Semnificația nedemnității de înlăturare a vocației succesorale/decădere din dreptul de a moșteni
Nedemnitatea reprezintă înlăturarea vocației succesorale – DINCĂ, iar nu o decădere din dreptul de a
moșteni – RP.
Decăderea dintr-un drept este sancțiunea care constă în pierderea dreptului ca urmare a neexercitării
lui în termen. În cazul nedemnității succesorale, această definiție nu poate fi aplicată. Nedemnul nu are
nicicând un drept de a moșteni pe care să trebuiască să-l exercite în termen, el fiind încă de la deschiderea
succesiunii înlăturat de la dreptul de a moșteni, astfel încât vocația sa la moștenire devine ineficace.
Aspecte generale
- Sancțiunea nedemnității nu se aplică decât pentru faptele care se încadrează fără îndoială în ipotezele
expres reglementate de lege.
București
2019
- Sancțiunea nedemnității nu se aplică decât persoanei vinovate pentru săvârșirea faptelor care atrag
această sancțiune. Ca principiu, această sancțiune nu trebuie să-i lovească pe descendenții persoanei
în cauză și nici pe terții care contractează cu aceasta.
- Sancțiunea nedemnității este relativă, în sensul că atrage înlăturarea nedemnului numai de la anumite
moșteniri.
- Faptele care atrag nedemnitatea trebuie să fi fost săvârșite cu vinovăție. În consecință, este necesar să
se verifice dacă nedemnul a acționat cu discernământ, care se stabilește după regulile de drept comun
aplicabile în materia răspunderii civile delictuale.
- Deși, de regulă, moștenirea este supusă legii în vigoare de la data deschiderii sale, faptele care atrag
nedemnitatea nu determină această sancțiune decât dacă ea era prevăzută pentru faptele în cauză de
legea în vigoare la data săvârșirii lor.
Tipurile de nedemnitate
În funcție de modul în care operează, nedemnitatea poate fi de drept sau judiciară.
1) Nedemnitatea de drept – art. 958 alin. (1) NCC:

a) persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă
moștenirea;
b) persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu
intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii
faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.
Ideea ce reiese din ambele ipoteze este că o persoană nu trebuie să-și creeze vocația succesorală prin
crimă, iar dacă încearcă, aceasta trebuie să-i fie refuzată, indiferent dacă a reușit sau nu.
Nedemnitatea exclude și de la rezerva succesorală!!!
Condiții b):
- infracțiunea să fi avut loc înainte de data deschiderii moștenirii;
- infracțiunea să fi fost îndreptată împotriva vieții unei persoane care, dacă moștenirea s-ar fi deschis la
data săvârșirii infracțiunii, singură sau împreună cu alte persoane, ar fi înlăturat sau restrâns vocația
succesorală a făptuitorului.
Condiții comune a) + b):
- nedemnul să fi săvârșit o infracțiune – textul nu distinge în funcție de forma de participație penală,
astfel încât sancțiunea se va aplica și complicelui/instigatorului;
- este suficient ca infracțiunea să fi fost săvârșită cu intenția de a ucide – nu este necesar ca
infracțiunea să fi fost săvârșită în formă epuizată, tentativa fiind suficientă pentru a atrage sancțiunea
nedemnității, dacă faptele săvârșite de către cel sancționat au fost comise cu intenția de a suprima
viața;
- pentru săvârșirea acestei infracțiuni, făptuitorul să fi fost condamnat – totuși, potrivit art. 958 alin.
(2) NCC, condiția condamnării nu este necesară în ipoteza în care aceasta a devenit imposibil de
îndeplinit ca urmare a decesului făptuitorului, amnistiei sau prescripției răspunderii penale, în aceste
cazuri orice persoană interesată putând solicita instanței civile să constate nedemnitatea (acțiune în
constatare a inexistenței dreptului de a moșteni al făptuitorului).
București
2019
Dacă sunt întrunite cele 3 condiții, nedemnitatea operează de drept și poate fi invocată din oficiu de
către orice organ decident, inclusiv de instanță sau de notarul public. De asemenea, ea poate fi invocată de
orice persoană interesată, inclusiv orice alt succesibil, donatarul care se apără într-o acțiune în reducțiunea
donației, moștenitorii testamentari, cocontractantul nedemnului și chiar nedemnul însuși.
20.03.2019
CURS V
2) Nedemnitatea judiciară – art. 959 alin. (1) NCC:

a) săvârșirea unei infracțiuni
- subiectul pasiv este doar cel despre a cărui moștenire este vorba, iar nu și altă persoană
- în principiu, este necesară condamnarea făptuitorului; totuși, alin. (4) prevede că, în cazul decesului
făptuitorului, amnistiei sau prescripției răspunderii penale, faptele care atrag nedemnitatea judiciară
pot fi constatate prin hotărâre civilă definitivă
- diferența între cazul prevăzut de art. 959 alin. (1) lit. a) și art. 958 alin. (1) lit. a) vizează natura
faptelor care atrag nedemnitatea judiciară, nefiind vorba de o faptă săvârșită cu intenția de a ucide o
persoană, ci de fapte grave care, chiar dacă atrag moartea victimei, au această consecință în mod
praeterintenționat
- 3 categorii:
o fapte grave de violență fizică = criteriul gravității poate să rezulte expres din CP (forme
agravate ale unor infracțiuni) sau din aprecierea judecătorului sesizat cu acțiunea în
nedemnitate; vor fi considerate asemenea fapte vătămarea corporală gravă, violul, tâlhăria,
pirateria, privarea de libertate în forme agravate ș.a.
o fapte grave de violență morală = fapte care vizează libertatea sau demnitatea; pot fi asemenea
fapte denunțarea calomnioasă, mărturia mincinoasă, șantajul
o orice fapte care au ca urmare moartea victimei = nu mai este necesară nicio apreciere a
judecătorului cu privire la gravitatea faptei, aceasta rezultând din urmarea faptei
b) fapte care au ca obiect material înscrisul testamentar
- de regulă, este avut în vedere testamentul olograf, însă sub forma falsificării testamentului, fapta se
poate săvârși și prin falsificarea unui testament autentic
- toate aceste fapte se săvârșesc cu rea-credință = intenția făptuitorului de a modifica în orice fel
efectele voinței testamentare a celui care lasă moștenirea; săvârșirea cu neglijență/din culpă a acestor
fapte nu atrage sancțiunea nedemnității (în principiu, nu va atrage această sancțiune nici săvârșirea
faptei cu o altă intenție decât aceea de a modifica efectele voinței testamentare)
- în oricare dintre modurile în care se realizează, aceste fapte pot fi săvârșite de către succesibili în
orice formă de participație; este suficient ca succesibilul să fi îndemnat un terț ori să-l fi ajutat la
săvârșirea acestor fapte pentru ca împotriva sa să se poată declara nedemnitatea judiciară
- ascunderea = așezarea înscrisului testamentar într-un asemenea loc încât să nu fie accesibil, în cursul
dezbaterii succesorale, participanților la aceasta
- alterarea = orice formă de deteriorare a înscrisului testamentar, fie prin suprascriere, fie prin ștergere,
fie prin expunerea la facturi distructivi
- distrugerea = nimicirea înscrisului testamentar
București
2019
- falsificarea = întocmirea unui înscris cu aparența unui înscris notarial (în legătură cu testamentul
autentic) ori imitarea scrierii și/sau semnăturii celui care lasă moștenirea astfel încât să se creeze
impresia că înscrisul provine de la acesta (în legătură cu testamentul olograf)
c) intenția succesibilului de a modifica efectele voinței testamentare printr-o acțiune îndreptată
împotriva libertății de a testa a celui care lasă moștenirea
- textul se limitează la acele fapte care, prin dol/violență, împiedică manifestarea voinței testamentare;
dacă prin dol/violență se determină exprimarea unei voinței testamentare, sancțiunea nu va fi
nedemnitatea judiciară, ci anularea testamentului, care este afectat de un viciu de consimțământ
Diferența fundamentală între nedemnitatea judiciară și nedemnitatea de drept rezidă în modul în care
operează cele două tipuri de nedemnități.
Nedemnitatea judiciară nu operează automat, ci numai în temeiul unei hotărâri judecătorești
definitive, hotărâre care nu poate fi pronunțată decât la cererea unui alt succesibil. Mai mult, această cerere
nu poate fi introdusă decât într-un termen de decădere de 1 an. În principiu, acesta curge de la data
deschiderii moștenirii, potrivit art. 959 alin. (2) NCC.
Dacă, însă, la acea dată, hotărârea de condamnare a pârâtului pentru una dintre faptele prevăzute la
alin. (1) lit. a) nu rămăsese încă definitivă, atunci termenul de 1 an va începe să curgă de la data rămânerii
definitive a hotărârii în cauză.
Dimpotrivă, în cazul în care condamnarea nu poate surveni din cauza decesului făptuitorului, a
prescripției răspunderii penale sau a amnistiei antecondamnatorii, termenul de 1 an curge de la data la care a
survenit cauza pentru care nu poate interveni condamnarea, pentru că, de la această dată, succesibilul
interesat să solicite nedemnitatea poate introduce o cerere având ca obiect atât constatarea faptei care atrage
nedemnitatea, cât și declararea nedemnității.
Pentru cazurile prevăzute la lit. b) și c), dacă succesibilul nu a cunoscut incidența lor la data
deschiderii moștenirii, el poate cere declararea nedemnității făptuitorului într-un termen de 1 an care curge
de la data la care a cunoscut săvârșirea acestor fapte.
În toate cazurile, acțiunea pentru declararea nedemnității judiciare a unuia dintre succesibili nu poate
fi introdusă decât de către un alt succesibil care are interes. Succesibilul este definit de art. 1100 alin. (2)
NCC.
În cazul în care succesibilul și-a exercitat dreptul de opțiune succesorală în sensul renunțării la
moștenire, acțiunea sa pentru declararea nedemnității altui succesibil va fi respinsă ca fiind lipsită de interes.
Dacă succesibilul și-a exercitat opțiunea în sensul de a accepta moștenirea, acțiunea sa ar fi
admisibilă în cazul în care vocația concretă a reclamantului de a dobândi o parte din moștenire ar crește; în
schimb, dacă, indiferent de rezultat acțiunii, reclamantul ar fi înlăturat de la moștenire de către alți
succesibili acceptanți preferabili în grad, acțiunea sa ar fi respinsă ca fiind lipsită de interes personal.
Atunci când succesibilul nici nu a acceptat moștenirea, nici nu a renunțat la ea, dar se află în
termenul de opțiune succesorală, introducerea acțiunii în declararea nedemnității reprezintă pentru reclamant
un act de acceptare tacită a moștenirii, pentru că manifestă neîndoielnic interesul său personal de a culege o
parte din această moștenire.
De aici rezultă 2 consecințe:
- potrivit art. 959 alin. (6) NCC, comuna, orașul sau municipiul poate introduce acțiunea numai în
cazul în care, cu excepția autorului faptei, nu mai există alți succesibili;
București
2019
- cel expus sancțiunii nedemnității judiciare nu poate să ceară el însuși declararea acesteia – DINCĂ și
DT.
Efectele nedemnității
Nedemnitatea conduce la înlăturarea retroactivă a dreptului de a moșteni al nedemnului, care va fi
considerat străin de moștenire încă de la data deschiderii acesteia.
Nedemnul este înlăturat inclusiv de la rezerva succesorală.
În cazul în care nedemnul a intrat în stăpânirea unora dintre bunurile succesorale, el va fi considerat,
potrivit art. 960 alin. (2) NCC, posesor de rea-credință. De aceea, va fi, în principiu, dator să restituie
bunurile în cauză către moștenitori. Regimul obligației de restituire este cel prevăzut de art. 1635 și urm.:
- în principiu, restituirea se datorează în natură;
- dacă bunurile au pierit fortuit, atunci nedemnul nu datorează restituirea prin echivalent, dar, dacă în
urma pieirii a dobândit un drept la o indemnizație sau un drept la repararea unui prejudiciu pe temei
delictual, este dator să cedeze aceste drepturi către moștenitori;
- dacă restituirea în natură este imposibilă pentru orice alt motiv decât pieirea fortuită, inclusiv pentru
motiv de înstrăinare a bunului față de un terț care a devenit proprietar, nedemnul datorează restituirea
prin echivalent, la valoarea cea mai mare dintre valorile pe care bunul le avea la momentul la care el
a intrat în posesia lui sau la momentul la care restituirea în natură a devenit imposibilă;
- în cazul în care nedemnul a cules fructele bunului, el trebuie să le restituie, reținând doar cheltuielile
culegerii lor, în calitate de cheltuieli utile.
Dacă în urma considerării ca moștenitor a nedemnului s-au stins prin confuziune anumite datorii,
acestea vor fi considerate renăscute odată ce s-a constatat nedemnitatea.
În cazul în care nedemnul a primit plăți pentru moștenire, acestea vor fi considerate, în principiu,
nevalabile, astfel încât sunt supuse restituirii, cu excepția cazului în care plata a fost făcută cu bună-credință
nedemnului, care s-a comportat ca un moștenitor aparent, caz în care obligația debitorului va fi considerată
stinsă, însă nedemnul va fi dator să transmită obiectul plății către adevărații moștenitori.
Dacă nedemnul a făcut plăți pentru moștenire, în principiu, acestea sunt supuse și ele restituirii, doar
că, dacă aceste plăți reprezintă cheltuieli pentru bunurile moștenirii, dreptul nedemnului la rambursarea
plăților de către moștenitori ar urma să fie limitat la măsura și situațiile prevăzute în materia accesiunii
imobiliare artificiale în cazul constructorului de rea-credință pe terenul altuia, în funcție de natura de lucrări
adăugate sau lucrări autonome a operațiunilor asupra bunurilor moștenirii pe care nedemnul le-a efectuat.
În ceea ce privește actele încheiate de către nedemn în legătură cu bunurile moștenirii, ele sunt
supuse cumulativ dispozițiilor art. 960 și 1648, 1649 NCC:
- actele de conservare și administrare = art. 960 alin. (3) – validitatea, art. 1649 – opozabilitatea
o art. 960 (3) NCC: dacă nu profită, sunt anulabile la cererea moștenitorilor
o art. 1649 NCC: lărgire a forței obligatorii (actul produce efecte și între terțul de bună-credință
și cel căruia i se datorează restituirea)
1) dacă actul nu profită moștenitorului și s-a încheiat cu un terț de rea-credință
Actul nu este opozabil moștenitorului și, în consecință, acesta nici nu ar avea interesul să se
prevaleze de nulitatea relativă a actului, astfel că actul va continua să producă efecte între
nedemn și terțul de rea-credință.
București
2019
2) dacă actul profită moștenitorului și terțul este de rea-credință

Actul va fi valabil și moștenitorul nu poate cere anularea lui. În schimb, actul nu îi va fi opozabil
moștenitorului, astfel încât el va continua să producă efecte doar între nedemn și terțul de
rea-credință. Având în vedere, însă, că actul îi profită moștenitorului, dacă nedemnul a făcut plăți
pe temeiul acelui act, ele vor fi considerate necesare/utile, astfel încât nedemnul va putea pretinde
rambursarea lor în condițiile în care aceste pretenții ar putea fi formulate și de constructorul de
rea-credință în materia accesiunii imobiliare artificiale.
3) dacă actul nu profită moștenitorului și terțul este de bună-credință
Actul este anulabil la cererea moștenitorului. Totuși, pentru că terțul este de bună-credință, dacă
moștenitorul nu cere anularea actului, acesta va avea forță obligatorie atât între terț și nedemn, cât
și între terț și moștenitor. Prin urmare, terțul poate cere plata/contraprestația pentru lucrările
efectuate asupra bunului de la oricare dintre ei. În principiu, rambursarea de către moștenitor a
plăților făcute de nedemn nu va putea fi solicitată de acesta din urmă, pentru că, prin ipoteză,
aceste cheltuieli sunt inutile. În schimb, dacă moștenitorul însuși a suportat aceste cheltuieli sau a
procurat terțului de bună-credință contraprestația datorată în temeiul actului, prin aceasta, el a
confirmat tacit actul și a înlăturat cauza de nulitate, astfel încât, în principiu, nu poate pretinde
rambursarea acestei plăți de către nedemn, iar pe temei delictual, i-ar putea fi opusă propria
intervenție la producerea prejudiciului.
4) dacă actul îi profită moștenitorului și terțul este de bună-credință
Actul este valabil și opozabil moștenitorului. Prin urmare, terțul va putea pretinde plata de la
oricare dintre moștenitor și nedemn. Moștenitorul nu poate cere anularea, iar dacă nedemnul a
plătit pe temeiul actului, această cheltuiala este necesară/utilă, astfel încât el poate obține
rambursarea sa de către moștenitor în aceleași condiții cu constructorul de rea-credință din
materia accesiunii imobiliare artificiale.
- actele de dispoziție = în principiu, acestea își mențin efectele translative numai dacă aceste efecte
sunt justificate prin moduri originare de dobândire în care părțile în cauză au fost implicate; astfel,
terțul de bună-credință dobânditor cu titlu oneros al unui bun mobil din moștenire de la nedemn va
putea rămâne proprietar al bunului pe temeiul art. 937 NCC; dacă bunul este imobil, el va putea
invoca fie uzucapiunea, fie principiul publicității materiale. Dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru
niciunul dintre aceste moduri originare de dobândire a proprietății, efectul achizitiv al actului va fi
desființat și moștenitorul va putea pretinde restituirea.
Înlăturarea efectelor nedemnității

Măsurile de politică penală (grațiere, amnistie postcondamnatorie, reabilitare) nu antrenează
înlăturarea efectelor nedemnității.
Singurul mod îl reprezintă manifestarea expresă, neîndoielnică a defunctului, exprimată într-un act
formal, solemn. Potrivit art. 961 alin. (1) NCC, cel care lasă moștenirea are 2 posibilități prin care să înlăture
efectele nedemnității: fie va stipula expres această înlăturare prin testament, care poate fi olograf/autentic
(caracter revocabil), fie va stipula expres această înlăturare printr-un act autentic care nu este testament
(caracter irevocabil).
Dacă nu există declarație expresă, va interveni caducitatea legatului – DINCĂ, deoarece până la data
deschiderii moștenirii nu a survenit o declarație expresă de înlăturare a efectelor nedemnității.
București
2019
3. VOCAȚIA SUCCESORALĂ (chemarea la moștenire) = îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege/de

testament pentru a avea dreptul la o parte din moștenire sau din bunurile acesteia.
În funcție de temeiul său, vocația este testamentară sau legală. În principiu, vocația legală se aplică
subsidiar, și anume numai în situațiile și în măsura în care defunctul nu a dispus cui să fie atribuit
patrimoniul său la data deschiderii moștenirii.
Regulile aplicabile moștenirii în funcție de vocație vor constitui, după caz, moștenirea testamentară,
respectiv moștenirea legală.
MOȘTENIREA LEGALĂ
Potrivit dreptului civil român, moștenirea legală este o moștenire de familie. Ea se întemeiază, în
principiu, pe căsătorie și pe filiație. În consecință, vor avea vocația generală de a culege moștenirea unei
persoane soțul supraviețuitor al acelei persoane, cele mai apropiate rude ale persoanei în cauză și, numai în
lipsa lor, comuna, orașul sau municipiul în raza teritorială a căreia/căruia se află bunurile moștenite.
Persoanele menționate nu culeg moștenirea toate deodată, ci într-o anumită ordine subsidiară,
prevăzută de lege. Din acest punct de vedere, o persoană poate avea vocație generală la moștenirea unei alte
persoane, fără să aibă totuși vocație concretă la această moștenire. Spre ex., dacă defunctul are un copil și un
nepot, ambii au vocație generală, pentru că sunt descendenți; totuși, copilul, care este descendent de gradul I,
îl va înlătura de la moștenire pe nepot, care este descendent de gradul II, ceea ce înseamnă că doar copilul va
avea vocație concretă. Vocația concretă presupune, pe de o parte, ca moștenitorul să aibă vocație generală,
iar pe de altă parte, să nu fie înlăturat de un alt moștenitor de rang preferat.
În principiu, vocația generală este reciprocă. Acest principiu are o componentă pozitivă și o
componentă negativă:
- potrivit componentei pozitive, dacă între 2 persoane, A și B, există o asemenea relație încât dacă la
un moment dat s-ar deschide moștenirea lui A, B ar veni la această moștenire, atunci dacă la același
moment s-ar deschide moștenirea lui B, A ar veni la această moștenire;
- potrivit componentei negative, dacă între 2 persoane, A și B, există o asemenea relație încât dacă la
un moment dat s-ar deschide moștenirea lui A, B nu ar veni la acea moștenire, atunci nici dacă la
același moment s-ar deschide moștenirea lui B, A nu ar veni la acea moștenire.
De la principiul reciprocității vocației succesorale generale există o singură excepție, prevăzută de
art. 304 NCC, potrivit căruia, în cazul încheierii unei căsătorii nule, dacă unul dintre soți a fost de bună-
credință, atunci el va păstra situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă până la hotărârea de anulare a
căsătoriei. Per a contrario, soțul de rea-credință, în urma hotărârii de anulare a căsătoriei, va fi considerat că
nu a fost niciodată căsătorit. Aceasta înseamnă că dacă soțul de rea-credință decedează între data încheierii
căsătoriei și data anulării acesteia, soțul de bună-credință în va putea moșteni în calitate de soț
supraviețuitor. În schimb, dacă soțul de bună-credință decedează în același interval, soțul de rea-credință nu-
l va putea moșteni, vocația sa fiind desființată retroactiv prin hotărârea de anulare a căsătoriei.
București
2019
27.03.2019
CURS VI
Rudenia se întemeiază pe filiație (naturală) sau pe adopție (civilă).

Rudenia naturală este legătura de fapt existentă între 2 persoane care fie descind una din cealaltă
(rude în linie directă), fie au un ascendent comun (rude în linie colaterală).
- rudele în linie directă au vocație legală la moștenire fără limită în grad – teoretic, toți ascendenții și
descendenții defunctului pot veni la moștenirea acestuia;
- rudele în linie colaterală nu au vocație legală la moștenire decât până la gradul al IV-lea inclusiv.
Gradul de rudenie se stabilește în funcție de numărul nașterilor care au avut loc între cele 2 rude.
Rudenia civilă se realizează prin adopție. Potrivit Codului familiei, în România s-a aplicat sistemul
dualist de adopție, conform căruia adopția era de 2 feluri:
- adopție cu efecte depline
o adoptatul devenea rudă atât cu adoptatorii, cât și cu rudele adoptatorilor;
o în schimb, adoptatul pierdea legătura de rudenie cu rudele sale firești;
o dacă o persoană a fost adoptată cu efecte depline, ea poate veni atât la moștenirea
adoptatorilor, cât și la moștenirea părinților adoptatorilor și oricăror alte rude ale
adoptatorilor în limita gradului succesibil.
- adopție cu efecte restrânse
o adoptatul devenea rudă numai cu adoptatorii, nu și cu rudele adoptatorilor;
o în schimb, adoptatul păstra legătura de rudenie cu rudele sale firești;
o în consecință, adoptatul cu efecte restrânse putea avea până la 4 părinți;
o dacă o persoană a fost adoptată cu efecte restrânse, ea vine la moștenirea adoptatorilor săi,
dar nu vine la moștenirea părinților adoptatorilor săi.
Prin OG 25/1997, capitolul referitor la adopție din Codul familiei a fost abrogat, fiind înlocuit cu un
sistem monist, potrivit căruia adopția nu poate fi consimțită decât cu efecte depline.
În principiu, adoptatul pierde legătura de rudenie cu rudele sale firești. De la acest principiu există o
singură excepție, și anume ipoteza în care adopția este consimțită de o singură persoană ca adoptator, care
este soțul părintelui firesc al adoptatului.
Principiile devoluțiunii legale a moștenirii și dreptul de moștenire legală al diferitelor categorii

de moștenitori
București
2019
Principiile devoluțiunii legale a moștenirii sunt acele reguli conform cărora moștenirea legală se
atribuie soțului și rudelor defunctului într-o anumită ordine de preferință. Aceste reguli trebuie aplicate în
mod necesar în ordinea lor.
I. Rudele defunctului vin la moștenire în ordinea claselor de moștenitori – art. 964 alin. (1)
NCC
Clasa I
= descendenții (copiii defunctului, nepoții, strănepoții, stră-strănepoții șamd fără limită în grad, adoptații de
către defunct, descendenții celor adoptați de către defunct)
≠ cei adoptați cu efecte restrânse / descendenții lor
Clasa a II-a
= ascendenți privilegiați (părinții defunctului, inclusiv adoptatorii lui)
+ colaterali privilegiați (frații și surorile defunctului, descendenții lor până la gradul al IV-lea inclusiv, adică
nepoții și strănepoții de frate și soră)
≠ stră-strănepoții de frate și soră
Clasa a III-a
= ascendenți ordinari (bunicii, străbunicii, stră-străbunicii șamd fără limită în grad)
Clasa a IV-a
= colateralii ordinari (unchii mari ai defunctului, unchii, verii primari)
Dacă membrii unei clase preferate sunt exheredați de către defunct, partea din moștenire de la care
aceștia sunt astfel excluși se atribuie, în principiu, claselor subsecvente.
Soțul supraviețuitor nu face parte din nicio clasă de moștenitori, deoarece el nu înlătură de la
moștenire în mod complet niciuna dintre clasele de moștenitori, însă vine în concurs cu oricare dintre clasele
de moștenitori și diminuează cota acesteia. Astfel, cel mai important drept la moștenirea legală pe care îl are
soțul supraviețuitor este dreptul la o cotă din moștenire, care se calculează cu prioritate și care se determină
în funcție de clasa de moștenitori cu care vine în concurs, potrivit art. 972 NCC.
- Este posibil ca, în urma aplicării art. 304 NCC, în caz de bigamie, la moștenirea aceleiași persoane să
vină 2 soți supraviețuitori – cele 2 persoane care au calitatea de soți supraviețuitori vor împărți în
mod egal cota cuvenită soțului supraviețuitor.
- Sunt situații în care soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs nu doar cu una, ci cu 2 clase de
moștenitori – cota soțului supraviețuitor se stabilește ca și cum ar fi venit în concurs numai cu cea
mai apropiată dintre cele 2 clase. Și în acest caz însă, cota soțului supraviețuitor se stabilește cu
prioritate.
Soțul supraviețuitor mai poate avea încă 2 drepturi speciale de a moșteni, pe lângă cotă (vocație
legală specială particulară).
Primul drept special (art. 974 NCC) se aplică atunci când soțul supraviețuitor nu vine în concurs cu
descendenții și când defunctul nu a dispus cu titlu particular în legătură cu bunurile mobile aparținând
București
2019
gospodăriei casnice, iar acestea au fost afectate folosinței comune a soților. În acest caz, toate cotele
succesorale se raportează la patrimoniul succesoral din care aceste bunuri sunt excluse – DINCĂ.
Al doilea drept special (art. 973 NCC) se aplică în cazul în care, pe de o parte, din bunurile moștenirii
face parte casa în care soțul supraviețuitor a locuit până la data decesului defunctului și, pe de altă parte,
soțul supraviețuitor nu este titular al unui drept real cu privire la o altă locuință corespunzătoare nevoilor
sale. Dreptul de abitație reprezintă o vocație legală particulară, care dezmembrează dreptul de proprietate cu
privire la locuință, astfel încât nuda proprietate asupra acestei locuințe revine tuturor moștenitorilor
proporțional cu cotele lor.
Ca regulă, dreptul de abitație durează până la partaj, dar nu mai puțin de un an de la data deschiderii
moștenirii. Prin excepție, dreptul de abitație se stinge înainte de împlinirea termenului de 1 an în cazul în
care soțul supraviețuitor se recăsătorește.
De asemenea, pe durata dreptului de abitație, obiectul acestuia poate fi schimbat la cererea oricăruia
dintre moștenitori, dacă acesta pune la dispoziția soțului supraviețuitor ca nou obiect al dreptului de abitație
o locuință corespunzătoare nevoilor de locuit ale acestui soț.
II. În cadrul aceleiași clase, rudele de grad mai apropiat înlătură de la moștenire rudele de grad
mai îndepărtat – art. 964 alin. (3) NCC
De la acest principiu există 2 excepții: reprezentarea succesorală și situația clasei a II-a, în cadrul
căreia ascendenții privilegiați, deși sunt rude de gradul I ale defunctului, nu înlătură de la moștenire pe
colateralii privilegiați, care sunt rude de gradul II, III sau IV ale defunctului; prin excepție de la principiul al
doilea, ascendenții privilegiați vor împărți moștenirea cu colateralii privilegiați în cadrul clasei a II-a.
Această împărțire se va face în funcție de numărul ascendenților privilegiați, potrivit art. 978 NCC.
În alte privințe însă, între colateralii privilegiați, principiul se aplică.
III. Înăuntrul aceleiași clase, rudele de același grad vor împărți moștenirea în mod egal – art. 964
alin. (4) NCC
De la acest principiu există 2 excepții: împărțirea pe tulpini în cazul reprezentării succesorale și
împărțirea pe
linii între colateralii privilegiați ai defunctului care nu provin din aceiași părinți, conform căreia:
- moștenirea se împarte în 2 linii (linia mamei și linia tatălui)
- fiecare dintre linii culege ½ din cota cuvenită colateralilor privilegiați
- această ½ se va împărți între cei care vin la moștenire pe linie maternă, respectiv între cei care vin la
moștenire pe linie paternă.
03.04.2019
București
2019
CURS VII
Reprezentarea succesorală
Domeniul de aplicare
Ca excepție de la principiul II și III ale devoluțiunii succesorale, reprezentarea este de strictă
interpretare și aplicare, ceea ce înseamnă că ea nu se aplică decât în domeniul strict prevăzut de NCC.
Acest domeniu cuprinde clasa I și clasa II. Astfel, pot beneficia de reprezentare:
- descendenții de gradul al II-lea și următoarele ai defunctului până la infinit;
- colateralii privilegiați de gradele III și IV (nepoții și strănepoții de frate/soră ai defunctului).
În consecință, reprezentarea nu se aplică în afara acestui domeniu. Spre exemplu:
- ascendenții ordinari nu îi pot reprezenta pe ascendenții privilegiați;
- verii primari nu îi pot reprezenta pe unchii și mătușile defunctului;
- frații și surorile nu îi pot reprezenta pe părinții defunctului;
- unchii mari nu îi pot reprezenta pe ascendenții ordinari.
Condițiile reprezentării
Există 3 condiții care trebuie întrunite cumulativ pentru ca excepția reprezentării să se poată aplica (2
vizează persoana reprezentatului, iar a 3-a vizează persoana reprezentantului). Niciuna dintre condiții nu
vizează, însă, raporturile dintre reprezentat și reprezentant.
Reprezentantul poate beneficia de reprezentare la moștenirea unui ascendent sau a unui unchi/unei
mătuși chiar dacă a rămas străin față de moștenirea reprezentatului, fie că nu a acceptat-o, fie că nu avea
capacitate față de acea moștenire, fie că a fost nedemn în legătură cu acea moștenire.
1) Reprezentatul trebuie să fie incapabil / nedemn de a culege moștenirea despre care este vorba.
Incapabilii sunt toate persoanele care erau decedate la data deschiderii moștenirii (predecedații +
codecedații față de acela care lasă moștenirea, inclusiv comorienții cu acesta).
Dacă nu este nedemnă, persoana aflată în viață nu poate fi reprezentată. De aceea, nu pot fi
reprezentați:
- dispărutul, pentru că el este prezumat a fi în viață până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative
de moarte;
- renunțătorul;
- persoana care a lăsat să expire termenul de opțiune succesorală fără să fi acceptat moștenirea.
2) Locul reprezentatului trebuie să fie util.

Acest lucru înseamnă că, dacă nu ar fi fost decedat la data deschiderii moștenirii sau nedemn față de
aceasta, reprezentatul ar fi avut vocație concretă de a culege moștenirea respectivă și ar fi putut întruni toate
condițiile pentru a moșteni.
București
2019
În raport cu această condiție, se pot pune probleme în ipoteza exheredării.

Dacă exheredarea vizează un colateral privilegiat (care nu este moștenitor rezervatar), atunci ea poate
produce efecte în mod nelimitat. În consecință, dacă acest colateral privilegiat este fie decedat la data
moștenirii, fie nedemn, locul său nu va fi considerat util. Astfel, nefiind îndeplinită condiția a 2-a a
reprezentării, aceasta nu va opera, iar descendenții acestuia nu vor putea veni la moștenire decât, eventual, în
nume propriu.
În schimb, în cadrul clasei I, exheredarea nu poate conduce la înlăturarea completă de a la moștenire
a unui descendent, pentru că acesta păstrează un drept de a moșteni în limita rezervei. În consecință, prin
exheredare, un descendent nu poate fi înlăturat complet de la moștenire, deci locul său va rămâne util, cel
puțin în limita rezervei. Dacă descendentul exheredat este decedat sau nedemn, el va putea fi reprezentat de
propriii săi descendenți în limita acestui loc util.
3) Reprezentantul trebuie să îndeplinească toate condițiile pentru a putea veni la moștenire, mai
puțin vocația concretă, pe care o împrumută de la reprezentat.
Reprezentantul trebuie să fie capabil de a primi moștenirea, să o accepte, să nu fie nedemn față de
aceasta, să aibă vocație generală.
Problema vocației generale nu pune probleme particulare în cadrul clasei I, întrucât descendenții pot
veni la moștenire fără limită în grad (dacă nu sunt înlăturați de principiul II al devoluțiunii succesorale).
În schimb, în cadrul clasei II, nu vor putea beneficia de reprezentare decât nepoții și strănepoții de
frate/soră ai defunctului, iar nu și descendenții acestora din urmă (stră-strănepoții de frate/soră), deoarece ei
sunt rude cu defunctul în grad mai îndepărtat decât gradul IV.
Tot în legătură cu condiția ca reprezentantul să aibă vocație generală, se observă că nu pot beneficia
de reprezentare adoptații cu efecte restrânse de către rudele defunctului. Astfel, dacă un copil al defunctului,
care este decedat sau nedemn, a adoptat cu efecte restrânse o anumită persoană, acea persoană este rudă doar
cu adoptatorul, nu și cu rudele adoptatorului, astfel încât el nu are vocație generală față de moștenirea
părinților/altor ascendenți ai adoptatorului. De aceea, adoptatul cu efecte restrânse nu va îndeplini a 3-a
condiție a reprezentării succesorale și va rămâne străin în raport cu moștenirea.
O persoană poate fi înlăturată inclusiv de la beneficiul reprezentării succesorale prin voința
defunctului, adică prin exheredare.
Dacă exheredarea vizează un nepot/strănepot de frate/soră, ea poate fi totală, conducând la
înlăturarea completă de la moștenire a exheredatului, care, ca urmare, nu va putea să culeagă moștenirea nici
prin reprezentare, nici în nume propriu.
În schimb, în cadrul clasei I, exheredarea unui descendent de gradul II sau următoarele nu îl poate
înlătura pe acel descendent de la rezervă. Prin urmare, cel puțin în limita rezervei, descendentul exheredat va
putea să urce în locul, gradul și drepturile unui ascendent al său.
Modul de operare a reprezentării

În cadrul domeniului de aplicare a reprezentării, dacă sunt întrunite în mod cumulativ condițiile
acesteia, reprezentarea succesorală operează în toate cazurile, la infinit, de drept și imperativ:
București
2019
a) în toate cazurile = reprezentarea operează indiferent dacă reprezentanții sunt față de defunct rude în
același grad sau în grade diferite + indiferent dacă la moștenire vin una/mai multe tulpini
b) la infinit = dacă sunt îndeplinite condițiile reprezentării, nu există o limită suplimentară, cu
consecința că reprezentarea poate opera din grad în grad, dar nu omisso medio, ceea ce înseamnă că
se poate aplica în lanț, dar pentru fiecare etapă a lanțului trebuie verificate condițiile acesteia
(! doar până la gradul IV – în clasa II)
c) de drept și imperativ = reprezentarea nu este o alternativă de moștenire legală la dispoziția
reprezentantului, ci este o regulă care configurează de drept vocația legală a acestuia.
Efectele reprezentării
Există un efect general și un efect particular al reprezentării.
a) În ceea ce privește efectul general, potrivit art. 968 NCC, în cazul în care operează reprezentarea
succesorală, moștenirea se împarte pe tulpină, iar nu pe capete.
Partea din moștenire cuvenită fiecărei tulpini se împarte în continuare între subtulpinile pe care le-a
produs.
Dacă 2 descendenți din copii sau descendenți din frați/surori culeg moștenirea pe aceeași tulpină,
exheredarea unuia dintre ei îi profită celuilalt. De asemenea, renunțarea unuia dintre reprezentanți profită, în
principiu, reprezentanților care culeg moștenirea pe aceeași tulpină.
În cadrul clasei II, dacă la moștenire vin în nume propriu sau sunt reprezentați frați/surori din părinți
diferiți, împărțirea se va face pe linii și pe tulpini.
Reprezentarea este singura ipoteză în care moștenirea se împarte pe tulpini.
b) Efectul particular este prevăzut de art. 969 NCC.
Regula prevăzută în teza I urmărește să asigure egalitatea între drepturile succesorale ale copiilor
nedemnului indiferent de ordinea în care s-au născut aceștia.
Drepturile comunei, municipiului și orașului asupra moștenirii vacante – de parcurs (săpt. urm.)
Execuțiunea testamentară + substituția fideicomisară (peste 2 săpt.)

București
2019
10.04.2019
CURS VIII
LIBERALITĂȚILE ÎNTRE VII
Sunt liberalități acele acte juridice prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot
sau în parte, în favoarea unei alte persoane. Potrivit art. 984 alin. (2) NCC, nu se pot face liberalități decât
prin donație sau prin legat cuprins în testament.
Astfel, dacă într-un caz concret se constată că efectul unui act juridic comportă suprimarea unui drept
în patrimoniul unei persoane în favoarea unei alte persoane, atunci acel act juridic este cu siguranță o
liberalitate.
Dacă efectele menționate se produc independent de decesul celui în patrimoniul căruia este suprimat
dreptul, liberalitatea în cauză este o donație.
Dacă efectele respective se produc la decesul celui în patrimoniul căruia este suprimat dreptul,
liberalitatea în cauză este un legat.
În funcție de această calificare, vor fi verificate condițiile de validitate specifice, iar în cazul în care
actul juridic respectiv nu le îndeplinește, el va fi considerat nul, cu consecința că efectele liberale dorite de
autorul actului nu se vor produce.
Contractul de donație
Potrivit art. 985 NCC, donația este contractul prin care, cu intenția de a gratifica, o parte (donator)
dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți (donatar).
Din această definiție rezultă următoarele trăsături specifice, care sunt și condiții de validitate ale
contractului de donație.
1. Prin donație, donatorul dispune de un bun – Obiectul contractului

Bunul respectiv este obiectul derivat al obligațiilor principale ale donatorului, iar dispunerea de acest
bun implică ieșirea din patrimoniul donatorului a drepturilor pe care le are în legătură cu bunul în cauză.
După cum această ieșire este sau nu urmată de dobândirea acelorași drepturi de către donatar (este un
transfer), donația este directă sau indirectă:
București
2019
a) directă = donatorul dispune transferul drepturilor sale către donatar;

b) indirectă = donatarul beneficiază în alt mod de ieșirea bunului din patrimoniul donatorului.
Spre exemplu, printr-un contract tripartit, părinții pot conveni cu copilul lor și cu un terț ca părinții să
îi plătească terțului o sumă de bani în schimbul transferului de către terț către copil a unui apartament. Din
perspectiva terțului, acest contract este o vânzare. În raporturile dintre părinți și copil, el este o donație.
Obiectul acestei donații îl reprezintă bunul ieșit din patrimoniul dispunătorului (suma de bani), iar nu bunul
intrat în patrimoniul donatarului (apartamentul). Dispunătorul și-a suprimat dreptul asupra sumei de bani
respective prin transferul lor către vânzător, această dispoziție profitând copilului lor, care a primit gratuit
apartamentul.
Lucrurile vor sta la fel și în cazul unei donații indirecte realizate de către părinți către copilul lor
printr-o stipulație pentru altul.
O altă ipoteză în care bunul primit este diferit este donația indirectă prin iertarea de datorie.
Creditorul îl iartă pe debitor, iar prin aceasta dispune de creanța sa, iar donatarul beneficiază din aceasta prin
faptul că este liberat de o datorie corespunzătoare creanței suprimate.
Așadar, dispunerea în cazul donației poate fi atât transferul unui bun, cât și renunțarea la un drept sau
constituirea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate ori chiar constituirea unui drept real accesoriu
(ex. o ipotecă pentru garantarea obligației altuia).
Simpla constituire a unei creanțe cu titlu gratuit nu reprezintă în mod necesar nici o liberalitate și nici
o donație, în măsura în care ea nu are ca efect suprimarea unui drept din patrimoniul constituitorului. De
aceea, spre exemplu, contractul de întreținere, care are ca efect principal asumarea de către debitor a unei
obligații de a face, nu poate fi calificat decât în mod accesoriu ca fiind donație, și anume numai în măsura în
care executarea obligației de întreținere presupune în mod continuu, dar secundar, și transferul anumitor
drepturi de proprietate în legătură cu bunurile consumate de creditorul întreținerii.
DINCĂ (spre deosebire de Deak) – Contractul de donație poate avea ca obiect și un bun individual
determinat care, la data încheierii contractului, aparține unei alte persoane. Este adevărat că în acest caz,
donatorul bunului altuia nu poate transfera bunul prin chiar actul de dispoziție pe care îl încheie, întrucât
nefiind proprietar, nu este titular al dreptului de dispoziție. Cu toate acestea, actul respectiv poate fi valabil
ca o exercitarea anticipată a dreptului viitor, pe care donatorul se poate obliga, chiar și cu titlu gratuit, să îl
dobândească.
Profesorul Deak considera că donația bunului altuia ar contraveni principiului irevocabilității
donației, pentru că donatorul bunului altuia s-ar putea abține să dobândească bunul de la proprietarul său,
anulând astfel avantajul patrimonial conferit donatarului. Totuși, considera că donația bunului viitor e
valabilă.
Dincă – Donatorul se obligă să obțină proprietatea în ambele cazuri și nu are posibilitatea de a se
abține. În cazul în care nu și-ar executa această obligație, ar urma să răspundă potrivit regulilor particulare
ale donației, adică numai pentru dol și culpă gravă.
2. La încheierea contractului, donatorul este animat de intenția de a gratifica, adică intenția de a-i
procura un folos gratuit donatarului – Cauza contractului
Această intenție reprezintă cauza imediată, tipică a contractului de donație, iar în absența ei,
contractul de donație este anulabil.
București
2019
3. Donatorul dispune de bunul său în mod irevocabil – Principiul irevocabilității donațiilor

Art. 985 NCC trebuie corelat cu art. 1015 NCC, care prevede o condiție de validitate specifică a
contractului de donație, și anume principiul irevocabilității donației.
Irevocabilitatea ca o consecință a forței obligatorii a contractului este o irevocabilitate de gradul I.
Irevocabilitatea donației este o irevocabilitate de gradul al II-lea și este o condiție de validitate
specifică contractului de donație. Această condiție vizează conținutul contractului de donație. Prin contract
nu trebuie să se prevadă clauze care să-i permită donatorului ca prin simpla sa voință să înlăture ulterior
avantajul gratuit conferit donatarului. În cazul în care contractul conține astfel de clauze, nu numai ele vor fi
lovite de nulitate sau considerate nescrise, ci contractul de donație în ansamblul său va fi lovit de nulitate
absolută, întrucât conținutul său atestă că intenția de a gratifica nu era definitiv formată astfel încât să se
justifice recunoașterea unor efecte obligatorii ale acestei intenții.
Există o serie de clauze pe care legiuitorul le prevede ca fiind incompatibile cu principiul
irevocabilității donației – art. 1015 alin. (2) NCC:
a) donația afectată de condiție suspensivă pur potestativă + condiție rezolutorie pur potestativă din
partea donatorului
În schimb, sunt valabile:
- donațiile afectate de condiție pur potestativă din partea donatarului;
- donațiile afectate de condiție cazuală, mixtă sau simplu potestativă din partea donatorului;
- donațiile afectate de termen.
b) plata unor datorii care, în mod cumulativ, sunt viitoare și nedeterminate (sau determinabile), datorii
pe care urmează să și le asume donatorul și, conform clauzei, ar urma să fie plătite de către donatar
Nu va intra sub incidența acestor interdicții:
- clauza care vizează datorii deja născute;
- clauza care vizează datorii viitoare determinate (cuantumul lor se poate stabili, astfel încât donația va
fi considerată o donație cu sarcini, considerată liberalitate doar în măsura în care valoarea bunului
donat depășește valoarea sarcinii).
c) dreptul donatorului de a denunța unilateral contractul = expresia unei condiții rezolutorii pur
potestative din partea donatorului
Este valabilă:
- clauza care conferă donatarului dreptul de a denunța unilateral;
- clauza prin care dreptul donatorului de a denunța unilateral donația ar fi supus unei condiții cazuale,
mixte sau chiar potestative simple din partea donatorului (suprimarea avantajului patrimonial
conferit donatarului nu ar fi dependentă exclusiv de voința donatorului, ci, prin ipoteză, și de
împrejurări străine acesteia).
d) clauze care ar presupune reținerea de către donator a dreptului de a dispune de bunurile pe care le-a
înstrăinat
În schimb, sunt compatibile cu principiul irevocabilității donațiilor:
- clauzele de inalienabilitate convențională, în măsura în care sunt valabile conform art. 627 NCC;
- înstrăinarea cu titlu gratuit a unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, care presupune
reținerea de către donator a dreptului de dispoziție din conținutul nudei proprietăți;
- situația în care depunătorul unei sume de bani pe numele unei alte persoane își înscrie propriul nume
la clauza de împuternicire prevăzută în contractul de depozit tipizat.
București
2019
Potrivit art. 1016 NCC, este valabilă clauza de întoarcere convențională, conform căreia donatorul ar
fi îndreptățit la redobândirea proprietății bunului donat în ipoteza în care donatarul sau moștenitorii acestuia
i-ar predeceda donatorului. În realitate, această clauză introduce în contractul de donație o condiție
rezolutorie cazuală.
Există o EXCEPȚIE de la principiul irevocabilității donațiilor, și anume donațiile între soți. Potrivit
art. 1031 NCC, orice donație încheiată între soți este revocabilă numai în timpul căsătoriei.
Textul nu este foarte clar în legătură cu donațiile făcute înainte de căsătorie. La acestea se referă art.
1030 NCC. Totuși, se poate considera că donațiile făcute între viitorii soți în perspectiva căsătoriei sunt și
ele revocabile în tot cursul căsătoriei dacă motivul lor determinant a fost încheierea căsătoriei.
În cazul în care s-au încheiat în cursul căsătoriei sau înainte de ea, dar în considerarea încheierii
acesteia, donațiile între soți pot fi revocate oricând în timpul căsătoriei, fără a fi necesară îndeplinirea
vreunei condiții de formă, inclusiv tacit. Se admite că soțul donator poate revoca donația și printr-un
testament întocmit în timpul căsătoriei cu soțul donatar, chiar dacă acesta nu va produce efecte decât la
decesul autorului său, adică după încetarea căsătoriei.
În cazul în care o donație între soți cuprinde clauze contrare principiului irevocabilității donațiilor,
aceste clauze vor fi interpretate în sensul că părțile au dorit ca ele să se aplice doar în cursul căsătoriei, ceea
ce va avea drept consecință că donația va fi considerată valabilă, dar va putea fi revocată de către soțul
donator în timpul căsătoriei atât pentru cauzele indicate prin clauzele respective, cât și pentru orice altă
cauză.
Potrivit art. 1033 NCC, este lovită de nulitate orice simulație în care donația reprezintă contractul
secret în scopul de a eluda revocabilitatea donațiilor între soți. Nulitatea vizează simulația în ansamblul său,
adică atât actul secret, cât și actul public și acordul simulatoriu:
- în cazul donațiilor între soți disimulate într-un act cu titlu oneros, vor fi lovite de nulitate absolută
atât actul oneros, cât și donația, ceea ce conduce la desființarea transferului dreptului de proprietate
asupra bunului donat;
- în cazul donațiilor cu interpunere de persoane, donația se desființează atât față de soțul donatar, cât și
față de interpus. Este prezumată persoană interpusă orice rudă a donatarului la a cărei moștenire
acesta ar avea vocație în momentul donației și care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.
17.04.2019
CURS IX
4. Capacitatea de a contracta
În principiu, condițiile de capacitate ale dispunătorului sunt același în materia contractului de donație
și în materia legatului. Ele reprezintă limitări ale capacității de folosință, instituite, de regulă, pentru
protecția patrimoniului dispunătorului, protecție la care au interes privat atât dispunătorul, cât și avânzii-
cauză ai acestuia (moștenitorii și creditorii chirografari).
București
2019
Incapacitățile de a primi donații pot fi calificate și ca incapacități relative de a face donații.
Incapacitățile de a dispune
1) Potrivit art. 988 alin. (1) NCC, cei lipsiți de capacitate de exercițiu, precum și cei cu capacitate de
exercițiu restrânsă nu pot dispune de bunurile lor prin liberalități. Acest text extrage, așadar, din lipsa
capacității de exercițiu a unei persoane, consecința unei limitări absolute a capacității de folosință a
acelei persoane.
Tot cei cărora legea, în considerarea protecției intereselor lor, nu le permite să facă acte juridice
singuri, nu pot face nici singuri și nici prin alții dispoziții gratuite, fie prin donație, fie prin testament. Intră
în această categorie minorii și interzișii judecătorești.
Întrucât rațiunea incapacității de folosință o reprezintă interesul privat al acestor persoane și al
avânzilor-cauză ai acestora, sancțiunea aplicabilă ei este nulitatea relativă, la cererea titularilor intereselor
protejate, făcută în termen de 3 ani de la data la care aceștia știu că pot acționa.
2) În prelungirea acestei incapacități de folosință absolute, alin. (2) al art. 988 NCC prevede și o
incapacitate folosință relativă, și anume o incapacitate de a dispune față de anumite persoane. Astfel,
persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau având o capacitate de exercițiu limitată nu pot nici
după ce au dobândit deplina capacitate de exercițiu să facă acte de dispoziție gratuite în favoarea celor
care au avut calitatea de reprezentant sau de ocrotitor legal, cât timp aceste persoane nu au primit de
la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea lor. Și aceasta incapacitate se sancționează cu
nulitatea relativă.
Există o excepție majoră la această incapacitate. Aceasta vizează situația în care reprezentantul sau
ocrotitorul legal este ascendent al dispunătorului. Astfel, părinții pot primi donații imediat ce minorul a
dobândit capacitate deplină de exercițiu. De asemenea, se încadrează în această excepție ipoteza în care
bunicul/bunica minorului a fost numit/ă tutorele acestuia.
3) O altă incapacitate specifică liberalităților este prevăzută de art. 12 alin. (2) NCC, conform căruia
nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit dacă este insolvabil.
Această incapacitate este constituită în considerarea protecției intereselor creditorilor, astfel încât
nerespectarea sa se sancționează cu nulitatea relativă a dispoziției realizate prin contract de donație sau prin
testament, la cererea creditorilor.
În anumite situații, legile speciale, mai ales LI, prevăd aplicații particulare ale incapacității prevăzute
de art. 12 alin. (1) NCC. Spre exemplu, la cererea celor care îl reprezintă pe debitorul în insolvență
(administratorul judiciar/administratorul special), se poate dispune nulitatea relativă a contractelor de
donație încheiate de acesta cu cel mult 2 ani înainte de hotărârea definitivă de declarare a insolvenței.
Mai mult, sunt lovite de nulitate absolută contractele de donație încheiate de un debitor aflat în
procedura insolvenței în perioada cuprinsă între adoptarea planului de reorganizare și intrarea în faliment.
Incapacitățile de a primi donații

București
2019
1) O persoană lipsită de capacitate de folosință nu poate, în principiu, să primească donații.

Cu toate acestea, pe calea unei donații indirecte, pot fi gratificate și persoane care nu există la data
actului prin care s-a dispus.
În același mod, și în materie de testament, se poate dispune în favoarea unei persoane care nu există
la data deschiderii moștenirii prin intermediul unui legat indirect, grefat pe un legat direct.
În ambele ipoteze, dispunătorul transmite un bun sau se obligă la o anumită prestație în favoarea unui
beneficiar direct, care în cazul donației este cocontractantul său, cu sarcina pentru acesta ca, la un moment
ulterior, să acționeze în favoarea unui terț, terț care nu există la momentul actului.
Condiția de validitate specifică a unei asemenea cauze este ca terțul să poată fi determinat pe baza
criteriilor stabilite prin actul de dispoziție la data la care dispoziția făcută în favoarea lui trebuie executată.
La aceeași dată, terțul va trebui să aibă capacitatea de a primi donația.
Sfera de aplicare a acestor donații a fost lărgită odată cu admiterea substituției fideicomisare.
2) Art. 990 NCC prevede că sunt anulabile liberalitățile făcute medicilor, farmaciștilor sau altor
persoane în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate
dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului. Au același regim donațiile făcute preoților
sau altor persoane care acordau asistență religioasă în timpul bolii care este cauza decesului.
Pentru a opera această incapacitate, este nevoie să fie întrunite cumulativ următoarele condiții:
- dispunătorul trebuie să sufere de o boală care este cauză a decesului său;
- pentru această boală, dispunătorului trebuie să îi fie acordate îngrijiri de specialitate/ asistență
religioasă – acestea presupun un caracter de continuitate, în sensul că ele trebuie să fie repetate, chiar
dacă au încetat cu mult înainte de decesul cauzat de boala pentru care s-au acordat îngrijiri;
- în cursul perioadei de îngrijiri, persoanelor care le-au acordat dispunătorul trebuie să le fi făcut o
liberalitate – în ceea ce privește beneficiarii acestei liberalități, enumerarea textului este
exemplificativă
o concepție în doctrină – farmacistul este afectat de această incapacitate doar dacă acționează în
fapt ca un medic; DINCĂ – textul nu face distincție, el trebuind să se aplice indiferent dacă
și-a depășit sau nu atribuțiile
o alte persoane – doctrina invocă șeful de secție, psihologul etc.; DINCĂ – poate fi și o PJ.
Textul prevede o prezumție irefragabilă de captație și sugestie, care se sancționează cu nulitatea
relativă.
În ceea ce privește termenul în care persoanele interesate pot introduce acțiunea în anulare, art. 990
alin. (4) NCC prevede că, dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripție curge de la
data la care moștenitorii au luat cunoștință de existența liberalității.
Totuși, alin. (5) este „din acea zonă a interpretării imposibile”. Explicația se găsește în faptul că
textul a fost preluat din Codul din Quebec, care vorbea de asistența acordată pentru o boală reputată a fi
fatală. Dar, în momentul în care comisia de specialitate a prevăzut că trebuie avut în vedere doar decesul din
cauza bolii, aceasta nu a mai modificat și alin. (5).
București
2019
Art. 992 NCC prezumă ca fiind persoane interpuse ale incapabililor ascendenții, descendenții sau
soțul persoanei incapabile, precum și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane. Prezumția este
relativă.
Incapacitatea medicilor, farmaciștilor, preoților și celorlalte persoane care acordă asistență de
specialitate nu se va aplica dacă această persoană este soț, rudă în linie dreaptă sau colateral privilegiat al
dispunătorului. Numai dacă dispunătorul nu are asemenea rude, incapacitatea nu se va aplica nici în privința
rudelor de până gradul al IV-lea inclusiv.
3) Pe lângă aceste incapacități speciale prevăzute de NCC, art. 14 și 15 din Legea 334/2006 privind
activitatea partidelor politice prevede că acestea nu pot primi donații, pe de o parte, de la nicio entitate
publică (instituții publice, UAT, autorități ale administrației publice, companii naționale, regii
autonome, societăți comerciale cu capital de stat) și, pe de altă parte, de la străini (în principiu,
cetățeni străini, apatrizi, PJ înregistrate în străinătate).
Prin excepție, partidele pot primi donații de la cetățeni ai statelor membre ale UE care au reședința în
România și sunt membri ai partidului donatar sau de la organizațiile internaționale cărora le sunt afiliate – în
principiu, donațiile nu pot avea ca obiect, chiar și în aceste situații de excepție, material electoral; prin
excepție, donațiile pot avea ca obiect chiar material electoral, dacă acesta este destinat alegerilor
europarlamentare și donațiile provin de la grupul european căruia îi este afiliat partidul donatar sau de la alte
partide membre ale aceluiași grup.
5. Consimțământul
Viciile de consimțământ
NCC nu prevede dispoziții speciale referitoare la liberalități în general sau la contratul de donație în
special. Cu toate acestea, în doctrină și în practică se pune frecvent problema dolului sub forma captației
și/sau sugestiei manifestate asupra consimțământului dispunătorului.
Sugestia presupune formarea de către o persoană a sentimentului de afecțiune al dispunătorului pe
temeiul inducerii în eroare a acestuia.
Captația reprezintă crearea de către o persoană a sentimentului dispunătorului de dependență fizică
sau sentimentală față de persoana respectivă.
Ambele au același regim juridic și sunt considerate forme ale dolului. Dolul presupune provocarea,
prin manopere dolosive, a unei erori cu privire la ceea ce se contractează. Premisele afecțiunii dispunătorului
au fost create prin mijloace ilicite sau imorale, antrenându-se o cauză falsă a intenției de a gratifică.
Mijloacele ilicite sau imorale pot include minciuni repetate, izolarea dispunătorului față de rudele sau
prietenii săi, supravegherea corespondenței și cenzurarea acesteia, regizarea unor situații care să atragă
afecțiunea dispunătorului, împiedicarea contactelor sociale, sechestrarea dispunătorului, oprirea
comunicațiilor șamd. Acestea nu tind să altereze direct conținutul contractului, ci tind să altereze premisa
acestuia, și anume afecțiunea.
Prin derogare de la dreptul comun al dolului, în doctrină și în practică se admite că, atunci când
manoperele dolosive nu provin de la beneficiarul liberalității, ele pot antrena captația și sugestia în favoarea
București
2019
lui, chiar dacă el nu le-a cunoscut (pentru că esențiale nu sunt manoperele dolosive, ci alterarea
consimțământului).
Formarea contractului de donație între absenți

Este posibil ca donatorul și donatarul să încheie contractul de donație prin exprimarea succesivă a
consimțământului la formarea acestui contract, prin ofertă și acceptare. Art. 1013 NCC prevede câteva
dispoziții derogatorii față de dreptul comun al ofertei și acceptării, prevăzut în art. 1186 și urm. NCC.
Astfel, pe când în dreptul comun, oferta care nu a fost declarată irevocabilă de către autorul său
trebuie menținută un termen rezonabil la dispoziția destinatarului, sub sancțiunea răspunderii delictuale
pentru revocare intempestivă, în cazul contractului de donație, oferta făcută de donator (numai aceasta)
poate fi revocată fără nicio sancțiune, cât timp ofertantul nu a luat cunoștință de acceptarea destinatarului.
Pe când în dreptul comun, contractul se formează la data la care acceptarea a ajuns la ofertant,
indiferent dacă el a luat sau nu cunoștință de această acceptare, în cazul contractului de donație, dacă oferta a
fost formulată de către donator, contractul se formează numai la data la care el ia efectiv cunoștință de
acceptare, chiar dacă acceptarea a ajuns la el mai înainte. Până la acest moment, donatorul ofertant trebuie să
rămână capabil de a contracta, ceea ce implică faptul că el trebuie să fie capabil atunci când emite oferta,
atunci când se produce oferta și atunci când ia cunoștință de acceptare. Decesul sau incapacitatea
ofertantului donator între aceste momente antrenează caducitatea ofertei de donație.
De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 1013 NCC, oferta nu poate fi acceptată decât de destinatarul ei.
Dacă destinatarul decedează înainte să fi acceptat o ofertă de donație în urma acceptării căreia ar fi putut
deveni donatar, oferta devine caducă și acceptarea nu poate fi făcută de către moștenitorii destinatarului.
Dacă destinatarul ofertei de donație a devenit incapabil (a fost pus sub interdicție judecătorească) înainte de
a accepta oferta, acceptarea poate fi făcută prin intermediul reprezentantului legal. În orice caz, dacă
acceptarea s-a făcut cu respectarea cerințelor de capacitate și donatarul acceptant decedează înainte ca
acceptarea să fi fost comunicată, moștenitorii săi pot proceda la comunicarea acceptării către ofertantul
donator.
În jurisprudență, s-a precizat că, pe când regulile emiterii ofertei și acceptării sunt imperative, regula
comunicării acceptării către donator este prevăzută în interesul acestuia, astfel încât el ar putea renunța la
această regulă, urmând ca, în acest caz, contractul să nu se formeze la momentul când el a luat cunoștință de
acceptare, ci la momentul emiterii acceptării. De asemenea, s-a mai considerat că, dacă ofertantul donator
renunță la comunicarea acceptării, el renunță implicit și la dreptul de a revoca oferta până la data la care ia
cunoștință de acceptare. DINCĂ – Rezerve:
- Potrivit art. 13 NCC, renunțările la drepturi nu se prezumă. Ar fi posibil ca donatorul care a renunțat
la dreptul de a i se comunica acceptarea să nu fi renunțat prin aceasta și la dreptul de a revoca oferta
fie până la acceptare, fie nedefinit în timp. În al doilea caz, donația ar fi nulă, pentru că ar fi contrară
principiului irevocabilității. Astfel, singura interpretare posibilă ar fi aceea ca donatorul să își
rezervat dreptul de a revoca donația până la acceptarea ei.
- Regulile de protecție a consimțământului donatorului nu protejează numai interesul său privat, ci
protejează în plus cel puțin și interesul creditorilor săi chirografari, care nu mai pot urmări bunul
donat, și interesul moștenitorilor săi, care au interesul ca patrimoniul defunctului să fie cât mai extins
și dreptul de a cere reducțiunea. Dacă donatorul poate renunța la ceea ce îl protejează numai pe el, el
nu poate renunța la ceea ce îi protejează pe alții. Astfel, această renunțare nu ar fi valabilă dacă ar fi
consimțită exclusiv de către donator.
București
2019
- În mod indirect, regulile privind formarea consimțământului donatorului la încheierea contractului de

donație protejează toate condițiile substanțiale de validitate a acestui consimțământ. Nu numai
capacitatea trebuie să existe la cele 3 momente menționate, dar și lipsa sugestiei și captației, precum
și intenția de a gratifica. Derogarea de la dreptul comun care constă în încheierea contractului la
momentul la care donatorul ia efectiv cunoștință de acceptare, precum și dreptul de a revoca oferta
de donație oricând înainte de a lua cunoștință de acceptare asigură că donatorul își menține intenția
de a gratifica până ia cunoștință de acceptare, iar aceasta este o condiție de validitate a contractului.
Or, la condițiile de validitate a contractului nu se poate renunța prin contractul supus acestor condiții.
De aceea, și regula conform căreia contractul se formează doar la data când ofertantul donator ia
cunoștință de acceptare este imperativă. Pentru același motiv, dacă donatorul emite o ofertă de donație
irevocabilă, prevederea din ofertă referitoare la irevocabilitatea sa va fi considerată nescrisă, pentru că la
dreptul de a revoca oferta până la luarea la cunoștință de acceptare nu se poate renunța.
24.04.2019
CURS X
Formarea progresivă a contractului de donație (promisiunea de donație)

Cu caracter de noutate, NCC reglementează promisiunea de donație ca un contract numit. Deși
textele din NCC nu prevăd în mod expres, aspectele specifice rezultă din aceea că printr-un contract o
persoană se obligă față de o altă persoană să-i doneze ceva. De aceea, aceste dispoziții se vor aplica în cazul
promisiunii unilaterale de donație consimțite de un promitent donator și în cazul promisiunii sinalagmatice
de donație.
În schimb, aceste texte speciale nu se vor aplica în cazul promisiunii unilaterale de a primi o donație.
În acest caz, se va aplica numai dreptul comun al promisiunii de contract, respectiv art. 1279 NCC.
Aspecte specifice
a) Forma contractului de promisiune de donație
Potrivit art. 1014 alin. (1) NCC, promisiunea de donație este supusă formei autentice, sub sancțiunea
nulității absolute a contractului. Acest text are menirea de a-l proteja pe donator.
b) Sancțiunea neexecutării promisiunii de donație
București
2019
În primul rând, spre deosebire de promisiunea de vânzare și de promisiunea de contract în general,

promisiunea de donație nu poate fi executată silit în natură pe calea unei hotărâri judecătorești care să
substituie donația promisă. Prin ipoteză, la data la care s-ar solicita pronunțarea unei astfel de hotărâri, ori nu
mai există intenția de a gratifica, ori nu mai există nici intenția de a accepta donația, amândouă dintre ele
fiind condiții de validitate ale donației promise și amândouă fiind strict personale, neputând fi substituie prin
voința judecătorului. Din acest motiv, o acțiune având ca obiect o hotărâre care să țină loc unei donații ar fi
respinsă ca inadmisibilă.
În al doilea rând, rămân disponibile pentru beneficiarul unei promisiuni celelalte sancțiuni decurgând
din dreptul comun pentru neexecutarea acesteia. În cazurile în care promisiunea este sinalagmatică, ar putea
exista interes în a solicita rezoluțiunea ei, dar, mai întotdeauna, există interesul executării prin echivalent a
obligației de a încheia donația promisă.
Prin derogare de la dreptul comun al răspunderii contractuale, în cazul neexecutării obligației de a
încheia un contract de donație, promitentul donator nu este expus obligației de a repara întregul prejudiciu
direct și previzibil suferit de beneficiarul promisiunii ca urmare a neexecutării sale, ci numai o parte din
acest prejudiciu, astfel cum dispune art. 1014 alin. (2) NCC.
c) Revocarea de drept a promisiunii de donație
Aceasta este reglementată de art. 1022 NCC și intervine în următoarele 3 situații:
- a intervenit o ipoteză de ingratitudine din partea beneficiarului promisiunii de donație (spre deosebire
de revocarea donației pentru ingratitudine, care intervine la cererea donatorului);
- promitentul donator devine insolvabil (în această situație, executarea promisiunii prin încheierea
donației devine imposibilă juridic, întrucât contractul de donație ar fi anulabil dacă s-ar încheia de un
debitor insolvabil, în temeiul art. 12 NCC);
- situația materială a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii
a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta (pentru acest caz, este necesar ca deteriorarea situației
materiale a promitentului să fi survenit încheierii contractului de promisiune, iar această deteriorare
nu presupune neapărat o reducere a activului patrimonial sau o sporire a pasivului patrimonial al
promitentului, putând fi uneori suficientă și o anumită presiune obiectivă apărută asupra
patrimoniului său).
6. Forma
Există 2 condiții de formă impuse de NCC: forma autentică, care se aplică tuturor donațiilor (cu 3
categorii de excepții) și condiția statului estimativ, care se aplică doar donațiilor de bunuri mobile.
Forma autentică
Art. 1011 alin. (1) NCC prevede că donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității
absolute. Se apreciază în doctrină că această dispoziție introduce un formalism protectiv.
Această cerință asigură că este vorba de un consimțământ valabil exprimat. De asemenea, verificarea
înscrisului de către notar asigură respectarea principiului irevocabilității donațiilor. Dacă i s-ar cere
autentificarea unui înscris prin care se încalcă acest principiu, notarul ar trebui să refuze prin încheiere
autentificarea.
București
2019
Legiuitorul folosește această cerință și pentru a realiza informarea terților care ar putea fi interesați
de încheierea contractului de donație, inclusiv creditorii donatorului, moștenitorii donatorului, inclusiv
rezervatarii, precum și moștenitorii îndreptățiți la raportul donațiilor.
Potrivit art. 1012 NCC, în scop de informare a persoanelor care justifică existența unui interes
legitim, notarul care autentifică un contract de donație are obligația să înscrie de îndată acest contract în
registrul național notarial. Această formalitate este o obligație a notarului și nu condiționează opozabilitatea
contractului de donație. Consecința practică a acestei dispoziții este că, atunci când se dezbate succesiunea
unei persoane, notarul sesizat verifică în registrul național donațiile făcute de defunct.
Atunci când donația se încheie între absenți, atât oferta, cât și acceptarea trebuie să îmbrace forma
autentică.
În legătură cu acest aspect, în jurisprudență s-a pus problema dacă aprobarea consiliului local sau a
consiliului județean a unei oferte de donație făcute către UAT reprezintă sau nu acceptare în formă autentică
a acestei oferte.
În sens afirmativ, s-a susținut că act autentic înseamnă orice act emis sau întocmit de o autoritate
publică în vederea exercitării funcțiilor sale de drept public, iar atribuția consiliului de a accepta donațiile
făcute UAT este prevăzută de Legea administrației publice locale nr. 215/2001.
Cu toate acestea, jurisprudența de ultimă tendință consideră că nu sunt întrunite condițiile legii pentru
a se considera că aprobarea de către consiliul județean sau local a donației făcute UAT ar reprezenta o
acceptare autentică a acesteia pentru cel puțin 2 motive:
- Atunci când autentifică un act, autoritatea trebuie să acționeze în mod exterior față de părțile actului
supus autentificării, ceea ce este o garanție a imparțialității sale.
- Acceptarea unei donații făcute UAT este, ca regulă, un act de gestiune pentru acea UAT, și anume un
act de gestiune a domeniului său privat. Numai după intrarea în domeniul privat, prin acte de putere
publică, bunul donat ar putea să intre în domeniul public. Cum, însă, aprobarea acceptării donației
este anterioară și instrumentală pentru intrarea bunului donat în domeniul privat, rezultă că este un
act de drept privat, iar nu un act de putere publică, corespunzător formării voinței interne a persoanei
juridice, care este UAT, de a accepta donația. Odată ce voința internă pentru încheierea de către
persoana juridică a unui act de drept privat s-a format în organul său deliberativ, acea voință urmează
să se exprime prin consimțământul la act de către organul său reprezentativ, respectiv primarul sau
președintele consiliului județean. Acest consimțământ este supus formei autentice și, în principiu,
trebuie exprimat în fața notarului.
Excepțiile de la forma autentică

Art. 1011 alin. (2) NCC prevede că nu sunt supuse formei autentice donațiile indirecte, cele
deghizate și darurile manuale.
Donațiile deghizate
O donație este deghizată atunci când, într-o operațiune simulativă, actul secret este un contract de
donație. Deghizarea se face printr-un act public, care poate avea fie tot natură de donație – caz în care
donația este deghizată prin interpunere de persoane, fie are aparența unui alt contract, de regulă cu titlu
oneros. Cea mai frecventă situație este aceea când o donație este deghizată prin vânzare.
București
2019
Sub aspectul formei, operațiunea simulativă în ansamblul său este valabilă, chiar dacă actul secret,
donația, nu s-a încheiat în formă autentică, fiind necesar să fie respectată forma actului public.
În cazul donațiilor deghizate, doar actul secret are existență reală, el generând efecte între părțile sale,
aceste efecte fiind acelea ale unei liberalități între vii. Prin urmare, din punctul de vedere al condițiilor de
fond, acest act secret este supus tuturor condițiilor specifice prevăzute pentru donație (principiul
irevocabilității, regulile de incapacitate specială, raportul donațiilor, reducțiunea liberalităților excesive,
revocarea pentru ingratitudine). Numai sub aspectul formei se derogă de la regulile donației, în sensul că
operațiunea simulativă în ansamblul său, inclusiv actul secret, va fi valabilă dacă actul public îmbracă forma
cerută pentru valabilitatea sa.
Donațiile indirecte
În cazul donației indirecte, efectele specifice ale unui contract de donație, și anume diminuarea unui
patrimoniu în beneficiul unui alt patrimoniu, se produc ca urmare a încheierii unui alt act juridic decât un
contract de donație. Consecința principală a acestui mecanism este că acel alt act juridic, deși primește în
principal o altă calificare decât aceea de donație, este în același timp și un contract de donație, și anume o
donație indirectă, cu consecința că, pe când din punctul de vedere al formei, se vor aplica acelui act doar
cerințele decurgând din cealaltă calificare, din punctul de vedere al fondului, actul va fi supus și tuturor
regulilor specifice contractului de donație.
Există situații în care legea prevede expres că prin intermediul unui alt act juridic se poate realiza o
donație indirectă. Spre exemplu, în art. 2243 alin. (2) NCC se prevede că atunci când renta viageră este
stipulată în favoarea unui terț, chiar dacă acesta o primește cu titlu gratuit, contractul nu este supus formei
pentru donație.
Acest text face aplicația unei reguli care poate fi lărgită, conform căreia se poate face o donație
indirectă printr-o stipulație pentru altul. Spre exemplu, A, stipulant, se obligă la prestația x, care îi
diminuează patrimoniul, față de B, promitent, în schimbul obligației asumate de către B de a-i transmite un
bun y terțului C, terț beneficiar. În acest caz, patrimoniul lui A scade cu x, patrimoniul lui B primește x, dar
pierde y, iar patrimoniul lui C crește cu y.
O altă situație este renunțarea la un drept. Spre exemplu, uzufructuarul renunță la dreptul de uzufruct.
Dreptul de uzufruct se stinge, iese din patrimoniul uzufructuarului, în schimb în patrimoniul nudului
proprietar se reîntregește proprietatea.
Aceeași este situația și în ceea ce privește renunțarea pur abdicativă la o moștenire, când X are 2
copii, iar unul dintre ei acceptă moștenirea, celălalt renunță la ea, cel care a acceptat primind tot.
Un alt exemplu care face aplicație a renunțării la un drept este iertarea de datorie, care conduce la
stingerea creanței în patrimoniul creditorului și la liberarea debitorului.
În fine, un alt exemplu este plata datoriei altuia. A este dator către B cu o sumă de bani, pe care C i-o
plătește lui B.
În legătură cu toate aceste situații sunt aplicabile 3 observații generale, care decurg din aceea că o
donație indirectă trebuie, spre a fi astfel calificată, să se încadreze în definiția contractului de donație
prevăzută de art. 985 NCC.
Astfel, în primul rând, efectul actului prin care se realizează donația indirectă trebuie să implice
dispunerea de un bun. Dispunerea poate să se facă și prin transferul acelui bun, dar se poate face și prin
București
2019
suprimarea lui. Spre exemplu, în cazul renunțării la moștenire, renunțării la uzufruct, iertării de datorie,
plății datoriei altuia, bunul este suprimat. În cazul stipulației pentru altul, uneori este suprimat, alteori este
transferat.
Ceea ce este important este că și atunci când se dispune de bun prin transferul său, ca donația să fie
indirectă, este necesar ca donatarul să primească un alt bun decât acela de care a dispus donatorul. Dacă
bunul este același, donația este directă. Acest aspect trebuie avut în cazul aplicării art. 775 NCC, care
dispune că un contract de fiducie este nul atunci când prin intermediul său se realizează o donație indirectă.
Prin contractul de fiducie se poate realiza, deci, o donație directă.
Deak – Vânzarea unui bun pentru un preț disproporționat de mic este o donație indirectă. DINCĂ –
Este o donație directă (pentru că bunul se transferă direct de la donator la donatar), cu sarcină (donatarul se
obligă să plătească o sumă de bani, care e prea mică pentru a fi preț), cu consecința că trebuie încheiată în
forma autentică.
A doua trăsătură este că donația indirectă trebuie să fie făcută cu intenția de a gratifica. Prin actele
menționate, se poate realiza sau nu o donație indirectă, lucru care depinde tocmai de existența intenției de a
gratifica. Spre exemplu, un frate poate renunța la moștenire nu pentru a oferi un avantaj gratuit celuilalt, ci
pentru a nu fi ținut de plata obligațiilor acestor obligații. Dacă renunțarea pur abdicativă nu e făcută cu
intenția de a gratifica, atunci ea nu va fi donație indirectă.
Renunțarea pur abdicativă este acea renunțare prin care dispoziția dreptului de a moșteni se face prin
suprimarea lui. Există și o altă renunțare, consacrată de NCC în art. 1110 alin. (1) lit. b), care se numește
renunțare in favorem, în care, în exemplul anterior, fratele nu numai că renunță la moștenire, dar identifică și
persoana în favoarea căreia renunță. Renunțarea in favorem este o acceptare tacită a moștenirii, urmată de
transferul drepturilor succesorale către cel în favoarea căruia s-a renunțat, care dacă se face cu intenția de a
gratifica, este o donație directă.
Plata datoriei altuia se poate face spre a se subroga în drepturile creditorului. În acest caz, actul de
plată a datoriei altuia nu e o donație indirectă, pentru că nu e făcută cu intenția de a gratifica.
Stipulația pentru altul poate fi folosită și ca act de plată a unei datorii preexistente, nefiind vorba de o
donație indirectă.
A treia trăsătură care decurge din caracterele definitorii ale contractului de donație este că și
donația indirectă este un contract. Spre exemplu, renunțarea la moștenire nu va ajunge să fie donație
indirectă decât dacă e corelată cu acceptarea celui în favoarea căruia s-a făcut.
Dacă debitorul nu s-a opus în cazul plății datoriei altuia, legiuitorul prezumă că acesta a acceptat,
acest consimțământ fiind necesar pentru ca plata datoriei lui să devină donație indirectă.
În privința renunțării la uzufruct, se poate presupune că, prin preluarea atributelor proprietății, nudul
proprietar își exprimă acordul, astfel realizându-se donația indirectă.
08.05.2019
CURS XI + XII
București
2019
Donația indirectă presupune un acord prin manifestări de voință succesive.

La fel se întâmplă și în cazul stipulației pentru altul, dacă stipulantul a introdus în sarcina
promitentului stipulația prin care urmează să-l gratifice pe terțul beneficiar. Prin intermediul unui asemenea
act se poate realiza o donația indirectă, care însă se formează abia în momentul comunicării de către terțul
beneficiar a acceptării stipulației.
Prin stipulația pentru altul, dreptul se naște direct în patrimoniul beneficiarului, dar sub condiția
suspensivă pur potestativă din partea titularului ca acesta să-l accepte. Acest lucru înseamnă că dreptul
născut direct în patrimoniul său este însoțit de un drept potestativ. Așadar, contractul de donație prin
stipulație pentru altul se formează abia în momentul acceptării de către donatarul indirect.
Mai mult, spre deosebire de încheierea contractului între absenți, pentru formarea donației nu este
necesar ca acceptarea să fi ajuns la cunoștința donatorului indirect, ci este suficient ca ea să fi fost
comunicată, potrivit dreptului comun al stipulației, fie stipulantului, fie promitentului, potrivit art. 1286 alin.
(2) NCC. Până la data la care acceptarea terțului beneficiar este comunicată fie stipulantului, fie
promitentului, stipulantul poate revoca stipulația (deci este exclus să vorbim de donație indirectă până
atunci).
De asemenea, spre deosebire de ipoteza formării contractului de donație directă între absenți, nu
numai terțul beneficiar în persoană poate accepta stipulația, ci și moștenitorii săi, dreptul terțului beneficiar
și dreptul potestativ al acestuia fiind transmisibil prin moștenire, potrivit art. 1286 alin. (2) teza a II-a NCC.
Dacă prin intermediul unui act juridic se realizează și o donație indirectă, atunci din punctul de
vedere al condițiilor de formă și formare, actul juridic va fi valabil dacă respectă condițiile rezultând din
natura lui specifică, pe când din punctul de vedere al condițiilor de fond și al efectelor, actul va fi supus în
mod cumulativ atât regulilor lui specifice, cât și regulilor donației. În consecință, sunt aplicabile principiul
irevocabilității donațiilor, clauzele legale de revocare a donației, reducțiunea donațiilor excesive și raportul
donațiilor.
Darurile manuale
Darul manual este contractul de donație care se încheie ad validitatem prin remiterea bunului donat
de către donator donatarului.
Rezultă că este de esența contractului de dar manual ca bunul donat să fie susceptibil de remitere.
Din acest motiv, este necesar ca el să fie corporal. Spre deosebire de contractul de comodat, în cazul căruia
se acceptă că se poate remite și un bun imobil, art. 1011 alin. (4) NCC limitează sfera contractului de dar
manual la bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 de lei. Acordul de voințe nu este însoțit
de remiterea bunului, ci este exprimat prin această remitere.
Faptul juridic al remiterii poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, dar faptul că această remitere s-a
făcut cu intenția de a gratifica este, ca act juridic, supus regulii conform căreia părțile pot face dovada
actului juridic de efectele căruia se prevalează numai prin înscris dacă acest act juridic depășește valoarea de
250 de lei. Dacă părțile contestă efectele sau dacă terții doresc să se prevaleze acestea, atunci proba se va
face prin orice mijloc de probă.
Remiterea prezumă numai detenția și nimic mai departe, prezumția fiind că remiterea s-a făcut în
vederea restituirii. Altfel spus, remiterea prezumă împrumutul, iar nu darul manual. Persoana interesată să
București
2019
demonstreze darul manual trebuie să stabilească, pe lângă remiterea bunului, și faptul că aceasta s-a făcut cu
intenția de a gratifica.
Remiterea poate să aibă mai multe forme pe lângă predarea bunului, precum remiterea de mână lungă
(ex. transferul cheilor care asigură accesul la locul în care bunul se află), remiterea de mână scurtă (ex.
transferul cheilor mașinii), remiterea simbolică (ex. transfer bancar, constituirea unui depozit pe numele altei
persoane).
În ceea ce privește pragul de 25.000 de lei, dacă darul manual este cu sarcini, pragul va fi respectat în
măsura în care diferența de valoare dintre bunul dăruit și sarcină este mai mică de 25.000 de lei.
Darul manual constituie o excepție de la regimul donației doar sub aspectul formei autentice. În
schimb, din perspectiva tuturor celorlalte condiții de validitate a contractului, precum și din perspectiva
efectelor și cauzelor de ineficacitate, darul manual este supus regimului de drept comun al donației.
Condiția statului estimativ

Aceasta este prevăzută în art. 1011 alin. (3) NCC, conform căruia bunurile mobile care constituie
obiectul donației trebuie enumerate și evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancțiunea
nulității absolute a donației.
Cerința evaluării corecte nu este necesară. Rațiunea acestei cerințe este aceea de a se putea determina
cu ușurință bunurile mobile care au făcut obiectul donațiilor realizate în cursul vieții sale de un anumit
defunct, precum și o dovadă prima facie a valorii lor, pentru ca, pornind de la aceste elemente, donațiile în
cauză să poată fi evaluate în scopul determinării masei de calcul pentru reducțiunea liberalităților excesive.
Evaluarea părților va fi prezumată corectă până la proba contrară. Această evaluare ar putea servi și în cazul
invocării de către donator a refuzului de alimente.
Este controversată problema dacă cerința statului estimativ se aplică sau nu și donațiilor mobiliare
indirecte, deghizate sau darurilor manuale. RP – Apreciază că nu. Strict tehnic, din alin. (3) al art. 1011 NCC
pare că cele 3 categorii sunt o excepție de la forma autentică, nu și de la condiția actului estimativ. DINCĂ –
Din punct de vedere practic, e recomandabil totuși să fie întocmit actul estimativ.
În ceea ce privește sancțiunea condițiilor de validitate a contractului de donație, aceasta este supusă,
în principiu, dreptului comun al nulităților, cu derogarea ce rezultă din art. 1010 NCC. Potrivit acestui text,
confirmarea unei liberalități de către moștenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage
renunțarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această
renunțare să se prejudicieze drepturile terților.
Acest text este derogatoriu de la dreptul comun al confirmării, prevăzut în art. 1262-1265 NCC, prin
aceea că prin confirmare se poate renunța, în cazul prevăzut la art. 1010 NCC, nu numai la dreptul privind
acțiunea în anulare, ci și la dreptul privind acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului, spre
exemplu pentru vicii de formă. Sub acest aspect, confirmarea liberalităților are o sferă mai largă decât
confirmarea de drept comun. De această sferă de aplicare mai largă nu se pot prevala, însă, donatorul însuși
și nici donatarul, ci numai moștenitorii donatorului, care, din respect pentru voința autorului lor, decid să nu
se prevaleze de motivele de nulitate care ar împiedica eficiența juridică a acestei voințe.
RP – Confirmarea poate avea loc și tacit, inclusiv prin executarea voluntară și în cunoștință de cauză
a contractului de donație.
București
2019
DINCĂ – Rezerve: În temeiul regulilor de corelare a dispozițiilor speciale cu dispozițiile generale, în

legătură cu aspectele pentru care norma particulară nu prevede nicio soluție, se vor aplica soluțiile prevăzute
de norma generală. Or, potrivit dreptului comun al confirmării, în special art. 1263 alin. (1) NCC, un
contract anulabil poate fi confirmat dacă, în momentul confirmării, condițiile sale de validitate sunt întrunite.
Aceasta înseamnă că un act supus formei autentice ad validitatem nu poate fi confirmat decât prin act în
formă autentică act validitatem.
Mai mult, deși, de regulă, confirmarea este un act unilateral al persoanei în legătură cu care s-a
manifestat viciul de voință care ar conduce la anularea actului, în cazul în care viciul donației supuse
confirmării constă în neîncheierea acesteia în forma autentică sau în lipsa statului estimativ, confirmarea este
în mod necesar bilaterală, pentru că presupune un acord de voință în formă autentică, respectiv un stat
estimativ însușit de ambele părți. Această confirmare se poate încheia și între absenți, fiind tot bilaterală.
În fine, tot în dreptul comun, în art. 1262 alin. (1) teza finală NCC, se prevede că, din punct de
vedere tehnic, confirmarea este un act de voință prin care, în cunoștință de cauză, cel care confirmă renunță
la dreptul de a invoca nulitatea. Altfel spus, este vorba de o renunțare la dreptul la acțiunea în anulare sau în
constatarea nulității. În mod cert, moștenitorii care renunță la acțiune o fac și cu intenția de a-l gratifica pe
beneficiarul acelei donații. În consecință, confirmarea unei donații de către moștenitorii donatorului este o
renunțare la un drept la acțiune exprimată cu intenția de a-l gratifica pe donatar, adică o donație indirectă. Ca
atare, ea este supusă principiului irevocabilității, reducțiunii și raportului.
Potrivit tezei finale al art. 1010 NCC, prin renunțarea la a opune viciile donației nu trebuie să se
prejudicieze drepturile terților. Din acest text rezultă că, în cazul în care donatorul a constituit anumite
drepturi în legătură cu bunul donat ulterior încheierii donației defectuoase, aceste drepturi rămân pe deplin
eficace și nu vor fi desființate prin efectul confirmării.
Pe de altă parte, rezultă și faptul că, dacă sunt mai mulți moștenitori, confirmarea nu produce efecte
decât în privința moștenitorului autor al confirmării, iar nu și în privința moștenitorilor care nu au confirmat.
Ca urmare, moștenitorii care nu au confirmat, donatarul și, în cazul nulității absolute, orice persoană
interesată, alta decât moștenitorul care a confirmat, pot cere anularea sau constatarea nulității absolute a
donației confirmate, inclusiv în contradictoriu cu autorul confirmării. Cu privire la efectele unei asemenea
acțiuni, RP – atunci când acțiunea a fost introdusă de un moștenitor neconfirmatar, ea are ca efect o stare de
coproprietate între acest moștenitor, care păstrează în moștenire partea lui din bunul ce a făcut obiectul
donației desființate, și donatar, care se prevalează de efecte confirmării. Soluția este criticată din punct de
vedere tehnic de art. 1265 alin. (2) NCC.. Or, aceasta înseamnă că o persoană care nu a participat la
confirmare se prevalează de nulitatea întregului contract de donație, efectul acestei nulități se produce față
de toate părțile acelui contract, astfel încât, ca efect al anulării sau al constatării nulității, actul se va desființa
integral și față de acestea.
Se pune problema dacă confirmatarul mai poate să solicite restituirea părții sale de bun. În ceea ce
privește dreptul la acțiunea în restituire, este greu să se susțină că acesta este accesoriu dreptului la acțiunea
în anulare sau în constatarea nulității, astfel încât este greu să se susțină că renunțând la acțiunea în anulare
sau în constatarea nulității, moștenitorul a renunțat și la acțiunea în restituire. De asemenea, renunțările la
drepturi nu se prezumă, astfel încât, deoarece s-a renunțat numai la dreptul de a invoca nulitatea, nu se poate
prezuma că din această renunțare rezultă și renunțarea la dreptul de a solicita restituirea. În consecință,
moștenitorul va putea solicita restituirea părții sale din bun.
București
2019
Efectele contractului de donație
Obligațiile donatorului
Efectul principal al contractului de donație este obligarea donatorului la transferul proprietății
bunului donat. Ca obligație de a da, aceasta este însoțită de accesoriile obișnuite, și anume obligația
donatorului de a preda bunul donat în stare conformă, de a garanta contra evicțiunii împotriva dreptului
transmis și contra viciilor bunului donat.
Cu privire la aceste obligații, trebuie observat că, potrivit dreptului comun al răspunderii civile, de
vreme ce contractul de donație se încheie în beneficiul gratuit al donatarului, donatorul nu răspunde
contractual pentru neexecutarea obligațiilor sale decurgând din contractul de donație decât pentru dol și
culpă gravă.
În ceea ce privește obligațiile de garanție, acestea sunt mai limitate decât cele ale vânzătorului, după
cum urmează.
Donatorul răspunde pentru evicțiune dacă s-a obligat expres la aceasta. De asemenea, donatorul
răspunde pentru evicțiunea provenind din fapta proprie și pentru evicțiunea din cauze pe care le cunoștea la
data încheierii contractului și pe care a omis să le comunice donatarului.
Donatorul răspunde pentru viciile pe care le-a cunoscut la data încheierii contractului și despre a
căror existență nu l-a informat pe donatar.
În fine, în cazul donației cu sarcină, care este un contract oneros în limita sarcinii, donatorul va
răspunde pentru evicțiune și vicii întocmai ca și vânzătorul, în această limită.
Obligațiile donatarului
Există obligații excepționale – care se numesc sarcini și există o obligație esențială, care este
imperfectă – numită obligație de gratitudine.
Donația cu sarcini
Sarcina are o dublă natură juridică.
Pe de o parte, ea este obligație asumată de donatar, care, prin ipoteză, are valoare patrimonială
inferioară bunului donat. În cazul în care obligația unei părți are o valoare patrimonială care ar putea egala
valoarea bunului primit, contractul va fi calificat ca un contract oneros, nu ca o donație.
Pe de altă parte, din punctul de vedere al unei liberalități, sarcina reprezintă o modalitate specifică a
actului de liberalitate, o modalitate conform căreia beneficiarului liberalității se obligă față de dispunător la o
anumită prestație, pentru neîndeplinirea căreia va putea fi sancționat prin desființarea liberalității, chiar dacă
acea prestație are valoare inferioară dreptului de care s-a dispus prin liberalitate.
Sarcina poate fi impusă în favoarea donatorului, în favoarea unui terț (poate să nu fie în ființă la data
încheierii contractului, fiind suficient ca el să poată fi determinat la data executării sale) sau chiar în
favoarea donatarului.
București
2019
Clasificarea are importanță pentru că, dacă sarcina este în favoarea donatarului, donația va fi
considerată pur gratuită, pe când dacă sarcina este în favoarea donatorului sau în favoarea unui terț, donația,
deși liberalitate, va fi în același timp un contract sinalagmatic cu titlu oneros în limita sarcinii, iar valoarea
donației avută în vedere pentru reducțiune și raport va fi egală cu diferența dintre valoarea bunului donat și
valoarea sarcinii.
Ca modalitate specifică actului de liberalitate, sarcina nu se confundă cu alte modalități, cum ar fi
termenul și, mai ales, condiția.
Sarcina este o obligație a donatarului, donatorul putând obține executarea silită a acesteia, iar în cazul
neexecutării, donația nu se desființează de drept, ci pe temeiul voinței donatorului. În schimb, condiția, chiar
dacă constă într-un comportament al beneficiarului, rămâne un aspect extern al raporturilor juridice
decurgând din contract, astfel încât beneficiarul nu poate fi constrâns la îndeplinirea condiției. Astfel, pe
când sarcina operează la cererea dispunătorului, condiția operează de drept, desființând liberalitatea pe care
o afectează în caz de neîndeplinire.
Sarcina și condiția prezintă însă și aspecte comune.
Sub aspectul validității, în principiu, atât sarcinile, cât și condițiile trebuie convenite în momentul
încheierii contractului de donație prin același negotium, de regulă, consemnat în același instrumentum. Prin
urmare, în situația regulii în care donația este supusă formei autentice ad validitatem, sarcinile și condițiile
trebuie prevăzute în actul autentic în care s-a consemnat donația, sub sancțiunea nulității lor. Din punctul de
vedere al conținutului, sarcinile și condițiile trebuie să fie licite și posibile. Sub acest aspect, au ridicat
probleme clauza de celibat, clauza de divorț, clauza de a nu se recăsători, clauza de a-și schimba
confesiunea. În practica franceză, se consideră că, în măsura în care aceste clauze tind ca pentru motive
patrimoniale să aducă atingere unor libertăți fundamentale ale donatarilor, sarcinile și condițiile în cauză
sunt ilicite, cu consecința că, în principiu, ele vor fi considerate nescrise și, prin excepție, dacă au constituit
motivul determinant pentru care s-a făcut donația, ele vor antrena nulitatea totală a acesteia, potrivit art.
1402 NCC.
A doua trăsătură comună vizează revizuirea condițiilor și sarcinilor, prevăzută în art. 1006-1008
NCC. Revizuirea condițiilor și a sarcinilor este echivalentul în domeniul actelor gratuite a ceea ce este
revizuirea în cazul impreviziunii în domeniul actelor oneroase, regimul său juridic fiind însă mai flexibil.
Pentru ca donatarul să poată solicita revizuirea condițiilor sau sarcinilor care afectează donația de
care beneficiază, este necesar ca el să demonstreze:
- că după încheierea contractului au survenit anumite împrejurări;
- că aceste împrejurări nu sunt imputabile lui;
- că aceste împrejurări erau imprevizibile la momentul la care a acceptat liberalitatea;
- că din cauza acestor împrejurări, îndeplinirea condițiilor sau executarea sarcinilor a devenit extrem
de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar în raport, pe de o parte, cu valoarea bunului
donat, iar pe de altă parte, cu situația concretă a beneficiarului.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiții, instanța de judecată poate, la cererea donatarului, să dispună
revizuirea condițiilor sau sarcinilor denumite excesive. Această revizuire nu presupune de plano suprimarea
condițiilor sau sarcinilor, ci numai modificarea minimal necesară a întinderii sau conținutului lor astfel încât
să se respecte în cea mai mare măsură posibilă, însă neexcesivă pentru beneficiar, voința pe care
dispunătorul a avut-o la data încheierii contractului de donație și a introducerii respectivei sarcini sau
condiții.
București
2019
Sancțiunea neexecutării sarcinii

Deoarece contractul de donație cu sarcini este un contract sinalagmatic cu titlu oneros în limita
sarcinii, neexecutarea sarcinii se sancționează, în principiu, prin aceleași măsuri ca și neexecutarea
obligațiilor decurgând din contractele sinalagmatice cu titlu oneros. În consecință, în caz de neexecutare a
sarcinii, donatorul poate cere o punere în întârziere, executarea ei silită fie în natură, fie prin echivalent sau o
formă a rezoluțiunii, care se numește revocarea donației pentru neexecutarea sarcinii.
În cazul în care sarcina a fost instituită în favoarea unui terț, ea reprezintă o stipulație pentru altul,
astfel încât, potrivit regimului de drept comun al stipulației, acel terț poate cere executarea în natură sau prin
echivalent a sarcinii, însă nu și revocarea donației pentru neexecutare, întrucât nu are interes la aceasta.
Sub alte aspecte, acțiunea în revocarea donației pentru neexecutarea sarcinii este supusă dreptului
comun al rezilierii contractului pentru neexecutarea obligațiilor. Dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3
ani, potrivit art. 1027 alin. (3) NCC. În cazul admiterii acțiunii, bunul intră în patrimoniul donatorului, în
principiul liber de sarcinile pe care donatarul le-a constituit în favoarea terților, însă sub rezerva protecției
drepturilor dobândite de terți cu bună-credință. Reaua-credință presupune ignorarea de către terț a cauzei de
revocare a donației.
Obligația de gratitudine
Obligația de gratitudine este o obligație contractuală imperfectă, în sensul că neexecutarea sa în mod
voluntar de către donatar nu poate antrena ca sancțiune executarea silită fie în natură, fie prin echivalent, ci
numai revocarea donației.
Prin intermediul acestei obligații, legiuitorul introduce reguli de bună conviețuire între donator și
donatar și permite ca menținerea contractului de donație să depindă de respectarea acestor reguli. Regulile
incluse de legiuitor în câmpul contractual al donației rezultă din art. 1023 NCC, care enumeră limitativ
cazurile în care donația poate fi revocată pentru ingratitudine:
a) Donatarul a atentat la viața donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, știind că alții intenționează să
atenteze, nu l-a înștiințat.
Din această formulare rezultă că nu este necesară condamnarea donatarului pentru fapta prevăzută la
lit. a), spre deosebire de art. 958 lit. a) NCC. De asemenea, persoanele apropiate donatarului nu se vor
determina în funcție de vocația la moștenitre, ci determinarea lor este o simplă chestiune de fapt.
Nedenunțarea intenției de a atenta la viața donatorului de către donatar atrage, de asemenea, revocarea
donației.
b) Donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de donator.
Fapte penale sunt conduite corespunzătoare laturii obiective a unor infracțiuni prevăzute de legea
penală imputabile donatarului, chiar dacă el nu a fost condamnat pentru acele conduite.
Cruzimile implică provocarea de suferințe fizice sau morale ale donatorului fără compasiune pentru
acesta.
București
2019
Injuriile grave presupun ca, prin modul în care donatarul i se adresează donatorului sau se adresează
terțelor persoane în legătură cu acesta, să se aducă o atingere demnității și onoarei donatorului.
Deși cuvântul folosit de text este „vinovat”, vinovăția putând îmbrăca și forma culpei, în practică se
apreciază că faptele trebuie săvârșite în toate cazurile cu intenție.
c) Refuzul de alimente
Acest aspect al obligației de gratitudine se califică drept obligație alimentară. În alte cuvinte,
donatarul este obligat să îi asigure hrană donatorului aflat în nevoie. Nevoia donatorului presupune că nu are
alte mijloace și nici dreptul subiectiv de a cere altor persoane să îi procure hrana. Din această perspectivă,
obligația alimentară a donatarului are caracter subsidiar, ea devenind exigibilă atunci când nu se poate
executa nicio altă obligație alimentară față de donatorul ajuns în nevoie.
Standardul executării obligației se stabilește, pe de o parte, în funcție de starea de nevoie a
donatorului, iar pe de altă parte, în funcție de posibilitățile donatarului.
Plafonul obligației alimentare este valoarea actuală a bunului donat, însă ținându-se seama de starea
în care se afla bunul la momentul donației. Rezultă că deteriorarea bunului donat din orice cauză ulterior
încheierii contractului de donație nu ar trebui să afecteze valoarea obligației alimentare, valoare care ar
trebui să se determine numai în raport cu valoarea de piață a unui bun asemănător cu bunul donat.
O parte din doctrină consideră că, dacă bunul donat a pierit fortuit, obligația alimentară a donatarului
se stinge, obligația alimentară fiind o obligație propter rem. Explicația pentru această observație rezidă în
noțiunea de interes procesual. Interesul de a obține revocarea donației pentru ingratitudine este acela de a
obține înapoi bunul donat, lucru care nu e posibil în cazul pieirii bunului. Astfel, acțiunea ar putea fi respinsă
ca lipsită de interes, nu ca neîntemeiată.
În oricare dintre aceste cazuri, donatorul poate cere revocarea donației pentru ingratitudine. Aceasta
este o pedeapsă civilă și, cum obligația de gratitudine rezultă din caracterul personal al contractului de
donație, și sancțiunea neexecutării ei are tot caracter personal. În consecință, ca principiu, numai donatorul
poate introduce cererea de revocare.
Termenul de prescripție aplicabil pentru această cerere este de 1 an din ziua în care donatorul a
cunoscut săvârșirea de către donatar a faptei de ingratitudine. Când ingratitudinea constă în refuzul de
alimente, termenul de prescripție curge din ultima zi în care donatorul a fost în nevoie.
În cursul termenului de 1 an, donatorul îl poate ierta pe donatar, iertarea nefiind supusă niciunei
condiții de formă speciale. Din punct de vedere tehnic, iertarea este un act juridic unilateral prin care
donatorul renunță nu doar la acțiunea, ci chiar la dreptul de a cere revocarea donației pentru ingratitudine. O
asemenea renunțare ar fi totuși nulă dacă s-ar exprima cu anticipație, adică înainte de săvârșirea actului de
ingratitudine. Pentru a avea un obiect determinat și licit, iertarea trebuie să se refere la o faptă de
ingratitudine trecută.
Numai prin excepție, moștenitorii donatorului pot introduce acțiunea în revocare pentru ingratitudine
în cursul termenului de 1 an, dacă donatorul a decedat în acest termen fără să-l fi iertat pe donatar. De
asemenea, moștenitorii pot continua acțiunea deja introdusă de donator. În fine, dacă donatorul a decedat
fără să fi cunoscut fapta de ingratitudine, moștenitorii pot introduce acțiunea în revocare în termen de 1 an
București
2019
de la data decesului sau, dacă ei au cunoscut acele fapte mai târziu, în termen de 1 an de la data la care au
luat cunoștință de faptele de ingratitudine.
Tot din cauza caracterului personal de pedeapsă civilă a revocării pentru ingratitudine, acțiunea poate
fi introdusă, în principiu, numai împotriva donatorului. Prin excepție, în cazul în care acțiunea a fost
introdusă împotriva donatarului și acesta a decedat în timpul decesului, acțiunea poate fi continuată și
împotriva moștenitorilor săi. În schimb, ea nu poate fi introdusă direct împotriva acestora.
Caracterul personal își pune amprenta și asupra admiterii acțiunii privind revocarea pentru
ingratitudine, sistemul Codului fiind acela ca numai donatarul să suporte efecte desființării donației ca
urmare a faptei sale ingrate. Astfel, față de donatar, donația se desființează, cu obligația pentru el de a
restitui în natură bunul donat. Dacă restituirea nu este posibilă din cauza înstrăinării acestui bun în favoarea
unui terț de la care nu mai poate fi recuperat, donatarul va fi ținut la restituirea prin echivalent a bunului
donat la valoarea lui din ziua soluționării cauzei.
Fructele bunului donat culese de donatar nu sunt supuse restituirii decât din ziua introducerii cererii
de revocare, întrucât până în acea zi se consideră că donatarul a fost posesor de bună-credință, sperând în
mod legitim ca donatorul să îl ierte.
În cazul în care donatarul a constituit în favoarea terților anumite drepturi în legătură cu bunul,
inclusiv în cazul în care l-a transmis către aceștia, aceste drepturi vor fi menținute, sub condiția ca terții să le
fi dobândit cu titlu oneros și cu bună-credință. În cazul bunurilor supuse unor formalități de publicitate,
inclusiv în materie de carte funciară, buna-credință se determină după regulile specifice acestor formalități,
în funcție de înscrierile cerute potrivit lor. Spre exemplu, în materie de carte funciară, vor fi considerați terți
de bună-credință toți aceia care și-au înscris dreptul dobândit cu titlu oneros de la donatar înainte
să fi fost notată în cartea funciară cererea de revocare a donației pentru ingratitudine.
În cazul în care terții au dobândit drepturile cu titlu gratuit, acestea se vor desființa, indiferent dacă
au fost sau nu înscrise, pe temeiul regulii potrivit căreia desființarea unui drept atrage desființarea drepturilor
subsecvente lui. Într-un asemenea caz, legiuitorul îl preferă pe cel care caută să evite o pierdere – donatorul
față de aceia care caută să obțină un câștig – dobânditorii cu titlu gratuit de la donatar.
București
2019
REZERVA SUCCESORALĂ
Rezerva succesorală este o instituție în temeiul căreia defunctul nu își poate lipsi prin propria voință
anumite categorii de moștenitori de o parte minimă din bunurile sale.
Aceasta este o limită legală a prerogativei de dispoziție pe care titularul unui patrimoniu o are în
legătura cu acesta. Această limită a dreptului de dispoziție se sancționează în mod specific prin desființarea
acelor dispoziții care au fost realizate de către defunct cu încălcarea ei. Dispozițiile realizate de defunct cu
încălcarea ei se numesc liberalități excesive, iar ineficacitatea lor, ca sancțiune, se numește reducțiune.
Astfel, se poate spune că sancțiunea tipică a rezervei succesorale este reducțiunea liberalităților excesive.
22.05.2019
CURS XIII
Noțiune
Art. 1086 NCC definește rezerva succesorală ca fiind partea din bunurile moștenirii la care
moștenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinței defunctului manifestată prin
liberalități ori dezmoșteniri.
Din acest text rezultă că dreptul la rezerva succesorală nu este un drept distinct față de dreptul de a
moșteni, ci este o parte din dreptul de a moșteni (un nucleu dur al acestui drept), care are particularitatea că
prin voința defunctului nu se poate restrânge sau înlătura vocația succesorală a moștenitorului rezervatar la
acea parte din dreptul de a moșteni.
Sunt moștenitori rezervatari: soțul supraviețuitor, descendenții, ascendenții privilegiați. Cota lor de
rezervă succesorală se stabilește în conformitate cu art. 1088 NCC, ca fiind jumătate din cota de moștenire
legală care li s-ar fi cuvenit rezervatarilor, în absența liberalităților sau dezmoștenirilor, în concurs cu acei
moștenitori legali care vin efectiv la moștenire.
- Rezerva soțului supraviețuitor în concurs cu descendenții = 1/8
- Rezerva soțului supraviețuitor în concurs cu ascendenții privilegiați = 1/4
- Rezerva soțului supraviețuitor în concurs cu ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați = 1/6
- Rezerva unui copil în concurs cu soțul supraviețuitor = 3/8
București
2019
- Dacă sunt 2 copii în concurs cu soțul supraviețuitor, fiecare dintre ei = 3/16

În principiu, de câte ori defunctul a făcut liberalități, ar trebui verificat dacă aceste liberalități încalcă
sau nu rezerva succesorală. Dacă o încalcă, liberalitățile respective vor fi supuse reducțiunii, ca fiind
excesive.
Pentru a se verifica dacă liberalitățile încalcă sau nu rezerva succesorală, trebuie determinată în
fiecare caz, în funcție de moștenitorii legali rezervatari care culeg efectiv moștenirea, rezerva totală, care
rezultă din însumarea rezervelor lor.
Spre exemplu, dacă la moștenire vin un soț supraviețuitor în concurs cu un copil, rezerva totală va fi
de 1/8 + 3/8 = ½ din moștenire. Cel mai frecvent, rezerva totală e ½.
După determinarea rezervei totale, se stabilește cotitatea disponibilă. Aceasta desemnează partea din
bunurile moștenirii de care defunctul poate dispune în mod neîngrădit prin liberalități, potrivit art. 1089
NCC. Cotitatea disponibilă este egală cu toată moștenirea, din care se scade rezerva totală.
Odată ce s-a stabilit cotitatea disponibilă, se compară suma liberalităților făcute de defunct cu
valoarea cotității disponibile. Dacă suma liberalităților este mai mică, atunci acele liberalități vor fi
menținute, respectiv executate integral. Dacă suma a libertăților depășește valoarea cotității disponibile,
atunci liberalitățile vor fi supuse reducțiunii, la cererea fiecărui moștenitor rezervatar, proporțional cu cota sa
de rezervă.
DINCĂ (spre deosebire de RP) – În condițiile în care calculul atestă că un colateral privilegiat nu
poate veni la moștenire, rezultă că și acceptarea de către el a moștenire este ineficace, ceea ce va conduce la
recalcularea rezervei.
Caractere juridice
Rezerva succesorală este o parte a bunurilor moștenirii, însă, în acest enunț, sintagma „bunurile
moștenirii” nu se confundă cu sintagma „patrimoniul succesoral”. Bunurile moștenirii, din perspectiva
rezervei succesorale, sunt bunurile aflate în patrimoniul succesoral (activul patrimonial brut), la care se
adaugă bunurile donate de către defunct în cursul vieții sale. Cota legală se aplică la patrimoniul succesoral,
pe când cota de rezervă se aplică la patrimoniul succesoral + bunurile donate.
Dreptul de a invoca rezerva îl au doar moștenitorii efectivi, adică succesibilii care acceptă moștenirea
în calitate de soț, descendenți sau ascendenți privilegiați. Dreptul lor de a nu fi înlăturați de la rezerva
succesorală este prevăzut imperativ de lege și, de aceea, poate fi considerat ca o trăsătură de regim juridic a
dreptului de moștenire legală.
Cu toate acestea, rezerva succesorală poate fi satisfăcută și prin bunurile pe care defunctul le-a donat
rezervatarului, și prin cele care au făcut obiectul unui legat în favoarea acestuia. Așadar, pentru invocarea
dreptului la rezervă, rezervatarul trebuie să fie moștenitor, rudenia sa ar reclama calitatea de moștenitor
legal, însă satisfacerea rezervei nu se face neapărat în exercitarea unei vocații legale de a moșteni, putându-
se face și în exercitarea unei vocații testamentare.
Rezerva are caracter imperativ, în sensul că defunctul nu poate, prin propria voință, să înlăture sau
să modifice regulile legale referitoare la rezerva succesorală.
București
2019
De aceea, clauzele prin care defunctul ar sancționa – fie pe calea unei clauze penale, fie pe calea unei
sarcini – pe moștenitorul rezervatar care invocă rezerva sa vor fi lovite de nulitate absolută. De asemenea,
exheredarea parțială a rezervatarului pe motiv că și-ar invoca rezerva împotriva altor legatari sau donatari ar
fi considerată nescrisă.
Efectul cel mai important al caracterului imperativ este că nesocotirea ei prin liberalitățile făcute de
defunct are o sancțiune specifică, și anume reducțiunea liberalităților excesive.
Reducțiunea este o cauză de ineficacitate a acestor liberalități. În privința legatelor, ele devin caduce
în ceea ce privește partea pentru care au fost stabilite ca fiind excesive, iar în privința donațiilor, acestea se
desființează în partea în care s-a stabilit caracterul lor excesiv numai începând cu data deschiderii moștenirii;
așadar, donația e considerată a fi fost integral eficace între data încheierii ei și data decesului donatorului,
urmând a fi desființată în parte la data decesului donatorului.
Reducțiunea liberalităților excesive nu operează de drept, ci numai la cererea titularului rezervei
încălcate și numai în măsura necesară satisfacerii rezervei.
Întrucât rezervatarul are posibilitatea de a nu cere reducțiunea, rezultă că caracterul imperativ nu îl
vizează pe el. Dreptul la acțiunea în reducțiunea liberalităților excesive are natura juridică a unui drept la
acțiune pe care titularul său îl poate exercita sau nu. În cazul neexercitării, liberalitățile rămân pe deplin
eficace.
Dreptul de a cere reducțiunea liberalităților excesive este un drept propriu. Moștenitorul rezervatar nu
este considerat succesorul defunctului în ceea ce privește dobândirea acestui drept. Dimpotrivă, dreptul la
reducțiune se naște direct în patrimoniul moștenitorului rezervatar, ca parte a dreptului său la moștenire.
Odată exercitat dreptul de a cere reducțiunea, bunurile pe care rezervatarul le primește sunt
dobândire ca succesor universal sau cu titlu universal al defunctului, astfel încât, exceptând liberalitatea
desființată prin reducțiune, aceste bunuri vor fi grevate de sarcinile și drepturile pe care defunctul le-a
consimțit în favoarea terților în legătură cu ele.
Dreptul la rezervă are caracter individual, în sensul că fiecare rezervatar exercită în mod liber și
numai pentru sine dreptul de a cere reducțiunea liberalităților excesive. De asemenea, rezerva se stabilește
individual, pentru fiecare rezervatar, în funcție de cota ce i s-ar fi cuvenit lui ca moștenitor legal, în absența
liberalităților sau dezmoștenirilor.
Rezerva succesorală se exercită în natură cu privire la bunurile care se găsesc efectiv în patrimoniul
succesoral sau care au făcut obiectul liberalităților.
Ea nu este un simplu drept de creanță al rezervatarului împotriva moștenirii, ci, în urma exercitării
dreptului la rezervă, titularul devine proprietar, de regulă în parte, al bunurilor din patrimoniul succesoral
sau al celor care au făcut obiectul unor liberalități desființate prin reducțiune ca fiind excesive.
În absența unei alte dispoziții a defunctului, rezervatarul va avea din fiecare bun al moștenirii o cotă-
parte egală cu cota sa de rezervă. De asemenea, în urma desființării parțiale a liberalităților consimțite de
defunct prin reducțiune, rezervatarul va deveni coproprietar cu beneficiarul liberalității asupra bunurilor ce
au făcut obiectul acelei liberalități, în cota necesară pentru înlăturarea caracterului excesiv, adică în cota
rezultată din reducțiune.
București
2019
Raportul donațiilor
Raportul donațiilor este o instituție care pornește de la ideea că, dacă în timpul vieții sale, de cuius a
făcut donații unora dintre apropiații săi, el nu a dorit ca prin aceasta să rupă egalitatea dintre acei apropiați
sau să schimbe modurile de atribuire a bunurilor sale care ar fi rezultat din aplicarea regulilor moștenirii
legale.
În consecință, donațiile făcute acestor apropiați sunt considerate avansuri din moștenirea la care ei ar
fi avut drepturi de pe urma donatorului, iar în cazul în care, la data deschiderii acestei moșteniri, se constată
că aceste donații au rupt raporturile de moștenire legală dintre moștenitori, ei vor fi obligați să raporteze
donațiile primite la moștenire, în vederea restabilirii acestor raporturi.
Această readucere a donațiilor la moștenire se realizează cu ocazia partajului succesoral, când
moștenitorii împart între ei bunurile primite în cadrul patrimoniului succesoral.
Există mai multe diferențe importante între reducțiunea liberalităților excesive și raportul donațiilor.
Mai întâi, pe când reducțiunea vizează toate liberalitățile, dacă acestea au caracter excesiv, raportul
vizează numai donațiile făcute soțului supraviețuitor și descendenților.
În al doilea rând, pe când reducțiunea are caracter imperativ față de defunct, conducând la înlăturarea
efectelor voinței lui, raportul donațiilor este supletiv, defunctul putând scuti de raport donații făcute soțului
sau descendenților.
În al treilea rând, pe când dreptul la acțiunea în reducțiune este prescriptibil în termen de 3 ani,
dreptul la raport este imprescriptibil, ca și acțiunea în partaj în cadrul căreia poate fi exercitat.
În al patrulea rând, pe când reducțiunea are ca efect dobândirea în natură a bunurilor care au făcut
obiectul liberalităților reduse, raportul se exercită, în principiu, prin echivalent, numai debitorul obligației de
raport, moștenitorul donatar, putând alege, dacă dorește, să execute obligația în natură.
Condițiile în care operează raportul donațiilor

1. Trebuie să existe cel puțin 2 moștenitori între care să se stabilească o creanță având ca obiect
raportarea unei donații.
Pentru a se putea stabili o asemenea creanță, este necesar ca acești moștenitori să fie moștenitori
legali. Dacă, spre exemplu, un copil al defunctului a acceptat moștenirea ca moștenitor testamentar, el nu va
fi obligat la raport.
Acești moștenitori trebuie să facă parte din categoriile prevăzute expres de NCC pentru nașterea
creanței de raport, respectiv soțul supraviețuitor și descendenții defunctului.
2. Acești moștenitori trebuie să fi acceptat moștenirea.

București
2019
Prin excepție, este posibil ca defunctul să îl fi obligat pe donatar în mod expres la raportul donației,
chiar și în ipoteza în care ar renunța la moștenirea sa. Potrivit art. 1147 alin. (2) NCC, în acest caz,
renunțătorul va fi obligat să raporteze la moștenire partea din donație la raportarea căreia ar fi fost obligat în
cazul în care ar fi acceptat moștenirea. Rezultă că se vor face 2 rânduri de calcule.
3. Cel puțin unul dintre moștenitorii obligați la raport trebuie să fi primit o donație.
În principiu, nu poți fi obligat la raportarea donației făcute altuia, ci doar la raportarea donației de
care ai beneficiat. Spre exemplu, un descendent al defunctului care vine la moștenire în nume propriu nu va
fi obligat să raporteze donația primită de un ascendent al său, chiar dacă a acceptat moștenirea acestuia din
urmă.
În schimb, dacă descendentul vine la moștenire prin reprezentare, el este obligat să raporteze, pe
lângă donațiile pe care le-a primit personal, și donațiile primite de către cel pe care îl reprezintă.
4. La data la care s-a încheiat contractul de donație, trebuie ca donatarul să fi putut avea vocație
concretă la moștenirea donatorului, dacă această moștenire s-ar fi deschis la acea dată.
Spre exemplu, în principiu, nu va fi raportabilă donația făcută soțului supraviețuitor înainte de
căsătorie. Nu va fi raportabilă donația consimțită în favoarea unui adoptat înainte de adopție.
5. Donația să nu fi fost scutită de raport și nici exceptată de la acesta.

Excepțiile de la obligația de raport sunt prevăzute în art. 1150 NCC.
Scutirea de raport se realizează, de regulă, printr-o dispoziție expresă a donatorului, supusă ad
validitatem regulilor de formă prevăzute pentru liberalități. Scutirea de raport se prezumă în cazul donațiilor
deghizate. Prezumția este relativă, persoana interesată putând dovedi că deghizarea donației a avut un alt
obiectiv decât scutirea de raport.
Dacă sunt întrunite toate aceste condiții, între donatar și ceilalți moștenitori se naște un raport juridic
de creanță, în care donatarul este obligat față de ceilalți moștenitori să le plătească echivalentul valoric al
părții din donația primită care este necesar pentru aplicarea între ei a cotelor legale de moștenire, aplicate
atât patrimoniului succesoral, cât și bunului care a făcut obiectul donației.
Calculul rezervei succesorale și stabilirea valorii cotității disponibile în vederea reducțiunii și

imputării liberalităților
Pentru a verifica dacă liberalitățile defunctului sunt sau nu excesive, trebuie stabilită ponderea lor
valorică în ansamblul patrimoniului defunctului (patrimoniu succesoral + donații). Pentru a se stabili
ponderea liberalităților, este necesar ca mai întâi să se stabilească masa de calcul, apoi să se aplice imputarea
și reducțiunea liberalităților, în cazul în care sunt excesive.
București
2019
Masa de calcul se determină după următoarea formulă: Mc = A – P + D

Mc = Activul brut (suma bunurilor incluse în patrimoniul succesoral) – Pasivul (suma datoriilor pe care le
avea defunctul și sarcinilor moștenirii) + Donațiile (valoarea se adună, pentru a se verifica dacă trebuie
aduse sau nu la calculul liberalităților excesive)
Diferența dintre A și P reprezintă activul net. În cazul în care valoarea pasivului depășește valoarea
activului brut, valoarea activului net va fi considerată egală cu 0.
Se adaugă la valoarea patrimoniului succesoral numai donațiile, nu și legatele, deoarece la momentul
deschiderii moștenirii, legatele nu au fost încă executate. Dacă se vor executa, atunci bunurile pentru
executarea lor se vor lua din activul brut, dacă există bunuri suficiente. Creanțele legatarilor au un rang
inferior față de creanțele creditorilor moștenirii sau sarcinilor moștenirii.
Donațiile se evaluează în funcție de starea în care se afla bunul donat la data donației, dar la valoarea
pe care ar fi avut-o bunul donat în această stare la data deschiderii moștenirii. În consecință, pentru
determinarea masei de calcul, se au în vedere variațiile de piață ale valorii bunului, nu și deteriorările
produse bunului de către donatar. În cazul donațiilor cu sarcini, se va avea în vedere doar diferența dintre
valoarea bunului donat și valoarea sarcinii. Dacă bunul donat a pierit fortuit, riscul îl suportă moștenirea și
atunci donația nu se ia în considerare.
După ce s-a determinat masa de calcul, asupra ei se stabilesc rezervele succesorale, rezerva totală și
cotitatea disponibilă. După acest moment, se compară valoarea totală a liberalităților cu valoarea cotității
disponibile.
Dacă valoarea totală a liberalităților este mai mică/egală cu valoarea cotității disponibile, ele se vor
executa integral, restul moștenirii după executarea liberalităților se va împărți potrivit regulilor de moștenire
legală, însă, dacă în acest mod nu se satisfac rezervele succesorale, valoarea bunurilor rezultând din
aplicarea cotelor de moștenire legală pentru moștenitorii rezervatari va fi suplimentată până la satisfacerea
cotelor lor de rezervă, în detrimentul moștenitorilor legali nerezervatari.
Dacă, în schimb, valoarea liberalităților depășește valoarea cotității disponibile, aceste sunt excesive
și, prin urmare, ele trebuie reduse astfel încât valoarea lor totală să fie egală cu valoarea cotității disponibile.
Reducțiunea se realizează după următoarele reguli:

1. Legatele se reduc înaintea donațiilor.
Dacă defunctul a făcut atât donații, cât și legate, se va încerca să se mențină donațiile făcute și să
reducă numai legatele. Această regulă este de ordine publică, nu se poate deroga de la ea, pentru că ocrotește
principiul irevocabilității donațiilor.
2. Legatele se reduc toate deodată și proporțional.

Dacă cotitatea disponibilă este de 100 și s-au făcut un legat de 150 și altul de 50, în urma aplicării
reducțiunii, legatul de 150 se va reduce la 75, iar legatul de 50 se va reduce la 25. Această regulă este
supletivă, testatorul putând determina prin testament ordinea reducțiunii legatelor.
3. Donațiile se reduc în ordinea invers cronologică datelor lor de încheiere.

București
2019
Donațiile se mențin în ordine cronologică. Prima donație făcută se va menține cu prioritate, a doua
donație cronologic se va menține dacă se poate. Această regulă este imperativă, pentru că protejează
principiul irevocabilității donației.
4. Donațiile concomitente se reduc, în principiu, toate deodată și proporțional, dacă defunctul nu a

dispus altfel până cel mai târziu la data încheierii lor.
În cazul în care beneficiarii liberalităților sunt și moștenitorii rezervatari, apare problema de a se
determina dacă liberalitățile lor se vor executa pe seama rezervei sau pe seama cotității disponibile –
problema imputării liberalităților. Problema se soluționează în funcție de caracterul raportabil sau nu al
liberalității.
Dacă liberalitățile nu sunt raportabile (regula pentru legate, excepția pentru donații), atunci ele se
impută cu prioritate asupra cotității disponibile și, numai dacă aceasta nu este suficientă, se vor imputa
asupra rezervei. Dacă nici rezerva nu este suficientă, atunci liberalitățile respective vor fi considerate
excesive și se vor reduce.
În cazul liberalităților raportabile (regula pentru donații), acestea fiind considerate un avans din
moștenire, se vor imputa cu prioritate asupra rezervei beneficiarului liberalității și, dacă nu este suficientă, se
vor imputa asupra cotității disponibile. Dacă nici aceasta nu este suficientă, se vor imputa asupra rezervei
celorlalți moștenitori rezervatari. Numai dacă nici aceasta nu este suficientă, liberalitatea va fi supusă
reducțiunii.
Prin voința expresă a donatorului manifestată până cel târziu la data încheierii contractului de
donație, se poate stabili ca ceea ce depășește rezerva donatarului să se impute cu prioritate asupra rezervei
celorlalți moștenitori rezervatari și numai ceea ce depășește și această rezervă să se impute asupra cotității
disponibile.
29.05.2019
CURS XIV
Reducțiunea specială a liberalităților excesive făcute soțului supraviețuitor în concurs cu un

descendent ce nu provine din relația defunctului cu acest soț
Domeniul de aplicare al art. 1090 NCC
i. Domeniul de aplicare personal
Soțul supraviețuitor trebuie să vină în concurs, fie la moștenirea legală, fie la moștenirea
testamentară, cu cel puțin un descendent ce nu provine din relația defunctului cu acest soț, fie că acest
descendent provine dintr-o căsătorie anterioară, fie că provine dintr-o relație adulteră a defunctului, fie că
provine dintr-o adopție consimțită de către defunct fără a fi fost consimțită și de soțul supraviețuitor.
Textul nu distinge în funcție de descendenți, astfel încât poate fi vorba de copii, nepoți, strănepoți
șamd, fără limită în grad, indiferent dacă, în cazul moștenirii legale, aceștia vin la moștenire în nume propriu
sau prin reprezentare.
București
2019
În cazul în care soțul supraviețuitor vine la moștenire doar cu descendenți ce provin din relația cu
defunctul, nu se aplică art. 1090 NCC.
Dacă există și descendenți comuni, și descendenți necomuni, se va aplica acest articol, care are
aptitudinea să profite tuturor descendenților.
Art. 1090 NCC instituie o reducțiune specială pentru anumite liberalități făcute soțului, dar nu
instituie și o rezervă corelativă specială pentru descendenții defunctului. Aceștia vor beneficia de rezerva de
drept comun și, numai dacă defunctul nu dispune altfel, de efectele reducțiunii speciale aplicate
liberalităților făcute soțului supraviețuitor.
ii. Domeniul de aplicare material

Art. 1090 NCC se aplică tuturor liberalităților neraportabile, între vii și pentru cauză de moarte,
directe și indirecte.
Dacă, în schimb, liberalitățile sunt raportabile, art. 1090 NCC nu se va aplica, întrucât protecția
descendenților, inclusiv a descendenților necomuni, față de liberalitățile făcute soțului se va realiza prin
obligarea acestuia la raportarea lor, pentru a se respecta cotele de moștenire legală față de descendenții în
cauză.
Liberalitățile neraportabile s-ar putea grupa în donații, legate și exheredări.
În ceea ce privește donațiile, în principiu, donațiile făcute soțului supraviețuitor după ce acesta a
dobândit respectiva calitate sunt raportabile. Așadar, vor intra în această sferă donațiile făcute după
încheierea căsătoriei scutite de raport, precum și donațiile făcute înainte de încheierea căsătoriei, dar numai
sub condiția de a se demonstra de către cei interesați că donația a avut drept cauză impulsivă și determinantă
încheierea căsătoriei.
Legatele pot fi universale, cu titlu universal sau particulare și sunt, în principiu, neraportabile, astfel
că nu trebuie să existe o scutire specială de raport pentru a se putea aplica art. 1090 NCC.
Liberalitățile indirecte decurgând din exheredarea directă a descendentului din afara căsătoriei cu
beneficiarul exheredării intră, de asemenea, în această sferă, aspect ce rezultă din art. 1090 alin. (3) NCC.
Mecanismul reducțiunii speciale

Acest mecanism comportă 2 etape.
Prima etapă:
Liberalitățile neraportabile făcute soțului supraviețuitor vor fi supuse reducțiunii la o cotitate
disponibilă specială, care se stabilește drept minima între o cotă fixă, aplicabilă în toate cazurile, de ¼ din
moștenire, și o cotă variabilă, care se stabili în concret în fiecare caz în parte și care este egală cu cota
aceluia dintre descendenții care nu sunt comuni defunctului și soțului supraviețuitor care a luat cel mai puțin
din moștenirea defunctului, în această ultimă cotă fiind incluse atât vocația legală a descendenților
necomuni, cât și legatele sau donațiile de care, eventual, au beneficiat aceștia.
În cazul în care descendentul vine la moștenire în nume propriu, se va avea în vedere pentru cota
variabilă partea din moștenire pe care el a primit-o. În cazul în care descendenții necomuni vin la moștenire
București
2019
prin reprezentare, se va avea în vedere pentru cota variabilă partea unei tulpini, indiferent de numărul
descendenților de gradul II și următoarele care beneficiază efectiv de reprezentare.
A doua etapă:
Odată ce s-a stabilit cotitatea disponibilă specială, liberalitatea neraportabilă făcută soțului se va
reduce la această cotitate, iar partea rămasă din cotitatea disponibilă obișnuită se va împărți descendenților
potrivit regulilor de moștenire legală, dacă defunctul nu a dispus altfel.
De câte ori suma dintre cota de rezervă a soțului supraviețuitor și cotitatea disponibilă specială
conduce la un rezultat inferior cotei legale (atunci când sunt mai mult de 7 descendenți), soțul supraviețuitor
va primi cota legală.
DREPTUL DE OPȚIUNE SUCCESORALĂ
Pag. 114 din vol. III Tratat

Dreptul la moștenire se naște la data deschiderii moștenirii pentru orice persoană care, având
capacitate și vocație concretă, nu a fost exheredată și nu este nedemnă de a moșteni. El se naște de drept, din
faptul juridic al decesului celui care lasă moștenirea, dar afectat de o condiție suspensivă potestativă din
partea titularului, și anume dreptul se naște sub condiția acceptării moștenirii de către titularul său.
Această condiție face ca, pe de o parte, dreptul de a moșteni să nu fie pe deplin eficace în momentul
nașterii sale, iar pe de altă parte, ca la acel moment, el să fie însoțit de un drept accesoriu, care se naște în
același timp cu dreptul principal și care este dreptul de opțiune succesorală. În exercitarea acestui drept,
titularul poate îndeplini condiția ce afectează dreptul său de a moșteni, adică poate accepta moștenirea.
Dacă, însă, titularul exercită dreptul de opțiune succesorală în sensul renunțării, el renunță astfel și la dreptul
de a accepta moștenirea, ceea ce va face ca, prin renunțare, condiția să fie considerată definitiv neîndeplinită,
iar titularul dreptului să fie considerat o persoană străină de moștenire, dreptul său de a moșteni
desființându-se retroactiv în acest caz.
Din această relație dintre dreptul de opțiune succesorală și dreptul de a moșteni rezultă 3 caractere
juridice ale dreptului de opțiune succesorală:
1. Drept accesoriu
București
2019
Numai titularul dreptului de a moșteni beneficiază de un drept de a opta în legătură cu succesiunea

(partea din patrimoniul succesoral) la care are vocație concretă. Prin urmare, dacă, în urma exheredării, o
rudă a defunctului pierde complet vocația concretă la moștenire, ea nu-și mai poate exercita în mod util
dreptul de opțiune succesorală. Actul său cu privire la moștenirea de la care a fost înlăturat prin voința
defunctului sau prin acceptarea de către moștenitorii de rang preferabil este lovit de nulitate absolută pentru
lipsa obiectului.
În cazul în care vocația concretă la moștenire are mai multe surse pentru aceeași persoană, în legătură
cu fiecare drept de a moșteni pe care îl generează acea vocație, persoana în cauză are un drept de opțiune
succesorală distinct. Spre exemplu, dacă același legatar beneficiază de 2 legate, în legătură cu fiecare legat
există un drept de opțiune succesorală distinct, iar fiecare drept poate fi exercitat în sens diferit de către
titularul lor comun.
În principiu, dacă o persoană are atât dreptul de a moșteni pe temeiul legii, cât și dreptul de a moșteni
pe temeiul unui testament, fiecare din aceste 2 drepturi de a moșteni este însoțit de un drept de opțiune
succesorală propriu. Prin excepție, dacă prin legatul făcut unuia dintre moștenitorii săi legali, defunctul a
dorit să diminueze cota legală a acestuia, exheredându-l parțial, atunci acel moștenitor nu poate opta decât în
calitate de legatar, vocația sa legală fiind înlăturată și înlocuită cu vocația testamentară.
Se aplică regula în ipoteza în care exheredarea este de o asemenea întindere încât legatul făcut
moștenitorului său legal este inferior cotei sale de rezervă. În această situație, moștenitorul poate opta în
sensul acceptării atât a moștenirii legale, cât și a moștenirii testamentare, caz în care rezerva sa va fi
satisfăcută în primul rând cu bunurile care au făcut obiectul legatului și numai în completare cu alte bunuri
din activul net.
Dimpotrivă, moștenitorul poate opta să accepte moștenirea doar ca moștenitor legal și să renunțe la
legat, caz în care rezerva sa va fi satisfăcută printr-o cotă din proprietatea bunurilor cuprinse în activul net
egal cu cota de rezervă, iar legatul rămâne caduc prin neacceptare.
O a treia posibilitate este ca moștenitorul să accepte legatul și să renunțe la moștenirea legală. În
acest caz, cum rezerva este partea de la care, în virtutea legii, moștenitorul nu poate fi înlăturat, renunțarea la
moștenirea legală atrage și renunțarea la reducțiunea liberalităților excesive, persoana rămânând moștenitor
doar în temeiul și în limitele legatului și suportând, eventual, reducțiunea cerută de alți moștenitori
rezervatari.
În fine, dacă a renunțat atât la legat, cât și la moștenirea legală, persoana rămâne străină de
moștenire.
Din cauza caracterului accesoriu, dreptul de opțiune succesorală urmează soarta dreptului principal,
ceea ce, în principiu, presupune că se transmite împreună cu acesta. Cu toate acestea, din art. 1110 alin. (1)
NCC rezultă că actele de dispoziție asupra dreptului de a moșteni sunt acte de acceptare tacită. De aceea,
dacă nu s-a prevăzut contrariul, din vânzarea moștenirii sau orice altă înstrăinare a drepturilor succesorale nu
rezultă, în principiu, că se transmite și dreptul de opțiune succesorală, ci rezultă că acesta se exercită de către
înstrăinător în sensul acceptării tacite a moștenirii de care dispune. Soluția este concordantă cu aceea
prevăzută la art. 1748 NCC, conform căruia vânzătorul unei moșteniri garantează calitatea sa de moștenitor.
Or, atâta vreme cât dreptul de opțiune succesorală nu a fost exercitat, titularul dreptului de a moșteni afectat
de condiția suspensivă a acceptării moștenirii nu este un moștenitor, ci un succesibil. Prin urmare, garantând,
potrivit art. 1748 NCC, calitatea sa de moștenitor, vânzătorul unei moșteniri garantează și că și-a exercitat
dreptul de opțiune succesorală, în sensul acceptării.
București
2019
Totuși, teza finală din art. 1748 NCC permite părților să înlăture și această garanție, astfel încât, prin
stipulația lor expresă, ele pot preciza că odată cu dreptul de a moșteni se transferă și dreptul lui accesoriu de
a opta în legătură cu moștenirea despre care este vorba, caz în care opțiunea va fi exercitată ulterior de către
dobânditor.
2. Drept patrimonial
Deoarece dreptul de opțiune succesorală este un drept patrimonial, el poate fi exercitat și pe cale
oblică de către creditorii titularului, conform art. 1107 NCC.
Pe de o parte, textul face apel la dreptul comun al acțiunii oblice, ceea ce presupune că moștenirea va
putea fi acceptată pe cale oblică de către creditorii succesibilului numai dacă pasivitatea lui îi prejudiciază –
or, asta se întâmplă doar în cazul în care moștenirea permite succesibilului să dobândească un activ net și,
cumulativ, în lipsa acelui activ net, el nu și-ar putea executa obligațiile față de creditori; altfel, pasivitatea în
acceptarea moștenirii nu îi prejudiciază pe creditori; tot astfel, dacă moștenirea nu are activ net, neacceptarea
ei nu poate să îi prejudicieze pe creditori. De aceea, cerința ca pasivitatea succesibilului să îi prejudicieze pe
creditori trebuie verificată pe calea dreptului comun.
Pe de altă parte, prin derogare de la dreptul comun, textul art. 1107 NCC prevede că acceptarea se
face pe cale oblică doar în limita îndestulării creanței creditorului care a cerut acceptarea. Derogarea constă
în aceea că, potrivit dreptului comun, exercitarea acțiunii oblice profită tuturor creditorilor, nu doar celui
care a acceptat-o. De asemenea, mai rezultă că acceptarea nu va putea fi opusă decât de acel creditor
celorlalți moștenitori și numai pentru atât cât este necesar pentru ca, pe lângă celelalte bunuri din activul
patrimonial al succesibilului, activul net al moștenirii dobândit prin acceptare să poată satisface creanța
creditorului care a acționat oblic. Față de moștenitorul acceptant, acceptarea nu produce efecte, în sensul că
acesta se va subroga în drepturile creditorului față de moștenitorul pasiv, putând să-i pretindă acestuia partea
pe care a perceput-o creditorul pe cale oblică.
Efectele sunt asemănătoare și în cazul revocării pauliene a renunțării la moștenire, conform art. 1122
NCC. Astfel, și în acest caz, se va verifica câte bunuri are în patrimoniu succesibilului debitor și, numai dacă
nu sunt suficiente, creditorul poate pretinde că renunțarea la moștenire l-a fraudat, dacă acea moștenire are
un activ net ce poate acoperi restul neacoperit de către debitor. Revocarea nu va fi considerată acceptare
decât în raportul dintre creditorul care a introdus acțiunea pauliană și moștenire și numai în limita creanței.
3. Drept potestativ
La fel ca în cazul oricărui drept potestativ, dreptul de opțiune succesorală se exercită printr-un act
unilateral al titularului. Acest act unilateral se numește act de opțiune succesorală și se poate manifesta fie
prin acceptarea moștenirii, fie prin renunțarea la moștenire.
Nici acceptarea, nici renunțarea nu pot fi afectate de modalități, fiind acte pure și simple.
Dacă în cursul termenului de opțiune succesorală, dreptul nu se exercită nici prin acceptare, nici prin
renunțare, el se va stinge prin decădere, condiția suspensivă ce afectează dreptul de a moșteni al titularului
va fi definitiv neîndeplinită, dreptul de a moșteni se va desființa retroactiv, iar el va rămâne străin de
moștenire.
În schimb, dacă este exprimată în termen, acceptarea moștenirii poate fi expresă sau tacită.
București
2019
Acceptarea expresă presupune o declarație de voință a succesibilului în sensul însușirii titlului de

moștenitor. DINCĂ – Ea este supusă formei scrise ad validitatem, voința succesibilului de a-și însuși titlul
de moștenitor poate fi exprimată ori prin înscris autentic, ori prin înscris sub semnătură privată.
Acceptarea tacită are loc atunci când, dintr-un comportament al succesibilului rezultă neechivoc
intenția acestuia de a-și însuși titlul de moștenitor, chiar dacă această intenție nu este declarată.
În raport cu tipurile de acceptare a moștenirii, actele moștenitorului față de patrimoniul succesoral și
componentele acestuia sunt de 3 categorii:
- acte care implică acceptarea tacită a moștenirii = toate actele prin care se dispune de dreptul de a
moșteni, inclusiv renunțarea in favorem și renunțarea cu titlu oneros la moștenire;
- acte care pot avea semnificația acceptării tacite a moștenirii = în principiu, acte prin care se dispune
de drepturi din moștenire sau se plătesc obligații și sarcini semnificative ale moștenirii care nu au
caracter urgent; actele de administrate definitivă încheiată în legătură cu bunurile moștenite (spre
exemplu, încheierea unui contract de locațiune sau plata impozitelor bunurilor din moștenire);
- actele de supraveghere, conservare sau administrare provizorie în legătură cu bunurile moștenirii nu
pot avea semnificația de acceptare tacită a acesteia.
Renunțarea este și ea un act formal, supus formei autentice ad validitatem. Ea nu se prezumă decât
atunci când succesibilul a fost citat la o procedură de dezbatere succesorală cu cel puțin 30 de zile înainte de
expirarea termenului de opțiune succesorală și a lăsat să expire acest termen fără a accepta moștenirea.
Dintre toate actele de opțiune succesorală, renunțarea la moștenire este singurul care, în anumite
condiții, este revocabil, și anume, actul de renunțare poate fi retractat de către succesibilul renunțător în
cursul termenului de opțiune succesorală dacă, până la retractare, niciun act succesibil nu a devenit titularul
părții rămase disponibile în urma renunțării. Retractarea renunțării are valoare de acceptare a moștenirii.

Drept Civil. Succesiuni Și Liberalități - Cursuri 2019 - Curs Prof. Răzvan Dincă

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Civil. Succesiuni Și Liberalități - Cursuri 2019 - Curs Prof. Răzvan Dincă

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept civil.

Succesiuni și liberalități Facultatea de Drept, Universitatea din

b) Moștenire testamentară = dreptul de a moșteni se întemeiază pe o dispoziție cuprinsă într-un act

2. După întinderea vocației de a dobândi drepturi succesorale

- Transmisiunea succesorală vizează și obligațiile incluse în patrimoniul succesoral, fără a fi necesar

3. Transmisiune unitară = drepturile și obligațiile cuprinse în patrimoniul succesoral se transmit prin

o soțul supraviețuitor al defunctului va putea continua contractul de închiriere în locul

4. Transmisiune indivizibilă = exercitarea dreptului de opțiune succesorală + modalitatea care afectează

Coordonatele deschiderii moștenirii

Data deschiderii moștenirii

Locul deschiderii moștenirii

Condițiile dreptului de a moșteni

1. CAPACITATEA SUCCESORALĂ = o persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii

Începutul capacității succesorale a PF

Sfârșitul capacității succesorale a PF

Începutul capacității succesorale a PJ

2. VREDNICIA SUCCESORALĂ = pentru ca o persoană să poată avea dreptul de a culege o moștenire în

A. Calificarea nedemnității ca fiind sancțiune civilă/pedeapsă civilă

1) Nedemnitatea de drept – art. 958 alin. (1) NCC:

2) Nedemnitatea judiciară – art. 959 alin. (1) NCC:

2) dacă actul profită moștenitorului și terțul este de rea-credință

Înlăturarea efectelor nedemnității

3. VOCAȚIA SUCCESORALĂ (chemarea la moștenire) = îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege/de

Rudenia se întemeiază pe filiație (naturală) sau pe adopție (civilă).

Principiile devoluțiunii legale a moștenirii și dreptul de moștenire legală al diferitelor categorii

2) Locul reprezentatului trebuie să fie util.

În raport cu această condiție, se pot pune probleme în ipoteza exheredării.

Modul de operare a reprezentării

Execuțiunea testamentară + substituția fideicomisară (peste 2 săpt.)

1. Prin donație, donatorul dispune de un bun – Obiectul contractului

a) directă = donatorul dispune transferul drepturilor sale către donatar;

3. Donatorul dispune de bunul său în mod irevocabil – Principiul irevocabilității donațiilor

Incapacitățile de a primi donații pot fi calificate și ca incapacități relative de a face donații.

Incapacitățile de a primi donații

1) O persoană lipsită de capacitate de folosință nu poate, în principiu, să primească donații.

Formarea contractului de donație între absenți

- În mod indirect, regulile privind formarea consimțământului donatorului la încheierea contractului de

Formarea progresivă a contractului de donație (promisiunea de donație)

În primul rând, spre deosebire de promisiunea de vânzare și de promisiunea de contract în general,

Excepțiile de la forma autentică

Donația indirectă presupune un acord prin manifestări de voință succesive.

Condiția statului estimativ

DINCĂ – Rezerve: În temeiul regulilor de corelare a dispozițiilor speciale cu dispozițiile generale, în

Efectele contractului de donație

Sancțiunea neexecutării sarcinii

- Dacă sunt 2 copii în concurs cu soțul supraviețuitor, fiecare dintre ei = 3/16

Condițiile în care operează raportul donațiilor

2. Acești moștenitori trebuie să fi acceptat moștenirea.

5. Donația să nu fi fost scutită de raport și nici exceptată de la acesta.

Calculul rezervei succesorale și stabilirea valorii cotității disponibile în vederea reducțiunii și

Masa de calcul se determină după următoarea formulă: Mc = A – P + D

Reducțiunea se realizează după următoarele reguli:

2. Legatele se reduc toate deodată și proporțional.

3. Donațiile se reduc în ordinea invers cronologică datelor lor de încheiere.

4. Donațiile concomitente se reduc, în principiu, toate deodată și proporțional, dacă defunctul nu a

Reducțiunea specială a liberalităților excesive făcute soțului supraviețuitor în concurs cu un

ii. Domeniul de aplicare material

Mecanismul reducțiunii speciale

DREPTUL DE OPȚIUNE SUCCESORALĂ

Pag. 114 din vol. III Tratat

Numai titularul dreptului de a moșteni beneficiază de un drept de a opta în legătură cu succesiunea

Acceptarea expresă presupune o declarație de voință a succesibilului în sensul însușirii titlului de

S-ar putea să vă placă și