Cursul I

Examenul si sistemul de notare:

- Seminar: 1p pentru prezenta activa la seminar pe baza fiselor in
sistem jumatate + 1 (deci 7) prezente active, ca primul nu se pune.
- Examen: 9p din 18 grile inchise cu 0.5 p grila.
Bibliografie:
1. Curs
2. Materiale de seminar
3. Hamangiu, legislatia intreprinderilor indrumar practic, 2018
(soon)
4. Hamangiu, proceduri de insolventa note de de curs, 2017
5. Beck, Legea societatilor, comentariu pe articole, editia 5, 2014
6. UJ, Tratat de drept comercial roman, editia 5, S.D.Carpenaru, 2016
7. NCC
Structura materiei:
 Profesionistul cu scop lucrativ (comerciantul)
 Cursul 1: conceptul general de profesionist cu scop lucrativ
 Cursul 2 si 3: aspecte generale privind patrimoniul
profesionistului cu scop lucrativ
 Patrimoniul de afectatiune (44/2008)
 Fondul de comert
 Cursul 4 si 5: forme de organizare fara p juridica specifice
profesionistului cu scop lucrativ
 PFA-ul, intreprinderea individuala si familiala
(44/2008)
 Societatea simpla (NCC)
 Cursul 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13: formele de organizare cu
personalitate juridica (L31/1990) constituire, functionare,
modificare si incetare (inclusiv insolventa):
 Societatea in nume colectiv (SNC)
 Societatea in comandita simpla (SCS)
 Societatea in comandita pe actiuni (SCA)
 Societatea pe actiuni (SA)
 Societatea cu raspundere limitata (SRL)
INTRODUCERE IN MATERIA DREPTULUI COMERCIAL
Definitia si obiectul dreptului comercial
 Dreptul comercial cuprinde ansamblul normelor juridice
reglementand doua teme principale, care alcatuiesc obiectul
dreptului comercial, respectiv:
 Regimul juridic al profesionistilor cu scop lucrativ, denumiti
comercianti
 Regimul juridic al obligatiilor asumate de profesionistii cu
scop lucrativ
Obiectul dreptului comercial se reflecta in doua discipline:
- Intreprinderea pentru primul obiect
- Obligatiile pentru al doilea obiect
In acest semestru ne referim la primul obiect.
Punctul de plecare il reprezinta art. 3 NCC.
Izvoarele dreptului comercial
Precizari prealabile
Anterior intrarii in vigoare a NCC, principalul izvor al acestei ramuri a
fost Codul Comercial, care a fost inghitit de NCC.
Codul comercial nu este abrogat in totalitate si nu si-a pierdut relevanta
practica. In prezent, mai sunt in vigoare din acest cod anumite dispozitii
referitoare la comertul maritim, care alcatuiesc o parte din Dreptul
transporturilor.
Totodata, partea abrogata a CC isi gaseste relevanta practica in contextul
litigiilor avand la baza acte juridce incheiate sub imperiul acestuia sau
fapte juridice savarsite in perioada in care acesta era in vigoare.
Potrivit lui 102 din LPA NCC, actele juridice sunt guvernate de legea in
vigoare la data incheierii lor. Potrivit lui 103, faptele juridice sunt
guvernate de legea in vigoare la data savarsirii acestora.
Identificarea izvoarelor
Acestea sunt identice cu cele din civil:
 Legea
 Uzantele
 Analogia
  Principiile generale ale dreptului
 Jurisprudenta
Anterior NCC, intre izvoarele celor doua ramuri de drept exista o
diferenta mai importanta cu privire la uzante.
Astfel, in ceea ce priveste dreptul comercial, spre deosebire de dreptul
civil, uzantele aveau statutul de izvor de drept.
Interpretarea normelor juridice anterioare NCC cu privire la
notiunea de comerciant
Trebuie retinut ca dupa intrarea in vigoare a NCC, s-a incercat, ca urmare
a demersurilor de uniformizare, sa se elimine complet cuvantul de
comerciant. Totusi, in doctrina s-a pastrat si se foloseste acest cuvant.
Evident, mai exista acte normative in vigoare care cuprind acest cuvant.
Art. 6 din L71/2011 de punere in aplicare ne indica sa inlocuim acel
cuvant, in masura in care acesta este utilizat in sensul clasic si general
din Codul Comercial, cu sintagma „persoana fizica sau juridica supusa
inregistrarii in registrul comertului”.
Au mai existat legi, unele si azi in vigoare, in care a fost folosit intr-un
sens special, specific fiecarui act, iar in acest caz trebuie inlocuit cu
„profesionist”, dar doar daca actul normativ reglementeaza in materia
protectiei consumatorului.
Cursul 2
PROFESIONISTUL
Conceptul general de profesionist cu scop lucrativ
Definitie: pornind de la art. 3 NCC, profesionistul cu scop lucrativ este
persoana care exploateaza o intreprindere cu scop lucrativ, adica exercita
sistematic o activitate organizata ce consta in producerea, administrarea
ori instrainarea de bunuri sau in prestarea de servicii cu scop lucrativ.
La nivel doctrinar, profesionistul cu scop lucrativ a fost denumit
comerciant, iar intreprinderea cu scop lucrativ a fost numita
intreprindere comerciala.

Trasaturile definitorii ale conceptului de profesionist cu scop

lucrativ
Pentru ca o persoana sa aiba calitatea de profesionist, aceasta trebuie sa
indeplineasc urmatoarele conditii cumulativ:
 Sa desfasoare o activitate economica
Art. 3 NCC foloseste explicit termenul de activitate economica si se
refera la exercitarea unei activitati ce consta in producea,
administrarea sau instrainarea de bunuri, ori in prestarea de
servicii.

Aceste activitati sunt incluse in Codul CAEN (Clasificarea

activitatilor in economia nationala), aprobat prin HG656/1997.

Codul CAEN este o enumerare efectiva a activitatilor ce se pot desfasura in

Romania, insa nu toate din acest cod au scop lucrativ.

Toate activitatile din art. 3 NCC trebuie preluate din Codul CAEN.

Activitatile incluse in codul CAEN sunt denumite generic „activitati

economice”.

Indeplinirea conditiei presupune:

 Sa se efectueze operatiuni materiale si/sau juridice
specifice continutului constitutiv al unei activitati
mentionate in codul CAEN.

 Economic, pe de-o parte stabilirea resurselor necesare,

iar pe de alta parte stabilirea modului de imbinare a lor,
adica un proces de organizare.

 Efectuarea operatiunilor pentru multipli beneficiari.

 Efectuarea operatiunilor in mod repetat.

 Sa desfasoare activitatea economica din punct de vedere juridic

Indeplinirea primei conditii nu poate conduce automat la concluzia
ca avem de a face cu un profesionist. Astfel, trebuie aflat daca
persoana care desfasoara activitatea isi si asuma riscuri economice
specifice.

Astfel, persoana care realizeaza in concret operatiunile specifice

desfasurarii activitatii poate sa coincida sau nu cu persoana care
 desfasoara activitatea din punct de vedere juridic. Nu angajatul este
cel care isi asuma riscuri economice, co angajatorul.

 Sa desfasoare activitatea economica in mod sistematic

Aceasta conditie presupune sa se desfasoare activitatea in mod
repetat, astfel incat sa se creeze aparenta de continuitate.

Discutam despre aparenta ca acea activitate este desfasurata in

mod repetat, in mod continuu pentru terti, mai multi terti.

In caz de litigiu, acest caracter este lasat la aprecierea instantei.

 Sa desfasoare activitatea economica in mod organizat

Ea presupune ca activitatea sa aiba un caracter complex.
Astfel, trebuie sa fie antrenate resurse peste minimul necesar
pentru desfasurarea activitatii.

Criterii de verificare:
 Sa existe salariati acolo unde legea o cere
 Primele 3 conditii

 Sa desfasoare activitatea economica in scop lucrativ

Desfasurarea activitatii cu scop lucrativ presupune desfasurarea
activitatii cu scopul de a obtine venituri care sa exceada
cheltuielilor in scopul insusirii sporului de venituri de catre
persoanele care desfasoara activitatea in forme de organizare fara
personalitate juridica sau de catre persoanele care au calitatea de
asociati in formele de organizare cu personalitate juridica.
Exemplu: cel care vinde cu anunturi ocazional.
- E o activitate economica
- E juridica
- E sistematica
- Scopul nu e profitul ca intreprinzator, ca afacere. Scopul e sa fac
curat acasa.
Proba calitatii de profesionist cu scop lucrativ
Indeplinirea conditiilor reglementate de NCC se poate dovedi cu orice
mijloc de proba, intrucat este vorba despre dovedirea unor elemente de
fapt.
Importanta calitatii de profesionist cu scop lucrativ
Codul civil reglementeaza o serie de consecinte juridice decurgand din
calitatea de profesionist, indiferent daca acesta are scop lucrativ sau nu.
Astfel, retinem cateva consecinte juridice:
 Art. 2043 (notiunea contractului de comision)
 Art. 2010 (mandatul cu titlu gratuit sau cu titlu oneros)
 Art. 1446 (prezumtia de solidaritate)
 Art. 1523 (2) d) (punerea in intarizere de drept)
 Aplicarea legii insolventei 85/2014
Relatia dintre conceptul de profesionist cu scop lucrativ din
art. 3 si alte concepte
Avem trei comparatii de facut:
 Relatia dintre profesionistul cu scop lucrativ si persoanele care
desfasoara activitati economice cu scop lucrativ
Persoanele nu neaparat indeplinesc conditiile de la art.3 NCC.
Astfel, profesionistii sunt persoanele care desfasoara activitati
economice cu scop lucrativ, indeplinind in plus si celelalte doua
conditii, respectiv desfasurarea acitvitatii cu caracter organizat si
sistematic. Relatie gen > specie.
 Relatia dintre profesionistii cu scop lucrativ si formele de
organizare
In art. 3 nu avem obligatia de infiintare a unei forme de organizare
pentru dobandirea calitatii de profesionist. Astfel, unul poate activa
conform tuturor conditiilor de la art. 3 fara ca neaparat sa isi fi
infiintat macar un PFA.

Formele de organizare sunt entitati cu sau fara personalitate

juridica, reglementate legal cu scopul de a organiza in mod uniform
desfasurarea de activitati economice.

Formele de organizare sunt specializate in functie de scopul

urmarit de catre cel ce desfasoara activitatile economice. Astfel,
anumite forme de organizare sunt specifice desfasurarii de
 activitati economice cu scop lucrativ, iar altele desfasurarii de
activitati economice fara scop lucrativ.
Reglementarile impun ca inainte de inceperea unei activitati
economice sa fie infiintata o forma de organizare. Nu exista insa o
astfel de obligiatie in vederea dobandirii calitatii de profesionist.

In concluzie, pentru a dobandi calitatea de profesionist, trebuie

indeplinite conditiile art. 3 NCC, fara a avea relevanta juridica
infiintarea unei forme de organizare.

Exemple de forme de organizare

PF isi pot desfasura activitatea in forme de organizare fara
personalitate juridica, precum intreprinderea individuala,
intreprinderea familiala si PFA reglementate de OG44/2008 sau
societatea simpla reglementata de NCC.

In forme de organizare cu personalitate juridica, anume societatea

in nume colectiv (SNC), societatea in comandita simpla (SCS),
societat in comandita pe actiuni (SCA), societatea pe actiuni (SA),
societatea cu raspundere limitata (SRL), reglementate de
L31/1990.

 Relatia dintre conceptul de profesionist cu scop lucrativ

reglementat de art. 3 si conceptul de profesionist reglementat de
alte acte normative

Exista si alte acte normative care se aplica profesionistilor. Unele

dintre acestea includ o definitie a conceptului de profesionist
similara cu cea reglementata prin art. 3 NCC.

Exista insa si acte normative, unele ulterioare NCC, care folosesc

termenul de profesionist intr-un sens diferit de cel relgmenetat
prin art. 3 din Codul Civil.

Exemple:
 L193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate
intre profesionisti si consumatori
Ea defineste profesionistul ca fiind orice persoana fizica sau
juridica autorizata care, in temeiul unui contract, actioneaza in
cadrul activitatii sale comerciale, industriale sau de productie,
 artizanale ori liberale, precum si orice persoana care actioneaza
in acelasi scop in numele sau pe seama acesteia.

Intre cele doua definitii apare o diferenta cu privire la conditia

caracterului repetitiv si organizat, care nu apar in lege. Totodata,
in lege, un simplu particular care devine mandatar are calitatea
de profesionist in momentul in care incheie actul juridic cu un
tert.
Cursul 3
PATRIMONIUL DE AFECTATIUNE AL PROFESIONISTULUI
CU SCOP LUCRATIV
Precizari prealabile
Cu privire la patrimoniul profesionistului cu scop licrativ, sunt prevazute
reglementari speciale cu privire la patrimoniul de afectatiune si fondul de
comert.
In privinta patrimoniului de afectatiune sunt reglementate patrimonii de
afectatiune specifice profesionistului cu scop lucrativ.
Avem cateva exemple:
- Patrimoniul de afectatiune al titularului PFA
- Patrimoniul de afectatiune al titularului intreprinderii individuale
- Patrimoniul de afectatiune al membrilor intreprinderii familiale
A se vedea OUG 44/2008, care le reglementeaza pe cele 3.
Totodata, avem:
- Masa patrimoniala fiduciara, care e prevazuta de NCC.
In orivinta fondului de comert, acesta este un concept care caracterizeaza
exclusiv profesionistul cu scop lucrativ.
Regimul juridic al patrimoniului de afectatiune reglementat de OUG
44/2008
Definitie
Potrivit art. 2, patrimoniul de afectatiune este o masa patrimoniala in
cadrul patrimoniului intreprinzatorului, reprezentand totalitatea
drepturilor si obligatiilor afectate exercitarii unei activitati economice.
Daca, spre exemplu, vrem sa vindem inghetata, in patrimoniul de
afectatiune includem toate bunurile despre care considam ca ne sunt
folositoare pentru desfasurarea activitatii, fie ele sine qua non, fie de o
importanta secundara.
Pentru configurara regimului juridic al patrimoniului de afectatiune,
trebuie avute in vedere art. 20, 26 si 31 din OUG44/2008, precum si
dispozitii din L26/1990 privind registrul comertului, respectiv Ordinul
Ministrului Justitie 2594/2008.
Titularii patrimoniului de afectatiune
Este vorba despre persoane care si-au constituit forme de organizare
reglementate de OUG44/2008. Generic, sunt desemnate prin termenul
„intreprinzator”.
Privind din perspectiva fiecarei forme de organizare , titularii sunt:
 Titulari ai PFA: art. 20
 Titulari ai Intreprinderii Individuale: art. 26
 Membri ai Intreprinderii Familiale: art. 31
Trebuie observat faptul ca formele de organizare reglementate de OUG
nu figureaza ca titulari ai patrimoniului de afectatiune, intrucat acestea
nu au personalitate juridica.
Vezi art. 2 pct. g), h), i) ca temei pentru absenta personalitatii juridice.
Constituirea patrimoniului de afectatiune
Comstituirea patrimoniului de afectatiune este o posibilitate a
persoanelor care desfasoara activitati economice in formele de organizare
reglementate de OUG44/2008.
Existenta acestei posibilitati este prevazuta expres in aceasta ordonanta
cu privire la intreprinderea familiala. Vezi art. 30.
Pentru PFA si II nu se prevede aceasta posibilitate, existenta ei rezultand,
insa, pe cale de interpretare.
Daca pentru membrii intreprinderii familiale a fost prevazuta o
posibilitate si nu o obligatie, prin analogie, pentru identitate de ratiune,
si pentru titularul PFA, respectiv titularul II trebuie sa existe tot o
posibilitate, iar nu o obligatie.
Interpretarea este sustinuta si de prevederile art. 72 (4) din
OMJ2594/2008. Acesta se refera la posibilitatea constituirii unui
patrimoniu de afectatiune de catre oricare dintre oersoanele care
desfasoara activitati economice in formele de organizare reglementate de
OUG.
Mecanismul constituirii patrimoniului de afecatiune
Constituirea patrimoniului de afectatiune este efectul unui act juridic.
In functie de forma de organizare, actul juridic poate fi unilateral (in
cazul PFA si II), respectiv bi/multilateral (in privinta IF).
La incheierea actului juridic trebuie respectate 2 categorii de conditii:
 De validitate
 De opozabilitate fata de terti
Conditii de validitate
Indiferent daca se constituie prin act juridic unilateral sau prin contract,
trebuie sa fie respectate conditiile generale de validitatereglementate de
NCC.
Astfel, art. 1179 si urmatoarele. In plus, trebuie respectate conditiile
speciale de validitate din OUG cu privire la forma actului juridic, fiind
precizat faptul ca pentru constituirea patrimoniului de afectatiune este
necesar un inscris, forma ceruta ad validitatem, nerespectarea acesteia
atragand nulitatea absoluta.
Forma scrisa
Forma scrisa este ceruta ad validitatem. Ea rezulta din OUG in mod
expres doar cu privire la IF.
Temei: art. 29 si 30 din OUG.
In privinta actului juridic orin care se constituie patrimoniul de
afectatiune de catre titularii PFA si II, OUG prevede doar neceistatea
existentei unui inscris, nu si natura sa juridica.
Pentru a o determina, trebuie analizata consecinta incalcarii normei
juridice referitoare la forma actului. In absenta unei prevederi exprese in
acest sens, trebuie facuta aplicarea art. 1253 NCC privind nulitatea
virtuala si 1242 NCC privind sanctiunea nulitatii absolute.
Acestea prevad ca sanctiunea nulitatii absolute de aplica nu numai atunci
cand e prevazuta expres de lege, ci si atunci cand aceasta sanctiune
simpune pentru ca scopul legii sa fie atins. In chip neindoielnic, forma
este ceruta ad validitatem si in cazul PFA si II.
Cum in privinta actului juridic de constituire a patrimoniului de
afectatiune de cate membrii IF protejarea scopului OUG se protejeaza asa
cum aceasta precizeaza expres prin instituirea sanctiunii nulitatii in caz
de nerespectare a formei scrise, aceeasi trebuie sa fie sanctiunea si pentru
nerespectarea formei scrise in privinta constituirii patrimoniului de
afectatiune de catre titularul PFA si II.
Inscrisul poarta denumiri diferite in functie de forma de organizare
aleasa de catre titularul patrimoniului de afectatiune si de momentul
constituirii patrimoniului de afectatiune:
 PFA si II: declaratie, indiferent de momentul constituirii
patrimoniului.
Vezi art. 2 OUG.
 IF: acord de constituire, daca patrimoniul de afectatiune este
infiintat odata cu forma de organizare.
Vezi art. 2 si 3 OUG.
Act aditional la acordul de constituire daca infiintarea
patrimoniului de afectatiune are loc ulterior infiintarii formei de
organizare.
Vezi art. 2 OUG.
Conditiile de opozabilitate fata de terti a constituirii
Opozabilitatea constituirii se realizeaza prin inregistrarea in registrul
comertului a actului juridic de infiintare a patrimoniului de afectatiune.
Inregistrarea declaratiei si a acordului de constituire odata cu
inmatricularea formei de organizare se realizeaza potrivit art. 72 din
OMJ2594/2008.
Inregistrarea declaratiei, respectiv a actului aditional la acordul de
constituire, intr-un moment ulterior inmatricularii formei de organizare
se realizeaza potrivit art. 110 din OMJ.
Potrivit art. 5 (2) din L26/1990, inscrierile in registrul comertului se fac
pentru opozabilitatea fata de terti daca legea nu prevede altfel.
In orivinta patrimoniului de afectatiune nu exista o prevedere legala care
sa acorde o alta valoare juridica inregistrarii in registrul comertului.
Efectele constituirii patrimoniului de afectatiune
Odata constituit patrimoniul de afectatiune, creditorii persoanei in
patrimoniul careia a aparut aceasta masa patrimoniala se impart in 2
categorii:
  In mod direct, art. 20, 26 si 31 din OUG vorbesc despre
creditorii ale caror creante s-au nascut ca efect al desfasurarii
activitatii economice. Pe acestia ii desemnam prin sintagma
„creditorii afacerii”.
 Implicit, ca urmare a aplicarii art. 20, 26 si 31 din OUG, se
creeaza si o a doua categorie de creditori, repsectiv creditorii ale
caror creante nu s-au nascut ca efect al desfasurarii activitatii
economice. Pe acestia ii vom desemna orin sintagma „creditori
personali”.
Ratiunea infiintarii categoriile de creditori este aceea a reglementarii
sferei bunurilor la care acestia au acces in vedea indestularii creantelor in
caz de executare silita.
Creditorii afacerii
Potrivit art. 20, 26 si 31, acestia pot urmari:
- Intai, bunurile din patrimoniul de afectatiune
- Daca acestea sunt insuficiente, in completare, bunurile din afara
patrimoniului de afectatiune (considerate ca facand parte din
patrimoniul personal)
Creditorii personali
A se vedea art. 2324 (1) NCC pentru acestia.
OUG nu reglementeaza nimic expres, fiind insa prevazuta aplicabilitatea
art. 2324 (3) din NCC. Acesta nu reglementeaza regimul creditorilor
personali, ci doar regimul creditorilor avand creante nascute in legatura
cu o anumita masa patrimoniala.
In consecinta, pentru creditorii personali, considerati a nu fi creditori ai
unei mase patrimoniale urmeaza a se aplica regula generala in materie de
creditori, reglementata la (1) al aceluiasi art..
Acesta trebuie coroborat cu art. 728 din CPC. Din coroborarea celor doua
norme juridice rezulta faptul ca, de principiu, creditorii personali pot sa
urmareasca toate bunurile debitorului, adica atat bunurile din
patrimoniul personal, cat si bunurile din patrimoniul de afectatiune.
Prin exceptie, cf. CPC, nu pot urmari bunurile mobile care servesc
ocupatiei debitorului (este vorba despre acele bunuri fara de care
debitorul nu ar mai putea sa isi exercite in mod obiectiv profesia).
Tot din CPC reiese, prin exceptie de la exceptie, bunurile mobile care
servesc ocupatiei debitorului pot fi urmarite daca nu exista alte bunuri
pentru obligatiile de intretinere si pentru creante privilegiate asupra
bunurilor mobile.
Pe scurt, ideea e ca creditorii personali sa nu vina sa distruga insasi
ocupatia debitorului, neputand lua bunurile absolut esentiale
desfasurarii activitatii.
In privinta creditorilor personali, nu se aplica ordinea de preferinta,
intrucat art. 2324 (3) nu poate fi aplicat nici direct, intrucat restul
patrimoniului nu e o masa patrimoniala, nici prin analogie, intrucat art.
10 NCC interzice aplicarea analogiei cu privire la normele care restrang
drepturile, iar ordinea de preferinta constituie o restrangere de drepturi.
Relatia dintre patrimoniul de afectatiune reglementat de OUG si
patrimoniul afacerii reglementat de Codul Fiscal si normele
metodologice
CF reglementeaza patrimoniul afacerii in legatura cu persoanele care
desfasoara activitati economice in mod independent.
In aceasta categorie sunt incluse si persoanele care exercita activitati
economice in formele de organizare reglementate de OUG.
Definitia patrimoniului de afectatiune din CF prevede faptul ca in
patrimoniul afacerii sunt incluse toate bunurile, drepturile si obligatiile
aferente desfasurarii activitatii.
Avand in vedere aceasta definitie, relatia dintre patrimoniul de
afectatiune reglementat de OUG si patrimoniul afacerii reglementat de
CF si normele metodologice este parte-parte din perspectiva bunurilor
componente, iar parte-intreg din perspectiva potentialilor titulari, cu
unele derogari.
Pe de-o parte patrimoniul afacerii e impus de Cod, in timp ce patrimoniul
de afectatiune este o posibilitate.
Relatia dintre patrimoniul de afectatiune reglementat de OUG si
patrimoniul profesional individual
Cele doua patrimonii de afectatiune se aplica in situatii diferite,
respectiv:
- Patrimoniul profesional individual vizeaza persoanele care
desfasoara activitati economice specifice profesiilor liberale.
 - Patrimoniul de afectatiune reglementat de OUG se aplica celor care
desfasoara alte activitati economice, diferite de profesiile liberale.
De aceea, art. 2324 (4) NCC nu este incident cu privire la patrimoniul de
afectatiune reglementat de OUG.
Masa patrimoniala fiduciara
Masa patrimoniala fiduciara este reglementata prin NCC.
Avem urmatoarele articole incidente: 773-791.
Potrivit lui 773, masa patrimoniala fiduciara cuprinde drepturi si
obligatii din patrimoniile fiduciarilor.
Astfel, unul sau mai multi constituitori transfera drepturi reale, de
creanta, garantii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de
asemenea drepturi catre unul sau mai multi fiduciari, care le exercita
intr-un scop determinat in folosul unuia sau mai multor beneficiari.
Masa patrimoniala fiduciara are ca temei art. 31.
Titularii masei patrimoniale, potrivit art. 776, titulari ai masei
ptrimoniale fiduciare pot sa fie persoanele juridice sau persoanele fizice.
In privinta persoanelor juridice, art. 776 (2) mentioneaza cu caracter
limitativ care sunt tipurile de persoane juridice ce pot avea calitatea de
fiduciar, precum institutiile de credit, societatile de asigurare si
reasigurare, etc.
In privinta persoanelor fizice, art. 776 reglementeaza limitativ
posibilitatea de a avea calitatea de fiduciar a notarilor publici si
avocatilor.
Constituirea masei patrimoniale fiduciare
Masa patrimoniala fiduciara insoteste in mod necesar operatiunea de
fiducie. De aceea, izvoarele masei patrimoniale fiduciare sunt cele ale
operatiunii de fiducie.
Mecanismul constituirii masei patrimoniale fiduciare
Potrivit art. 774, masa patrimoniala fiduciara se poate constitui prin
efectul legii sau prin contract.
Cand se constituie prin contract, la momentul incheierii acestuia trebuie
reespectate conditiile de validitate si conditiile de opozabilitate.
Cu privire la conditiile de validitate, trebuie respectate conditiile generale
de validitate reglementate prin art. 1179+ NCC, precum si conditiile
speciale de validitate reglementate prin art. 773+ NCC.
Referitor la conditiile speciale, potrivit art. 774 si art. 780, in privinta
contractului prin care se constituie masa patrimoniala fiduciara, trebuie
respectate conditii de forma ad validitatem, respectiv contractul trebuie
sa imbrace forma scrisa autentica si sa fie inregistrat la organele fiscale
competente sa administreze sumele datorate de catre fiduciar bugetului
de stat.
Nerespectarea conditiilor mentionate se sanctioneaza cu nulitatea
absoluta a contractului.
In privinta conditiilor de opozabilitate fata de terti, potrivit art. 781,
aceasta se ralizeaza prin inregistrarea fiduciei in Arhiva Garantiilor Reale
Mobiliare.
Efectele constituirii masei patrimoniale fiduciare
In legatura cu infiintarea masei patrimoniale fiduciare se creeaza 3
categorii de creditori:
 Creditorii masei fiduciare

Ca regula, acesti pot urmari bunurile din masa patrimoniala

fiduciara.

Prin exceptie, atunci cand exista o prevedere expresa in

contractul de fiducie, acestia pot urmari, in afara de bunurile din
masa patrimoniala fiduciara, si bunuri persoanle ale fiduciarului
sau constituitorului, existand o ordine de preferinta, intrai cea
fiduciara, apoi restul.

 Creditorii personali ai fiduciarului

Acestia pot urmari bunurile din afara masei patrimoniale

fiduciare.
Temei: art. 785 NCC, dar nu o spune expres.

 Creditorii personali ai constituitorului

Acestia pot urmari bunurile din patrimoniul personal al

constituitorului.
 De la aceasta regula, prin art. 786 (1), sunt prevazute doua
exceptii aparente cand creditorii personali ai constituitorului pot
urmari bunuri ce au fost incluse in masa patrimoniala fiduciara.
Este vorba de situatia desfiintarii cu efect retroactiv a masei
patrimoniale fiduciare sau situatia garantiei reale anterioare
constituirii masei patrimoniale.

Cursul 4
FONDUL DE COMERT
Sediul materiei
Nu exista un act normativ care sa reglementeze regimul sau juridic.
Exista acte normative care doar fac referire la fondul de comert.
Pentru a vedea cand se aplica acestea, trebuie stabilit sensul notiunii de
fond de comert.
L26/1990 privind registrul comertului face diferite referiri.
NCC are si el cateva prevediri care doar se refera la fondul de comert.
In prezent exista o definitie legala a notiunii de fond de comert data prin
L85/2014 a insolventei.
Desi aceasta lege precizeaza ca definitia este data pentru scopul acestui
act normativ, totusi ea urmeaza sa fie considerata ca reprezentand
definitia generala a conceptului de fond de comert.
Principalele argumente in acest sens ar fi:
- Notiunea de fond de comert nu poate avea o semnificatie diferita in
procedura insolventei, respectiv pe parcursul desfasurarii normale
a activitatii profesionistului cu scop lucrativ.
- Definitia data prin L85/2014 este identica prin raportare la
definitia inclusa in trecut in L11/1991. Aceasta definitie, data ca si
definitia din L85, pentru scopurile actului normativ in care a fost
inclusa a fost unanim interpretata ca repreezentand o definitie
generala a notiunii de fond de comert.
Definitia fondului de comert pornind de la art. 5 pct. 73 din L35/2014
este:
Fondul de comert reprezinta ansamblul bunurilor mobile si
imobile, corporale si necorporale (marci, firme, embleme, brevete
 de inventii, vad comercial) utilizate de un operator economic in
vederea desfasurarii activitatii sale.
Titularii fondului de comert
Potrivit definitiei, titularii fondului de comert sunt operatorii economici.
Notiunea nu e definita in L85/2014. In mod sigur, insa, aceasta notiune
include profesionistii cu scop lucrativ, intrucat, alaturi de alte entitati,
acestora li se aplica procedura insolventei, deci si conceptele pe care
aceasta procedura le presupune.
Natura juridica a fondului de comert
Potrivit art. 541 NCC, fondul de comert este o universalitate de fapt.
Actele juridice privind fondul de comert il pot avea ca obiect pe acesta in
ansamblul sau (vanzare, donatie, locatiune, garantie), insa elemente
individuale din fondul de comert pot face separat obiectul unor acte
juridice.
O particularitate trebuie precizata in ce priveste firma, astfel ca aceasta
nu se poate instraina separat de fondul de comert la care este
intrebuintata, asa cum arata art. 42 din L26/1990.
Actele juridice asupra fondului de comert trebuie inregistrate in Registrul
Comertului.
Elementele fondului de comert
Potrivit definitiei, in fondul de comert sunt incluse doua categorii de
bunuri, respectiv:
 Bunuri corporale, utilizate in scopul desfasurarii activitatii unui
profesionist cu scop lucrativ.

 Bunuri necorporale, utilizate de un profesionist cu scop lucrativ

in cadrul desfasurarii activitatii sale.
Din definitie rezulta ca din fondul de comert fac parte anumite
bunuri necorporale enumerate in cuprinsul legii.
La nivel doctrinar au existat mai multe opinii in legatura cu
interpretarea opiniei.
O prima opinie viza interpretarea enumerarii ca fiind limitativa,
din fondul de comert urmand a face parte doar bunurile expres
mentionate de catre lege.
 O a doua opinie considera ca enumerarea trebuie interpretata
extensiv, putand sa fie insa adaugate doar bunuri necorporale
avand aceeasi natura ca si cele mentionate de legiuitor, respectiv
drepturi de proprietate intelectuala.
S-a impus a doua opinie.
Din analiza definitiei rezulta ca in fondul de comert nu sunt incluse
drepturile de creanta si nici obligatiile. (!)
La nivel doctrinar s-a aratat ca, desi regula e in sensul excluderii
din fondul de comert a datoriilor si creantelor, prin exceptie,
acestea pot intra in structura fondului de comert.
In categoria exceptiilor au fost integrate drepturi de creanta si
datorii derivand din contracte absolut necesare pentru a se asigura
functionarea ansamblului de bunuri ce alcatuieste in mod obisnuit
fondul de comert.
Exemple: drepturile de creanta si datoriile decurgand din
contractele de munca si contractele de furnizare de utilitati.
Firma
Sediul materiei
Regimul juridic aplicabil rezulta din L26/1990 art. 30+, respectiv
OMJ2594/2008 art. 28+.
Definitie
Potrivit art. 30 din L26, „firma este numele sau denumirea sub care o
persoana supusa inregistrarii in registrul comertului isi exercita
activitatea si semneaza”.
Rolul firmei
Asa cum rezulta din definitie, firma identifica o persoana supusa
inregistrarii in registrul comertului si o individualizeaza, deosebind-o de
alte persoane supuse inregistrarii in registrul comertului.
Pentru a se asigura realizarea acestui rol, titularul firmei are un drept
exclusiv de folosinta asupra numelui sau denumirii, drept dobandit de la
momentul inregistrarii in registrul comertului.
Temei de drept: 30 (4) L26.
Se observa astfel ca in privinta firmei exista o derogare referitoare la rolul
inregistrarilor in registrul comertului. Astfel, regula decurgand din art. 5
al L26 este in sensul ca inregistrarea in registrul comertului se face
pentru opozabilitate fata de terti, iar exceptia din art. 30 (4) se refera la
inregistrarea in registrul comertului pentru nasterea unui drept, adica a
dreptului exclusiv de folosinta cu privire la firma.
Firma este un element obligatoriu, toate persoanele titulare avand in plus
si obligatia de a o mentiona pe documentele cu caracter oficial
intrebuintate pe parcursul derularii activitatii.
Temei de drept: art. 29 L26 si art. 28 OMJ2594.
Firma este un drept, nu un bun corporal.
Juridic, firma este acel bun necorporal reprezentant de dreptul exclusiv
de folosinta. A nu se confunda firma cu societatea. Firma se refera strict
la drept.
Procedura de inregistrare in Registrul Comertului a firmei
Aceasta presupune 2 etape:
1. Rezervarea firmei.
2. Inregistrarea propriu-zisa in registrul comertului.
Rezervarea firmei
Presupune parcurgerea mai multor faze:
 Depunerea cererii de verificare a disponibilitatii si/sau de
rezervare a firmei. A se vedea art. 55 OMJ2594.

Cererea se depune la oficiul registrului comertului teritorial in care

este inregistrata entitatea titulara a firmei sau in care urmeaza a se
inregistra.

Cerera se solutioneaza de catre personalul oficiului comertului

teritorial si presupune efectuarea unor verificari la nivel national.

 Verificarea legalitatii alcatuirii firmei.

Aceasta presupune verificarea indeplinirii conditiilor referitoare la:

 Cuprinsul firmei
 Trebuie respectata structura generica a firmei, aceasta putand fi
alcatuita din cuvinte si simboluri. Ca regula, orice cuvinte sunt
permise in structura firmei.
Prin exceptie, anumite cuvinte nu sunt permise sau sunt
permise cu acordul anumitor autoritati.
A se vedea art. 39 L26 pentru exemple.

Trebuie de asemenea respectata structura particulara a unei

firme, adica structura specifica fiecarei entitati titulare.
A se vedea art. 31+ L26 pentru exemple.

 Limba in care este scrisa firma

Trebuie folosite caractere latine, fiind utilizata in primul rand

limba romana. A se vedea art. 30 L26.

 Verificarea disponibilitatii firmei

Aici se verifica daca firma poate sa fie insusita.

Ca regula, firmele pot sa fie insusite.

Prin exceptie, nu pot fi insusite, adica nu sunt disponibile firmele

aflate in situatii precum:

 Cele rezervate
O firma anterior rezervata nu este disponibila pentru un termen
de 3 luni, care se poate prelungi ulteriot.

 Cele radiate
Firmele radiate sunt indisponibile 2 ani de la data radierii, cu 2
exceptii, anume pentru fostul titular si pentru dobanditorul unui
fond de comert aflat in cazurile speciale reglementate la art. 53
si 54 OMJ2594.

 Cele inregistrate in registrul comertului la data solicitarii

Ele sunt indisponibile pe termen nelimitat.

 Verificarea neproducerii vreunei confuzii

 Se verifica daca firma are caracter distinctiv, adica daca are vocatia
de a individualiza si daca se deosebeste de firmele deja inregistrate
la data solicitarii.

Vocatia de a individualiza nu exista pentru firmele constand in

denumiri necesare, generice sau uzuale. A se vedea art. 29 OMJ.

Deosebirea de firmele inregistrate la data solicitarii este

reglementata de art. 29 din OMJ, astfel incat sunt date elemente
care fac o firma sa fie diferita de cele deja inregistrate, dar
diferentele sa nu fie considerate ca elemente ce confera caracter
distinctiv. Exemplu: Cioflingaru-Cioflingarul.

In privinta formelor de organizare reglementate de OUG44, se

prevede obligatia ca firma sa nu fie in discordanta cu activitatea ce
urmeaza sa se desfasoare de catre titular sau cu situatia acestuia.
Exemplu: la PFA trebuie inclus numele persoanei + un cuvant legat
de activitatea desfasurata. Astfel, Ion Ionescu Arhitect.

 Rezervarea firmei

Este efectul admiterii cererii solicitantului. Ca urmare a admiterii,

firma este inregistrata in catalogul firmelor, iar solicitantului i se
elibereaza dovada rezervarii firmei, valabila 3 luni.
Inregistrarea in Registrul Comertului
Se poate realiza odata cu inregistrarea in Registrul Comertului a formei
de organizare sau ulterior, prin parcurgerea procedurii de inregistrare de
mentiuni.
Inregistrarea efectiva se realizeaza pe baza rezolutiei directorilui oficiului
registrului comertului de la sediul entitatii titulare.
Emblema
Sediul materiei
Art. 30 si urmatoarele din L26 + art. 58 si urmatoarele OMJ2594.
Definitie
Potrivit art. 30, emblema este semnul sau denumirea care deosebeste
persoana supusa inregistrarii in registrul comertului de o alta persoana
de acelasi gen.
Rolul emblemei
Emblema identifica o persoana supusa inregistrarii in registrul
comertului si individualizeaza activitatea pe care aceasta o desfasoara,
deosebindu-se de activitati similare ale altor persoane supuse
inregistrarii in registrul comertului.
Pentru a se asigura rolul emblemei, titularul are un drept exclusiv de
folosinta dobandit de la momentul inregistrarii in registrul comertului.
Ca si firma, emblema reprezinta un bun incorporal, este un drept, nu un
bun in sensul clasic.
Temei legal: art. 30 (4) L26 si art. 58 OMJ.
Procedura inregistrarii in Registrul Comertului a emblemei
Aceasta presupune doua etape, respectiv:
1. Rezervarea emblemei
2. Inregistrarea propriu-zisa
Rezervarea emblemei
Presupune mai multe faze, in mod similar firmei.
Astfel, depunerea cererii implica aceeasi procedura ca la firma, cu
particularitatea ca verificarea nu se face la nivel national, ci la nivel
teritorial, in judetul in care se doreste inregistrarea emblemei.
In fine, verificarea legalitatii alcatuirii, disponibilitatii, neproducerii
unei confuzii, rezervarea efectiva a emblemei (inregistrarea in catalogul
emblemelor, solicitantului eliberandu-i-se un certificat de rezervare a
emblemei valabila pe termen de 3 luni cu posibilitate de prelungire)
implica o procedura in linii mari identica cu cea in cazul firmei.
Inregistrarea propriu-zisa a emblemei
Se face exact ca la firma.
Marca
Marca este reglementata prin L84/1998 si are ca rol identificarea si
individualizarea produselor sau serviciilor oferite de catre o
intreprindere.
Pentru a se realiza acest rol, titularul are asupra marcii un drept exclusiv
de folosinta obtinuta prin inregistrarea la Oficiul de Stat pentru Inventii
si Marci (OSIM).
 Vadul comercial
Pentru vadul comercial nu exista o reglementare legala a regimului sau
juridic.
Totusi, la nivel doctrinar, vadul comercial a fost definit drept capacitatea
de a atrage clienti.
El nu trebuie confundat cu notiunea de fond comercial (nu fond de
comert), care reprezinta un concept contabil exprimand un spor de
valoare pe care il dobandeste fondul de comert ca efect al imbinarii
bunurilor ce il alcatuiesc. Astfel, bunurile imbinate valoreaza impreuna
mai mult decat suma valorilor bunurilor componente luate individual.

Cursul 5
FORMELE DE ORGANIZARE DIN OUG 44/2008
REGIMUL JURIDIC AL PFA, II SI IF
Sediul materiei
OUG44/2008 reglementeaza regimul juridic al formelor de organizare
denumite PFA, II si IF.
Privind cele trei forme de organizare din punct de vedere fiscal,
desfasurarea de activitati economice in cadrul acestora reprezinta
desfasurare de activitati economice in mod independent.
De aceea, incasarile care exced cheltuielile poarta denumirea de venit si
nu de profit. Cele trei forme de organizare sunt, insa, forme de organizare
specifice desfasurarii de activitati economice cu scop lucrativ. Termenul
fiscal nu e profit, profitul fiind doar pentru persoanele juridice valabil.
Alegerea unei forme de organizare
Pentru a alege o forma de organizare dintre cele reglementate de OUG
trebuie parcurse 3 etape:
 Verificarea indeplinirii conditiilor prevazute de OUG
Pornind de la prevederile OUG, conditiile reglementate de aceasta
au fost grupate doctrinar in 2 categorii:

 Referitoare la caracteristicile persoanei

Rezulta din art. 8 din OUG 44/2008:
 Cetatenia
 Potrivit OUG44/2008, pot desfasura activitati in
formele de organizare pe care le reglementeaza
cetatenii statelor membre ale UE sau SEE.
(Art. 3 OUG44)
In alte acte normative se spune ca: catateni refugiati pot
desfasura activitati economice in conditii similare cu
cetatenii romani, spre exemplu. In temeiul acestei legi
se da posibilitatea accesului la formele de organizare
din OUG44 si celor din afara UE. La fel si in cazul celor
care obtin viza. Astfel, acest articol din OUG nu trebuie
interpretat restrictiv.

 Varsta
Potrivit art. 8, pentru a putea desfasura activitati
economice in formele de organizare din OUG, o
persoana trebuie sa aiba cel putin 16 ani.

 Capacitatea
Potrivit art. 8, ca regula, este necesara capacotatea de
exercitiu deplina, exceptia fiind ca este suficienta
capacitatea restransa de exercitiu pentru membrii IF
care nu au calitatea de reprezentant.

 Reputatia
O persoana trebui sa nu fi savarsit fapte sanctionate de
legile fiscale, contabile, vamale si cele care privesc
disciplina financiar-fiscala.
Tinem seama si de pedepsele complementare din Codul
Penal.

 Calificarea
Potrivit art. 8, persoana trebuie sa aiba calificarea sau
experienta profesionala specifica activitatii pe care
urmeaza sa o desfasoare.

 Calitatea de membru de familie

Specifica IF, iar potrivit art. 2 d), familia e alcatuita din
sot, sotie, copiii acestora de 16 ani, rudele si afinii pana
la gradul 4 inclusiv.
 La nivel doctrinar, conditiile referitoare la persoana au fost
puse in relatie cu problema incompatibilitatilor reglementate
de diverse acte normative soeciale al caror obiect de
reglementare este desfasurarea activitatilor specifice unor
profesii.

De exemplu, in legea avocaturii vedem ca avocatul nu poate

sa desfasoare comert pe cont propriu, deci nu ar putea
desfasura activitati precum cei din OUG44. La fel si
judecatorii. Daca totusi apare la Registrul Comertului o astfel
de persoana, din moment ce incompatibilitatea nu se verifica,
ce se intampla?
La nivel doctrinar s-a propus solutia asta: incompatibilitatile
nu trebuie puse oe acelasi plan cu conditiile din OUG.
Incompatibilitatea nu pune in imposibilitatea infiintarii
forme de organizare, insa acesta va raspunde disciplinar sau
penal. Deci nu e o incalcare a validitatii forme de organizare.

 Referitoare la modul de desfasurare al activitatii

OUG prevede generic necesitatea de a se repsecta toate
conditiile de functionare prevazute de legislatia specifica din
domeniul sanitar-veterinar, al protectiei mediului si al
protectiei muncii.
 Verificarea posibilitatii de a desfasura activitatea
economica aleasa in formele de organizare reglementate
de OUG44

Daca as vrea sa desfasor activitati feroviare in conditiile OUG44,

pot? Nu, se cere forma de organizare cu personalitate juridica.

Astfel, ca regula, orice activitate se poate desfasura in formele de

organizare reglementate de OUG44. Prin exceptie, anumite
activitati nu pot fi desfasirate in formele de organizare din OUG.
Printre acestea numaram:

 Activitatile specifice profesiilor liberale, excluse de art. 1 (2).

Fiscal, si avocatii si PFA-urile sunt supusi impozitului pe
venituri, insa doar in acest fel se aseamana. Nu completam
legea avocaturii cu prevederile din OUG44.
  Activitati de asigurare si reasigurare.
 Activitati bancare.
 Activitati de transport feroviar.

 Selectarea uneia dintre cele trei forme de organizare

OUG stabileste principiul libertatii de alegere intre formele de

organizare.
Alegerea este ghidata de interesele fiecarei persoane care doreste sa
desfasoare activitati economice.
Pentru a isi atinge interesele, persoanele se ghideaza pe baza
caracteristicilor formelor de organizare.
Constituirea formelor de organizare rglementate de OUG
Procedura de constituire presupune 2 etape:
 Luarea deciziei de constituire

Cu privire la PFA si II, luarea deciziei este exclusiv un proces

decizional intern, nefiind necesara gasirea unei modalitati de
exteriorizare a deciziei inainte de momentul parcirgerii procedurii
de inregistrare in registrul comertului.

In ce priveste IF, procesul decizional intern trebuie urmat de

incheierea a doua acte juridice, respectiv:

 Acordul de constituire
Este contractul prin care partile isi exprima vointa de a
infiinta o intreprindere familiala si stabilesc caracteristicile
acesteia.
Fiind un act juridic, acesta trebuie sa respecte conditiile de
validitate generale si speciale, precum si pe cele de
opozabilitate fata de terti.

Cu privire la conditiile de validitate, OUG44 reglementeaza o

conditie de forma ad validitatem, respectiv, potrivit art. 29,
acordul trebuie sa imbrace forma scrisa si sa cuprinda
anumite clauze.
Printre clauzele acordului de constituire se numara si cea
referitoare la obiectul de activitate. In urma modificarii
OUG44, in obiectul de activitate al II si PFA nu mai poate fi
 integrat un numar nelimitat de activitati economice, astfel ca
potrivit art. 16, PFA-ul poate sa aiba cel mult 5 clase de
activitati, iar potrivit art. 24, II poate sa aiba cel mult 10 clase
de activitati.

Cu privire la conditiile de opozabilitate fata de terti, potrivit

L26/1990, opozabilitatea fata de terti se realizeaza prin
inregistrarea in Registrul Comertului.

 Procura
Este actul juridic prin care se imputerniceste unul dintre
membrii IF, denumit reprezentant, sa incheie acte juridice in
numele si pe seama tuturor membrilor IF.
Fiind un act juridic trebuie respectate conditiile de validitate
si opozabilitate.

Cu privire la conditiile de validitate, OUG44 reglementeaza o

conditie speciala de fond, astfel ca potrivit art. 29 (2), procura
speciala se semneaza pentru persoanele care nu au capacitate
de exercitiu deplina, de catre reprezentantii legali ai acestora.

Opozabilitatea fata de terti de asigura tot prin inregistrare la

Registrul Comertului.

Retinem ca, desi se numeste procura speciala, mandatatul din

spatele ei are caracter general, de administrare.

 Inregistrarea in Registrul Comertului a formei de

organizare

Pentru toate formele de organizare, atat din OUG, cat si din alte
acte, procedura este aceeasi. Astfel, la formele de organizare cu
persoanalitate juridica vom completa cu procedura predata aici.

Potrivit art. 7 din OUG44, persoanele care doresc sa desfasoare

activitati economice au obligatia sa solicite inregistrarea in
Registrul Comertului inainte de inceperea activitatii.
Imregistrarea in registrul comertului se realizeaza impreuna cu
autorizarea functionarii si cu inregistrarea fiscala, in conformitate
cu art. 10 din OUG44 si cu L359/2004.

Fazele procedurii de inregistrare

 Depunerea cererii de inregistrare

Mai intai avem aspecte comune pentru toate formele de

organizare.

Cererea se depune la Oficiul Registrului Comertului teritorial

din raza caruia a fost stabilit sediul profesional.
Cererea este insotita de documentele reglementate prin anexa
la OUG44, precum si de declaratia pe propria raspundere
referitoare la indeplinirea conditiilor de functionare, cat si de
cererea de inregistrare fiscala.

Mai avem si niste aspecte specifice inregistrarii IF.

Astfel, este reglementat un termen in care trebuie depusa

cererea de inregistrare in Registrul Comertului.
Potrivit art. 7 din OUG44, cererea trebuie depusa in termen
de 15 zile de la incheierea actului constitutiv de catre
reprezentantul intreprinderii familiale.
Daca acesta nu isi indeplineste obligatia, oricare membru al
intreprinderii familiale poate solicita inregistrarea.
Daca niciun membru al intreprinderii familiale si nici
reprezentantul acesteia nu solicita inregistrarea in termen de
20 de zile de la incheierea acordului de constituire, acest act
juridic isi inceteaza efectele.

 Solutionarea cererii de inregistrare

Directorul oficiului Registrului Comertului Teritorial care

decide prin rezolutie motivata este cel care se ocupa de
solutionare.

In caz de admitere a cererii, acesta dispune:

 1) inregistrarea in Registrul Comertului, adica inscrierea
datelor reglementate prin articolul 5 din OMJ2594/2008;
2) autorizarea functionarii, adica inscrierea in registrul
comertului a declaratiei pe propria raspundere privind
indeplinirea conditiilor de functionare.

Dupa ce s-a admis cererea, se solutiineaza si cererea de

inregistrare fiscala, aceasta fiind de competenta Ministerului
Finantelor care este sesizat pe cale electronica de catre Oficiul
Registrului Comertului Teitorial.
Daca se admite cererea de inregistrare fiscala se atribuie
entitatii inregistrare CUI (Codul Unic de Inregistrare).

 Inregistrarea propriu-zisa

Presupune inscrierea in Registrul Comertului a datelor

mentionate in art. 5 OMJ2594.
La momentul inregistrarii, forma de organizare dobandeste
Numarul de Ordine in Registrul Comertului (J) si data
inregistrarii.
Dupa inregistrare, se elibereaza:
1) certificatul de inregistrare;
2) rezolutia directorului Oficiului Registrului Teritorial;
3) certificatul constatator prin care se atesta inregistrarea
declaratiei pe propria raspundere privind indeplinirea
conditiilor de functionare.
Functionarea formelor de organizare
 Luarea deciziilor tinand de exercitarea activitatii

Pentru II si PFA nu este reglementat un mecanism de luare a

deciziilor, un astfel de mecanism fiind dedicat IF.

Deciziile in cadrul IF sunt impartite de OUG44 in 2 categorii:

 Decizii curente (gestiunea curenta)

Reprezinta regula.

Deciziile sunt luate de catre reprezentant.

Actele juridice sunt incheieate tot de catre reprezentant.
  Decizii care exced activitatii curente
Implica acte de dispozitie si reprezinta exceptia.

Deciziile sunt luate in functie de incadrarea intr-una dintre cele

2 categorii de decizii:

 Decizii cu privire la dobandirea de bunuri pentru

desfasurarea activitatii intreprinderii familiale.

Acestea sunt luate de catre membrii intreprinderii familiale

in unanimitate daca valoare bunului cu privire la care se
incheie actul depaseste 50% din valoarea bunurilor care au
fost afectate desfasurarii activitatii la momentul constituirii
IF si a sumelor de bani aflate la dispozitia IF la data incheierii
actului juridic

 Acte de dispozitie asupra bunurilor afectate activitatii

intrprinderii familiale se vor putea incheia doar daca exista
acceptul majoritatii simple a membrilor intreprinderii
familiale, iar in majoritata simpla se include acceptul
proprietarilor bunului.
Actele juridice sunt incheiate de reprezentant, care actioneaza in
temeiul deciziei membrilor intreprinderii familiale.
Regimul actelor juridice incheiate pe parcursul desfasurarii activitatii
Titularii de drepturi si obligatii derivand din actele juridice sunt persoana
titulara a PFA-ului sau intreprinzator titular al II sau membrii IF.
In privinta membrilor IF, acestia devin cotitulari in cotele de participare
la patrimoniul afacerii. Acest patrimoniu cuprinde bunurile pe care
fiecare membru al IF a decis sa le aloce pentru desfasurarea activitatii in
cadrul formei de organizare, putand fi chiar un patrimoniu de
afectatiune.
Raspunderea pentru neexecutarea obligatiilor decurgand din actele
juridice trebuie abordata prin distingerea intre doua situatii:
 Daca nu a fost constituit un patrimoniu de afectatiune, titularii
raspund personal, cu intregul lor patrimoniu.
  Daca a fost constituit un latrimoniu de afectatiune, titularii
raspund cu intaietate cu patrimoniul de afectatiune, iar doar in
completare si cu patrimoniul propriu.
In privinta IF, membrii acesteia sunt tinuti solidar si indivizibil fata de
creditorii afacerii potrivit art. 31 din OUG44. Acestia raspund cu
patrimoniul de afectatiune si in completare cu intreg patrimoniul
corespunzator cu cotele de participare la beneficii si pierderi.
Aceste cote sunt mentionate in acordul de constituire si guverneaza
relatia dintre membrii IF.
Aspecte de dreptul muncii
In urma modificarii OUG, PFA poate avea cel mult 3 salariati cu contract
de munca individuala, II 8 salariati, iar IF niciunul.
Persoanele care desfasoara activitatii in conformitate cu OUG44 pot avea
calitatea de salariat atat in dimenii de activitate difeite de cele ale formei
de organizate, cat si in acelasi domeniu de activitate.
Aspecte de drept fiscal
Formele de organizare presupun tinerea contabilitatii in partida simpla.
Totodata, persoanele au calitatea de asigurati si sunt supuse impozitului
pe venit.
Modificarea formelor de organizare
Modificarea are loc atunci cand se doreste schimbarea unora dintre
datele inscrise in Registrul Comertului.
Aceasta presupune parcurgerea procedurii de modificare a inregistrarii
din Registrul Comertului.
In functie de modificarile intervenite, poate fi eliberat un nou certificat
de inregistrare sau un certificat de inregistrare de mentiuni, la fel ca la
societati.
Desfiintarea formelor de organizare
Are loc atunci cand intervin cauzele reglementate de OUG44 in
urmatoarele articole:
 Art. 21 pentru PFA
 Art. 27 pentru II
 Art. 33 pentru IF
 (De citit)
Intervenirea cauzelor care duc la desfiintare implica parcurgerea
procedurii de radiere din Registrul Comertului.

Cursul 6
SOCIETATEA SIMPLA REGLEMENTATA DE NCC
Sediul materiei
E reglementata de NCC prin art. 1881+.
Mecanismul alegerii formei de organizare
Este rezultatul parcurgerii mai multor etape:
 Verificarea indeplinirii conditiilor referitoare la:

 Persoana
NCC nu cuprinde nicio reglementare speciala.
Completam cu reglementarile din OUG44/2008.

 Activitatea desfasurara
Nu exista reglementari speciale in NCC.
Pe baza reglementarilor speciale referitoare la conditiile ce
trebuie respectate atunci cand sunt desfasurate activitati
economice, pot fi observate aceleasi reglementari ca si in
cazul formelor de organizare reglementate de OUG44/2008.

 Verificarea posibilitatii de a desfasura activitatea aleasa

in forma de organizare a societatii simple

Codul civil nu instituie nicio limitare, restrictiile putand sa derive

din acte normative speciale reglementand anumite activitati.

 Selectarea formei de organizare alese

Aceasta intervine daca persoanele care doresc sa se asocieze

considera ca trasaturile soecietatii simple le servesc interesele.
Constituirea societatii simple
Spre deosebire de formele de organizare din OUG44/2008, constituirea
societatii simple se realizeaza printr-o etapa unica reprezentata de
luarea deciziei de constituire.
Lipseste, astfel, etapa inregistrarii in registrul comertului.
Exista, totusi, necesitatea parcurgerii procedurii de inregistrare fiscala,
dar nu ca o conditie de constituire, ci din ratiuni fiscale.
Luarea deciziei de constituire
Ea presupune luarea unei hotarari si exteriorizarea acesteia prin
incheierea contractului de societate. Astfel, ne vom referi la regimul
contractului de societate.
Potrivit art. 1893 NCC, regulile referitoare la societatea simpla se aplica
nu numai atunci cand cei ce se asociaza doresc constituirea unei societati
simple, ci si in alte situatii, respectiv atunci cand o societate supusa
conditiei inmatricularii a ramas neinmatriculata sau atunci cand suntem
in prezenta unei societati de fapt.
Societatea de fapt a fost definita doctrinar astfel:
„Constructia juridica voluntara din care lipseste intentia de a
imbraca raporturile juridice generate de aceasta constructie in
forma unui contract de societate, dar nu lipseste afectio
societatis.”
Societati de fapt includ situatii precum:
- Continuarea activitatii dupa desfiintarea unei societati
- Societatile oculte
Cata vreme contractul de societate exista, li se aplica regulile din NCC cu
privire la societatea simpla, chiar daca partile doresc SRL, dar nu au
indeplinit conditia necesara a inmatricularii.
In cazul societatilor de fapt, persoanele nu vor sa imbrace dorinta de
afacere in forma contractului de societate, astfel ca lipseste inclusiv
aceasta conditie, deci de inmatriculare nici nu se mai poate discuta.
Avem, insa, intentia de a coopera, care este suficienta pentru a face
aplicabile reglementarile din NCC cu privire la societatea simpla.
Contractul de societate
„Este actul juridic prin care doua sau mai multe persoane fizice
sau juridice denumite asociati se obliga sa coopereze in vederea
 desfasurarii unei activitati economice si participarii la rezultatele
economice generate de activitatea desfasurata.”
La incheierea lui trebuie respectate conditiile de validitate, de proba si de
opozabilitate fata de terti.
Conditiile de validitate
Acestea sunt de:
 Fond
NCC prevede conditii speciale de fond cu privire la:

 Capacitatea de folosinta

Art. 1882 reia regula generala in materie de capacitate de

folosinta, reglementand faptul ca orice persoana fizica sau
juridica poate incheia un contract de societate

 Obiectul contractului

Obiectul contractului este reprezentat de intentia de a

coopera in vederea desfasurarii unei activitati economice.
Aceasta intentie poarta denumirea de afectio societatis.

Obiectul contractului presupune cu necesitate:

o Alegerea unei activitati economice pe care asociatii

urmeaza sa o desfasoare

Activitatea aceasta poarta denumirea de obiect de

activitate al societatii.
Potrivit lui 1882, obiectul trebuie sa fie determinat, licit
si in acord cu ordinea publica si bunele moravuri.
A nu se confunda obiectul contractului de societate cu
obiectul de activitate al societatii.

o Asumarea de catre fiecare asociat a obligatiei de

contribui inca de la constituirea societatii cu mijloace
materiale si intelectuale necesare pentru desfasurarea
activitatii
A)Asumarea obligatiei de a contribui poarta denumirea
de „subscriere”.
B)Aceasta este diferita de executarea obligatiei de a
contribui, care se numeste „varsare”.

Asumarea obligatiei este suficienta pentru contract, nu

si executarea ei.

La momentul constituirii societatii, unii dintre asociati

si-au asumat obligatia de a subscrie, adica obligatia de a
contribui cu bani sau bunuri. Despre acestia se spune ca
au subscris aporturi.
Totalitatea aporturilor subscrise exprimata valoric
poarta denumirea de „capital social subscris”.

Capitalul social subscris se imparte in parti de interes,

care se distribuie asociatilor care au subscris bani sau
bunuri, ca regula, proportional cu subscrierea.
Nu este obligatoriu, insa, ca la momentul constituirii
societatii toti asociatii ce au subscris aporturi sa isi fi
executat obligatia de a contribui, adica sa fi varsat
capitalul social subscris.

Totalitatea varsamintelor efectuate poarta denumirea

de „capital social varsat”.
Privind din oerspectiva asociatilor, interesul de a varsa
capitalul social subscris inca de la constituirea societatii
rezulta din 1895 NCC, potrivit caruia drepturile
conferite de partile de interes sunt suspendate pana la
varsarea capitalului social subscris.

De interes in cazul partilor de interes este ca acestea se

pot vinde.

Mijloacele materiale si intelectuale sunt de trei feluri:

 Bani
 Bunuri
 Prestatii si cunostinte specifice
Primele doua contributii formeaza capitalul social si se
numesc aporturi. In schimbul aporturilor, partile
 primesc parti de interes care au natura juridica a unor
bunuri.
A treia categorie este este denumita contributie cu titlu
de aport si nu este inclusa in capitalul social. De
asemenea, asociatii care au contribuit cu prestatii si
cunostinte specifice nu primesc parti de interes.
Evidenta lor se face pe langa capitalul social. Daca am
include munca in capitalul social, am pacali creditorii.
Indiferent de tipul de contributie, asociatii au dreptul
de a participa la luarea deciziilor privind societatea si
dreptul de a participa la repartizarea beneficiilor,
respectiv obligatia de a participa la suportarea
pierderilor.
Subscrierea de bani inseamna asumarea obligatiei de a
transmite o suma de bani.
Subscrirerea de bunuri inseamna asumarea obligatiei
de a constitutui sau a transmite un drept asupra unui
bun si de a preda bunul. Daca bunul la care se refera
dreptul, oricare ar fi acesta, este corporal, aportul este
un aport in bunuri corporale.
Totusi, aportul constand in transmiterea unui drept de
creanta avand ca obiect o suma de bani este considerat
a fi aport in bunuri incorporale.
Asumarea obligatiei de contribui cu prestatii si
cunostinte specifice presupune asumarea obligatiei de a
desfasura anumite activitati concrete, respectiv de a
pune la dispozitia societatii informatii necesare pentru
realizarea obiectului de activitate.
 Cauza
Presupune participarea la rezultatele desfasurarii activitatii.
Avem reglementare 3 reguli:

o Fiecare asociat participa atat la beneficii, cat si la

pierderi

Clauza prin care se tinde (fie si indirect) catre

participarea unui asociat doar la beneficii sau doar la
 pierderi se numeste clauza leonina si este considerata
nescrisa.

o Participarea la beneficii si pierderi este proportionala

cu aportul la capitalul social subscris

Asociatii care contribuie cu prestatii in absenta unei

evaluari conventionale sunt considerati din perspectiva
participarii la rezultate a avea un aport egal cu cel mai
mic aport in bani sau bunuri.

o Participarea la beneficii este egala cu participara la

pierderi

 Forma
Ca regula, nu exista. Prin exceptie, este necesara forma autentica ad
validitatem in cazul aporturilor in bunuri imobile sau drepturi reale
imobiliare (1883 NCC).
Conditii de proba
Avem forma scrisa ad probationem (1884).
Conditii de opozabilitate
Nu exista.
Functionarea societatii
Mecanismul de luare a deciziilor in cadrul societatilor simple
Potrivit prevederilor NCC, in cadrul societatii simple avem doua categorii
de decizii:

 Referitoare la administrarea societatii

Acestea sunt luate de catre administratori, iar incheierea actelor
juridice de administrare prin care se pun in practica aceste decizii
se incheie de catre administratori.

 Referitoare la societate in ansamblu

Acestea sunt deciziile care exced administrarii, precum stabilirea
strategiei economice, tragerea la raspundere a administratorilor,
etc.
 Deciziile acestea se iau de catre asociati in unanimitate daca
urmeaza sa fie notificat actul constitutiv sau cu majoritate in
celelate situatii.
Astfel, daca schimbat sediul societatii, decizia se ia de asociati in
unanimitate. Daca atragem raspunderrea unui asociat, folosim
regula majoritatii, intrucat nu schimbam actul constitutiv.

Actele se incheie de catre administrator.

Administrarea societatii simple
Codul Civil trimite la contractul de societate pentru a se vedea regulile ce
guverneaza administrarea.
In absenta unor astfel de clauze, Codul Civil prevede reguli supletive cu
privire la urmatoarele aspecte:
 Persoanele care pot avea calitatea de administratori

Codul Civil permite sa fie administrator orice persoana fizica sau

juridica.

Ca regula, administrarea este realizata de catre toti asociatii.

Prin exceptie, administrarea este realizata de catre administratorii
desemnati.

 Modul de lucru al administratorilor

Ca regula, administratorii actioneaza singuri, putand avea, totusi,

consilieri. Ideea e ca nu e necesar acordul altuia in luarea deciziilor.
Prin exceptie, administratorii pot lucra impreuna in luarea
deciziilor in unanimitate sau cu majoritate.
 Puterile administratorilor

Ca regula, acestia pot face orice acte de administrare in interesul

societatii.
Prin exceptie, administratorilor li se poate interzice luarea
anumitor decizii.

Totodata, ca regula, administratorii au drept de reprezentare a

societatii.
 Prin exceptie, dreptul de reprezentare poate fi ridicat pentru unii
dintre administratori.

 Raspunderea administratorilor

Ca regula, pentru incalcarea legii si a mandatului administratorilor

prin culpa in administrarea societatii, administratorii sunt tinuti
solidar fata de terti, iar intre ei, daca au actionat impreuna,
raspunderea e proportionala cu contributia fiecaruia la decizia ce a
produs prejudicii.
Asociatii si Adunarea Asociatilor
In absenta unor clauze prevazute in contractul de societate, Codul Civil
cuprinde reguli supletive referitoare la urmatoarele aspecte:
 Persoanele indreptatite sa participe la Adunarea Asociatilor

Potrivit lui 1910, intra toti asociatii.

Clauzele prin care se deroga de la aceasta regula sunt considerate
nescrise.

 Competenta Adunarii Asociatilor

NCC vorbeste despre luarea de hotarari cu privire la societate.

La nivel doctrinar, s-a aratat ca intra in aceasta categorie decizii

precum:
 Stabilirea strategiei economice a societatii
 Stabilirea bugetului de venituri si cheltuieli
 Deciziile de atragare a raspunderii administratorilor

 Convocarea si desfasurarea Adunarii

Regula este desfasurarea prin consultari scrise ale asociatilor.

Prin exceptie, se poate stipula regula reunirii asociatilor.

 Adoptarea hotararilor

Regula este luarea deciziilor prin majoritatea voturilor.

 Prin exceptie, este necesara unanimitatea precum la modificarea
actului constitutiv sau la numirea unui administrator unic.

Titularii dreptului de vot sunt titularii partilor de interes care au

efectuat varsamintele si persoanele care au contribuit cu prestatii
in munca si cunostiinte specifice.

 Contestarea hotararilor

Persoanele care pot contesta hotararile sunt asociatii nemultumiti,

adica asociatii care au votat impotriva.

Termenul in care se poate contesta este de 15 zile de la data

adoptarii pentru cei prezenti, iar pentru cei absenti de la data
comunicarii, cu conditia sa nu se depasesca 1 an de la data
adoptarii.
Regimul actelor juridice incheiate pe parcursul desfasurarii
activitatii
Potrivit art. 1883 si 1948 NCC, ca efect al actelor juridice incheiate,
asociatii devin cotitulari cu privire la drepturile si obligatiile nascute din
actele juridice incheiate pe parcursul derularii activitatii.
Potrivit art. 1920 si 1947 NCC, raspunderea pentru neexecutarea
obligatiilor este configurata astfel:
 Asociatii raspund fata de creditorii societatii cu propriile bunuri,
proportional cu aportul la patrimoniul social, numai in cazul in
care creditorul social nu si-a putut indestula creanta din bunurile
comune ale asociatilor
(!) De notat, drepturi si obligatii pot sa derive pentru asociati si din
contractul de societate. Astfel, in absenta unor prevederi speciale in
contractul de societate, ca regula, in privinta aporturilor in bunuri, se
transmite dreptul de proprietate, asociatii devenind coproprietari cu
privire la aporturi, conform art. 1883 NCC.
Modificarea societatii simple
Se realizeaza prin modificarea contractului de societate cu unanimitate.
Incetarea societatii simple
Intervine in cazurile enumerate la art. 1930 NCC.
In masura in care intervin cazurile de incetare, se realizeaza lichidarea
activului si pasivului patrimonial de cate un lichidator numit de asociati
sau de catre instanta.
Lichidarea are ca scop acoperirea pasivului.
In masura in care dupa acoperirea ramane un excedent, acesta va fi
repartizat catre asociati.

Cursul 7 (recuperat)
SOCIETATILE COMERCIALE
(CELE REGLEMENTATE IN L31/1990)
Sediul materiei
L31/1990 este principala reglementare.
Mai avem L26/1990 privind Registrul Comertului, L359/2004,
OMJ2594/2008.
Formele de societate
Potrivt art. 2 din L31/90, persoanele interesate sa desfasoare activitati
economice cu scop lucrativ intr-o forma de organizare cu personalitate
juridica pot alege sa infiinteze una din urmatoarele societati:
 Societatea in nume colectiv
 Societatea in comandita simpla
 Societatea pe actiuni
 Societatea in comandita pe actiuni
 Societatea cu raspundere limitata
Personalitatea juridica a societatilor reglementate de L31/1990
Personalitatea juridica este reglementata expres prin art. 1 din L31/1990.
Ca urmare a existentei personalitatii juridice, cele 5 societati:
 Au capacitate juridica

Capacitatea de folosinta reprezinta aptitudinea de a avea drepturi

si obligatii.

Continutul capacitatii de folosinta, ca regula, implica orice drepturi

si obligatii, potrivit art. 206 (1), afara de acelea care nu pot apartine
decat persoanelor fizice sau cele interzise de lege.
 Inainte de NCC, in privinta societatilor din L31, aveam capacitatea
specializata care impune ca drepturile si obligatiile sa fie in stransa
legatura cu activitatea desfasurata.

Dobandirea capacitatii de folosinta, potrivit art. 205, are loc la

momentul infiintarii, adica de la momentul inregistrarii in RC.
Prin exceptie, potrivit art. 205 (3), capacitatea de folosinta se naste
chiar de la momentul incheierii contractului de societate, dar cu un
continut special, constand in drepturile si obligatiile necesare
pentru ca societatea sa ia fiinta in mod valabil.
Aceasta capacitate a fost denumita doctrinar „capacitate
anticipata si specializata”.

Capacitatea de exercitiu reprezinta posibilitatea de a exercita

drepturi si de a asuma obligatii prin incheierea de acte juridice.

Continutul capacitatii de exercitiu, ca regula, cuprinde orice

drepturi si orice obligatii, corelativ cu cele incluse in capacitatea de
folsinta.

Momentul dobandirii este acelasi cu capacitatea de folosinta, astfel

ca de la momentul inregistrarii in RC, societatea va avea capacitate
de exercitiu generala (corespunzator capacitatii de folosinta
generala), iar de la momentul incheierii contractului de societate,
societatea va avea capacitate de exercitiu anticipata si specializata.

Realizarea continutului capacitatii de exercitiu se face, ca regula,

prin organele de administrare. Prin exceptie, includem in aceasta
categorie, pana la data constituirii organelor de administrare,
fondatorii sau persoanele desemnate in mod special pentru
realizarea continutului capacitatii de exercitiu.
A se vedea art. 209 si 210 NCC.

 Au patrimoniu propriu

Potrivit art. 31 NCC coroborat cu art. 1 L31/1990, societatile

reglementate de L31/1990, fiind persoane juridice, au patrimoniu.
 In legatura cu latura activa a patrimoniului, trebuie observat
faptul ca sunt incluse in aceasta categorie:
 Capitalul social: nu ne intereseaza daca in el avem valorea sa
in bani sau un bunuri, ci sa existe cu adevarat valoarea sa si
reprezinta un minim necesar cu rol de garantie pentru
creditori
 Fondul de comert: nu se suprapune in totaltiate pe latura
activa, intrucat creantele care nu se includ in activul
patrimonial nu se includ in fondul de comert.

 Participa in nume propriu la raporturile juridice

Ca urmare a incheierii de acte juridice sau ca urmare a savarsirii de

fapte juridice, societatea (nu asociatii) devine titularul de drepturi
si obligatii.
Neexecutarea obligatiilor constituie temei pentru angajarea
raspunderii, existand doua situatii:
 Regula: raspunderea societatii pentru datoriile sociale
 Exceptia: raspunderea asociatilor pentru datoriile sociale
Exemple:

o Raspunderea asociatilor din societatea in nume colectiv

si a asociatilor comanditati din societatile in comandita
de orice fel. (Art. 3 si art. 237^1 L31)

Aceasta raspundere poate interveni pe parcursul

derularii activitatii, daca societatea nu plateste, sau in
caz de lichidare, daca sunt fonduri insuficiente pentru
acoperirea pasivului. Doar comanditatii raspund.

Este o raspundere subsidiara, solidara si nelimitata.

Actionarii, comanditarii si asociatii in SRL raspund

doar pana la concurenta capitalului social subscis. De
patrimoniile personale nu se va atinge niciun creditor al
societatii, ei riscand doar aportul.

„Toti cu denumirea terminata in -ar nu raspund decat

pana la concurenta capitalului social, iar cei cu -at
raspund divizibil si nelimitat”. Exceptie: la SRL nu
 raspund asociatii decat pana la concurenta capitalului
social.

o Raspunderea asociatilor care abuzeaza de

personalitatea juridica a societatii. (Art. 237^1 L31)

Este o raspundere nelimitata si intervine in caz de

lichidare.

o Raspunderea asociatilor care isi depasesc competentele.

(Art. 89 cu privire la comanditarii care incheie acte
juridice in lipsa imputernicii din parta societatii)

Raspunderea este solidara si nelimitata.

Spete exemplificative privind raspunderea asociatilor

Sa zicem ca avem A,B,C asociati. A contribuie cu 50, B cu 50, C cu 100.
X – creditor cu 400 lei
Societatea in nume colectiv
Aici avem aporturi susbscrise si obligatoriu varsate.
Astfel, capitalul social de ambele feluri e de 200.
Potrivit art. 3 L31, creditorul trebuie sa ceara (solicite) intai societatii
suma. Daca in 15 zile banii nu sunt platiti integral, indiferent daca acestia
puteau efectiv sa fie sau nu platiti, indiferent daca vreo suma a fost sau
nu executata efectiv, creditorul poate sa se indrepte impotriva asociatilor.
Intrucat raspunderea e solidara, X va merge contra lui A, va lua inca 200
de lei pe langa cei 200 executati de pe urma capitalului social. Trebuie
retinut ca nu exista vreo obligatie de indestulare efectiva inainte de
indestularea prin asociati. Raspunderea e solidara, deci A va plati 200 si
va avea regres contra societatii si celorlalti asociati.
Raspunderea e proportionala in regres: A-25%; B-25%; C-50%.
A raspunde cu 100, B la fel, C cu 200.
Intrucat in L31 nu avem un temei concret pentru aceasta impartire, ne
ducem la dreptul comun, materia contractului de societate, la regula
participarii la castiguri si la pierderi proportional cu ponderea la capitalul
social. 1881 (2). 1902 (2).
In ipoteza in care A, B si C ar regresa contra societatii, ceea ce se face
dupa ce raspunzatorul solidar a regresat contra codebitorilor, A ar lua 50,
B ar lua 50, C ar lua 100, iar asa se imparte, in fine, 200-le de la societate
si restul de 200 de la asociati, care erau necesari pentru acoperirea
integrala a datoriei.
Daca A si B iau mai mult decat trebuie si pentru C nu mai ramane nimic,
C merge contra celor 2, care raspund divizibil in raport cu cota lor parte.

Cursul 8
Continuand cu exemplele privind raspunderea, revenim la art. 3 din L31.
Intreprinderea familiala si OUG44
Avem ipoteza in care s-a format o intreprindere familiala, s-a format
patrimoniu de afectatiune, fara alte derogari.
Important e art. 30. Astfel, patrimoniul de afectatiune se constituie in
patrimoniul fiecarui membru, nu separat.
Art. 31 si 29 (1) arata ca membrii IF raspund solidar si indivizibil pentru
datoriile contractate de reprezentant, in principal cu patrimoniul de
afectatiune si in subsidiar cu patrimoniile proprii, conform cu
contributiile fiecaruia.
Avem:
 A = 50 lei in afectatiune: 25%
 B = 50 lei in afectatiune: 25%
 C = 100 lei in afectatiune: 50%
 Total = 200 de lei pe care IF le poate utiliza pentru desfasurarea
activitatii.
Spre deosebire de cazul societatilor, aceste sume sunt in patrimoniul
asociatilor, sunt sumele lor, doar ca sunt afectate prin destinatie.
Avem tot un X, creditor al IF, cu 400 lei.
Nu se mai poate indrepta X contra IF, ca nu mai avem personalitate
juridica.
Etapa 1: creditorul se indreapta impotriva unui asociat, sa zicem A.
X ii cere lui A 400. Intrucat raspunde indivizibil, daca A moare, aceasta
datorie ramane indivizibila (solidara) si intre mostenitori.
In acest caz, ne intereseaza inclusiv patrimoniul de afectatiune cand A
are de plata, spre deosebire de SNC, unde nu ne interesa patrimoniul
societatii.
Astfel, A plateste cu 50 din afectatiune si cu 350 din patrimoniul propriu.
Etapa 2: A vrea sa regreseze contra lui B si C. Dupa plata creditorului,
datoria devine mereu divizibila, din moment ce regula in civil este
divizibilitatea. B si C raspund in functie de cotele lor.
A vs. B: va cere 100 (400 * 25%)
A vs. C: va cere 200 (400 * 25%)
Toti vor suporta in principal din afecatiune, in subsidiar din personal.
Toti banii recuperati merg in patrimoniul personal, intrucat de acolo a
cheltuit mai mult si ar ajunge prejudiciati creditorii personali.
Cand ajunge si la C, banii de la el tot la patrimoniul personal merg.
Societatea simpla
Avem aceleasi date ale problemei.
Ne intereseaza 1920 NCC.
Mai intai creditorul trebuie sa execute societatea, fondul comun al
asociatilor, iar doar daca nu s-a indestulat va merge la asociati, la
patrimoniile lor personale, care raspund proportional. Nu ni se spune
daca raspund acestia solidar sau divizibil.
Regula generala e divizibilitatea, dar intrucat e obligatie asumata in
exercitarea unei intreprinderi, avem solidaritate legala.
Astfel, X va executa mai intai fondul comun, care e de 200.
Astfel, X intotdeauna va mai ramane doar cu 200 de luat de la asociati.
X merge contra lui A, care raspunde solidar cu B si C. A va da 200.
A va regresa contra lui B si C proportional cu aportul lor.
B va da 50, C 100.
Banii intra in patrimoniul personal al lui A.
A nu se confunda articolul in sensul ca ar reglementa o divizibilitate in
sensul clasic, ci arata doar cum se divide.

Cursul 9
 CONSTITUIREA SOCIETATILOR COMERCIALE
Modalitatile de constituire
Pornind de la persoanele care participa la formarea capitalului social al
societatii, exista doua modalitati de constituire:
Constituirea prin subscriptie integrala si simultana
In cazul acestei metode, constituirea capitalului social se realizeaza
exclusiv prin aporturile celor care au initiativa constituirii societatii.
Aceasta modalitate este aplicabila tuturor formelor de societate si
presupune doua etape:
Incheierea actului constitutiv
Actul constituiv este actul juridic ce sta la baza constituirii unei societati.
L31/1990 foloseste o terminologie variata, in afara de act constituiv
existand si termenii „contract de societate”, respectiv „statut”.
Relatia dintre acesti termeni este urmatoarea:
 La SNC si SCS, se folosesc termenii contract de societate sau act
constitutiv.
 La SA, SCA si SRL avand cel putin doi asociati, se folosesc termenii
contract de societate (exprima vointa de a se asocia) si statut
(descrie functionarea si regulile interne ale respectivei societati),
daca sunt redactate doua inscrisuri diferite, respectiv act
constitutiv, daca este redactat un inscris unic.
 La SRL cu un singur asociat, denumit si SRL unipersonal, se
folosesc termenii statut sau act constitutiv.

A se vedea art. 5 din L31/1990.

In ce priveste natura sa juridica, actul constitutiv este un contract avand
natura contractului de societate.
Acestuia i se aplica, in principal, regulile speciale din L31/90, iar in
completare, regulile generale din NCC, acolo unde legea nu dispune.
Prin exceptie, actul constitutiv poate sa fie un act juridic unilateral, la
SRL unipersonal, caruia i se aplica, in principal, tot L31/90, iar in
completare, prevederile din NCC referritoare la contractul de societate.
A se vedea Art. 1325 NCC.
In ce priveste conditiile de respectat la actul de constituire, avem:
Conditii de validitate de fond
Ne referim la acelea special reglementate prin L31.
 Consimtamantul

Potrivit art. 4 si 5, consimtamantul trebuie sa provina de la un

numar minim de persoane, respectiv, ca regula, 2 persoane, iar prin
exceptie, o persoana la SRL.

De asemenea, potrivit art. 12, cu privire la SRL, se reglementeaza si

un numar maxim de persoane ce isi pot exprima consimtamantul:
50.

Denumirea celor care se asociaza este cea de asociati.

In afara de acest termen, care reprezinta notiunea generica, la
anumite forme de societate, L31/90 reglementeaza denumiri
speciale pentru persoanele care participa la formarea capitalului
social al societatii, respectiv actionari pentru SA, comanditati si
comanditari pentru SCS si SCA.

Potrivit art. 56, se sanctioneaza cu nulitatea societatii

nerespectarea numarului minim de asociati.

 Capacitatea de folosinta

Regula este aceea a existentei capacitatii de folosinta pentru orice

persoana fizica sau juridica, potrivit art. 1.

Prin exceptie, sunt reglementate incapacitati speciale de folosinta,

precum:
 Art. 6: nu pot fi fondatori (semnatarii actului constitutiv si
persoanele care au un rol determinant in constituirea
societatii) incapabilii si persoanele care au fost condamnate
pentru infractiunile mentionate in art. 6.

In acest caz, sanctiunea, potrivit lui 56 b), daca toti fondatorii

sunt incapabili, societatea e lovita de nulitate totala.
Daca doar cativa sunt incapabili, societatea e lovita de
nulitate partiala.
  Art. 14: o persoana fizica sau juridica isi poate constitui un
singur SRL cu asociat unic.

Un SRL cu asociat unic nu isi poate constitui un alt SRL cu

asociat unic.

In caz de nerespectare a acestei incapacitati, poate interveni

dizolvarea pe cale judecatoreasca a societatii constituite cu
incalcarea art. 14.

 Obiectul

Cu privire la obiectul de activitate al societatii, potrivit L31/1990,

acesta trebuie sa fie licit si conform ordinii publice.

In caz de nerespectare, sanctiunea este nulitatea societatii, asa cum

reiese din art. 56.

Referitor la aporturi, L31/90 mentioneaza posibilitatea asociatilor

de a contribui cu aporturi propriu-zise sau de a avea contributii cu
titlu de aport.

Aporturile propriu-zise se numesc aporturi in numerar, aporturi

in natura si aporturi in creante.

Aporturile in numerar sunt reprezentate de aporturile constand

intr-o suma de bani.
Aporturile in natura sunt aporturi constand in constituirea sau
transferarea unor drepturi asupra unor bunuri si predarea efectiva
a acestora.
Aporturile in creante sunt aporturi avand ca obiect strict dreptul de
a incasa o suma de bani.
A se vedea art. 16 si 84.

Cu privire la contributiile cu titlu de aport, acestea poarta

denumirea de contributii in munca sau servicii.

Potrivit art. 16, aporturile in natura sunt posibile la orice forma de

societate, aporturile in numerar sunt obligatorii la toate formele de
societate, iar aporturile in creante sunt posibile la anumite forme
de societate, respectiv la SNC, SCS si SA constituita prin subscriptie
simultana.

Contributiile cu titlu de aport sunt posibile la SNC, respectiv la SC-

uri, dar numai pentru asociatii comanditati.

In schimbul aporturilor, asociatii primesc parti de interes la SNC,

actiuni la SA si SCA si parti sociale la SRL.

Totalitatea aporturilor formeaza capitalul social.

Capitalul social are un cuantum minim legal si, in legatura cu

varsarea lui, trebuie resprctate anumite reguli.

Cuantumul minim este dat de L31, astfel ca avem o limita minima

la SA si SCA (a se vedea art. 10), anume 90000 RON, iar la SRL (a
se vedea art. 11) 200 de lei.

Putem sa infiintam o societate comerciala fara capital social in

cazul SNC sau SCS? Nu, intrucat aporturile in numerar sunt
obligatorii la toate formele de organizare, neexistand insa o limita
cantitativa. Daca aportul in numerar e derizoriu, insa, se considera
inexistent. Practica a fost orientarea si in aceste cazuri la un prag
minim apropiat de 200 de lei.

Sanctiunea pentru nerespectarea cuantumului minim al capitalului

social este, cf. art. 56, nulitatea societatii.

In ce priveste varsarea capitalului social, exista reguli speciale

pentru SA, respectiv pentru SNC, SCS si SRL.

Potrivit art. 9, la SA, capitalul social varsat la constituire nu va

putea fi mai mic de 30% din cel subscris.
Diferenta de capital social trebuie varsata astfel:

Aporturile in numerar in termen de 12 luni de la data

inmatricularii.
 Aporturile in natura in termen de cel mult 2 ani de la data
inamtricularii.

La SNC, SCS si SRL, capitalul social trebuie varsat integral la

constituire.

Potrivit art. 56, nerespectarea dispozitiilor privind capitalul social

subscris si varsat se sanctioneaza cu nulitatea societatii.

 Cauza

Potrivit L31, cauza o reprezinta participarea la profit si pierderi.

Potrivit art. 67, cota parte din profit ce se plateste fiecarui asociat
poarta denumirea de dividend.

Dividendele se distribuie proportional cu cota de participare la

capitalul social varsat, daca prin actul constitutiv nu se prevede
altfel.
Conditii de validitate de forma
Potrivit art. 5, ca regula, actul constitutiv trebuie sa imbrace forma
inscrisului sub semnatura privata.
Prin exceptie, actul constitutiv trebuie sa imbrace forma inscrisului
autentic, atunci cand se constituie o anumita forma de societate, adica
SNC, SCS sau SA, constituita prin subscriptie publica, dar printre
bunurile din capitalul social se afla un imobil.
Sanctiunea pentru nerespectarea conditiilor de forma este nulitatea
societatii potrivit art. 56.
In plus, intra in categoria conditiilor de forma si prezenta in contractul
de societate, in actul constitutiv, a clauzelor mentionate la art. 56 f).
In privinta absentei altor clauze, se va aplica art. 46, care prevede
sanctiunea respingerii cererii de inregistrare in Registrul Comertului.
L31/90 reglementeaza in doua articole clauzele ce trebuie impuse in actul
constitutiv al unei societati.
In art. 7, clauzele specifice actului constitutiv al SNC, SCS si SRL.
In art. 8, clauzele specifice actului constitutiv al SA si SCA.
Conditii de opozabilitate si proba
L31/90 nu reglementeaza pe acest aspect, intrucat forma scrisa sub
semnatura privata, respectiv cea scrisa autentica sunt conditii de
valabilitate.
Exemplu edificator
Luam o societate in comandita pe actiuni cu A, B, C, D asociati.
D are contributii in munca, deci nu primeste actiuni, intrucat acest tip de
contributii nu sunt parte din capitalul social.
Totusi, asociati sunt toti.
Comanditat e D, intrucat contribuie cu prestatii in munca.
A contribuie cu 50, B si C cu 25. Presupunem ca conditia de 90000 se
respecta, de dragul exemplului. Sa zicem ca in total avem 100000 de lei,
dar nu facem asa, ca ne incurca la calcule.
Capitalul social subscris e de 100, chiar daca contributia in munca a lui D
se evalueaza tot la 25.
In ce priveste capitalul varsat, presupunem ca A a varsat 50, B a varsat
20, C a varsat 5. Toti participa la dividende, proportional cu capitalul
social varsat. Inclusiv asociatii care contribuie prin munca participa la
profit daca si-au executat obligatiile. In acest caz, presupunem ca D a
executat obligatiile sale in valoare de 25 de lei, intrucat 25 de lei e cea mai
mica contributie in numerar a societatii.
Totusi, la capitalul varsat tot doar pe A, B si C ii luam in calcul, deci avem
varsat 75.
Pentru SCA, potrivit literaturii de specialitate, in lipsa unor reguli
sprciale, aplicam aceleasi reguli ca la SA, deci conditia celui 30% din
capitalul subscris per ansamblu, care ne da 30.
Celalta opinie din literatura spune ca nu se aplica astfel, ci ne intereseaza
procentual fiecare cat a varsat in raport cu cat a subscris. Astfel, A, B, C
trebuie fiecare sa fi varsat 30% din cat au subscris. In aceasta
interpretare, C, care a varsat 20%, tine legalitatea societatii in loc.
Prima interpretare este considerata corecta.
Ajungem la ipoteza profitului care trebuie distribuit asociatilor.
Asociatii care contribuie cu prestatii in munca au, printre alte drepturi, si
dreptul de a participa la profitul societatii. Totodata, la societatile
comerciale, participarea la profit se face pronind de la contributia la
capitalul social varsat.
Ne uitam fiecare cat a dat efectiv societatii. Distribuirea dividendelor se
face calculand inclusiv valoarea muncii lui D, deci vedem cum distribuim
100 (A+B+C+D varsat).
Lui A ii dam: 50/100 = X/100 => A = (50*100)/100= 50%
Lui B ii dam: 20/100 = Y/100 => B = 20%
Lui C ii dam: 5/100 = Z/100 => C = 5%
Lui D ii dam: 25/100 = Z/100 => D = 25%
Mai simplu spus, trebuie sa vedem cat reprezinta cat a varsat fiecare din
varsatul total. Impartim una la alta si inmultim cu 100. Varianta de mai
sus e una mai complexa, a lá #domnuradu.
Alt exemplu edificator
Aceeasi ipoteza, dar avem SA, deci dispare D.
A a varsat 100%, B a varsat 80%, C a varsat 20%.
Intrucat, per total, s-a varsat 30% din total, e ok.
In ce proveste dividendele, tot in functie de capitalul social varsat facem.
A: 50/75 * 100 = 66,6%
B: 20/75 * 100 = 26,6%
C: 5/75 * 100 = 6,66%
In astfel de situatii, rotunjim.
Inregistrarea in Registrul Comertului a formei de organizare
Aceasta presupune mai multe faze, aceleasi ca la OUG44.
Depunerea cererii de inmatriculare in Registrul Comertului
Odata cu cererea de inmatriculare se depune si cererea de inregistrare
fiscala, respectiv declaratia tip pe propria raspundere privind
indeplinirea conditiilor de functionare.
Ratiunea depunerii acestor documente se regaseste in faptul ca, odata cu
inmatricularea societatii, se realizeaza si autorizarea functionarii,
respectiv inregistrarea fiscala.
Cele 3 documente insotite de anexele reglementate prin art. 69 si
urmatoarele din OMJ2594/2008 se depun la Oficiul Registrului
Comertului teritorial, la Biroul Unic.
Solicitarea inmatricularii societatii trebuie facuta in termen de 15 zile de
la incheierea actului constitutiv de catre persoanele prevazute in art. 36,
respectiv fondatori, primii administratori, primii membri ai
directoratului si ai consiliului de supraveghere sau imputerniciti ai
acestora.
In masura in care aceste persoane nu solicita inmatricularea, potrivit art.
47, orice asociat poate cere inmatricularea societatii.
In cazul in care nu se cere inmatricularea in termen de 3 luni de la
incheierea actului constitutiv, asociatii sunt eliberati de obligatiile ce
decurg din subscrierile lor.
Solutionarea cererii
Se face de catre directorul ORC, prin rezolutie executorie.
In caz de admitere, se dispune inmatricularea societatii si autorizarea
functionarii.
Inmatricularea propriu-zisa
Dupa admiterea cererii, prin intermediul ORC, se inainteaza Ministerului
Finantelor cerea de inregistrare fiscala, in vederea atribuirii CUI-ului.
Dupa atribuirea codului, sunt inscrise in Registrul Comertului datele din
art. 7 al OMJ2594.
In momentul inregistrarii acestora, se atribuie societatii numarul de
ordine in RC (J-ul), precum si data inmatricularii in RC.
La final, se elibereaza societatii certificatul de inregistrare, alaturi de
certificatul constatator cu privire la indeplinirea conditiilor de
functionare, cat si de rezolutia directorului ORC prin care s-a admis
cererea de inmatriculare a societatii.
Constituirea prin subscriptie publica
Procedura in acest caz poate fi folosita doar pentru constituirea SA-
urilor, atunci cand capitalul social este subscris atat de catre persoanele
care au avut initiativa constituirii, cat si de catre terte persoane sau
numai de catre terte persoane.
Procedura presupune parcurgerea etapelor din cadrul subscriptiei
integrale si simultane, la care se adauga o etapa premergatoare,
denumita etapa prospectului de emisiune.
Aceasta etapa presupune 4 faze, respectiv:
Intocmirea, depunerea la ORC de la viitorul sediu si publicarea in presa
a prospectului de emisiune de catre persoanele care au initiativa
constituirii, denumite fondatori
Prospectul de emisiune se redacteaza in forma autentica ad validitatem
si cuprinde aproape toate clauzele specifice actului constitutiv al unei
societati pe actiuni, la care se adauga data inchiderii subscriptiei.

Cursul 9
FUNCTIONAREA SOCIETATILOR COMERCIALE
 Presupune luarea deciziilor necesare pentru realizarea obiectului
de activitate si implementarea acestora cu respecarea legii si a
vointei asociatilor, asa cum rezulta aceasta din actul constitutiv.
 Luarea deciziei => la nivelul societatilor, deciziile sunt luate de
catre adunarile generale ale asociatilor si de catre organele de
administrare.
 Implementarea deciziilor prin incheierea de acte juridice =>
manifestarea externa a vointei sociale; realizata de catre organele
de administrare avand putere de reprezentare
 Respectarea legii si a actului constitutive => cine
controleaza desfasurarea activitatii: organele de control,
respectiv cenzori sau auditori financiari.

 Adunari asociatilor in societatile reglementate de legea

31/1990 =>

Tipuri de adunari

1. Tipuri de adunari in cadrul SA (art 110 si urm): doua categorii

de adunari (criteriu de clasificare: tipul de actiuni detinute de catre
persoanele care au dreptul sa participe la adunari)
  Adunarile generale ale actionarilor => reunesc ansamblul
actionarilor, indiferent de tipul de actiuni detinute. Acestea
reprezinta organul colectiv in care se formeaza vointa sociala. In
functie de atributiile conferite de lege, aceste adunari generale se
impart in 2 categorii:AG ordinare, AG extraordinare
 Adunarile speciale ale actionarilor => reunesc actionarii care
detin anumite categorii de actiuni. Exemplu: legea
reglementeaza existenta actiunilor preferentiale cu dividend
prioritar fara drept de vot (art 95)=>le ofera un dividend mai
mare, dar sunt lipsite de drept de vot in AG generale, nu si in
cele speciale
2. Tipuri de adunari in cadrul SRL: se reglementeaza prin lege
adunarea generala a asociatilor, fara sa fie vreo distinctie (art 191 si
urm)
Atributiile adunarilor asociatilor => reglementarea legala enumera
atributiile in 2 art(art 111- pentru AG ordinare si art 113-AG
extraordinara). Atributii ale adunarilor pot sa rezulte, insa, si din alte
articole. Cu titlu de exemplu, art 150 si 15322.
1. AG ordinara => art 111=> regula este in sensul ca AG ordinara
poate sa adopte hotarari in orice materie. De la aceasta regula
exista exceptii: nu poate adopta hotarari in materii ce alcatuiesc
atributii ale altor adunari (ex: in materiile enumerate la art 113
,unde intervin atributiile AG extraordinare,sau in privinta
problemelor precizate la art 116, unde intervin adunarile speciale)
2. AG extraordinare =>art 113=>regula este ca AG extraordinara
adopta hotarari prin care se modifica actul constitutiv. Prin
exceptie, anumite modificari ale actului constitutiv sunt de
competenta AG ordinare. Alte hotarari care nu reprezinta o
modificare a actului constitutiv sunt incluse in mod expres in
competenta AG extraordinare. Art 8 pentru societatea pe actiuni:
printre clauzele introduse in actul constitutiv, sunt si clauzele care
prevad primii membri ai consiliului de supraveghere si
administratorii =>ar fi de competenta AG extraordinare sa
modifice aceste clauze(alegerea si revocarea membrii consiliului de
administratie, respectiv de supraveghere)=> in aceasta situatie se
convoaca AG ordinara, nu extraordinara. In cazul incheierii actelor
juridice de valoare foarte mare (>50 % din activul societatii) =>
hotarare referitoare la incheierea actelor juridice, nu la modificarea
actului constitutive => exceptie AG extraodinara, care adopta de
 regula hotarari prin care se modifica actul constitutiv. Ag ordinara
=>unitatea societatii(unitatea de marketing, unitatea de productie
etc ramane in cadrul aceleiasi entitati); AG extraodinara=>sedii
secundare(sucursale,agentii,puncte de lucru,reprezentante =>noua
entitate fara personalitate juridica(dezmembraminte); sunt diferite
de unitatea societatii). Dezmembramintele sunt diferite de filiala
unei societati. Daca societatea din Bucuresti care produce confectii
doreste sa infiinteze o noua societate de confectii la Timisoara(are
ca asociat majoritar prima societate; detine controlul celei de-a
doua, va avea majoritatea deciziilor =>la Timisoare este o filiala
=>are personalitate juridica; actele juridice sunt incheiate cu filiala,
nu cu societatea de la Bucuresti; patrimoniul de executat in cadrul
procedurii executarii silite este cel de la fililala =>patrimoniu
distinct); societatea ar putea sa isi faca o sucursala, o
reprezentanta, care sa produca aceleasi confectii, dar fara
personalitate juridica(dezavantajul =>creditorul deschide
procedura insolventei care se rasfrange si asupra societatii din
Bucuresti; executarea silita asupra sucursalei si societatii-mama);
sucursala= sediu secundar de cea mai mare amploare.
Atributii ale AG speciale:
 Adopta hotarari care se refera la categoriile de actiuni pe care le detin.
Legea nu distinge orice problema care ar avea legatura cu categoria de
hotarari

ART 116 =>SRL

Partile pot sa deroge prin acord. In cadrul SRL, avem o singura
adunare; atributiile AG: adopta hotarari in orice materie.

Convocarea AG

Atributia de convocare la SA
 In cadrul societatii pe actiuni: regula => desfasurarea unei AG
implica respectarea unor formalitati reglementate de lege pentru
convocare. Acestea sunt formalitati comune pentru toate tipurile
de adunari. Formalitatile se regasesc in art 117. Ca exceptie,
actionarii reprezentand intregul capital social, pot tine o AG
daca niciunul nu se opune, fara respectarea formalitatilor de
convocare (art 121). Atributiile de convocare: ca regula,
convocarea se face de catre consiliul de administratie in sistemul
unitar(fara delegare de atributii=administrator unic sau un
consiliu de administratie, care realizeaza tot ce tine de
executarea hotararilor AG, sau cu delegare de atributii de
administrare=raman cei din consiliu la care se adauga directorul
intre care se face o scindare de atributii, consiliul avand rolul de
control asupra activitatii directorului), respectiv de catre
directorat in sistemul dualist. Exceptia este reprezentata de
catre convocarea facuta de alte persoane. Exemplu: de catre
actionari, in temeiul art 119 (“actionarii pot sa ajunga sa
convoace AG daca au solicitat convocarea unei astfel de adunari,
cu respectarea legii, iar consiliul de administratie, respectiv
directoratul nu a dat curs cererii actionarilor. Actionarii trebuie
sa detina cel putin 5% din capitalul social subscris si sa obtina in
prealabil autorizatia instantei). Momentul convocarii:
convocarea se realizeaza ori de cate ori este necesar. Ca regula,
personele care au atributii de convocare au libertatea de a
aprecia daca este sau nu necesara convocarea AG. Prin exceptie,
persoanele care au atributii de convocare sunt obligate sa
convoace AG (art 111=>obligatia reglementata de lege: AG
ordinara se intruneste cel putin o data pe an, in cel mult 5 luni
de la incheierea exercitiului financiar, adica pana in luna mai).
Art 119 => actionarii detinand cel putin 5% din capitalul social
pot solicita convocarea unei AG daca solicita convocarea pentru
probleme care intra in atributiile acelei adunari. Modalitatile de
convocare => regula care rezulta din art 116: convocarea se face
printr-un act de convocare denumit convocator, care trebuie sa
imbrace forma scrisa si trebuie publicat in MOF partea a iv-a si
intr-unul dintre ziarele de larga raspandire din localitatea in
care societatea isi are sediul sau din cea mai apropiata localitate;
trebuie publicate in ambele. Prin exceptie, prin scrisoare
recomandata, daca toate actiunile societatiii sunt nominative,
sau, prin scrisoare trimisa pe cale electronica, daca toate
actiunile sunt nominative si este permisa in mod expres prin
actul constitutiv. Actiuni nominative(este trecut numele
titularului pe actiune; pot circula=transmise prin notarea pe
actiune numele noului proprietar si in registrul in care sunt
mentionati toti actionarii) sau actiuni la purtator(nu au trecute
numele pe actiuni; emise de societate; societatea le pierde
existenta;se transmit prin simpla traditiune; cel care intra in
 posesia unui inscris este actionar). Cuprinsul convocarii: locul
unde se desfasoara AG(daca nu se mentioneaza, se prezuma ca e
la sediul societatii); data AG =>trebuie stabilita astfel incat sa
treaca cel putin 30 de zile de la publicarea in MOF sau de la
expedierea scrisorii; ordinea de zi =>presupune mentionarea
explicita a problemelor ce urmeaza a fi dezbatute si furnizarea
informatiilor ce trebuie comunicate in legatura cu anumite
aspecte incluse pe ordinea de zi; poate fi completata la cererea
actionarilor care detin cel putin 5%din capitalul social; data de
referinta.

Atributia de convocare la SRL(= art 195 L31, este realizata de catre

administratori)
 Momentul convocarii – ori de cate ori este necesar cu regula
ca persoanele ce au atributii de convocare au libertate de
apreciere in privinta necesitatii convocarii actiunii si aceeasi
exceptie, respectiv persoanele care au atributii de convocare
au obligatia de a convoca AG. Exemplu: potrivit art 195, AG
trebuie convocata cel putin o data pe an, respectiv convocarea
la solicitarea asociatilor reprezentand cel putin o patrime din
Ksoc.
 Modalitati de convocare – se trimite la prevederile actului
constitutiv, iar in lipsa, prin scrisoare recomandata.
 Cuprinsul convocarii – in privinta locului, sediul societatii(tot
art 195 L31), data AG trebuie stabilita astfel incat sa treaca cel
putin 10 zile de la data convocarii si ordinea de zi mentionand
ca nu exista reglementari exprese cu privire la aceasta, dar
ordinea de zi trebuie sa mentioneze problemele ce urmeaza a
fi dezbatute prin asemanare cu reglementare de la SA.

Desfasurarea AG - SRL
 Participanti:
o actionarii – principalii vizati de AG. Au posibilitatea
de a participa la AG putand face acest lucru personal
sau prin reprezentant. Temei: art 125 L31. Ca regula,
reprezentant poate sa fie orice persoana, prin exceptie,
in anumite situatii, anumite persoane NU pot avea
 calitatea de reprezentant(temei: art 125 L31).
Interdictia opereaza numai daca votul actionarilor
reprezentati a fost decisiv(in sensul ca sanctiunea nu
sete nulitatea absoluta per se, ci nulitatea opereaza
asupra actului de imputernicire). Observatie: tot art 125
– procurile trebuie depuse in original cu 48h inainte de
adunare sub sanctiunea pierderii exercitiului dreptului
de vot in acea adunare. Daca vine actionarul, art 125 nu
se mai aplica. Dreptul de vot il pierde reprezentantul.
o Membrii/directorii CA, membrii Consiliului de
Supraveghere si membrii directoratului– au
obligatia de a participa la sedintele AG. Temei: art 153 23
L31.
o Alte persoane invitate – exemplul clasic – notarii –
pentru ca concluziile AG sa imbrace forma autentica.
 Absenta unui administrator este un caz de
nulitate a actului cu care se sfarseste AG? Nu se
poate interpreta in acest sens – am ajunge la
situatia in care administratorii ar abuza de
aceasta nulitate. Hotararea se poate adopta fara
ei, iar absenta repetata ar putea constitui temei
pentru revocare justificata(justificata pentru ca
ulterior sa nu ceara daune-interese pentru
revocare intempestiva).
- Persoane cu drept de vot:
o Regula: actionarii au drept de vot potrivit art 101 L31 – orice
actiune platita da drept de vot. Principiul – o actiune platita
da dreptul la un vot. => se poate restrange dreptul de vot,
exista derogari, dar numai pentru cei cu mai multe actiuni.
Situatii in care se schimba situatia in actionariat – solutie:
data de referinta – cand se face convocare, Consiliul de adm
trebuie sa stabileasca o data pe care o ia ca reper(imi
stabileste cine poate sa participe la AG, cine are dreptul sa
voteze, ci ar dreptul sa ia dividendele). Ma uit in Registrul
Actionarilor si in functie de data de referinta stabilesc cine
poate participa la AG(pentru actiune nominala).
 Daca in timp intervin modificari cu privire la structura
actionariatului, L31/1990 reglementeaza 2 mecanisme pentru
determinarea persoanelor care au drept de vot in AG. Pentru
actiunile la purtator, potrivit art 123 L31, au drept de vot
persoanele care au depus aceste actiuni cu cel putin 5 zile
inainte de AG la locurile aratate prin actul constitutiv sau
prin convocator. Cu privire la actiunile nominative, au drept
de vot persoanele care au calitatea de actionar la data de
referinta. Data de referinta este o data stabilita de CA sau de
directorat tinand cont de 2 coordonate: prima trebuie sa fie
ulterioara publicarii convocatorului si sa nu depaseasca 60 de
zile inainte de data la care este convocata adunarea pentru
prima data. Observatie! Potrivit art 123 L31/1990, actionarii
inscrisi in Registrul Actionarilor la data de referinta au in
afara de dreptul de vot si dreptul de a incasa dividende sau de
a exercita orice alte drepturi conferite de actiune.
o Exceptia: actionarii care au actiuni fara drept de vot sau
care au exercitiul dreptului de vot suspendat nu pot vota in
AG. Exemplu: Titularii de actiuni preferentiale(art 95) cu
dividende prioritare fara drept de vot nu are drept de vot,
chiar daca participa la AG. Exemplu: art 126 – actionarii care
au si calitatea de membru al CA, directoratului sau
CS(consiliul de supraveghere) nu pot vota descarcarea
gestiunilor sau o problema in care administratia ori persoana
lor ar fi in discutie. Prin exceptie, aceste persoane pot vota
situatia financiara anuala daca nu se poate forma majoritatea
prevazuta de lege sau de actul constitutiv. Exemplul 3: art 101
- actionarii care nu sunt la curent cu varsamintele au
exercitiul dreptului de vot suspendat. => o actiune neplatita
nu da dreptul la vot; problema care s-a pus cu teza 2 a art 101
a fost care drept de vot este suspendat. Exemplu: sa
presupunem ca cineva a subscris 10 actiuni, dintre care pe 2
le-a varsat din mom la care le-a subscris, pe celelalte 8 nu le-a
varsat, sunt actiuni nevarsate si presupunem ca pentru
acestea 2 s-a stabilit o data la care trebuiau facute
varsamintele(1 aprilie) + si intarzie plata si pe data de 1 feb
avem convocata AG. Pe 1 feb cate drepturi de vot are
actionarul? O actiune platita = 1 vot => are 2 voturi. Dar pe 1
 mai(A nu a achitat actiunile)? A are drept de vot, insa
exercitiul dreptului este suspendat, cf art 101. Interpretarea
pe articol din doctrina spune ca se poate suspenda ce are
deja, respectiv nu se poate suspenda exercitiul dreptului de
vot pe cele 8 actiuni, ci se suspenda numai exercitiul a ceea ce
avea, adica cele 2 voturi => A are 0 voturi.

Desfasurarea sedintelor:
- Organizare – sedinta este deschisa de presedintele CA sau al
directoratului. Se numeste un secretar tehnic care va redacta PV si
va realiza celelalte operatiuni prevazute de lege(art 129 L31).
- Cvorum – reglementat pentru AG ordinare in art 112 L31, iar
pentru AG extraordinare in art 115 L31.
o Pentru AG ordinara – la prima convocare, cvorumul este
de cel putin ¼ din numarul total de drepturi de vot. La a
doua convocare nu sunt reglementate conditii referitoare la
cvorum. Observatie! Prin actul constitutiv, pot fi
reglementate conditii mai ridicate de cvorum doar pentru
prima convocare.
o Pentru AG extraordinara – la prima convocare, cel putin
¼ din numarul total de drepturi de vot, pentru a doua
convocare, cel putin 1/5 din numarul total de drepturi de vot.
Observatie! Prin actul constitutiv pot fi reglementate conditii
de cvorum mai ridicate.
o !nu actiuni, nu actionari – drepturi de vot(cand fac
prezenta la AG, calculez si cate drepturi de vot am in
sala si numai daca e indeplinita conditia de cvorum
continui)
- Majoritatea de luare a deciziilor – cf art 112 + art 115
o AGA ordinara – majoritatea decizionala este data de
majoritatea voturilor exprimate. Observatie! Pentru prima
convocare pot sa fie prevazute prin actul constitutiv cerinte
mai ridicate de majoritate. Pentru a doua convocare, aceeasi
majoritate(majoritatea voturilor exprimate cu obs ca nu pot fi
prevazute prin actul constitutiv cerinte mai ridicate de
 majoritate). Numar voturi exprimate(DA si NU, fara
abtineri).
o AGA extraordinara – majoritatea este majoritatea
voturilor detinute de actionarii prezenti sau reprezentati sau
majoritati anume reglementate de lege(aici se iau in calcul si
abtinerile)
- Exercitiul dreptului de vot – 3 reguli:
o dreptul de vot se realizeaza de catre proprietarul
actiunilor(asupra carora au fost const garantii)– art 124 L31.
o Exercitiul dreptului de vot poate fi obiectul unor conventii(art
128 L31).
o Exercitiul dreptului de vot poate cunoaste limitari(art 101) +
trebuie sa fie facut cu buna-credinta(art 1361).
- Tipul de vot: regula(deschis), exceptie(secret)

Cursul 10
CONTINUARE ADUNARI GENERALE
Societatea cu raspundere limitata
In ce priveste participantii, legiuitorul reglementeaza doar participarea
societatilor. Art. 191.
Persoanele cu drept de vot sunt, de regula, toti asociatii, fiecare parte
sociala dand dreptul la un vot. La SRL, capitalul este subscris si varsat
integral la momentul constituirii, deci nu mai e ca la SA.
Potrivit lui 193, pe cale de exceptie, un asociat nu poate exercita dreptul
de vot cu privire la propriile aporturi in natura sau la actele juridice
incheiate cu societatea.
In ce priveste organizarea lor, legea 31/90 nu prevede reglementari de
natura organizatorica, insa ne vom inspira, pe cat posibil, din regulile de
la SA.
Cu privire la cvorum, nu sunt reglementate in L31 in mod expres conditii
de cvorum. Acestea rezulta, pe cale de interpretare, din art. 193.
La prima convocare, cvorumul constituie, pe cale de interpretare,
majoritatea decizionala, oricare ar fi aceasta.
La a doua convocare, nu mai exista un cvorum.
In concret:
 - La prima convocare, pentru situatia in care adunarea are ca scop
modificare aactului constitutiv, cvorumul este reprezentat de
unanimitate, precum si majoritatea deiczionala.
- La prima convocare, pentru situatia in care adunarilie au alt scop
decat modificarea actului constitutiv, cvorumul este reprezentat de
dubla majoritate, respectiv majoritatea absoluta a asociatilor si a
partilor sociale.
- La a doua convocare, pentru situatia in care adunarile au ca obiect
modificarea actului constitutiv, cvorumul este reprezentat de
unanimitatea asociatilor.
- La a doua convocare, pentru situatia in care adunarile au ca obiect
altceva decat modificarea actului constitutiv, nu mai exista conditii
de cvorum.
In ce priveste majoritatea de luare a deciziilor:
- La prima convocare, daca hotararile au ca obiect modificarea
actului constitutiv, este necesara unanimitatea. Art. 192 (2).
- La prima convocare, daca hotararile au alt obiect decat modificarea
actului constitutiv, este necesar votul majoritatii absolute a
asociatilor si partilor sociale. Art. 192 (1).
- La a doua convocare, daca hotararile au ca obiect modificarea
actului constitutiv, unanimitate. 192 (2)
- La a doua convocare, daca hotararile au alt obiect, la nivel
doctrinar, intrucat legea nu prevede, s-a conturat opinia conform
careia majoritatea decizionala este reprezentata de dubla
majoritate a asociatilor si partilor sociale, raportata la asociatii si
partile sociale prezente.
L31/90 prevede posibilitatea ca prin actul constitutiv sa se reglementeze
alte majoritati de luare a deciziilor.
Cu privire la exercitarea dreptului de vot, o parte sociala da dreptul la 1
vot. Art. 193.
Cu privire la tipul de vot nu avem reglementari speciale, deci il alegem.
Regimul hotararilor adunarilor
SA
In cadrul SA, hotararile adoptate in AG sunt incluse intr-un proces verbal
al carui cuprins este reglementat prin art. 131.
De asemenea, hotararile vor fi trecute si in registrul AG si pe pagina de
internet a societatii societatii, daca exista. Art. 131 (3,5).
Hotararile luate cu respectarea legii si actului constitutiv sunt obligatorii
chiar si pentru actionarii care nu au luat parte la adunarile generale sau
au votat contra.
Hotararile sunt executorii de la data adoptarii lor.
Pentru opozabilitate fata de terti, in termen de 15 zile de la data
adoptarii, se depun pentru a fi mentionate in Registrul Comertului si
publicate in M Of.
Hotararile adoptate cu nerespectarea legii sau actului constitutiv pot face
obiectul unei actiuni in anulare.
Daca sunt invocate motive de nulitate absoluta, cererea poate sa fie
formulata de catre orice persoana interesata si este imprescriptibila.
Daca sunt invocate motive de nulitate relativa, cererea poate sa fie
formulata de catre actionarii care au votat contra si au solicitat sa se
inscrie acest lucru in procesul verbal sau de catre actionarii care au
lipsitla AG.
Actiunea poate fi introdusa in 15 zile de la data la care hotararea a fost
publicata in M Of.
Indiferent de cauza de nulitate, hotararea AG prin care sunt revocati din
functie membrii consiliului de administratie, respectiv membrii
consiliului de supraveghere nu poate fi atacata de catre acestia.
Indiferent de cauza de nulitate, actiunea se solutioneaza in contradictoriu
cu societatea.
Dupa ce hotararea se definitiveaza, se publica in Registrul Comertului si
in M Of.
SRL
Potrivit lui 196, dispozitiile prevazute pentru SA, in ceea ce priveste
dreptul de a ataca hotararile se aplica si SRL.
Termenul de 15 zile se va calcula de la data la care asociatul a luat
cunoastere de hotararea AG pe care o ataca.
ADMINISTRAREA SOCIETATILOR COMERCIALE
Cea mai complexa reglementare a administrarii societatilor se regaseste
pentru SA.
Organele prin intermediul carora se realizeaza administrareea
SA
In ce priveste sistemele de administrare, pentru SA sunt reglementate 2
sisteme de administrare:
Unitar (art. 137, 138^1, 140^1 si 143)
Exista doua modalitati de manifestare specifice sistemului unitar:
Sistemul unitar fara delegare de atributii
Administrarea societatii se realizeaza efectiv de catre administratori.
Aceasta inseamna ca administratorii vad ce s-a decis, care e planul de
afaceri si tot ce a hotarat mai AG, astfel incat sa duca la indeplinire, sa
execute.
Aceasta punere in executare implica acte juridice numeroase, pe langa
o riguroasa planificare.
Exista doua posibilitati:
- Administrarea prin administrator unic
- Administrarea prin mai multi administratori, organizati in consiliul
de administratie (unul dintre administratori are si calitate de
presedintele consiliului de administratie)
Sistemul unitar cu delegare de atributii
In acest caz, administrarea se realizeaza efectiv de catre directori care
sunt delegati ai administratorilor.
Acest sistem presupune administrator unic sau consiliu de
administratie condus de un presedinte si un director numit director
general sau mai multi directori, organizati intr-un organ colectiv care
nu are o denumire legala, condus de catre un director general, ales
dintre membri.
Potrivit L31/90, ca regula, este permis cumulul intre calitatea de
administrator si cea de director si nu este permis cumulul dintre calitatea
de presedinte al consiliului de administratie si cea de director general.
Administratorii care sunt si directori se numesc administratori executivi.
Ceilalti poarta denumirea de administratori neexecutivi.
Denumirea de director folosita ca denumire tehnica pentru un anumit
post nu condice la aplicarea pentru persoana care ocupa acel post a
regulilor referitoare la directorii SA, adica a regulilor specifice organelor
de administrare reglementate de L31/90.
Dualist
Administrarea se realizeaza efectiv de catre membrii directoratului.
Sistemul acesta presupune existenta a doua organe, respectiv:
- Directoratul, ce poate fi alcatuit dintr-un membru care poarta
denumire de director general unic, sau din mai multi membri,
numiti membri ai directoratului, NU DIRECTORI! Dintre membrii
directoratului, unul este ales presedintele directoratului.
- Consiliul de Supraveghere, alcatuit din mai multi membri (intre 3-
11), dintre care unul este ales presedintele Consiliului de
Supraveghere.
Este interzis cumulul de calitati intre calitatea de membru al
directoratului si cea de membru al consiliului de supraveghere.
Principii care guverneaza alegerea sistemului de administrare
Libertatea de alegere intre sistemul unitar si sistemul dualist
Decizia cu privire la alegerea sistemului de administrare se ia in AGA
extraordinara, intrucat imolica modificarea actului constitutiv.
Libertatea de alegere intre sistemul unitar cu sau fara delegare de
atributii
Pe cale de exceptie, potrivit art. 143, pentru societatile ale caror situatii
financiare anual fac obiectul unei obligatii legale de auditare financiara,
alegerea sistemului unitar cu delegare de atributii este obligatorie.
SRL
Administrarea se realizeaza efectiv de catre un administrator sau mai
multi, legea nereglementand un organ colectiv.
Potrivit lui 197, in privinta administrarii SRL-ului se precizeaza ca nu
sunt aplicabile reglementarile privind administrarea SA.
In completare, in privinta administrarii SRL, sunt aplicabile regulile din
materia SNC, adica nu putm avea sistem dualist.
Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o persoana
pentru a putea participa la administrarea societatilor
comerciale
SA
Calitatea de persoana fizica sau juridica
Potrivit lui 153^13, administratorii si membrii consiliului de
supraveghere pot fi persoane fizice sau juridice. Persoanele juridice isi
vor desemna un reprezentant permanent. Directorii si membrii
directoratului pot fi doar persoane fizice.
Calitatea de asociat la societatea administrata
Ca regula, este permis cumulul de calitati, o persoana putand fi in acelasi
timp si asociat si administrator.
Prin actul constitutiv pot fi reglementate limitari ale acestei posibilitati, o
modalitate fiind aceea a reglementarii prin actul constitutiv a
necesitatilor ca unul sau mai multi membri ai consiliului de administratie
sau al consiliului de supraveghere sa fie independenti.
In categoria administratorilor independenti, potrivit lui 138^2, nu sunt
inclusi actionarii semnificativi ai societatii.
In consecinta, in aceasta situatie, un actionar semnificativ nu ar putea sa
dobandeasca si calitatea de administrator.
Capacitatea de exercitiu
Potrivit art. 73^1 coroborat cu art. 6, nu pot avea calitatea de
administratori persoanele care sunt incapabile.
Moralitatea
Potrivit acelorasi articole, nu pot avea calitatea de administratori cei care
au savarsit infractiunile enumerate in art. 6.
Pentru situatie in care s-a numit o persoana care nu indeplineste
conditiile de la capacitatea de exercitiu sau moralitate, potrivit art. 73^1,
aceasta e decazuta din drepturile conferite de alegere.
Numarul maxim de mandate
Potrivit art. 153^16, o persoana poate exercita concomitent cel mult 5
mandate.
Sanctiunea incalcarii numarului de mandate este incetarea de drept a
mandatelor curente ilegale, in termen de 1 luna de la aparitia starii de
incompatibilitate, in ordinea cronologica a numirilor.
Posibilitatea de a desfasura alte activitati
Potrivit art. 153^15, directorii si membrii directoratului nu pot sa fie
directori, administratori, membri ai directoratului, ai consiliului de
supraveghere, cenzori, auditori interni, ori asociati cu raspundere
nelimitata in alte societati concurente sau cu acelasi obiect de activitate.
Totodata, nu pot desfasura acelasi tip de comert sau unul concurent pe
cont propriu sau pe contul altei persoane.
Sanctiunea nerespectarii este posibilitatea revocarii administratorului
si a raspunderii pentru daune.
Cu privire la ultimele doua conditii, se admit derogari date de AGA.
SRL
Calitatea de asociat
Este permis cumulul intre calitatea de administrator si cea de asociat,
precum si posibilitatea de a avea administratori neasociati.
Se aplica aceleasi conditii ca si la SA in privinta conditiilor referitoare la
capacitatea de exercitiu, moralitate si posibilitatea de a desfasura alte
activitati.
Informatie suplimentara cu privire la SCS, SCA, SNC
Intrucat comanditatii raspund nelimitat si personal, legea le permite
doar lor sa fie administratori. Daca comanditarii se amesteca in
administrare fara voia comanditatilor, ajung sa raspunda si ei solidar si
nelimitat.
Desemnarea in functii
SA
Administratorii si membrii consiliului de supraveghere sunt numiti prin
actul constitutiv sau prin hotarare a AGA ordinara.
Presedintele Consiliului de Administratie e ales de catre acesta.
Presedintele Consiliului de Supraveghere e ales de catre acesta.
Directorii si membrii directoratului sunt alesi de catre celalalt for de
administrare.
Directorii sunt alesi de Consiliul de Administrare, membrii directoratului
de Consiliul de Supraveghere.
Directorul general e ales de catre Consiliu.
Mmbrii directoratului sunt numiti de consiliul de supraveghere. 153^2.
Dobandirea functiei
Potrivit lui 153^12, pentru dobandirea calitatii de administrator, membru
al consiliului de supraveghere sau al directoratului, este necesar ca
persoana desemnata sa accepte expres.
Administratorii, directorii, membrii consiliului de supraveghere si
membrii directoratului incheie un contract de administratie cuprinzand
drepturile si obligatiile ce le revin. A se vedea 144^1 coroborat cu 152,
153^2 si 153^8.
Natura juridica a contractului de administratie: este un contract de
mandat, asa cum reiese din art. 72.
Durata mandatului, potrivit lui 153^12:
- administratorii si membrii consiliului de supraveghere au un
mandat avand durata prevazuta in actul constitutiv, putand fi
realesti. Durata prevazuta in actul constitutiv nu paote sa
depaseasca 2 ani pentru primii administratori, respectiv 4 ani
pentru administratorii ulteriori.
- In privinta directorilor, durata mandatului este cea prevazuta in
actul constitutiv, cu posibilitate de realegere. Durata maxima e de 4
ani.
Cumulul calitatii de administrator cu cea de salariat
Legea nu permite cumulul acestor calitati si nici exercitarea atributiilor
de administrare in temeiul unui contract de munca in locul celui de
mandat. A se vedea 137^1, 152, 153^2.
SRL
In cazul SRL, potrivit lui 197, sunt desemnati prin actul constituiv sau
prin hotarare AGA cu dubla majoritate.
Nu e necesara acceptarea expresa si nu este reglementata incheierea unui
anumit contract, dar potrivit art. 72, raporturile dintre administratori si
societate sunt guvernate de regulile specifice contractului de mandat.
Durata mandatului este cea fixata prin hotarare AGA sau act constitutiv.
Cursul X
Organele prin intermediul carora se realizeaza controlul
administrarii societatii
Discutam despre cenzorii si auditorii interni ai societatii.
Exista diferite situatii reglementate legal in care trebuie sa ii avem pe unii
sau pe altii.
Daca am optat pentru sistemul dualist de administrare, indiferent de
cifra de afaceri pe care o avem, controlul prin auditori este obligatoriu.
Desi legea spune ca putem avea, pe langa auditori, si cenzori, in realitate
este inutil sa avem ambele modalitati de control.
Tot astfel, atunci cand avem auditori interni, discutam si despre auditori
financiari.
In privinta auditorilor financiari, nu se reglementeaza numarul acestora,
dar se reglementeaza obligativitatea organizarii auditului intern.
Acesta se va realiza prin intermediul auditorilor interni din cadrul
societatilor.
Cu privire la societatile ce nu au obligatia desemnarii auditorilor
financiari, controlul gestiunii se va realiza prin intermediul cenzorilor. Cu
privire la acestia, art. 159 reglementeaza necesitatea de a exista cel putin
3 cenzori si 1 supleant fara a fi reglementat un organ colectiv de control.
Controlul gestiunii in cadrul srl se realizeaza prin intermediul cenzorilor
sau auditorilor financiari.
Ca si la societatea pe actiuni, trebuie organizat auditul intern acolo unde
controlul se realizeaza prin intermediul auditorilor financiari.
In privinta SRL, controlul se realizeaza obligatoriu prin intermediul
auditorilor financiari in 2 situatii, adica:
- In cazul in care situatiile financiare sunt supuse obligatiei de
auditare potrivit legii
 - In cazul in care situatiile financiare sunt supuse obligatiei de
auditare ca urmare a optiunii societatii.
Restul societatilor, deci cele care nu se incadreaza in ipoteza realizarii
controlului prin auditori financiari, potrivit legii, se incadreaza pe 2
situatii:
- Daca societatea are mai mult de 15 asociati, atunci aceasta isi
realizeaza controlul prin cenzori.
- Daca societatea are cel mul 15 asociati, nu exista obligatia
organizarii controlului prin intermediul cenzorilor.
Astfel, daca societatea doreste, poate opta pentru controlul prin
intermediul cenzorilor, iar in cazul in care nu se opteaza pentru acest
control, vor fi imputerniciti sa realizeze controlul gestiunii asociatii SRL.
Potrivit art. 199, la SRL pot fi unul sau mai multi cenzori, respectiv un
auditor financiar.
Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca persoanele
pentru a putea deveni cenzori
La SA, potrivit art. 161, avem urmatoarele:
- Cerinta referitoare la calitatea de asociat la societatea a carei
gestiune va fi controlata

Potrivit lui 161, cenzor poate fi o persoana care are calitatea de

actionar. Nu este permis cumulul cu privire la cenzorul expert-
contabil.

- Cerinta referitoare la incompatibilitate

Potrivit lui 161, nu pot deveni cenzori rudele sau afinii pana la
gradul 4 inclusiv sau sotii administratorilor.

- Cerinta referitoare la capacitatea de exercitiu

Potrivit lui 161, coroborat cu 73^1 si 6, nu pot deveni cenzori

persoanele care sunt incapabile.

- Cerinta referitoare la moralitate

 Nu pot deveni cenzori persoanele care au fost condamnate pentru
infractiunile mentionate in art. 6.

- Cerinta referitoare la alte activitati desfasurate concomitent

Nu pot deveni cenzori persoanele care primesc un salariu sau o

remuneratie de la administratori sau de la societate sau de la un alt
angajator care se afla in raporturi contractuale sau in concurenta cu
societatea.
Sanctiunea pentru nerespectarea lor, in masura in care a fost numit
cenzor o persoana care nu respecta aceste conditii, potrivit lui 161,
acestea sunt decazute din mandat.
In afara de acestea, mai exista o conditie speciala, potrivit lui 166
coroborat cu 153^16, ca regula o persoana putand detine functia de
cenzor cumuland maxim 5 mandate.
Pentru depasirea numarului maxim de mandate, este prevazuta o
sanctiune speciala, respectiv incetareea de drept a mandatului obtinut
prin depasirea numarului legal la expirarea unui termen de 1 luna de la
aparitia situatiei de incompatibilitate.
La SRL, potrivit lui 199, dispozitiile prevazute pentru conzori la SA se
aplica integral.
Desemnarea persoanelor care participa la activitatea de
control
La SA
Potrivit art. 160, AG ordinara va hotara contractarea auditului financiar
sau numirea cenzorilor, iar potrivit articolului 111, AG ordinara numeste
cenzorii si auditorii financiari.
In plus, art. 160^1 stabileste obligatia Consiliului de Administratie sau
Directoratului de a inregistra in Registrul Comertului orice schimbare a
cenzorilor sau auditorilor financiari.
La SRL
Potrivit 199, contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor este
de competenta asociatilor, la fel si desemnarea cenzorilor si auditorilor
financiari.
Revocarea persoanelor car participa la activitatea de control
La SA si la SRL, revocarea este o operatiune simetrica desemnarii, cu
precizarea ca, in privinta revocarii cenzorilor, la SA exista o
neconcordanta intre art. 166 si art. 111 b), astfel potrivit art. 166
competenta de revocare apartine din perspectiva majoritatii necesare
Adunarii extraordinare, in timp ce 111 b) plaseaza revocarea cenzorilor in
competenta Adunarii Generale ordinare, fara a fi prevazute conditii
speciale de majoritate.
Atributiile organelor de control
Principalele atributii ale cenzorilor sunt reglementate de art. 163, astfel
cenzorii sunt obligati:
- Sa supravegheze gestiunea societatii
- Sa verifice daca situatiile financiare sunt legal intocmite
- Sa verifice daca registrele sunt legal tinute
- Sa verifice daca evaluarea elementelor patrimoniale este realizata
conform legii
In privinta SA, art. 163 reglementeaza si atributii ale auditorilor interni.
Acestia au ca scop sa constate daca exista nereguli in administrarea
societatii sau orice incalcari ale dispozitiilor legale, ori statutare.
La SRL, potrivit lui 199, dispozitiile referitoare la cenzori de la SA se
aplica integral.
Desfasurarea activitatii organelor de control
Sunt reglementate in L31 2 aspecte:
1. Sesizarea cenzorilor si a auditorilor interni
2. Modul de lucru al cenzorilor
Cu privire la sesizare, art. 164^1 precizeaza faptul ca orice actionar are
dreptul sa sesizeze cenzorilor sau auditorilor interni neregulile constatate
in activitatea societatii.
Modul de lucru al cenzorilor
Potrivit L31, art. 165, cenzorii lucreaza, ca regula, separat.
Se prevede faptul ca acestia lucreaza impreuna in cazul in care trebuie
realizat un raport pentru Adunarea Generala, iar in acest caz se prevede
faptul ca in masura in care exista neintelegeri intre cenzori se
solitioneaza in Adunarea Generala.
Potrivit art. 165, deliberarile cenzorilor si constatarile facute cu ocazia
exercitarii mandatului lor sunt trecute intr-un registru special.
La SRL se aplica aceleasi reguli.
Raspunderea persoanelor care participa la activitatea de
control al gestiunii
Potrivit art. 166, intinderea si efectele raspunderii sunt guvernate de
regulile din materia mandatului, angajarea raspunderii cenzorilor
putandu-se realiza de catre societate sau de catre creditori.
La SRL, avem aceleasi reguli ca la SA.
MODIFICAREA SOCIETATILOR
Aspecte generale
Sediul materiei se afla in L31, art. 204 si urmatoarele.
Pe langa asta, mai avem L26 si OMJ2594.
Modificarea societatilor reprezinta modificarea actului constitutiv.
L31/90 exemplifica la art. 113 din materia societatilor pe actiuni
modificari ale actului constitutiv.
Art. 113 se refera la competenta adunarii generale extraordinare, aceasta
avand ca obiect inclusiv modificarea.
Procedura generala de modificare implica mai multe etape.
Adoptarea actului modificator
Mai intai, ne aplecam asupra titlurilor de act modificator.
Potrivit art. 204, ca regula, modificarea actului constitutiv se realizeaza
prin hotarare a AG a asociatilor.
Prin exceptie, modificarea se poate realiza si prin hotarare a Consiliului
de administratie, respectiv directorat la SA, sau modificare prin
hotararea instantei judecatoresti,
Aceasta din urma este reglementata pentru societatile in nume colectiv,
in comandita simpla si SRL pentru situatia excluderii sau pentru
retragerii asociatilor. A se mai vedea 223, 224, respectiv 226.
Potrivit art. 204 (2), actul modificator trebuie sa imbrace forma autentica
ad validitatem atunci cand modificarea are ca obiect urmatoarele:
 - Majorarea capitalului social se realizeaza prin subscrierea in natura
a unui bun imobil
- A fost modificata forma de societate, fiind aleasca SNC sau SCS.
- A fost aleasa majorarea capitalului social prin metoda subscriptiei
publice.
Inregistrarea in Registrul Comertului a actului modificator
Potrivit art. 204, se deoun la RC actul modificator si actul constitutiv
actualizat.
Prin exceptie, inregistrarea in RC se va face doar in temeiul hotararii
judecatoresti, in cazul excluderii sau retragerii asociatilor.
Publicarea in Mof cartea 4 a actului modificator
Ca regula, se publica in Mof actul modificator si o notificare cu privire la
depunerea la Registrul Comertului a actului constitutiv actualizat.
Prin exceptie, nu este obligatorie aceasta etapa pentru modificarea
societatilor in nume colectiv sau in comandita simpla.
Opozitia la actul modificator
Potrivit art. 61, orice persoana prejudiciata prin hotararea de modificare
a actului constitutiv poat sa formuleze o cerere de opozitie prin care sa
solicite instantei sa repare prejudiciile cauzate de hotararea avand ca
scop modificarea unei societati.
Legea face referire la creditorii sociali, iar uneori si la creditorii
particulari ai asociatilor.
Aspecte speciale
Ne legam de 3 ipoteze speciale.
Reducerea capitalului social
Aceasta poate sa intervina intrucat se constata pierderi ale activului net
sau se considera ca nu mai este necesar un capital social la valoarea celui
initial stabilit.
In legatura cu constatarea pierderilor, ne intereseaza art. 69 si 153^24.
Acum analizam procedurile de diminuare.
Reducerea capitalului social se poate realiza prin urmatoarele metode:
- Micsoararea numarului de actiuni
 - Diminuarea valorii nominale a actiunilor
- Dobandirea actiunilor de catre societate si anularea lor
Cand reducerea capitalului nu este motivata de pierderi, ea se poate face
prin scutirea totala sau partiala a asociatilor de varsamintele datorate sau
prin restituirea catre asociati a unei cote parti din aporturi.
Aspectele procedurale speciale cu privire la actul modificator trebuie
mentionate.
Potrivit art. 208, acest act trebuie sa arate motivele ce genereaza
reducerea si procedeul de reducere ales.
Reducerea va putea sa fie realizata dupa treceea a 2 luni din ziua in care
hotararea a fost publicata in Mof.
Cu privire la opozitia creditorilor, se reglementeaza expres dreptul
creditorilor avand creante anterioare publicarii hotararii de modificare,
care nu au devenit scadente pana la data publicarii, de a face opozitie in
situatia in care societata nu a oferit garantii pentru executarea creantelor
mentionate.
Majorarea capitalului social
Necesitatea majorarii capitalului social
Ea poate fi justificata de necesitatibtinerii unor fonduri pentru
dezvoltarea societatii sau de existenta unor prevederi legale care impun
majorarea capitalului social.
Procedeele de majorare a capitalului social
Potrivit lui 210, majorareea se poate face prin:
- Emisiunea de noi actiuni
- Majorarea valorii nominale a actiunilor existente
Cand se emit actiuni noi, este reglementat un drept de preferinta al
actionarilor existenti cu privire la actiunile emise pentru majorarea
capitalului social.
Dreptul de preferinta se exercita proportional cu cota de participare la
capitalul social, avand ca scop mentinere pozitiei avute initial de catre
fiecare dintre asociati in cadrul societatii.
Dreptul de preferinta tebuie exercitat intr-un anumit termen, stabilit prin
hotararea AG extraordinare sau prin hotararea consiliului de
administratie ori directoratului.
Dupa expirarea termenului, actiunile necumparate de actionarii existenti
vor putea fi oferite spre subscriere publicului.
Nerespectarea dreptului de preferinta constituie o cauza de nulitate a
majorarii capitalului social.
Dreptul de preferinta poate fi insa restrans sau ridicat prin hotarare a
Adunarii Generale a actionarilor extraordinara sau a consiliului de
administratie ori a directoratului.
Surse potentiale de finantare
Potrivit art. 210, exista 2 categorii de surse de finantare.
Mai intai avem surse externe prin raportare la fondurile societatii,
categorie inc are se incadreaza 2 tipuri de aporturi, anume aporturile in
numerar si aporturile in natura.
Mai exista si surse interne, adica majorari din fondurile interne ale
societatii, categorie in care intra rezervele statutare si facultative,
beneficiile si primele de emisiune. Tot aici intra si situatia in care
majorarea capitalului social se realizeaza prin conversia creantelor
impotriva societatii in actiuni ale acesteia. A se vedea si art. 220.
Atunci cand se emit actiuni, exista ipoteza unor conflicte, unor
contradictii, actionarii existenti simtindu-se prejudiciati.
Exista situatii in care actionarii existenti nu pot sa isi valorifice dreptul
de preferinta asupra noilor actiuni cat sa isi mentina procentul.
La emisiunea noua de capital social se procedeaza astfel:
- Sunt emise actiuni noi cu aceeasi valoare nominala ca cele vechi
- La acestea se adauga un spor de emisiune, fiind vandute la un pret
mai mare decat valoarea lor nominala.
- Acest spor de emisiune se transforma in prime de emisiune pentru
actualii actionari care se simt prejudiciati de micsorarea pozitiei lor
de putere in societate prin emiterea de noi actiuni.
A1 si A2 au sctiune de 10 lei, fiecare 10% din capitalul social. Vine o
majorare de capital social si actiunile din majorarea de coaital vor valora
15 lei din actiune, 10 lei valoarea nominala, 5 lei prima de emisiune. Se
emit 2 actiuni, fiecare 15 lei.
A1 si A2 ar putea sau nu sa isi valorifice dreptul de preferinta, dar
presupunem ca nu. Daca da, prima de emisiune nu isi are rostul.
Vin A3 si A4, fiecare cumparand o actiune. Actiunile lor sunt de valoare
nominala 10 lei, deci doar cu 20 de lei se majoreaza capitalul social. Cei 5
cu 5 lei intra la prima de emisiune. La un moment dat o sa avem o alta
majorare de capital social. In cacest punct, putem decide sa folosim
sumele proprii, precum primele de emisiune. Cei 10 lei de la primele de
emisiune se numesc majorare de capital social suplimentar, iar de acestia
beneficiaza vechii si primii noi actionari. Atentie, la prima majorare s-a
facut doar cu 2 actiuni de 10 lei. La a doua majorare s-a facut cu 2 actiuni
de 10 lei PLUS 5 cu 5 lei de la prima, deci abia aici se vad cei 5 cu 5 de la
prima majorare. Astfel, primii noi veniti platesc, practic, pentru venirea
celui de-al doilea rand de noi veniti.

Cursul final
EXEMPLE DE SPETE DE EXAMEN DIN ADUNARI, CVORUM
SI ALTELE
Prima speta:
Societatea A SA a fost constituita la 1 februarie 2000 de catre
actionarii A, B, C, D, E. Din cele 100 de actiuni nominative emise
de societate, A si B detin fiecare cate 30 de actiuni, C detine 20, iar
D si E detin fiecare 10. Actiunile au fost subscrise in numerar si
varsate integral la data constituirii. Nu s-a derogat prin actul
constitutiv de la numarul de voturi conferite unei actiuni.
Societatea este administrata in sistem unitar cu delegare de
atributie. Consiliul sau de administratie este alcatuit din 3 membri:
A, B, C. Pentru data de 2 mai 2018, a fost convocata la societatea A
SA o adunare generala ordinara, stabilindu-se data celei de a doua
convocari, respectiv 15 mai 2018. Pe ordinea de zi au fost incluse,
alaturi de alte aspecte, si urmatoarele puncte:

- Sa se discute, sa se aprobe sau sa se modifice situatiile financiare

anuale si sa se fixeze dividendul la valoarea de 1000 de lei per
actiune.
- Sa se hotarasca desfiintarea sectiei de productie de sucuri aflata pe
platforma A din cadrul sucursalei din Galati a societatii.
- Numirea unui nou administrator, fiind propus X pentru aceasta
functie.

La data de 2 mai 2018 s-au prezentat actionarii A, B, C, D, E

personal.
 Verificand daca sunt indeplinite conditiile de cvorum, s-a constatat
ca acestea sunt indeplinite. Ca urmare, au avut loc dezbateri si s-a
trecut la vot, structura votului fiind urmatoarea:

- Cu privire la primul punct, au votat pentru toti actionatii prezenti,

cu exceptia lui E, care a votat impotriva.
- Cu privire la punctul 2, au votat pentru actionarii A si D, contra B si
E, iar C s-a abtinut.
- Cu privire la ultimul punct, au votat pentru toti actionarii.
Cerinte:
- Analizati legalitatea deciziei referitoare la intrunirea cvorumului.
- Stabiliti daca a fost adoptata o hotarare cu privire la unul dintre
punctele de pe ordinea de zi.
- Analizati daca exista probleme de legalitate cu privire la deciziile
luate din perspectiva altor texte de lege din persoectiva cvorumului
sau majoritatii, incluse in L31/90.
Rezolvare:
Mai intai verificam textele de lege aplicabile.
Apoi verificam influenta fiecaruia la cvorum.
Avem asa: A 30, B 30, C 20, D 10, E 10 numar de voturi cu infleunta la
cvorum.
Ne intereseaza art. 126, care limiteaza dreptul de vot al actionarilor
administratori, in mod strict si limitativ.
La cvorum calculam potrivit legii, iar apoi sa vedem daca dintre cei
prezenti in sala s-a format cvorumul solicitat de lege. E necesara prezenta
a cel putin ¼ din numarul de voturi, deci cel putin 25.
Cu privire la prezenta, ii avem pe toti, deci cvorumul e ok. Retinem ca
cvorumul se calculeaza iar pentru fiecare problema de pe ordinea de zi.
Formula de calcul a cvorumului: ¼ din numarul totald e drepturi de vot.
Laun prim impuls, ne vine sa adunam 100 si sa calculam ¼ si gata.
Exista anumite situatii in care, desi avem 100 de drepturi de vot intr-o
societate sa nu mai avem 100 de drepturi de vot la un anumit moment,
putand exista situatii particulare, precum situatia administratorilor care
nu pot vota cu privire la descarcarea de gestiune. In astfel de cazuri,
numarul total de drepturi de vot se reduce corespunzator celor care nu
pot vota, totodata, daca s-ar cere revocarea lui A, i-am exclude numarul
lui de voturi (total de 70).
Acum ne referim la votul pentru cele 3 probleme.
Avand in vedere datele spetei, retinem urmatoarele:
- Cu privire la prima problema, cea a dividendelor: in privinta
administratorilor, ii punem la cvorum, intrucat nu le este exclus
dreptul de vot pe chestiuni financiar. ¼ din 100 este cvorumul
pentru orima problema. 25 este cvorumul.
- Cu privire la a doua problema, cea cu desfiitnarea: voturile totale
sunt tot 100, dar daca existau actiuni nevarsate, nu se luau in calcul
drepturile respectivilor de vot.
- Cu privire la a treia problema, cu privire la numirea unui nou
administrator: totalul de voturi este tot 100, intrucat se urmareste
adaugarea unui administrator nou, nu ii deranjam pe cei 3
administratori.
Toti sunt prezenti personal, toate cvorumurile sunt implinite.
Acum verificam voturile. Majoritatea de luarea deciziilor e 50% + 1 din
numarul voturilor exprimate. Altfel spus, ½ din 100 +1. Din calcul
excludem abtinerile.
- Cu privire la prima problema, majoritatea se calculeaza din 100 de
voturi exprimate, deci este 51 de voturi pentru. Totusi, discutam
despre situstii financiare, astfel ca votul trebuie intai exprimat de
catre persoanele care nu au si calitatea de administratori. Astfel,
presupunem ca A, B si C nu exista in acest calcul. Presupunem ca in
prima etapa au votat doar D si E. Abia in a doua etapa de vot au si
primii 3 drept de vot. In prima etapa avem majoritatea de 11, adica
50%+1 din 20 (D si E aveau 10 fiecare). Nu s-a intrunit majoritatea,
deci prima etapa pica. Totusi, nu putem sa ne oprim aici, trebuie sa
vedem daca ne gasim in exceptia (art. 126) de lege in care s-ar
putea admite ca si administratorii sa aiba drept de vot. Avem tot 10
drepturi de vot, deci e egalitate. Exceptia se refera la cazul inc are
majoritatea prevazuta de lege sau de actul constitutiv nu se poate
niciodata intruni, ceea ce e si cazuld e fata, intrucat D si E au
numar de voturi egal. In acest caz se trece la a doua etapa, in care si
administratorii au drept de vot. In etapa a doua intra in joc A, B, C.
Totalul de voturi este 100. Majoritatea decizionala este 51. Avand in
vedere ca cei trei au votat pentru, avem majoritate, decizia e
adoptata.
 - Cu privire la a doua problema, numarul total de voturi e 80, ca C s-
a abtinut, deci am ramas fara 20 in total. Astfel, majoritatea o sa fie
41. A si D au votat pentru, deci 40. Hotararea nu este adoptata.
- Cu privire la a treia problema, toti au fost de acord, deci se adopta.
Majoritatea decizionala este tot 50%+1 din 100 de voturi total
exprimate. Hotararea este adoptata. Mandatul intra in vigoare
imediat, chiar daca hotararea e supusa inregistrarii in RC. Nu
uitam ca administratorul trebuie sa isi exprime consimtamantul.
Nu luam in calcul la adunarile ordinare abtinerile la voturile total
exprimate deoarece abtinerea nu e considerata o exprimare, dar totodata
pentru ca legiuitorul se exprima diferit cand le reglementeaza pe cele 2:
voturi exorimate vs. voturi detinute. La extraordinare, chiar si abtinerile
implica niste voturi detinute.
Alte probleme nu exista, intrucat nu se aplica si aici regula
administratorilor in numar impar.
A doua speta:
Societatea A SA constituita la data de 1 februarie 2000 de catre
actionarii ABCDE. A si B detin fiecare 20%, C si D detin fiecare
10%, E detine 40%. Actiunile au fost subscrise si varsate integral.
Nu s-a derogat prin actul constitutiv de la numarul de voturi
conferite unei actiuni. Iarasi sistemunitar cu delegare de atributii.
Consiliul de administratie este alcatuit din A, B si X.
La 10 ianuarie 2018, consiliul de administratie a luat decizia
convocarii unei adunari generale ordinare pe data de 15 mai 2014,
aceasta fiind prima convocare, respectiv 29 mai 2018, a doua
convocare. Data de referinta a fost fixata pentru 15 aprilie 2018.
Convocatorul a fost public in M Of si intr-un ziar general de
publicatie pe data de 15 ianuarie 2018.
Pe data de 25 februarie 2018, E a instrainat actiunile catre F cu
toate formalitatile necesare fiind finalizate in aceeasi zi. Plata
pretului actiunilor a fost insa amanata pentru 15 aprilie 2018. F nu
achitase incata actiunile cumparate de la E pana la data primei
intruniri.
Pe ordinea de zi a adunarii generale ordinare a fost inclus, alaturi
de alte asoecte, urmatoarele:
- Sa se discute anumite situatii de ordin financiar
- Sa se fixeze dividendul.
 La prima intrunire s-au prezentat A, B, C, D si F personal.
Cvorumul fiind intrunit, s-au dezbatut probleme stabilite si s-a
votat astfel:

- A, B si C pentru, D impotriva, F s-a abtinut. Valabil pentru ambele

chestiuni.
Cerinte:
- Analizati daca e valabila decizia cu privire la cvorum
- Analizati daca hotararea a fost adoptata
- Stabiliti daca este legala prezenta lui F la adunarea generala
- Stabiliti cui i se cuvin dividendele si daca s-ar modifica raspunsul in
masura in care vanzarea actiunilor ar fi avut loc pe data de 10 mai
2014.
Rezolvare:
Mutatid mutandis acelasi tabel ca de la speta anterioara cu privire la
subscrise si varsate.
In privinta lui E, a venit F, dar acesta nu a platit pretul.
Cu privire la vot, ABC au votat pentru, D contra, F s-a abtinut.
Adunarea este ordinara, deci pentru prima problema de pe ordinea de zi
cvorumul e ¼ din numarul total de drepturi de vot (100). Reluam
discutia din speta anterioara, astfel ca intrucat administratorii nu sunt
total lipsiti de drept de vot pe probleme financiare, se iau voturile lor in
calcul la voturile totale. Cvorumul este 25. Prezenti sunt toti, cvorumul e
ok.
Acum ne referim la vot pentru prima problema. Majoritatea decizionala e
50%+1 din voturile exprimate. Avem iar posibilitatea a doua etape,
intrucat sunt chestiuni financiare. In prima etapa A si B nu au drept de
vot, ca-s administratori. F e exclus din total ca s-a abtinut, deci
majoritatea e 11 (50%+1 din 20). Hotararea nu este adoptata, intrucat nu
se mai poate apela la votum administratorilor. F s-a abtinut, deci s-ar fi
putut ajunge la o majoritate daca nu se abtinea.
Cu privire la F, el e actionar proprietar la data 25 februarie, fiind contract
inainte de data de referinta (15 aprilie), deci poate sa participe la
adunare.
Cu privire la dividende, tot F are dreptul sa le primeasca.
In cazul precizat la ultima cerinta, E trebuia sa participe si lui se cuvineau
dividendele, intrucat era dupa data de referinta.

Unitatea de învățare 1 – Noțiuni introductive privind Dreptul comercial

CUPRINS

1.1. Definiția și evoluția dreptului comercial

1.2. Realitatea normativă a dreptului comercial

1.3. Izvoarele dreptului comercial

1.4. Lucrare de verificare Unitatea 1

1.5. Bibliografie Unitatea 1

Obiectivele unității de învățare 1

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

• Definiți dreptul comercial

• Constatați evoluția dreptului comercial ulterior intrării în vigoare a Codului Civil din 2009

• Identificați izvoarele dreptului comercial

• Aplicați aceste noțiuni la o situație de fapt
 1.1. Definiția și evoluția dreptului comercial

În concepţia Noului Cod civil adoptat în 2009, odată ce acest nou cod a intrat în vigoare, Codul
comercial din 1887 a intrat în istorie şi, odată cu acesta, şi dualismul dreptului privat.

Intenţia noii reglementări este de a reuni dreptul comercial (precum şi celelalte ramuri de drept
privat, cum ar fi dreptul familiei) sub reglementarea Noului Cod civil, într-o singură ramură de drept.
În locul dihotomiei drept comercial - drept civil, Noul Cod civil intenţionează instaurarea unui sistem
unitar de reglementare, raporturile juridice dintre rofesionişti (comercianţii şi ceilalţi participanţi la
raporturile juridice de afaceri) urmând a fi reglementate direct şi originar de Noul Cod civil.

Cel puţin la prima vedere, dualismul dreptului privat (dreptul civil este dreptul comun pentru dreptul
comercial, dar cele două categorii de norme sunt ramuri autonome ale dreptului) este abandonat de
legiuitorul român începând cu data de 1 octombrie 2011. Ar părea că dreptul comercial – ca, de
altfel, şi dreptul familiei – va fi înglobat în dreptul civil.

În acest fel, dreptul civil nu va mai fi ceea ce în mod tradiţional înţelegem prin acest termen (un drept
al particularilor şi al averilor statice), ci un drept privat unitar, care vizează şi activităţile
profesioniştilor de creare a bunurilor şi valorilor şi de circularizare a acestora.

Am putea denumi această concepţie drept „monistă”, întrucât se poate presupune că spiritul noii
reglementări este acela de a refuza dualitatea sau pluralitatea în sistemul dreptului privat.

Noul Cod civil dispune, în art. 2 alin. (1), că normele sale sunt menite a reglementa raporturile
juridice dintre persoane, „ca subiecte de drept civil”. Conform art. 2 alin. (2), Noul Cod civil este
alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se
referă „litera sau spiritul” dispoziţiilor sale. Aşadar, ori de câte ori norma specială nu dispune, se
aplică în subsidiar sau în completare regulile din
Noul Cod civil. Dacă legea (inclusiv Noul Cod civil) nu dispune, se aplică uzanţele, adică obiceiul
(cutuma) sau uzurile profesionale.

Cu excepţia referinţei la „spiritul” dispoziţiilor codului şi a referinţei la uzanţe, norma citată nu este o
noutate, ea fiind, de exemplu, prezentă şi în art. 1 alin. (2) din parţial-abrogatul Cod comercial. În
sistemul acestuia, dreptul comercial se constituie într-o ramură de drept distinctă de dreptul civil,
drept completat, cu titlu de drept comun, de dreptul civil.
Distincţia între raportul juridic de drept civil şi cel de drept comercial era posibilă în baza a două
criterii: cel al faptului de comerţ, exemplificat în fostul art. 3 C.com. (criteriul principal), şi cel al
comerciantului, un criteriu subsidiar, care se aplică numai în completarea criteriului principal şi
numai cu titlu de prezumţie, care poate fi răsturnată în condiţiile fostului art. 4 C.com. Comerciant
era, conform fostului art. 7 C.com., persoana care efectua fapte de comerţ în mod obişnuit, cu titlu
profesional, pe risc economic propriu, precum şi societatea comercială. Un raport juridic de drept
privat era considerat comercial dacă izvora dintr-un fapt de comerţ sau, după caz, dacă obligaţia
rezulta din exerciţiul comerţului unui comerciant (caz în care se prezuma natura comercială a
obligaţiei, conform fostului art. 4 C.com.) ori dacă obligaţia era comercială cel puţin pentru una
dintre părţile raportului juridic (fostul art. 56 C.com.). Consecinţele calificării unui raport juridic ca
fiind comercial erau multiple, cea mai importantă fiind aceea a calificării disputelor sau litigiilor ce ar
putea rezulta din acest raport juridic ca fiind comerciale (ceea ce atrăgea competenţa funcţională a
instanţelor comerciale şi incidenţa regulilor relative la concilierea prealabilă obligatorie). Raportul
juridic de drept comercial, care se definea, în principal, pe baza criteriului faptului de comerţ, putea fi
legat atât între comercianţi, cât şi între comercianţi şi simpli particulari, ba chiar, la rigoare, între
părţi care erau – ambele – simpli particulari. Într-adevăr, nu este greu de imaginat că un simplu
particular putea cumpăra o marfă sau un produs, cu intenţia de revânzare, după care vindea marfa
sau produsul unui alt simplu particular. Întrucât fostul art. 3 pct. 1-2 C.com. declara că o astfel de
vânzare era un fapt obiectiv de comerţ (adică, natura acesteia era intrinsec comercială şi nu una
derivată din calitatea vânzătorului sau a cumpărătorului), înseamnă că raportul juridic generat de
această vânzare era un raport juridic comercial. De altfel, soluţia rezultă şi din fostul art. 9 C.com.
care dispunea că oricine putea, „în chip ocazional” să facă acte sau fapte de comerţ. Pe de altă parte,
săvârşirea în chip de profesiune a faptelor de comerţ obiective, pe riscul economic al autorului,
determină calitatea de comerciant a acestuia, indiferent de faptul înregistrării în registrul comerţului.
Terţii puteau ignora cu bună-credinţă existenţa acestei calităţi (pentru terţi, cel în cauză era un
simplu particular, şi nu un profesionist), dar calitatea de comerciant se păstra. Or, conform fostului
art. 4 C.com., toate obligaţiile comerciantului generate de exerciţiul comerţului sau erau prezumate a
fi comerciale, iar conform fostului art. 56 C.com., orice raport juridic în care se angaja un comerciant
era un fapt de comerţ (unilateral sau mixt ori accesoriu), de unde concluzia că simplul particular, care
intra în relaţii juridice cu comerciantul putea să nici nu perceapă faptul că este parte într-un contract
comercial. De altfel, calitatea de comerciant a cel puţin uneia dintre părţile între care se lega un
raport juridic obligaţional era criteriul subsidiar al determinării naturii juridice a raportului astfel
creat.

Din modul în care este redactat art. 3 alin. (1) NCC rezultă, însă, că Noul Cod civil se aplică
profesioniştilor în mod direct, şi nu doar în subsidiar ori în completare, ca norma de drept comun1.
Adăugând acestei dispoziţii şi faptul că, cel puţin în privinţa instituţiilor esenţiale ale dreptului
comercial clasic românesc (actul de comerţ şi comerciantul), Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare
a Noului Cod civil a dispus abrogarea, se poate pune întrebarea dacă dreptul comercial este
aneantizat în acest fel. Consider că o astfel de concluzie ar fi pripită, căci o serie de argumente, unele
faptice şi economice, altele juridice sau normative, ne conduc indubitabil către o altă concluzie.

Termininologia aleasă conduce la următoarea concluzie:

 Raporturile juridice care rezultă din activităţile de producţie, de comerţ sau de prestări de servicii
sunt raporturi juridice civile, în genere, dar comerciale (de afaceri), ca specie.
Dreptul civil, în noua sa haină legală, este genul, iar dreptul activităţilor de producţie, comerţ şi
prestări de servicii (activităţi profesionale, afaceri) este specia.

O specie pe care am putea să o denumim drept civil comercial, pentru a putea opera distincţia
terminologică faţă de restul dreptului civil, care se aplică exclusiv simplilor particulari, în relaţiile
dintre aceştia.

Un drept civil care să înglobeze tot ceea ce înseamnă dreptul privat ar trebui împărţit, aşadar, în
două categorii: (i) dreptul civil al simplilor particulari, în care se pot include toate raporturile juridice
de dreptul familiei, drepturile şi obligaţiile relative la persoane şi la starea civilă, precum şi
contractele care se încheie doar între simpli particulari şi (ii) dreptul civil comercial (dreptul
activităţilor profesionale, dreptul afacerilor), adică cea mai mare parte a dreptului civil, care este
dreptul pe care îl practică profesioniştii, dintre care cei mai importanţi şi ca volum şi ca valoare sunt
comercianţii (acei comercianţi despre care ni se vorbeşte în termenii incoerenţi mai sus criticaţi).

Sintagma „drept civil comercial” nu acoperă, însă, întregul concept tradiţional de „drept comercial”.
Părţi consistente din ceea ce în mod tradiţional înţelegem prin dreptul comercial rezidă în încă ne-
abrogatul Cod comercial (partea privind Dreptul maritim, spre exemplu) precum şi în legile speciale
care reglementează statutul organic al profesionistului-comerciant sau obligaţiile sale profesionale.

1.2. Realitatea normativă a dreptului comercial

Realitatea normativă, alta decât Noul Cod civil sau Legea de punere a sa în aplicare (Legea nr.
71/2011) ne impune să observăm că:

(i) Constituţia declară că statul asigură libertatea comerţului şi protejează concurenţa loială [art. 134
alin. (2) lit. a)]; libertatea comerţului înseamnă nu doar eliminarea barierelor în exercitarea
comerţului, ci implică şi libertatea profesionistului – comerciant de a-şi alege profesia, de a contracta
sau nu ori de a-şi alege partenerul contractual;
(ii) sunt încă în vigoare legi speciale care conţin particula „comercial” sau se referă la „comercianţi”:
legea societăţilor comerciale, legislaţia concurenţei, legislaţia protecţiei consumatorilor, legislaţia
bancară, legislaţia asigurărilor, dreptul transporturilor, legislaţia insolvenţei;
(iii) registrul comerţului este constituit şi gestionat, în general, pentru comercianţi, care sunt obligaţi să
se înscrie în acest registru fie pentru valabila constituire (persoane juridice), fie pentru autorizarea
exerciţiului comerţului (persoane fizice) şi a exploatării întreprinderii sau funcţionării;
(iv) contractele încheiate de comercianţi în activitatea lor curentă, în exploatarea unei întreprinderi – pe
care le-am putea denumi, în condiţiile noii realităţi normative impuse de art. 3 NCC, „contracte
profesionale” – au un specific aparte faţă de contractele civile tradiţionale (clasice); primele
presupun continuitate, secundele sunt sporadice, ocazionale; (v) în activitatea profesioniştilor sunt
aplicabile, ca norme contractuale sau ca norme similare legilor, uzanţele comerciale sau
profesionale; uzanţele cinstite ale comercianţilor, spre exemplu, sunt limite ale activităţilor acestora,
dincolo de care comercianţii pot fi sancţionaţi pentru concurenţă neloială sau pentru încălcarea
drepturilor consumatorilor, iar contractele în care sunt implicaţi comercianţii pot fi sancţionate cu
nulitatea absolută pentru încălcarea uzanţelor comerciale cinstite;
(vi) în activităţile profesioniştilor foarte multe contracte sunt nenumite (nereglementate prin lege
sau uzuri normative); acestor contracte li se aplică nu legea, ci uzanţele, iar în lipsă, dispoziţiile legale
relative la situaţii juridice similare ori, dacă nici acestea din urmă nu există, principiile generale ale
dreptului.

În al doilea rând, Noul Cod civil reglementează unitar doar o parte din obligaţiile profesioniştilor
(inclusiv contractele, însă doar parțial), nu şi statutul comercianţilor sau al altor categorii de
profesionişti, şi nici obligaţiile profesionale ale comercianţilor, care rămân reglementate prin legi
speciale, cum ar fi, spre exemplu, Legea societăţilor comerciale, Legea registrului comerţului,
legislaţia cooperatistă, O.U.G. nr. 44/2008 privind persoanele fizice autorizate şi întreprinderile
individuale şi familiale etc. De altfel, sunt multe contracte care se încheie de profesionişti şi, cu toate
acestea, nu sunt reglementate în Noul Cod civil. Poate cel mai edificator exemplu îl reprezintă
contractul de credit bancar, principalul contract pe care băncile, nişte comercianţi, le încheie în
activitatea lor, şi care nu este reglementat în Noul Cod civil (acesta conţine doar reglementări cu
privire la depozitul de fonduri în bancă, facilitatea de credit, închirierea de casete de valori şi contul
curent). De asemenea, o largă paletă de contracte care se încheie între acţionari sau asociaţi în
vederea gestiunii comune a politicii faţă de societatea comercială emitentă a acţiunilor sau a părţilor
sociale, sunt contracte nenumite, nereglementate de Noul Cod civil: mă refer la acordurile extra-
statutare între acţionari (shareholders agreements), la clauzele de preferinţă (preemţiune) şi de
agrement etc., larg utilizate în spaţiul juridic românesc.

În al treilea rând, profesionistul nu se confundă cu comerciantul, întrucât ar însemna să se confunde

genul cu specia. Profesionist, în sensul art. 8 alin. (1) din Legea de punere în aplicare, înseamnă
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice altă persoană autorizată să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale (inclusiv profesii liberale). Comerciantul nu este
identic cu profesionistul, ci este doar o specie de profesionist. De aceea, nu toţi profesioniştii pot fi
supuşi, spre exemplu, procedurii insolvenţei ci, de lege lata, doar profesioniştii care au şi calitatea de
„persoană supusă înregistrării în registrul comerţului” (sintagmă care, conform art. 6 alin. (1) din
Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, înlocuieşte normativ noţiunea de comerciant, la care
se referă expres Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei). Deşi, în genere, „comerciant” în
sensul Legii de punere în aplicare înseamnă persoană fizică sau juridică supusă înregistrării în
registrul comerţului, totuşi termenul de „comerciant” are alt sens în legislaţia protecţiei
consumatorului, în legea mărcilor şi în legea pomiculturii. Este ceea ce dispune în mod expres Legea
de punere în aplicare a Noului Cod civil în art. 6 alin. (2). Ca regulă de tehnică legislativă, un termen
juridic ar trebui să aibă acelaşi sens în cuprinsul unui act normativ. În încercarea de a înlocui în toată
legislaţia actuală noţiunile (precise şi verificate în peste 150 de ani de practică juridică) de fapt de
comerţ şi comerciant, au fost introduse în cod şi în întreaga legislaţie noţiuni juridice imprecise şi
prolixe, cum sunt cele de profesionist şi de exploatare a întreprinderii. Ca şi termenul de
„comerciant”, care are două sensuri destul de diferite în cuprinsul aceluiaşi articol de lege, şi
sintagma „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii” (care ar urma să înlocuiască
noţiunile de act sau fapt de comerţ, aşa cum pretinde art. 8 alin. (2) din Legea de punere în aplicare a
Noului
Cod civil) este în suferinţă, întrucât Legea de punere în aplicare nu este nici în acest caz consecventă.

Noţiunea de „acte şi fapte de comerţ” din art. 1 LSC a fost înlocuită nu cu sintagma „activităţi de
producţie, comerţ şi prestări de servicii”, cum ne-am fi aşteptat, ci cu sintagma „activităţi cu scop
lucrativ”. Pentru lămurire, a se observa că acest art. 1 LSC „sună” conform Legii de punere în aplicare
după cum urmează: „în vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ, persoanele fizice şi cele
juridice se pot asocia…” Aşadar, noţiunea clară de fapte de comerţ, care era oricum înlocuită cu cea
de „activităţi de producţie, comerţ sau servicii”, mult mai vagă, este înlocuită în cuprinsul Legii
societăţilor comerciale cu vechea denumire a afacerilor din Decretul nr. 54/1990 privind activităţile
cu scop lucrativ emis de CPUN! Ne-am întors de unde am plecat, în 1990, când încă nu ştiam ce
înseamnă comerţ sau eram pur şi simplu temători ori pudibonzi şi refuzam oficial să denumim
„activităţile cu scop lucrativ” pur şi simplu afaceri.

În al patrulea rând, cu toate aceste eforturi de unificare a dreptului privat, art. 8 alin. (2) din
Legea de punere în aplicare accepta că există încă activităţi de comerţ, alături de cele de producţie şi
cele de prestări de servicii. Textul nefăcând referire la activităţi comerciale (sintagmă care, în sens
juridic, cuprinde producţia, comerţul şi prestările de servicii), ci la activităţi de comerţ, s-ar putea
trage concluzia că este vorba de sensul economic care se dă noţiunii de comerţ, adică de circulaţie a
mărfurilor şi a valorilor (sectorul secundar al economiei). Dar toate aceste activităţi – producţie,
comerţ, prestări de servicii – au ca element comun crearea de valoare adăugată (plusvaloare), adică
de bunuri, produse sau servicii. Din definiţia exploatării întreprinderii pe care o emite art. 3 alin. (3)
NCC rezultă că aceste activităţi pot constitui „exploatarea unei întreprinderi” indiferent dacă sunt
ghidate de un scop lucrativ sau nelucrativ.

Bunurile şi valorile originare, care există (resurse naturale sau umane) sau se creează natural (în
agricultură sau în creaţia intelectuală, de exemplu) capătă plus valoare în procesul de producţie,
comerţ sau prestări de servicii. De aici şi consecinţa, pe plan fiscal, a aplicării taxei pe valoare
adăugată (TVA) în cazul activităţilor comerciale, taxă care este inaplicabilă în cazul bunurilor sau
valorilor originare. Practic, ceea ce se întâmplă în derularea activităţii de comerţ, se întâmplă şi în
derularea activităţii de producţie sau de prestări de servicii, adică se adăugă plusvaloare bunurilor şi
valorilor prelucrate. De aceea, deosebirea între „activităţi comerciale” şi „activităţi de producţie,
comerţ şi de prestări de servicii” este doar terminologică.
Aşa fiind, înseamnă că însăşi Legea de punere în aplicare admite implicit că există un pachet
consistent de relaţii juridice comerciale care sunt reglementate în Noul Cod civil. Dreptul comercial
(mai precis, obligaţiile şi contractele generate de activităţile de producţie, comerţ şi de prestări de
servicii) subzistă în Noul Cod civil.

1.3. Izvoarele dreptului comercial

Corpus-ul de reguli aplicabile contractelor profesionale şi, în genere, dreptului civil comercial, este
compus din izvoare sau surse specifice caracterului de continuitate al activităţii profesioniştilor,
având o extensie mult mai largă decât cel aplicabil în raporturile dintre simplii particulari.
Considerând dreptul din perspectivă holistică, vom observa că dreptul (ius) este o realitate distinctă,
ce integrează dreptul pozitiv (lex), contractele şi precedentul judiciar, sub determinarea principiului
echităţii. Echitatea este ceea ce dă sens dreptului şi ceea ce permite rezolvarea paşnică sau
prevenirea conflictelor sociale, adică este principiul înalt, imaterial şi relativ incognoscibil care dă
consistenţă sistemului şi face din el o valoare distinctă de elementele sale componente. Echitatea
este fundamentul dreptului încă de la originile societăţii umane, conceptul care a făcut posibilă
organizarea societăţii şi a păcii sociale. Dacă echitatea este temeiul dreptului, atunci dreptul ca întreg
este modul în care se organizează pacea socială.

Toţi cei care concură la realizarea păcii sociale (şi, deci, inclusiv profesioniştii), creează drept.

Legile, în sens de drept pozitiv, contractele, uzurile şi precedentul judiciar sunt trecătoare.
Doar dreptul, ca realitate distinctă de părţile componente este etern, în timp ce părţile sale
componente sunt efemere.

Echitatea, în sine, poate să fie chiar un izvor tacit de drept. În litigiile arbitrale, pe baza convenţiei
părţilor litigante, arbitrul poate soluţiona cauza „în echitate”, pronunţând hotărâri obligatorii în baza
unor principii de echitate care, la rigoare, ar putea fi şi contra legem. De altfel, art. 1272 NCC (fostul
art. 970 C.civ. de la 1864) asimilează echitatea cu legea, din moment ce convenţiile între particulari
nu obligă numai la ceea ce este expres stipulat („ceea ce este expres într-însele”, în limbajul expresiv
al Codului civil de la 1864), ci şi la urmările (efectele) pe care echitatea le dă obligaţiei după natura ei.
Aşadar, echitatea (ca şi practicile statornicite între părţi, uzanţele sau legea) este o clauză implicită în
contract. Pe de altă parte, pe un plan mult mai general decât cel al relaţiilor de afaceri, trebuie
precizat că atât Constituţia României, cât şi Convenţia europeană a drepturilor omului reglementează
aşa-numitul „drept la un proces echitabil”. Încălcarea acestui drept la un proces echitabil dă dreptul
victimei la o acţiune în contra Statului român, care poate fi sancţionat prin plata unor despăgubiri,
precum şi prin „recomandarea” (care este, mai degrabă, o obligaţie, din perspectiva publicităţii
negative făcute legislaţiei statului român printr-o astfel de decizie) de schimbare a legislaţiei interne
pentru ca aceasta să fie pusă de acord cu echitatea. În plus, o hotărâre judecătorească irevocabilă
(care beneficiază, deci, de autoritate de lucru judecat) care s-a dovedit a fi fost inechitabilă întrucât a
încălcat dreptul la un proces echitabil este supusă revizuirii. Într-adevăr, în condiţiile art. 322 pct. 9
C.proc.civ., o hotărâre judecătorească poate fi revizuită dacă CEDO a pronunţat o decizie prin care s-a
constatat că o hotărâre judecătorească internă a încălcat dreptul la un proces echitabil iar urmările
încălcării dreptului la un proces echitabil continuă să se producă şi nu pot fi înlăturate decât prin
revizuirea hotărârii. Aşadar, în litigiile în care ar fi implicaţi profesioniştii, lipsa echităţii, constatată de
CEDO, antrenează sancţiuni în sarcina Statului român şi, în plus, duce la desfiinţarea unei hotărâri
judecătoreşti, chiar şi în cazul în care aceasta a intrat de mult în puterea lucrului judecat. De aici
concluzia că echitatea este un veritabil izvor tacit de drept căci, în prezenţa unui proces echitabil,
intervenţia CEDO nu s-ar mai fi justificat.
Pentru relaţiile de afaceri, în care profesioniştii ocupă poziţia centrală, consacrarea dreptului la un
proces echitabil este de o importanţă capitală. Echitatea în afaceri se poate exprima fie sub forma
principiului rezonabilităţii în afaceri, fie sub forma prevalenţei faptelor (a economicului) asupra
juridicului, putând fi văzut ca o reîntoarcere la vechea jurisdicţie realistă şi echitabilă practicată de
justiţia vechilor târguri medievale sau la jurisdicţia statutară şi consulară a vechilor bresle. Ideea unui
drept natural, a unei justiţii eterne şi imuabile, care există deasupra regulii de drept pozitiv şi care
trebuie să se impună oricând şi oriunde, nu mai este un simplu curent filosofic.
Natura faptelor, acel drept natural, care se impune de la sine ca un ideal şi o raţiune ce determină
norma de drept şi se află deasupra acesteia transformă dreptul dintr-un produs aprioric şi aparent
iraţional într-un produs social adaptat ideii de justiţie şi echitate, idei care pur şi simplu dau sens
dreptului3. Principiile democratice şi constituţionale, având ca fundament aspiraţia către bine a
umanităţii, pun deasupra regulii de drept un corpus de idei de forţă, creatoare de drept, o raţiune
comună şi ultima care duce la elaborarea regulii de drept4. Echitatea reprezintă spiritul realist şi
social al dreptului.

Dreptul pozitiv este totalitatea actelor normative în vigoare la un moment istoric, pe un spaţiu
geografic. De aceea, el este în mod esenţial trecător, având întotdeauna un anumit grad de
impredictibilitate.

Dispoziţiile Noului Cod civil aplicabile profesioniştilor se cantonează la Cartea a V-a (Obligaţiile) şi la
unele dispoziţii relative la diviziunea patrimoniului, persoana juridică, universalitatea de fapt,
administrarea bunurilor, fiducia şi reprezentarea. Dispoziţiile referitoare la bunuri şi la familie sunt
aplicabile regimului profesioniştilor foarte puţin sau chiar deloc. Statutul organic al profesionistului
(modul de organizare, de autorizare, de funcţionare şi de încetare a existenţei unui profesionist) este
reglementat prin legi speciale. De exemplu, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 reglementează
statutul organic al profesionistului – societate comercială.

În raporturile juridice în care sunt părţi profesioniştii, dreptul civil nu este totul, întrucât, aşa cum s-a
văzut, Noul Cod civil reglementează numai o parte din obligaţiile comerciale. De altfel, în acest
domeniu, nici dreptul pozitiv nu este totul. Dreptul comercial este mai mult un drept contractual,
creat de comercianţi (şi, în ultima vreme, de ceilalţi profesionişti). Uzanţele şi normele supletive sunt
creaţii ale comercianţilor rezultate din practicile statornicite între aceştia. De asemenea, dată fiind
continuitatea ce caracterizează activitatea comercianţilor, de o importanţă ridicată este şi
precedentul judiciar5, care are avantajul stabilităţii şi predictibilităţii într-o situaţie de inflaţie
legislativă. 4. Profesioniştii încheie contracte în număr mare şi în mod continuu. Cum convenţia
părţilor, dacă este în conformitate cu legea, este la fel de puternică în relaţiile dintre ele ca şi legea
(art. 1270 NCC, fostul art. 969 C.civ. de la 1864), înseamnă că părţile contractului – în primul rând
profesioniştii – creează drept.

În relaţiile dintre profesionişti se creează, prin practici îndelungate, uzuri comerciale are, şi ele,
înseamnă drept, fie pentru că părţile le inserează în contractele lor ca atare sau prin trimitere la
diversele codificări (de tipul Incoterms, de exemplu), fie pentru că părţile au convingerea că acele
uzuri li se aplică întocmai ca şi legea. De altfel, chiar Noul Cod civil dă putere interpretativă şi, uneori,
chiar normativă uzurilor (art. 1), aşa cum, de altfel, o face şi sus-citatul art. 1272 NCC.

Uzanţele sunt, conform art. 1 alin. (6) NCC, uzurile profesionale şi obiceiurile (cutumele); dar art.
1272 NCC face referire şi la practici statornicite între părţi, fără a le defini. În limbaj mai puţin tehnic,
uzanţele sunt obişnuinţe, obiceiuri ale părţilor. Practicile comerciale sunt caracterizate de stabilitate
şi continuitate, fiind aplicate în raporturi pe termen lung. Practicile statornicite între părţi sunt
clauzele contractuale tip, aplicate între părţi cu o mare frecvenţă şi continuitate. Aceste clauze
contractuale tip sunt sursa normelor supletive din Noul Cod civil, transformate illo tempore de
legiuitor în norme legale. Practicile statornicite între părţi sunt alte clauze contractuale tip, care nu
au ajuns încă să fie ridicate la rangul de norme supletive. Dificultatea în ce le priveşte este aceea de a
le proba. Deşi dificilă, proba acestor practici statornicite între părţi nu este imposibilă. În mod
evident, trebuie să fie vorba de relaţii de afaceri de lungă durată între două sau mai multe părţi (chiar
dacă, de exemplu, părţile fac parte din grupuri de societăţi sau, după caz, contractele fac parte dintr-
un grup de contracte, menit a atinge un scop unic) şi trebuie să fie vorba de raporturi juridice sau de
părţi ale acestora care s-au derulat, cu regularitate, într-un anumit fel, considerat de părţi ca fiind
regulă. În fine, este evident că, în prezenţa unor contracte detaliate, aplicabilitatea acestor practici
iese din discuţie, căci ele nu se pot referi decât la raporturi juridicecare rezultă din livrări sau
prestări reciproce care se efectuează în baza unor contracte încheiate în formă simplificată (ofertă
urmată de acceptare; comandă urmată de executarea comenzii).
Spre deosebire de reglementarea anterioară (Codul civil de la 1864 acordă obiceiului putere de
normă interpretativă, considerându-l o clauză contractuală implicită; Codul comercial nu se referă la
uzanţe), art. 1 NCC prevede că uzanţele au putere normativă, în două situaţii: (i) în cazurile
neprevăzute de lege, adică atunci când nu există reglementare (de exemplu, contracte nenumite); în
aceste cazuri se aplică uzanţele, iar în lipsă, dispoziţiile de la instituţia cea mai asemănătoare şi, în
lipsă, principiile generale de drept;
(ii) în materiile reglementate de lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod
expres la ele; dacă părţile fac referire la uzanţe în contractul lor, uzanţele se transformă în clauze
contractuale, devenind obligatorii între părţi în acest mod. Nu sunt recunoscute ca având caracter de
izvor de drept decât uzanţele conforme cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. Ca să poată fi
aplicate, uzanţele trebuie dovedite. Sunt scutite de probă (se prezumă că există) acele uzanţe care
sunt publicate în culegeri elaborate de organisme competente în domeniu.

Uzanţele sunt clauze contractuale implicite din moment ce contractul nu obligă numai la ceea ce este
expres stipulat, ci şi la urmările pe care uzanţele le dau contractului după natura sa. În fine, clauzele
repetate la infinit în anumite contracte au fost adoptate de legiuitor ca norme supletive. Acestea nu
sunt altceva decât clauze contractuale- tip care, în lipsă de stipulaţie expresă, completează sau
suplinesc voinţa părţilor.

Prin repetabilitate şi continuitate, dreptul creat de profesionişti prin semnarea şi executarea

contractelor este mai stabil decât legea1. Dreptul pozitiv este actualitatea normativă teritorială, ceea
ce înseamnă că legea este diferită în funcţie de teritoriul pe care se aplică şi este schimbătoare, în
funcţie de contextul social, economic şi chiar politic al vremii. De aceea, dreptul pozitiv este mai
puţin predictibil decât contractul şi poate de aceea, în prezent, asistăm la o uniformizare la nivel
european şi chiar global a regulilor de formare şi executare a contractelor.

Judecătorii pronunţă hotărâri judecătoreşti, aplicând legea (sau, în caz de contradicţie, legislaţia
Uniunii Europene sau dispoziţiile din tratatele relative la drepturile omului şi jurisprudenţă CEDO),
contractul, uzul etc. şi spunând dreptul (iurisdictio). Hotărârile judecătoreşti pot deveni, în anumite
condiţii, precedent judiciar, care se impun justiţiabililor ca şi legea sau, uneori, chiar în contra legii
interne. În fine, contractele părţilor pot fi revizuite de judecător, fie aplicarea sancţiunii nulităţii
parţiale a contractului pentru încălcarea normelor de ordine publică sau a bunelor moravuri, fie prin
reconstruirea contractului în vederea continuării executării sale în condiţiile restabilirii echilibrului
contractual, echilibru rupt fie la încheierea contractului (pentru motive de leziune sau de inserare în
contract a unor clauze abuzive, interzise de lege), fie pe parcursul executării sale (pentru motive de
impreviziune).

Într-un stat de drept modern, o victorie a unei persoane sau a unui grup de persoane contra
deţinătorilor puterii economice sau politice care abuzează de putere va fi începutul unei victorii
generale, a tuturor victimelor abuzurilor. Justiţia nu este „un joc de poker al avocaţilor” (cf. Alain
Pellet, expertul desemnat de România pentru delimitarea spaţiilor maritime în litigiul de la Haga
dintre România şi Ucraina relativ la Insula Şerpilor), ci sensul dreptului, echitatea şi dreptatea către
care cetăţenii se îndreaptă ca ultim resort, pentru a-şi realiza drepturile.

Judecătorii sunt cei care, dând prioritate la aplicare Tratatelor relative la drepturile omului la care
România este parte şi dreptului Uniunii Europene [dreptul comunitar european la care se referă art.
148 alin. (2) din Constituţie], declară legea română ca fiind naplicabilă şi recunosc drepturile
cetăţeneşti, în contra legii interne. Aşadar, dreptul cetăţenilor iese la iveală în contra legii române.

Dar drepturile cetăţenilor (ca, de altfel, şi drepturile tuturor participanţilor la raporturile juridice
profesionale) se pot realiza chiar şi în contra contractului pe care l-au semnat, mai precis în contra
clauzelor contractuale împovărătoare. Convenţiile, chiar legal făcute, nu pot încălca ordinea publică
şi bunele moravuri. O convenţie care încalcă, de exemplu, ordinea publică economică de protecţie
(legislaţia protecţiei consumatorului şi legislaţia muncii) sau ordinea publică de direcţie (legislaţia
concurenţei) este nulă, total sau parţial. Legislaţia de protecţie (Codul muncii, Codul consumului)
este menită a acţiona ca un levier în favoarea părţii slabe în contract, pentru a re-echilibra contractul,
din start construit pe temelia unui dezechilibru major în favoarea comerciantului şi în defavoarea
consumatorului, care este ţinut să suporte toate riscurile contractului.

În plus, un contract de lungă durată este un parteneriat între creditor şi debitor, care sunt solidari în
executarea contractului, fiecare având obligaţia să îl pună pe celălalt în postura de a-şi executa
obligaţiile, dar şi de a-şi însuşi emolumentul contractului. Un contract de lungă durată este făcut
pentru a asigura câştiguri ambelor părţi (win-win situation) sau, după caz, pentru a partaja pierderile
sau riscurile executării sale (loselose situation). Dacă acest echilibru nu există sau nu este păstrat pe
toată perioada contractului, judecătorul are dreptul de a interveni pentru a revizui şi a reconstrui
contractul într-o manieră care să facă posibilă continuarea sa, în beneficiul ambelor părţi.

O convenţie care nu respectă condiţia proporţionalităţii (echilibrul contractual) este nulă pentru că
imperativul concilierii intereselor părţilor – ceea ce reprezintă, de fapt, obiectul contractului – este
imposibil de realizat.

O convenţie trebuie executată cu bună-credinţă şi ea obligă nu numai la ceea ce este expres într-însa,
ci şi la ceea ce legea, echitatea, practicile statornicite între părţi sau uzanţele dau convenţiei după
(art. 1272 NCC). În baza acestor reguli de interpretare, judecătorul poate revizui contractul în
vederea continuării sale sau îl poate rezilia, dacă executarea sa devine imposibilă, date fiind condiţiile
economice şi împrejurările ostile executării (impreviziune).
 Deţinătorii puterii politice se întreabă surprinşi (la fel şi juriştii neavizaţi) cum este posibil ca un drept
să se realizeze în contra legii interne. În prezenţa unei legislaţii impredictibile şi care se depărtează de
la principiile democraţiei, fiind ilegitimă, judecătorul este chemat să aplice o lege mai înaltă, cea
relativă la drepturile omului şi la principiile Uniunii Europene, lege la care România a aderat,
renunţând în parte la suveranitatea sa. Este o lege mai înaltă pentru că este ghidată de ideea de
justiţie şi pe ideea de echitate, care sunt ideile ce au dat dintotdeauna sens legii. O lege care neagă
idea de justiţie şi echitatea este o lege lipsită de sens şi, deci, ilegitimă. Când legea internă este
greşită, ilegitimă, lipsită de sens, dreptul se realizează în contra legii, pentru că legea încalcă
principiul echităţii şi bunul simţ comun. Deţinătorii puterii economice se lamentează (la fel şi juriştii
neavizaţi) că legea sau judecătorul intervin în contracte, care ar trebui să fie guvernate de principiul
„sacrosanct” al libertăţii de voinţă. În afară de faptul că nu se vede deloc de ce ar putea fi considerat
sfânt un contract, prin excelenţă mirean şi pământean, contractele, mai ales cele de lungă durată,
sunt rareori la libera negociere a părţii slabe în contract, fiind impuse de comercianţi, care abuzează
de poziţia lor dominantă în piaţă şi de forţa lor economică, juridică şi chiar politică. Unele contracte
sunt chiar impuse prin lege consumatorului (asigurarea obligatorie este un exemplu), în timp ce alte
contracte sunt impuse de cvasimonopolul, protejat de autorităţi, pe care îl deţin comercianţii
(contractele de utilităţi şi contractele de credit de retail sunt alte două bune exemple). În cazul
contractelor intragrup, adică al acelor contracte care se încheie între societăţile din grup în vederea
atingerii obiectivului comun al grupului, cu greu se poate vorbi de o voinţa de a contracta între ele a
societăţilor din grup, din moment ce contractele se încheie în baza unui plan elaborat de societatea
dominantă a grupului, care plan se impune prin votul în adunarea generală a societăţilor subsidiare şi
prin dreptul de reprezentare legală a societăţilor din grup care este încredinţat exclusiv persoanelor
care reprezintă în cadrul grupului societatea dominantă. Chiar şi contractele cu terţii, dacă depăşesc
o anumită valoare sau au o însemnătate deosebită pentru grup sunt încheiate în numele societăţii
subsidiare, dar prin voinţa exprimată în adunarea generală sau la nivel de directori a societăţii
dominante. În fine, în cazul reţelelor de distribuţie sau de franciză cu greu se poate vorbi de o voinţă
liberă a aderentului la reţea sau a beneficiarului francizei, din moment de titularul francizei impune
modul în care se desfăşoară afacerea ca o condiţie a succesului acesteia. Fiind construite pe temelia
unor clauze abuzive sau a unei voinţe alterate a consumatorului, obligat să încheie contractul de
imperative psihologice sau economice, aceste contracte nu pot avea toate efectele urmărite de
comercianţi, întrucât acestea, în mare parte, sunt în contra ordinii publice şi a bunelor moravuri,
încalcă obligaţia de solidaritate a părţilor contractului, buna-credinţa ori echitatea.

În lipsa unei competenţe de revizuire a contractului pentru impreviziune, competenţă ce aparţine

judecătorului, cei oprimaţi de legi ilegitime se vor revoltă, cu riscul derapajului către anarhie. Iar cei
covârşiţi de contracte împovărătoare vor intra în faliment, determinând la final falimentul
comerciantului.

1.4. Lucrare de verificare Unitatea 1

• Precizați denumirea actului normativ care reglementează în prezent, cu titlu de drept comun,
raporturile juridice dintre profesioniști;
• Precizați cazurile în care, în materie comercială, jurisprudența poate constitui izvor de drept;
• Enumerați condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca o practică să fie considerată izvor de drept.
 1.5. Bibliografie Unitatea 1

▪ Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012

▪ Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Ediţia a V-a actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016
▪ Fl.-A Baias, R. Constantinovici, E. Chelaru, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe
articole. Art. 1-2664, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

• Definiți profesionistul cu scop lucrativ

• Identificați și particularizați profesionistul cu scop lucrativ
• Definiți patrimoniul de afectațiune, respectiv alte diviziuni patrimoniale • Departajați
patrimoniile de afectațiuni

Unitatea de învățare 2 – Regimul juridic al profesionistului cu scop lucrativ (comerciant)

CUPRINS

1.6. Teoria generala a profesionistului cu scop lucrativ (comerciant). Noțiunea de

întreprindere
1.7. Fracţionarea patrimoniului şi segregarea creditorilor profesionistului cu scop
lucrativ. Diviziunile patrimoniale și patrimoniile profesionale de afectațiune.

1.8. Lucrare de verificare Unitatea 2

1.9. Bibliografie Unitatea 2

Obiectivele unității de învățare 2

 1.1. Teoria generala a profesionistului cu scop lucrativ (comerciant). Noțiunea
de întreprindere

Teoria generală a profesionistului cu scop lucrativ (comerciant) presupune analizarea succesivă a

conceptului de profesionist și întreprindere, nou-introduse în reglementarea Codului civil

Noul Cod civil schimbă două mari paradigme ale sistemului legal românesc, după care: (i) Codul civil
este destinat relaţiilor dintre simplii particulari, el fiind aplicabil în relaţiile juridice de afaceri doar cu
titlu de drept comun, adică în completarea Codului comercial sau a legilor comerciale speciale
destinate relaţiilor de afaceri; (ii) fiecare persoană are un singur patrimoniu, bunurile ce-l alcătuiesc
servind garanţiei comune şi concursuale, dar egalitare, a creditorilor.

Prima schimbare de paradigmă rezultă din art. 3 alin. (1) NCC, conform căruia acesta se aplică nu
doar simplilor particulari, ci şi profesioniştilor. Normele grupate în Noul Cod civil se aplică, în litera şi
spiritul lor, şi raporturilor juridice în care sunt parte profesioniştii. Aşadar, obligaţiile profesioniştilor,
atât cele care rezultă din relaţiile dintre ei (business to business – B2B), cât şi cele care rezultă din
relaţiile dintre ei şi simpli particulari (business to consumer – B2C) sunt reglementate direct de Noul
Cod civil. Este vorba de o

reglementare directă, originară, şi nu de una generală (aşa cum, în mod greşit „precizează”
denumirea marginală a art. 3 NCC). În sistemul parţial-abrogatului Cod comercial, legea civilă avea
rolul de drept comun, adică de normă generală. Legea civilă se aplică raporturilor juridice comerciale
în subsidiar, cu titlu de normă generală care completează norma specială (comercială). Este ceea ce,
în art. 2 alin. (2), reprezintă Noul Cod civil pentru domeniile la care se referă litera şi spiritul său,
adică Dreptul comun.

Art. 3 alin. (2)-(3) NCC arată că este profesionist cel ce exploatează o întreprindere, exploatarea
întreprinderii fiind exerciţiul sistematic al oricărui tip de activitate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, cu sau fără scop „lucrativ”. Aşadar,
sunt profesionişti atât titularii întreprinderilor de tip comercial clasic, aşa cum îi cunoşteam până
acum (adică societăţile comerciale, regiile, organizaţiile cooperatiste, comercianţii-persoană fizică),
cât şi persoanele care exercită profesii liberale sau reglementate (medici, ziarişti, avocaţi, notari),
precum şi organizaţii nonguvernamentale (fundaţii, asociaţii, cluburi sportive, culte religioase).

Prin volum şi valoare a contractelor (şi a celorlalte surse generatoare), este evident că majoritatea
covârşitoare a raporturilor juridice guvernate de Noul Cod civil vor fi raporturile juridice în care cel
puţin una dintre părţi este un profesionist. Aşadar, este corect a spune că acest Nou Cod civil va fi un
 cod al profesioniştilor, adică un cod al afacerilor. Sau, aşa cum am spus mai sus, un nou cod
comercial.

Cel mai ridicat potenţial de aplicare în raporturile juridice în care sunt parte profesioniştii îl au
normele relative la obligaţii. Normele relative la bunuri, persoane, familie şi drepturi nepatrimoniale
au, în acest domeniu, un potenţial redus de aplicabilitate. Rămân în afara sferei de reglementare a
Noului Cod civil statutul organic şi obligaţiile profesionale ale profesioniştilor, care sunt reglementate
prin legi speciale. Pe de altă parte, Noul Cod civil, în litera şi spiritul său, este dreptul comun pentru
toate reglementările speciale relative la raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane.
În cazul în care legea nu dispune, se aplică uzanţele (obiceiul sau cutuma şi uzul profesional). În
categoria acestora, evident, uzurile profesionale sunt prioritare, mai ales că acestea sunt, de regulă,
„codificate”, adică reunite în colecţii elaborate de organizaţii abilitate, motiv pentru care ele sunt
prezumate că există (în timp ce cutumele trebuie dovedite de cel care le invocă).

A doua mare schimbare de paradigmă rezultă din art. 31 alin. (2) NCC. Deşi fiecare persoană are un
patrimoniu unic, acesta poate suferi diviziuni sau afectaţiuni speciale, cu consecinţele fracţionării
patrimoniului unic al persoanei şi segregării între diferitele categorii de creditori, care nu vor mai
intra în concurs la urmărirea silită a bunurilor din patrimoniul debitorului lor comun, cel puţin câtă
vreme diviziunea sau afectaţiunea este în fiinţă.

Dintotdeauna, comerciantul sau, mai larg, profesionistul, a fost nevoit să lupte contra răspunderii
patrimoniale nelimitate, reglementată formal de legea civilă, şi să inventeze tehnici de limitare a
acestei răspunderi, întrucât:
(i) activitatea sa continuă, de multe ori exercitată pe baza încrederii celorlalţi participanţi la raporturile
juridice de afaceri şi cu finanţare din credite comerciale sau bancare, determină volume mari de
datorii, care depăşesc limitele valorice ale patrimoniului său; răspunderea nelimitată este un
inhibator al riscului pe care şi-l asumă întreprinzătorul (profesionist, în sensul Noului Cod civil), iar
unde nu există risc, nu există afacere;
(ii) afacerea profesionistului nu concentrează doar interesele profesionistului, ci şi interesele celor care,
într-o măsură mai mică sau mai mare, depind de supravieţuirea afacerii (stakeholders – salariaţi,
creditori chirografari, furnizori de utilităţi, bănci, comunitate locală, fisc).

De aceea, profesioniştii au inventat tehnici de limitare a răspunderii, cum sunt societăţile cu

răspundere limitată, clauzele de inalienabilitate şi insesizabilitate şi diviziunile patrimoniale (cu
subclasa afectaţiunilor patrimoniale, de genul fiduciei sau trustului şi al patrimoniului de afectaţiune
profesională).

Profesionistul este calificat ca atare prin raportare la exploatarea întreprinderii: profesionist este
considerat cel care exploatează o întreprindere. Un termen tehnic se explică prin alt termen tehnic,
nici el definit.

Profesionistul şi întreprinderea, cele două noţiuni tehnice care înlocuiesc faptul de comerţ şi
comerciantul, nu sunt definiţi, deşi nevoia unor definiţii era mai mult decât evidentă, întrucât este
necesar să ştim ce este profesionistul în raport de simplul particular şi ce este întreprinderea, în
raport de simpla activitate, oricare ar fi ea. Conform art. 3 alin. (2)-(3)

NCC, profesionistul este cel care exploatează o întreprindere, iar exploatarea unei întreprinderi
înseamnă exerciţiul sistematic al unei activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii,
indiferent dacă se urmăreşte sau nu un scop lucrativ. Aşadar, suntem într-un cerc vicios în care
profesionistul în sine nu este definit, ci el este identificat prin raportare la exploatarea întreprinderii
(el nu este identic cu titularul întreprinderii; profesionistul este cel care exploatează o întreprindere,
de unde concluzia că şi altcineva decât titularul întreprinderii o poate exploata), iar definiţia
întreprinderii este omisă, fiind definită exploatarea acesteia, fără a se şti, totuşi, cu exactitate, ce este
întreprinderea însăşi în sensul Noului Cod civil.

Importanţa calificării juridice ca profesionist este dată de faptul că profesionistului îi incumbă o serie
de obligaţii profesionale, litigiile în care este parte sunt supuse unor reguli derogatorii de la dreptul
comun (de exemplu, în litigiile evaluabile în bani este necesară parcurgerea unei faze prealabile de
conciliere directă), iar libertatea comerţului acestui este supusă unor limite economice şi sociale
inaplicabile simplilor particulari. Pe de altă parte, profesionistul este potenţialul titular al unui fond
de comerţ sau profesional (praxis) ori al unuia sau mai multor afectaţiuni patrimoniale profesionale.

La nivel principial, profesionistul este, în raport cu simplul particular, o persoană care: (i) exercită o
activitate organizată, în mod continuu, asumându-şi un risc; (ii) este supus obligaţiei de
înmatriculare, autorizare, înscriere în registre publice ş.a.m.d., pentru opozabilitate faţă de terţi şi
pentru protecţia intereselor acestora şi (iii) are un patrimoniu afectat exerciţiului întreprinderii
(patrimoniul persoanei juridice, separat de cel al constituenţilor acesteia, sau patrimoniul de
afectaţiune profesională, în cazul profesionistului-persoană fizică).

Tot la nivel principial, întreprinderea înseamnă o afacere organizată, adică o activitate sistematică de
producţie, comerţ sau prestări de servicii organizată de întreprinzător pe risc economic propriu.

În art. 8 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil (Legea nr. 71/2011) sunt enumerate mai
multe categorii de profesionişti şi se arată că termenul de profesionist îl include pe cel de comerciant
(alături de întreprinzător, operator economic şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi
economice sau profesionale). Aşadar, profesionistul este genul, iar comerciantul este specia.

În Legea nr. 71/2011 se arată, la art. 6 [într-o oarecare contradicţie cu art. 8 alin. (1), care vorbeşte
de comercianţi, întreprinzători, operatori economici şi alte persoane autorizate să desfăşoare
activităţi economice], că referirile din legi sau alte acte normative aplicabile la data intrării în vigoare
a Noului Cod civil la termenul „comerciant” se consideră a fi făcute la persoana supusă înregistrării în
registrul comerţului .

O astfel de referire se regăseşte, de exemplu, în textul art. 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei. Aşadar, procedura insolvenţei nu se mai aplică doar comercianţilorpersoane fizice şi
persoanelor juridice care desfăşoară (şi) activităţi economice, ci tuturor persoanelor, fizice sau
juridice, supuse înregistrării în registrul comerţului.
Din comparaţia celor două texte din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil [art. 8 alin. (1) cu
art. 6 alin. (1) din Legea de punere în aplicare] ar putea rezulta că nu sunt consideraţi profesionişti
decât cei care sunt autorizaţi să exercite o activitate economică sau profesională, nu şi cei care nu
sunt autorizaţi. Totuşi, consider că art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 trebuie citit în corelaţie cu
art. 3 NCC şi, în orice caz, în spiritul său: textul intenţionează să enumere categoriile de profesionişti
şi nu să impună regula autorizării exerciţiului unor activităţi economice, regulă care, de altfel, ar
excede art. 3 alin.

(2) NCC din care rezultă că este profesionist acela care exploatează o întreprindere (fără a se face
distincţia între activităţile autorizate şi cele ne-autorizate).

Comerciantul [re-denumit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 „persoana supusă înregistrării în
registrul comerţului”] întreprinzătorul şi operatorul economic sunt profesionişti prin însuşi faptul
exploatării unei întreprinderi, fapt ce atrage obligaţia de a se fi înregistrat în registrul comerţului.
Calitatea de profesionist există, deci, indiferent dacă cel în cauză este sau nu înregistrat şi indiferent
dacă este sau nu autorizat să exercite acea întreprindere. Persoanele supuse înregistrării în registrul
comerţului, dar neînregistrate efectiv, sunt asimilate cu noţiunea de „comerciant” din legile şi actele
normative în vigoare la data de 1 octombrie 2011. Dintr-o anumită perspectivă, soluţia legală este o
potenţială sancţiune aplicabilă comerciantului ilegal . Dar insolvenţa nu înseamnă numai sancţiune
(spre exemplu, lichidarea prin faliment a afacerii ilegale şi eliminarea din câmpul afacerilor pe termen
de 5 ani de la închiderea falimentului a comerciantului ilegal), ci şi protecţia tribunalului faţă de
urmăriri silite şi faţă de majorarea datoriilor prin adăugarea de dobânzi şi penalităţi. Este o favoare
pe care legiuitorul român i-o refuză, spre exemplu, simplului particular, deşi acesta este, de regulă, în
situaţie de supraîndatorare fără culpă sau fraudă, ci din motive independente de voinţa sa, în timp ce
comerciantul ilegal este o persoană care nu numai că încalcă legea, dar şi fraudează creditorii
(inclusiv fiscul) şi consumatorii

(cărora, prin comerţul ilegal sau clandestin derulat, le pune în pericol viaţa, sănătatea sau interesele
patrimoniale).

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „profesionist” sugerează competenţa, priceperea,

experienţa, şi este în opoziţie cu cuvântul neprofesionist, care sugerează incompetenţa,
nepriceperea, lipsa de experienţă. Spre exemplu, un medic care nu îşi stăpâneşte profesia este un
neprofesionist. Cu toate acestea, profesionist în sensul art. 3 NCC este orice persoană care
exploatează o întreprindere, indiferent dacă se pricepe sau nu la această exploatare. Medicul
neprofesionist poate foarte bine să exploateze întreprinderea constând în cabinetul său medical,
fiind un profesionist în sensul art. 3 NCC. Aşadar, el nu este un ne-profesionist (adică, un simplu
particular) în sensul legii, deşi este neprofesionist în sensul limbajului comun. Adică, suntem în
prezenţa unui profesionist neprofesionist.

Pentru oricine, cu excepţia juriştilor, această alăturare de termeni este un oximoron; legiuitorul
Noului Cod civil, un cod care se adresează tuturor, şi nu numai juriştilor, ar fi trebuit să evite acest
oximoron; n-ar fi fost deloc greu de înţeles termenul de întreprinzător, în loc de profesionist;
cuvântul întreprinzător chiar are un sens expresiv, sugerând asumarea unui risc.
În sinteză, profesioniştii sunt, în mod obişnuit: (i) persoanele fizice, cum sunt persoanele fizice
autorizate care organizează întreprinderi (PFA), întreprinzătorii individuali sau familiali şi persoanele
care exercită profesiile reglementate sau liberale; (ii) persoanele juridice, cum sunt societăţile
comerciale, organizaţiile cooperatiste, regiile autonome, societăţile civile cu personalitate juridică,
grupurile de interese economice, asociaţiile şi fundaţiile care exercită şi activităţi economice,
instituţiile publice care exercită şi activităţi economice; (iii) entităţile colective fără personalitate
juridică, aşa cum sunt grupurile de societăţi, societăţile simple sau societăţile neregulat constituite,
care exploatează o întreprindere.

Titulari ai unei întreprinderi pot fi chiar şi entităţile fără personalitate juridică, cum ar fi societăţile
simple, societăţile civile fără personalitate juridică reglementate prin legi speciale (fonduri de pensii,
fonduri de investiţii, societăţi de avocaţi, notari, executori judecătoreşti sau practicieni în insolvenţă)
şi grupurile de societăţi, întrucât şi acestea exploatează o întreprindere, iar exploatarea întreprinderii
poate fi un exerciţiu al uneia sau mai multe persoane, reunite fie în asocieri cu personalitate juridică,
fie în colectivităţi sau entităţi fără personalitate juridică (fără subiectivitate proprie, distinctă de
asociaţi ori membri).

În cazul entităţilor colective fără personalitate juridică ce exploatează întreprinderi (societăţi civile,
asociaţii în participaţie, grupuri de societăţi) se pune problema de a şti dacă, în lipsa obligaţiei de
înscriere în registre publice, mai sunt întrunite cele trei condiţii cumulative pentru a putea fi calificate
drept profesionişti, în rând cu ceilalţi profesionişti pe care îi enumeră art. 8 alin. (1) din Legea nr.
71/2011. Într-adevăr, în cazul tuturor celor trei tipuri de entităţi colective enunţate, este de natura
lor (nu şi de esenţa lor) că nu au personalitate juridică şi, de aceea, nici nu sunt supuse înregistrării.
Dar, în primul rând, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 vorbeşte nu numai de persoanele supuse
înregistrării, ci şi de întreprinzători şi de agenţi economici în general, termeni care, în legislaţia
concurenţei sau a protecţiei consumatorilor includ şi grupurile de societăţi sau societăţile civile. În al
doilea rând, obligaţia de înregistrare poate să existe, fără ca cel supus înregistrării să se şi achite de
această obligaţie. Spre exemplu, o societate simplă care se lansează în afaceri care presupun
continuitate trebuie să se înscrie în registrul comerţului pentru a dobândi personalitate juridică [art.
1889 alin. (3) NCC]. În al treilea rând, obligaţia de înregistrare sau de publicitate poate fi suplinită şi
prin alte forme de încunoștinţare a terţilor. În cazul societăţii simple, semnătura în bancă aparţine
doar acelui administrator (sau, în lipsă, asociat) care şi-a depus la bancă specimenul de semnătură
sau şi-a autentificat acest specimen la notar. În cazul grupului de societăţi, legislaţia fiscală permite
constituirea unui grup fiscal, iar acesta este opozabil fiscului şi terţilor din momentul legalei
înregistrări fiscale a grupului fiscal. Iar legislaţia bancară obligă băncile să îşi gestioneze riscurile şi
expunerile mari faţă de societăţile dintr-un grup prin considerarea grupului ca fiind un singur debitor,
adică o singură entitate, indiferent de existenţa sau inexistenţa personalităţii juridice a grupului;
grupul este, de aceea, obligat să se înscrie ca atare în evidenţele băncii, care va raporta despre
aceasta şi autorităţii bancare de supraveghere şi control (BNR). În al patrulea rând, entitatea
colectivă poate să fie proprietarul întreprinderii, în timp ce întreprinderea este exploatată de o
societate din grup, căreia grupul i-a încredinţat această misiune (de regulă, societatea dominantă sau
societatea împuternicită de grup cu managementul întreprinderii complexe derulate în comun de
societăţile din grup). În fine, în sistemul Regulamentului EC nr. 1346/2000 privind insolvenţa
transfrontalieră, central principalelor interese ale debitorului (COMI) nu este neapărat cel publicat, ci
doar cel care poate fi cunoscut părţilor (ascertainable). De aceea, în caz de insolvenţă
transfrontalieră care implică tribunalele a cel puţin unuia din statele membre ale Uniunii Europene,
sediul societăţilor din grup coincide, de cele mai multe ori, cu sediul societăţii dominante, care este şi
sediul grupului, ca entitate colectivă. De aici concluzia că grupul, în sine, este privit ca titular al
întreprinderii complexe derulate de toate societăţile din grup.

Instituţiile publice care exploatează o întreprindere pot fi profesionişti în sensul Noului Cod civil,
indiferent dacă obţin sau nu profit. Este cazul spitalelor, universităţilor, autorităţilor de
reglementare, supraveghere şi control (CSA, BNR, CNVM). Un spital poate fi considerat profesionist
din moment ce prestează servicii medicale, iar exploatarea întreprinderii poate avea şi un scop
nepatrimonial. Pacienţii sunt plătitori ai unui serviciu, fie direct, fie prin intermediul asigurărilor
sociale de sănătate (pe care le plătesc toţi cei care realizează venituri, prin prelevări lunare sau
anuale din venituri). Facultăţile publice care încasează taxe de învăţământ prestează servicii de
interes public de învăţământ şi, de aceea, pot fi considerate profesioniste. În legătură cu comunităţile
locale există chiar reglementări care permit – teoretic – declararea insolvenţei (a se vedea Legea
finanţelor publice locale nr. 273/2006, art. 74-75).

Întreprinderea, sintetic definită, este o afacere organizată. Afacerea este o activitate continuă,
sistematică, orientată într-un scop specific (de obicei, obţinerea de profit), dar care relevă un risc
asumat. Întreprinderea este o afacere pentru că presupune asumarea unui risc. Riscul înseamnă
posibilitatea de a obţine un profit sau de a suporta o pierdere. În cazul comercianţilor şi al altor
persoane juridice de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, riscul transformat în
pierdere poate determina insolvenţa titularului întreprinderii. Deşi scopul exploatării întreprinderii
nu este exclusiv obţinerea de profit, totuşi, ponderea numerică şi valorică este dată de
întreprinderile menite a obţine profit.

Întreprinderea este, totuşi, mai mult decât un risc asumat de titularul său. Întreprinderea este un
organism economic întrucât: (i) poate fi separată din punct de vedere legal sau faptic de titularul său
de la un moment dat, fiind posibilă cesiunea acesteia sau darea în administrare; (ii) depăşeşte
interesele titularului sau concentrând, alături de interesele titularului său actual, şi interesele celor
care, într-o anumită măsură, depind de supravieţuirea întreprinderii (salariaţii, creditorii dependenţi
de întreprindere, statul şi comunitatea locală, ca beneficiari de taxe şi impozite, dar şi ca plătitori de
prestaţii sociale pentru cei care şi-ar pierde locul de muncă prin dispariţia întreprinderii etc.).

Ca realitate economică, întreprinderea este un organism economic structurat de întreprinzător pe

riscul său, risc ce constă în antrenarea într-o afacere a capitalului, a mijloacelor financiare şi a muncii,
elemente de care întreprinzătorul dispune personal sau pe care şi le procură de la alţii. Din această
perspectivă, sunt întreprinderi chiar şi afacerile organizate de instituţii publice sau de organizaţii non-
guvernamentale care nu îşi propun ca scop principal al activităţii realizarea de profit. Din punct de
vedere juridic, întreprinderea este un complex de acte, fapte şi operaţiuni care, coagulate de scopul
producerii de profit sau de scopul non-profit al titularului şi de riscul pe care şi-l asumă titularul său,
dau consistenţă unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, în sine, dar care poate
face, ca întreg, obiectul unor acte juridice de sine stătătoare, cum ar fi vânzarea (cesiunea),
închirierea (locaţia de gestiune) sau darea în administrare. Circularizarea întreprinderii este frecvent
întâlnită în procedura insolvenţei, dar poate fi întâlnită şi în afara acestei proceduri, fie ca modalitate
de restructurare sau repoziţionare pe piaţă, fie ca modalitate de evitare a insolvenţei.

Întreprinderea nu este doar obiectul interesului titularului său, ci şi al celorlalte persoane ale căror
drepturi sau subzistenţă depind, într-o măsură mai mică sau mai mare, de supravieţuirea
întreprinderii. Într-adevăr, întreprinderea este o sursă de locuri de muncă, o sursă de venituri la
bugetul statal sau la cel local, un client pentru furnizorii de utilităţi, un client pentru bănci, un client
pentru diverşi producători de mărfuri sau prestatori de servicii etc. Întreprinderea este centrul nodal
al unei vaste reţele de raporturi juridice şi interese economice, sociale şi chiar politice. Dispariţia
întreprinderii ar însemna dispariţia unor locuri de muncă, creşterea ratei şomajului, pierderea unui
contribuabil, a unui client etc., astfel că salariaţii, statul, comunităţile locale, băncile sau chiar simplii
creditori chirografari sunt interesaţi în supravieţuirea întreprinderii, iar aceste interese trebuie
protejate, uneori chiar împotriva titularului întreprinderii sau a unora dintre creditori. În teoria
guvernării corporatiste, aceştia sunt denumiţi, sugestiv, stakeholders, adică acţionari indirecţi ai
titularului întreprinderii, în comparaţie cu acţionarii direcţi, adică shareholders. Prevenţia insolvenţei
înseamnă lupta pentru supravieţuirea întreprinderii, care înseamnă şi supravieţuirea drepturilor şi
intereselor acţionarilor săi, direcţi sau indirecţi. Insolvenţa titularului întreprinderii îi poate afecta pe
toţi aceşti acţionari, direcţi sau indirecţi, mai ales că, în România, majoritatea covârşitoare a cazurilor
de insolvenţă înseamnă faliment, adică dispariţia debitorului şi, în consecinţă, şi dispariţia
întreprinderii sale. Acţionarii direcţi (shareholders) îşi pierd investiţia în întreprindere, pentru că, spre
exemplu, în procedura insolvenţei, ei sunt practic ignoraţi de lege şi lipsiţi de posibilitatea de a-şi
recupera investiţia în cadrul procedurii. La fel stau lucrurile şi cu acţionarii indirecţi (stakeholders).
Salariaţii îşi pierd locurile de muncă, mai ales în caz de faliment şi odată cu dispariţia locului de
muncă, dispare şi sursa de finanţare a cheltuielilor familiale sau personale, inclusiv cele aferente
creditelor bancare, inclusiv cele care sunt purtătoare de TVA (principala sursă de alimentare a
bugetului public). Tot în caz de faliment, creditorii care nu beneficiază de garanţii reale prestabilite îşi
văd creanţa redusă sau chiar ştearsă – şi aceasta în mod ireversibil – întrucât stingerea personalităţii
juridice a debitorului prin închiderea falimentului duce şi la stingerea tuturor datoriilor. În fine,
comunitatea locală pierde un angajator, adică o sursă de locuri de muncă, iar statul pierde un
contribuabil, precum şi o infinitate de plătitori potenţiali de TVA (o taxă care se suportă, la finalul
ciclului economic, de consumator, adică de salariaţii întreprinderii şi comunitatea din care aceştia fac
parte). Insolvenţa, cu corelativul său – pierderea inerentă suferită de debitor şi de acţionarii ori
stakeholder-ii săi – poate fi consecinţa unor conjuncturi economice nefavorabile sau rezultatul
deficienţelor manageriale şi, uneori, chiar al fraudelor acestora.

Dacă întreprinderea este viabilă, indiferent de cauza insolvenţei, multiplele interese ce gravitează în
jurul întreprinderii impun necesitatea încercării de salvgardare a ei, fie sub controlul aceloraşi
manageri (dacă criza se datorează conjuncturilor economice nefavorabile), fie prin separarea
întreprinderii de titularul său iniţial (dacă criza se datorează incompetenţei sau fraudei managerilor).
Restricţiile de drepturi sau prejudiciile aduse stakeholder-ilor sunt consecinţe ale insolvenţei care,
dacă la rândul său este cauzată de culpa, incompetenţa sau frauda managerilor debitorului, poate
antrena răspunderea patrimonială şi, uneori, chiar penală a acestora.

Întreprinderea nu înseamnă numai un complex de acte juridice ale titularului său, ci şi fapte licite sau
ilicite aferente exerciţiului întreprinderii.

Fostul art. 4 C.com. prevedea prezumţia de comercialitate pentru aceste fapte juridice, cu condiţia ca
ele să fi rezultat din exerciţiul comerţului. În actuala reglementare, obligaţiile care rezultă din fapte
licite sau ilicite săvârşite în exerciţiul (exploatarea) întreprinderii sunt cârmuite de aceleaşi reguli ca şi
obligaţiile contractuale, întrucât art. 3 alin. (1) NCC dispune că toate raporturile juridice în care sunt
parte profesioniştii sunt supuse Noului Cod civil, uzanţelor şi principiilor generale ale dreptului, deci
şi obligaţiile lor delictuale. Art. 1349 alin. (1) NCC reglementează principiile generale ale răspunderii
persoanei care este vinovată de lezarea intereselor altor persoane. Pentru a stabili principiul de
răspundere se vorbeşte de încălcarea legii sau a obiceiului locului, ca generator de răspundere (a se
observa că art. NCC vorbeşte nu de obiceiul locului ci de obicei sau cutumă). Se pune întrebarea dacă
încălcarea celuilalt tip de uzanţe (uzurile profesionale sau comerciale) atrage şi ea răspunderea civilă.
Cum şi aceste uzanţe au putere normativă sau putere de clauză contractuală explicită (prin trimiterea
la ele pe care o fac părţile în contract) sau implicită (prin mecanismul prevăzut de art. 1272 NCC),
înseamnă că şi încălcarea acestor uzanţe determină răspunderea civilă, contractuală sau delictuală.

Anumite texte relative la răspundere evocă fie întreprinderea, fie activitatea comercială, fie calitatea
de profesionist. Spre exemplu, art. 1349 alin. (4) NCC trimite, în materie de răspundere pentru
produsele cu defecte la legile speciale în domeniu, adică la legislaţia protecţiei consumatorilor care
are în vedere profesionistul ca autor generic al prejudiciului cauzat de produsele comercializate
consumatorilor. Art. 1358 NCC dispune că, în aprecierea vinovăţiei autorului faptei prejudiciabile se
ţine cont, printre altele, şi de calitatea de profesionist a acestuia. Fără ca textul să o spună expres,
este evident că vinovăţia va fi mai aspru judecată în cazul profesioniştilor, întrucât aceştia sunt cei
care trebuie să îşi asume riscul activităţii, inclusiv sub raportul potenţialului de pericol la adresa
sănătăţii, vieţii sau intereselor economice ale consumatorilor.

Art. 1363 NCC permite exonerarea de răspundere în caz de divulgare a secretului comercial (?!) a
aceluia care a fost determinat la divulgare de o împrejurare gravă ce privea sănătatea sau siguranţa
publică.

Conform art. 1369 NCC este responsabil faţă de victima prejudiciului nu numai autorul direct al
delictului civil, ci şi instigatorul, complicele, tăinuitorul sau favorizatorul acestuia (după principiile
preluate de la răspunderea penală). Complice, tăinuitor, favorizator etc. poate să fie şi o persoană
juridică (pentru care autorul a lucrat, pentru care este prepus, sau pentru care a prestat serviciul).
Conform art. 1370 NCC, dacă autorul prejudiciului nu poate fi individualizat dintr-un număr de
potenţiali autori, atunci toţi aceştia sunt obligaţi solidar să repare prejudiciul. Reglementarea este
similară cu fostul art. 1003 C.civ de la 1864, dar e mult mai favorabilă victimei, lăsând co-autorilor sau
celor obligaţi solidar sarcina probei în demersul de apărare de solidaritate. Regula enunţată de art.
1370 NCC este importantă în situaţia angajării răspunderii administratorilor care fac parte dintr-un
organ colegial de conducere a persoanei juridice. Dacă nu se poate şti care este autorul, atunci
răspund toţi administratorii, în solidar.

În fine, reamintesc că răspunderea penală a persoanei juridice a fost introdusă în dreptul nostru încă
din 2005, când au fost instituite sancţiuni penale aplicabile persoanei juridice (amendă, dizolvarea) şi
măsuri preventive (suspendarea activităţii, interzicerea participării la o licitaţie etc.), iar persoana
juridică ce exploatează o întreprindere poate fi responsabilă civilmente într-o acţiune penală contra
unei persoane care a acţionat în calitate de prepus al său. În exerciţiul sau exploatarea întreprinderii,
delictul civil poate rezulta şi dintr-o infracţiune de rezultat, ceea ce înseamnă cumulul răspunderii
civile cu cea penală.

Întreprinderea poate să însemne şi exerciţiul drepturilor de autor şi al drepturilor de proprietate

industrială , precum şi încălcarea acestora. Drepturile de exploatare exclusivă asupra brevetelor,
mărcilor sau indicaţiilor geografice au fost considerate până în prezent „esenţialmente civile” din
două considerente: (i) existau secţii de tribunal, curţi de apel şi I.C.C.J. distincte care aveau în
competenţa funcţională soluţionarea cauzelor de proprietate intelectuală; (ii) dreptul proprietăţii
intelectuale se preda de profesorii de drept civil. Noul Cod civil reglementează totalitatea raporturilor
de drept civil.
 Întreprinderea poate fi exploatată de proprietar sau de un reprezentant al proprietarului. Noul Cod
civil defineşte nu întreprinderea, în sine, ci exploatarea unei întreprinderi, adică exerciţiul sistematic
al unei activităţi economice, cu sau fără scopul de a obţine profit. Rezultă că, de regulă, cel care îşi
asumă riscul întreprinderii, pe cont propriu, este titularul întreprinderii. Dar profesionist este şi cel
care exploatează întreprinderea în numele titularului.

Proprietarul întreprinderii care nu îşi exploatează nemijlocit întreprinderea nu este profesionist, ceea
ce este destul de paradoxal.

Poate fi un profesionist care exploatează întreprinderea aflată în proprietatea altuia:

(i) reprezentantul (reprezentarea poate rezulta dintr-un contract de mandat sau de agenţie);
(ii) administratorul bunurilor altuia (administrarea se poate referi nu numai la unul sau mai multe bunuri
individual determinate sau la un portofoliu de creanţe, ci şi la o universalitate de bunuri, aşa cum
sunt cele afectate exerciţiului unei întreprinderi); (iii) fiduciarul;
(iv) locatorul întreprinderii (locaţia de gestiune sau închirierea fondului de comerţ sunt forme de
închiriere a întreprinderii, în cazul căreia proprietarul nu exploatează afacerea, ci doar încasează
chirie din exploatarea exercitată de locator).
Reprezentarea este reglementată în Noul Cod civil în materia regulilor generale ale actului juridic. Un
act juridic se poate încheia faptic, direct, de către părţi, dar şi de către reprezentanţii lor. Juridic,
efectele actului, încheiat faptic de reprezentant, se produc în patrimoniul reprezentatului.
Reprezentarea este mecanismul juridic (tehnica juridică), iar diferitele contracte sau figuri juridice
prin care se pune în practică sunt instrumentele acestui mecanism. De esenţa reprezentării este
împuternicirea, actul juridic unilateral sau statutar care reprezintă voinţa principalului de a fi
reprezentat, dar şi dovada calităţii de reprezentant în relaţiile cu terţii. Înainte de intrarea în vigoare
a Noului Cod civil, mecanismul juridic al reprezentării se explica doctrinar şi jurisprudenţial plecând
de la efectele contractului de mandat clasic, prin natura sa un contract care prezumă reprezentarea.
În Noul Cod civil reprezentarea beneficiază de o reglementare distinctă, instrumentele acesteia fiind
multiple: mandatul, agenţia, intermedierea simplă, exerciţiul capacităţii juridice a persoanei juridice
prin organele sale de administrare etc.

Reprezentantul este un intermediar între principal (reprezentat) şi terţii co-contractanţi ai acestuia.

Cu toate acestea, reprezentarea nu este de esenţa intermedierii, ci doar de natura sa, întrucât legea
reglementează forme speciale de intermediere care nu includ reprezentarea, ci fie numai negocierea,
fie scindarea efectelor contractului încheiat cu terţii între efecte ce se produc în relaţiile dintre
principal şi intermediar şi efecte ce se produc în relaţiile dintre intermediar şi terţ, între principal şi
terţ neproducându-se, de regulă, efecte.

Reprezentarea nu se confundă cu intermedierea. Reprezentarea este doar o specie de intermediere.

Intermedierea este ceea ce poartă denumirea de agency din dreptul anglosaxon. Contractul de
agency dă dreptul agentului fie doar să negocieze acte juridice pentru principal, fie să negocieze şi să
încheie acte juridice în numele şi pe seama principalului. În dreptul nostru, intermedierea este
implementată printr-o multitudine de figuri juridice – mandat (care poate fi cu sau fără
reprezentare), agenţie, intermediere pură şi simplă, intermediere ocazională.

Mandatul poate fi un mandat pur şi simplu sau un mandat fără reprezentare. Mandatul fără
reprezentare este specie a mandatului, dar este un gen pentru alte varietăţi precum: comisionul,
consignaţia, expediţia . Toate aceste specii de mandate presupun continuitate în exerciţiul
profesional al intermedierii şi asumarea unui risc. De aici concluzia că activităţile exercitate de
mandatar sunt ele însele întreprinderi, iar cel care exploatează întreprinderea (comisionar,
consignatar, expediţionar) este un profesionist.

1.2. Fracţionarea patrimoniului şi segregarea creditorilor profesionistului cu scop

lucrativ. Diviziunile patrimoniale și patrimoniile profesionale de afectațiune.

Noul Cod civil abandonează ideea unicităţii patrimoniului şi a concursului egalitar între creditori. Art.
31 alin. (2) şi art. 2324 alin. (2)-(4) NCC instituie o segmentare a patrimoniului în două sau mai multe
mase patrimoniale distincte; creditorii aferenţi fiecăreia dintre aceste mase distincte nu se mai
interferează, adică nu mai intră în concurs egalitar la urmărirea bunurilor din patrimoniul debitorului.
Pe de altă parte, titularului unui patrimoniu i se permite să creeze, prin act unilateral sau prin
convenţie, o inalienabilitate sau o insesizabilitate temporară a unora dintre bunurile care fac parte
din patrimoniul său.

O fragmentare a patrimoniului înseamnă o segmentare sau o fracţionare a sa în mai multe mase

patrimoniale distincte, a căror fuziune (sau, mai bine zis, confuziune) este oprită pe perioada
existenţei valabile a fracţiunii patrimoniale respective. Această fragmentare se realizează prin
diviziuni ale patrimoniului, operate fie voluntar de titularul său, fie în urmarea dobândirii statutului
de profesionist, fie prin aplicarea unor dispoziţii legale imperative care opresc confuziunea intra-
patrimonială.

Fracţionarea patrimoniului nu se confundă cu separaţia de patrimonii, care este proprie persoanei

juridice. Persoana juridică însăşi poate să îşi fracţioneze propriul patrimoniu (unic, separat de cel al
organelor de administrare sau al membrilor). Afectaţiunea patrimonială poate consta în alocarea
unor active sau fonduri pentru a realiza un proiect anume (de exemplu: bunurile, mobile şi imobile
afectate unei fabrici, uzine, unităţi de producţie sau date în fiducia). Dacă titularul întreprinderii este,
de fapt, un grup de societăţi, atunci, practic, societăţile din cadrul grupului (care au sau par să aibă
personalitate juridică proprie, deci patrimoniu propriu) sunt nimic altceva decât afectaţiuni
patrimoniale ale grupului, mai ales în caz de confuziune de patrimonii. Art. 193 alin. (2) NCC. este în
acest sens.

Vorbim de separaţie de patrimonii ca situaţie-premisă a personalităţii juridice reale, efective, ca

situaţie inversă confuziunii de patrimonii între organele de conducere, membrii, asociaţi sau
acţionari, pe de o parte, şi persoana juridică, pe de altă parte; în caz de confuzie de patrimonii avem
de-a face cu o persoană juridică fictivă, falsă). Patrimoniile asociaţilor unei societăţi comerciale sunt
separate de patrimoniul societăţii, constituit din aporturile asociaţilor, dar şi din toate bunurile,
drepturile şi datoriile societăţii rezultate din activitatea acesteia.
Spre deosebire de separaţia de patrimonii, care are în vedere două sau mai multe patrimonii, deci
doi sau mai mulţi titulari de drepturi şi obligaţii, printre care şi persoana juridică despre al cărui
patrimoniu vorbim, diviziunea patrimonială are în vedere un unic patrimoniu, al unui singur titular.
Separaţia între fracţiunile patrimoniului operată de această diviziune poate fi numită separaţie
intrapatrimonială. În timp ce situaţia inversă separaţiei de patrimonii, proprie persoanei juridice, este
confuzia de patrimonii, situaţia inversă diviziunii patrimoniale este confuzia intrapatrimonială. În
cazul confuziei intrapatrimoniale, diviziunile de patrimoniu au fost acte simulate, cu scopul de a
frauda creditorii. În cazul confuziei de patrimonii, proprie persoanei juridice, separaţia de patrimonii
a fost simulată sau aparentă (falsă); aparenţa de personalitate juridică poate fi înlăturată, mai ales în
cazul în care nu există separaţie de patrimonii [aşa cum rezultă din art. 193 alin. (2) NCC, cu referire
la membri, asociaţi, acţionari şi din art. 214 alin. (2) NCC, cu referire la organele de administrare ale
persoanei juridice]. Noul Cod civil reglementează confuzia intrapatrimonială şi efectele acesteia doar
în cazul fiduciei (care este generatoare a unuia sau mai multor patrimonii de afectaţiune), nu şi în
cazul celorlalte tipuri de diviziune intrapatrimonială. În lipsa unor reguli speciale aplicabile, de
exemplu, patrimoniului profesional de afectaţiune sau insesizabilităţilor, universalităţii de fapt etc.,
se pot aplica prin analogie regulile referitoare la separaţia de patrimonii (şi inversului său, confuzia
de patrimonii) din materia persoanei juridice.

Fracţionarea patrimoniului poate fi efectul diviziunii patrimoniale care constă fie: (i) într-o
afectaţiune patrimonială; sunt astfel de afectaţiuni patrimoniul de afectaţiune profesională şi fiducia,
la care se referă în mod expres art. 31 alin. (3) NCC; textul citat face referire şi la „alte patrimonii
determinate potrivit legii”; în liniile sale esenţiale, administrarea deplină a bunurilor poate fi
încadrată în această sintagmă, întrucât administrarea poate avea în vedere şi o universalitate
juridică; de asemenea, poate intra în această sintagmă şi aportul la constituirea sau la majorarea
capitalului unei persoane juridice; a se observa că aportul înseamnă bunuri sau bani, care ies din
patrimoniul asociatului, în schimbul unor părţi sociale, acţiuni sau alte drepturi corporative; aportul
nu antrenează şi datorii sau participarea la datoriile persoanei juridice decât în cazuri cu totul
excepţionale, dat fiind principiul răspunderii limitate a asociatului pentru datoriile persoanei juridice;
dar societatea (comercială sau profesională) unipersonală este o formă de afectaţiune patrimonială,
mai ales când asociatul unic creează şi întreţine o confuzie de patrimonii între societate şi el însuşi;
de asemenea, poate fi considerată o afectaţiune patrimonială o contribuţie în bani sau în bunuri la
fondul comun constituit din totalitatea aportului asociaţilor într-o societate simplă, fără personalitate
juridică, fond comun care devine co-proprietatea asociaţilor; (ii) într-o insesizabilitate legală sau
convenţională;
(iii) într-o comunitate de bunuri, aşa cum este comunitatea legală sau convenţională de bunuri ale
soţilor, asupra cărora soţii sunt co-proprietari în devălmăşie.

Aşadar, diviziunea patrimonială este genul, iar afectaţiunea patrimonială este specia.

Universalitatea de fapt la care se referă art. 541 NCC („ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi
persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acestuia sau prin lege; bunurile care
alcătuiesc o universalitate de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi
juridice distincte”) este doar o masă de bunuri afectată unui scop şi nu o fracţiune de patrimoniu,
pentru că nu cuprinde decât bunuri (nu şi drepturi şi obligaţii).
Universalitatea de fapt poate fi vândută, dată în uzufruct, ipotecată sau constituită cu titlu de aport la
capitalul social al unei societăţi comerciale.

Ar putea fi o universalitate de fapt un fond de comerţ, o sucursală sau un alt sediu secundar al unei
societăţi comerciale, o navă comercială armată (echipată pentru călătoria pe mare), odată ce a plecat
în călătorie sau bunurile din patrimoniul unui debitor – persoana fizică falit (cu excepţia bunurilor
strict legate de persoana sa).

În procedura fiscală, organele fiscale pot stabili în mod indirect taxele şi impozitele datorate de
persoanele fizice, atunci când nu există probe sau mijloace directe de a o face, dar este evident că
persoana fizică în cauză afişează o bogăţie care nu corespunde şi cu veniturile impozabile declarate la
fisc. Art. 1091 C.proc.fisc. indică metoda „patrimoniului net” drept metodă indirectă de stabilire a
impozitului pe venitul persoanei fizice. Conform art. 1091 alin. (6) lit. c) C.proc.fisc., creşterea valorii
patrimoniului net într-un an fiscal poate duce la recalcularea în creştere a valorii impozitului pe venit.
În lipsa unei definiţii legale, se poate admite că „patrimoniul net” înseamnă valoarea reală, de piaţă,
a bunurilor şi drepturilor din patrimoniu (activul patrimonial) minus datoriile (pasivul patrimonial).

Proba diviziunii patrimoniale se face, de regulă, cu extrase din registrele publice unde este înscrisă.
Insesizabilităţile şi inalienabilităţile, de altfel, trebuie înscrise pentru opozabilitate faţă de terţi.
Convenţiile matrimoniale se înscriu într-un registru naţional dedicat acestora. Din O.U.G. nr. 44/2008
rezultă că PFA, întreprinzătorul individual şi întreprinzătorul familial trebuie să îşi înscrie în registrul
comerţului patrimoniul de afectaţiune. Indirect, regula înscrierii rezultă şi din art. 151 din Legea de
punere în aplicare, conform căruia dispoziţiile art. 2324 alin. (4) (interdicţia concursului între
creditorii profesionali şi creditorii personali; interdicţia creditorilor profesionali de a urmări bunurile
personale ale debitorului) se aplică doar dacă profesionistul îşi operează diviziunea patrimoniului
după intrarea în vigoare a Noului Cod civil (după 1 octombrie 2011). A opera diviziunea patrimonială
înseamnă nu numai a efectua transferul intrapatrimonial necesar, ci şi a-l face, într-un fel, opozabil.
Oricum, art. 2324 alin. (4) priveşte şi statul şi organele fiscale. Aşadar, dacă diviziunea este operată
după 1 octombrie 2011 (şi este legală şi opozabilă terţilor), şi statul şi fiscul vor fi opriţi de la a urmări
silit bunurile personale ale profesionistului, cu condiţia, desigur, să fie vorba de creanţe bugetare sau
fiscale aferente exerciţiului întreprinderii profesionistului.

Pe de altă parte, nu întotdeauna se poate efectua întocmai şi la timp înscrierea diviziunii

patrimoniale. Spre exemplu, în cazul patrimoniului profesional de afectaţiune, acesta este supus
fluctuaţiilor, în funcţie de rezultatele şi dimensiunea întreprinderii şi ar fi excesiv să se pretindă
înscrierea periodică a acestuia la registrul comerţului. Iar în cazul unor profesii liberale sau
reglementate cerinţa înscrierii patrimoniului profesional de afectaţiune nici nu există. Cu toate
acestea, atât profesionistul, cât şi creditorii săi (profesionali sau personali) au interesul de a cunoaşte
şi momentul constituirii, şi dimensiunea sau întinderea patrimoniului de afectaţiune, întrucât acesta
are efecte în ce-i priveşte şi poate da naştere la litigii (în special, contestaţii la executare). În mod
normal, dovada diviziunii patrimoniale ar trebui să se poată face cu înregistrările din contabilitatea
profesionistului, eventual în comparaţie cu înregistrările contabile ale creditorilor interesaţi, aferente
operaţiunilor efectuate cu profesionistul. Aceste înregistrări contabile sunt obligatorii, sunt, în mare
parte, notificate sau depuse la fisc şi sunt, de cele mai multe ori, notificate sau depuse şi la bănci sau
la alţi creditori financiari ai profesionistului care îi furnizează credit.
Efectul generic al diviziunii pentru creditorii personali ai profesionistului este interdicţia de a urmări
bunurile afectate de diviziune, interdicţie care este fie definitivă (în cazul insesizabilităţilor şi al
patrimoniului de afectaţiune), fie temporară (în cazul bunurilor comune).

În cazul creditorilor aferenţi diviziunii patrimoniale, efectul acesteia este fie discuţiunea, adică o
interzicere temporară a urmăririi silite a bunurilor personale ale profesionistului, fie interdicţia
definitivă şi totală de a urmări aceste bunuri (este vorba, în acest caz, de creditorii profesionali, adică
de creditorii aferenţi întreprinderii profesionistului, pentru care acesta a afectat o masă de bunuri).

Efectele insesizabilităţii regulat publicate este imposibilitatea executării silite, imposibilitate care
operează erga omnes (art. 2329 NCC). Limitarea urmăririi prevăzute la art. 2325 NCC are efecte doar
în privinţa creditorului care a acceptat prin contract să îşi limiteze urmărirea la bunurile afectate
garanţiei.

Bunurile ce fac parte din segmentul/ fracţiunea/ masa de patrimoniu create de titular prin
desprinderea unei părţi din bunuri din patrimoniul general nu mai sunt supuse urmăririi creditorilor
personali ai debitorului, ci numai creditorilor aferenţi masei de bunuri respective. O bancă, fiscul sau
un creditor obişnuit al titularului patrimoniului, nu va putea urmări bunurile afectate profesiei,
fiduciei sau administrării depline câtă vreme profesia se exercită sau fiducia ori administrarea deplină
sunt valabile. În schimb, creditorii aferenţi masei distincte de bunuri vor putea urmări bunurile din
patrimoniul general al debitorului lor, dacă şi numai dacă bunurile afectate masei patrimoniale în
legătură cu care s-a născut creanţa lor sunt insuficiente pentru acoperirea întregii creanţe. În cazul
patrimoniului de afectaţiune profesională, creditorii profesionali nu au acest drept de urmărire
subsidiară, ei fiind nevoiţi să se limiteze la bunurile ce fac parte din patrimoniul de afectaţiune
profesională.

Conform art. 2324 alin. (3) NCC, creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită
diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac
obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor,
pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului. În cazul în care creditorul aferent diviziunii
patrimoniale, inclusiv cel „profesional”, trece la executarea celorlalte bunuri din patrimoniul
debitorului, el va trebui să suporte concursul creditorilor

„personali” ai debitorului (cu excepţia cazului în care există bunuri purtătoare de garanţii sau
privilegii, când nu există concurs decât în măsura în care rămâne un rest de creanţă garantată
neacoperită sau invers, când există surplus rezultat din vânzarea bunului afectat garanţiei).
Observăm că textul introduce un drept de „discuţiune” al titularului, similar cu beneficiul de
discuţiune de la fideiusiune. Textul este utilizabil nu numai de către titularul patrimoniului într-o
eventuală contestaţie sau opoziţie la executarea silită, ci şi de un terţ interesat sau de un creditor
personal.

Din acest text rezultă, pentru ceilalţi creditori, o insesizabilitate temporară şi parţială relativă la
bunurile aferente diviziunii patrimoniale respective.
 O insesizabilitate definitivă este creată, însă, în cazul patrimoniului de afectaţiune profesională, aşa
cum rezultă din art. 2324 alin. (4) NCC, conform căruia bunurile care fac obiectul unei diviziuni a
patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii
ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Aceşti creditori nu vor putea urmări
celelalte bunuri ale debitorului. În cazul patrimoniului afectat exerciţiului unei profesii, creditorii
profesionali nu au dreptul de a urmări decât bunurile din patrimoniul de afectaţiune, nu şi celelalte
bunuri personale.

Trebuie remarcat că, aşa cum rezultă din art. 407 C.proc.civ., bunurile afectate profesiei nu pot fi
executate silit decât în caz de insuficienţă a bunurilor ne-afectate profesiei şi, oricum, numai pentru
pensii de întreţinere, chirii, arenzi şi creanţe cu privilegii asupra mobilelor. Coliziunea celor două
texte (unul anterior, dar încă în vigoare, din Codul de procedură civilă, cel de-al doilea, ulterior, nou
introdus, din Noul Cod civil) creează situaţia paradoxală în care: (i) creditorii „profesionali” nu pot
urmări silit decât bunurile afectate profesiei [art. 2324 alin. (4) NCC]; (ii) creditorii, profesionali sau
non-profesionali (art.

407 C.proc.civ. nu face nicio distincţie) nu pot urmări bunurile afectate profesiei. Efectul acestei
contradicţii nu poate fi estimat în prezent, în lipsa unei cazuistici. Este evident, însă, că mai ales
băncile vor evita să acorde credite profesionale (sau o vor face, dar cu preconstituirea de garanţii
asupra bunurilor personale ale profesionistului), pentru a evita să se pună în situaţia de a nu putea
urmări silit nici un bun din patrimoniul profesionistului.

Fracţionarea patrimoniului este valabilă şi opozabilă chiar şi în caz de insolvenţă a titularului. Spre
exemplu, Noul Cod civil dispune expres că fiducia, ca act de constituire a masei de bunuri, nu este
afectată de insolvenţa debitorului. Este evident că vor exista multe fraude în dauna creditorilor şi că
instrumente ca fiducia, spre exemplu, vor putea fi uşor folosite pentru a ascunde averi sau spălări de
bani. Dar, pe de o parte, Noul Cod civil oferă motive de anulare pentru fraudă a acestor acte de
separare a patrimoniilor şi, în plus, instrumente ca fiducia sunt permise doar unor categorii restrânse
de persoane. Spre exemplu, fiduciar va putea fi o bancă, o societate de administrare a investiţiilor, un
avocat sau notar. O bancă va putea chiar să fie şi fiduciar şi beneficiar al fiduciei, în acelaşi timp
(debitorul oferă, astfel, o garanţie foarte puternică băncii, care nu numai că va avea prioritate la
vânzarea bunurilor, dar le va şi administra, în folos propriu).

Profesioniştii îşi exercită profesia utilizând bunurile afectate profesiei. Aşa cum s-a recunoscut şi în
jurisprudenţa română anterioară Noului Cod civil, patrimoniul de afectaţiune profesională este o
tehnică juridică menită a crea o ordine de preferinţă între creditorii profesionali şi cei personali şi a
limita răspunderea profesionistului .
Aşadar, patrimoniul profesional de afectaţiune este:

(i) o modalitate de protecţie a profesionistului (persoana fizică sau entitatea colectivă fără personalitate
juridică) contra efectului răspunderii nelimitate faţă de creditorii ce ar rezulta din exploatarea
întreprinderii sale, dar şi
(ii) o modalitate de segregare a creditorilor, adică de separare între interesele creditorilor profesionali şi
cei particulari (personali) ai profesionistului, întrucât, pe perioada cât există afectaţiunea specială,
aceste categorii de creditori nu se pot interfera; în acest sens sunt atât art. 31 alin. (2) în fine, cât şi
art. 2324 alin. (3)-(4) NCC.
Din această perspectivă, tehnica creării unui patrimoniu afectat profesiei ca masă de bunuri, drepturi
şi obligaţii distincte în interiorul unui patrimoniu unic al profesionistului este similară cu tehnica
personalităţii juridice, caracterizată prin separaţia de patrimonii între persoana juridică şi membrii săi
şi prin limitarea răspunderii acestora pentru datoriile persoanei juridice. De altfel, societatea
unipersonală este punctul de inflexiune între cele două tehnici, această „societate” nefiind decât o
tehnică de limitare a răspunderii şi nu o societate propriu-zisă.

Se referă la patrimoniul de afectaţiune profesională, spre exemplu, legi cum sunt Legea reformei în
domeniul sănătăţii nr. 95/2006 (cu privire la medici şi la stomatologi), O.U.G. nr. 86/2006 privind
organizarea profesiei de practician în insolvenţă, Statutul profesiei de avocat (adoptat în baza Legii
nr. 51/1995 privind organizarea profesiei de avocat), O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea
activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale etc. Codul familiei din

1954 (actualmente abrogat) considera că bunurile afectate de unul dintre soţi profesiei sale (inclusiv
profesia de comerciant) sunt bunuri proprii, care nu intră însă în masa de bunuri comune ale soţilor
şi, deci, nu pot fi urmărite de creditorii comuni ai soţilor, ci numai de titularii creanţelor ce rezultă din
exerciţiul profesiei. În cazul profesionistului căsătorit, bunurile care fac obiectul profesiei acestuia sau
servesc exerciţiului profesiei sale nu sunt bunuri comune ale soţilor şi nici supuse împărţelii de după
divorţ, ci sunt bunuri proprii ale profesionistului căsătorit.

Anterior Noului Cod civil, O.U.G. nr. 44/2008 a reglementat un mecanism în baza căruia persoana
fizică autorizată, întreprinzătorul individual şi membrul unei întreprinderi familiale [profesionişti, în
sensul art. 3 alin. (2) NCC] răspund pentru datoriile profesionale cu bunurile sau drepturile afectate
profesiei, iar în completare, cu celelalte bunuri din patrimoniul său. De aici rezultă că creditorii
profesionali sunt obligaţi să urmărească mai întâi bunurile afectate profesiunii, caz în care nu vor
intra în concurs cu creditorii personali, şi numai ulterior, în completare, vor putea urmări şi celelalte
bunuri ale profesionistului, caz în care vor intra în concurs cu creditorii personali. Creditorii
profesionali, deşi au preferinţă la urmărirea bunurilor din patrimoniul profesional de afectaţiune, nu
vor încerca o executare silită în cursul exploatării întreprinderii debitorului lor, pentru a nu-l exclude
din comerţ sau pentru a nu-l opri de la exploatarea întreprinderii (sursa lichidităţilor debitorului, din
care se asigură şi plata creditorilor profesionali), ci vor pretinde această preferinţă în caz de faliment
al debitorului. Creditorii personali nu pot urmări bunurile din patrimoniul profesional decât după
lichidarea acestei mase de bunuri, dacă mai rămâne un surplus după acoperirea creanţelor
profesionale. Datorită separaţiei intra-patrimoniale, creditorii personali nu pot nici să sechestreze
bunurile din patrimoniul profesional de afectaţiune.

Persoana fizică autorizată sau titularul întreprinderii individuale poate opta, în condiţiile art. 20 alin.
(1) şi, respectiv, art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, să îşi constituie un patrimoniu de afectaţiune, care va
urma regimul juridic descris mai sus. De altfel, aceasta este şi soluţia Noului Cod civil, de unde rezultă
că profesionistul are facultatea (şi nu obligaţia) de a-şi constitui o asemenea masă de bunuri. Soluţia
se poate extrapola şi la comerciantul persoană fizică. Singurul căruia i se refuză facultatea de a utiliza
această tehnică juridică de protecţie este profesionistul care nu este autorizat în condiţiile legii. Într-
adevăr, potrivit art. 31 alin. (3) şi art. 33 NCC, interpretat per a contrario, nu beneficiază de protecţia
 conferită de patrimoniul de afectaţiune persoana care exploatează o întreprindere fără să fie
autorizat conform legii.

Dacă nu optează pentru constituirea acestui patrimoniu, profesionistul este lipsit de protecţia oferită
de această tehnică juridică, întrucât el va răspunde pentru datoriile profesionale integral, în condiţiile
art. 2324 alin. (1) NCC.

În toate cazurile descrise de O.U.G. nr. 44/2008, constituirea acestui patrimoniu urmează o
procedură ale cărei formalităţi sunt reglementate de O.U.G. nr. 44/2008, precum şi de acte
administrative de nivelul ordinelor de ministru (de exemplu: Ordinele nr. 2594/2008 şi nr.
1355/2009) . Similar, o procedură de constituire a patrimoniului de afectaţiune profesională este
reglementată, sumar, în Statutul profesiei de avocat. În lipsa unei reglementări generale a procedurii
constituirii maselor de bunuri în Noul Cod civil sau a unei proceduri reglementate prin acte normative
speciale, procedura reglementată în O.U.G. nr. 44/2008 se poate extrapola la toate celelalte categorii
de profesionişti . Pentru raţiuni fiscale şi contabile, indiferent de opţiunea de a constitui sau nu un
patrimoniu de afectaţiune profesională, oricare dintre profesionişti trebuie să se înscrie la fisc. În
patrimoniul profesional de afectaţiune se vor regăsi:

(i) bunurile afectate profesiei, care existau deja în patrimoniul persoanei la momentul afectării, inclusiv
o clientelă profesională sau comercială;
(ii) bunurile dobândite cu scopul exercitării profesiei, după afectare, adică bunuri necesare exercitării
profesiei care nu existau în patrimoniul profesionistului la momentul afectării; finanţarea acestei
achiziţii se poate asigura de către profesionist din fonduri proprii, precum şi din credite (în acest caz
finanţatorul este un creditor profesional şi nu un creditor personal); în relaţiile patrimoniale dintre
soţi, bunurile achiziţionate pentru exercitarea profesiei sunt bunuri proprii soţului care exercită
profesia, dar emolumentul acestora este un bun comun; în categoria bunurilor achiziţionate pentru
exerciţiul profesiei poate intra şi vocaţia la o clientelă profesională sau comercială;
(iii) bunurile dobândite ca urmare a exercitării profesiei; în această categorie cea mai importantă ca
valoare şi ca scop al exercitării profesiei este vocaţia de a avea o clientelă; clientela care se include în
patrimoniul profesional de afectaţiune poate fi o clientelă întâmplătoare (achalandage, o clientelă
rezultată din poziţionarea în spaţiu sau în timp a celui care exercită profesia şi nu neapărat din
calitatea prestaţiilor profesionistului), o clientelă captivă (clienţii sunt nevoiţi să achiziţioneze
serviciile profesionistului, cum ar fi un notar care are o exclusivitate cu o bancă sau o instituţie
publică, un avocat care obişnuieşte să „câştige” contracte cu autorităţile administrative, un avocat,
consultant, auditor care asigură serviciile respective la nivelul grupului de societăţi din care face
parte clientul, un avocat sau consultant managerial care face parte din acelaşi grup de consulting
care are contracte de audit sau de consultanţă fiscală cu un client şi care se impune acestuia pentru
ca auditul sau consultanţa fiscală sunt contractate deja cu grupul de consulting din care face parte
avocatul ori consultantul managerial) sau o clientelă atrasă.

Soluţia Noului Cod civil – art. 31 alin. (2) şi art. 2324 alin. (3)-(4) – este parţial diferită de cea
reglementată de O.U.G. nr. 44/2008. Dacă în art. 2324 alin. (3) NCC se adopta o soluţie similară celei
din O.U.G. nr. 44/2008, dar în legătură cu alte tipuri de diviziune patrimonială decât afectaţiunea
patrimonială, în art. 2324 alin. (4) NCC se stabileşte, pentru patrimoniul profesional de afectaţiune, o
regulă multă mai restrictivă la adresa creditorilor.

Creditorii profesionistului sunt împărţiţi în cele două categorii, respectiv, creditori profesionali şi
creditori personali, bunurile sau drepturile pe care vor putea să le urmărească fiecare fiind
diferenţiate după cum sunt sau nu afectate profesiei. Creditorii profesionali nu pot urmări decât
bunurile din patrimoniul profesional de afectaţiune, nu şi bunurile personale ale profesionistului, iar
creditorii personali nu pot urmări decât bunurile personale, nu şi bunurile profesionale. Creditorii
profesionali sunt, deci, complet separaţi de creditorii personali ai profesionistului şi ei nu se pot
interfera sau nu pot intra în concurs de urmăriri silite contra profesionistului. Aşa fiind, se poate
formula o contestaţie la executare, nu numai de către debitor, dar şi de către fiecare dintre creditori
interesaţi, pe motiv de transgresare a limitei fixate de profesionist atunci când a constituit
patrimoniul de afectaţiune profesională. În consecinţa contradicţiei parţiale dintre dispoziţiile Noului
Cod civil şi dispoziţiile O.U.G. nr. 44/2008, se va aplica cu prioritate regimul juridic stabilit de aceasta
din urmă tuturor celor trei categorii pe care îi reglementează (persoana fizică autorizată,
întreprinderea individuală, întreprinderea familială) şi numai în completare dispoziţiile din Noul Cod
civil. Desigur că, pentru ceilalţi profesionişti (profesii liberale sau reglementate), în lipsa unor norme
speciale, se va aplica art. 2324 alin. (4) NCC, care este dreptul comun în materie.

Patrimoniul profesional de afectaţiune este reglementat de art. 31 alin. (3) NCC doar în favoarea
celor care exercită profesii autorizate. Nu beneficiază de protecţia conferită de patrimoniul de
afectaţiune persoana care exploatează o întreprindere fără să fie autorizat conform legii.

Art. 33 NCC reglementează generic modalitatea de constituire (prin act unilateral al profesionistului,
care efectuează în acest scop un transfer intra-patrimonial) şi impune publicitatea constituirii, fără a
se preciza dacă aceasta se efectuează la registrul comerţului, la cartea funciară, la arhiva electronică
etc. (aşa cum o face, spre exemplu: O.U.G. nr. 44/2008). În lipsă de prevedere contrară, putem
admite că publicitatea constituirii se poate realiza în orice formă, inclusiv prin înscrierea la fisc sau
prin declararea la notar. Pe de altă parte, aşa cum am arătat şi mai sus, formalităţile de publicitate a
constituirii patrimoniului de afectaţiune profesională reglementate de O.U.G. nr. 44/2008 se pot
extrapola la toate categoriile de profesionişti, alţii decât membrii profesiilor liberale sau
reglementate care beneficiază de forme de publicitate profesională distincte. Rămâne de văzut care
va fi reacţia jurisprudenţei la această adevărată provocare. În orice caz, patrimoniul de afectaţiune
este supus unei fluctuaţii continue, deci unor modificări de componenţă şi valoare. Cum art. 33 alin.
(2) NCC trimite la modalităţile de constituire şi publicitate a constituirii şi pentru aceste modificări
cerinţa publicităţii continue este, în mod evident, excesiv de birocratică şi frizează secretul comercial
sau profesional. În fine, acest patrimoniu de afectaţiune profesională poate înceta în urma lichidării,
procedură pentru care art. 33 alin. (3) NCC trimite la art. 1941-1948 relative la lichidarea unei
societăţi (?!
– n.n., Gh.P.). Aşa fiind, înseamnă că lichidarea unui astfel de patrimoniu va fi efectuată, ca şi
lichidarea societăţilor, de lichidatori autorizaţi, membri ai UNPIR. În orice caz, între momentul
constituirii şi momentul ultimului act de lichidare, bunurile din patrimoniul profesional de afectaţiune
nu sunt supuse urmăririi creditorilor personali ai profesionistului, iar creditorii profesionali nu pot
urmări bunuri din patrimoniul personal al profesionistului.
Transferul intrapatrimonial la care se referă art. 32 NCC nu este o înstrăinare, ci o mobilizare
(circularizare) a unor bunuri, drepturi şi obligaţii între diviziunile unui patrimoniu. Transferul, inclusiv
cel iniţial, de constituire a patrimoniului profesional de afectaţiune, se face prin act unilateral al
titularului. Transferul trebuie efectuat, în orice caz, fără a afecta drepturile creditorilor asupra
fiecăreia din masele patrimoniale în fiinţă. Cazurile fiduciei sau al administrării de bunuri ori al unor
insesizabilităţi sunt totuşi, diferite, pentru că sunt efectele unor contracte; în plus, se observă că
legea este scrupuloasă doar cu drepturile creditorilor beneficiari de garanţii reale asupra bunurilor ce
ar face parte din masele patrimoniale distincte.

Patrimoniul de afectaţiune profesională reprezintă totalitatea bunurilor şi drepturilor pe care

profesionistul le afectează profesiei, atât cele existente, cât şi cele care intră în patrimoniul
profesional pe parcursul exercitării profesiei, precum şi obligaţiile corelative (datoriile
„profesionale”). Poate fi vorba nu numai de bunuri mobile, ci chiar de imobilul în care se exercită
profesia. Pe perioada existenţei acestei afectaţiuni, creditorii personali ai profesionistului nu pot
executa silit bunurile afectate profesiei. Aceste bunuri sunt considerate bunuri proprii şi nu fac
obiectul partajului după divorţ. Creditorii „profesionali” (spre exemplu: o bancă furnizoare a unui
credit pentru cumpărarea imobilului unde se desfăşoară profesia debitorului) nu vor putea urmări
bunurile personale ale profesionistului [art. 2324 alin. (4) NCC].

Patrimoniul profesional al persoanei juridice este parte a patrimoniului propriu al persoanei juridice,
care este, cel puţin teoretic, distinct de patrimoniile asociaţilor sau membrilor. Persoana juridică
răspunde, în principiu, cu patrimoniul său pentru toate datoriile sale prezente şi viitoare. Dincolo de
aceste reguli, persoana juridică poate să îşi constituie mase de bunuri distincte, inclusiv unul sau mai
multe fonduri de comerţ (în cazul în care este vorba de o persoană juridică ce are calitatea de comerc
iant) sau patrimonii profesionale, cum ar fi activele şi fondurile cu care sunt dotate sediile secundare
ale societăţii, care sunt dezmembrăminte ale personalităţii sale juridice.

Ceea ce nu este clar este dacă afectaţiunea profesională se referă doar la persoanele fizice, sau şi la
persoanele juridice. Deşi pare că art. 407 C.proc.civ. se referă la persoane fizice (întrucât vorbeşte de
chirii, pensii de întreţinere şi arenzi), totuşi, textul nu face nicio distincţie, ceea ce ar putea lăsa
posibilitatea aplicării sale şi în cazul persoanelor juridice. Oricum, soluţia aplicării exclusiv la
persoanele fizice ar putea părea excesivă şi discriminatorie, pentru că, dacă prin limitarea răspunderii
profesionistului şi segregarea creditorilor se urmăreşte în mod indirect protecţia întreprinderii
profesionistului persoană fizică, atunci trebuie protejată şi întreprinderea persoanei juridice, pentru
că şi într-un caz, şi în celălalt, întreprinderea înseamnă nu numai titularul său, ci şi acţionarii săi
indirecţi
(inclusiv salariaţii).

1.3. Lucrare de verificare Unitatea 2

• Precizați dacă titularul unei forme de organizare fără personalitate juridice poate exploata o
întreprindere, în sensul conferit acestei noțiuni de art. 3 C.civ.
• Enumerați condițiile pentru dobândirea calității de profesionist, în sensul art. 3
 C.Civ.
• Enumerați tipurile de patrimoniu de afectațiune pe care și le poate constitui o persoană fizică
sau juridică, precum și diferențele de ordin juridic dintre acestea.

1.4. Bibliografie Unitatea 2

▪ Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012 ▪ Stanciu D.
Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Ediţia a V-a actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2016
▪ Fl.-A Baias, R. Constantinovici, E. Chelaru, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-
2664, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014

Unitatea de învățare 3 – Fondul de comerț – element specific al profesionistului

CUPRINS

1.10. Fondul de comerț – element specific profesionistului

1.11. Lucrare de verificare Unitatea 3

1.12. Bibliografie Unitatea 3

Obiectivele unității de învățare 3

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

• Definiți fondul de comerț

• Identificați și particularizați fondul de comerț

• Încadrați fondul de comerț

• Identificați bunurile ce pot face parte din fondul de comerț
• Identificați actele juridice ce pot avea ca obiect derivat un fond de comerț • Aplicați aceste
noțiuni la o situație de fapt
 1.1. Fondul de comerț – element specific profesionistului

Fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri corporale sau incorporale, afectate de comerciant
derulării afacerii sale. Fondul de comerţ este recunoscut ca figură juridică în mod primordial în relaţie
directă cu comerciantul. Dar fondul de comerţ nu se confundă cu patrimoniul comerciantului, care
reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o valoare
economică, întrucât fondul de comerţ conţine doar o parte din bunurile comerciantului şi, în orice
caz, nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului (şi, deci, acestea nu se transmit dobânditorului
în cazul înstrăinării fondului de comerţ); se admite, totuşi, că anumite drepturi şi obligaţii izvorâte din
contractele de muncă sau din contractele de furnizare de utilităţi (apă, gaz, electricitate, telefon etc.)
se transmit dobânditorului, dacă aceste contracte nu au fost reziliate. De asemenea, fondul de
comerţ nu se confundă nici cu întreprinderea, căci întreprinderea este o activitate care se exercită
asupra unui fond de comerţ şi care reuneşte nu numai bunurile din fondul de comerţ, ci şi capitalul şi
munca. Întreprinderea este o activitate, exercitată în scopul de a produce profit sau într-un al scop,
nonprofit. Rezultă că fondul de comerţ este unul dintre obiectivele exercitării întreprinderii. Fondul
de comerţ este suma bunurilor pe care un profesionist le afectează unei afaceri, în scopul atragerii
clientelei. În fine, fondul de comerţ nu se confundă nici cu patrimoniul de afectaţiune profesională.
Fondul de comerţ este o masă de bunuri (inclusiv drepturi), în timp ce patrimoniul de afectaţiune
este o diviziune a patrimoniului profesionistului, o fracţiune de universalitate juridică (compusă din
bunuri, drepturi şi obligaţii) care aparţin sau incumbă profesionistului.

Având în vedere dispoziţiile art. 541 NCC, am putea spune că fondul de comerţ este o universalitate
de fapt, constituită de comerciant prin afectarea unei mase de bunuri exercitării comerţului . Fondul
de comerţ nu este, însă, o aglomerare aleatorie a mijloacelor economice ale comerciantului şi nici o
creaţie arbitrară a comerciantului. Ceea ce dă substanţă şi unitate fondului de comerţ este scopul
organizării acestei mase de bunuri: atragerea clientelei, în vederea obţinerii sau maximizării
profitului. Prin reunirea sub această afectaţiune a acestui ansamblu de bunuri, comerciantul creează
o valoare nouă, mai mare decât totalitatea valorilor bunurilor afectate. Este vorba despre ceea ce în
dreptul anglo-saxon se numeşte goodwill: potenţialul de afacere al unei întreprinderi, adică
aptitudinea fondului de comerţ de a atrage clientelă (vadul sau debuşeul). De aceea, fondul de
comerţ prezintă interes ca valoare cuantificabilă pentru comerciant (care poate înstrăina sau da în
folosinţă unui terţ acest ansamblu de bunuri afectate afacerii sale) şi pentru creditorii comerciantului
(care pot lua în garanţie sau vinde silit acest ansamblu afectat unei afaceri). Această valoare se
păstrează doar printr-o exploatare curentă menită să atragă şi să menţină clientela. De altfel, fondul
de comerţ nu există decât dacă i se ataşează o clientelă. Dar clientela (constituită dintr-un număr
indeterminat de persoane fizice sau juridice) nu e o componentă a fondului de comerţ, ci o rezultantă
a acestuia.
În altă ordine de idei, configurarea regimului juridic al fondului de comerţ mai prezintă interes sub
alte două aspecte : (i) comerciantul este interesat să-şi asigure protecţia bunurilor pe care le
afectează activităţii comerciale; aceste bunuri trebuie să beneficieze de un statut special care să
permită şi transmiterea lor ca ansamblu; (ii) protecţia fondului de comerţ duce indirect la protejarea
intereselor creditorilor comerciantului, căci bunurile destinate activităţii comerciale şi goodwill-ul
sunt principalele elemente active ale patrimoniului comerciantului; circulaţia acestor bunuri este
supusă unor formalităţi speciale care să asigure respectarea drepturilor creditorilor.

Fondul de comerţ conferă titularului său un monopol de exploatare ce ţine de proprietatea

industrială a comerciantului asupra fondului . Într-adevăr, organizarea elementelor fondului de
comerţ, în vederea atragerii clientelei, constituie o creaţie intelectuală, asemănătoare creaţiei
ştiinţifice, literare şi artistice ori celei tehnice. Nu există, însă, un drept la clientelă, ci o vocaţie, un
interes protejat de lege. Protecţia acestei vocaţii este oferită de acţiunile în concurenţă neloială
(interzicerea activităţilor care prejudiciază accesul la clientelă, contravenţii, răspundere penală).
Fondul de comerţ conţine, totuşi, şi alte elemente, atât corporale, cât şi incorporale, care îl fac să fie
mai mult decât o vocaţie de a avea clientelă. Fondul de comerţ reprezintă un complex de bunuri
eterogene care, prin voinţa titularului, formează obiectul unui drept distinct de elementele care îl
compun . Totodată, compoziţia fondului de comerţ este variabilă, întrucât elementele fondului de
comerţ se pot modifica, în funcţie de nevoile comerţului.

Clientela este totalitatea persoanelor care apelează la acelaşi comerciant pentru procurarea unor
mărfuri şi servicii. Clientela poate fi:
(i) obişnuită sau întâmplătoare (vadul comercial);
(ii) captivă (legată prin relaţii contractuale de dependenţă; de exemplu, furnizorii de utilităţi
publice, de servicii de telefonie sau de internet şi televiziune prin cablu au, de regulă,
consumatori captivi, care nu îşi pot alege furnizorii);
(iii) atrasă (prin bună servire, stilul de business, know-how managerial); clientela atrasă este o
vocaţie a comerciantului similară cu un drept de proprietate intelectuală al comerciantului,
putând fi luată în calcul la evaluarea fondului de comerţ atunci când acesta este vândut sau
dat în garanţie.

Deşi este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, clientela constituie o valoare economică,
datorită relaţiilor ce se stabilesc între titularul fondului de comerţ şi aceste persoane care îşi procură
mărfurile şi serviciile de la comerciantul respectiv . Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul
comercial, care este definit ca o aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul, ca rezultat al
locaţiei comerciantului, al calităţii mărfurilor şi serviciilor oferite clienţilor, al preţurilor practicate de
comerciant, al comportării personalului comerciantului în raporturile cu clienţii, al abilităţii în
realizarea reclamei comerciale etc. Vadul comercial este aptitudinea fondului de comerţ de a polariza
publicul, prin elementele sale imponderabile (amplasament, atractivitate, superioritate tehnică a
produselor, utilitatea lor economică) . În schimb, clientela este o consecinţă a vadului comercial; ea
reprezintă transformarea potenţialităţii vadului comercial în fapt.

Clientela ataşată unui fond de comerţ reprezintă o valoare cu caracter economic pentru titularul
fondului de comerţ. Această valoare este ocrotită cu mijloacele prevăzute de lege. În condiţiile în
care profesionistul comerciant este în permanentă concurenţă cu alţi comercianţi, menţinerea
clientelei nu este o certitudine. Ceea ce legea protejează nu este clientela existentă, concretă a unui
comerciant, ci vocaţia acestuia de a avea clientelă. Pentru a-şi păstra intactă această vocaţie,
comerciantul – titular al fondului de comerţ se poate apăra împotriva actelor şi faptelor ilicite de
racolare sau de sustragere a clientelei sale. În măsura în care aceste acte şi fapte constituie
manifestări ale concurenţei neloiale, titularul fondului de comerţ are la dispoziţie mijloacele de
apărare prevăzute de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. Atingerile aduse
fondului de comerţ sau a unora dintre elementele sale componente pot fi considerate drept fapte de
concurenţă neloială. În toate cazurile de concurenţă neloială, titularul fondului de comerţ poate
obţine, pe calea acţiunii în justiţie, încetarea sau înlăturarea actelor păgubitoare, precum şi
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate (art. 6 din Legea nr. 11/1991).

În categoria elementelor corporale ale fondului de comerţ sunt incluse bunurile mobile (materialele,
utilajul şi mărfurile) destinate a fi prelucrate, precum şi produsele (mărfurile) rezultate din activitatea
comercială aflate în stoc sau în curs de a fi expediate. Includerea bunurilor imobile în fondul de
comerţ este controversată . Dacă fondul de comerţ este calificat drept bun mobil incorporal, atunci
includerea imobilelor în fondul de comerţ este, în mod evident, lipsită de sens . Calificarea fondului
de comerţ drept universalitate de fapt permite, măcar teoretic, includerea imobilelor în această
masă de bunuri, cu toate că a admite o garanţie reală mobiliară asupra unei universalităţi de fapt din
care face parte şi un imobil frizează absurdul. În plus, actele juridice de înstrăinare a unui fond de
comerţ care conţine şi imobile trebuie să urmeze nu numai formalităţile de opozabilitate şi faţă de
terţi a cesiunii în sine a fondului de comerţ (prevăzute de art. 21 din Legea nr. 26/1990), ci şi
formalităţile de validitate sau, după caz, de opozabilitate faţă de terţi ale transferului dreptului de
proprietate.

Fondul de comerţ, ca bun unitar, precum şi unele dintre elementele sale componente , pot face
obiectul unor acte juridice: vânzare-cumpărare, aport la constituirea unei societăţi sau la majorarea
capitalului social al alteia, locaţiune, garanţie reală mobiliară etc. Toate aceste acte juridice trebuie să
fie înregistrate în registrul comerţului, conform art. 21 din Legea nr. 26/1990. Fondul de comerţ se
poate transmite pe cale succesorală, în condiţiile Noului Cod civil. Exploatarea fondului de comerţ de
către moştenitori se poate face prin constituirea unei societăţi comerciale, în condiţiile Legii nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, ori a unei asocieri în participaţie .

Actele juridice cu privire la fondul de comerţ ridică unele delicate chestiuni de negociere, întrucât
fondul de comerţ conţine un element greu de cuantificat şi evaluat – clientela. În plus, aşa cum am
arătat şi mai sus, clientela constituie o rezultantă a funcţionării fondului de comerţ şi nu o
componentă a acestuia. De aceea, clientela nu poate exista în afara unui fond de comerţ.

Fondul de comerţ, considerat ca universalitate subzistă, intact, fără ca modificările ce pot interveni în
componenţa sa să-l afecteze . De aceea, fondul de comerţ poate să formeze, ca universalitate,
obiectul unor acte juridice distincte de cele care privesc unele dintre componentele sale , cum ar fi
cesiunea, locaţiunea sau constituirea în garanţie reală mobiliară a fondului de comerţ. Dar fondul de
comerţ, care este o universalitate de fapt, nu poate fi dobândit prin uzucapiune sau prin posesia de
bunacredinţă asupra bunurilor mobile reglementată de Noul Cod civil, întrucât el nu este susceptibil
de posesie. Din acelaşi motiv, acţiunea posesorie sau în revendicare îi sunt vădit improprii.
Fondul de comerţ ia naştere din voinţa exclusivă a persoanei fizice sau societăţii comerciale, în
calitate de agent economic (întreprinzător), care afectează anumite bunuri activităţi lucrative pe care
o iniţiază. Acest fond de comerţ îi conferă titularului prerogativa de a-l exploata în mod exclusiv, în
scopul captării şi conservării clientelei. Această facultate este un drept privativ, în virtutea căruia pot
fi reprimate orice acte sau tentative de uzurpare din partea terţilor , în special ale rivalilor de pe piaţă
ai titularului care sunt calificate de lege drept concurenţă (competiţie) neloială.

Clientela este ansamblul de persoane care se aprovizionează în mod constant de la un anumit

comerciant sau care recurge la serviciile sale. Un comerciant este atractiv pentru potenţialii clienţii
fie pentru că are personalitate (factor subiectiv), fie pentru că beneficiază de vad comercial (factor
obiectiv). Valoarea pe care o reprezintă raporturile posibile cu persoanele care frecventează un
anumit fond de comerţ rezidă în posibilitatea globală de contractare viitoare cu consumatorii şi
repetabilitatea acestora. Clientela nu este decât o posibilitate de a încheia contracte viitoare şi de a
le reînnoi la infinit. A recunoaşte un drept la clientelă înseamnă, practic, a recunoaşte un monopol de
fapt, întemeiat pe expectanţa unei anumite afluenţe publice, concretizate în raporturi de afaceri
constante cu agentul economic în cauză . Clientela este o realitate mai mult economică şi juridică
decât faptică, o noţiune „evanescentă, pe care aproape nimic nu o rataşează în mod constant de
fondul de comerţ” . Vocaţia de a avea clientelă, vocaţie rataşată fondului de comerţ, are inevitabile
repercusiuni şi asupra terţilor. De altfel, lupta pentru câştigarea, păstrarea şi extinderea clientelei
defineşte concurenţa comercială şi caracterizează economia liberală. Captarea clientelei de către un
comerciant implică pierderea ei de către concurentul său; succesul unuia se înfăptuieşte în
detrimentul celuilalt . Într-un regim de concurenţă şi de libertate, clientela este a aceluia care ştie să
şi-o câştige .

Întrucât atragerea clientelei este liberă în sistemul economiei de piaţă, orice comerciant o poate face
în detrimentul rivalului. Libertatea concurenţei permite atragerea prin mijloace oneste ale clientelei
altui agent economic fără ca răspunderea beneficiatorului să fie angajată. Concurenţii titularului
trebuie să se abţină doar de la fapte de concurenţă menite să deturneze clienţii fideli celuilalt, deşi
au dreptul să încerce să îi convingă pe aceştia, prin mijloace oneste, să înceapă să se aprovizioneze
de la ei, în detrimentul concurentului lor.

Un fond de comerţ se constituie pentru a atrage clientela, dar clientela nu este „dobândită” automat,
ci prin exerciţiul comerţului. Fondul de comerţ poate subzista chiar şi în cazul în care clientela
dispare, cel puţin până la data la care fondul de comerţ va fi lichidat. Fondul de comerţ, departe de a
se confunda cu clientela, îi precede şi îi poate supravieţui6. Actele juridice care au ca obiect fondul de
comerţ implică şi clientela, care este ataşată fondului de comerţ şi care, practic, nu se poate
desprinde de fondul de comerţ, adică nu se poate tranzacţiona separat de acesta. Prin contrast cu
fondul de comerţ, care aparţine efectiv titularului care a organizat universalitatea de fapt respectivă,
clientela, în accepţiunea de grupare umană mai mult sau mai puţin aleatorie, este in-asimilabilă unui
bun stricto sensu. Comerciantul nu are nici un drept concret asupra publicului, căci consumatorii sunt
liberi să aleagă profesionistul de la care cumpără mărfuri sau servicii; consumatorul, nefiind legat de
nici o obligaţie de fidelitate faţă de un agent economic, nu poate fi obligat să contracteze cu el (cu
excepţia cazurilor de monopoluri legale sau de monopoluri faptice, de exploatare, cum sunt
societăţile de asigurare, băncile, furnizorii de utilităţi sau spitalele). Într-o economie de piaţă,
clientela nu aparţine nimănui, fiind atrasă de comerciantul care oferă mărfuri sau servicii de o
calitate mai bună sau la preţuri mai convenabile.
 Cuantificarea valorii clientelei este chestiunea cea mai complicată în negocierea actelor juridice cu
privire la fondul de comerţ întrucât, aşa cum s-a văzut, fondul de comerţ are, pe lângă aptitudinea de
a atrage clientelă (vad comercial), şi un pronunţat caracter subiectiv. Adică, schimbarea titularului
fondului de comerţ ar putea reduce valoarea clientelei ataşată de acesta şi, din această perspectivă,
se pot ridica în executarea contractului chestiuni delicate relative la preţ şi, respectiv, la garanţia
pentru vicii sau chiar pentru evicţiune. Este evident că clientela este doar o expectaţie la un moment
dat sau într-o perioadă de timp a titularului fondului de comerţ şi nu un bun cert al acestuia. De
aceea, nu se poate considera, ulterior vânzării fondului de comerţ, că preţul este disproporţionat faţă
de valoarea clientelei ori că reducerea clientelei denotă un viciu al bunului vândut. În această
privinţă, este evident că părţile sunt determinate, practic, să apeleze la experţi pentru a cuantifica
preţul clientelei şi mai este evident că acesta nu poate fi cert evaluat (aşa cum nu pot fi cert
cuantificate, spre exemplu: daunele morale), ci numai prezumat şi ales din mai multe variante
posibile de către părţi.

În cazul unor contracte complexe, cum sunt franciza sau organizarea unor reţele de distribuţie,
clientela nu mai este ataşată exclusiv unui anumit fond de comerţ, ea fiind o clientela derivată dintr-
un alt fond de comerţ sau o clientelă comună tuturor comercianţilor din reţeaua de franciză sau de
distribuţie. Clientela derivată este clientela pe care francizatul (beneficiarul francizei) şi-o constituie
pe temeiul numelui de marcă al francizorului sau pe temeiul reputaţiei francizorului şi a mărfurilor
sau serviciilor sale. Clientela comună este cea către care se îndreaptă eforturile comune ale reţelei de
franciză sau de distribuţie pentru reclamă şi publicitate, eforturi care sunt suportate în comun de
membrii reţelei în condiţiile impuse de titularul reţelei. Aceste tipuri de clientelă sunt, practic, clone
ale clientelei francizatului, care se pot deci concepe separat de fondul de comerţ al francizorului.

1.2. Lucrare de verificare Unitatea 3

• Precizați dacă fondul de comerț reprezintă o universalitate de fapt sau o universalitate de drept;
• Enumerați elementele specifice fondului de comerț al unui profesionist cu scop lucrativ ce activează
în domeniul alimentației publice;
• Precizați dacă actele juridice având ca obiect derivat un fond de comerț sunt supuse unor formalități
de publicitate. Menționați care sunt aceste formalități.

1.3. Bibliografie Unitatea 3

▪ Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012

▪ Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Ediţia a V-a actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016
▪ Fl.-A Baias, R. Constantinovici, E. Chelaru, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe
articole. Art. 1-2664, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014
Unitatea de învățare 4 – Profesioniștii cu scop lucrativ fără personalitate juridică

CUPRINS

1.13. Persoana fizică autorizată, Întreprinderea individuală si Întreprinderea familială

1.14. Societatea simplă

1.15. Asocierea în participație

1.16. Lucrare de verificare Unitatea 4

1.17. Bibliografie Unitatea 4

Obiectivele unității de învățare 4

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

• Definiți profesionistul cu scop lucrativ fără personalitate juridică

• Identificați și particularizați profesionistul cu scop lucrativ fără personalitate juridică

• Încadrați profesionistul cu scop lucrativ fără personalitate juridică prin raportare la

profesionistul cu scop lucrativ cu personalitate juridica

• Aplicați aceste noțiuni la o situație de fapt

1.1. Persoana fizică autorizată, Întreprinderea individuală si Întreprinderea

familială

Referirile la comerciant din legile speciale trebuie înlocuite, aşa cum o impune art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 71/2011, cu referirile la persoane supuse înregistrării în registrul comerţului. De aici
concluzia că sfera conceptului clasic de comerciant, astfel cum acesta era reglementat în legi
speciale, se lărgeşte cu persoanele fizice autorizate, întreprinzătorul individual sau cel familial, grupul
de interese economice fără caracter comercial, societăţile civile cu personalitate juridică, alături,
bineînţeles, de persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului (societăţi comerciale,
regii autonome, organizaţii cooperatiste). Un medic, un consultant fiscal, un evaluator etc. sunt sau
pot fi persoane fizice supuse înscrierii ori chiar înscrise în registrul comerţului, fără să fie implicit
comercianţi (în sensul clasic al termenului) şi fără să fie titulari ai unei întreprinderi. Persoane fizice
autorizate sunt, spre exemplu, taximetriştii, bloggerii, free-lanceri, cântăreţii, ziariştii şi cei care în
general încasează venituri din cesiuni de drepturi de autor sau din prestări de servicii, mandat,
agenţie, intermediere etc. De aici posibila concluzie că şi acestor profesionişti li se va aplica
procedura insolvenţei, deşi, până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, ei erau excluşi de la
aplicabilitatea acestei proceduri, pentru că nu erau consideraţi comercianţi. Desigur, procedura
insolvenţei poate fi un avantaj (cel aflat în insolvenţă este sub protecţia tribunalului), ceea ce va
ridica problema discriminării pozitive faţă de alte profesii liberale care sunt excluse prin lege de la
acest beneficiu, precum şi faţă de simplii particulari care se pot afla şi ei în situaţie de
supraîndatoare. Dar insolvenţa poate fi şi un dezavantaj. Persoana fizică autorizată, întreprinzătorul
individual şi cel familial nu au acces la reorganizare judiciară, ci doar la faliment în procedură
simplificată. În schimb, Noul Cod civil permite persoanei fizice diferite modalităţi de a se reorganiza,
prin diviziuni sau afectaţiuni ale patrimoniului ori prin convenţii matrimoniale, unde se separă
bunurile şi se separă creditorii. Legea insolvenţei nu permite persoanei fizice reorganizarea judiciară
şi, deci, nici continuarea activităţii în condiţii de limitare a răspunderii. Falitul onest, însă, poate fi
descărcat de datorii la închiderea falimentului şi, teoretic, poate reîncepe activitatea profesională
iniţială.

Persoanele fizice care realizează venituri din activităţi ocazionale nu pot fi consideraţi profesionişti, în
sensul art. 3 NCC. De notat că O.U.G. nr. 44/2008 lasă să se înţeleagă că se pot înregistra ca PFA şi
persoanele care nu organizează o întreprindere. Pe de altă parte, din Codul fiscal şi Codul de
procedură fiscală rezultă că există persoane care realizează venituri din activităţi independente şi
care sunt înscrise voluntar sau din oficiu în evidenţele fiscului ca plătitori de taxă pe valoare adăugată
(TVA), deşi nu sunt înscrise şi ca persoane fizice autorizate în registrul comerţului. În această
categorie sunt înscrise, de regulă, persoanele care realizează venituri din operaţiuni imobiliare
(dezvoltări imobiliare, închirieri de imobile, administrare de imobile, leasing imobiliar, sell and lease
back etc.) sau persoanele care realizează venituri din drepturi de autor. Precizez că aceste categorii
de persoane nu sunt automat plătitoare de TVA, ci numai în condiţiile în care desfăşoară activităţi
care pot fi calificate ca fiind economice, continue şi independente. Calitatea de profesionist a acestor
categorii de persoane este dificil de probat întrucât, pe lângă faptul că nu sunt înscrise în registrul
comerţului ca PFA, activităţile pe care le prestează sunt, de regulă, ocazionale şi nu au caracter
economic cert. Dacă se contestă calitatea de plătitor de TVA, stabilită de fisc, iar instanţa competentă
admite contestaţia, cu consecinţa ridicării obligativităţii înscrierii în evidenţele fiscale ca plătitor de
TVA a contestatorului , atunci persoanele în cauză nu au nici calitatea de profesionist, întrucât
activitatea lor este ocazională, adică exterioară ideii de exploatare a unei întreprinderi („exerciţiul
sistematic al unei activităţi”). În schimb, instanţa competentă ar putea califica aceste persoane drept
comercianţi de facto, ceea ce atrage nu numai obligaţia de a percepe şi de a plăti TVA, ci posibilitatea
deschiderii unei proceduri de faliment asupra persoanei în cauză. În practică au început să apară
astfel de hotărâri judecătoreşti în care dezvoltatorii imobiliari – persoane fizice, au fost calificaţi
comercianţi de facto şi au fost trimişi de instanţa competentă în faliment .

Două chestiuni delicate de interpretare şi aplicare a legii insolvenţei se vor pune în legătură cu ceilalţi
profesionişti supuşi înregistrării în registrul comerţului (şi care sunt autorizaţi să funcţioneze chiar
prin înscrierea în registrul comerţului), alţii decât comercianţii.
Astfel, art. 6 din Legea de punere în aplicare dispune că referirile din legi la termenul „comerciant” se
consideră a fi făcute la persoanele fizice sau juridice supuse înregistrării (nu efectiv înscrise, n.n.) în
registrul comerţului. Deci, comerciant înseamnă nu numai ceea ce în mod obişnuit înţelegem prin
acest termen, ci şi persoanele fizice autorizate, întreprinzătorul individual sau cel familial, persoane
supuse obligaţiei de înscriere în registrul comerţului pentru a putea funcţiona ca atare. Or, un medic,
un consultant fiscal, un evaluator etc. sunt sau pot fi persoane fizice supuse înscrierii ori chiar înscrise
în registrul comerţului, fără să fie implicit comercianţi şi fără să fie titulari ai unei întreprinderi.
Persoane fizice autorizate sunt nu numai comercianţii ci şi, spre exemplu, taximetriştii, bloggerii,
free-lanceri, cântăreţii, ziariştii şi cei care în general încasează venituri din cesiuni de drepturi de
autor. De aici posibila concluzie că şi acestor profesionişti li se va aplica procedura insolvenţei, deşi,
până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, ei erau excluşi de la aplicabilitatea acestei proceduri.

În altă ordine de idei, se observă că nu poate fi calificat comerciant, în sensul art. 6 alin.

(1) din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, decât acea persoană care este supusă înscrierii
în registrul comerţului. Chiar neînscrisă încă în registrul comerţului, persoana fizică ce exercită pe risc
economic propriu un comerţ sau o activitate de producţie ori de prestare de servicii, poate fi
calificată comerciant, pentru că este în continuare supusă înregistrării în registrul comerţului. Situaţia
este similară în cazul unei societăţi neregulat constituite. Ambele entităţi, fiind calificabile drept
comerciant, pot fi supuse procedurii insolvenţei. De altfel, însăşi art. 3 NCC permite concluzia că şi o
entitate colectivă fără personalitate juridică poate fi un profesionist, dacă exploatează o
întreprindere. În această situaţie poate fi o societate simplă, o societate neregulat constituită sau un
grup de societăţi care, deşi nu au personalitate juridică, pot fi calificaţi comercianţi în sensul art. 6 din
Legea nr. 71/2011, întrucât sunt sau ar putea fi „supuse” înscrierii în registrul comerţului.

Desigur, procedura insolvenţei poate fi un avantaj (cel aflat în insolvenţă este sub protecţia
tribunalului), ceea ce va ridica problema discriminării pozitive faţă de alte profesii liberale care sunt
excluse prin lege de la acest beneficiu, precum şi faţă de simplii particulari care se pot afla şi ei în
situaţie de supraîndatoare, dar şi un dezavantaj (comerciantul persoană fizică nu are acces la
reorganizare judiciară, ci doar la faliment în procedură simplificată). Reglementările din Noul Cod civil
permit persoanei fizice diferite modalităţi de a se reorganiza, diviziuni patrimoniale, patrimonii de
afectaţiune, contracte matrimoniale etc., tehnici juridice care separă nu numai masele de bunuri ale
debitorului, dar şi creditorii aferenţi fiecărei fracţiuni de patrimoniu. În schimb, Legea insolvenţei nu
permite persoanei fizice reorganizarea judiciară şi, deci, nici continuarea activităţii în condiţii de
limitare a răspunderii. Falitul onest, însă, poate fi descărcat de datorii la închiderea falimentului şi,
teoretic, poate reîncepe activitatea profesională iniţială.

Din perspectiva dihotomiei profesionist - simplu particular, o situaţie specială o au persoanele fizice
înregistrate fiscal (voluntar sau din oficiu) ca plătitori de taxă pe valoare adăugată (TVA), dar care nu
sunt persoane fizice autorizate (PFA) şi nici titulari de întreprinderi individuale sau familiale.

Condiţiile pentru ca o persoană să devină persoană impozabilă în scopuri de TVA sunt stabilite de
Codul fiscal.
Într-o manieră similară Noului Cod civil, O.U.G. nr. 44/2008 defineşte activitatea economică a
persoanelor fizice autorizate (PFA) şi a întreprinderilor individuale sau familiale accentuând asupra
regularităţii afacerii şi asupra riscului pe care şi-l asumă titularul afacerii. Acestea sunt indicaţii
preţioase asupra modului în care trebuie înţeles şi Codul fiscal atunci când acesta face referire la
activitatea economică şi caracterul continuu al acestei activităţi. Lipsa regularităţii şi lipsa riscului
asumat exclude activitatea respectivă din sfera afacerilor şi, implicit, din sfera activităţii economice,
cu consecinţa excluderii de sub incidenţa TVA. De aici se poate trage concluzia că este o activitate
economică şi continuă potenţial purtătoare de TVA doar afacerea organizată (întreprinderea), care
presupune asumarea unui risc propriu de către titularul afacerii.

Operaţiunile sistematice cu privire la imobile pot fi privite ca afaceri şi, în consecinţă, ele sunt
purtătoare de TVA, indiferent dacă sunt efectuate de persoane fizice sau juridice.

În reglementarea parţial-abrogatului Cod comercial, calificarea operaţiunilor imobiliare ca fiind civile

sau comerciale a făcut obiectul unei îndelungate (şi inutile) controverse. Aplicând criteriul faptului de
comerţ (în special al celui principal, obiectiv, reglementat de fostul art. 3 C.com., după care actele sau
faptele de comerţ erau intrinsec comerciale, indiferent de calitatea părţilor raportului juridic, cu
condiţia ca actul sau faptul să cadă sub incidenţa enumerării fostului art. 3 C.com.), s-a decis, în
majoritatea cazurilor, că aceste operaţiuni sunt esenţial civile, dar au existat destule soluţii
jurisprudenţiale sau doctrinare contrare. Astfel, fostul art. 3 C.com. reglementa exemplificativ faptele
de comerţ; în cazul vânzărilor şi cumpărărilor comerciale, art. 3 pct. 1-2 C.com. se refereau expres la
mărfuri şi producte, nu şi la bunuri imobile, de unde concluzia că vânzarea-cumpărarea de imobile şi,
în general, orice operaţiune juridică cu imobile, este esenţialmente civilă. Dar, cum fostul art. 3 pct. 1
C.com. reglementa intenţia de revânzare element al comercialităţii, era evident că această intenţie
de revânzare putea exista şi în cazul imobilelor, mai ales când vânzarea, cumpărarea şi revânzarea se
făceau în mod continuu sau cu o anumită repetabilitate în timp. Astfel, în prezenţa intenţiei de
revânzare, şi aceste operaţiuni (denumite „imobiliare”) puteau fi considerate comerciale. Dacă cel ce
le efectua făcea din aceste operaţiuni o întreprindere, atunci el dobândea calitatea de comerciant şi,
în această postură, putea fi supus şi legislaţiei relative la TVA. Astfel de persoane puteau fi (şi au fost)
supuse chiar şi procedurii insolvenţei. În prezent, art. 3 NCC coroborat cu art. 8 alin. (2) din Legea nr.
71/2011 încadrează operaţiunile imobiliare în activitatea de exploatare a întreprinderii. Acest lucru
înseamnă că cel care exploatează întreprinderea este un profesionist, ceea ce atrage aplicarea
legislaţiei insolvenţei dacă persoana care le face este supusă înregistrării la Registrul comerţului,
precum şi aplicarea legislaţiei TVA, dacă operaţiunile au elemente de continuitate şi sunt exercitate
în mod independent de persoana în cauză.

Operaţiunile „imobiliare” pot fi vânzarea-cumpărarea cu sau fără intenţia de speculaţie, închirierea,

buy and lease-back, managementul unei clădiri etc.

Operaţiunile imobiliare în perioada de boom economic au fost efectuate şi de persoane fizice,

neînregistrate în Registrul comerţului, chiar şi de simplii particulari. Pentru ca o persoană să fie
supusă regimului taxării cu TVA trebuie, aşa cum s-a văzut mai sus, să îndeplinească mai multe
condiţii: să fie vorba de o activitate economică, care să aibă caracter de continuitate şi care să fie
independentă (să presupună asumarea unui risc). Operaţiunile ocazionale cu imobile nu sunt taxabile
cu TVA, pentru că nu sunt activităţi economice, nu au continuitate şi nu înseamnă asumarea unui risc
de activitate (ci doar a riscului punctual al contractului). Campania ANAF din 2010 – de a impune
plata de TVA retroactiv, plus penalităţi, pentru orice operaţiune cu imobile – este, din această
perspectivă, inadecvată. Faptul că o asemenea operaţiune pare acum, la 5-6 ani de la consumarea
acesteia, ca fiind o afacere, şi pentru că pare o afacere, fiscul român o tratează retroactiv ca atare, nu
face decât să încalce jurisprudenţa CEDO (cauza Silver c. UK) care sancţionează fiscul pentru
neaplicarea legii la timp şi în condiţii de transparenţă.

Foarte multe persoane fizice realizează venituri din cesiunea de drepturi de autor. Multe astfel de
contracte sunt simulaţii care ascund contracte de muncă, fiind încheiate ca atare din raţiuni fiscale
(veniturile din muncă sunt excesiv de impozitate şi taxate în România, de unde tentaţia de a evita
acest gen de raport juridic). Fiscul, precum şi instanţele de judecată pot recalifica aceste contracte,
înlăturând simulaţia, în favoarea realităţii raporturilor juridice dintre părţi. Contractul de cesiune de
drept de autor este integrat, cel mai adesea, unui contract de prestări de servicii (altele decât
realizarea şi punerea operei la dispoziţia cesionarului) sau unui contract de muncă. Spre exemplu, un
jurnalist care este salariat al unui ziar sau al altui suport media încasează şi venituri din cesiunea de
drepturi autor asupra creaţiei intelectuale ce constă în produsul media respectiv. În aceste situaţii,
după voinţa părţilor, se va decela activitatea principală urmărită de părţi, care va da natura juridică a
întregii operaţiuni. Dacă ceea ce contează este realizarea şi punerea la dispoziţie a operei, atunci
contractul respectiv va fi calificat drept cesiune de drept de autor, cu consecinţele în privinţa TVA
care au fost expuse mai sus. În orice caz, este posibilă şi necesară o împărţire a venitului pe care îl
realizează autorul-prestator de servicii sau autorul-salariat în venituri din drepturi de autor şi venituri
din prestări servicii/ salarii. Plafonul de 35.000 euro se va aplica pe fiecare sumă în parte.

Dar nu toate cesiunile de drepturi de autor sunt simulaţii sau ficţiuni juridice. Realmente, unele
persoane fizice îşi valorifică ideile, operele, personalitatea, numele etc. prin cesiuni de drepturi de
autor, din acestea încasând venituri şi plătind impozite. O astfel de cesiune de drept de autor nu este
o activitate economică, neavând caracter de continuitate. Este adevărat că, printr-o traducere
defectuoasă din dreptul Uniunii Europene, Codul fiscal român dispune că cesiunea de drept de autor
poate fi considerată prestare de servicii şi, cu această calificare, cesiunea de drepturi de autor ar
putea intra sub incidenţa reglementării relative la TVA, dar textul Codului fiscal nu poate fi avut în
vedere separat de cerinţa originară ca operaţiunea să fie una economică şi să aibă caracter de
continuitate. Pe de altă parte, textul Codului fiscal român este contrar, în această privinţă, dreptului
Uniunii Europene , ceea ce înseamnă că legea română nu este aplicabilă, aşa cum rezultă din art. 11
şi, respectiv, art. 148 alin. (2) din Constituţie. În altă ordine de idei, TVA este o taxă care se adăugă
preţului net al mărfii/ serviciului, ceea ce înseamnă că ea se colectează de la plătitor care, la rândul
său, compensează TVA-ul plătit cu cel colectat din alte operaţiuni, doar diferenţa fiind virată statului.
A decide aplicarea TVA pe operaţiuni care, la momentul perfectării contractelor, nu erau purtătoare
de TVA, ar însemna atât o dublă impozitare cu TVA şi impozit pe venit, cât şi transformarea TVA-ului
într-o taxă pe valoarea totală sau, şi mai grav, într-un cost pentru persoana respectivă. Ghidul
plătitorului de TVA, redactat şi actualizat de fisc, arată că TVA-ul nu este un cost pentru cel care o
colectează, ci o taxă pe circulaţia mărfii, care nici nu profită, nici nu dăunează colectorului, întrucât
ceea ce se colectează se compensează cu TVA-ul plătit, deductibil, doar diferenţa în plus fiind plătită
statului. Ca să fie mai simplu de înţeles, iată un exemplu de calcul: dacă venitul din drepturi de autor
a fost de 100 de lei, taxa pe valoarea adăugată ar fi de 19 (24) lei , ceea ce înseamnă că suma totală
plătită de cesionarul dreptului de autor ar fi trebuit să fie de 119 (124) lei. Dacă s-ar aplica acum,
retroactiv, TVA acestui venit, care a fost net de TVA în anii anteriori, atunci venitul autorului care şi-a
cedat dreptul de autor s-ar reduce cu 20 de lei

(mai precis, ar rămâne la 80 lei), devenind un cost pentru el, aplicat retroactiv, cu tot cu penalităţi.
Întrucât plătitorul dreptului de autor, pentru suma respectivă, nu a dedus TVA (suma era „netă de
TVA”), înseamnă că statul nu a pierdut nimic. Plătitorul, practic, este consumator final al dreptului de
autor şi, deci, nu se pune problema de prejudiciu al statului.

În orice caz, cesiunea de drepturi de autor nu este nici vânzare de mărfuri, nici prestare de servicii, ci
o operaţiune juridică distinctă de oricare dintre acestea. Prin cesiunea de drept de autor se conferă
beneficiarului (cesionar, plătitor al preţului cesiunii) exclusivitatea exploatării operei de creaţie
intelectuală. Autorul – cedentul dreptului de autor – îşi asumă o abstenţiune, adică o obligaţie de a
se abţine de la acte sau fapte care ar fi de natură să stânjenească exploatarea operei de către
cesionar. În schimbul acestei abstenţiuni, autorul primeşte un preţ, pe care îl încasează la momentul
cesiunii sau, după caz, eşalonat în timp, după cum opera este exploatată de cesionar, dintr-o dată sau
fracţionat. În orice caz, nu se transferă la cesionar decât dreptul patrimonial asupra operei, nu şi
drepturile nepatrimoniale (cum ar fi, spre exemplu: paternitatea operei). Elementar, cesiunea de
drept de autor (drept de proprietate intelectuală) nu se asimilează cu vânzarea de bunuri, întrucât
drepturile de autor nu sunt bunuri corporale (materiale), ci valori incorporale. Cesiunea dreptului de
autor nu se asimilează nici cu prestările de servicii, întrucât nu presupune o activitate în favoarea
beneficiarului. În speţa Falco Stiftung (fundaţia fostei vedete austriece Falco), soluţionată de CJUE în
2009, s-a statuat expres că cesiunea de drepturi de proprietate intelectuală nu este o prestare de
servicii în sensul Regulamentului nr. 44/2001 cu privire la competenţa de soluţionare a litigiilor în
dreptul Uniunii Europene. Este de reţinut că, deşi art. 50 TCE2 (libera circulaţie a serviciilor) şi
Directiva cu privire la TVA din 2006 se referă la cesiunea de drepturi de proprietate intelectuală ca
fiind inclusă în categoria largă a prestărilor de servicii, CJUE a interpretat cele trei acte de drept al
Uniunii Europene în sensul că includerea cesiunii drepturilor de autor în categoria prestărilor de
servicii are doar semnificaţia că, nefiind nici vânzare de bunuri, nici prestare de servicii propriu-zisă,
cesiunea de drepturi de proprietate intelectuală este trecută în categoria prestărilor de servicii doar
by default, adică din lipsa unei a treia categorii care să permită persoanelor implicate în aceste
operaţiuni să beneficieze de libertăţile stabilite de Tratat, operaţiunea rămânând esenţial diferită de
prestările de servicii din perspectiva Regulamentului nr. 44/2001. De altfel, Directiva relativă la TVA
defineşte prestările de servicii printr-o formulă negativă, intenţionat largă: este prestare de servicii
tot ceea ce nu poate fi considerat vânzare de bunuri. În această Directivă nu există, ca operaţiuni
potenţial purtătoare de TVA, decât vânzări de bunuri şi prestări de servicii, dar condiţiile în care se
aplică efectiv TVA sunt cele de mai sus, respectiv, caracterul economic şi de continuitate al
operaţiunii şi efectuarea acesteia de către o persoană impozabilă.

Din această perspectivă, textul din Codul fiscal român conform căruia cesiunea de drept de autor
este calificată drept prestare de servicii apare ca fiind o implementare incorectă sau incompletă a
Directivei, ceea ce poate da naştere fie la aplicarea directă a Directivei în dreptul intern, fie la
întrebări preliminare adresate CJUE de către instanţa română sesizată cu o contestaţie fiscală. În
orice caz, CJUE are înalta competenţă de a da interpretarea oficială şi obligatorie a dreptului Uniunii
Europene, ceea ce înseamnă că interpretarea CJUE din 2009 după care cesiunea de drepturi de autor
nu este o prestare de servicii este obligatorie pentru instanţele şi autorităţile naţionale, inclusiv
pentru cele române. Întradevăr, conform art. 148 alin. (2) din Constituţia noastră, dar şi conform art.
5 NCC, dreptul Uniunii Europene are prioritate la aplicare faţă de legile interne, astfel că o instanţă
 română va fi obligată să lase neaplicat textul din Codul fiscal român care consideră că cesiunea de
drept de autor este o prestare de servicii. Autorul care îşi cedează creaţia artistică, jurnalistică,
ştiinţifică etc. nu desfăşoară prin această cesiune o activitate economică (activitatea este creaţia
intelectuală, şi nu cesiunea) şi autorul, chiar dacă încasează periodic sume de bani din cesiunea
dreptului de autor, nu face din această încasare periodică o activitate continuă, întrucât el, de fapt, îşi
asumă obligaţia de abstenţiune, adică de a nu împiedica exploatarea şi valorificarea de către cesionar
a operei. Cel ce face o afacere din valorificarea operei este, de fapt, cesionarul, adică editura, teatrul,
organizatorul concertului sau spectacolului, televiziunea, ziarul, portalul de internet etc. Acesta
trebuie
să aplice TVA facturilor prin care se valorifică opera creată şi, ulterior, cedată de autor.

În anul 2011, fiscul român a decis să aplice TVA retroactiv tuturor persoanelor care, în cei 6 ani de
aplicare a Codului fiscal, au realizat venituri din drepturi de autor mai mari de 35000 de euro pe an.
Aplicarea de TVA unor contracte care au fost tratate ca fiind nepurtătoare de TVA mai mult de 6 ani
de către fiscul român, în condiţiile în care textul legal care permitea, cel puţin teoretic, o tratare ca
operaţiune purtătoare de TVA încă din 2004, precum şi aplicarea retroactivă de TVA, cu impunerea
de penalităţi, contravine jurisprudenţei CEDO. În cauza Silver c. Marea Britanie, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a constatat că nu este lege în sensul Convenţiei (şi, deci, este înlăturată de la
aplicare, în condiţiile art. 20 din Constituţie şi art. 4 NCC), legea care nu permite cetăţeanului să îşi
ordoneze comportamentul în aşa fel încât să respecte legea. De asemenea, nu respectă condiţiile
încrederii în lege şi ale predictibilităţii aplicării ei de autorităţile care schimbă intempestiv modul în
care interpretează şi aplică legea, mai ales cea în domeniul fiscal. De aceea, consider că textul
Codului fiscal care asimilează cesiunea de drepturi de autor cu prestările de servicii nu este aplicabil,
iar comportamentul fiscului român care a decis acum, după 6 ani de aplicare a Codului fiscal, să
considere cesiunea de drept de autor drept operaţiune purtătoare de TVA şi să aplice retroactiv TVA
asupra unor contracte şi venituri pentru care nu s-au emis facturi purtătoare de TVA (şi deci nu au
beneficiat de neutralitatea TVA-ului, în sensul compensării TVA-ului deductibil cu cel colectat), nu
poate fi temeiul unei soluţii fiscale legale.

1.2. Societatea simplă

Definitia data de art. 1881 Cciv contractului de societate contine elemente noi fata de reglementarea
anterioara (Codul civil de la 1864). Astfel :

- in ce priveste partile (asociatii, societarii) se precizeaza ca ei trebuie sa fie doi sau mai multi;
societatile unipersonale ramin a fi reglementate doar in legi speciale; societatea comerciala
unipersonala de drept comun este reglementata de Legea societatilor comerciale; legislatia aplicabila
operatorilor economici detinuti de stat sau de comunitatile locale reglementeaza si societatea
comerciala cu unic actionar statul/comunitatea locala
(autoritatea) ori, dupa caz, cu unic actionar o societate unde statul/comunitatea locala (autoritatea)
detine totalitatea sau majoritatea actiunilor; in domeniul profesiilor liberale sau reglementate sunt
normate societatile profesionale unipersonale;

- in ce priveste scopul contractului, se precizeaza ca acesta poate fi atit impartirea beneficiilor si

contributia la suportarea pierderilor, cit si impartirea foloaselor economice ce ar putea rezulta (acest
din urma scop era, pina in prezent, specific grupurilor de interese economice, GIE);
- in ce priveste subiectivitatea entitatii colective, se precizeaza ca societatea se constituie cu sau fara
personalitate juridica.

Reglementarea din Codul civil cu privire la generalitatile contractului de societetate si la societatea

simpla se aplica si societatilor comerciale, cu titlu de drept comun. De altfel, solutia rezulta si din art.
291 din Legea societatilor comerciale (textul se refera la Codul comercial din 1888; in conditiile
abrogarii acestuia si prin efectul art. 1 alin.1 si art. 3 civ, referirea la codul comercial se considera a fi
facuta la codul civil). Intrucit societatile comerciale nu sunt doar contracte intre asociati, ci si
persoane juridice, si reglementarile relative la persoana juridica (art. 197 – 224 Cciv) li se aplica
societatilor comerciale cu titlu de drept comun. Pe de alta parte, intrucit societatile comerciale sunt
profesionisti in sensul art.3 Cciv, lor li se aplica direct (si nu doar cu titlu de drept comun) si
dispozitiile Codului civil relative la obligatii.

Solutia este similara in cazul celorlalte forme de societate care beneficiaza de personalitate juridica si
sunt, in acelasi timp, profesionisti (intrucit exploateaza o intreprindere, in sensul art. 3 Cciv).

Fara putinta de tagada, reglementarea generalitatilor contractului de societetate si a societatii simple

se aplica si societatilor “civile” reglementate prin legile speciale (societatile profesionale, fondurile de
investitii, fondurile de pensii etc.), societati care sunt lipsite de personalitate juridica, prin declaratie
expresa a legii.

Conform art. 7 din Legea nr.71/2011 de punere in aplicare a Codului civil, referirile din legile
anterioare la societati civile fara personalitate juridica se considera a fi facute la societatile simple;
referirile la societatile civile cu personalitate juridica se considera a fi facute la societatile cu
personalitate juridica; referirile la societatile civile profesionale se considera a fi facute la societatile
profesionale, cu sau fara personalitate juridica. Din acest punct de vedere, se poate considera, ca sub
raport terminologic, s-a realizat o unificare – benefica, in principiu – a denominarilor diferitelor
forme de societati.

Din sistematizarea art. 1887 Cciv cu art. 7 din Legea de punere in aplicare a Codului civil si cu
legislatia anterioara, inclusiv cu Legea societatilor comerciale si Legea registrului comertului rezulta
ca in dreptul privat roman exista trei tipuri de societati care isi au dreptul comun in reglementarea
relativa la contractul de societate : (i) societatea simpla; (ii) societatea comerciala; (iii) societatea cu
personalitate juridica, alta decit societatea comerciala.

Asocierea in participatie este o forma speciala de societate comerciala fara personalitate juridica,
reglementarea acesteia neavind caracter de drept comun, desi se regaseste in Codul civil.
Organizatiile cooperatiste, precum si grupurile de interes economic (GIE) sunt variatii de societati
comerciale.

La o prima analiza a art.1887 Cciv ar rezulta ca toata reglementarea din Codul civil a contractului de
societate ar constitui dreptul comun in materie de societati, cu sau fara personalitate juridica. Dar,
desi, conform art. 1881 alin.3 Cciv, societatea se poate constitui “cu sau fara personalitate juridica”,
Codul civil reglementeaza doar societatea simpla si asocierea in participatie, care sunt societati fara
personalitate juridica. Art.1888 Cciv enumera ca tipuri sau forme de societate cu personalitate
juridica pe cele din Legea societatilor comerciale. A aplica tale quale regula instituita de art. 1887
alin.1 Cciv ar insemna a aduce atingere securitatii circuitului civil, intrucit ar putea aparea riscuri de
confuzie. O societate denumita, spre exemplu, “societate in nume colectiv” sau “societate pe actiuni”
determina mecanic concluzia ca am avea de-a face cu o societate comerciala, si nu cu o societate cu
personalitate juridica reglementata de Codul civil. Pentru evitarea acestei posibile confuzii, trebuie
precizat ca dreptul comun in materie de societati nu este intreaga reglementare din Codul civil cu
privire la societate, ci reglementarea societatii simple, la care se adauga anumite referiri generice la
contract si la faptul dobindirii personalitatii juridice, ca optiune a asociatilor.

Regimul juridic de drept comun al societatilor traseaza, deci, in linii mari : (i) definitia si
caracteristicile speciale ale contractului de societate; (ii) conditiile de fond, conditiile de forma si
formalitatile generice de constituire; (iii) formele generale ale societatii; (iv) regulile generice ale
functionarii societatii; (v) raporturile dintre asociati; (vi) raporturile cu tertii; (vii) incetarea
contractului, dizolvarea si impartirea intre asociati a rezultatelor asocierii; (ix) societatea simpla.

Legile speciale reglementeaza diferite tipuri de societate, cu sau fara personalitate juridica, dupa
forma, natura sau obiectul lor de activitate.

Nu se poate constitui o societate cu personalitate juridica direct in baza codului civil. Nu exista o
societate cu personalitate juridica care sa nu fie societate comerciala, cooperativa, GIE, societate
profesionala sau agricola. Toate aceste forme de societate sunt reglementate in legi speciale, si nu in
Codul civil.

Asadar, este eronat a spune ca prin noua reglementare s-a consacrat personalitatea juridica a
societatii “civile”, cita vreme in Codul civil nu se reglementeaza societatea cu personalitate juridica si,
la fel ca in vechea reglementare, se trimite – indirect – la normele speciale relative la diferite forme
de societati cu personalitate juridica. Fata de Codul civil de la 1864, reglementarea din Noul Codul
Civil nu este net diferita decit cu privire la
denumire : societatea “civila” este acum denumita societate “simpla”.

Formele societare. Societatile simple si societatile in participatie (la care se refera art. 1888 lit.a)-b)
Cciv) sunt reglementate exclusiv in Codul civil. Numai reglementarea relativa la societatea simpla are,
totusi, caracter de norma de drept comun, aplicabila tuturor formelor de societate.

Formele de societate aratate la art. 1888 lit.c)-g) Cciv sunt specifice Legii societatilor comerciale. Ele,
de altfel, sunt reglementate chiar cu aceste denumiri in art. 2 din Legea societatilor comerciale.
Societatile prevazute la art. 1888 lit.h) sunt specifice legislatiei cooperatiste. Niciuna dintre aceste
forme, insa, nu sunt reglementate in Codul civil. Art. 1888 lit.i) Cciv face referire la orice alt tip de
societate anume reglementat de lege. Spre exemplu, se poate considera ca textul e refera la
societatea europeana sau chiar si la GIE, care este o varietate de societate comerciala. Dar textul ar
putea avea in vedere si grupul de societati (care este o “societate de societati”), reglementat sub
denumirea de
 “grup fiscal” in legislatia fiscala sau, incidental, cu referire la aspectele juridice ale controlului
actionarial sau directorial, in legislatia contabila, bancara, a pietei de capital si a protectiei
concurentei loiale.

Contractul de societate genereaza intre societari obligatii reciproce; contractul de societate este un
contract bi- sau multilateral (adica, in limbajul Codului civil, un contract sinalagmatic).

Principalele obligatii ale societarilor generate de contractul de societate sunt :

(i) obligatia de a contribui cu un aport la constituirea fondului destinat exploatarii in comun;

(ii) obligatia de cooperare in vederea atingerii scopului asocierii (affectio societatis) ; (iii) obligatia de
a contribui la suportarea pierderilor.

Aceste obligatii sunt situatii-premisa ale societatii, in lipsa carora contractul nu ar putea fi calificat ca
atare, ci eventual ca un alt contract, cu alte reguli si efecte decit cele specifice contractului de
societate.

Aporturile pot consta, in principal, in bunuri sau bani. Pentru aceste aporturi, asociatii in societatile
simple vor primi in schimb parti de interes (in cazul societatilor comerciale, asociatii vor primi parti
de interes, parti sociale sau actiuni, in functie de forma societatii). Asociatii pot contribui la fondul
comun al colectivitatii si cu prestatii sau cunostinte specifice, pentru care vor primi drepturi sociale
sau parti de industrie (nu si parti de interes, intrucit prestatiile si cunostintele nu fac parte din
capitalul social). Cel ce isi asuma obligatia unui aport la capitalul social, are si obligatia varsarii
(liberarii, realizarii) lui. In caz de neexecutare a acestei obligatii, drepturile aferente calitatii de
asociat sunt suspendate.

Obligatia de cooperare presupune desfasurarea in comun a unei activitati. Dat fiind scopul asocierii
(impartirea beneficiilor sau folosirea unor economii ce ar putea rezulta dintr-o activitate), inseamna
ca societarii exploateaza o intreprindere. Dar cooperarea nu inseamna exclusiv desfasurarea directa,
nemijlocita, a activitatii. Mai précis, nu toti asociatii exploateaza intreprinderea. Faptic, activitatea
societatii poate fi desfasurata doar de administrator (daca a fost numit) sau doar de unii dintre
asociati (daca nu a fost desemnat un administrator). Pe de alta parte, activitatea societatii poate fi
segmentata pe elemente componente sau pe faze ale unor procese de fabricatie, constructie, servicii
etc.

Cooperarea inseamna si luarea deciziilor colective, abtinerea de la concurenta neloiala, punerea

periodica de cunostinte specifice la dispozitia colectivitatii sau efectuarea continua a unor prestatii
etc.

Scopul de care este animat fiecare dintre asociati atunci cind incheie contractul de societate este
acela de a participa la impartirea beneficiilor sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.
Societatea comerciala se constituie pentru impartirea profitului; beneficiul, mai larg decit notiunea
de “profit”, poate fi si utilizarea in comun a unor facilitati. Dar fiecare asociat isi asuma si riscul ca
investitia sa sa se piarda si, in plus, sa suporte, alaturi de ceilalti asociati, cu patrimoniul personal,
piederile ce ar putea rezulta. Activitatea desfasurata in comun sub determinarea acestui scop este,
deci, o intreprindere, pentru ca presupune asumarea unui risc.

Daca acesta este scopul fiecarui asociat, scopul entitatii colective, in sine, este realizarea de beneficii
sau de economii. Este vorba de un scop lucrativ ce anima activitatea entitatii, si care da organizare
acestei activitati, ceea ce face din entitatea colectiva un profesionist. Impartirea beneficiilor sau a
foloaselor se efectueaza proportional cu valoarea aportului (cu valoarea celui mai mic aport bani sau
in bunuri, in cazul asociatiilor care contribuie nu cu bani sau bunuri, ci cu cunostinte specifice ori cu
prestatii). In privinta partajarii riscurilor de pierdere, Codul civil dispune ca acestea sunt suportate de
asociati, proportional cu participarea la distributia beneficiilor. Asociatii care au contributii in
industrie sunt scutiti de a participa la pierderi, daca aceste pierderi sunt mai mici sau egale cu
valoarea contributiilor in industrie (in acest caz, pentru a se vedea daca si acesti asociati participa la
suportarea surplusului de pierdere, este necesara evaluarea cunostintelor specifice sau a
prestatiilor). Asadar, proportia in care se suporta pierderile nu este data de proportia aportului; de
altfel, numai aportul in bani si cel in bunuri fac parte din capitalul social, nu si contributiile in
cunostinte sau prestatiile. Pe de alta parte, prin contract se pot stabili si alte conditii de participare la
pierderi.

Daca proportia impartirii beneficiilor sau a pierderilor este dezechilibrata in favoarea sau in
defavoarea unora dintre asociati, suntem in prezenta unei clauze leonine. Este asa atunci cind se
stipuleaza relativ la beneficii sau la pierderi, ca ele sunt cuvenite sau, dupa caz, suportate, unora ori
de catre unii dintre asociati. O astfel de clauza este considerata nescrisa.

Din perspectiva impartirii beneficiilor sau a pierderilor, contractul de societate poate fi si o forma de
simulatie a unui alt act juridic, el putind fi recalificat, spre exemplu, drept locatiune, daca prevede o
prelevare minima obligatorie din incasarile societatii. O asociere in participatie sau o societate care
prevede o prelevare minima obligatorie pentru un “asociat” nu este o societate ci, in realitate, este o
locatiune. Cu toate acestea, calificarea juridica de locatiune poate fi data doar daca asocierea nu
ascunde un scop ilicit - spre exemplu, ocolirea regulilor specifice locatiunii - sau daca prelevarea
obligatorie nu inseamna, de fapt, o clauza leonina prin scutirea de participarea la pierderi.

Lipsa reciprocitatii, lipsa spiritului de affectio societatis si lipsa aporturilor, contemporane

contractului, pot determina nulitatea contractului (daca aceste lipsuri sunt atit de importante incit
afecteaza insasi fiinta contractului) sau nulitatea raporturilor juridice ale asociatului culpabil cu
ceilalti si cu entitatea colectiva. Daca aceste lipsuri survin incheierii contractului, sanctiunea poate fi,
dupa caz, dizolvarea (daca aceste lipsuri fac imposibila continuarea societatii) sau excluderea
asociatului culpabil.

Contractul de societate genereaza o entitate cu sau fara personalitate juridica.

Daca societatea are personalitate juridica, aceasta este, in mod indubitabil, un profesionist, pentru ca
exploateaza o intreprindere.
Patrimoniul social si raspunderea proprie sunt efecte ale personalitatii juridice. Contractul de
societate este generatorul persoanei juridice, dar aceasta nu se dobindeste automat, in momentul in
care sunt intrunite conditiile-premisa (patrimoniu, organizare, scop), ci numai dupa obtinerea
autorizarii, care este simultana sau consecutiva cu inregistrarea in registrul comertului.

Daca societatea nu are personalitate juridica, entitatea colectiva poate fi considerata profesionist, in
sensul art. 3 Cciv, cita vreme exploateaza o intreprindere.

In cazul entitatii fara personalitate juridica, nu exista subiectivitate proprie a entitatii, iar patrimoniul
este un fond comun al asociatilor, supus regulilor patrimoniului de afectatiune.

Cele mai multe societati cu personalitate juridica – si, totodata, cei mai multi si importanti
profesionisti, care exploateaza intreprinderi – sunt societatile comerciale, entitati reglementate
generic de Legea societatilor comerciale nr.31/1990, si secvential, pe tipuri de societati, de diversele
legi speciale ale domeniului (activitatea bancara, activitatea de asigurari, activitatea participantilor la
piata de capital, activitatea de leasing). Sunt societati cu personalitate juridica si societatile
cooperative si grupurile de interese economice (GIE); acestea sunt similare societatilor comerciale,
ele fiind chiar supuse inregistrarii in registrul comertului, ca si societatile comerciale. In fine, sunt
societati cu personalitate juridica si unele societati agricole, precum si societatile profesionale cu
personalitate juridica, normate in domeniul unor profesii liberale sau reglementae, cum ar fi cea de
avocat si cea de practician in insolventa.

In spatiul juridic romanesc exista societati cu personalitate juridica reglementate expres de lege care
nu au caracter comercial sau economic. De exemplu, exista o societate civila agricola (aceasta
societate este reglementata de Legea nr.36/1991 privind societatile agricole si alte forme de asociere
in agricultura), precum si societati profesionale cu personalitate juridica de avocati sau de practicieni
in insolventa etc.

In practica, de altfel, exista societati simple (civile) care indeplinesc toate conditiile puse de art. 187
Cciv pentru a putea fi considerate persoane juridice, numai ca legile specifice care le reglementeaza
le refuza expres calitatea de persoane juridice : este cazul societatii profesionale fara personalitate
juridica de avocati (reglementata de Legea nr.51/1995) sau de notari (reglementata de Legea
nr.36/1995), al fondurilor de investitii organizate ca societati simple (aceste fonduri sunt
reglementate de Legea nr.297/2004 privind pietele de capital) ori al fondurilor de pensii administrate
privat organizate ca societati simple aceste fonduri (reglementate de Legea nr.414/2004 privind
pensiile administrate privat).

Societatile “civile” existente déjà pe piata au fost modalitatea romaneasca de instrumentalizare a

trustului din legislatia anglo-saxona, actualmente nostrificat sub diferitele forme de fractionare a
patrimoniului, pentru limitarea raspunderii (fiducia, patrimoniul de afectatiune profesionala,
universalitatea de fapt etc.).

Pe de alta parte, dintotdeauna, colectivitatea asociatilor este o entitate fara personalitate juridica,
dar ea poate sta singura in justitie daca are un „organ de conducere” (art. 41-42 C.proc.civ.).
Codul civil reglementeaza si asocierea in participatie, care este o societate comerciala fara
personalitate juridica.

Societatea (oricare) dobindeste personalitate juridica prin inregistrarea in registrul comertului si de la

data acesteia. Asadar, o societate care se doreste a fi persoana juridica trebuie sa se inscrie in
registrul comertului; de aici consecinta ca o astfel de societate este o persoana supusa inregistrarii in
registrul comertului, in sensul art. 6 din Legea nr.71/2011 de punere in aplicare a Codului civil; deci, o
astfel de entitate este ceea ce se numea, in legile speciale anterioare Codului civil, un “comerciant”;
intrebarea este daca o astfel de entitate este si o societate comerciala; raspunsul pozitiv pare sa
rezulte din faptul ca se urmeaza aceeasi procedura si aceleasi formalitati ca si cele stabilite pentru
societatile comerciale “clasice”, prin Legea societatilor comerciale. Enumerarea formelor de societate
cu personalitate juridica este, in aceasta situatie, superflua, facind dubla reglementare cu Legea
societatilor comerciale. O alta interpretare ar friza totusi absurdul, caci am fi in prezenta unor
societati care ar avea calitatea de “comerciant” (in sensul dat acestei clasice notiuni de art. 6 din
Legea de punere in aplicare), dar nu ar fi o societate comerciala.

Importanta distinctiei intre entitatea cu personalitate juridica si entitatea fara personalitate juridica
rezida in protectia tertilor. Daca in primul caz se impun formalitati de constituire (inregistrare,
autorizare), in cel de-al doilea caz, astfel de formalitati nu se impun. Indirect, din art. 1886 Cciv
rezulta, totusi, ca si in cazul societatilor simple se impun unele formalitati pentru opozabilitatea fata
de terti a “constituirii”. Societatea simpla, care este un contract, se opune, cel putin aparent,
institutiei. Daca in primul caz vorbim de o coproprietate a colectivitatii asociatilor asupra bunurilor
asocierii, in al doilea caz vorbim de un patrimoniu social, al carui titular este societatea (institutia).
Corolarul personalitatii juridice este limitarea raspunderii asociatilor (desi art. 193 alin.2 Cciv
probeaza faptul ca limitarea raspunderii nu mai este efectul imediat si necesar al personalitatii
juridice). Contractul de societate simpla creeaza un patrimoniu comun de afectatiune al asociatilor,
care are efecte similare cu limitarea raspunderii asociatilor in societatile cu personalitate juridica. In
rest, ambele tipuri de entitati au scopuri similare, au organizare de sinestatatoare, mai mult sau mai
putin coerenta; societatile simple pot chiar sa aiba si atribute de identificare, putind sta in justitie,
daca au organe de conducere, ca si societatile cu personalitate juridica.

Decizia de a constitui societati cu personalitate juridica apartine asociatilor. Aceasta decizie se ia fie
la momentul constituirii societatii, fie ulterior, dupa o anumita perioada de functionare ca societate
simpla, fara personalitate juridica. Asociatii pot conveni, prin contractul de societate sau printr-un act
separat (poate fi vorba de un statut sau de un act constitutiv, care sa reia si sa detalieze contractul de
societate sau sa il inlocuiasca pe acesta), ca societatea sa aiba personalitate juridica. O societate
simpla se poate, asadar, transforma intr-o societate cu personalitate juridica, cu conditia ca asociatii
sa parcurga formalitatile de constituire. Este ceea ce rezulta si din art. 1892 Cciv. Din art. 1889 Cciv
rezulta ca “in acest caz”, adica, in caz de transformare, raspunderea asociatilor pentru datoriile
sociale este subsidiara, nelimitata si solidara, daca prin lege nu se dispune altfel. In legea societatilor
comerciale “se dispune altfel” cu referire la societatile cu raspundere limitata. De precizat ca art.
1892 Cciv adauga la raspunderea asociatilor si raspunderea societatii cu personalitate juridica
rezultata din transformare.
Societatea cu personalitate juridica se constituie doar in forma si in conditiile prevazute in legea
speciala care ii confera personalitate juridica. Spre exemplu, in cazul societatilor comerciale trebuie
urmate procedurile si formalitatile prevazute de Legea societatilor comerciale. In cazul societatilor
profesionale de avocati sau de practicieni in insolventa, precum si in cazul societatilor agricole cu
personalitate juridica, momentul dobindirii acesteia nu este cel al inregistrarii in registrul comertului,
ci cel al inregistrarii la barou, la UNPIR sau la registrul agricol.

Societatea simpla (“civila”, conform Codului civil de la 1864) prezinta multe trăsături comune cu
societatea comerciala, intrucit : (i) are un scop lucrativ; (ii) organizează un fond comun de bunuri sau
de resurse financiare, constituit din aporturile asociaţilor si din veniturile asocierii; (iii) releva un
affectio societatis; (iv) releva o asociere la risc a celor care pun în comun bunuri sau bani ori
„industria” lor.

Atit societatea simpla (civila), cit si cea comerciala, sunt afaceri in sens larg. Se poate afirma ca,
practic, cele doua tipuri de entitati sunt profesionisti, in sensul art.3 Cod civil, intrucit exploateaza o
intreprindere. Ambele tipuri de societati sunt vehicule de investitii si profit (sau, mai larg, de
beneficiu).

Deosebirea neta intre cele doua tipuri de entitati este data de faptul existentei personalităţii juridice.

Societatea comercială constituită ca atare, în condiţiile Legii societatilor comerciale, beneficiază de

personalitate juridică. În calitate de subiect de drept distinct de asociaţi, societatea comercială are o
responsabilitate proprie, o capacitate juridică proprie şi un patrimoniu propriu (constituit iniţial din
aporturile asociaţilor). Patrimoniul societăţii comerciale este separat de patrimoniile individuale ale
asociaţilor.

In schimb, societatea simpla (civilă) nu beneficiază de personalitate juridică, rămânând un simplu

contract, care creeaza o entitate colectiva, fara personalitate juridica. Societatea simpla nu are o
existenta juridica proprie si distincta de personalitatea individuala a asociatilor, si nu se poate
considera ca are un patrimoniu propriu. Între asociaţi, contractul de societate simpla creează o
comunitate de interese si o co-proprietate asupra bunurilor constituite ca aport. Raporturile dintre
asociaţi în legătură cu dreptul de dizpozitie si cu modul de folosire a bunurilor aflate in co-proprietate
sau folosinta se grefeaza pe regulile comunitatii de bunuri, institutia similara (la care, de altfel, Codul
civil face trimitere pentru situatia lichidarii comunitatii de bunuri) fiind proprietatea comuna. In
relatiile cu tertii, regulile de functionare a societatii simple se grefeaza pe institutia mandatului. In
relatiile cu tertii, colectivitatea asociatilor este reprezentata de un mandatar comun, iar in lipsa, de
oricare dintre asociati. Tertii nu contracteaza faptic cu societatea simpla, ci cu administratorul
societatii (daca s-a desemnat) ori cu acel asociat care actioneaza in numele tuturor asociatilor. In
virtutea reprezentarii, raporturile juridice astfel construite se rasfring, insa, asupra entitati colective.
Societatea simpla se deosebeste, totusi, de proprietatea comuna propriu-zisa. Bunurile contribuite ca
aport in societate devin co-proprietatea asociatilor (denumiti si « societari »); asociatii pot stipula in
contract o limitare a coproprietatii la dreptul de folosinta asupra acestor bunuri sau ca, la lichidare,
bunurile respective sa le revina in natura, precum si modalitati de folosire individuala sau in comun a
bunurilor asocierii. Societarii au un drept comun de reprezentare pentru ca, in calitate de co-
proprietari ai bunurilor aduse ca aport in societatea civila, ei au dreptul comun de dispozitie si
folosinta asupra acestor bunuri (pe care il pot incredinta spre exercitiu unui administrator); fiecare
asociat are dreptul de a se folosi de bunurile societatii, insa numai potrivit destinatiei lor si fara ca
prin aceasta sa se prejudicieze societatea, adica pe coproprietari (societari). Faptul ca societarii isi
desemneaza un mandatar care sa le exercite aceste drepturi reprezinta un drept pe care orice titular
de drepturi si obligatii il are, adica, de a-si desemna un mandatar pentru a incheia acte juridice in
numele sau. Mandatarul comun nu este un organ al societatii, ci un reprezentant comun al
asociatilor co-proprietari. Pe de alta parte, existind un drept de co-proprietate indiviza al tuturor
societarilor asupra bunurilor, acestea urmeaza a se imparti in momentul incetarii societatii; la
impartirea patrimoniului societar se vor aplica regulile referitoare la impartirea bunurilor comune, la
forma acestei impartiri si la obligatiile ce rezulta din aceasta pentru co-proprietari. Asemenea co-
proprietarilor, asociatii isi vor imparti fondul social, deoarece sunt considerati de legea civila
adevarati co-proprietari.

Totusi, bunul aportat iese din patrimoniul individual al asociatului si intra in coproprietatea
asociatilor. Prin operatiunea de aport la capitalul social al unui bun se realizeaza o transformare a
proprietatii exclusive individuale a asociatului intr-o coproprietate a tuturor asociatilor, pe perioada
existentei societatii. Bunul aportat capata regimul juridic aplicabil fractiunilor de patrimoniu.

Personalitatea juridica nu este intotdeauna un avantaj pentru asociati. Este cert ca limitarea
raspunderii asociatilor pentru datoriile societatii la limita aportului la capitalul social, corolar al
personalitatii juridice, este un avantaj fata de societatea simpla (civila), care nu are personalitate
juridica si, deci, nici efectul limitarii raspunderii asociatilor fata de terti. Dar Codul civil, valorificind
dezvoltarile doctrinare si legislative relative la limitarea raspunderii, a reglementat diferite forme de
fractionare a patrimoniului, care sunt modalitati de limitare a raspunderii. Insusi art. 1920 Cciv, plasat
in materia societatii simple, instituie o forma de fractionare a patrimoniului asociatilor si de
segregare intre creditorii personali ai acestora, pe de o parte, si creditorii societatii, pe de alta parte.
In plus, Codul de procedura civila a declarat dintotdeauna bunurile de afectatiune profesionala ca
fiind insesizabile (a se vedea art. 407 alin. C.proc.civ., care permite urmarirea silita a bunurilor de
afectatiune profesionala doar in cazul limitat al obligatiilor de intretinere, chirie si de arenda si doar
daca nu sunt alte bunuri urmaribile).

Pe plan fiscal, asociatii in societatile civile sunt avantajati fata de asociatii sau actionarii societatilor
comerciale, in primul rind pentru ca operatiunile persoanelor fizice sunt, in genere, exonerate de la
plata taxei pe valoarea adaugata (tva) ; in al doilea rind, regimul fiscal al părţilor din beneficiul
societăţii care se cuvin asociaţilor nu este asociat cu cel al dividendelor; veniturile obţinute de
asociaţi prin intermediul societăţii „civile” sunt impozitate doar cu impozitul pe venit, în timp ce
asociatii sau actionarii societatilor comerciale cu personalitate juridică trebuie să suporte mai întâi
impozitul pe profit, aplicabil societăţii, şi ulterior, un impozit pe dividende, aplicabil
asociaţilor/actionarilor; astfel, dacă în cazul societăţii civile asociatul suportă un impozit unic de 16%,
în cazul societăţii comerciale asociatul suportă un impozit de 16% pe profit şi un impozit de 16% pe
dividende, ceea ce reprezintă un impozit cumulat de aproximativ 28,5% pe aceeaşi plusvaloare.

Desi din generalitatea formularii art. 1882 alin.1 Cciv ar rezulta ca oricine poate fi asociat, in realitate,
persoanele fizice pot fi asociati doar daca nu li se opreste aceasta prin lege. Spre exemplu, nu poate fi
asociat intr-o societate profesionala de notari publici o persoana care nu are calitatea de notar
public. Persoanele fizice incapabile, de altfel, nu pot semna si executa contracte de societate decit
prin reprezentantii legali (parinte, tutore). O persoana juridica poate fi asociat, daca semnarea si
executarea contractului de societate nu sunt oprite de specialitatea capacitatii sale de folosinta
(persoana juridica nu are scop patrimonial, iar contractul de societate nu poate fi semnat decit de
persoane fizice, asa cum e cazul societatilor profesionale) sau de obiectul de activitate. Prin legi
speciale pot fi stabilite si alte incapacitati de folosinta, incompabilitati sau nedemnitati. De exemplu,
nu poate fi fondator de societati comerciale persoana fizica incapabila sau persoana fizica decazuta
din dreptul de a fi fondator sau administrator sau fata de care s-a pronuntat o hotarire de
condamnare pentru infractiuni economice.

Obiectul societatii trebuie sa fie determinat si licit, in acord cu ordinea publica si bunele moravuri. Un
obiect prea generic ar putea determina nulitatea contractului. Daca societatea are personalitate
juridica, nulitatea contractului de societate poate determina nulitatea persoanei juridice insasi.

Aportul la constituirea societatii este o conditie de valabilitate a contractului de societate. In lipsa

acestuia, fie societatea este nula (daca lipsa aportului afecteaza insusi lantul societar), fie raportul
juridic al asociatului culpabil cu ceilalti asociati si cu entitatea colectiva este nul, cu consecinta
excluderii sale din lantul societar. Cu toate acestea, in societatile profesionale, partile de industrie se
pot atribui asociatilor chiar si fara a exista aport. De altfel, drepturile societare – si, implicit,
participarea la impartirea beneficiilor – pot fi acordate si in schimbul unor cunostinte de specialitate
sau al unor prestatii.

In privinta aportului din bunuri comune ale sotilor art. 1882 alin.1 Cciv introduce o noutate fata de
reglementarea anterioara, aratind, prin trimitere la art. 349 Cciv, ca in orice situatie se cere acordul
scris al celuilalt sot pentru subscrierea si efectuarea aportului la constituirea unei societati. Asadar, in
aceasta privinta, este eliminata prezumtia de mandat tacit reciproc al sotilor. Prin incidenta art. 291
din Legea societatilor comerciale si, intrucit nu exista o dispozitie contrara, rezulta ca aceasta noua
regula este aplicabila si societatilor comerciale.

In functie de faptul ca aportul este un bun comun sau propriu, contraprestatia ce urmeaza a fi
primita de asociat (partile de interes) au acelasi regim juridic, datorita efectului de subrogatie reala.
Asadar, partile de interes, ca si actiunile sau partile sociale, sunt bunuri comune sau proprii, dupa
cum sunt contraprestatii ale unor aporturi din bunuri comune sau proprii. Dar, la partaj, partile de
interes (ca si partile sociale) nu pot reveni co-partasului (fostul sot) ne-asociat, intrucit se opune
caracterul intuitu personae al societatii; sotul/sotia asociatului nu poate deveni el insusi asociat, nici
ca efect al partajului; in plus, fostul sot ar putea sa nici nu aiba calitatea speciala ceruta pentru a fi
asociat; de exemplu, nu este notar, executor, medic etc., ceea ce ii interzice sa devina asociat intr-o
societate profesionala; dar asociatii fostului sot pot decide, totusi, sa devina asociati cu fostul sot al
asociatului lor aflat in partaj dupa divort. Veniturile asocierii (dividendele sau, dupa caz, surplusul
ramas dupa lichidare) sunt creante eventuale ale asociatilor; aceste venituri nu sunt simple fructe
civile (de genul dobinzilor, chiriilor si rentelor), care se culeg zi cu zi, existenta lor fiind certa; pina la
implinirea conditiilor (existenta beneficiului sau a profitului si distribuirea lui prin hotariri ale adunarii
generale; existenta unui surplus dupa lichidare), ele nu au o existenta certa; datorita eventualitatii
lor, aceste venituri nu sunt comod de impartit; daca aceste conditii se implinesc inainte de partaj,
veniturile intra in masa bunurilor partajabile; in caz contrar, ele nu mai intra in masa bunurilor
partajabile, fiind bunuri proprii ale fostului sot asociat.

Aportul este un act juridic in sine, mai précis, un act de dispozitie, prin intermediul caruia asociatul
transfera dreptul de proprietate, un alt drept real sau dreptul de folosinta asupra unui bun al sau in
patrimoniul unei societati (daca aceasta are personalitate juridica) sau in co-proprietatea asociatilor
(daca societatea nu are personalitate juridica). In baza acestui act de dispozitie si ca o contraprestatie
a transferului dreptului real sau de folosinta, asociatul primeste in schimb parti de interes (sau, dupa
caz, parti sociale ori actiuni). Aportul este un act juridic translativ de proprietate, similar schimbului,
motiv pentru care i se aplica regulile acestuia, inclusiv cele relative la valabilitate (spre exemplu,
pentru aportul in bunuri imobile se cere forma autentica, iar pentru transferul dreptului de
proprietate asupra acestuia este necesara intabularea), publicitate, evictiune etc. Fiind vorba de un
act de dispozitie, este evident ca asociatul trebuie sa aiba capacitatea juridica de a-l face. In plus,
daca bunul sau dreptul ce urmeaza a fi aportat este déjà in co-proprietate, atunci este necesar
acordul co-proprietarilor pentru efectuarea aportului. Asadar, aporturile devin proprietatea
societatii (daca are personalitate juridica) sau co-proprietatea asociatilor (daca societate nu are
personalitate juridical); in acest din urma caz, suntem in prezenta unor patrimonii de afectatiune
reunite intr-o co-proprietate a asociatilor.

Prin exceptie, prin contract, partile se pot intelege ca bunurile sa nu fie in co-proprietate, ci in
folosinta comuna.

Bunurile ulterior dobindite de entitatea colectiva, prin efectul de subrogatie reala, au acelasi regim ca
si bunurile aportate.

Daca societatea este menita a avea personalitate juridica, bunurile constituite ca aport la capitalul
social al acesteia inainte de inmatriculare devin proprietatea societatii dupa inmatriculare
(proprietatea asupra acestora se consolideaza pe numele societatii). In caz de esec al inmatricularii,
bunurile aportate redevin proprietatea constituentilor, daca acestia nu decid, express au implicit, sa
continue activitatea sub forma unei societati simple sau de fapt.

Ca efect al aporturilor cumulate ale asociatilor la constituirea unei societati simple (fara personalite
juridica) se creeaza un patrimoniu de afectatiune apartinind in co-proprietate colectivitatii asociatilor
este

Aceste aporturi cumulate reprezinta o forma de diviziune patrimoniala si de segregare a creditorilor,

in sensul art. 31 alin.2 si art. 2324 alin.3-4 Cciv. Asa cum rezulta din art. 31 alin.2 Cciv, pentru a fi in
prezenta unei diviziuni patrimoniale, trebuie sa existe fie o fiducie, fie un patrimoniu de afectatiune,
fie o alta diviziune prevazuta de lege. Desi nu denumeste (nu normeaza expres) o diviziune
patrimoniala, art. 1920 Cciv este in sensul ca prin aportul la capitalul social se creeaza o afectatiune
patrimoniala, intrucit acest text creeaza un “beneficiu de discutiune”, similar celui creat in art. 2324
alin.3 Cciv in privinta creditorilor aferenti unei diviziuni patrimoniale in raport de creditorii personali
ai debitorului, discutiune care opreste concursul intre creditorii personali ai fiecaruia dintre asociati si
creditorii societatii (entitatii colective); acestia din urma pot urmari bunurile personale ale asociatilor
doar dupa ce vor fi dovedit ca bunurile societatii (aflate in coproprietatea colectivitatii de asociati)
sunt insuficiente; la rindul lor, creditorii personali nu vor putea urmari direct bunurile aflate in co-
proprietatea asociatilor, dar vor putea cere restituirea bunurilor constituite ca aport sau, dupa caz,
partajul, daca bunurile personale ale asociatilor urmariti nu sunt indestulatoare.

Forma scrisa a contractului prin care se constituie o societate simpla este ceruta doar ad
probationem, in toate situatiile in care nu este vorba de aporturi in bunuri imobile. Din faptul ca
forma scrisa (preconstituita) se cere numai pentru dovada contractului, rezulta ca, macar implicit,
textul admite ca pot exista societati simple si fara a fi constatate printr-un inscris, cu conditia sa nu se
puna problema dovedirii sale. Intrucit societatea simpla poate sta in justitie in nume propriu, poate
incheia contracte, poate avea atribut de identificare fiscala etc. , este evident ca, de fiecare data cind
societatea se afla in aceste situatii, se cere proba existentei sale, cel putin pentru simplu fapt ca o
astfel de entitate, nefiind publicata, nu are nici personalitate juridical. Or, o astfel de proba care nu se
poate face decit cu un contract incheiat in forma scrisa. De altfel, un principiu fundamental al
procedurii civile echivaleaza lipsa probei cu lipsa faptului de probat : idem est non esse et non
probari. Asadar, forma scrisa ad probationem este, de fapt, o forma scrisa ad validitatem.

Pe de alta parte, societatile de facto sau societatile oculte nu exista in forma scrisa (sau, daca exista
in forma scrisa, ele simuleaza sau disimuleaza alte raporturi juridice). Societatile de facto sunt
asimilate de art. 1893 Cciv societatilor simple. Societatile oculte sunt evocate de art.1922 Cciv, in
intentia de a antrena raspunderea asociatilor oculti in aceleasi conditii in care se poate antrena
raspunderea asociatilor ostensibili. Pentru a obtine efectele preconizate de lege pentru societatea
simpla, societatile de facto sau societatile oculte trebuie probate. Cerinta formei scrise pentru proba
acestor contracte este excesiva. Interpretind textele art. 1893 si art. 1922 Cciv in sensul in care sa se
aplice, concluzionam ca, in prezenta unui inceput de dovada scrisa, oricine are un interes legal
proteguit va putea proba existenta unei societati cu orice mjloc de proba

Daca se constituie o societate cu personalitate juridica, forma scrisa este ceruta ad validitatem. De
altfel, obligatia formei scrise este stabilita in Legea societatilor comerciale pentru toate formele de
societati comerciale cu personalitate juridica. In plus, cerinta autorizarii unei entitati colective de
drept privat in vederea obtinerii personalitatii juridice implica forma scrisa.

In cazul in care forma scrisa este obligatorie, contractul trebuie sa contina clauze obligatorii relative
la identificarea asociatilor, la aporturi, la forma juridica, la obiect, denumire si sediu. Aceste clazue
obligatorii identifica persoana juridica, precum si asociatii acesteia. In cazul societatilor comerciale,
actele constitutive trebuie sa contina toate elementele prevazute la art. 7-8 din Legea societatilor
comerciale, inclusiv, spre exemplu, identificarea primilor admnistratori sau precizarea tipului de
organizare a pluralitatii administratorilor (sistem unitar sau sistem dualist) ori a posibilitatii selectarii
administratorilor dintre tertii de societate.

Daca sunt aportate bunuri imobile, forma ceruta pentru valabilitatea contractului de societate este
cea autentica (forma ceruta, de altfel, expres de art. 1883 alin. 2 Cciv).
Societatea se constituie, de regula, pe termen nedeterminat. O astfel de formula, insa, este o
obisnuinta doar pentru societatile profesionale sau de tip familial. Pentru societatile punctuale sau
intrumentalizate, perioada este determinata expres in contract.

Daca initial perioada pentru care s-a constituit societate a fost determinata, asociatii vor putea
decide prelungirea acesteia.

In cazul contractului nu opereaza prelungirea automata a duratei sale (asa cum ar opera, spre
exemplu, prelungierea automata a contractului de de locatiune in caz de tacita relocatiune).
Necesitatea prelungirii exprese a duratei societatii este una dintre deosebirile marcante ale acestuia
fata de contractul de locatiune.

1.3. Asocierea în participație

Asociatia in participatie este un contract prin care un profesionist (persoana care intreprinde una sau
mai multe operatiuni) acorda uneia sau mai multor persoane sau societati, o participatie in
beneficiile si pierderile uneia sau mai multor operatiuni sau chiar asupra intregului sau comert.

Spre deosebire de societatile comerciale cu personalitate juridica, asociatia in participatie este

reglementata doar de clauzele contractuale (fara a se exclude posibilitatea, des intilnita in practica, in
care partile sa faca trimiteri la unele dispozitii din Legea nr.31/1990, in special la cele referitoare la
lichidare) si sunt scutite de orice formalitati de constituire, dat fiind ca nu beneficiaza de
personalitate juridica.

Asociatia in participatie este o societate oculta (“societate tacuta” – stiellegesselchaft - in dreptul

german), necunoscuta tertilor, ea fiind usor adaptabila la necesitatile de finantare (de catre
participant) a unor oportunitati de afaceri ale unui comerciant care nu dispune de fonduri, la
constructiile civile sau industriale pe terenuri proprietatea altor persoane decit constructorul (terenul
fiind aport), la sprijinirea cu fonduri ori cu servicii de management de catre societatea mama a
societatii filiala si invers ori pentru imprumuturi intre societatile din cadrul grupului etc.

Asocierea in participatie nu se confunda cu asocierea unui tert asupra drepturilor sociale (prevazuta
de art. 1908 Cciv). Daca in cazul prevazut de art. 1908 Cciv este vorba doar de asocierea la drepturi,
in cazul asocierii in participatie este vorba de asocierea la drepturi si la pierderi. In plus, asocierea in
participatie poate inseamna o intreprindere a celui care acorda participatia, in timp ce asocierea
prevazuta de art. 1908 Cciv are in vedere drepturile pe care cel ce acorda asocierea le are dintr-o
societate simpla.

Asociatii sunt liberi sa stabileasca drepturile si obligatiile lor, dar contractul trebuie incheiat in scris.
Forma scrisa a contractului de asociere in participatie este o forma ceruta ad probationem.
Chestiunea de proba se pune doar in relatiile dintre asociati, intrucit asociatul este, practic, un
asociat ocult.
Asocierea in participatie nu poate fi persoana juridica (in timp ce societatea simpla poate deveni
spcietate cu personalitate juridica). Tertul cu care ar contracta “asocierea” nu are niciun drept fata
de asociere si nu se obliga decit fata de asociatul cu care a contractat.

Asociatul ocult nu intra in relatii directe cu tertul.

In cazul asocierii in participatie nu se aplica nici regulile relative la raspunderea subsidiara a tuturor
asociatilor (regula prevazuta la art. 1920 alin.1 Cciv pentru societatea simpla). Obligatiile asociatului
ocult, inclusiv cea de a suporta pierderi, sunt obligatii care exista doar fata de cel care acorda
participatia, nu si fata de terti. Fata de terti, aceasta asociere este inopozabila, ba chiar oculta, pentru
ca nu se efectueaza inregistrari, intabulari, mentiuni pe numele tertului, ci doar pe numele celui care
acorda participatia.

Bunurile contribuite ca aport in asociere ramin proprietatea asociatilor, dar ei pot convenit sa
acestea sa devina coproprietatea lor. Se poate stipula limitarea coproprietatii la dreptul de folosinta
asupra acestor bunuri (uzufruct comun) sau ca, la lichidare, bunurile respective sa le revina in natura.
Dar fata de terti, fiecare asociat ramine proprietar al bunurilor puse la dispozitia asociatiei in
participatie, cu exceptia cazului in care, desigur, asociatii ar conveni prin act care sa indeplineasca
conditiile de fond si de forma necesare (forma autentica a contractului, in cazul terenurilor), ca bunul
aportat sa treaca in coproprietatea propriu-zisa a asociatilor.

Asociatia in participatie nu este, fata de terti, o persoana juridica, iar tertii nu intra in raporturi
juridice cu asociatia, ci cu asociatul contractant.

Asociatii unei astfel de societati sunt de doua feluri : reprezentantul, adica asociatul care intra in
raporturi juridice cu tertii, fata de care se obliga personal si nelimitat, si asociatii sau participantii,
care ramin, de obicei, oculti, fiind ignorati de terti. Asa fiind, reprezentantul este singurul care poate
fi tras la raspunderea de creditori si care poate fi supus procedurii colective pentru insolventa
rezultata din operatiunile societatii in participatie.

Daca asociatul “tacut” paraseste zona de penumbra in care il situeaza contractul si se manifesta ca
atare in relatiile cu tertii, atunci el va deveni obligat solidar cu asociatul ostensibil fata de terti.

Clauzele de limitare a raspunderii sunt inopozabile tertilor, ele fiind valabile si opozabile doar intre
asociati.

Art. 1954 alin.5 Cciv sanctioneaza cu considerarea ca fiind nescrisa un tip special de clauza leonina,
respectiv, clauza prin care s-ar stabili un nivel minim garantat de beneficii pentru unul sau mai multi
asociati.

Dispozitii relative la asocierea in participatie se completeaza, acolo unde este necesar, cu dreptul
comun al societatii simple relativ la forma contractului, intinderea si conditiile asocierii si la incetarea
contractului.
 1.4. Lucrare de verificare Unitatea 4

• Precizați dacă formele de organizare ale activității economice derulate de un profesionist în

conformitate cu prevederile OUG nr. 44/2008;
• Precizați dacă, urmare a încheierii unui contract de societate în conformitate cu prevederile
Codului Civil din 2009, se poate constitui exclusiv o societate cu personalitate juridică;
• Precizați care sunt diferențele dintre societatea simplă și asocierea în participație.

1.5. Bibliografie Unitatea 4

▪ Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012

▪ Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Ediţia a V-a actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016
▪ Fl.-A Baias, R. Constantinovici, E. Chelaru, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe
articole. Art. 1-2664, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014

Unitatea de învățare 5 – Societățile reglementate de Legea nr. 31/1990. Noţiune

CUPRINS
1.18. Noţiunea și constituirea societății

1.19. Personalitatea juridică a societăţii și efectele sale

1.20. Lucrare de verificare Unitatea 5

1.21. Bibliografie Unitatea 5

Obiectivele unității de învățare 5

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

• Definiți societatea comercială, reglementată de Legea nr. 31/1990

• Analizați și definiți personalitatea juridică a societății

• Identificați care sunt efecte personalității juridice

• Identificați situațiile în care poate fi transgresat efectul personalității juridice de către
creditori
 1.1. Noţiunea și constituirea societății

Societatea comercială se constituie în baza actelor constitutive, însoţite de o serie de formalităţi care
se finalizează cu autorizarea constituirii de către funcţionarul de la

Registrul comerţului. Doar în urma constituirii legale societatea comercială capătă personalitate
juridică. În vederea demarării şi derulării procesului de constituire, odată încheiate actele
constitutive, societatea capătă o personalitate juridică anticipată, limitată la scopurile constituirii sale
(art. 205 NCC). În baza acestei personalităţi juridice anticipate, societatea, chiar dacă nu este încă pe
deplin persoană juridică, va putea deschide un cont bancar de capital social şi va putea încheia un
contract de închiriere sau orice alt act juridic care să-i asigure folosinţa unui imobil pentru sediu.
Acest gen de acte juridice vor fi semnate în numele şi pe seama societăţii de către administrator,
dacă există, sau de către oricare dintre asociaţii fondatori1.

Încheierea actelor constitutive are loc, în regulă generală, în urma negocierilor dintre asociaţii
fondatori. Societăţile pe acţiuni se pot însă constitui şi prin subscripţie publică, situaţie în care actele
constitutive sunt semnate numai de fondatori, în urma publicării şi avizării unui prospect de emisiune
pe care fiecare acţionar a subscris un număr oarecare de acţiuni.

Actele constitutive

Conform art. 5 LSC, societăţile de persoane (societăţile în nume colectiv şi societăţile în comandită
simplă) se constituie prin contract de societate, în timp ce societăţile de capitaluri şi societatea cu
răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut. Societatea unipersonală se
constituie în baza unui statut (care nu are natură juridică de contract, ci de act juridic unilateral).
Societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat se constituie prin acte administrative
ale auto rităţilor centrale sau locale, care conţin în anexă statutul societăţilor respective (în acest caz,
actul constitutiv este un act administrativ, şi nu un act juridic de natură con trac tuală). Actele
constitutive, ca negotium iuris, pot fi deci contractul de societ ate şi statutul. Acestea pot fi cuprinse

1 Poziţia viitoarei societăţi de titulară a raporturilor juridice generate de aceste acte sau operaţiuni anterioare
constituirii
este controversată. A se vedea, pentru detalii, E. Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, Ed. All Beck,
Bucureşti,1999, p. 90-96.
şi întrun singur înscris, ca instrumentum, denum it „act constitutiv”, chiar dacă se încheie numai
contract de societate sau numai statut.

Actele constitutive ale societăţilor comerciale obişnuite sunt contracte de societate.

Concepţia contractuală a societăţii, care stă la baza legislaţiei americane, face din societatea
comercială un instrument juridic contractual care serveşte mai bine finalităţile economice ale
societăţii şi exigenţele protecţiei acţionarilor mino ritari în societăţile cotate. Orientarea doctrinei
franceze către natura institu ţională este greşită, pentru că favorizează puterea excesivă a
administratorilor, în dauna acţionarilor. În dreptul englez, asociaţii semnează un Memorandum of
Association, în care asociaţii iniţiali sunt de acord să constituie o nouă societate, cu un obiect social şi
un capital social determinat. Acesta este un contract de societate, încheiat între asociaţi. De
asemenea, se semnează şi un Articles of Association, care este, de data aceasta, un contract între
societate (persoană juridică) şi asociaţii/ acţionarii acesteia, oricare ar fi aceştia la un moment dat.
Acest al doilea contract impune o anumită conduită asociaţilor, care achiesează la acest Articles prin
simplul fapt al subscrierii/ cump ărării de acţiuni/ părţi sociale şi reglementează adunările generale,
modul de numire a administratorilor, puterile, obligaţiile şi retribuţia acestora, distrib uirea
dividendelor, ieşirea din societate, lichidarea acesteia etc. Acest Articles of Association este, de fapt,
echivalentul statutului societăţii din dreptul nostru. În fine, asociaţii sau acţionarii în societăţile
închise sau grupurile de acţionarii semnificativi ai societăţii obişnuiesc să încheie şi aşa-numitele
Shareholders agreements, care reglementează anumite aspecte ale relaţiilor dintre acţionari, în
special cele relative la retragerea din societate, votul concertat, politica comună de dividend sau de
gestiune a afacerilor societăţii etc. În dreptul nostru, aceste convenţii între acţionari sunt permise, cu
excepţia cazului în care privesc exercitarea dreptului de vot în urmarea unei indicaţii a societăţii sau a
administraţiei acesteia, caz în care sunt considerate sunt nule.

În anumite situaţii de excepţie, aşa cum s-a arătat, actele constitutive nu au caracter contractual:
statutul societăţii unipersonale este un act juridic unilateral, iar statutul societăţilor de stat sau
filialelor 100% a unor societăţi de stat sunt acte administrative. Fiind în prezenţa unui contract,
rezultă că şi contractul de societate trebuie să îndeplinească anumite cerinţe pentru a fi socotit
valabil. Este vorba, mai întâi, de condiţiile de fond generale, prevăzute de art. 1179 NCC, cu
aplicabilitate la orice convenţie. Contractul de societate trebuie să îndeplinească însă şi anumite
condiţii de formă, precum şi unele condiţii de fond speciale.

Din punctul de vedere al actelor constitutive ale societăţii comerciale, prezintă particularităţi condiţia
consimţământului, cea a cauzei şi cea a capacităţii.

Consimţământul asociaţilor are la bază principiul libertăţii de asociere. Asocierea în vederea

constituirii de societăţi comerciale este reglementată în art. 1 alin. (1) LSC în continuarea unui
principiu cu consacrare constituţională, principiu ce face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor
fundamentale garantate de Constituţie. În virtutea acestui principiu, dreptul persoanelor fizice şi al
persoanelor juridice de a se asocia şi constitui societăţi comerciale nu poate fi îngrădit. Principiul
libertăţii de asociere se opune, de asemenea, asocierii forţate, adică acelei asocieri care nu este liber
consimţită. Art. 4 LSC dispune că societatea comercială va avea cel puţin doi asociaţi, în afară de
cazul în care legea prevede altfel. Art. 4 LSC dă expresie caracterului de entit ate colectivă a societăţii
comerciale. Societatea este o asociere a două sau mai multe persoane în vederea realizării unui scop
lucrativ. Scăderea numărului asocia ţilor sub acest număr minim provoacă, în principiu, dizolvarea
societăţii. În cazuri excepţionale însă, o societate poate fi constituită şi de o singură persoană. Este
cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, constituite ca atare ab initio sau devenite
societăţi unipersonale ca urmare a reducerii numărului asociaţilor la unul singur, precum şi al
societăţilor comerciale „de stat”. Ţinând cont că aceste societăţi au un singur asociat şi că ele nu se
constituie pe baza unor convenţii de asociere, ci pe baza unui act unilateral de voinţă (act de drept
privat, în primul caz şi act admin istrativ, de putere publică, în al doilea caz), reglementările aplicabile
au o natură specială, adaptată la această situaţie şi care se aplică cu prioritate faţă de reglemen tările
de ordin general ale Legii societăţilor comerciale, dar care se completează cu dreptul comun acolo
unde norma specială nu dispune.

Cauza actului constitutiv lipseşte, este falsă sau ilicită în cazul societăţilor fictive.

În ce priveşte capacitatea de a contracta, aceasta se analizează în privinţa semnatarilor actului

constitutiv, respectiv, a fondatorilor.

În privinţa persoanelor fizice, capacitatea de a contracta este cea din dreptul comun 2, incapabilul
neputând deveni asociat fondator într-o societate comercială (acesta poate totuşi să dobândească
acţiuni sau părţi sociale la o societate existentă, fie prin moştenire, fie prin acte juridice între vii, cu
condiţia încuviinţării actului de către reprezentantul legal).
Orice persoană fizică poate, în principiu, să devină asociat într-o societate comercială 3, fie direct, prin
semnarea unui contract de societate în calitate de asociat fondator, fie prin dobândirea ulterioară de
acţiuni sau părţi sociale la alte societăţi comerciale, prin cesiune sau prin succesiune legală sau
testamentară. Desigur că, dacă dobândirea calităţii de asociat la o societate comercială are loc prin
intermediul unor acte juridice, se vor observa regulile aplicabile în cazul persoanelor incapabile sau
cu o capacitate de exerciţiu restrânsă. Pe de altă parte, LSC instituie unele incapacităţi speciale de
folosinţă în privinţa dreptului de a se asocia sau de a constitui societăţi comerciale. Persoanele fizice
incapabile nu pot avea calitatea de fondatori ai unei societăţi comerciale. Art. 6 alin. (2) LSC interzice
persoanelor condamnate pentru săvârşirea unor infracţiuni ce au ca element comun înşelarea
încrederii să devină fondatori ai unei societăţi comerciale, pentru că sunt considerate nedemne de a
avea această calitate. O persoană fizică nu poate avea calitatea de asociat unic decât într-o singură
societate unipersonală [art. 14 alin. (1) LSC].

În ce priveşte persoanele juridice, vocaţia acestora de a lua parte la constituirea unei societăţi
comerciale depinde de specialitatea capacităţii de folosinţă4, ceea ce semnifică faptul că o persoană
juridică se poate asocia în vederea constituirii unei societăţi comerciale numai dacă actul juridic al
asocierii pentru constituirea unei societ ăţi comerciale corespunde scopului sau statutar. Şi în privinţa
2 St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 166; E. Cârcei, op. cit., p. 35.
3 C.S.J., s. com., decizia nr. 511/03.11.1994, publicată în Buletinul Jurisprudenţei, 1994, Ed. Proema, Baia Mare,
1995, p. 212-213 şi în Dreptul nr. 4/1995, p. 73.
4 O. Căpăţînă, loc. cit., în Dreptul nr. 7-8/1991, p. 42; în acelaşi sens, a se vedea: M.N. Costin, M.C. Costin,
Probleme teoretice şi practice privind constituirea şi funcţio narea societăţilor comerciale, în Revista de Drept
Comercial nr. 2/1999, p. 60-61; D.A. Popescu, loc. cit., în Revista de Drept Comercial nr. 5/1993, p. 99, care considera
că „(...) limitarea de ordin general impusă de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă nu trebuie exagerată. Acest
principiu are în vedere activitatea obişnuită, lucrativă pe care o desfăşoară societatea. El nu poate îngrădi dreptul
acestor societăţi de a se asocia cu alte societăţi cu obiect de activitate diferit sau chiar cu persoane fizice şi de a da
naştere pe această cale la noi societăţi”.
persoanelor juridice legea creează o incapacitate specială de folosinţă: o persoană juridică nu poate
fi asociat unic decât la o singură societate unipersonală [art. 14 alin. (1) LSC], iar dacă ea însăşi este o
societate unipersonală, nu va putea avea calitatea de asociat unic într-o altă societate unipersonală
[art. 14 alin. (2) LSC].
Fiind în prezenţa unui contract de societate, rezultă că şi societatea comercială se caracterizează prin
următoarele elemente specifice ale contractului de societate: constituirea unui fond comun prin
aporturile asociaţilor, affectio societatis (obligaţia de fidelitate) şi participarea la beneficii şi pierderi
(asocierea la risc).
Aporturile asociaţilor, în general, pot fi constituite în numerar, în natură sau în industrie, aşa cum
rezultă din art. 1894 NCC.

Aporturile în numerar sunt obligatorii, nefiind admisă constituirea unei societăţi exclusive cu aporturi
în natură sau în industrie.

Aporturile în natură constau, după caz, în bunuri mobile sau imobile, ori în bunuri mobile
incorporale, cum ar fi: creanţe, titluri de valoare, tehnologie, drepturi de proprietate intelectuală sau
industrială, fond de comerţ etc. Aportul constă, de regulă, în dreptul de proprietate asupra bunului
aportat, societatea devenind, la momentul constituirii (sau ulterior, după convenţia asociaţilor),
proprietara bunului aportat. Aportul poate consta şi în simplul drept de folosinţă asupra bunului
aportat, în condi ţiile în care există convenţie a asociaţilor expresă în acest sens, prin clauză a actului
constitutiv. Indiferent însă de tipul de aport în natură (proprietate sau drept de folos inţă), evaluarea
acestora este obligatorie în cazul societăţilor pe acţiuni şi al societă ţilor cu răspundere limitată.

Aportul în „industrie” poate consta în muncă sau cunoştinţele de specialitate (know-how) ale unuia
sau mai multor asociaţi. Dacă se transmite ca aport chiar know-how-ul (asociatul ce îl deţine nu
prestează şi activităţile care necesită cunoştinţele respective de specialitate), ne aflăm în ipoteza unui
aport în natură, şi nu a unui aport în industrie.

Nu orice fel de aport este însă permis asociaţilor. Aporturile în numerar şi în natură sunt permise, în
principiu, în orice tip de societate. În funcţie de forma societăţii, anumite aporturi sunt permise,
altele fiind interzise. În anumite societăţi cu regim specific de funcţionare, cum ar fi băncile sau
societăţile care acţionează pe piaţa de capital în calitate de societăţi de intermediere în tranzacţii cu
valori mobiliare, societăţi de investiţii, societăţi de administrare a investiţiilor etc., aportul asociaţilor
se constituie, obligatoriu, din numerar. Aportul în muncă şi aportul în creanţe nu sunt permise în
societatea cu răspundere limitată. Aportul în creanţe nu este permis nici în societăţile constituite prin
subscripţie publică, fiind, de asemenea, interzis la majorarea capitalului social. Capitalul social poate
fi totuşi majorat cu un nou aport constând în conversia unor creanţe (inclusiv cele rezultând din
emiterea de obligaţiuni şi creanţele bugetare) contra societăţii în acţiuni, întrucât, deşi suntem în
prezenţa unui aport în creanţe, nu este vorba de creanţe contra terţilor, ci de creanţe contra
societăţii al cărui capital se majorează. Aportul în acţiuni este admisibil în mod cert dacă este vorba
de acţiuni ale unei societăţi cotate.

O situaţie specială o reliefează aporturile constituite din bunurile comune ale soţilor. Starea de
devălmăşie în care se află bunurile comune ale soţilor, respectiv, faptul că soţii sunt coproprietari ai
unei mase de bunuri devălmaşe, fără a se putea şti cu precizie care este cota lor parte de proprietate
asupra acestor bunuri (aceasta poate fi cunoscută numai la partaj) face dificilă aplicarea regulii
conform căreia, la constituire, aportul fiecărui asociat trebuie individualizat. Cu excepţia aporturilor
constând în dreptul de proprietate asupra imobilelor, celelalte aporturi, ca acte juridice, pot fi
calificate totuşi ca admisibile şi respectând regula referitoare la indivi dualizare instituită de art. 7 şi
art. 8 LSC, întrucât soţii, în ce priveşte administrarea bunurilor comune, sunt prezumaţi a beneficia
de un mandat tacit reciproc. În cazul imobilelor ce fac parte din masa bunurilor comune ale soţilor,
pentru constituirea ca aport într-o societate a dreptului de proprietate asupra acestora, este
necesară autorizarea expresă sau mandatul special din partea soţului neasociat, întrucât ne aflăm în
prezenţa unui act de dispoziţie faţă de care nu operează prezumţia de mandat tacit reciproc.

Aporturile asociaţilor, odată ce societatea dobândeşte personalitate juridică, devin proprietatea

societăţii (în lipsă de stipulaţie contrară în actul constitutiv), căpătând expresie valorică şi integrându-
se în masa bunurilor ce formează patrimoniul societăţii. Din momentul dobândirii personalităţii
juridice, societatea poate dispune de bunurile constituite ca aport, fără a fi nevoie de vreo modificare
a actelor constit utive. În virtutea regulii subrogaţiei reale, bunul înstrăinat este înlocuit de valoarea
obţinută ca preţ sau contraprestaţie, iar suma sau contraprestaţia astfel obţinută este înlocuită de un
alt bun achiziţionat, fără ca patrimoniul, ca universalitate juridică, să sufere vreo schimbare.

Capitalul social subscris este totalitatea aporturilor la care s-au obligat (au subscris) asociaţii, în
timp ce capitalul social vărsat este totalitatea plăţilor efectuate de asociaţi în contul aporturilor la
care s-au obligat (pe care le-au subscris). Aport urile trebuie subscrise în întregime la momentul
constituirii. Aporturile subscrise în numerar trebuie vărsate, la constituire, de fiecare acţionar, în
proporţie de minim 30%, în cazul societăţilor pe acţiuni constituite în modalitatea obişnuită. În cazul
societăţilor constituite prin subscripţie publică, orice subscriitor trebuie să achite contribuţia
subscrisă în proporţie de 50%. În cazul societăţilor bancare sau a celor care activează pe piaţa de
capital în calitate de intermediari sau fonduri de investiţii, plata aporturilor subscrise se efectuează în
întregime la constituire, fără posibilitate de derogare. Restricţiile referitoare la aporturile în numerar
sunt inaplicabile aporturilor în natură, întrucât acestea nu sunt susceptibile de plăţi parţiale.

Affectio societatis reprezintă voinţa comună a asociaţilor de a coopera în cadrul societăţii în scopul
realizării obiectului de activitate al acesteia şi al obţinerii de beneficii. Asociaţii au nu numai dreptul
de a colabora şi de a participa activ la «viaţa» societăţii, ci şi obligaţia de a colabora. Mai mult, ca şi în
cazul căsătoriei (unde affectio matrimonii impune obligaţia de fidelitate a soţilor), asociaţii sunt ţinuţi
de obligaţia de fidelitate faţă de societate şi faţă de ceilalţi asociaţi. Obligaţia de fidelitate a
asociaţilor este sancţionată în variate moduri. Inexistenţa elementului affectio societatis la momentul
semnării contractului de societate poate fi sancţionată cu nulitatea contractului. Încălcarea obligaţiei
de fidelitate pe parcursul existenţei societ ăţii poate da naştere la o acţiune în excludere sau, în
extremis, la o acţiune în dizolv are judiciară pentru neînţelegeri grave între asociaţi care împiedică
funcţio narea societăţii. Dacă încălcarea obligaţiei de fidelitate a dus la apariţia unui preju diciu, se
poate introduce o acţiune în daune. În plus, dacă încălcarea obligaţiei de fidelitate a dus la
deturnarea interesului social, cel culpabil este pasibil de sancţiuni penale.

Doctrina a definit affectio societatis în variate modalităţi. Pentru majoritatea doctrinei franceze,
affectio societatis reprezintă „un element constitutiv al societăţii, caracterizat prin absenţa
subordonării între asociaţi, voinţa de a colabora, pe picior de egalitate, în conducerea afacerilor
sociale, participând activ şi/sau controlând gestiunea societăţii, precum şi prin acceptarea riscurilor
comune, element a cărui intensitate diferă în funcţie de forma societăţii comerciale şi/sau categoria
de asociaţi”5, fiind revelatorul existenţei societăţii şi, în acelaşi timp, regulatorul vieţii sociale, care
traduce voinţa de a fi şi a se comporta ca asociat, precum şi obligaţia pe care o au aso ciaţii de a
respecta interesul social6. Jurisprudenţa fostei Curţi Supreme defineşte în mod greşit acest element
al contractului de societate ca voinţa lăuntrică a asociaţilor de a da naştere unei noi persoane
juridice7. În realitate, affectio societatis există şi în societatea civilă şi în asociaţia în participaţie,
entităţi care nu au calitatea de persoane juridice.

Affectio societatis este un element definitoriu esenţial al contractului de societate. Acest element
trebuie să existe atât la semnarea contractului de societate (inclusiv la cooptarea unui nou asociat în
societate, când acesta aderă la contract), cât şi în cursul existenţei societăţii, prin participarea activă
a asociaţilor la viaţa socială. Pe baza acestuia societatea poate fi distinsă de instituţii asemănătoare.
Spre exemplu, stabilind existenţa spiritului de affectio societatis, o simplă comunitate de bunuri sau o
colectivitate poate fi calificată drept societate creată de fapt: soţul neasociat scriptic este asociat în
fapt cu celălalt soţ care are o societate unipersonală8. Societăţile de fapt sunt societăţi în cazul cărora
spiritul de affectio societatis a fost pervertit într-un alt scop decât acela de a obţine beneficii din
exploatarea în comun a fondurilor consti tuite ca aport sau societăţi care, deşi au fost declarate nule,
au intrat în lichidare, în faliment sau au fost radiate din registrul comerţului din oficiu pentru
omisiunea majorării capitalului social la minimul legal, continuă să funcţioneze în fapt. Este vorba de
societăţi comerciale fără personalitate juridică care există în fapt, scurtcircuitând mediul de afaceri, şi
nu societăţi create cu intenţia de a nu avea personalitate juridică (aşa cum sunt, spre exemplu,
asociaţiile în participaţie). Societatea fictivă este o societate căreia îi lipseşte, încă de la constituire,
intenţia asociaţilor de a conlucra în vederea obţinerii de beneficii, fiind o faţadă, un paravan pentru
alte operaţiuni ale asociaţilor sau, după caz, o haină care îmbracă în mod fals o altă instituţie.

În societatea unipersonală şi în societatea având ca unic acţionar statul român, neputând fi vorba de
o colaborare, întrucât nu există coasociat, affectio societatis are conotaţia specifică a intenţiei
asociatului unic de a desprinde o fracţiune din patrimo niul propriu care să fie afectată scopului
constituirii societăţii unipersonale respective.

Affectio societatis conferă caracter contractual societăţii. Este evident acest caract er contractual în
societăţile de persoane şi în societatea cu răspundere limitată, societăţi cu un număr restrâns de
asociaţi, care au caracter intuitu personae.

Affectio societatis este însă prezent şi important şi în societăţile de capitaluri cu un număr redus de
acţionari ori în cadrul cărora acţiunile sunt deţinute în proporţii semnificative de un număr redus de
grupuri de acţionari (un acţionar majoritar şi unul sau mai mulţi acţionari semnificativi), pentru că în
aceste societăţi affectio societatis se poate manifesta prin participarea directă şi nemijlocită a
asociaţilor la conducerea administrativă a societăţii sau la dezbaterile în adunarea generală a
societăţii care deliberează asupra activităţii societăţii. În societăţile pe acţiuni personalizate (actul

5 G. Cornu (coord.), Vocabulaire juridique, 5ème éd., p. U.F., Paris, 1996, p. 33.
6 Y. Guyon, op. cit., nr. 124.
7 C.S.J., s. com., decizia nr. 287/1996, în Dreptul nr. 1/1997, p. 124.
8 Pentru amănunte în ce priveşte societatea creată de fapt, a se vedea A. Viandier, M. Cozian,
p. 463-472; Gh. Piperea, Societatea creată de fapt, în Juridica nr. 2/2000, p. 66-68.
constitutiv cuprinde clauze de limitare a transmisibilităţii acţiunilor), affectio societ atis este, de
asemenea, esenţial.

Totuşi, affectio societatis, deşi inerent contractului de societate şi, în consecinţă, şi calităţii de asociat
(acţionar), poate ajunge să dispară sau să nu mai fie exercitat în fapt. În societăţile de capitaluri, mai
ales cele cotate pe pieţele reglementate de instrumente financiare, din cauza numărului foarte mare
de acţionari, caracterul institu ţional face, practic, să dispară fundamentul contractual iniţial al
societăţii.

Prin implicarea acţio na rilor în viaţa societăţii, managementul poate fi determinat să-şi îndeplinească
sarcina principală, de a asigura profitabilitatea şi viabilitatea pe termen lung ale societăţii9. Acţionarii
(văzuţi ca asoc iaţi) au o obligaţie de fidelitate faţă de societate (obligaţia de a urmări interesul
social), dar şi faţă de ceilalţi acţionari (asociaţi) şi împart acelaşi risc. Normele de protecţie din
legislaţia valorilor mobiliare nu-l scutesc pe acţionar de riscul investiţional. În interesul de a-şi proteja
investiţia, acţionarul trebuie să îşi exercite spiritul de affectio societatis, participând activ, direct sau
prin reprezentanţi, la viaţa societară. În lipsa unui astfel de exerciţiu, acţionarul-investitor de fonduri
îşi poate vedea aneantizată investiţia. Din acest punct de vedere, regulile guvernării corpor atiste,
menite să limiteze abuzurile managementului, se constituie într-un impor tant mijloc de protecţie a
investitorilor. Participarea activă la viaţa societăţii (controlul administraţiei, participarea la adunările
generale, aprobarea sau refuzul unor proiecte de investiţii ale administraţiei societăţii sau ale
acţionarului majoritar) este un mijloc de a stimula managementul societăţii să manifeste
scrupulozitate în administrarea afacerilor acesteia şi un mijloc de a contracara efectele camuflării
situaţiei reale a societăţii sau manipularea voturilor acţionarilor în adunarea generală. Guvernarea
corporatistă recomandă în special investitorilor instituţionali să se considere asociaţi, şi nu simpli
investitori. Acţionarii ar trebui să evalueze în mod regulat activitatea managerilor, dar şi a membrilor
consiliului, şi să se implice în selecţia şi alegerea membrilor consiliului, prin propuneri de candidaţi
către comitetul de numire sau consiliu, prin delegaţi sau alt sistem de votare. Acţionarii ar trebui ca,
în mod regulat, să aprecieze activitatea acelor membri şi a întregului consiliu de administraţie. În
baza informaţiilor obţinute, în virtutea obligaţiei de transparenţă, de la managementul societăţii,
acţionarii au responsabilitatea de a analiza afacerile societăţii şi circumstanţele în care funcţionează,
pentru a aprecia eficient activitatea acesteia. În orice caz, obiectivul comun al acţionarilor este
prosperitatea societăţii, chiar dacă fiecare acţionar sau investitor este ghidat de scopuri diferite şi
aşteaptă altceva de la investiţia lor.

Affectio societatis înseamnă atitudinea de responsabilitate a acţionarilor unii faţă de alţii şi a tuturor
faţă de societate, exercitarea activă şi cu bună-credinţă a drepturilor afe rente acţiunilor şi obligaţia
de fidelitate faţă de societate. În dreptul american un acţion ar poate fi ţinut să răspundă faţă de
ceilalţi pentru dereliction (abandonarea socie tăţii, de la res derelicte). Consider că o astfel de acţiune
este admisibilă şi în dreptul nostru.

9 A se vedea şi în Search of Good Directors: Corporate Boards în Market and Transition Economies, 1995, p. 8;
lucrarea este editată de Marek Hessel, sub egida Central European University Privatization Projet, Corporate
Governance Program for Central and Eastern Europe, Central European University Foundation şi Center for
International Private Enterprise; este vorba de o colecţie de cinci eseuri semnate de Marek Hessel, Jonathan
Charkham, Jay Lorsch, Colin Mayer şi James Sailer, precum şi şase anexe; această colecţie de eseuri a fost publicată
de Ed. All în 1997, într-o traducere nu foarte inspirată, sub titlul „Administrarea societăţilor pe acţiuni în economia de
piaţă şi de tranziţie”; în continuare, în text, lucrarea este citată în Search of Good Directors…).
Impărţirea beneficiilor sau a pierderilor (asocierea la risc) este un alt element caracteristic al
contractului de societate. Asociaţii îşi riscă aporturile, pe care le pun în comun pentru a obţine un
profit. Pierderile societăţii, chiar dacă, din punct de vedere fiscal, pot fi reportate pentru anii
financiari viitori, sunt în final suportate de asociaţi. În cazul în care se ajunge la faliment, asociaţii îşi
vor putea recupera investiţiile numai în cazul cu totul excepţional în care toţi creditorii sociali vor fi
fost îndestulaţi din lichidarea patrimoniului societăţii şi va fi rămas un surplus care să poată fi
distribuit societăţii. Societatea nu este deci numai o modalitate de organizare a unei colectivităţi în
scopul obţinerii de profit, ci şi o asociere la risc. Asocierea la risc este elementul de distincţie
fundamental al societăţii de alte forme sau tipuri de asociere, cum sunt, spre exemplu, organizaţiile
nonguvernamentale, adică asociaţiile şi fundaţiile. Dat fiind elementul asocierii la risc, societatea este
o afacere, în timp ce ONG-urile sunt activităţi nonprofit.

Participarea la beneficii şi pierderi este scopul în care asociaţii se asociază în vederea constituirii
societăţii. Semnarea contractului de societate (sau asumarea acestuia, în cazul acţionarilor care sunt
cooptaţi în societate ulterior) reprezintă o asociere la risc întrucât societatea poate câştiga sau pierde
din afacerile preconizate. Acţionarii care se consideră asociaţi, şi nu simpli investitori îşi pot maximiza
profiturile investiţiilor din moment ce admit că deţinerea de acţiuni implică şi riscuri şi
responsabilităţi.

Principala modalitate în care acţionarii se implică în viaţa societăţii este partici parea la adunările
generale ale acţionarilor. Adunările generale ale acţionarilor reprezintă un instrument esenţial
pentru clădirea încrederii acţionariatului în societate şi în valorile mobiliare emise de aceasta,
întrucât acţionarii se implică astfel în viaţa societăţii în chestiuni de o importanţă fundamentală
pentru societate. Chiar dacă acţionarii aflaţi într-o poziţie de control pot fi în cele din urmă în poziţia
de a decide asupra tuturor problemelor de pe agendă, adunările generale ale acţionarilor consti tuie
o experienţă utilă pentru conducere şi pentru membrii consiliului de administ raţie care se expun,
astfel, scrutinului public. Sesiunea de întrebări şi răspunsuri în cadrul adunărilor generale este
esenţială în acest scop. Adunările generale ale acţionarilor pot contribui la reducerea abuzurilor
asupra acţionarilor minoritari având în vedere că managerii şi membrii consiliului de administraţie
trebuie să prezinte perform anţele societăţii, strategia şi politicile acesteia. Posibilitatea de a vota în
adunăr ile generale ale acţionarilor este primul şi cel mai important mod de a controla consiliul de
administraţie.

Atitudinea faţă de politica de dividende a societăţii este un alt element esenţial al implicării
acţionarilor în viaţa societăţii. Dividendele şi câştigurile de capital reprezintă remuneraţia asumării de
către acţionari a riscului investiţional.

În statele cu o legislaţie ce prevăd o solidă protecţie a acţionarilor minoritari, dividend ele sunt
deseori rezultatul presiunii exercitate de acţionarii minoritari asupra managerilor şi asupra
acţionarilor majoritari pentru a fi distribuit profitul. Prin intermediul dividendelor, investitorii, în
general, şi acţionarii minoritari, în special, pot monitoriza deciziile managementului şi ale acţionarilor
cu putere de control, iar prin plata dividendelor acţionarii majoritari îi recompensează pe acţionarii
minoritari pentru ceea ce au investit. Acţionarii majoritari, interesaţi în obţinerea de capitaluri
suplimentare, aleg să plătească dividende pentru a stabili sau consolida o reputaţie de tratament
rezonabil al acţionarilor minoritari. Distribuirea de dividende nu este deci numai un scop în sine
 (acţionarii se asociază în vederea obţinerii de profit), ci şi un mijloc pentru atingerea unor astfel de
obiective, fie ale acţionarilor majoritari, fie ale societăţii.

În anumite situaţii excepţionale, asocierea la risc se reduce la împărţirea pierderilor eventuale

rezultate din exploatare, profiturile neputând fi împărţite între asociaţi. Este cazul anumitor entităţi
reglementate ale pieţei de capital, cum ar fi societatea care operează bursa de valori, societatea care
operează sistemele de compen sare-decontare, societatea care operează depozitarul central etc.
Toate aceste entităţi regle mentate, la care se referă Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, se
organizează ca societăţi pe acţiuni, fiindu-le interzis să distribuie dividende acţio narilor acestora
(acţionarii acestor societăţi sunt participanţii instituţionali la piaţa de capital). Aceste entităţi sunt
organizate după modelul corporaţiilor non-profit din legislaţia americană.

Lipsa elementului de risc (încasarea de către un asociat a tuturor beneficiilor asocierii sau, după caz,
exonerarea unui asociat de orice răspundere pentru pierderile societăţii) duce la nulitatea
contractului sau a clauzei respective, întrucât suntem în prezenţa unei clauze leonine, interzise de
art. 1902 NCC. Interdicţia distribuirii de dividende în corporaţiile nonprofit nu reprezintă o clauză
leonină, întrucât, în primul rând, această interdicţie este reglementată prin lege specială şi, în al
doilea rând, interdicţia vizează toţi acţionarii, şi nu numai pe unii dintre ei.

Conform art. 67 LSC, nu se pot distribui dividende decât din profituri determinate potrivit legii, adică
încasările societăţii depăşesc cheltuielile de exploatare.

Cuprinsul actului constitutiv poate fi rezumat, după cum urmează, la:

- clauze de identificare a societăţii (denumirea, forma juridică, sediul social, obiectul statutar de
activitate);
- clauze referitoare la asociaţi/ acţionari, precum şi la drepturile şi obligaţiile acestora (drepturile şi
obligaţiile obişnuite; drepturi speciale, exorbitante, cum ar fi opţiunile de subscriere, drepturile
preferenţiale sau prioritare; clauza de limitare a transferabilităţii
titlurilor);

- clauze referitoare la capitalul social subscris şi vărsat;

- clauze referitoare la organizarea, funcţionarea şi conducerea societăţii (adunarea generală,
administratorii, directorii executivi, controlul, funcţionarii şi ceilalţi salariaţi ai societăţii,
contabilitatea, modul în care se împart beneficiile);
- clauze referitoare la modificarea actelor constitutive (cazuri, procedură); - clauze referitoare la
dizolvare şi lichidare.
Lipsa unor clauze sau menţiuni esenţiale în contractul de societate (cum ar fi: denu mirea societăţii,
obiectul de activitate, capitalul social, număr minim de asoc iaţi, răspun derea asociaţi) poate duce la
neregularitatea sau nulitatea societăţii. Celelalte clauze pot fi completate prin prezumţii: spre
exemplu, dacă nu se indică forma societăţii, atunci aceasta este considerată o societate în nume
colectiv.
Formalităţile de constituire

În privinţa condiţiilor de formă cerute pentru valabilitatea actului constitutiv, regula o reprezintă
forma scrisă ad validitatem, fără a fi necesară forma autentică. Pentru opozabilitatea faţă de terţi,
actul sub semnătură privată trebuie să aibă data certă. Data certă se obţine fie prin procedura dării
de dată certă de către notar, fie prin certificarea înscrisurilor de către avocaţi, fie prin depunerea
actului la registrul comerţului.

Prin excepţie, forma autentică ad validitatem este obligatorie în cazurile în care printre bunurile
aduse ca aport în proprietate se află un teren, când se constituie o societate în nume colectiv sau în
comandită simplă şi când societatea se constituie prin subscripţie publică.

Faţă de sistemul adoptat în baza vechii reglementări a societăţilor comerciale din Codul comercial,
actuala Lege a societăţilor comerciale, urmând o soluţie greşită preconizată de fosta O.U.G. nr.
76/2001, inversează regula instituită prin dispoziţiile fostului art. 88 C.com. („contractul de societate
trebuie făcut prin act scris; societăţile în comandită prin acţiuni şi societăţile anonime trebuie
constituite prin act autentic”). Societăţile de persoane, în sistemul adoptat sub vechea reglementare,
puteau fi constituite prin simplu înscris sub semnătură privată. Justificarea regulii din Codul comerc
ial rezultă din faptul că în societăţile de persoane asociaţii răspund nelimitat şi solidar de obligaţiile
sociale. Răspunderea asociaţilor şi forma scrisă a contractului, dublată de înscrierea societăţii la
tribunal şi în registrul comerţului, constituiau suficiente garanţii de securitate a creditorilor sociali. În
sistemul actualei Legi nr. 31/1990, societăţile de persoane se constituiau, ca şi celelalte tipuri de
societăţi, prin act autentic. Fără a încerca o critică a acestei concepţii, se observă totuşi că societăţile
de persoane sunt, oricum, reduse ca frecvenţă în practică, fiind pe cale de dispariţie, iar
personalitatea lor juridică este discutabilă. De aceea, consider că nu se justifică obligaţia autentificării
actului constitutiv al societăţilor de persoane, având în vedere frecvenţa lor redusă în practică,
dimensiunile reduse ale afacerii şi, în consecinţă, importanţa redusă pentru creditori a unor
asemenea societăţi. Dimpotrivă, formalitatea actului autentic trebuia menţinută în cazul societăţilor
pe acţiuni, întrucâ , în cadrul acestora, acţionarii pun în comun fondurile lor, şi nu munca şi relaţiile
lor, precum şi pentru faptul că se presupune că astfel de societăţi au în vedere afaceri de anvergură,
în care sunt interesaţi în număr mare creditorii sociali, statul, salariaţii etc.

La autentificarea sau darea de dată certă a actului constitutiv se va prezenta dovada disponibilităţii
firmei, emisă de registrul comerţului, sub sancţiunea refuzului autentificării sau dării de dată certă.

Pentru a dobândi personalitate juridică deplină, societatea trebuie să parcurgă o serie de formalităţi
de constituire şi publicitate profesională. În plus, conform noii reglementări în materie de
simplificare a formalităţilor de înregistrare şi autorizare a funcţionării comercianţilor, pentru a-şi
putea începe activitatea propusă ca obiect statutar de activitate, societatea trebuie să fie autorizată
să funcţioneze.

Registrul Comerţului reprezintă instrumentul publicităţii legale şi profesionale a comerciantului şi a

activităţii sale. Registrul comerţului este menit, în primul rând, a cuprinde toate datele esenţiale
necesare cunoaşterii comercianţilor şi a unor acte şi fapte ale acestora, care au implicaţii asupra
activităţii lor şi asupra activităţii comerciale în general. Registrul comerţului este o bancă de date
oficială privitoare la comercianţi, la care poate apela pentru informare orice persoană interesată,
întrucât cuprinde date şi informaţii cu privire la comercianţi şi la activitatea acestora, date care
trebuie obligatoriu menţionate în registru de către comercianţi, sub diverse sancţiuni, pecuniare sau
de altă natură. Registrul comerţului este organizat în ideea de a oferi o modalitate de protecţie a
intereselor generale ale societăţii, a intereselor terţelor persoane care intră în relaţii de afaceri cu
comercianţii, precum şi a intere selor comercianţilor înşişi. Instituirea unei asemenea evidenţe
oficiale nu reprezintă o încălcare a principiului constituţional al libertăţii comerţului3, ci o modalitate
de asigurare a aplicabilităţii practice a acestuia: registrul comerţului asigură premisele protecţiei
concurenţei loiale şi ale sancţionării faptelor anticoncurenţiale sau de concu renţă neloială, ale
protecţiei drepturilor şi intereselor legale ale consumatorilor, ale protecţiei creditului de care trebuie
să se bucure o activitate comercială onestă etc. Prin înregistrarea în registrul comerţului a actelor,
faptelor şi menţiunilor prevăzute de lege se asigură şi opozabilitatea acestora faţă de terţi (art. 5 din
Legea nr. 26/1990).

Registrul Comerţului este şi un mijloc eficient de reclamă, punând la dispoziţia comer ciantului şi o
dovadă certă a credibilităţii şi bonităţii pe piaţă a acestuia: publicarea anuală a situaţiei financiare a
societăţii comerciale înfăţişează tuturor celor interesaţi rezultatele pozitive ale afacerii societăţii şi
perspectivele sale de dezvoltare. Partenerii de afaceri ai comerciantului, în special băncile, pot să se
infor meze cu privire la dimensiunile patrimoniului acestuia cercetând date din registrul comerţului.

Nu mai puţin importantă este şi funcţia registrului comerţului de a furniza datele necesare
referitoare la partea negativă a activităţii comercianţilor (falimente, societăţi-fantomă, lipsa de
bonitate financiară, inactivitate îndelungată), ca şi funcţia de reclamă negativă ori de sursă de
informaţii necesare aplicării, în cazul în care sunt necesare, a anumitor sancţiuni faţă de unii
comercianţi (spre exemplu, dizolvarea-sancţiune a unor societăţi comerciale, în baza art. 237 LSC,
dizolvarea de drept a unor societăţi care nu şi-au majorat capitalul social la minimul legal în termenul
prevăzut de Legea nr. 314/2001 etc.).

Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului are în vedere înregistrarea comercian tului
(înmatricularea, în cazul societăţilor comerciale), înscrierea unor men ţiuni10, radierea înmatriculărilor
sau a înregistrărilor de menţiuni, inclusiv radierea la cerere, pentru cauzare de prejudicii prin
înscrierea unor menţiuni, menţionarea sau notificarea altor acte, fapte sau operaţiuni ale
comercianţilor (cum ar fi hotărârile adunării generale a acţionarilor care nu presupun modificări ale
actelor constitutive, bilanţul contabil, prospectul de emisiune de acţiuni sau obligaţiuni, proiectul de
fuziune sau divizare etc.), precum şi înscrieri din oficiu de acte şi operaţiuni (cum ar fi notificarea
deschiderii procedurii de insolvenţă faţă de un comerciant).

Pentru simplificarea formalităţilor de înregistrare şi autorizare a funcţionării comercianţilor,

implicit a societăţilor comerciale, legiuitorul român a experimentat mai multe soluţii.

Prin fosta O.U.G. nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru
înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor11 s-a instituit o proced ură unică de
înregistrare şi autorizare a funcţionării comercianţilor, în scopul simplif icării unor formalităţi

10 Pentru detalii referitoare la menţiunile de înregistrat în Registrul comerţului, a se vedea T. Prescure, op. cit., p.
70 şi urm.
11 Publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 31 mai 2001, republicată în Monitorul Oficial nr. 413 din 14 iunie
2002, fiind ulterior modificată prin O.U.G. nr. 129/2002 şi prin O.U.G. nr. 35/2003.
administrative. Ordonanţa a fost menită a se aplica oricărui comerciant, persoană fizică, societate
comercială, regie autonomă sau organi zaţie cooperatistă [art. 1 alin. (1)] şi a fost de mai multe ori
modificată, în acelaşi scop al simplificării. Dovada că experimentul O.U.G. nr. 76/2001 a fost unul
nereuşit este faptul că acest act normativ a fost abrogat prin Legea nr. 359/2004 privind simplif
icarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale
şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării
persoanelor juridice12. Legea simplificării formalit ăţilor readuce, practic, procedura de înmatriculare
şi autorizare a funcţionării societă ţilor comerciale la situaţia anterioară apariţiei O.U.G. nr. 76/2001,
întrucât societatea este mai întâi înmatriculată şi ulterior autorizată să funcţioneze.

Până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 116/2009, competenţa de a dispune, după caz,
înmatricularea, înregistrarea sau efectuarea de menţiuni în registrul comerţului, ori respingerea unor
astfel de cereri a aparţinut, conform Legii nr. 31/1990 şi Legii nr. 26/1990, unui judecător delegat de
tribunal pe lângă registrul comerţului. Această competenţă a fost atribuită, temporar, funcţionarului
de la registrul comerţului la care se referă art. 1 din O.U.G nr. 116/2009 pentru instituirea unor
măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul comerţului. Conform acestui text, „competenţa
de soluţionare a cererilor de înregistrare în registrul comerţului şi, după caz, a altor cereri aflate în
competenţa de soluţionare a judecătorului delegat aparţine, până la reglementarea activităţii de
înregistrare în registrul comerţului efectuată de registratori comerciali, directorului oficiului
registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau persoanei ori persoanelor desemnate de către
directorul general al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului”. Aşadar, se preconizează că
atribuţiile de autorizare sau înregistrare pe care, până în 2009, le exercita judecătorul delegat la
registrul comerţului să fie trecute în competenţa unor registratori comerciali, funcţionari publici cu
atribuţii speciale sau, după caz, persoane care exercită profesii liberale. Deocamdată, această nouă
categorie de funcţionari publici sau de profesionişti nu există, fiind vorba de un proiect al
Ministerului Justiţiei aflat încă în faza de dezbatere publică.

Cererile de dizolvare de drept şi cererile de radiere din registrul comerţului nu se soluţionează de

funcţionarul la registrul comerţului, ci de tribunal, după regulile procedurii contencioase (art. 3 din
O.U.G. nr. 116/2009). De asemenea, se soluţionează de tribunal şi cererile de îndreptare a erorilor
materiale sau de lămurire a înţelesului încheierii funcţionarului la registrul comerţului (art. 31 din
O.U.G. nr. 116/2009). Verificarea legalităţii hotărârilor de fuziune sau de divizare a societăţilor
comerciale este în competenţa tribunalului. Cererile de înregistrare se depun la registrul comerţului,
care le înaintează în maxim 3 zile tribunalului, acesta urmând a se pronunţa de urgenta şi cu
precădere (art. 4 din O.U.G. nr. 116/2009). În toate cazurile în care se pronunţă tribunalul în primă
instanţă, hotărârile acestuia sunt supuse numai recursului, nu şi apelului.

În soluţionarea cererilor de înmatriculare, înregistrare sau efectuare de menţiuni, funcţionarul la

registrul comerţului pronunţă o rezoluţie, care este executorie de drept (art. 6 din O.U.G. nr.
116/2009). Rezoluţia se poate ataca cu plângere, care se depune la registrul comerţului care a
pronunţat rezoluţia, în termen de 15 zile de la pronunţare (pentru părţi) şi de la publicare în
Monitorul Oficial (pentru terţi). Plângerea se înaintează la instanţa competentă. Reglementarea nu
precizează o competenţă funcţională a instanţei care ar urma să fie sesizată cu plângerea, de unde
concluzia că se aplică regulile generice de determinare a competenţei materiale a instanţelor, după

12 Publicată în Monitorul Oficial nr. 839 din 13 septembrie 2004 şi intrată în vigoare din 11 noiembrie 2004;
brevitatis causa, în continuare, referirile la această lege se vor face, de regulă, cu ajutorul expresiei „Legea
simplificării formalităţilor”.
care concluzia unică [ca urmare a abrogării lit. a) art. 2 C.proc.civ.] este că judecătoria şi nu tribunalul
este competentă; din moment ce anumite cereri sunt de competenţa tribunalului, şi nu a
funcţionarului de la registrului comerţului, ar fi trebui ca tot tribunalul să se pronunţe şi asupra
acestor plângeri, măcar din raţiuni de specializare, dacă nu de predictibilitate a actului de justiţie).

Soluţia pronunţată de funcţionarul de la registrul comerţului se bazează, în principal, pe înscrisuri;

părţile vor putea fi chemate la audieri sau vor putea cere prezenţa în fata funcţionarului pentru a-şi
susţine cererile, în mod excepţional; în anumite situaţii, fie pentru că funcţionarul consideră necesar,
fie pentru că legea o impune, se pot desemna experţi, care să prezinte rapoarte cu privire la anumite
situaţii de fapt, cum ar fi, spre exemplu, evaluarea unor bunuri ce constituie aport la capitalul social
(art. 7 din O.U.G. nr. 116/2009).

Art. 41 LSC dispune că societatea comercială este persoană juridică din momentul înmatriculării în
registrul comerţului.

Conform art. 3 alin. (2) din Legea simplificării formalităţilor, înmatricularea societăţilor comerciale,
ca şi a sucursalelor acestora, se face în condiţiile Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului.

Înmatricularea se dispune prin hotărâre a funcţionarului la registrul comerţului în raza căruia îşi va
avea sediul societatea.

Pentru a se putea dispune înmatricularea, reprezentantul societăţii va depune o cerere de

înmatriculare (este vorba de formulare tipizate, aprobate prin hotărâre de guvern, distribuite de
fiecare registru al comerţului), însoţită de actul constitutiv, dovada efectuării vărsămintelor (plăţile
efective ale contribuţiei la care s-au obligat asociaţii) în condiţiile actului constitutiv, dovada sediului
declarat şi a disponibilităţii firmei, actele de proprietate asupra aporturilor în natură (în cazul
imobilelor, se adaugă un certificat constatator al sarcinilor de care sunt grevate; în cazul aporturilor
în creanţe, acolo unde aceste aporturi sunt permise, se depune şi titlul creanţei şi, de asemenea, în
cazul aporturilor în natură, în anumite cazuri este necesară sau utilă efectuarea unei expertize
valorice, caz în care trebuie depus şi raportul de expertiză; dovezile la care se face referire mai sus
atestă liberarea aporturilor de către asociaţi şi, implicit, existenţa capitalului social), actele
constatatoare ale operaţiunilor încheiate de fondatori în contul societăţii şi aprobate de asociaţi şi
declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, administratorilor şi a cenzorilor ca îndeplinesc
condiţiile de capacitate şi onorabilitate cerute de art. 6, art. 138 şi art. 161 LSC (această declaraţie
poate fi dată în faţa notarului, a avocatului sau a funcţionarului registrului comerţului).
Dovada deţinerii cu titlu legal a spaţiului pentru sediu se poate face, după caz, cu: contract de
vânzare-cumpărare; contract de închiriere sau subînchiriere; contract de asociere în participaţie;
contract de leasing imobiliar; contract de uz sau uzufruct ori alt act juridic care să constituie în
favoarea societăţii în formare un astfel de drept; certificat de moştenitor. Dacă sediul social s-a
stabilit într-un imobil de locuinţe (imobil care intră, aşadar, sub incidenţa Legii locuinţei nr. 114/1994,
republicată), la dosar se ataşează şi avizul favorabil al proprietarilor apartamentelor vecine şi, după
caz, al titularilor contractelor de închiriere din locuinţele cu care se învecinează apartamentul în care
s-a stabilit sediul social, pe plan orizontal şi vertical. În practică, judecătorii delegaţi la oficiul
registrului comerţului solicită şi avizul asociaţiei de proprietari, deşi din Legea nr. 114/1996,
republicată, rezultă că, dacă există asociaţie de proprietari, atunci se cere avizul de la aceasta, fără a
se mai cere şi acordul vecinilor. Dacă imobilul este în coproprietate, se ataşează şi acordul
coproprietarilor. Dacă proprietarul imobilului în care s-a stabilit sediul social este o persoană fizică
(chiar dacă titlul de folosinţă a sediului nu presupune o plată de chirie, cu excepţia cazului în care un
asociat pune imobilul proprietatea sa la dispoziţia societăţii în for mare pentru sediu), atunci titlul de
folosinţă trebuie înregistrat la administraţia finan ciară locală. Legea nr. 51/1995 privind organizarea
şi exercitarea profesiei de avocat prevede posibilitatea domicilierii temporare de societăţi comerciale
la sediul profe sio nal al avocatului, ceea ce înseamnă faptul că societatea comercială, în vederea
legalei constit uiri, îşi poate stabili, temporar, sediul social la sediul profesional al avocatului.

Pentru înmatricularea anumitor societăţi comerciale (cum ar fi, de exemplu, băncile, societăţile de
asigurări, societăţile de valori mobiliare), sunt necesare unele avize sau autorizări prealabile.
Obţinerea acestor avize sau autorizări prealabile poate fi cerută oficiului registrului comerţului, prin
cererea de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţii; solicitantul poate însă el însuşi să solicite
aceste avize sau autorizări prealabile de la autorităţile competente. Nu este necesar a se depune
avizele sau autorizările tehnice şi nici cele a căror eliberare este legal condiţionată de înmatricularea
societăţii.
În termen de 15 zile de la încheierea actului constitutiv, fondatorii şi administ ratorii trebuie să ceară
înmatricularea societăţii, sub sancţiunea acţiunii în regular izare. Oricare asociat are deschisă calea
acţiunii în regularizare, reglementată de art. 48 din Legea nr. 31/1990, în cazul în care fondatorii sau
administratorii întârzie să solicite înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii.
Petentul în cererea de înmatriculare este fondatorul sau, după caz, administratorul desemnat al
societăţii în curs de înmatriculare. Aceştia vor figura însă nu în nume propriu în cadrul procedurii de
înmatriculare, ci în calitate de reprezentanţi sui generis ai unei persoane juridice în formare.

Pentru a facilita constituirea societăţilor comerciale, Legea simplificării formalităţilor prevede

posibilitatea ca unele operaţiuni necesare înregistrării societăţii să fie efec tuate la cerere, de către
serviciul specializat din cadrul oficiului registrului comerţului. Se poate solicita acestui serviciu:
obţinerea rezervării firmei; efectuarea vărsămintelor privind aportul în numerar; redactarea actului
constitutiv şi obţinerea autentificării, în cazurile prevăzute de lege, sau, după caz, a dării de dată
certă acestuia; obţinerea evaluării prin expertiză a bunului.

Funcţionarul la registrul comerţului exercită controlul legalităţii actelor şi faptelor care, potrivit legii,
se înregistrează în registrul comerţului şi deci şi legalitatea cererii de înmatriculare. În cazul în care
cerinţele legale sunt îndeplinite, funcţionarul la registrul comerţului, prin încheiere, pronunţată în
termen de 5 zile de la îndeplinirea acestor cerinţe, va autoriza constituirea societăţii şi va dispune
înmatricularea ei în registrul comerţului. „Cerinţele legale” la care se referă art. 40 LSC sunt atât
condiţiile de fond ale încheierii actului constitutiv, cât şi cele de formă (forma scrisă sau, după caz,
autentică a acestuia). Conform art. 47 LSC, atunci când actul consti tutiv nu cuprinde menţiunile
prevăzute de lege ori cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau când nu s-
a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea societăţii, funcţionarul la registrul comerţului
funcţionarul la registrul comerţului, din oficiu sau la cererea oricărui asociat ori a altor persoane inte
resate, va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, în afară de cazul în care
asociaţii înlătură asemenea neregularităţi, funcţionarul la registrul comerţului urmând a lua act prin
încheiere de regularizările efectuate. Termenul de 5 zile prevăzut pentru pronunţarea încheierii curge
de la îndeplinirea ce rinţelor legale de către fondatori, respectiv administratori, şi are în vedere
aceeaşi ipo te ză cu cea a art. 47, anume punerea în discuţia părţilor a necesităţii efectuării unor
regularizări.

Potrivit art. 56 lit. d), rezoluţia funcţionarului la registrul comerţului (textul încă se referă la
încheierea de înmatriculare a judecătorului delegat) este o condiţie esenţială a constituirii valide a
societăţii. Lipsa încheierii este o cauză de nulitate a societăţii.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 26/1990, înmatricularea şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data
efectuării lor în registrul comerţului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial, Partea a IV-a, sau în
altă publicaţie, acolo unde legea dispune astfel. Persoana care are obligaţia de a cere o înregistrare
nu poate opune terţilor actele ori faptele ne înregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele
erau cunoscute de aceştia.

După înmatricularea ei în registrul comerţului, societatea are obligaţia să ceară autorizarea

funcţionării. Dacă procedura înmatriculării societăţii în registrul comerţului este de competenţa
funcţionarului de la registrul comerţului, proced ura de obţinere a avizelor şi autorizaţiilor necesare
începerii activităţii societăţii este derulată de oficiul registrului comerţului, prin Biroul unic.

Autorizarea funcţionării înseamnă, conform art. 4 din Legea nr. 359/2004 fie obţinerea actului
administrativ emis de autoritatea competentă care permite desfăşurarea activităţii propuse de
societate în actul său constitutiv, fie… asumarea de către solicitant a responsabilităţii privitoare la
legalitatea desfăşurării activităţii (?!). Este lesne de înţeles că, în practică, toate noile societăţi,
inclusiv cele care necesită autorizaţii speciale de mediu, sanitare, sanitar-vete rinare, de protecţie
civilă etc. vor fi „autorizate” să funcţioneze de această simplă declaraţie pe proprie răspundere.
Competenţa de soluţionare a cererii de autorizare a funcţionării aparţine oficiului registrului
comerţului, în cazul asumării de către solicitant a responsab ilităţii privind legalitatea desfăşurării
activităţii, şi autorităţilor publice competente, în cazul obţinerii actelor de autorizare cerute de lege.

Biroul unic este format din reprezentanţi ai oficiului teritorial al registrului comerţului şi ai
instituţiilor care eliberează avizele şi/sau acordurile strict necesare autorizării funcţionării societăţii.
Biroul unic este un departament în cadrul registrului comerţului organizat pe lângă tribunal şi
realizează toate operaţiunile necesare înre gistrării şi autorizării funcţionării societăţii, la cererea şi
pe cheltuiala solicitantului.

Procedurile de înregistrare la registrul comerţului a comercianţilor şi a anumitor acte sau fapte

referitoare la exerciţiul comerţului acestora se desfăşoară prin intermediul oficiilor teritoriale ale
registrului comerţului. Analizând dispoziţiile Legii simpli ficării formalităţilor cu privire la componenţa
şi atribuţiile Biroul unic, se poate observa că acest departament din cadrul registrului comerţului
înglobează oficiile terito riale ale registrului comerţului şi, în acelaşi timp, desfăşoară, pe lângă aceste
oficii teritoriale, mai ales când a fost împuternicit în acest sens de către petent, toate procedurile de
înregistrare şi autorizare a funcţionării. Este, fără îndoială, un paradox, explicabil doar prin buna
tradiţie dobândită la noi de câţiva ani în materie de legiferare.
Actele de autorizare emise de autorităţile publice privesc: prevenirea şi stingerea incendiilor,
autorizare sanitar-veterinară, de mediu etc. Aceste acte de autorizare vor fi menţionate în anexa la
certificatul de înregistrare, care se eliberează pentru sediul social principal şi pentru sediile
secundare. Anexa la certificatul de înregistrare reprezintă actul administrativ care atestă faptul că
solicitantul a obţinut autorizaţia necesară pentru funcţionare. Pentru autorizarea funcţionării
societăţilor comerciale, adică pentru începerea activităţii acestora, sunt necesare unele avize,
autorizări şi/sau acorduri, după cum urmează: (i) avizul şi/sau autorizaţia pentru prevenirea şi
stingerea incendiilor (P.S.I.), emise de brigăzile şi grupurile de pompieri militari; (ii) avizul şi/sau
autorizaţia sanitară, emise de direcţiile de sănătate publică teritor iale; (iii) autorizaţia sanitară
veterinară, emisă de direcţiile sanitare veterinare terito riale; (iv) acordul şi/ sau autorizaţia de
mediu, emise de inspectoratele teritoriale de protecţie a mediului; (v) autorizaţia de funcţionare din
punct de vedere al protecţiei muncii, emisă de inspectoratul de stat teritorial pentru protecţia
muncii. Toate aceste avize şi autorizaţii vor fi solicitate de către oficiul registrului comerţului, în
termen de 5 zile de la înregistrarea cererii petentului, autorităţile competente urmând a elibera
aceste avize în 15 zile. În funcţie de specificul obiectului de activitate al societăţii, în cererea de
înregistrare se solicită numai acele avize sau autorizări neces are pentru începerea activităţii cu
menţionarea sediilor şi/sau a activităţilor pentru care se solicită. În scopul facilitării eliberării acestor
avize, autorizaţii sau acorduri, fiecare instituţie sau autoritate abilitată are reprezentanţi în Biroul
unic. Avizele, autorizaţiile sau acordurile se reînnoiesc periodic, la cerere, în funcţie de obiectul real
al activităţii societăţii. Eliberarea certificatului de înregistrare şi a anexei la acesta care cuprinde
avize, autorizaţii şi/sau acorduri necesare dă dreptul comerciantului să îşi înceapă activitatea.

Obţinerea autorizaţiilor de funcţionare nu este necesară în cazul în care în spaţiul destinat sediului
social sau secundar nu se desfăşoară activităţile ce constituie obiectul de activitate al comerciantului,
potrivit celor prevăzute în actul constitutiv.
În legătură cu autorizarea funcţionării se poate observa că obligativitatea celor cinci tipuri de avize,
autorizaţii sau acorduri nu simplifică defel procedura, ci o complică. Anterior, societatea se constituia
şi apoi îşi lua acele autorizaţii de funcţion are care îi erau necesare pentru desfăşurarea activităţii.
Acele societăţi care îşi fixau mai multe obiecte de activitate aveau mai multă libertate de mişcare
către activităţile profitabile, adaptabilitate specifică întreprinderilor mici şi mijlocii. În prezent,
schimbarea obiectului principal de activitate reprezintă un caz pentru care se preschimbă în mod
obligatoriu certificatul de înregistrare, caz în care se reia, practic, întreaga procedură de înregistrare
(a se vedea www.biroulunic.ro). De asemenea, în cazul în care comerciantul nu a obţinut încă
autorizaţiile necesare, el nu poate începe să funcţioneze. Investiţiile în capitalul social sau în activele
necesare activităţii, planurile de afaceri şi alte elemente aferente afacerii preconizate rămân
indisponibile. În sfârşit, există firme cu un obiect de activitate care nu necesită, realmente, niciunul
dintre cele cinci avize, dar care trebuie să le obţină totuşi pe toate, conform legii, pentru a putea
începe activitatea preconizată (de exemplu, societăţi de închirieri de imobile sau spaţii comerciale, de
birouri sau de locuit; case de schimb valutar; furni zori de servicii de Internet etc.).

Prin înmatricularea în Registrul Comerţului, societatea comercială dobân deşte codul unic de
înregistrare fiscală sub care societatea va figura în registrul comerţului, precum şi la organele
fiscale. Oficiul registrului comerţului eliberează comerciantului o dovadă a înregistrării. După
efectuarea înmatriculării societăţii, un extras în formă simplificată al rezoluţiei funcţionarului la
registrul comerţului se comunică, din oficiu, Monitorului Oficial, spre publicare, pe cheltuiala
societăţii.
 Neîndeplinirea cerinţelor legale privind publicitatea constituirii societăţii comerciale are drept
consecinţă inopozabilitatea faţă de terţi a înregistrării societăţii în condiţiile prevăzute de lege.

Certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, atestă că societatea comercială a

fost înmatriculată în Registrul Comerţului. Certificatul de înre gistrare cuprinde menţiuni privind
firma societăţii, sediul social, activitatea principală, numărul de ordine în registrul comerţului,
precum şi codul unic de înregistrare, atribuit de Ministerul Finanţelor Publice.

Înregistrarea societăţii este notificată către toate instituţiile publice cu atribuţii de publicitate,
înregistrare sau evidenţă a comercianţilor. Codul unic de înregistrare urmează a fi utilizat în mod
obligatoriu în toate sistemele informatice privindu-i pe comercianţi, precum şi în relaţiile comerciale
ale societăţii cu terţii.

În societăţile pe acţiuni, dacă există aporturi în natură şi operaţiuni efectuate de fondatori în contul
societăţii, funcţionarul la registrul comerţului numeşte experţi care vor evalua bunurile aportate,
pentru a se putea stabili echivalentul lor în acţiuni. Expertiza, în aceste situaţii, este obligatorie
pentru orice societate pe acţiuni, indiferent de moda litatea de constituire a acesteia. Dar
funcţionarul la registrul comerţului poate dispune expertizări şi în alte situaţii.

Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului (art. 41
LSC).

Efectul instituţional al înmatriculării în registrul comerţului este secondat de efecte juridice derivate,
precum:

(i) dobândirea atributelor de identitate proprii unei persoane cu vocaţie de a participa la circuitul juridic,
aşadar cu capacitate juridică; astfel, societatea va avea o denumire, un sediu, o naţionalitate, un cod
unic de înregistrare, atribute ce vor fi prezentate ori de câte ori societatea se manifestă în viaţa
comercială; potrivit art. 74 LSC, în orice factură, ofertă, comandă, tarif, prospect şi alte documente
întrebuinţate în comerţ, emanând de la o societate, trebuie să se menţioneze denumirea, forma
juridică, sediul şi codul unic de înregistrare; sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de
marcat electronice, care vor cuprinde elementele prevăzute de legislaţia din domeniu; pentru
societatea cu răspundere limitată va trebui menţionat şi capitalul social, iar pentru societatea pe
acţiuni şi în comandită pe acţiuni se va menţiona şi capitalul social, din care cel efectiv vărsat, potrivit
ultimei situaţii financiare anuale apro bate; potrivit art. 93 alin. (2) lit. b) LSC, acţiunile emise sub
formă materializată urmează a cuprinde data actului constitutiv, numărul din registrul comerţului sub
care este înmatriculată societatea, codul unic de înregistrare şi numărul Monitorului Oficial al
României, Partea a IV-a, în care s-a făcut publicarea; tot în materia atrib utelor de identitate, sediul
societăţii atrage naţion alitatea acesteia, căci potrivit art. 1 alin. (2), societăţile comerciale cu sediul în
România sunt persoane juridice române;
(ii) în calitate de contribuabil şi comerciant, societatea este obligată la dobândirea unor atribute de
individualizare fiscală şi, în funcţie de obiectul de activitate, de individualizare sectorială;
(iii) consolidarea patrimoniului persoanei juridice şi a activului tangibil sau intangibil al comerciantului;
potrivit art. 65 LSC, în lipsă de stipulaţie contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin
proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului; în aceeaşi materie, a
definitivării activului rulant, de momentul înmatriculării legea leagă termenele maximale de 12 luni
ce curg în favoarea acţionarilor pentru efectuarea restului de vărsământ, conform art. 8 lit. d) şi art.
20 alin. (1) LSC.

1.2. Personalitatea juridică a societăţii și efectele sale

Patrimoniul social este separat de patrimoniile individuale ale asociaţilor. Din acest motiv, nici o
interferenţă sau concurs nu este posibilă între creditorii sociali, pe de o parte, şi creditorii personali ai
asociaţilor, pe de altă parte.

Este important de reţinut că, spre deosebire de ipoteza răspunderii asociatului pentru datoriile
sociale, când creditorul social poate intra, în anumite condiţii speciale, în concurs cu creditorul
personal al asociatului sau al acţionarului, nici un creditor personal al asociatului sau al acţionarului,
fără excepţie, nu poate pretinde drepturi asupra societăţii sau asupra patrimoniului societăţii. În mod
evident, bunurile societăţii vor putea fi urmărite de creditorii personali ai asociatului în cazul în care
societatea ar fi consimţit, în mod valabil, o fideiusiune sau o garanţie reală în favoarea asociatului sau
a acţionarului debitor principal. Dar, în situaţiile obişnuite, creditorul personal nu poate intra în
concurs cu creditorii sociali.

Creditorul personal al acţionarului poate sechestra şi vinde acţiunile deţinute de debitorul său la una
sau mai multe societăţi pe acţiuni, întrucât acţiunile sunt adevărate bunuri mobile care sunt
proprietatea debitorului şi care pot fi valorificate în scop de plată silită a creanţei, aşa cum este
permis de art. 2324 alin. (1) NCC în raport cu toate bunurile debitorului. Conform art. 66 din Legea
societăţilor comerciale, creditorul personal al asociatului în societăţile de persoane, inclusiv în
societatea cu răspundere limitată, „poate să îşi exercite drepturile numai asupra părţii din beneficiile
(profiturile) cuvenite asociatului după bilanţul contabil (situaţia financiară anuală), iar după
dizolvarea societăţii, asupra părţii ce i s-ar cuveni din lichidare”. Acelaşi creditor poate să poprească
această parte ce s-ar cuveni asociatului din lichidare, chiar în timpul duratei societăţii, ceea ce
înseamnă că, dacă societatea s-ar lichida şi ar rămâne un surplus după lichidare, lichidatorul ar trebui
să verse acest surplus în contul creanţei creditorului personal al asociatului. Aşadar, creditorul
personal al asociatului poate să îşi exercite drepturile doar asupra cotei – părţi din dividende ce s-ar
cuveni asociatului şi asupra cotei – părţi din surplusul lichidării. Într-adevăr, aceste cote-părţi sunt
drepturi ale asociatului. Ambele drepturi aparţin asociatului, ele nefăcând parte din patrimoniul
societăţii, de unde concluzia că regula separaţiei de patrimonii se păstrează. Se observă, însă, că
obiectul exerciţiului drepturilor creditorului personal al asociatului este constituit de două dintre
drepturile patrimoniale aferente părţii sociale, respectiv, dreptul la dividende şi dreptul la o parte din
surplusul lichidării. Aceste drepturi au caracter incert, atât sub aspectul existenţei lor (o societate
poate avea sau nu profit şi, deci, poate distribui sau nu dividende; dacă societatea are profit, ea
poate sau nu să decidă distribuirea dividendelor; prin hotărâre a adunării generale, un profit existent
poate fi distribuit în tot sau în parte, reţinerea profitului în societate fiind justificată de necesităţi de
investiţie sau alte cauze; dacă o societate se lichidează, poate să existe sau nu un surplus al lichidării),
cât şi sub aspectul întinderii lor (dividendele şi, respectiv, părţile din surplusul lichidării sunt mai mici
sau mai mari). Este vorba, deci, de drepturi cu caracter potenţial şi nu de certitudini. De aici şi
concluzia unei situaţii dificile a creditorului personal al asociatului care este nevoit să încerce să îşi
exercite drepturile asupra acestor creanţe ale asociatului contra societăţii, în lipsă de alte bunuri
 urmăribile. Pe de altă parte, poprirea părţilor ce i s-ar cuveni asociatului din lichidare, cerută şi,
eventual, obţinută, în timpul vieţii societăţii, în speranţa că societatea se va lichida, iar din lichidare
se va putea obţine un surplus, din care o parte să i se atribuie şi asociatului, iar această parte să-i fie
atribuită ca plată creditorului personal al asociatului este mai degrabă o iluzie, dacă nu o ipocrizie a
legii.

În orice caz, părţile sociale, ele însele, sunt bunuri insesizabile.

Dată fiind regula separaţiei de patrimonii, asociatul sau acţionarul, oricât de majoritar, nu poate face
acte juridice valabile asupra bunurilor sau drepturilor din patrimoniul societăţii. Nici chiar asociatul
unic nu poate face acte de dispoziţie asupra acestor bunuri sau drepturi din patrimoniul societăţii,
fără a utiliza formele juridice reglementate de Legea societăţilor comerciale pentru valabila încheiere
a unor asemenea acte (reprezentarea legală, mandatul, aprobarea prealabilă a adunării generale
etc.). Aceeaşi regulă se aplică statului român sau autorităţilor publice centrale sau locale care au
calitatea de acţionar unic sau majoritar la unele societăţi comerciale. În caz contrar, separaţia de
patrimonii este înlocuită cu confuzia de patrimonii, ceea ce duce la aplicabilitatea regulilor societăţii
fictive, cu toate consecinţele ce decurg din aceste reguli.

Răspunderea asociaţilor pentru datoriile sociale poate fi antrenată şi în alte cazuri decât cele
prevăzute de Noul Cod civil.

Din art. 3 alin. (3) LSC rezultă că acţionarii, asociaţii comanditari şi asociaţii în societatea cu
răspundere limitată „răspund” numai până la concurenţa capitalului social subscris. În realitate, nu
este vorba de o „răspundere”, ci de obligaţia normală a fiecărui asociat de a-şi plăti (în sens de
solutio) aportul pe care l-a subscris.

În regula generală, creditorii sociali nu pot pretinde plata datoriilor societăţii de către asociaţi şi nu
pot urmări silit bunuri ale acestora, neputând intra în concurs cu creditorii personali ai asociatului. De
la această regulă pot fi enumerate mai multe categorii de excepţii:
(i) în societăţile de persoane, asociaţii cu răspundere nelimitată sunt solidar şi indefinit răspunzători
pentru datoriile societăţii, dacă societatea nu le achită în termen de 15 zile de la scadenţă;
răspunderea solidară şi nelimitată se păstrează şi în cazul insolvenţei societăţii de persoane;
(ii) dacă societatea a fost declarată nulă, asociaţii societăţii nule răspund nelimitat şi solidar faţă de
creditorii sociali, poziţia asociaţilor într-o societate nulă fiind parificată cu cea a asociaţilor în
societăţile de persoane;
(iii) în cazul în care societatea este fictivă, personalitatea sa juridică este falsă şi, deci, nu există o reală
separaţie de patrimonii, de unde concluzia că creditorii sociali sunt, de fapt, creditori ai falşilor
asociaţi, după distincţiile mai jos analizate; falşii asociaţi răspund solidar şi nelimitat pentru datoriile
„societăţii”;
(iv) dacă sunt aplicabile dispoziţiile art. 237 LSC (dispoziţii care au introdus în legislaţia noastră regula
piercing the corporate veil), asociaţii care se pun în situaţiile reglementate de acest text pot fi făcuţi
răspunzători în mod nelimitat şi solidar pentru datoriile societăţii;
(v) în societăţile aflate sub incidenţa art. 235 LSC, separaţia de patrimonii se menţine doar până la
momentul dizolvării, întrucât aceasta are ca efect trecerea bunurilor care se constituie într-un
surplus faţă de datoriile societăţii în co-proprietatea foştilor asociaţi sau acţionari; la fel se întâmplă
în cazul în care, după finalizarea lichidării aferente falimentului, mai rămâne un surplus în
patrimoniul fostei societăţi falite, surplus care se atribuie foştilor asociaţi sau acţionari (art. 133 din
Legea nr. 85/2006); în ambele cazuri, dacă se descoperă ulterior dispariţiei societăţii că au mai existat
creditori sociali neplătiţi, aceştia ar putea exercita contra foştilor asociaţi sau acţionari o actio de in
rem verso, pentru a-şi putea recupera creanţa contra fostei societăţi; de altfel, în orice situaţie, dacă,
după radierea unei societăţi din registrul societăţii apar creditori sociali care nu au fost plătiţi înainte
de radiere, întrucât societatea nu mai există, creanţele acestora trebuie considerate stinse pentru
dispariţia debitorului; cu toate acestea, creditorii fostei societăţi vor putea introduce o acţiune în
îmbogăţire fără justă cauză (actio de in rem verso) în contra acelui sau acelor foşti asociaţi care şi-au
mărit patrimoniul în urma radierii pe seama micşorării averii (fostului) creditor social;
(vi) creditorii sociali pot, fie în condiţiile art. 138 din Legea insolvenţei, adică prin acţiune a
administratorului judiciar, a lichidatorului, a comitetului creditorilor sau a creditorului care deţine
mai mult de 50% din totalul creanţelor contra debitorului persoană juridică, fie în condiţiile art. 72
alin. (2) LSC, să-i acţioneze în răspundere pe asociaţii sau acţionarii societăţii, dacă societatea este în
insolvenţă şi asociaţii sau acţionarii, care cumulează şi calitatea de administrator, de drept sau de
fapt, au cauzat insolvenţa sau, după caz, prejudiciul în dauna creditorilor societăţii aflate în
insolvenţă1;
(vii) lichidatorii unei societăţi pot, atât în cazul lichidării voluntare sau administrative, cât şi în
cazul falimentului, să ceară asociaţilor care sunt debitori ai societăţii pentru vărsămintele
neefectuate să efectueze aceste vărsăminte, în vederea acoperirii datoriilor societăţii; în aceste caz,
este vorba de bunuri sau fonduri care aparţin societăţii în calitate de aport la capitalul social, dar
lichidatorul procedează, practic, la un clearing tripartit între asociat, societate şi creditorii sociali.

Aşadar, pentru datoriile societăţii răspunde, în mod obişnuit, societatea, dar şi, în condiţii
excepţionale, unii dintre asociaţi. Dacă societatea se află în insolvenţă, iar insolvenţa sau, după caz,
prejudiciul în dauna creditorilor au fost cauzate de asociaţii care au şi calitatea de administratori
(inclusiv administratorii de facto), pentru datoriile societăţi pot răspunde şi aceştia.

Tehnica piercing the corporate veil din Legea societăţilor comerciale este precursorul dispoziţiei art.
193 alin. (2) NCC conform căreia nu se poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă
calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea
unei fraude, a unui abuz sau a unei atingeri aduse ordinii publice. Reglementare din Legea
societăţilor comerciale (art. 237 ) are, totuşi, o întindere şi aplicabilitate diferite faţă de textul din
Noul Cod civil, prin faptul că nu face distincţia între persoanele de bună-credinţă şi celelalte în
privinţa titularităţii dreptului de a invoca nelimitarea răspunderii, prin faptul că se aplică doar în
situaţia ajungerii societăţii comerciale în faza terminală a dizolvării şi lichidării sale şi prin faptul că nu
se referă la ascunderea unei fraude, a unui abuz sau a unei atingeri aduse interesului public, ci la
utilizarea bunurilor societăţii în interes personal sau al terţilor şi la diminuarea activului societăţii, cu
conştiinţa faptului că, în acest fel, se determină insolvabilitatea societăţii.
 Asociaţii unei societăţi comerciale pot răspunde pentru datoriile sociale, în condiţiile art. 2371 LSC,
conform căruia „asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al răspunderii
sale şi de personalitatea juridică distinctă a societăţii răspunde nelimitat pentru obligaţiile neachitate
ale societăţii dizolvate, respectiv lichidate. În acest caz, răspunderea asociatului devine nelimitată, în
special atunci când acesta dispune de bunurile societăţii ca şi cum ar fi bunurile sale proprii sau dacă
diminuează activul societăţii în beneficiul personal ori al unor terţi, cunoscând sau trebuind să
cunoască faptul că în acest mod societatea nu va mai fi în măsură să îşi execute obligaţiile”.

Aşadar, un asociat care, în mod obişnuit, nu răspunde pentru datoriile societăţii, întrucât
răspunderea sa este limitată la nivelul aportului la capitalul social, poate fi făcut responsabil nelimitat
faţă de creditorii societăţii, dacă a abuzat de limitarea răspunderii şi a creat o confuzie de patrimonii
între sine şi societate ori i-a determinat insolvabilitatea. Este evident că textul are aplicabilitate şi în
cazul falimentului unei societăţi comerciale, care nu este altceva decât o lichidare judiciară. Regula
nu are, însă, aplicabilitate, în perioada de observaţie, şi nici în perioada reorganizării judiciare,
întrucât ea nu se poate extinde prin analogie la alte situaţii decât dizolvarea şi lichidarea societăţilor
comerciale. În procedura de lichidare voluntară, constatarea răspunderii nelimitate este de
competenţa judecătorului de drept comun, lichidatorul fiind îndrituit ca, din proprie iniţiativă sau la
cererea unor creditori, să ceară să se constate abuzul de personalitate juridică şi confuzia de
patrimonii şi, în consecinţă, să se constate responsabilitatea nelimitată a asociaţilor în cauză. După o
astfel de constatare, lichidatorul va putea purcede la lichidarea creanţelor în contra asociatului care a
căpătat, astfel, răspundere nelimitată. În caz de faliment, competenţa de a constata aplicabilitatea
regulii piercing the corporate veil aparţine, în mod evident, judecătorului-sindic, dreptul de a cere
aplicarea acesteia aparţinând, în principal, lichidatorului şi, în subsidiar, comitetului creditorilor, în
condiţii similare cu cele stabilite pentru acţiunea în răspundere contra conducătorilor debitorului
persoană juridică.

În fine, doctrina şi jurisprudenţa relative la societatea fictivă au putut sta la baza acestei reglementări
general aplicabile persoanelor juridice, prezentă în Noul Cod civil1.

1.3. Lucrare de verificare Unitatea 5

• Precizați cazurile în care este necesară forma autentică ad validitatem a actului constitutiv al unei
societăți reglementate de Legea nr. 31/1990. Identificați eventualele diferențe dintre forma impusă
de lege pentru încheierea diferitelor contracte de societate aferente formelor de societăți prevăzute
de Legea nr. 31/1990;
• Precizați dacă aportul în muncă/industrie este permis la constituirea oricăreia dintre formele de
societate reglementate de Legea nr. 31/1990;
• Precizați distincția dintre noțiunile de capital social subscris și vărsat, precum și specificitățile fiecărei
forme de societate reglementată de Legea nr. 31/1990.

1.4. Bibliografie Unitatea 5

▪ Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012
▪ St. D. Cărpenaru, S. David, Gh. Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2014
▪ I. Schiau, T. Prescure, Legea societătilor comerciale nr. 31/1990. Analize si comentarii pe
articole, Ed.Hamangiu, Bucuresti, 2009
▪ Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Ediţia a V-a actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016

Unitatea de învățare 6 – Formele societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990. Particularităţi

CUPRINS

1.22. Formele societăţii

1.23. Caracterizarea generală a principalelor forme de societăți

1.24. Alegerea formei de societate

1.25. Propunere pentru un nou sistem al formelor de societăți

1.26. Lucrare de verificare Unitatea 6

1.27. Bibliografie Unitatea 6

Obiectivele unității de învățare 6

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

• Enumerați formele societăților reglementate de Legea nr. 31/1990

• Identificați particularitățile fiecărei forme de societate

• Aplicați aceste noțiuni la o situație de fapt

 1.1. Formele societăţii
Legea societăților comerciale reglementează în mod restrictiv, la art. 2, cele 5 forme clasice de
societate, respectiv : (i) societatea în nume colectiv (SNC), (ii) societatea în comandă simplă (SCC),
(iii) societatea pe acțiuni (SA), (iv) societatea în comandită pe acțiuni (SCA), (v) societatea cu
răspundere limitată (SRL).

Acestea sunt formele juridice obligatorii în care o societate comercială trebuie să se organizeze
pentru a putea dobândi personalitate juridică și a funcționa în condițiile legii societăților comerciale.

La modificarea din iunie 2008 a legii, a fost reglementată și societatea comercială europeană (art.
2702a)-e) , texte ce constituie conținutul Titlului VII). Această entitate este reglementată de un
Regulament European (Regulamentul nr. 2157/2001 privind statutul societății coemrciale europene),
aplicabil direct în dreptul nostru intern începând cu 1 ianuarie 2007, cee ace înseamnă că noua
reglementare din Legea societăților comerciale a societății europene este partial inutilă.

De remarcat că, în dreptul francez există și o a șaptea formă de organizare a societăților comerciale,
respectiv, societatea pe acțiuni simplificată (o societate căreia i s-a redat caracterul contractul deplin
și tipologia de societate de persoane).

În vechea reglementare a societăților comerciale din Codul comercial nu există societatea comercială
cu răspundere limitată. Fostul art. 236 C. com. reglementa o formă hibridă de societate, societatea
civilă pe acțiuni, care era persoană juridică, dar nu era comerciant și, în consecință, nici supusă
procedurii falimentului.

Societatae în nume colectiv și societățile în comandită sunt denumite și societăți de persoane ,

întrucât reprezintă asocieri de persoane în considerarea calitășilor proprii asociaților, care sunt
garanți personali ai datoriilor societății. Societățile pe acțiuni sunt denumite și societăți de capitaluri,
întrucât persoana asociaților (acționari) este cvasiindiferentă, ceea ce contează fiind aportul lor la
capitalul social. Acționarii nu au nicio obligație față de societate de a plăti apotul la care s-au obligat.
Societatea cu răspundere limitată este, din acest punct de vedere, pe o poziție mixtă, întrucât îmbină
caracterul personal al asocierii cu limitarea răspunderii asociaților. Societățile comerciale se mai pot
clasifica în (i) societăți “ închise” și societăți listate (cotate la bursă sau la alt sistem organizat de
tranzacționare); (ii) societăți obișnuite și companii sau societăți naționale etc. Criteriile de distincție
nu sunt foarte precise, motiv pentru care nu au o relevanță practică deosebită. Spre exemplu, din
perspectiva primului criteriu de clasificare, societatea cu răspundere limitată este o societate cu
character mixt, intrucât îmbină caracterul intuit personae (specific societăților de persoane) cu
răspunderea limitată (specific societăților de capitaluri). În caest caz, toate formele de organizare
reglementate de legea noastră presupu personalitate juridică.

1.2. Caracteristicile generale a principalelor forme de societăți

Caracteristicile esențiale ale celor cinci forme clasice de societate comercială pot fi rezumate la
următoarele :
- Societatea în nume colectiv (partnership, societe en nome collectiff) este o societate de
persoane, cu caracter intuiti personae, în care asociatii răspund nelimitat și solidar de datoriile
sociale

- Societatea în comandită simplă (limited partnership, societe en comandite) este, de

asemenea, este o societate de personae cu caracter intuiti personae, în care asociatii comanditați (și
care sunt în același timp, administratorii societății) au aceeași poziție față de datoriile sociale ca și
asociatii în societățile în nume colectiv; asociatii comanditari, care au practice, poziția unor
finanțatori ai activității societății, răspund numai în limita aportului lor la capitalul social;

- Societatea pe acțiuni (joint stock company, corporation, societe anonime) este societatea de
capitaluri tipică, asociatii (care sunt denumiți acționari) răspunzând doar de aportul lor la capitalul
social; în principiu, cu excepția societățilot pe acțiuni închise
(familiale), în aceste societăți asociații se dezinteresează de calitățile personale ale celorlalți, cee ace
este important rămânânddoar aportul la capitalul social și beneficiile ce rezultă din activitățilr
societății; capitalul social al acestei societăți este divizat în fracțiuni de valori nominale egale,
denumite acțiuni;

- Societatea în comandită pe acțiuni (limited partnership buy share, societe en comandite par
actions) este supusă acelorlași reguli ca și societatea în comandită simplă, cu excepția faptului că, la
fel ca în cazul societății pe acțiuni, capitalul social este divizat în fracțiuni de o valoare nominală
egală, denumite acțiuni;

- Societatea cu răspundere limitată este o societate cu caracter mixt, deoarece îmbină

caracterul intuitu personae (specific societăților de persoane) cu răspunderea limitată la obligația
vărsării aporturilor de capital social a asociaților (specific societăților de capitaluri)

Unele societăți comerciale sunt organizate în forme juridice speciale, neîncadrate î tiparul formelor
de societate reglementate de art. 2 LSC. Sunt într-o asemenea situație societățile unipersonale
(denumite si “ societăți comerciale de stat”). Există numeroase norme juridice speciale, derogatorii
de la dreptul comun, care reglementează aceste tipuri de societate.

Legea societăților comerciale permite existența unei societăți unipersonale. Într-adevăr, în cazuri
excepționale, Legea societăților comerciale permite ca societatea cu răspundere limitată să fie
constiuită prin actul de voință al unei singure personae. Pe de altă parte, în cursul existenței unei
societăți, toate părțile sociale sau acțiunile se pot reuni, din varii motive, în mâna unei singure
personae, care devine astfel “ asociat unic”.

1.3. Alegerea formei de societate

Alegerea formei de societate este liberă, cu excepția unor tipuri speciale de societăți (cere se pot
organiza, de exemplu, numai sub forma societății pe acțiuni : societățile de asigurare și reasigurare,
societățile bancare, societățile de administrare de imvestiții, societățile intermediare de valori
imobiliare etc).

Libertatea de alegere este însă limitată la forma juridică a societății. Odată aleasă una dintre aceste
forme de societate, asociații sunt datori să urmeze regulile generale ce țin de statutul organic al
societății (constituirea, organizarea, funcționarea și dispariția acesteia), precum și regulile specifice
formei de societate aleasă. Aceste reguli sunt impuse , în principiu, prin norme imperative și de la ele
nu se paote deroga. Soluția legii române de a limita alegerea asociaților la cele cinci forme clasicede
societate comercială nu se justifică, unele forme juridice de sociwtate devenind total anacronice și
desuete. De exemplu, în locul societîții în comandită smplă sau al societății în comandită pe acțiuni,
care în practică nu au interesat pe întreprinzători, este de preferat o altă formă juridică, mai practică,
mai flexibilă și mai operațională cum ar fi, spre exemplu, societatea civilă cu personalitate juridică,
adoptată în cadrul reglementării unor profesii liberale (practicienii în insolvență, avocații). În
societatea în comandită , “comanditații”sunt de fapt administratori ai societății, nefiind, practice, de
întrevăzut ca aceștia să se oblige nelimitat și solidar pentru obligațiile societății. În plus, în dreptul
modern se pune accentul pe garanțiile materiale oferite de mărimea capitalului și a activelor sociale
și mai puțin pe garanțiile personale oferite de unii asociați. Practice în evul mediu (când clericii și
militarii, care dețineau, de altfel, , majoritatea capitalului, neputând exercita în nume propriu un
comerț, deoarece acest lucru le era interzis de dreptul canonic sau de regulamentele militare, apelau
la un comerciant, înzestrându-l cu capital și în același timp, obligându-l să garanteze datoriile sociale
cu propriul patrimoniu și propria persoană), aceste societățiau devenit acum anacronice.

1.4. Propunere pentru un nou sistem al formelor de societăți

Considerăm că aceste tipuri de societate, specific evului mediu, ar trebui desființate. În privința
formelor juridice de societate, suntem în favoarea următorului sistem:

(i) Societate civilă cu personalitate juridică sau societate în nume colectiv, pentru afaceri mici, pentru
afaceri de familie, pentru exercițiul unor profesii etc; pentru aceste societăți ar trebui să se extindă
sistemul transparenței fiscale presupune ca nu se impune profitul societății (ceea ce are și consecința
impozitului pe dividente, de unde un impozit cumulat de 28,5 % ), ci se impun veniturile asociaților,
aceste venituri per asociat reprezentând un procent (cel dat, de regulă, de participarea la capitalul
social) din veniturile societății; de aici ar rezulta un impozit de 16%, în loc de un impozit cumulat de
28,5%, cee ace înseamnă o important economie fiscală pentru asociați cu consecința sigură (dar greu
perceptibilă pentru decidenții actuali în materie de politică fiscală ) a creșterii gradului de
connfirmare voluntară, adică a creșterii gradului de încasare a veniturilor bugetare; (ii) Societate cu
răspundere limitată, pentru afaceri de dimensiuni mici sau medii (IMM);în dreptul german, toate
întreprinderile societare care au mai puțin de 500 de salariați și care nu sunt societăți în nume
colectiv sunt organizate ca societăți cu răspundere limitată (Gmbh);

(iii) Societate pe acțiuni, pentru afaceri mari, cu perspective de listare la bursă, cu minim 100 de
acționari; pentru aceste societăți ar trebui să fie obligatoriu sistemul regulilor de guvernare
corporatistă;

(iv) Întreprinderi unipersonale cu personalitate juridică, pentru afacerile individuale, altele decât
cele profesionale, artisitice sau artizanale.

Acest sistem este practicat în aproape toată Germania, Marea Britanie și Olanda, sistemul classic,
care încorporează societățile în coamndită, fiind încă practicat în Franța și Italia, dar cu foarte puțină
prezență înrealitatea economică. În plus, sistemul transparenței fiscale (care reprezintă principalul
interes al distincției între întreprinderile mici și întreprinderile mijlocii și mari) este present nu numai
în Germania, Marea Britanie și Olanda, ci și în Franța . În dreptul francez, societățile civile cu
personalitate juridică și societățile în nume collective sunt supuse regimului transparenței fiscale. De
asemenea, regimul Juridic al întreprinderii unipersonale (EURL) este asimilat, din punct de vedere
fiscal, cu regimul juridic al societăților de personae, deoarece beneficiile societății sunt impozitate ca
beneficia ale asociatului unic, care este considerat o persoană fizică ce realizează venituri ( “
transparența fiscală”). Excepție face EURL care are ca asociat unic o altă societate, caz în care
societatea unipersonală este impozată cu impozitul pe societăți, și nu cu impozitul pe venitul global.
Pe plan social, asociatul unic este asimilat cu lucrătorii independenți, nefiind deci salariat.

1.5. Lucrare de verificare Unitatea 6

• Formulați un exemplu de societate comercială de persoane și identificați distincția dintre

societățile de persoane și cele de capitaluri;
• Precizați care dintre formele de societate prevăzute de Legea nr. 31/1990 permite limitarea
răspunderii asociaților/acționarilor la aportul constituit de aceștia la capitalul social;
• Precizați distincțiile, pe tărâmul răspunderii asociaților, dintre societatea unipersonală și
patrimoniul de afectațiune, constituit de un profesionist în temeiul Codului Civil din 2009.

1.6. Bibliografie Unitatea 6

▪ Gh. Piperea, Drept comercial, Vol. I, ed. CH Beck, București, 2008.

Unitatea de învățare 7 – Societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990. Constituire – Reguli

specifice. Încălcarea cerințelor legale de constituire

CUPRINS

1.28. Formalităţile de constituire – constituirea prin subscripţie publică

1.29. Regimul juridic al actelor încheiate în cursul constituirii societăţii
1.30. Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire – nulitatea societății, societatea
neregulat constituită

1.31. Înfiinţarea de filiale şi sedii secundare

1.32. Lucrare de verificare Unitatea 7

1.33. Bibliografie Unitatea 7

Obiectivele unității de învățare 7

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

• Identificați formalitățile specifice de constituire a societăților

• Identificați regimul juridic al actelor încheiate în cursul constituirii societății

• Analizați nulitatea societatea

• Analizați și definiți noțiunea de filiale și sedii secundare

• Aplicați aceste noțiuni la o situație de fapt

1.1. Formalităţile de constituire – constituirea prin subscripţie simultană

Societăţile pe acţiuni se pot constitui şi prin subscripţie publică. În acest caz, fondatorii vor redacta şi
publica, după autorizarea funcţionarului la registrul comerţului, un prospect de emisiune. Prospectul
poate fi publicat şi în presă, nefiind obligatorie publicarea în Monitorul Oficial.

Prospectul de emisiune este redactat în formă autentică şi conţine, în principiu, clauzele actului
constitutiv, cu excepţia celor referitoare la organizarea, funcţionarea şi conducerea societăţii.
Prospectele de emisiune care nu cuprind toate menţiunile sunt nule (nulitatea nu va mai putea fi
invocată de subscriitorul care a participat la adunarea constitutivă sau care şi-a exercitat deja
drepturile de acţionar).

Pe prospectul publicat, potenţialii acţionari subscriu acţiuni, adică se obligă să plătească, în contul
societăţii în curs de constituire, un anumit aport. Subscrierea este asimilată cumpărării de acţiuni.
Societatea se poate constitui numai dacă întreg capitalul social a fost subscris. În caz de
suprasubscriere sau de neacoperire integrală a subscrierii, fondatorii vor fi obligaţi să supună
adunării constitutive aprobarea majorării sau, după caz, a reducerii capitalului social.

Subscripţia publică este o ofertă publică de valori mobiliare derulată obligatoriu printr-o societate de
servicii de investiţii financiare şi presupune şi autorizarea prealabilă de la CNVM. Subscripţia nu
poate depăşi termenul maxim prevăzut în autori zarea ofertei publice de către CNVM, sub sancţiunea
nulităţii. Societatea constituită prin subscripţie publică este o societate emitentă de valori mobiliare
(cotată). Acţiunile emise urmează a fi înscrise, în termen de o lună, la cota unei pieţe reglementate
de valori mobiliare, în vederea tranzacţionării.

În cazul subscripţiei publice, nu sunt admise aporturile în creanţe. Cu toate acestea, este posibilă o
subscripţie în acţiuni ale altor societăţi cotate, în cadrul unui oferte publice de schimb de acţiuni, în
condiţiile legislaţiei pieţei de capital.

La constituire, fiecare subscriitor trebuie să-şi achite cel puţin 50% din acţiunile subscrise în numerar,
restul urmând a fi achitat în maximum 12 luni de la constituire. Acţiunile ce reprezintă aporturi în
natură trebuie acoperite (plătite) integral la momentul subscripţiei, ceea ce înseamnă că dreptul de
proprietate sau de folosinţă asupra bunurilor constituite ca aport nu pot fi transmise ulterior
constituirii.

Pentru legala constituire a societăţii, subscripţia publică trebuie validată de către adunarea
constitutivă. Lista participanţilor la adunarea constitutivă se va întocmi de fondatori, pe baza
subscripţiilor, şi va fi afişată la locul tinerii adunării constitutive cu cel puţin 5 zile înainte de data
adunării constitutive. Convocarea adunării constit utive se face de către fondatori, prin publicare în
Monitorul Oficial şi în două ziare de largă răspândire. Data convocării trebuie să fie fixată la cel puţin
15 zile de la publicarea convocării.

În adunarea constitutivă, subscriitorii beneficiază de un singur vot, indiferent de număr ul de acţiuni

subscrise. Aceasta este legal constituită dacă sunt prezenţi jumă tate plus unul din numărul total al
subscriitorilor şi ia hotărâri cu majoritatea simplă a celor prezenţi. Subscriitorii aporturilor în natură
nu au drept de vot în cadrul deliberă rilor referitoare la aportul lor în natură, chiar dacă au subscris şi
acţiuni în numerar.

Adunarea constitutivă validează subscripţia, inclusiv valoarea aporturilor în natură, precum şi

avantajele rezervate fondatorilor. Operaţiunile încheiate de fonda tori în contul societăţii în perioada
subscripţiei şi pe care societatea urmează a le prelua vor fi avizate de experţi, numiţi de subscriitori
în adunarea constitutivă (sau, în caz de dezacord, de către tribunal). După ce experţii au depus
raportul de evaluare, adunarea constitutivă se convoacă din nou, pentru a decide. Dacă valoarea
aporturilor în natură este inferioară cu 20% aceleia prevăzute de fondatori în prospectul de emisiune,
orice subscriitor se poate retrage, până la adunarea constitutivă. Acţiunile subscriitorilor renunţători
vor fi subscrise de fondatori sau, după 30 de zile, de către public.

Adunarea constitutivă discută şi aprobă actul constitutiv. Adunarea constitutivă desemnează

administratorii societăţii, reprezentanţii legali şi auditorii interni.

După ce toate elementele actului constitutiv vor fi fost convenite în adunarea constitutivă, acesta va
fi semnat de fondatori. Fondatorii sau reprezentantul desemnat de adunarea constitutivă urmează a
îndeplini celelalte formalităţi de constituire, prevăzute şi pentru constituirea obişnuită.

1.2. Regimul juridic al actelor încheiate în cursul constituirii societăţii

Actele juridice încheiate în perioada preînregistrării de către asociaţi obligă fondatorii, până la
înregistrare, întrucât aceştia sunt părţi ale actului juridic respectiv. După dobândirea personalităţii
juridice, aceste acte sunt preluate de către societate. Mecanismul juridic al preluării pe societate se
poate explica fie printr-o aprobare din partea tuturor asociaţilor, prin clauze statutare exprese în
acest sens [art. 8 lit. o) LSC impune o astfel de clauză] fie, în lipsă, prin natura dublă a actului
constitutiv, de contract între asociaţi (înainte de înregistrare) şi de contract între societate şi fiecare
dintre asociaţi (după înregistrare) fie, în fine, prin dispoziţiile art. 205 NCC, care conferă societăţii
personalitate juridică limitată societăţii încă de la semnarea actelor constitutive, în vederea
constituirii legale.
 1.3. Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire – nulitatea
societății, societatea neregulat constituită
Legea societăţilor comerciale, în forma sa iniţială, a adoptat soluţia calificării societăţii constituite cu
încălcarea condiţiilor şi formalităţilor legale drept „societate nelegal constituită”, cu excluderea
sancţiunii nulităţii. Societatea nelegal constituită era considerată o entitate cu personalitate juridică
precară, o societate informă, căreia legea îi acordă numai efecte limitate (asociaţii puteau cere
regularizarea societăţii şi, excep ţional, dizolvarea acesteia; terţii îşi puteau valorifica drepturile, la
alegere, împo triva societăţii nelegal constituite sau a persoanelor care au acţionat în numele
acesteia) .

Imperativul protecţiei terţilor, prevăzut ca principiu de Directiva I („a publicit ăţii”) din 1968, impune
respectarea strictă a condiţiilor legale şi a formalităţilor aferente constituirii societăţii comerciale. În
această concepţie, preluată în Legea societăţilor comerciale prin O.U.G. nr. 32/1997, subzistă
preocuparea pentru salvarea societăţii prin regularizarea ei. Dar lipsa unei formalităţi cerute de lege
poate duce nu numai la iregularitatea constituirii societăţii, ci şi, în extremis, la nulitatea societăţii.
Interesul terţilor este protejat şi în această situaţie extremă, prin diminuarea efectelor distructive ale
nulităţii .

În forma sa actuală, Legea societăţilor comerciale distinge în funcţie de data când se constată
neregularitatea. Dacă neregularitatea se constată înainte de înmatriculare (deci înainte ca societatea
să devină persoană juridică), soluţia primordială este regularizarea, întrucât, mai întâi, judecătorul
care constată neregularitatea dă peten ţilor un termen pentru regularizare. În cazul în care
administratorii sau fondatorii omit să regularizeze actele constitutive în termen, orice persoană
interesată are dreptul de a-i obliga să o facă printr-o acţiune în regularizare. Dacă neregularitatea se
constată după înmatriculare, legea reglementează două modalităţi de regularizare a societăţii (o
regula rizare voluntară, prin intermediul organelor societăţii, şi o regularizare judi ciară, prin acţiunea
în regularizare) şi, excepţional, nulitatea societăţii.
Neregularităţi constatate înainte de înmatriculare. Conform art. 46 LSC, dacă, în examinarea cererii
de înmatriculare, judecătorul delegat constată neregula rităţi, acesta solicită asociaţilor, din oficiu
sau la cererea oricărei persoane interve niente, înlăturarea neregularităţilor constatate. Asociaţii pot
modifica actul constitutiv chiar în faţa judecătorului, care va lua act în încheiere de regularizările
efectuate. În urma regularizării, societatea va fi înmatriculată. Dacă neregularităţile constatate nu
sunt înlăturate, judecătorul delegat, din oficiu sau la cererea oricărei persoane interv en iente
(inclusiv asociaţii), va respinge prin încheiere, motivat, cererea de înreg istrare. Hotărârea de
respingere a înmatriculării poate fi atacată exclusiv cu recurs. În conformitate cu art. 1 din O.U.G. nr.
116/2009, referirea la judecătorul delegat trebuie considerată făcută la funcţionarul la registrul
comerţului.

Dacă înmatricularea societăţii nu a fost cerută de fondatori sau de către reprezentanţii societăţii în
termenul legal, societatea poate fi regularizată prin îndeplinirea formalităţii înmatriculării de către
asociaţi, conform art. 47. Oricare dintre asociaţi are dreptul să pună în întârziere persoanele
împuternicite cu înregistrarea societăţii şi să le someze să efectueze formalităţile. dacă aceştia nu se
conformează în cel mult 8 zile de la primirea somaţiei, orice asociat poate cere oficiului registrului
comerţului efectuarea înregistrării. În cazul în care societatea nu a fost înregistrată în termenul de 8
zile menţionat şi au trecut 3 luni de la data autentificării sau semnării actului constitutiv, asociaţii
sunt eliberaţi de obligaţiile care decurg din subscripţiile lor, în afară de cazul când actul constitutiv
prevede altfel. O atare eliberare de obligaţia ce decurge din subscripţie nu operează dacă un asociat
a cerut oficiului registrului comerţului îndeplinirea formalităţii de înregistrare a societăţii, deci în
cazul în care avem un concurs între cererea de regularizare şi cererea de eliberare de subscripţie,
prevalează cererea de regularizare.

Fondatorii, reprezentanţii societăţii şi primii membri ai organelor de conducere, administrare şi

control ale societăţii răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciile cauzate prin neregularităţile
constatate anterior regularizării.

Neregularităţi constatate după data înregistrării. Dacă neregularităţile sunt constatate după
înmatriculare, deci după ce societatea a dobândit personalitate juridică, regularizarea este posibilă
numai pe cale judecătorească, prin acţiune în regularizare. În cazuri grave, care ar avea consecinţe
asupra securităţii circuitului juridic în care este înscrisă societatea, regularizarea nu este posibilă,
societatea urmând a fi desfiinţată pe cale judecătorească, în baza unei acţiuni în anulare.
Dacă după înmatriculare sunt descoperite neregularităţi ale constituirii societăţii, organele societăţii
sunt obligate să ia masuri de regularizare, în termen de 8 zile de la constatarea neregularităţilor.
Dacă organele societăţii nu iau măsuri de regularizare în acest termen, orice persoană interesată
poate cere tribunalului să oblige organele să regularizeze societatea (acţiune în regularizare).
Tribunalul poate obliga organele societăţii la plata de daune cominatorii până la efectuarea
regularizării. Acţiunea în regularizare se prescrie în termen de un an de la data înmatriculării
societăţii.

Şi în acest caz, fondatorii, reprezentanţii şi primii membri ai organelor de conducere, administrare şi

control ale societăţii, răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciile cauzate prin neregularităţile
constatate.

Încălcarea prevederilor legale privind publicitatea constituirii societăţii. Societatea are obligaţia de a
verifica identitatea dintre textul actului constitutiv depus la oficiul registrului comerţului şi cel
publicat în Monitorul Oficial sau în presă. În caz de neconcordanţă, terţii pot opune societăţii oricare
dintre texte, în afară de cazul când societatea face dovada că ei cunoşteau textul depus la oficiul
registrului comerţului.

Efectele juridice ale neîndeplinirii prevederilor privind publicitatea constituirii societăţii sunt
următoarele:

- actele sau faptele pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege nu pot fi opuse
terţilor, în afară de cazul în care societatea face dovada că aceştia le cunoşteau;

- terţii pot invoca însă actele sau faptele cu privire la care nu s-a îndeplinit publicitatea, în
afară de cazul în care omisiunea publicităţii le lipseşte de efecte;

- operaţiunile efectuate de societate înainte de a 16-a zi de la data publicării în Monitorul

Oficial a rezoluţiei funcţionarului la registrul comerţului nu sunt opozabile terţilor care dovedesc că
au fost în imposibilitate de a lua cunoştinţă despre ele

Secţiunea a III-a din Directiva nr. 68/151/CEE din 9.03.1968 (Directiva I, a publicităţii) reglementează
nulitatea societăţilor sub coordonarea a două principii esenţiale: prevenirea nulităţii societăţii şi
limitarea cazurilor de nulitate şi a efectelor acesteia. Pentru a preveni cazurile de nulitate, se
recomandă ca legislaţiile naţionale să impună exercitarea unui control preventiv, administrativ sau
judiciar, la consti tuirea societăţii (art. 10 LSC).
Nulitatea trebuie să se pronunţe de instanţele judecătoreşti, pentru cauze limitativ prevăzute de lege
(art. 11 LSC) , în condiţii stricte (art. 12 LSC), pentru a limita efectele distructive ale nulităţii.

Neregularităţile survenite în cursul constituirii pot fi atât de grave încât să reclame totuşi declararea
nulităţii societăţii.

Cazurile de nulitate a societăţii sunt limitativ prevăzute de legea română. Astfel, conform art. 56 LSC,
orice persoană interesată poate formula o cerere de declarare a nulităţii societăţii, dar numai atunci
când:

- lipseşte actul constitutiv sau acesta nu este încheiat în formă autentică (când este obligatoriu
conform legii);

- toţi fondatorii au fost, la data constituirii societăţii, incapabili;

- obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;

- lipseşte încheierea judecătorului delegat de înregistrare a societăţii (a fost desfiinţată în

recurs); în conformitate cu art. 1 din O.U.G. nr. 116/2009, referirea la judecătorul delegat
trebuie considerată făcută la funcţionarul la registrul comerţului;

- lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii (bănci, societăţi de

asigurare, societăţi de bursă);

- lipsesc din actul constitutiv clauzele privind denumirea societăţii, obiectul de activi tate,
aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris, au fost încălcate dispoziţiile legale privind
capitalul social minim, subscris şi vărsat, numărul minim de asociaţi prevăzut de lege.

Legea are în vedere nulitatea societăţii, ca persoană juridică, iar nu nulitatea actului său constitutiv
(lipsa acestuia fiind unul din cazurile de nulitate a societăţii). Prin declararea nulităţii societăţii,
aceasta îşi încetează existenţa ca persoană juridică. Totuşi, sursa cea mai importantă a nulităţii
societăţilor o reprezintă cazurile de nulitate a contractului de societate. În ce priveşte lipsa actului
constitutiv, ca motiv de nulitate a societăţii, se observă că, în condiţiile legislaţiei române referitoare
la formalităţile de constituire a societăţilor comerciale, este greu de imaginat că o societate se poate
constitui, adică poate dobândi personalitate juridică fără a avea act constitutiv. Cel mult, o societate
comercială poate exista între două sau mai multe părţi fără act constitutiv ca societate creată de
fapt, dar aceasta nu are personalitate juridică. În realitate, lipsa actului constitutiv se traduce prin
desfiinţarea acestuia, ca urmare a faptului că a fost declarat nul pentru vicii de fond, vicii de formă
sau pentru simulare.

Pentru a duce la nulitatea societăţii, nulitatea actului constitutiv trebuie să rezulte expres din lege .

Nulitatea actului constitutiv poate rezulta din încălcarea condiţiilor generale de fond referitoare la
consimţământ, capacitate, obiect şi cauză, precum şi din încălcarea condiţiilor speciale de fond
referitoare la contractul de societate.

În general, încălcarea condiţiilor de fond ale încheierii contractului de societate nu duce automat la
nulitatea contractului şi, cu atât mai puţin, la nulitatea societăţii cu consecinţa dizolvării acesteia, ci
mai degrabă la excluderea sau retragerea asociatului sau asociaţilor în cauză.
În societăţile de persoane şi societatea cu răspundere limitată, asociatul care a avut consimţământul
viciat la încheierea actului constitutiv sau incapabilul pot cere anularea actului constitutiv . În cazul în
care actul constitutiv a fost încheiat între doi sau mai mulţi asociaţi, este primordială salvarea
societăţii, urmând a fi desfiinţat numai raportul juridic societar în care sunt parte asociatul victimă a
viciului de cons im ţământ şi asociatul vinovat. Totuşi, dacă viciul de consimţământ este distructiv la
adresa întregului nexus societar, atunci actul constitutiv va putea fi desfiinţat în întregime.

În ce priveşte capacitatea, trebuie observate cazurile în care este vorba de incapacităţi speciale de
folosinţă (spre exemplu, nu pot fi fondatori acele persoane fizice care sunt declarate incapabile sau
nedemne de art. 6 LSC), precum şi cazurile în care, în legătură cu persoanele juridice, sunt depăşite
limitele capacităţii speciale de folosinţă.

În aceste cazuri, se poate vorbi de nulitate absolută a actului constitutiv.

În cazul societăţilor pe acţiuni, care nu au caracter intuitu personae, actul constitutiv poate fi
desfiinţat numai dacă, la încheierea lui, toţi asociaţii erau incapabili. Viciul de consimţământ în care s-
ar afla unul sau mai mulţi dintre acţionari nu afectează actul constitutiv şi, în consecinţă, nici
personalitatea juridică a societăţii.

Actul constitutiv poate fi declarat nul şi în cazul în care lipsesc sau sunt ilicite ori imorale obiectul şi
cauza acestuia. Un caz special de nulitate a actului constitutiv este acela în care el conţine o clauză
leonină . Suntem în prezenţa unor cauze de nulitate absolută, întrucât lipseşte orice consimţământ
valabil sau este încălcată ordinea publică ori bunele moravuri. În consecinţă, oricine justifică un
interes poate cere oricând constatarea nulităţii actului constitutiv. Poate fi cazul unei simulaţii
frauduloase a actului constitutiv, aşa cum s-a mai arătat mai sus.
Actul constitutiv, atunci când are natura juridică a contractului de societate, poate fi declarat nul ca
atare (dar menţinut ca alt act juridic, în virtutea regulii conversiunii) dacă îi lipsesc elementele
specifice ale societăţii: aportul, colaborarea între asociaţi sau împărţirea beneficiilor şi pierderilor
eventuale.

Dacă la momentul încheierii contractului de societate lipseşte affectio societatis, contractul de

societate poate fi declarat nul; în consecinţă, şi societatea poate fi declarată nulă. Lipsa elementului
affectio societatis sau dispariţia sa, pe parcursul existentei societăţii, pot conduce la consecinţa
comună a dizolvării judiciare a societ ăţii. Întrucât însă dizolvarea societăţii înseamnă începutul
procesului de dispariţie a acesteia, instanţele trebuie să analizeze cu atenţie o acţiune în nulitatea
societăţii întemeiată pe acest motiv, întrucât dispariţia elementului affectio societatis poate constitui
una din cauzele necesare, dar nu şi suficiente, de paralizie a funcţionării societăţii. Affectio societatis
este o condiţie de fond a contractului de societate şi, ca orice încălcare a condiţiilor de fond ale
contractului de societate, lipsa lui affectio societatis nu duce automat la nulitatea societăţii şi, în
consecinţă, la dizolvarea acesteia, ci, mai degrabă, la excluderea sau retragerea asociatului sau
asociaţilor care şi-au pierdut spiritul de affectio societatis. Dacă societatea are posibilitatea din punct
de vedere financiar de a-şi realiza obiectul de activitate, asociatul/ asociaţii nemulţu miţi se pot
retrage sau pot fi excluşi din societate, permiţând funcţionarea în conti nuare a acesteia. Alterarea,
chiar profundă, a relaţiilor între asociaţi nu justifică pro nun ţarea nulităţii sau dizolvării în condiţiile
în care unul dintre asociaţi (sau grupurile de asociaţi aflate în conflict) deţine o majoritate care îi
permite să administreze societatea sau, chiar dacă nu ar deţine această majoritate, ar fi de acord să
preia acţiunile/ părţile sociale ale asociaţilor cu care a intrat în conflict, adică societatea ar putea
funcţiona, în ciuda neînţelegerilor grave între asociaţi. Dacă acest conflict între asociaţi se poate
soluţiona deci pe alte căi decât nulitatea sau dizolvarea, cererea de nulitate sau dizolvare trebuie
respinsă. Dacă însă singura modalitate de rezolvare a conflictului este nulitatea sau dizolvarea şi dacă
asociatul titular al acţiunii în nulitate sau dizolvare pentru neînţelegeri grave între asociaţi nu a
produs el însuşi aceste neînţelegeri grave , atunci acţiunea nu poate fi respinsă.

Acţiunea în declararea nulităţii este imprescriptibilă . Cauza de nulitate poate fi însă înlăturată înainte
de a se pune concluzii în fond în acţiunea în nulitate. În caz de concurs între acţiunea în regularizare
şi cea în nulitate, are prioritate acţiunea în regularizare. Posibilitatea de înlăturare a cauzei nulităţii
reprezintă un caz de regularizare in extremis a societăţii .

Efectele declarării nulităţii sunt cele ale unei simple dizolvări judiciare urmate de lichidare . Conform
art. 58 alin. (1) LSC, la data la care hotărârea tribunalului de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă,
societatea îşi încetează existenţa (se dizolvă) şi intră în lichidare. Nulitatea societăţii nu are efecte
retroactive. Societatea declarată nulă (societate devenită „de fapt”) îşi păstrează personalitatea
juridică până la data la care hotărârea de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă. Întrucât decla
rarea nulităţii societăţii nu are efect retroactiv, actele încheiate în numele societăţii îşi păstrează
valabilitatea. Nici societatea, nici asociaţii nu pot opune terţilor de bună-credinţă nulitatea societăţii.
De altfel, nici terţii nu se pot sustrage de la anga jamentele luate în contractele cu societate declarată
nulă, din moment ce nulitatea nu are efecte retroactive.

Pentru obligaţiile societăţii care a încetat ca urmare a declarării nulităţii, „aso ciaţii răspund până la
acoperirea acestora, în condiţiile art. 3 din Legea nr. 31/1990”, aşa cum dispune art. 58 alin. (4) LSC.
Este greu de descifrat intenţia legiuitorului în cazul acestui text, deoarece fie s-a dorit parificarea
regimului juridic al răspunderii asociaţilor într-o societate nulă cu răspunderea asociaţilor pentru
datoriile sociale într-o societate normală, valabilă, şi atunci nu mai era nevoie de acest text, deoarece
face dublă reglementare, fie s-a dorit reglementarea unei răspunderi agravate a asoc iaţilor care au
creat o societate nulă, deci nelegală, dar cu aparenţă de nelegalitate (fapt pentru care terţii
cocontractanţi, în special cei de bună-credinţă, ar avea nevoie de garanţii suplimentare că drepturile
lor vor fi respectate), şi-atunci nu mai era nevoie de trimiterea la art. 3 LSC care se face în finalul art.
58 alin. (4) LSC. Înclin către cea de-a doua variantă, deoarece, pe de o parte, textul se referă la
răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale până la acoperirea acestora, iar, pe de altă parte,
fostul art. 7 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, care reglementa răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile
unei societăţi nelegal constituite, instituiă o agravare a acestei răs pun deri, extinzând-o la asociaţii
oricărei forme de societate. În plus, o societate nulă este o societate ilegală, care ascunde cel mai
adesea o fraudă la adresa terţilor cocon tractanţi sau a fiscului, fapt pentru care răspunderea
patrimonială a asociaţilor sau a administratorilor ar trebui să se prezinte ca o răspundere agravată,
care să depăşească limitele aportului la capitalul social .

Nulitatea este un caz de dizolvare judiciară a societăţii. Lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea
tribunalului de declarare a nulităţii societăţii. Tribunalul trebuie să comunice dispozitivul hotărârii
oficiului registrului comerţului, pentru efectuarea menţiunii corespunzătoare în registrul comerţului.
Oficiul registrului comerţului va trimite dispozitivul hotărârii Monitorului Oficial pentru publicare.

1.4. Înfiinţarea de filiale şi sedii secundare

Conform art. 42 LSC, filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică şi se înfiinţează în una
dintre formele de societate enume rate la art. 2 şi în condiţiile prevăzute pentru acea formă. Ele vor
avea regimul juridic al formei de societate în care s-au constituit. Art. 43 LSC arată că sucursalele sunt
dezmem brăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se înmatriculează, înainte
de începerea activităţii lor, în registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona, iar dacă sucursala
se înfiinţează într-o localitate din acelaşi judeţ sau în aceeaşi localitate cu societatea fondatoare, ea
se va înmatricula în acelaşi registru al comerţului, însă distinct, ca înmatriculare independentă.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui, căruia
societatea care îl înfiinţează îi atribuie statut de sucursală. Celelalte sedii secundare – agenţii,
reprezentanţe sau alte asemenea sedii – se menţionează numai în cadrul înmatriculării societăţii în
registrul comerţului sediului principal. Nu se pot înfiinţa sedii secundare sub denumirea de filială.

Filiala poate fi definită ca întrunind următoarele trăsături:

(i) este o societate comercială cu personalitate juridică şi patrimoniu propriu, înfiinţată într-una
dintre formele de societate enumerate de art. 2 şi în condiţiile prevăzute pentru acea formă, având
aşadar la baza constituirii un act constitutiv valabil încheiat şi în conformitate cu scopul societar de
gen, iar nu un contract de socie tate simulat, acoperind o relaţie ocultă de simplu mandat ce
desfiinţează ficţiunea personalităţii juridice; (ii) este dependentă din punct de vedere economic faţă
de societatea-mamă, decurgând din deţinerea de către aceasta a controlului societăţii-filială; este
constit uită, modificată sau preluată de societatea-mamă în vederea realizării intereselor de grup.

Filialele sunt societăţi constituite cu aportul integral sau majoritar de capital social al unei alte
societăţi (denumită «societate-mamă») sau cu aportul, de obicei egal, al altor două societăţi (ne
aflăm, în acest caz, în ipoteza unei filiale comune). Constituirea acestei societăţi urmează toate
regulile referitoare la constituirea unei societ ăţi obişnuite. În cazul în care aportul la capitalul social
al unei filiale este constituit integral prin contribuţia unei singure societăţi, ne aflăm în prezenţa unei
societăţi – filiala unipersonală. Legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale de stat permite însă
constituirea de filiale 100% şi în forma societăţilor pe acţiuni (unicul acţionar al societăţii-filială este
societatea de stat care a înfiinţat-o).

Sucursala este un dezmembrământ al societăţii, o extindere în teritoriu a acesteia. Este vorba de o

unitate autonomă a societăţii, un centru de profit sau un fond de comerţ distinct de cel construit de
societate la sediul său central. Sucursala nu are personalitate juridică. Constituirea sau desfiinţarea
unor sucursale sunt, în principiu, cazuri de modificare a actelor constitutive, fiind însoţite de toate
formalităţile aferente. Sucursalele se înmatriculează la sediul lor (dacă sediul acestora se află în
aceeaşi localitate sau acelaşi judeţ cu sediul central, se efectuează o înmatriculare distinctă pentru
sucursală), urmând a li se elibera un certificat de înmatriculare şi un cod de identificare fiscală
distincte de cele ale societăţii-mamă.

Regimul juridic al sucursalei se aplică tuturor celorlalte sedii secundare ale societăţii similare
sucursalei, inclusiv punctelor de lucru. Celelalte sedii secundare, care nu sunt similare sucursalei (nu
sunt centre de afaceri sau fonduri de comerţ distincte, întrucât nu fac decât să reprezinte sau să
promoveze societatea, aşa cum sunt agenţiile, reprezentanţele, birourile), se menţionează numai în
cadrul înmatricu lării societăţii în registrul comerţului la sediul principal.

Sucursala a fost definită ca întrunind următoarele trăsături:

(i) este un dezmembrământ fără personalitate juridică al unei societăţi comerciale, fiind
integrată organic societăţii fondatoare;

(ii) este dependentă din punct de vedere economic şi juridic de societatea fondatoare; reflectă o
extindere a activităţii societăţii sau o grupare a activităţii societăţii pe centre de profit, o
descentralizare a activităţii societăţii; obiectul său de activitate este circumscris celui al societăţii;
(iii) dispune de anumite atribute de identificare, între care un sediu statornic, permanent şi
diferit de cel al societăţii fondatoare ;

(iv) exercită o funcţie de mandat, cu sau fără reprezentare, în limitele împuter nicirilor primite, în
raporturile societăţii cu terţii .
Ca şi în cazul societăţilor comerciale, conform art. 1 din Legea nr. 26/1990, înmatri cu larea sucursalei
trebuie cerută anterior începerii de către aceasta a acti vităţii comer ciale, fără ca prin aceasta legea
să o asimileze unui comerciant cu subiec tivitate prop rie, ci din raţiuni de evidenţă şi publicitate a
limitelor împutern icirii de a purta comerţ.

Înmatricularea urmează a se solicita la registrul comerţului din judeţul în care sucursala va funcţiona.
Considerăm că legea are în vedere latura comercială a funcţionării societăţii, iar nu pe cea
administrativ-organizatorică, scopul fiind acela de a asigura publicitatea la locul desfăşurării
comerţului, câtă vreme aspectele administrative ale funcţionării sucursalei pot fi disciplinate de la
pupitrul de comandă al societăţii fondatoare, eventual prin organizarea unui departament pentru
relaţiile cu sucursalele.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 26/1990, comerciantul care are sucursale trebuie să ceară
înmatricularea acestora la oficiul registrului comerţului de la sediul fiecărei sucursale. În cerere se va
arăta şi oficiul unde a fost înmatriculată firma sediului principal. Apoi, oficiul registrului comerţului de
la sediul sucursalei va transmite oficiului registrului comerţului de la sediul principal al comerciantului
un extras de pe înregistrarea efectuată, pentru a fi menţionată în registrul comerţului respectiv.

Pentru fixarea statutului real al unui sediu secundar este necesară raportarea acestuia la sistemul
societar concret căruia îi este integrat.

Potrivit art. 7 lit. g) şi art. 8 lit. l) LSC, sediile secundare – sucursale, agenţii, repre zen tanţe sau alte
asemenea unităţi fără personalitate juridică – vor fi menţionate între clau zele actului constitutiv,
atunci când se înfiinţează odată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se
are în vedere o atare înfiinţare. Nu se pune problema menţionării sucursalelor deja existente ale
unităţilor economice ce s-au transformat în societăţi comerciale potrivit Legii nr. 15/1990, deoarece
această dispoziţie nu exista în forma veche a Legii societăţilor comerciale. În cazul în care are însă loc
o reorganizare juridică a unei societăţi/a unui grup de societăţi, societatea sau societăţile rezultate ce
doresc păstrarea vechilor sucursale organizate vor trebui să le menţioneze în actele constitutive
actualizate potrivit art. 204 alin. (5) LSC.

Filiala şi sucursala sunt structuri juridice şi funcţionale care fac parte din categ oria grupului de
societăţi. În această calitate, ele trebuie să ţină conturi şi sub conturi independente care să permită
societăţii-mamă să întocmească, în conformitate cu reglementările Uniunii Europene şi cu
standardele I.A.S., conturi consolidate (de grup).

Potrivit art. 24 din Legea nr. 26/1990, comerciantul care are sediul principal al comerţului său în
străinătate şi înfiinţează o sucursală sau o filială în România va fi supus tuturor dispoziţiilor
referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru comercianţii
din ţară, toate aceste formalităţi urmând a se face la oficiul registrului comerţului de la sediul
sucursalei sau filialei. Dacă o societate cu sediul în străinătate înfiinţează mai multe sucursale în ţară,
documentele de constituire şi alte acte ale aceleaşi societăţi, necesare pentru înmatricularea unei
sucursale, se depun numai la una dintre sucursale.
Reprezentanţii societăţii sunt obligaţi să depună la oficiul registrului comer ţului semnăturile lor, la
data depunerii cererii de înregistrare, dacă au fost numiţi prin actul constitutiv, iar cei aleşi în timpul
funcţionării societăţii, în termen de 15 zile de la alegere. Regula se aplică în mod corespun zător şi
conducătorilor sucursalelor.

Semnăturile administratorilor unei societăţi pe acţiuni vor fi dep use la oficiul registrului comerţului,
odată cu prezentarea certificatului eliberat de cenzori, din care rezultă depunerea garanţiei. Textul
nu face distincţie în privinţa obligativităţii depunerii semnăturilor între administratorii cu putere de
reprezentare a societăţii şi cei fără putere de reprezentare a societăţii în raporturile cu terţii, câtă
vreme art. 8 lit. g) dist inge între administratori ordinari şi administratori cu puteri speciale de
reprezentare.

Regula depunerii semnăturilor nu face distincţie între conducătorii sucursalelor după cum aceştia au
fost sau nu abilitaţi cu puterea de a reprezenta societatea fondatoare în raporturile cu terţii.

1.5. Lucrare de verificare Unitatea 7

• Explicați semnificația noțiunii de clauză leonină și implicațiile juridice ale acesteia; • Precizați
persoana îndreptățită să formuleze o cerere de declarare a nulității societății în temeiul art. 56 din
Legea nr. 31/1990;
• Precizați care sunt efectele declarării nulității unei societăți reglementate de Legea nr.
31/1990.

1.6. Bibliografie Unitatea 7

▪ Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012 ▪ St. D.
Cărpenaru, S. David, Gh. Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2014
▪ I. Schiau, T. Prescure, Legea societătilor comerciale nr. 31/1990. Analize si comentarii pe
articole, Ed.Hamangiu, Bucuresti, 2009
▪ Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Ediţia a V-a actualizată,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016

Unitatea de învățare 8 – Societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990. Funcţionare: Reguli

generale şi reguli specifice fiecărei forme de societate

CUPRINS

1.34. Adunările generale – convocarea adunărilor generale, şedinţele adunărilor generale,

cvorumul, majoritatea de luare a deciziilor, valabilitatea hotărârilor adunărilor generale
 1.35. Lucrare de verificare Unitatea 8

1.36. Bibliografie Unitatea 8

Obiectivele unității de învățare 8

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

• Definiți adunarea generală

• Identificați principale atribuții ale adunării generale

• Încadrați adunarea generale și rolul său în funcționarea unei societăți

• Calculați corect condițiile de cvorum și majoritate
• Aplicați aceste noțiuni la o situație de fapt

1.1. Adunările generale – convocarea adunărilor generale, şedinţele adunărilor

generale, cvorumul, majoritatea de luare a deciziilor, valabilitatea hotărârilor
adunărilor generale

În societăţile comerciale cu personalitate juridică, adunarea generală este colectivitatea organizată a

asociaţilor, în cadrul căreia asociaţii îşi manifestă prin vot drepturile cu caracter colectiv aferente
titlurilor de participare la capitalul social.

Hotărârea adunării generale este un act juridic al asociaţilor, supus acţiunii în nulitate, inclusiv din
partea unui terţ care justifică un interes. Mecanismul acestui act juridic poate fi explicat prin ideea
reunirii într-un summum, cu individualitate proprie, distinct de părţile componente, a unor acte
juridice unilaterale de voinţă. În adunările generale asociaţii îşi exprimă voinţa prin vot. Votul este o
manifestare unilaterală de voinţă care, unit cu celelalte voturi, se constituie într-un act juridic de
natură specială, complexă, respectiv, hotărârea adunării generale a acţionarilor/ asociaţilor. Este
vorba de o pluralitate de acte juridice unilaterale care capătă natura unui contract (convenţie). De
altfel, consimţământul care stă la baza unui contract reprezintă o reunire de manifestări unilaterale
de voinţă, concordante. Diferenţa între cele două tipuri de acte juridice nu este decât cantitativă, şi
nu calitativă, întrucât, în cazul unui contract ordinar, suntem în prezenţa a două sau mai multe voinţe
concordante, contemporane sau nu, între persoane prezente sau între persoane depărtate, în timp
ce, în cazul hotărârii AGA, suntem în prezenţa a mai multor voinţe concordante, care se impun faţă
de o minoritate de voinţe ne-concordante cu majoritatea. De altfel, există hotărâri ale AGA care sunt
indubitabil acte juridice de natură contractuală. Este vorba de hotărârile AGA de modificare a actului
constitutiv (care este un contract de societate, cu excepţiile analizate). Într-adevăr, un contract poate
fi modificat prin acordul părţilor sau pentru cauze prevăzute de lege, în aceleaşi forme prevăzute de
lege pentru încheierea sa. Aşadar, hotărârea AGA este un contract între acţionari/ asociaţi şi nu un
act juridic al societăţii (persoana juridică). În actele juridice în care societatea este parte, voinţa
societăţii nu se exprimă de către acţionari, (nici individual, nici ca o colectivitate organizată), ci de
către organele societăţii. Desigur că afirmaţia nu este valabilă în cazul societăţii unipersonale,
întrucât decizia asociatului unic înlocuieşte hotărârea adunării generale proprie societăţilor cu minim
doi asociaţi şi, în plus, asociatul unic reuneşte în persoana sa şi calitatea de administrator unic al
societăţii [a se vedea, în acest sens, art. 196 1 alin. (1) LSC].

Publicitatea hotărârilor AGA este necesară fie pentru opozabilitatea sa faţă de terţi, fie pentru
valabilitatea sa. Într-adevăr, societatea nu este numai un contract, ci şi o persoană juridică, supusă
înmatriculării sau înregistrării în registrul comerţului. Lipsa formalităţilor de publicitate poate face ca
hotărârea AGA de modificare a actului constitutiv să nu aibă efecte faţă de asociaţii care nu au
participat la vot, administratori, societate însăşi etc. Hotărârile de modificare a actelor constitutive,
câtă vreme nu sunt publicate şi înregistrate în registrul comerţului, sunt lipsite de efecte, căci pentru
a putea avea efecte este necesară întrunirea tuturor condiţiilor de fond şi de formă cerute de lege
pentru însăşi închirierea actului constitutiv (care este un contract de societate). Hotărârile AGA
pentru care legea pretinde formalităţi de publicitate ad validitatem sunt acte juridice afectate de
condiţia suspensivă a efectuării formalităţilor. Pendente conditione, actul juridic (hotărârea AGA)
există, dar nu generează nici drepturi, nici obligaţii. Câtă vreme nu s-a efectuat publicitatea prevăzută
de art. 204 LSC, de exemplu, o obligaţie de a efectua vărsământul (plata) unui nou aport nu există în
sarcina asociatului/ acţionarului, întrucât obligaţia nu s-a născut încă. Eveniente conditione,
hotărârea AGA generează drepturi şi obligaţii relative la asociaţi, administratori, societatea însăşi etc.
Dacă publicitatea nu a fost efectuată într-un termen rezonabil, hotărârea AGA devine caducă,
întrucât condiţia nu se mai poate îndeplini.

În societăţile pe acţiuni, pentru hotărârile AGA obişnuite, valabilitatea acestora în relaţiile între
acţionari, pe de o parte, şi între acţionari şi societate, pe de altă parte, nu este condiţionată de vreo
formalitate de publicitate. Hotărârile AGA care nu presupun modificări ale actelor constitutive se
impun administratorilor societăţii şi trebuie executate de îndată [art. 73 alin. (1) lit. d) LSC]. Art. 132
alin. (1) LSC instituie principiul obligativităţii hotărârii AGA pentru acţionari, de îndată ce aceste
hotărâri au fost adoptate în condiţiile legii şi ale statutului. Hotărârile AGA se iau cu majoritatea
voturilor şi nu prin consens, ceea ce înseamnă o derogare esenţială de regimul juridic al formării şi
modificării convenţiilor, dar aceste hotărâri se impun şi acţionarilor dizidenţi, dacă ele sunt luate în
condiţiile legii şi ale actului constitutiv. Regula majorităţii este, de altfel, un principiu de bază al
democraţiei.

Din art. 5 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului se desprinde concluzia că hotărârile AGA,
indiferent forma societăţii, pot deveni opozabile faţă de terţi din momentul în care au fost
menţionate în registrul comerţului. Aşadar, hotărârea AGA creează pentru terţi o situaţie juridică pe
care aceştia nu o pot ignora. Cu toate acestea, hotărârea AGA, că simpla situaţie juridică creată de
asociaţi prin votul lor colectiv nu îi poate obliga pe terţi, întrucât, ca act juridic, ea este supusă
principiul relativităţii efectelor actului juridic. Un exemplu practic: AGA decide conversia în acţiuni a
creanţelor bugetare, fără acordul creditorului. O astfel de hotărâre AGA este lipsită de efecte faţă de
terţ, care poate, in extremis, să ceară chiar constatarea nulităţii absolute a acesteia, dacă l-a afectat
în vreun fel într-un interes al sau proteguit de lege.

Reglementările referitoare la AGA în societăţile pe acţiuni reprezintă modelul pe care se grefează şi

celelalte reglementări referitoare la adunările generale în celelalte tipuri de societate. De altfel, în
multe situaţii, norme speciale din materia societăţii cu răspundere limitată trimit efectiv la
reglementarea AGA în societăţile pe acţiuni (de exemplu: reglementarea acţiunii în anulare). Dar
societăţile cu răspundere limitată şi societăţile în nume colectiv sunt societăţi cu caracter intuitu
personae, ceea ce influenţează în mod esenţial chestiunile relative la convocare, procedură,
organizare, cvorum şi majoritate, valabilitate şi opozabilitate etc. Pe de altă parte, dacă în societatea
pe acţiuni sunt instituţionalizate mai multe tipuri de adunări generale (ordinare, extraordinare,
speciale) iar în societatea cu răspundere limitată este instituţionalizată numai adunarea asociaţilor, în
general, fără vreo specificare în funcţie de atribuţii, în societăţile de persoane adunarea generală nu
este instituţionalizată (legea nu are în vedere, în acest caz, colectivitatea asociaţilor, ci asociaţii priviţi
individual). Nimic nu se opune însă ca asociaţii, indiferent de forma societăţii, să instituţionalizeze
unul sau mai multe tipuri de adunări generale prin actul constitutiv. Desigur că, în cazul societăţii
unipersonale, nu se poate vorbi de o adunare generală, întrucât atribuţiile acesteia sunt exercitate de
către asociatul unic, prin decizii care au natura juridică a actului unilateral generator de drepturi şi
obligaţii.

Hotărârile adunării generale luate în limitele actului constitutiv şi ale legii sunt obligatorii pentru
acţionari, chiar dacă aceştia nu au luat parte la decizie sau au lipsit de la adunare [art. 132 alin. (1)
LSC]. Totuşi, efectele hotărârii AGA pot fi înlăturate dacă aceasta a fost invalidată prin anulare sau
constatarea nulităţii absolute.

Nulitatea hotărârii AGA poate însemna fie încălcarea condiţiilor formale de valabilitate (de exemplu,
nu s-au respectat formalităţile de convocare), fie încălcarea unor condiţii de fond (de exemplu, cauza
ilicită). De asemenea, aşa cum rezultă indirect din art. 132 LSC, nulitatea poate fi absolută sau
relativă. Dacă nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de către acţionarii care, fie au votat contra
luării hotărârii AGA, fie au lipsit de le şedinţa AGA, nulitatea absolută poate fi invocată de orice
persoană interesată, inclusiv de acţionarii şi administratorii societăţii. Acţiunea în anulare este
prescriptibilă în 15 zile de la publicarea hotărârii AGA, în timp ce acţiunea în nulitate absolută este
imprescriptibilă. Oricare acţionar care a lipsit de la şedinţa AGA sau care a votat contra adoptării
hotărârii AGA poate ataca cu acţiune în anulare o hotărâre a adunării generale, pentru motive de
nelegalitate sau de contrarietate cu actul constitutiv, în termen de 15 zile de la publicarea hotărârii.
Nimic nu se opune ca şi înaintea expirării acestui termen să se formuleze o astfel de acţiune, dacă
acţionarul în cauză are cunoştinţă de ea. În cazul în care acţionarul a lipsit nejustificat de la şedinţa
AGA, acţiunea sa în anulare ar putea fi respinsă pentru lipsă de interes. Soluţia, neprevăzută expres
în Legea societăţilor comerciale (dar prevăzută, spre exemplu, în Legea insolvenţei, în legătură cu
adunările creditorilor), este justificată mai ales în societăţile mari, cu un mare număr de acţionari,
pentru care organizarea şi ţinerea unor adunări generale reprezintă un efort financiar şi logistic
important. Acţiunea în anulare a hotărâi AGA formulată de un acţionar care s-a dezinteresat de AGA,
omiţând să îşi manifeste spiritul de affectio societatis, poate fi considerată o simplă şicană la adresa
societăţii sau a celorlalţi acţionari ori un abuz de drepturile conferite de deţinerea de acţiuni şi poate
fi respinsă ca atare. În societăţile listate la bursă, spre exemplu, o acţiune în anularea AGA este un
eveniment care poate influenţa negativ cursul acţiunilor societăţii, ducând uneori la suspendarea
tranzacţiilor cu acţiunile respective, unii acţionari putând chiar specula în mod nelegitim cu acţiunile
respective, cunoscând detaliile acţiunii în anulare. Din perspectiva principiului protecţiei acţionarilor
minoritari, o acţiune în anulare făcută în scop de speculaţie este, în mod evident, abuzivă, şi ea
trebuie respinsă pentru lipsă de interes.

Dacă se invocă motive de nulitate absolută, acţiunea este imprescriptibilă şi poate fi introdusă de
orice persoană interesată, chiar şi de către terţi sau de către acţionarii care au votat pentru, dar au
fost induşi în eroare la momentul votului. O acţiune în nulitate absolută poate fi introdusă de
acţionarii care au votat pentru şi în cazurile de nulitate formală, când sunt încălcate formalităţile
legale ale convocării şi ţinerii adunării generale.

Administratorii nu pot, în nici o situaţie, să atace hotărârea adunării generale prin care au fost
revocaţi din funcţie [art. 132 alin. (4) LSC]. Ei pot, totuşi, să atace celelalte hotărâri ale adunării
generale, atât pentru motivul prevăzut la alin. (2), cât şi pentru nulitate absolută. De altfel,
administratorii au şi un interes legitim de a ataca hotărârile AGA ilegale sau nestatutare, întrucât
orice hotărâre AGA, inclusiv cele nelegale sau nestatutare, trebuie executate de administrator.
Pentru a evita acţiuni în răspundere ulterioare, administratorii au interesul de a obţine invalidarea
acestor hotărâri. Dacă toţi administratorii au atacat hotărârea adunării generale, instanţa va
desemna un reprezentant ad-hoc al societăţii, care să stea în justiţie în numele acesteia.

Dacă sunt motive de nulitate absolută, hotărârea AGA poate fi atacată chiar şi de un terţ (deşi el nu
este parte la acest act juridic), cu condiţia ca acesta să dovedească faptul că i sau încălcat drepturile
sau interesele legitime.

În orice caz, chiar dacă sunt motive de nulitate absolută, nu orice persoană poate formula acţiune în
nulitate, întrucât interesul reclamantului trebuie să fie născut, actual, şi personal. Dacă, spre
exemplu, obligaţiile suplimentare impuse acţionarilor sunt condiţionate, până când condiţia
suspensivă se împlineşte, interesul constatării nulităţii nu există, întrucât el nu este născut. Este cazul
unei majorări a capitalului social prin ofertă publică, majorare care este condiţionată de subscrierea
noilor acţiuni în proporţie de minim 60%; dacă subscripţiile sunt mai mici de 60%, hotărârea AGA
devine caducă, deci o acţiune în nulitate este lipsită de interes. De asemenea, dacă acţiunea în
nulitate este introdusă, să zicem, la trei ani după adoptarea hotărârii AGA, hotărâre care a intrat în
circuitul juridic şi a produs efecte în lanţ (inclusiv alte hotărâri AGA sau acte juridice bazate pe
hotărârea în discuţie), o acţiune în nulitate, chiar imprescriptibilă fiind, nu mai poate fi admisă,
întrucât interesul acţionarului sau al terţului în cauză nu mai este actual. Dacă, însă, acţiunea în
nulitate a fost introdusă într-o epocă apropiată de data hotărârii AGA, dar procesul a durat un număr
mare de ani, actualitatea interesului acţiunii se menţine, întrucât ea se stabileşte în funcţie de data
introducerii acţiunii, şi nu de data la care se judecă, să zicem un recurs la ICCJ. Şi în acest caz, datorită
numărului mare de ani care au fost necesari finalizării procesului, hotărârea AGA atacată a produs
efecte sau chiar şi le-a epuizat, dar aceste efecte vor fi anihilate de efectele declarării nulităţii.
Aşadar, părţile vor fi repuse în situaţia anterioară (restitutio in integrum), iar actele juridice
subsecvente vor fi şi ele anulate (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), după canoanele
regimului juridic al nulităţii. După câte se ştiu, în dreptul comun (aplicabil pe deplin în cazul anulării
sau nulităţii hotărârii AGA, în lipsă de dispoziţii speciale în Legea societăţilor comerciale) există o
serie de excepţii de la cele două principii ale efectelor nulităţii. Spre exemplu, terţul co-contractant
de bunăcredinţă în actul juridic subsecvent va beneficia de valabilitatea în continuare a actului
subsecvent, chiar dacă actul iniţial a fost anulat, iar dacă repunerea în situaţia anterioară nu mai este
posibilă din cauze independente de pârât, atunci reclamantul va avea dreptul la despăgubiri. În fine,
dacă interesul reclamantului nu este personal, ci este un interes al altuia, reclamantul fiind doar un
interpus sau doar o parte dintr-un mecanism pus la punct pentru a extorca societatea sau acţionarii
acesteia de bani cu titlu de despăgubiri, atunci acţiunea în nulitate se respinge pentru lipsă de
interes. Spre exemplu, dacă acţionarul care atacă hotărârea AGA cu acţiune în nulitate absolută este
un interpus al altui acţionar (care, foarte probabil, a pierdut între timp acţiunea proprie în nulitate
sau nu o mai poate introduce) sau dacă acţionează în concurs cu alţi acţionari, fie pentru a menţine
societatea în tensiune, fie pentru a determina societatea la prestaţii de despăgubire pentru acţiunile
implicate, fie, în fine, pentru a specula pe cursul acţiunilor, atunci acţiunea trebuie respinsă pentru
lipsă de interes personal. De altfel, acţiunea poate fi respinsă, în astfel de cazuri, şi pentru abuz de
drept procesual. Într-adevăr, art. 237 1 LSC dispune că drepturile aferente acţiunilor trebuie exercitate
potrivit scopurilor lor şi cu bună-credinţă, abuzul de aceste drepturi fiind sancţionat cu despăgubiri
sau cu repararea în natură a prejudiciului cauzat de abuz. Desigur că judecătorul acţiunii în nulitate
va trebui să cântărească foarte atent şi să observe toate coordonatele cazului, pentru că limita între
exerciţiul normal şi cel abuziv al unui drept este una foarte subţire. Dar dacă acţionarul – reclamant
cumpără sau vinde masiv acţiuni pe perioada procesului, dacă formulează cereri către societate sau
acţionar pentru înţelegeri amiabile de genul cumpărării acţiunilor sale la un curs prestabilit, dacă
reclamantul face parte dintr-un grup de societăţi controlate de persoane care speculează ele însele
acţiuni ale societăţii pe parcursul procesului etc., atunci sunt indicii temeinice că reclamantul
abuzează de drepturile sale şi acţiunea sa va putea fi respinsă pentru abuz.

Cazurile de nulitate absolută a hotărârilor AGA sunt, în principal, cele în care au fost încălcate
formalităţile de publicitate a convocării, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 121 LSC (toţi acţionarii
sunt prezenţi şi sunt de acord să ţină o AGA, cu renunţarea la formalităţile de convocare) sau
normele relative la titularitatea dreptului de convocare (spre exemplu, convocarea s-a făcut de
preşedintele CA, în loc să fie făcută prin decizie colectivă a CA). Dar nulitatea absolută poate fi
invocată şi:

- când convocarea nu a indicat o ordine de zi precisă sau nu a indicat în mod clar locul şi data
convocării;
- dacă propunerile de modificare a actelor constitutive nu însoţesc convocarea sau dacă
informaţiile necesare acţionarilor pentru a vota în cunoştinţă de cauză nu sunt puse la dispoziţia
acestora în condiţiile legii;
- dacă identificarea acţionarilor s-a făcut greşit, prin alte probe decât cele prevăzute de lege
sau pe baza altui criteriu decât cel al datei de referinţă;
- dacă data de referinţă a fost greşit stabilită;
- dacă la adunare nu au fost prezenţi toţi administratorii şi cenzorii/ auditorii interni;
- dacă hotărârea AGA s-a bazat pe majorităţi false, rezultate din ilegala sau abuziva utilizare a
procurilor, din încălcarea pragurilor de deţinere (voturile acţiunilor care depăşesc pragurile de
deţinere sunt anulate, în mod obişnuit, dar în practică organizatorul AGA le-a luat, totuşi, în calcul la
formarea majorităţii), dintr-o acţiune concertată neanunţată sau clandestină, din utilizarea voturilor
aferente acţiunilor subscrise dar neachitate în totalitate (votul aferent acestor acţiuni este, conform
legii, suspendat), din utilizarea voturilor acţionarilor care se află în conflict de interese etc.;
 - dacă există o neconcordanţă între ordinea de zi a convocării şi deliberările sau deciziile luate
în AGA sau dacă hotărârea AGA a ignorat ordinea de zi (situaţia se poate întâlni, în practică, în
cazurile în care convocarea AGA s-a făcut de către CA sau de către tribunal la cererea acţionarilor
minoritari);
- dacă hotărârea nu este constatată printr-un proces-verbal semnat de preşedintele
AGA şi de secretarul de şedinţă ori procesul-verbal nu conţine informaţiile prescrise de lege;

- dacă au fost suplimentate obligaţiile unor acţionari, în lipsa acordului acestora (fără acordul
unui acţionar, creanţele sale contra societăţii se convertesc în acţiuni sau acţionarul este „obligat” la
noi aporturi în numerar sau în natură), caz în care, practic, se încalcă principiul libertăţii de asociere;
- dacă au fost încălcate interesele legale ale unui terţ (spre exemplu, fără acordul terţului,
creanţa sa contra societăţii se converteşte în acţiuni, terţul devenind acţionar în societate fără
acordul său, adică prin încălcarea principiului libertăţii de asociere) iar încălcarea nu poate fi
înlăturată decât prin nulitatea hotărârii AGA;
- dacă hotărârea AGA are o cauză ilicită sau falsă;
- dacă au fost încălcate alte dispoziţii imperative ale legii ori sunt contrare bunelor moravuri 13.
Art. 117 alin. (3) LSC stabileşte formalităţi stricte pentru convocarea adunării generale a acţionarilor.
Astfel, în principal, convocarea se face prin publicare M. Of. şi printr-un ziar de largă răspândire
(particula „şi” ne indică faptul că cele două modalităţi de publicare sunt cumulative, nu alternative,
ceea ce este excesiv pentru societăţile pe acţiuni cu un număr mic de acţionari). Dacă acţiunile sunt
nominative, convocarea se poate face şi numai prin scrisoare recomandată/ poştă electronică, cu
condiţia ca aceste modalităţi de convocare să nu fie interzise prin actul constitutiv sau prin dispoziţii
exprese ale legii (sintagma „şi numai” ne indică faptul că, în acest caz, convocarea se face, alternativ
(i) prin publicitatea în ziar şi în Monitorul Oficial, (ii) prin scrisoare recomandată sau, în cazul în care
actul constitutiv permite, (iii) doar prin scrisoare recomandată; uneori, în practică, textul a fost
interpretat greşit în sensul exclusivităţii convocării prin scrisoare recomandată/ poştă electronică). În
consecinţă, dacă acţiunile sunt la purtător, convocarea se poate face numai prin Monitorul Oficial şi
ziar. Dacă acţiunile sunt nominative, şi convocarea prin scrisoare recomandată/ poştă electronică nu
este interzisă, se poate deroga de la regula convocării prin publicitate, în favoarea convocării prin
poştă (metodă cu mult mai confidenţială). De remarcat faptul că, în societăţile listate la bursa de
valori, convocarea este publicată şi în sistemul informaţional al bursei şi pe site-ul CNVM, iar în
societăţile cu răspundere limitată, de regulă, convocarea se face prin scrisoare recomandată,
asociaţii putând, totuşi, să prevadă în actul constitutiv publicarea convocării în Monitorul Oficial sau
în ziar. Aşadar, regula în SRL este inversă celei din SA.

La modificarea din decembrie 2006 a Legii societăţilor comerciale, dreptul la informaţie a

acţionarului, privit individual, a fost întărit. Astfel, după art. 117, referitor la formalităţile ce trebuie
să însoţească de fiecare dată convocarea adunării generale şi la informaţiile ce trebuie furnizate
acţionarilor cu ocazia adunărilor generale, s-au introdus două noi articole, respectiv, art. 117 1 şi art.
1172. Art. 1171 LSC permite acţionarilor ce deţin, individual sau împreună cu alţii, minim 5% din
acţiunile emise de societate, să propună introducerea de noi puncte pe ordinea de zi a adunării
generale convocate deja. Propunerea se face în scris şi se publică în acelaşi mod cu convocarea
iniţială, cu cel mult 10 zile înainte de data preconizată a ţinerii adunării generale. Evident că, printre
aceste „puncte noi” pe ordinea de zi pot fi incluse şi chestiuni relative la riscurile afacerii societăţii,
riscuri care îi preocupă pe acţionari, numirea unor manageri de criză, efectuarea unor audituri

13 Pentru acest caz de nulitate s-a pronunţat I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 444-447.
independente care să reflecte starea reală a societăţii etc. Pe de altă parte, art. 1172 LSC permite
oricărui acţionar (şi nu numai acţionarilor semnificativi) să pună întrebări scrise directorilor sau
membrilor directoratului, referitoare la activitatea societăţii. Întrebările scrise pot fi puse înainte de
data desfăşurării adunării generale şi urmează a fi dezbătute în adunarea generală, pentru a se putea
obţine răspunsuri la preocupările acţionarilor. De remarcat că aceste întrebări scrise se pot formula
în preambulul oricărei adunări generale. Reamintesc că, în reglementarea de dinainte de decembrie
2006, fostul art. 135 LSC permitea interpelări scrise limitate la un număr de două pe an, fără a fi
legate în vreun fel de adunările generale. Întrebările se pot referi la „activitatea societăţii”, adică la
afacerile societăţii, la riscurile acestora, la pericolul de insolvenţă, la orientarea concurenţială sau
socială a societăţii etc. Încălcarea dreptului la introducerea de noi puncte pe ordinea de zi, precum şi
încălcarea dreptului la întrebări sau la interpelări scrise ori omiterea unor răspunsuri adecvate în
adunarea generală pot fi sancţionate cu nulitatea absolută a hotărârilor AGA astfel luate.

Cazurile de nulitate relativă se pot circumscrie la cazurile de încălcare a actului constitutiv, la cazurile
de încălcare a condiţiilor de cvorum şi majoritate, la cazurile de viciere a consimţământului votanţilor
şi la cazurile de incapacitate ori de lipsă de reprezentare.

Acţiunea în nulitate se introduce la tribunalul în raza teritorială a căruia îşi are sediul societatea şi se
va soluţiona în contradictoriu cu societatea, reprezentată de administratori, în camera de consiliu.
Deşi legea vorbeşte de o contradictorialitate cu societatea, în realitate nu este vorba de o
contrarietate de interese între societate şi reclamant (acţionarul nemulţumit de hotărârea AGA), ci
de o contrarietate de interese între acţionarul nemulţumit şi acţionarii majoritari, care au determinat
prin vot luarea hotărârii. Societatea este introdusă în cauză doar pentru a i se face opozabilă o
eventuală hotărâre de anulare a AGA. În mod normal, în proces ar trebui să figureze în calitate de
pârât acţionarul majoritar. De altfel, în practică, acţionarul majoritar figurează în proces în calitate de
intervenient în interes propriu (el având un interes propriu în păstrarea valabilităţii hotărârii AGA)
sau în calitate de intervenient în interesul pârâtei. Poziţia de intervenient accesoriu este periculoasă
pe plan procesual, întrucât, dacă societatea pierde procesul şi nu mai formulează apel/ recurs sau şi-l
retrage ulterior, intervenţia devine neavenită. Pentru opozabilitate, reclamantul ar trebui el însuşi să
îl acţioneze în instanţă pe acţionarul majoritar, alături de societate, iar acţionarul majoritar ar trebui
să intervină în proces pe cale principală, dacă are interesul menţinerii hotărârii AGA ca valabilă.

Până la soluţionarea cererii de anulare, tribunalul poate dispune suspendarea hotărârii atacate, pe
cale de ordonanţă preşedinţială (cererea de suspendare se formulează odată cu acţiunea în anulare).

O hotărâre a adunării generale poate fi paralizată sau invalidată şi prin alte mijloace decât acţiunea în
anulare, reglementată de art. 132 LSC. Spre exemplu, la aceste rezultate se poate ajunge prin
procedurile de: plângere contra încheierii de înregistrare a unei menţiuni în registrul comerţului [art.
7 din O.U.G. nr. 116/2009), opoziţie la modificarea actelor constitutive (art. 62 LSC), acţiunea în
radiere a unei menţiuni (art. 25, Legea nr. 26/1990)] etc. Admiterea unor astfel de cereri lasă în mod
indirect hotărârea AGA fără efect. La acelaşi efect de invalidare se poate ajunge şi prin admiterea
unei cereri de intervenţie în interes propriu făcută de o persoană interesată în procedură de
înregistrare în registrul comerţului a modificării actului constitutiv al societăţii (art. 335 C.proc.civ.).
Pe de altă parte, hotărârile AGA pot rămâne fără efecte şi datorită caducităţii. Astfel, hotărârea AGA
de majorare a capitalului social care nu este pusă în aplicare în termen de un an îşi pierde efectele.
De asemenea, o majorare de capital social prin ofertă publică la care nu s-au subscris cel puţin 60%
din acţiuni devine caducă.

1.2. Lucrare de verificare Unitatea 8

• Precizați participația la capitalul social pe care trebuie să o dețină un acționar pentru a putea
solicita convocarea unei Adunări Generale a Acționarilor;
• Precizați dacă publicarea convocatorului în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a,
reprezintă unica formalitate în vederea legalei convocări a unei Adunări Generale a Acționarilor;
• Precizați dacă neregulile referitoare la convocarea unei AGA reprezintă motive de nulitate
absolută sau relativă a hotărârii adoptate.

1.3. Bibliografie Unitatea 8

▪ Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012 ▪ St. D.
Cărpenaru, S. David, Gh. Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2014
▪ I. Schiau, T. Prescure, Legea societătilor comerciale nr. 31/1990. Analize si comentarii pe
articole, Ed.Hamangiu, Bucuresti, 2009
▪ Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Ediţia a V-a actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016

Unitatea de învățare 9 – Administrarea societăţilor pe acţiuni. Controlul gestiunii acestora

CUPRINS

1.37. Administratorul – concept, natura juridică.

1.38. Administrarea societăţilor în sistemul unitar - consiliul de administraţie , directorii

1.39. Administrarea societăţilor în sistemul dualist – consiliul de supraveghere, directoratul

1.40. Controlul gestiunii societăţilor – cenzorii, auditorii interni

1.41. Lucrare de verificare Unitatea 9

1.42. Bibliografie Unitatea 9

Obiectivele unității de învățare 9

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

• Definiți adunarea generală

• Identificați principale atribuții ale adunării generale

• Încadrați adunarea generale și rolul său în funcționarea unei societăți

• Calculați corect condițiile de cvorum și majoritate
• Aplicați aceste noțiuni la o situație de fapt

1.1. Administratorul – concept, natura juridică

Conceptul de administrator şi conceptul de manager. În sensul tradiţional al termenului,

administratorii sunt persoane care se ocupă de gestiunea afacerilor societăţii. Aceştia au obligaţia de
fidelitate faţă de societate. Din punct de vedere etimologic, cuvântul derivă din sintagma ad minister
– în serviciul cuiva. Într-adevăr, administratorul este în serviciul acţionarilor, din acest punct de
vedere administratorul putând fi considerat similar cu ministrul, membru al Guvernului (care este şi
el – sau cel puţin ar trebui să fie – în serviciul poporului).

Reprezentanţii legali ai societăţii comerciale, care, de regulă, se recrutează dintre administratori,

sunt „organele de administrare” ale societăţii, adică persoanele prin care societatea îşi exercită
drepturile şi îşi asumă obligaţiile. Organele de administrare exercită
„dreptul de proprietate socială” al societăţii.

În cadrul societăţilor mari, cu vocaţie pentru listarea la bursă, administrarea societăţii se exercită de
entităţi colective (şi colegiale) de conducere şi administrare. În aceste cazuri, în mod obişnuit,
atribuţiile de gestiune efectivă a afacerii şi cele de exe cuţie sunt separate de atribuţiile de control şi
supraveghere a gestiunii. De asemenea, reprezentantul legal este separat de administratorii
obişnuiţi, care îşi limitează atribuţiile la gestiunea internă a societăţii. De fapt, în sistemul guvernării
corporatiste atribuţiile administratorilor nonexecutivi sunt foarte distincte şi separate de atribuţiile
administratorilor executivi, primii limitându-se la funcţia de control şi supraveghere a celor din urmă.
Noţiunea de administrator acoperă o foarte largă paletă de concepte juridice sau funcţii în cadrul
sistemului de organizare a societăţii comerciale. Astfel, gestiunea sau, după caz, reprezentarea în
relaţiile cu terţi, pot fi încredinţate:

(i) niciunuia dintre administratori; în societăţile în nume colectiv sau în societăţile cu

răspundere limitată mici, unde asociaţii se ocupă direct de afacerile societăţii, nici măcar nu sunt
desemnaţi administratorii; în acest caz, se poate aplica regula de la contractul de societate după care,
dacă societarii nu şi-au desemnat un mandatar comun, atunci se prezumă că toţi au această calitate
în raport de terţi [art. 1913 alin. (3) NCC]; situaţia poate apare şi în cazul în care o societate, oricare,
ar ajunge în insolvenţă, şi din varii motive nu s-a reuşit numirea unui administrator special; în acest
caz, un administrator ad-hoc va putea fi desemnat de judecătorul-sindic dintre asociaţii societăţii în
insolvenţă, dar dacă nici acest lucru nu este posibil, atunci asociaţii sau acţionarii vor fi putea fi
prezumaţi că sunt mandatari comuni ai celorlalţi asociaţi/ acţionari;
(ii) administratorului unic; situaţia este specifică societăţilor mici, dar întâlnit în practică şi la
societăţi foarte mari, cotate;
(iii) consiliului de administraţie; sistemul este specific societăţilor cu răspundere limitată care au
decis să îşi desemneze o pluralitate de administratori, dar poate fi întâlnit şi în societăţile comerciale
pe acţiuni în care consiliul de administraţie a decis să nu delege nici una dintre atribuţiile sale la
directori;
(iv) consiliului de administraţie şi directorilor, cărora consiliul a decis să le delege o parte din
atribuţiile lor; sistemul este specific societăţilor pe acţiuni în care consiliul de administraţie a decis să
îşi delege o parte dintre atribuţii către directori (sistemul unitar); competenţele de gestiune a
afacerilor societăţii şi de reprezentare în relaţiile cu terţii sunt partajate între consiliu, ca entitate
colectivă, şi directori; directorii se pot recruta dintre membrii consiliului (caz în care membrii
consiliului se împart în administratori neexecutivi şi administratori executivi) sau dintre terţii de
consiliu (caz în care aceşti directori pot fi denumiţi administratori delegaţi; în acest caz, toţi membrii
consiliului sunt administratori ne-executivi);
(v) directoratului; situaţia este specifică societăţilor pe acţiuni care au decis să aleagă sistemul
dualist de administrare, caz în care legea impune separarea administratorilor întrun consiliu de
supraveghere şi un directorat; consiliul de supraveghere are, în acest sistem, atribuţii exclusive de
supraveghere şi control al directoratului, în timp ce acesta din urmă are atribuţii executive exclusive;
separaţia de atribuţii între cele două tipuri de organe de conducere rezultă din lege, spre deosebire
de exemplul de mai sus, în care separaţia de atribuţii rezultă din contractul între membrii CA şi
directori, adică din acea „delegare de atribuţii” de care vorbeşte legea; de la obligaţia separării de
competenţe nu se poate deroga; membrii consiliului de administraţie, practic, nu mai pot fi numiţi
administratori în sensul clasic al termenului, pentru că ei nu mai au nici una dintre atribuţiile clasice
de gestiune a afacerilor societăţii, ci numai atribuţii de supraveghere şi control al directoratului14;
(vi) managerilor, în cazul unor societăţi de stat;

14 Cu toate acestea, Fondul Proprietatea (vehicul ales de legiuitorul român pentru ca, în baza dispoziţiilor Titlului
VII din Legea nr. 247/2005, sa fie despăgubiţi foştii proprietari ai imobilelor naţionalizate de statul comunist cărora nu
li se mai poate restitui în natură imobilul) este o societate pe acţiuni care este administrată în mod curent de un
Consiliu de Supraveghere.
 (vii) conducătorilor, în cazul unor societăţi comerciale din domeniul pieţei de capital (societăţi –
broker de valori mobiliare); aceştia sunt manageri ai societăţilor care cumulează funcţia de
administrator cu calitatea de salariat al societăţii.
De notat că Legea societăţilor comerciale, în forma sa în vigoare de după modificarea impusă de
Legea nr. 441/2006, nu mai reglementează comitetul de direcţie şi nici directorii executivi. Comitetul
de direcţie, în reglementarea anterioară, era un consiliu de administraţie mai restrâns, format din 3
până la 5 administratori, care se întruneau mai frecvent decât consiliul de administraţie în sine, adică
o dată pe săptămână. Directorii executivi, în reglementarea anterioară, erau funcţionari de rang înalt
ai societăţii, cărora administratorii le delegau sau încredinţau una sau mai multe sarcini ce ţineau de
atribuţiile administratorilor.

În noua concepţie a Legii societăţilor comerciale, noţiunea de „director” este sinonimă cu cea de
„manager”. Directorii sunt recrutaţi fie dintre membrii consiliului de administraţie (CA), fie dintre
terţi de CA (în sistemul unitar), fie sunt desemnaţi ca atare, încă de la constituirea societăţii sau, după
caz, de la trecerea societăţii la sistemul dualist (în sistemul dualist). Aşadar, noţiunea de director în
sensul Legii societăţilor comerciale, acoperă trei categorii de administratori, respectiv: (i)
administratori executivi, membri ai CA; (ii) administratori delegaţi, terţi de CA; (iii) membrii ai
directoratului, în sistemul dualist.

Şefii diferitelor compartimente ale societăţii (financiar, contabil, de producţie, de vânzări, de

marketing, juridic etc.) sau de sedii secundare (director de sucursală, şef de punct de lucru,
responsabil pe ţară etc.) nu sunt directori în sensul LSC, ci funcţionari de rang înalt ai societăţii, care
pot fi denumiţi „directori de specialitate”.

Natura juridică a funcţiei de administrator. La o primă vedere, se poate spune că administratorii sunt
mandatari ai societăţii, din moment ce, conform art. 72 LSC, obligaţiile şi răspunderea
administratorilor este reglementată de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute
în Legea societăţilor comerciale. Aparenţa este „întărită” de trimiterea pe care o face însuşi art. 209
NCC la regulile mandatului, care se aplică raporturilor dintre persoana juridică şi organelor sale de
administrare prin analogie.

În teoria „contractualistă” privind funcţia de administrator, acesta este considerat a fi un simplu

mandatar al societăţii, revocabil ad nutum. La cealaltă extremă, în teoria „organicistă”
administratorul nu este un mandatar al societăţii sau al acţionarilor, ci un organ al societăţii care îşi
trage puterea de la lege şi nu din contractul cu societatea sau cu acţionarii15.

Aşa cum societatea comercială are o dublă natură juridică, de contract şi de persoană juridică,
raporturile juridice dintre administrator şi societate au şi ele o dublă natură, contractuală şi legală.

15 Asupra controversei, a se vedea, pentru teza „contractualistă”, St.D. Cărpenaru, Administrarea societăţilor
comerciale în reglementarea Legii nr. 31/1990, în Revista de Drept Comercial nr. 2/1993, p. 33; O. Căpăţână,
Caracteristicile generale ale societăţilor comerciale, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 14; C.com. adnotat, p. 170, nota 2; M.
de Juglart, B. Ippolito, Cours de droit commercial, vol. II, Edition Montchrestien, Paris, 1983, p. 203; pentru teza
„organicistă”, a se vedea Fl. Baias, S. David, Răspunderea civilă a administratorului societăţii comerciale, în Dreptul
nr. 8/1992, p. 21 şi urm., precum şi E. Munteanu, Unele aspecte privind statutul juridic al administratorilor societăţilor
comerciale, în Revista de Drept Comercial nr. 4/2001, II, p. 77.
De lege lata, conţinutul mandatului administratorului nu este exclusiv contractual, reglementarea
acestui conţinut fiind completată de dispoziţiile legale referitoare la obligaţiile legale imperative
stabilite în sarcina administratorului precum şi la limitele mandatului acestuia. Administratorul, mai
ales cel cu puteri de reprezentare, nu este un simplu mandatar, ci el este şi purtătorul voinţei sociale,
adică cel ce exprimă şi execută voinţa socială. Prin intermediul său, societatea se manifestă în câmpul
relaţiilor juridice ca subiect de drept. Deşi funcţia de administrator se grefează pe un raport juridic de
mandat, ea nu se reduce, totuşi, la acesta, întrucât administratorul executiv are unele atribuţii şi
unele limite ale mandatului care rezultă direct din lege, şi nu exclusiv din mandatul încredinţat de
acţionari. În plus, administratorii ne-executivi şi cei care nu au puteri de reprezentare nici nu intră în
relaţii juridice cu terţii, ei limitându-şi mandatul fie la gestiunea internă a societăţii, fie la controlul şi
supravegherea administratorilor executivi.

În legătură cu raporturile juridice dintre acţionari şi manageri, pe de o parte, şi între societate şi

manageri, pe de altă parte, guvernarea corporatistă insistă, ca şi în cazul raporturilor dintre acţionari,
asupra caracterului primordial contractual al acestora. Funcţia de manager se exercită în baza unui
contract de mandat încheiat direct sau indirect între acţionari şi manageri, de unde rezultă drepturi şi
obligaţii reciproce. Tendinţa de a transforma atribuţiile legale ale managerului în puteri exorbitante,
care şi-a găsit în teoria „organicistă” un solid temei juridic, poate fi stopată prin re-inventarea
raporturilor juridice dintre manager şi acţionari şi dintre manageri şi societate. Principiile de
guvernare corporatistă recomandă în acest scop dez-instituţionalizarea acestor raporturi juridice,
revenirea la raporturile originare contractuale în care se află managerul faţă de acţionari şi societate.
Raporturile juridice dintre societate şi manageri sunt, în primul rând, raporturi contractuale de
mandat, chiar dacă în conţinutul mandatului sunt incluse şi atribuţii legale, consecinţă a caracteristicii
instituţionale, de persoană juridică, a societăţii. Teoria mandatului oferă o viziune contractuală
întreprinderii organizate sub forma societăţii comerciale. Managerul este în centrul tuturor relaţiilor
dintre societate şi partenerii societăţii (salariaţi, furnizori, clienţi, firme concurente, acţionari, bănci).
În baza mecanismelor contractului, comportamentul managerial poate fi controlat şi modelat,
întrucât, în contractul de mandat, mandanţii (acţionarii) au dreptul de a cere socoteală mandatarului,
putându-l acţiona în răspundere sau elibera din funcţie cu titlu de sancţiune.

Sub această ameninţare, managerul va manifesta scrupulozitate în exercitarea atribuţiilor sale, în aşa
fel încât să nu prejudicieze drepturile investitorilor.

Atribuţiile administratorului şi atribuţiile managerului/ directorului. Competenţele administratorului

sunt stabilite – lato sensu – de art. 70 LSC, text care îi conferă acestuia, ne varietur, un mandat
general executiv. Conform art. 70 LSC, administratorul poate face orice act sau operaţiune necesară
aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, în afară de restricţiile legale sau cele
arătate în actul constitutiv. Dispoziţia este preluată, aproape in corpore, şi de art. 142, în secţiunea
referitoare la administratorii societăţii pe acţiunii. Dar atribuţiile administratorilor nu sunt nici
generale, nici nelimitate. Pe de o parte, însăşi art. 70 LSC face referire la două categorii de limite ale
mandatului administratorilor, respectiv, la limitele legale şi la limitele statutare (convenţionale) ale
atribuţiilor administratorilor. Pe de altă parte, nu orice administrator executiv (şi, cu atât mai puţin
administratorul ne-executiv) are şi calitatea de reprezentant legal („organ”) al societăţii, ci numai cel
căruia i s-a încredinţat această funcţie de către AGA sau, după caz, CA (consiliul de administraţie) ori
CS (consiliul de supraveghere). Reprezentatul legal poate delega această calitate unui terţ numai
dacă actul constitutiv sau o hotărâre AGA permite delegarea reprezentării legale în mod expres [art.
71 alin. (1) LSC]. Toţi ceilalţi administratori au mandate limitate la gestiunea internă a societăţii. În
fine, această formulare generică utilizată de art. 70 nu mai este valabilă: (i) în cazul societăţilor pe
acţiuni care, alegând sistemul unitar, au optat să delege directorilor unele din atribuţiile CA şi (ii) în
cazul societăţilor pe acţiuni care au ales sistemul dualist. În societăţile pe acţiuni, atribuţiile
administratorilor non-executivi sunt separate de cele ale administratorilor executivi. Administratorii
non-executivi exercită, în colectiv şi la intervale regulate de timp (trimestrial), funcţia de control şi
supraveghere a administratorilor executivi.

Administratorii executivi exercită de regulă în mod individual funcţiile lor de gestiune a afacerilor
societăţii.

Sub raportul generalităţii mandatului administratorului (gestiune internă plus reprezentare legală
minus limite legale sau convenţionale ale mandatului), dispoziţia din art. 70 LSC îşi găseşte, totuşi,
aplicabilitatea: (i) în societăţile pe acţiuni cu mai mulţi administratori, care au ales sistemul unitar şi
care au decis să nu delege niciuna din atribuţiile CA la directori; (ii) în societăţile cu administrator
unic; (iii) în societăţile cu răspundere limitată cu mai mulţi administratori în care actul constitutiv
permite încredinţarea funcţiei de reprezentant legal al societăţii unuia dintre administratori, precum
şi (iv) în celelalte forme de societăţi de persoane, dacă acestea au decis să îşi numească
administratori.

Principalele atribuţii ale administratorilor executivi sunt atribuţia de gestiune internă a afacerilor
societăţii şi atribuţia de reprezentare legală a societăţii în relaţiile cu terţii.

Gestiunea internă a societăţii include stabilirea şi asigurarea implementării direcţiilor de acţiune ale
societăţii pentru îndeplinirea obiectului acesteia, participarea la toate adunările generale ale
acţionarilor, la consiliile de administraţie şi la alte organe de conducere ale acesteia, supravegherea
şi controlul salariaţilor etc. În cazul pluralităţii de administratori, de regulă, administratorul ordinar
are atribuţii de gestiune internă a societăţii. În societăţile pe acţiuni, cel puţin, acţionarii pot decide
compartimentarea acestor atribuţii de gestiune internă pe domenii de specialitate (concluzia rezultă
din art. 8 lit. g), conform căruia în actul constitutiv pot fi reglementate drepturi speciale de
administrare şi reprezentare acordate unora dintre administratori).

Ca regulă, toţi administratorii executivi au atribuţii de gestiune a afacerilor societăţii. Dar

competenţele fiecăruia dintre administratorii executivi pot fi partajate în funcţie de diferite
responsabilităţi care să corespundă specificului şi specializării societăţii.

Administratorii pot asigura, în baza unei împuterniciri anume inserate în actul constitutiv sau în
hotărârea adunării generale ori în decizia CA/CS, şi reprezentarea legală a societăţii, inclusiv în
relaţiile cu acţionarii. În această ultimă calitate, administratorii, organele de administrare ale
societăţii în sensul art. 209 NCC, sunt purtătorii voinţei sociale, persoanele prin care societatea îşi
exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile.

Reprezentantul legal nu îşi poate substitui, în această calitate, nici o persoană fără acordul adunării
generale a asociaţilor.

Pentru a putea angaja răspunderea societăţii faţă de terţi, un administrator trebuie să fie desemnat
reprezentant legal al societăţii (acest administrator este denumit tradiţional şi
„organ” al societăţii), iar această numire trebuie să fie urmată de îndeplinirea unor formalităţi de
publicitate. Reprezentantul legal al societăţii este, deci, acel administrator al societăţii căruia asociaţii
i-au conferit dreptul de „semnătură socială”, adică dreptul de a exprima voinţa juridică a societăţii,
de a angaja responsabilitatea juridică a acestuia faţă de terţi. Funcţia de reprezentant legal al
societăţii poate fi încredinţată, însă, şi unui director general al societăţii (general manager) care nu
întruneşte şi calitatea de administrator al societăţii. Principiile guvernării corporatiste recomandă, de
altfel, separaţia reprezentării legale a societăţii de calitatea de administrator (membru în consiliul de
administraţie), preşedintele consiliului de administraţie neputând fi şi directorul general al societăţii.

În societăţile pe acţiuni, administratorii au dreptul de reprezentare legală a societăţii numai dacă

acţionarii, în contractul de societate sau printr-o decizie ulterioară a adunării generale, le-a acordat
în mod expres acest drept. Spre deosebire de celelalte forme de societate (în cadrul cărora se
prezumă că fiecare administrator are dreptul de a reprezenta societatea, dacă nu s-a decis altfel în
actul constitutiv), un administrator este prezumat a nu avea şi calitatea de reprezentant legal, deci de
a nu putea angaja societatea în raporturile cu terţii, fapt pentru care va trebui să dovedească faptul
că are şi calitatea de reprezentant pentru a putea angaja societatea atunci când terţul cocontractant
pretinde să i se arate calitatea în care acţionează administratorul. Dovada acestei calităţi se face în
condiţiile Legii societăţilor comerciale. De aici ar putea decurge consecinţa neproductivă ca, de
fiecare dată, administratorul cu putere de reprezentare legală să fie obligat să-şi dovedească această
calitate de reprezentant, ca să poată încheia acte juridice cu terţii. Totuşi, această consecinţă nu este
atât de drastică, pentru că, în primul rând orice reprezentant legal al unei societăţi trebuie să-şi
publice semnătura la Registrul Comerţului şi, în al doilea rând, datorită celerităţii în raporturile
comerciale, orice administrator este, de fapt, prezumat a avea şi calitatea de reprezentant, când se
manifestă ca atare în raporturile cu terţii. Aparenta în dreptul afacerilor este mai uşor producătoare
de efecte juridice, pentru că nu se cere a avea, ca în dreptul civil, caracter comun, invincibil pentru a
produce efecte (error comunis facit ius), ci este suficient să aibă destulă tărie sau pregnanţă, pentru
a crea convingerea contractantului că este conformă cu adevărul (eroare scuzabilă).

Indiferent, însă, de forma societăţii, orice reprezentant al societăţii este obligat să depună la
Registrul Comerţului semnătura sa în termen de 15 zile de la constituirea societăţii (dacă a fost numit
prin actul constitutiv) sau de la cooptare (când a fost numit prin decizia ulterioară a adunării generale
sau a CA ori a CS). Pentru dovedirea specimenului de semnătură, reprezentantul societăţii trebuie să
semneze în registrul comerţului, în prezenţa conducătorului oficiului sau a înlocuitorului acestuia,
care va certifica semnătura. Acest specimen de semnătură poate fi înlocuit cu semnătura legalizată
de un notar public sau certificată de un avocat. În practică, specimen de semnătură se depune şi la
banca unde societatea îşi are deschise conturile.

Cerinţa depunerii semnăturilor se referă doar la administratorii care au şi dreptul de a reprezenta

societatea (acordat prin actul constitutiv, prin decizie a adunării generale sau prin delegare), întrucât
administratorii ce nu au acest drept de reprezentare au un mandat limitat la operaţiuni de gestiune
internă a societăţii, deci nu intră în relaţii cu terţii, fapt pentru care semnătura lor nu trebuie
publicată. Art. 1432 alin. (5) LSC, introdus prin Legea nr. 441/2006, a corectat fostul art. 141 (care
extindea aceste cerinţe de publicitate la orice administrator al unei societăţi pe acţiuni, dispunând,
fără distincţie, că „semnăturile administratorilor vor fi depuse la oficiul registrului comerţului…”).
Cerinţa publicităţii are în vedere numai persoanele care urmează a reprezenta societatea, care vor
depune la registrul comerţului şi specimenul lor de semnătură. În acest fel, se revine în logica
separaţiei atribuţiei de gestiune de cea de reprezentare, administratorii ce nu au acest drept de
reprezentare având un mandat limitat la operaţiunile de gestiune internă a societăţii şi, deci, ei
neintrând relaţii cu terţii, fapt pentru care semnătura lor nu trebuie publicată.

Reprezentarea este numai de natura, nu şi de esenţa mandatului16. Administratorii nonexecutivi nu

participă efectiv la conducerea operativă a societăţii, ei având primordial o obligaţie de control şi
supraveghere a administratorilor executivi, obligaţie de diligenţă şi nu de rezultat. În plus, legea
permite desolidarizarea administratorilor de deciziile celorlalţi luate în consiliul de administraţie,
precum şi compartimentarea atribuţiilor, motiv pentru care răspunderea celor două categorii de
administratori, mai ales faţă de societate, nu poate fi aceeaşi.

Dreptul de a reprezenta societatea nu poate fi transmis (delegat) către o altă persoană decât dacă
această facultate i-a fost acordată administratorului reprezentant în mod expres de către asociaţi.
Dacă dreptul de semnătură socială a fost transmis fără ca asociaţii să-i fi permis această transmitere,
societatea nu va fi obligată faţă de terţi, dar va putea pretinde de la cel substituit beneficiile rezultate
din operaţiune. Depăşindu-şi mandatul, administratorul respectiv (fără drept de reprezentare) sau
persoana care şi-a asumat fără drept calitatea de reprezentant al societăţii, îşi asumă personal
obligaţiile faţă de terţi. De asemenea, cel care a încredinţat fără drept unui terţ reprezentarea
societăţii răspunde solidar cu persoana căruia i-a transmis dreptul de semnătură socială pentru
pagubele pricinuite societăţii.

Aşa cum rezultă din însăşi art. 70 LSC, atribuţiile administratorilor sunt limitate fie prin dispoziţii
legale, fie prin clauze statutare sau convenţionale.

Din categoria limitelor legale ale acestor atribuţii pot fi enumerate: (i) limitele capacităţii de folosinţă
a societăţii; (ii) interesul social (cauza, în sens de condiţie de valabilitate, a oricărui act juridic încheiat
de societate prin administratorii săi); (iii) situaţiile speciale sau patologice în care se poate afla
societatea în cursul vieţii sale sau atunci când se pregăteşte stingerea personalităţii sale juridice, ca
de exemplu: dizolvarea, lichidarea, suspendarea de activitate, desesizarea ca urmare a deschiderii
faţă de societate a procedurii insolvenţei, când conducerea societăţii trece de la administratorii săi
statutari la administratorul judiciar sau la lichidator ori, după caz, la administratorul special (după
cum societăţii debitoare i sa ridicat sau nu dreptul de a-şi administra averea); (iv) dispoziţii speciale
ale legii (de exemplu: acte juridice de valoare mare sau care depăşesc limitele comerţului obişnuit al
societăţii; acte juridice încheiate între societate şi fondatorii ori administratorii sau persoanele
implicate cu aceştia).

În societăţile pe acţiuni, administratorii nu pot să încheie acte juridice prin care să dobândească, să
închirieze, să înstrăineze, să schimbe sau să constituie în garanţie bunuri din patrimoniul societăţii a
căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor sociale la data încheierii actului
juridic, decât cu aprobarea adunării generale extraordinare a acţionarilor. Sancţiunea în cazul lipsei
aprobării adunării generale extraordinare este nulitatea absolută a actului, indiferent dacă terţul
contractant a avut sau nu cunoştinţă de lipsa aprobării, pentru că, fiind vorba de o dispoziţie legală
(imperativă) terţul trebuie să pretindă, la încheierea actului juridic respectiv, dovada aprobării.

16 Fr. Deak, St.D. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 155.
De asemenea, Legea societăţilor comerciale supune aprobării adunării generale, sub sancţiunea
expres prevăzută a nulităţii absolute, orice act de transfer de bunuri între societate şi administratorii
săi, precum şi închirierea sau leasingul care are o valoare mai mare de 10% din valoarea activelor
nete ale societăţii. Textul îi are în vedere şi pe soţul administratorului precum şi pe persoanele aflate
în relaţie de rudenie sau afinitate apropiată cu administratorul. Este interzisă, sub sancţiunea nulităţii
actului juridic astfel încheiat, creditarea de către societate a administratorilor sau a directorilor
societăţii, cu excepţia cazului în care valoarea actului este mai mică de 5.000 Euro şi a cazului în care
creditarea se încadrează în operaţiunile curente ale activităţii societăţii şi nu implică acordarea unor
condiţii avantajoase diferite de cele obişnuite. Interdicţia are în vedere: împrumutul, avantajele
financiare la livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, garantarea unor datorii ale administratorilor
cu patrimoniul sau bunurile societăţii etc.

Limitele statutare sau convenţionale ale atribuţiilor administratorilor sunt fixate fie în actul constitutiv
(spre exemplu, limite de acest gen sunt obiectul de activitate al societăţii, precum şi clauza conform
căreia administratorul nu poate angaja societatea decât cu o contra-semnătură sau cu aprobarea
consiliului de administraţie ori a adunării generale pentru acte juridice de valoare mare, altele decât
cele fixate prin lege), fie prin hotărârea adunării generale de numire în funcţie, fie prin decizia de
delegare de atribuţii la directori.

Limitele statutare sau convenţionale ale mandatului administratorilor sunt inopozabile terţilor dacă
aceste limite nu au fost făcute publice cu formalităţile cerute de lege. Astfel, conform art. 50 alin. (1)
LSC, actele sau faptele pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege nu pot fi opuse
terţilor, în afară de cazul în care societatea ar face dovada că aceştia le cunoşteau. Terţii, însă, au
opţiunea de a invoca în favoarea lor actele sau faptele pentru care nu s-a îndeplinit publicitatea în
afară de cazul în care omisiunea publicităţii le lipseşte de efecte17. Dar nici societatea, nici terţii nu
pot opune, pentru a se sustrage de la obligaţiile asumate, o neregularitate în numirea, revocarea sau
limitarea atribuţiilor reprezentanţilor, administratorilor sau a altor persoane care fac parte din
organele societăţii, dacă aceasta numire a fost publicată în conformitate cu legea.

Ca limite statutare sau convenţionale ale mandatului administratorului pot fi enumerate:

(i) clauzele actului constitutiv, inclusiv limita ce rezultă din obiectul de activitate (a nu se confunda cu
scopul statutar al activităţii), care limitează, de obicei, după un criteriu cantitativ, întinderea dreptului
administratorului de a angaja societatea în relaţiile cu terţii; (ii) hotărârea AGA de numire, stabilire
sau limitare a atribuţiilor generic stabilite în competenţa administratorilor; (iii) decizia CA de delegare
a atribuţiilor către directori, prin care aceştia sunt numiţi dar, în acelaşi timp, li se stabilesc şi limite
ale dreptului de a angaja societatea în relaţiile cu terţii.

Sancţiunile încălcării limitelor mandatului administratorilor sunt diferite, după cum aceste limite
rezultă din lege sau din convenţie. Aceste sancţiuni pot avea în vedere actele juridice încheiate de
administrator cu depăşirea limitelor mandatului şi, după caz, persoana administratorului care şi-a
depăşit mandatul (acesta poate fi tras la răspundere civilă, contravenţională sau chiar penală pentru
depăşirea mandatului). Sancţiunile personale se pot cumula pentru aceeaşi faptă (spre exemplu,
17 Un astfel de caz îl reprezintă revocarea unui administrator care este împuternicit cu această funcţie prin actul
constitutiv, întrucât revocarea acestuia reprezintă un caz de modificare a actului constitutiv, aceasta fiind lipsită de
efecte dacă nu îndeplineşte formalităţile de publicitate prevăzute de lege [art. 204 alin. (1)].
administratorul în cauză poate fi revocat, poate fi acţionat în răspundere civilă şi poate fi denunţat
organelor de cercetare penală pentru depăşirea mandatului) şi se pot cumula cu sancţiunea relativă
la actul juridic încheiat cu depăşirea limitelor mandatului.

În ce priveşte sancţiunea aplicabilă actului juridic încheiat cu depăşirea limitelor mandatului, trebuie
observat mai întâi că administratorul este, cel puţin aparent, un mandatar pentru societate, aceasta
din urmă fiind de regulă parte în contractul sau actul juridic încheiat de administrator. Mai mult,
întrucât în dreptul comercial aparenţa/ eroarea scuzabilă este generatoare de efecte juridice (să ne
reamintim că în dreptul civil numai aparenţa/ eroarea comună, invincibilă, generează efecte juridice,
nu şi orice eroare scuzabilă), existenţa mandatului este prezumată. Dacă societatea sau cel interesat
nu poate dovedi depăşirea limitelor mandatului sau dacă terţul contractant poate invoca în favoarea
sa aparenţa de mandat a celui cu care a contractat, atunci societatea este ţinută de actul juridic astfel
încheiat. Mai mult, societatea, dacă va considera util sau necesar, va putea să ratifice actul juridic
încheiat de administrator cu depăşirea limitelor mandatului, devenind, astfel, parte în actul juridic
respectiv. Pe de altă parte, aşa cum s-a putut vedea mai sus, în condiţiile art. 55 alin. (1) LSC, terţul
contractant de bună-credinţă va putea invoca în favoarea sa inopozabilitatea depăşirii limitelor
mandatului, chiar dacă actul depăşeşte limitele obiectului de activitate al societăţii, aşa că societatea
va rămâne obligată faţă de terţ în actul juridic respectiv. În aceste cazuri va putea fi angajată, cu titlu
de sancţiune, răspunderea personală a administratorului, pentru eventuale daune suferite de
societate. Dacă se va dovedi depăşirea limitelor mandatului şi faptul că terţul nu a fost de
bunăcredinţă la momentul încheierii actului juridic respectiv, cunoscând faptul că administratorul îşi
depăşeşte mandatul, atunci actul va fi inopozabil societăţii, parte în acest act juridic rămânând
administratorul, personal, ca orice mandatar care îşi depăşeşte limitele mandatului. În fine, actul
juridic respectiv poate fi atacat şi cu acţiune în nulitate, pentru cazul în care prin încheierea lui au fost
încălcate limitele capacităţii de folosinţă a societăţii sau, după caz, au fost încălcate limitele
mandatului stabilite prin dispoziţii exprese şi imperative ale legii (de exemplu: în cazul actelor juridice
de valoare mare sau al actelor juridice încheiate între societate şi administratorii sau fondatorii săi,
fără aprobarea prealabilă a AGA). Nulitatea absolută poate fi invocată atât de societate, cât şi de
oricare dintre asociaţi sau acţionari ori de alte persoane care ar putea dovedi un interes legal
proteguit.

1.2. Administrarea societăţilor în sistemul unitar - consiliul de

administraţie, directorii
Specificul atribuţiilor administratorilor în cazul societăţilor pe acţiuni care şi-au desemnat organe
colegiale de conducere. În caz de pluralitate de administratori, societatea pe acţiuni poate alege ca
sistem de administrare şi conducere a societăţii între aşa-numitul „sistem unitar” (one tier system) şi
aşa-numitul „sistem dualist” (two tier system). Sistemul unitar organizează pluralitatea
administratorilor într-o singură entitate colectivă, pe un singur palier, adică într-un consiliu de
administraţie (CA), în care, după opţiunea societăţii, administratorii pot delega o parte din atribuţiile
lor către directori, aleşi dintre administratori ori din afara consiliului, sau pot decide să nu delege nici
o atribuţie la directori. Sistemul dualist organizează pluralitatea administratorilor în două entităţi
colective, pe două paliere, adică într-un consiliu de supraveghere (CS) şi un directorat, atribuţiile
celor două entităţi colective fiind complet distincte şi separate, prin lege. Cele două sisteme
alternative de administrare prin organe colective a societăţii, introduse prin Legea nr. 441/2006,
prezintă următoarele caracteristici:
Sistemul unitar. Administrarea şi conducerea societăţii este încredinţată unui consiliu de
administraţie. Separaţia între funcţia de control şi de supraveghere a gestiunii societăţii şi funcţia
executivă se realizează prin mecanismul contractual al „delegării de atribuţii”. Directorii sunt
mandatari ai CA şi, în consecinţă, în raport de societate, sunt sub-mandatari ai acesteia. În sistemul
unitar pot exista mai multe tipuri de atribuţii ale administratorilor şi mai multe tipuri de împărţire a
acestor atribuţii între administrator. Astfel, se pot întâlni, în societăţile care au ales sistemul unitar,
administratori – membri ordinari ai CA, directori
(administratori executivi sau administratori delegaţi) şi reprezentanţi legali.

Consiliul de Administraţie este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi utile pentru
realizarea obiectului de activitate al societăţii. O parte din aceste atribuţii plenare pot fi delegate
directorilor, dar consiliul are unele „competenţe de bază, care nu pot fi delegate” [art. 142 alin. (2)
LSC]. De exemplu, introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de societate,
convocarea AGA ori numirea şi revocarea directorilor, nu pot fi delegate directorilor. Pe de altă parte,
dacă nu este obligat prin lege sau prin actul constitutiv ori prin hotărârea adunării generale a
acţionarilor, consiliul de administraţie poate decide să nu delege nici una din atribuţiile sale plenare
directorilor. În lipsa unei delegări de atribuţii, practic CA va avea exact aceleaşi atribuţii şi aceeaşi
poziţie pe care le avea în forma iniţială a legii, de dinainte de Legea nr. 441/2006. Toţi membrii CA
sunt, în această situaţie de excepţie, administratori executivi. Separaţia de atribuţii prin delegare
este, totuşi, obligatorie în cazul societăţilor pe acţiuni ale căror obligaţii financiare anuale fac obiectul
obligaţiei de audit, dar este doar facultativă în cazul celorlalte societăţi pe acţiuni, dacă nu s-a decis
altfel prin actul constitutiv sau prin hotărâre AGA. În cazul societăţilor pe acţiuni care fac obiectul
obligaţiei legale de auditare, CA trebuie să aibă un număr de minim 5 membri.

Directorii sunt acei administratori, selectaţi dintre membri consiliului sau dintre terţi, cărora li se
încredinţează de către consiliul de administraţie „competenţe delegate”, în sensul art. 143 alin. (1)
LSC. Directorii pot fi numiţi dintre membrii consiliului – caz în care aceşti directori pot fi denumiţi şi
administratori executivi – sau dintre terţii de consiliu, adică „din afara” acestuia – caz în care aceşti
directori pot fi de numiţi administratori delegaţi, întrucât exercită atribuţii delegate de CA. Aşadar,
dacă există o delegare a atribuţiilor de conducere: (i) CA se va separa în administratori executivi şi
administratori neexecutivi, dacă directorii sunt desemnaţi (şi) dintre administrator; (ii) CA va fi
constituit exclusiv din administratori ne-executivi. Directorii sunt, în situaţia delegării de atribuţii,
responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de
activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul
constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor. Modul de organizare a
activităţii directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin decizie a consiliului de
administraţie.

În cazul delegării de atribuţii, majoritatea administratorilor trebuie să fie formată din membri
neexecutivi. Administratorii neexecutivi sunt acei membri ai CA care nu au fost numiţi directori.
Dintre membrii ne-executivi ai CA, unii pot fi sau trebuie să fie administratori independenţi (după cum
aceştia sunt prevăzuţi în actul constitutiv sau nu). În cadrul CA pot funcţiona şi comisii/ comitete
specializate (comitet de audit, comitet de remuneraţie, comitet de numiri etc.). În societăţile
comerciale mari, în special în cele cotate, principiul protecţiei investitorilor impune standarde înalte
de guvernare corporatistă. Astfel, în cazul acestor societăţi, prezenţa membrilor independenţi în CA
este obligatorie, la fel şi delegarea atribuţiilor către directori, iar preşedintele CA ar trebui să fie o
altă persoană decât directorul general.

Reprezentanţii legali sunt acei administratori care, prin actul constitutiv, hotărârea AGA sau decizia
CA, sunt desemnaţi în această calitate. În sistemul unitar, se poate desemna un director general, care
poate fi şi preşedintele CA. Acesta este reprezentantul legal al societăţii, care poate „transmite”
această atribuţie (de fapt, suntem în prezenţa unui submandat) numai în cazul în care acest lucru i s-
a permis prin actul constitutiv (art. 71 LSC).

Delegarea de atribuţii de la consiliul de administraţie la directori nu este o adevărată separare a

puterilor, în sensul principiilor guvernării corporatiste. Delegarea de atribuţii a fost mecanismul
practic care, în baza vechii forme a Legii societăţilor comerciale, a permis o gravă confuzie la nivelul
administraţiei societăţii, ceea ce, printre altele, a provocat necesitatea modificării Legii societăţilor
comerciale. Existau societăţi care aveau instituţionalizate şi consiliu de administraţie, şi comitet de
direcţie, şi directori executivi, şi director general (sau „conducători”, în bănci sau societăţi din
domeniul financiar). În concepţia Legii nr. 441/2006, delegarea de atribuţii este facultativă, fiind
obligatorie doar în societăţile supuse obligaţiei de auditare. Dar cel care îşi delegă atribuţiile poate
face actul sau operaţiunea şi personal (direct, nemijlocit), ceea ce ar presupune o nepermisă
suprapunere de competenţe între membrii CA şi directori. Iar responsabilitatea este divizată între cel
care delegă (CA) şi cel căruia i se delegă (directori), de unde o potenţială reticenţă a membrilor non-
executivi în a-i controla şi supraveghea în mod real şi eficient pe directori.

În fine, dacă în consiliul de administraţie se decide să nu se delege atribuţiile către unii dintre
membrii săi sau către directori străini de consiliu, atunci membri CA sunt toţi administratori
executivi, ceea ce readuce societatea în situaţia de dinainte de 1 decembrie 2006, când
administratorii puteau face orice era cerut pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al
societăţii. De altfel, Legea nr. 441/2006 rezervă în mod expres consiliului de administraţie cele mai
importante atribuţii executive, printre care şi cea de convocare a adunării generale şi cea de
formulare a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de societate. Conform art. 142 alin. (3)
LSC, nu pot fi delegate directorilor nici atribuţiile primite de către consiliul de administraţie din
partea adunării generale a acţionarilor, prin delegarea exerciţiului unor atribuţii ale acesteia,
conform art. 114. Doar celelalte atribuţii pot fi delegate la directori. Deşi, pentru o reală separaţie a
puterilor, ar trebui ca atribuţiile CA să se limiteze la supravegherea şi controlul managerului,
propuneri de numire, remuneraţii, comitet de audit etc., iar toate atribuţiile executive, inclusiv cele
de reprezentare legală a societăţii, să fie date în competenţa directorilor, care să aibă autonomie
decizională, în condiţiile regulii rezonabilităţii în afaceri (business judgement rule), soluţia nu ar putea
fi implementată nici la nivel de statute ale societăţii, întrucât competenţele CA sunt stabilite prin
norme imperative, de la care nu se poate deroga. De aici concluzia că este necesară o intervenţie a
legiuitorului pentru a se corecta ceea ce este de corectat.

Aşadar, sistemul unitar pune în centrul administrării societăţii pe acţiuni un consiliu de administraţie
(CA) care, în cazul în care decide să îşi delege o parte din atribuţii la directori, va avea în componenţă
atât membri executivi, cât şi membri nonexecutivi. Membrii neexecutivi ai CA vor avea ca sarcină
primordială controlul şi supravegherea directorilor. Dacă se delegă atribuţii la directori, majoritatea
membrilor CA va fi formată din administratori ne-executivi. Dar CA poate să decidă să păstreze toate
atribuţiile pe care administratorii, lato sensu, le pot exercita, în sensul plenar al art. 70 LSC şi pot, in
extremis, să încheie sau să efectueze el însuşi actele juridice sau operaţiunile pentru care a delegat
atribuţii directorilor, nici o normă expresă din Legea societăţilor comerciale neoprind o astfel de
interferenţă.

1.3. Administrarea societăţilor în sistemul dualist – consiliul de

supraveghere, directoratul

Administrarea societăţii, atât sub aspectul gestiunii interne a afacerilor societăţii, cât şi sub aspectul
reprezentării sale legale, este încredinţată direct şi exclusiv Directoratului, Consiliul de Supraveghere
având doar atribuţii de supraveghere şi control al Directoratului.

Separaţia de atribuţii rezultă din lege şi ea nu poate fi înlăturată prin actul constitutiv (decât în cazul
în care actul constitutiv este modificat, în sensul renunţării la sistemul dualist).

Membrii Directoratului sunt numiţi de Consiliul de Supraveghere şi nu pot fi concomitent membri ai

Consiliului de Supraveghere (art. 153² LSC). Membrii Directoratului pot fi revocaţi oricând de către
Consiliul de Supraveghere sau de AGA. Directoratul asigură, în exclusivitate, conducerea societăţii pe
acţiuni şi exercită funcţia de reprezentare legală a societăţii.

Membrii Consiliului de Supraveghere sunt numiţi de AGA, numărul acestora fiind stabilit prin actul
constitutiv (între 3 şi 11). Membrii Consiliului de Supraveghere pot fi revocaţi oricând de AGA şi nu
pot fi, concomitent, membri ai Directoratului. Consiliul de Supraveghere nu are nici una dintre
atribuţiile clasice ale administratorilor şi în nici un caz nu au dreptul de a reprezenta societatea în
raport cu terţii.

Aşadar, spre deosebire de sistemul unitar, sistemul dualist pune în centrul sistemului de organizare şi
funcţionare a societăţii Directoratul, care îşi exercită atribuţiile sub controlul şi supravegherea
consiliului de supraveghere. În sistemul dualist, societatea nu are cenzori, ci auditori interni.

Societăţile mari, cu participare de capital străin (Petrom, BCR, BRD) precum şi societăţile care au ca
acţionar investitori instituţionali de genul BERD, au ales sistemul dualist chiar înainte de apariţia Legii
nr. 441/2006, fie prin intermediul actului constitutiv (care a fost supus prin clauza expresă legii
germane), fie prin acte normative speciale.

1.4. Controlul gestiunii societăţilor – cenzorii, auditorii interni

Cenzorii şi auditorii interni, elemente de structură organizatorică şi func ţională a societăţii pe

acţiuni, pot fi instrumente utile ale prevenţiei insolvenţei societăţii în cauză. Auditul intern, prin
specificul activităţii pe care trebuie să o desfăşoare, se poate constitui într-un mijloc de prevenţie a
insolvenţei societăţii în cauză, ca de altfel şi la toate instituţiile supuse obligaţiei de auditare. Cenzorii
şi auditorii au atribuţia de a declanşa alerta atunci când managementul societăţii pune în pericol
bunul mers al societăţii, conducând-o într-o manieră îngrijorătoare.
În societăţile pe acţiuni obişnuite, precum şi în societăţile cu răspundere limitată care au mai mult de
15 asociaţi, numirea cenzorilor este obligatorie, cu excepţia cazului în care societatea pe acţiuni
decide să opteze exclusiv pentru desemnarea auditorilor interni. În celelalte tipuri de societăţi sau în
societăţile cu răspundere limitată cu mai puţin de 15 asociaţi, numirea cenzorilor este facultativă.

Din art. 160 LSC, în forma dată acestuia de O.U.G. nr. 82/2007, rezultă că situaţiile financiare ale
societăţilor supuse obligaţiei legale de auditare vor fi supuse auditării financiare realizate de
persoane autorizate în condiţiile prevăzute de lege (O.U.G. nr. 75/1999). Societăţile pe acţiuni care
au optat pentru sistemul dualist de orga nizare a conducerii sunt supuse auditului financiar. Celelalte
societăţi pot opta pentru a li se aplica regimul juridic al auditului financiar. Societăţile pe acţiuni
supuse, prin lege sau prin opţiune, auditului financiar, pot opta, prin hotărâre a adunării generale a
acţionarilor, între a-şi numi cenzori sau a renunţa la aceştia. În orice caz, societăţile pe acţiuni ale
căror situaţii anuale sunt supuse auditului financiar sunt obligate să îşi desemneze auditori interni,
potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari. Societăţile ale căror situaţii financiare
nu sunt supuse auditului financiar pot hotărî contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor,
după caz. Textul legal citat este criticabil. În primul rând, se observă că socie tăţile care sunt supuse
auditului financiar sunt obligate să organizeze auditul intern, care pare să se suprapună peste
instituţia cenzorilor. Legea nu exclude facultatea societăţii care îşi organizează auditul intern să îşi
numească şi cenzori, ceea ce complică inutil structura de organizare a societăţii, structura în cadrul
căreia oricum cenzorii sunt anexe ale administratorilor. În al doilea rând, nu rezultă foarte clar dacă
societăţile obligate prin lege să organizeze auditul intern sunt aceleaşi cu societăţile care intră sub
incidenţa reglementărilor contabile armonizate cu directi vele europene şi cu standardele
internaţionale de contabilitate. În al treilea rând, textul lasă să se înţeleagă că aceste societăţi vor fi
auditate atât de auditorii interni, cât şi de auditorii financiari. În fine, limitele atribuţiilor auditorilor
interni nu sunt precizate, mai ales relativ la serviciile de audit financiar (extern), audit pe care
societatea supusă obligaţiei legale de auditare trebuie să îl contracteze periodic.

Cu toata imprecizia legii, se poate trage concluzia, în acord cu principiile dreptului Uniunii

Europene, că în societăţile care îşi organizează contabilitatea după reglementările comune europene
şi standardele IAS, inclusiv în societăţile cotate, instituţia cenzorilor este înlocuită cu cea a auditorilor
interni .

În categoria societăţilor care sunt obligate să ţină contabilitatea conform standardelor internaţionale
de contabilitate şi principiilor Directivei a IV-a intră, în primul rând, entităţile reglementate ale pieţei
de capital, astfel cum sunt acestea definite de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital. Intră în
această categorie şi societăţile emitente ale căror valori mobiliare au fost admise la tranzacţionare pe
o piaţă reglementată (societăţile cotate), băncile şi celelalte instituţii de credit, societăţile de
asigurare etc.

Reglementările relative la cenzori şi la auditori sunt deosebit de confuze, ultimul exemplu (în ordine
cronologică) de tehnică legislativă deficitară fiind O.U.G. nr. 82/2007 de modificare a Legii nr.
441/2006 care a modificat Legea societăţilor comerciale. În prezent, se vorbeşte în lege atât de un
„auditor financiar”, cât şi de un „auditor intern” sau de un „audit intern”, fără a fi clar dacă cele
două/trei noţiuni sunt identice. În plus, numirea/ revocarea auditorului financiar este dată expres în
compe tenţa adunării generale, dar despre competenţa numirii auditorului intern nu ni se spune
nimic. Cenzorul are unele atribuţii care se suprapun cu atribuţiile Consiliului de administraţie sau ale
Consiliului de supraveghere (de exemplu: supravegherea gestiunii societăţii), altele care se suprapun
cu cele ale auditorilor (de exemplu: raport area la adunarea generală asupra unor aspecte ale
gestiunii societăţii, preocupante pentru acţionari) şi, cu toate acestea, legea permite unei societăţi să
aibă şi cenzori, şi auditori. În plus, dintre cenzorii societăţilor de stat, cel puţin unul trebuie să fie
reprezentant al Ministerului Finanţelor. Reamintesc că una dintre măsurile „anticorupţie”
preconizate prin Legea nr. 161/2003 a fost justificată de necesitatea de a elimina sinecurile
angajaţilor fiscului sau ale altor instituţii publice în societăţile de stat, una dintre aceste sinecuri fiind
şi funcţia de cenzor în societăţile de stat. O.U.G. nr. 82/2007 reintroduce această sinecură, probabil
pentru că a consid erat că nu mai este o sursă de corupţie. Să ne gândim totuşi că eşalonările,
ştergerile de datorii, ajutoarele de stat etc., toate facilităţile de acest gen de care beneficiază mereu
societăţile de stat sunt conferite de Ministerul Finanţelor, ceea ce pune în discuţie legitimitatea
acestor măsuri când auditului financiar, (...) pot să nu aplice prevederile art. 159 alin. (1) (...)”.
Aşadar, aceste societăţi pot decide să aibă în compunerea lor şi cenzori, şi auditori interni.

Auditul constă în colectarea şi evaluarea unor probe privind informaţiile, în scopul determinării şi
raportării gradului de conformitate a informaţiilor respective cu o serie de criterii prestabilite. Pentru
a se efectua un audit, trebuie să existe infor maţii într-o formă verificabilă, precum şi o serie de
norme şi standarde (criterii) în raport cu care auditorul să poată evalua informaţiile. De exemplu,
situaţiile financiare ale persoanelor juridice şi declaraţiile fiscale privind impozitele sunt astfel de
inform aţii. Auditul intern este o activitate independentă şi obiectivă care dă unei entităţi o asigurare
în ceea ce priveşte gradul de control asupra operaţiunilor, o îndrumă pentru a-i îmbunătăţi
operaţiunile şi contribuie la adăugarea unui plus de valoare. Auditul intern ajută această organizaţie
să îşi atingă obiectivele evaluând, printr-o abordare sistematică şi metodică, procesele sale de
management al riscurilor, de control şi de guvernare a organizaţiei, făcând propuneri pentru a le
consolida eficacitatea .

Auditul desemnează un anumit tip de control sau de verificare mai aprofundat decât controlul
desfăşurat de cenzori, operaţiuni bazate pe tehnici specifice de sondaj, pornind de la contabilitate, cu
rapoarte şi implicaţii juridice specifice. Scopul efectuării unui audit al situaţiilor financiare este acela
de exprimare a unei opinii privind măsura în care aceste situaţii prezintă o imagine fidelă, sub toate
aspectele semnificative, a poziţiei financiare, a rezultatelor exploatării şi a fluxurilor de trezo rerie în
conformitate cu principiile contabil general acceptate. Există 3 tipuri de audit: (i) auditul situaţiilor
financiare, adică un audit efectuat pentru a se determina dacă ansamblul situaţiilor financiare ale
unei entităţi este prezentat în acord cu anumite criterii (de obicei, principiile contabile general
acceptate);

(ii) auditul operaţional, adică examinarea oricărei porţiuni a procedurilor şi metodelor operaţio nale
ale unei organizaţii în scopul evaluării eficienţei şi eficacităţii lor; (iii) auditul conformităţii, adică
examinarea evidenţelor financiare ale unei organizaţii pentru a determina dacă aceasta din urmă
respectă anumite proceduri, reguli sau norme definite de o autoritate superioară.

Scopul efectuării unui audit al situaţiilor financiare este acela de exprimare a unei opinii privind
măsura în care aceste situaţii prezintă o imagine fidelă, sub toate aspectele semnificative, a poziţiei
financiare, a rezultatelor exploatării şi a fluxurilor de trezorerie în conformitate cu principiile
contabile general acceptate.

Auditorii pot fi externi (persoană, firmă sau parteneriat) sau interni (repre zentanţi ai personalului
care examinează verificările interne ale companiei). Auditorii interni nu pot fi desemnaţi decât dintre
persoanele autorizate legale. Auditorii sunt independenţi de adunarea generală, consiliul de
administraţie şi directori şi nu sunt nici subordonaţi directorului financiar sau contabil al societăţii.
Din punct de vedere teoretic, ei sunt independenţi în desfăşurarea activităţii lor profesionale şi
răspund în faţa Camerei Auditorilor din România, conform O.U.G. nr. 75/1999. Răspunderea
cenzorilor este reglementată de regulile mandatului, revocarea lor putând fi decisă de adunarea
generală a acţionarilor cu votul cerut pentru adunările extraordinare.

Activitatea de audit intern trebuie să fie independentă, iar auditorii interni trebuie să-şi desfăşoare
activitatea cu obiectivitate. Activitatea de audit intern nu trebuie să fie supusă niciunei imixtiuni în
ceea ce priveşte definirea ariei sale de aplicabilitate, realizarea activităţii şi comunicarea rezultatelor.
Auditorii interni trebuie să aibă o atitudine imparţială şi neinfluenţată şi să evite conflictele de
interese.

Cenzorii, în schimb, verifică modul în care este administrat patrimoniul socie tăţii, întocmeşte
rapoarte şi le prezintă adunării generale (o dată pe an), primesc în fiecare lună de la administraţia
societăţii „situaţii despre mersul operaţiunilor societăţii” şi îndeplinesc orice alte atribuţii stabilite de
actul constitutiv. Potrivit legii, raportul cenzorilor nu se supune aprobării adunării generale, dar acest
raport este obligatoriu pentru a se putea aproba de către adunarea generală situaţiile finan ciare
anuale. Raportul cenzorilor poate ajunge, astfel, să fie publicat în Registrul Comerţului, odată cu
hotărârea adunării generale de aprobare a situaţiilor financiare anuale. În practică, cenzorii sunt puşi
să confirme valabilitatea din punct de vedere legal şi statutar a convocării adunărilor generale,
precum şi cvorumul şi prezenţa la adunare. În cazurile excepţionale în care societatea a rămas fără
administratori, cenzorii desemnează un administrator provizoriu, care este obligat să convoace de
urgenţă adunarea generală a acţionarilor, în vederea desemnării administratorilor.

Conform Legii societăţilor comerciale, societatea pe acţiuni va trebui să aibă cel puţin 3 cenzori şi tot
atâţia supleanţi (numărul acestora trebuie să fie impar), numiţi de adunarea generală a acţionarilor
pe un mandat reînnoibil de 3 ani. Cenzorii pot fi aleşi dintre acţionari, dar cel puţin unul dintre ei
trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil (exercitând această profesie individual sau în
forme asociative). Cenzorii trebuie să fie numiţi dintre persoane care nu se află în situaţii de incom
patibilitate legală sau în conflict de interese (so sau rude apropiate ale administ ratorilor). Cenzorii
trebuie să-şi exercite mandatul personal. Pentru numirea în funcţie, ei trebuie să facă dovada
asigurării de răspundere profesională. Cenzorii sunt remuneraţi cu o indemnizaţie fixă, stabilită prin
actul constitutiv sau prin decizie a adunării generale.

Atribuţiile cenzorilor (şi, implicit, ale auditorilor interni) sunt, în principal, cele de supraveghere a
gestiunii, de verificare a legalităţii situaţiilor financiare, a regularităţii registrelor şi a evaluării
elementelor patrimoniale ale societăţii, de informare a acţionarilor etc.
Activitatea cenzorilor se concretizează în rapoarte, care sunt supuse spre analiză adunării generale.
Adunarea generală poate aproba situaţiile financiare anuale numai dacă acestea sunt însoţite de
rapoartele cenzorilor sau, după caz, ale auditorilor financiari. Cenzorii sunt obligaţi să convoace
adunarea generală, când aceasta nu a fost convocată de administratori, să ia parte la toate adunările
generale şi la consiliile de administraţie şi să raporteze administratorilor (iar, în cazurile importante şi
urgente, adunării generale) despre neregulile în administraţie şi despre încălcările dispo ziţiilor legale
sau statutare în activitatea societăţii. Răspunderea cenzorilor se stabileşte după regulile referitoare la
mandat. Revocarea cenzorilor este în compe tenţa exclusivă a adunării generale extraordinare a
acţionarilor.

Cenzorii şi auditorii interni au atribuţia de a declanşa alerta, în cazul în care, în exerciţiul funcţiei lor,
descoperă situaţii periculoase pentru siguranţa exploatării afacerilor societăţii.

Conform art. 164 LSC, cenzorii au dreptul să obţină în fiecare lună de la administratori o situaţie
despre mersul operaţiunilor . Art. 163 alin. (5) LSC dispune că cenzorii sau, după caz, auditorii interni
vor aduce la cunoştinţă membrilor consiliului de administraţie neregulile din administraţie şi
încălcările dispoziţiilor legale şi ale prevederilor actului constitutiv pe care le constată, iar cazurile
mai importante le vor aduce la cunoştinţa adunării generale.

Şi auditorul financiar (care nu face parte din organizarea societăţii, el fiind un prestator de servicii
care se află în relaţii pur contractuale cu societatea) este dator să atragă atenţia asupra derapajelor
periculoase ale activităţii societăţii şi, în special, ale modului în care înţelege managementul societăţii
să gestioneze această activitate.

Conform art. 258 din Legea nr. 297/2004, situaţiile financiar-contabile şi cele privind operaţiunile
oricărei entităţi reglementate ale pieţei de capital, inclusiv societăţile cotate (societăţile admise la
tranzacţionare pe o piaţă reglementată) vor fi elaborate în conformitate cu cerinţele specifice
stabilite de Ministerul Finanţelor Publice şi cu reglementările CNVM şi vor fi auditate de persoane
fizice sau juridice, membre active ale Camerei Auditorilor Financiari din România. Sarcina auditării se
împarte deci între auditorii financiari (externi, independenţi de societate) şi auditorii interni. Auditorii
financiari sunt obligaţi să raporteze, în condiţiile respectării Codului de conduită etică şi profesională
şi ale Standardelor de Audit Financiar, în termen de 10 zile, orice fapt sau act în legătură cu
activitatea entităţilor reglementate de care au luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor lor specifice
şi care: (i) constituie o încălcare semnificativă a actelor normative ce reglementează condiţiile de
autori zare şi funcţionare a entităţii reglementate auditate; (ii) este de natură să afecteze
continuitatea activităţii entităţii reglementate auditate; (iii) poate conduce la o opinie de audit cu
rezerve, imposibilitatea exprimării unei opinii sau a unei opinii contrare.

Auditorii financiari sunt obligaţi să raporteze, de îndată, CNVM orice astfel de fapt sau act de care au
luat la cunoştinţă pe parcursul efectuării auditului, în legătură cu o entitate controlată de entitatea
auditată. Auditorii financiari, la solicitarea scrisă a CNVM, au obligaţia: (i) să înainteze CNVM orice
raport sau document ce a fost adus la cunoştinţa entităţii auditate; (ii) să înainteze CNVM o
declaraţie care să indice motivele de încetare a contractului de audit, indiferent de natura acestora;
(iii) să înainteze CNVM orice raport sau document cuprinzând observaţiile care au fost aduse la
cunoştinţa conducerii entităţii auditate. Îndeplinirea cu bună-credinţă de către auditorul financiar a
obligaţiei de a informa CNVM nu constituie o încălcare a obligaţiei de păstrare a secretului
profesional care revine acestuia potrivit legii/ codului etic sau clauzelor contractuale, neputând
atrage răspunderea auditorului finan ciar în cauză. CNVM are obligaţia să asigure confidenţialitatea
informaţiilor primite, cu excepţia celor care sunt de natură penală. CNVM poate cere în scris
auditorilor financiari ai societăţilor admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată sau ai
societăţilor ce oferă valori mobiliare publicului sau care solicită admiterea la tranzacţionare să
furnizeze toate informaţiile necesare.

Responsabilitatea cenzorilor, a auditorilor interni şi a auditorilor financiari este, în mod special,

canalizată la acest aspect: analiza riscurilor cu care se confruntă societatea şi a modului în care
societatea se asigură contra acestui risc. Pentru îndeplinirea atribuţiilor lor, Legea societăţilor
comerciale prevede atât o răspundere civilă, cât şi sancţiuni penale. În plus, dacă, în eventualitatea
insolvenţei societăţii, se dovedeşte că insolvenţa a fost cauzată de omisiunile sau acţiunile ilegale ale
cenzorilor, auditorilor interni sau ale auditorilor financiari, judecătorul-sindic poate dispune ca
aceştia să acopere prejudiciul cauzat creditorilor prin intervenţia insolvenţei socie tăţii, în
conformitate cu art. 138 din Legea insolvenţei. În niciun caz cenzorii, auditorii interni sau auditorii
financiari nu trebuie să acopere prin tăcere sau prin camuflare riscurile şi pericolele care ameninţă
societatea. Cazul Enron, în urma căruia una dintre cele (foste) 5 mari firme de audit, Arthur
Andersen, a dispărut, este elocvent în acest sens .

1.5. Lucrare de verificare Unitatea 9

• Precizați care este natura juridică a funcției de administrator a unei societăți reglementate de
Legea nr. 31/1990; • Identificați diferențele dintre cele două forme de administrare a unei
societăți reglementate de Legea nr. 31/1990;
• Precizați dacă o societate cu răspundere limitată poate alege sistemul de
administrare în sistem dualist

1.6. Bibliografie Unitatea 9

▪ Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012

▪ St. D. Cărpenaru, S. David, Gh. Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2014
▪ I. Schiau, T. Prescure, Legea societătilor comerciale nr. 31/1990. Analize si comentarii pe
articole, Ed.Hamangiu, Bucuresti, 2009
▪ Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Ediţia a V-a actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016

Unitatea de învățare 10 – Societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990. Modificare – Reguli

generale şi reguli specifice fiecărei forme de societate
CUPRINS

1.43. Noţiunea modificării societăţilor

1.44. Condiţiile generale ale modificării societăţilor

1.45. Majorarea capitalului social

1.46. Reducerea capitalului social

1.47. Fuziunea

1.48. Divizarea

1.49. Lucrare de verificare Unitatea 10

1.50. Bibliografie Unitatea 10

Obiectivele unității de învățare 10

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

• Noțiunea de modificare a societății

• Condițiile în care pot interveni modificări ale societății
• Deosebiți majorarea de reducerea capitalului social
• Aflați modalitățile în care poate fi prelungită durata societății
• Descoperiți conceptul de fuziune

• Descoperiți conceptul de divizare

• Aplicați aceste noțiuni la o situație de fapt dată

1.1. Noţiunea modificării societăţilor

Noţiunea modificării societăţii comerciale se confundă, practic, cu cea de modificare a actelor

constitutive. Modificarea actelor constitutive modifică şi societatea, în datele ei esenţiale, dar nu
aduce atingere, în sine, personalităţii sale juridice (art. 205 LSC).

Deşi actele constitutive se modifică şi, la fiecare modificare, se reactualizează din raţiuni de
opozabilitate faţă de terţ, personalitatea juridică a societăţii comerciale se păstrează, cu două
excepţii (fuziunea pin absorbţie şi dizolvarea fără lichidare reglementată de art. 235 LSC). Societăţile
de stat care se privatizează îşi modifică şi ele actele constitutive, în sensul că actul constitutiv iniţial,
care este un act administrativ, se transformă în act juridic de drept privat, dar îşi păstrează şi natura
juridică, şi personalitatea juridică.

Actele constitutive ale societăţii, acte juridice de natură contractuală, pot fi modificate prin acordul
asociaţilor, exprimat prin vot în adunările generale. De la principiul consensualismului, prevăzut de
art. 1270 NCC, aplicabil oricărei convenţii, regimul juridic al modificării actelor constitutive ale unei
societăţi comerciale instituie 4 excepţii:

(i) consimţământul mutual al părţilor, la care se referă art. 1270 alin. (2) NCC, este înlocuit cu
principiul majorităţii de voturi;

(ii) valabilitatea modificărilor este supusă unor formalităţi legale obligatorii;

(iii) în anumite situaţii expres prevăzute de lege, modificarea actelor constitutive poate fi dispusă
şi de instanţă;

(iv) în societatea unipersonală, actul constitutiv se modifică prin decizia unilaterală a asociatului
unic, însoţită de formalităţile de publicitate ale modificării.

Conform art. 204 alin. (1) LSC, în forma dată acestuia de Legea nr. 161/2003, actele constitutive ale
societăţii comerciale pot fi modificate, în regulă generală, prin hotărâre a adunării generale, precum
şi, în situaţii excepţionale, prin hotărâre judecătorească. Practica a impus constatarea în acelaşi
înscris, eventual autentificat, a hotărârii adunării generale şi a actului adiţional la actul constitutiv.

În cazurile de la art. 223 alin. (2) şi art. 226 alin. (1), instanţa judecătorească sesizată cu o cerere de
retragere sau, după caz, de excludere a unui asociat, va dispune şi modificarea actului constitutiv al
societăţii în cauză în partea referitoare la structura pe asociaţi şi aporturi a capitalului social subscris
şi vărsat (această structură se modifică în urmarea retragerii sau a excluderii). În cazul în care
societatea se află în insolvenţă, modificarea actului constitutiv poate interveni şi în baza unei decizii a
adunării creditorilor, dacă există un plan de reorganizare judiciară şi modificarea actului constitutiv
este prevăzută ca măsură de realizare a planului (în fapt, este vorba de o preluare ostilă în cadrul
unei reorganizări judiciare, întrucât creditorii sau terţii preiau societatea, prin majorarea capitalului
social şi reducerea la minoritar a parti cipaţiei acţionarilor iniţiali).

1.2. Condiţiile generale ale modificării societăţilor

Etapele legale obligatorii pentru validitatea înregistrării menţiunilor de modificare a actului

constitutiv al societăţii comerciale prin hotărâre AGA sunt: (i) adoptarea hotărârii adunării generale a
asociaţilor/ acţionarilor de modificare a actelor constitutive, care se va putea concretiza într-un act
adiţional modificator al actului constitutiv; (ii) înscrierea în registrul comerţului a actului modificator;
(iii) publicarea actului adiţional în Monitorul Oficial.

Hotărârea AGA de modificare a actului constitutiv se ia cu un cvorum şi o majoritate mai ridicate

decât în mod obişnuit. În societăţile pe acţiuni, cvorumul şi majoritatea cerute sunt cele fixate pentru
AGA extraordinară. În societăţile de persoane (în SNC şi SRL), se cere unanimitatea voturilor
asociaţilor, posibilitatea unei hotărâri fără unanimitate la a doua convocare fiind controversată, aşa
cum s-a arătat mai sus. În societatea unipersonală hotărârea AGA de modificare a actului constitutiv
este înlocuită de decizia „asociatului unic”. În societăţile pe acţiuni, în cazurile în care au fost
delegate la CA/directorat unele atribuţii ale AGA, modi ficarea actului constitutiv are loc printr-o
decizie a

CA/directoratului. De obicei, în aceste situaţii este vorba de modificări ale capitalului social, în
limitele aşa-numitului «capital autorizat».

Pentru valabilitatea modificării actului constitutiv, în convocatorul AGA trebuie inserate in extenso
propunerile de modificare. În caz contrar, hotărârea AGA este nulă. Aceasta nu înseamnă însă că
propunerea de modificare este votată cu „da” sau „nu” în exact forma propusă, întrucât în AGA se
deliberează, se negociază şi se reform ulează propunerea de modificare, până când modificarea va
corespunde voinţei majorităţii.

Actul modificator al actului constitutiv al societăţii (act adiţional sau, după caz, hotărârea adunării
generale care include modificarea actului constitutiv) trebuie încheiat în formă scrisă ad validitatem,
care dobândeşte dată certă în aceleaşi condiţii cu cele referitoare la actul constitutiv. Data certă
conferă actului adiţional opoza bilitate faţă de terţi. Actul adiţional trebuie încheiat în formă
autentică atunci când este subscris ca nou aport la capitalul social un teren, când se schimbă forma
socie tăţii într-o societate de persoane şi când majorarea capitalului social se efectuează prin
subscripţie publică.

Asociaţii/ acţionarii care au lipsit de la şedinţa AGA sau cei care au votat contra luării hotărârii AGA
de modificare, pot ataca hotărârea cu acţiune în anulare, în condiţiile art. 132 alin. (2) LSC. De
asemenea, dacă prin hotărârea AGA sunt prejudiciaţi creditorii sau alte persoane, aceştia pot formula
opoziţie, în condiţiile art. 61-62 LSC, solicitând instanţei repararea prejudiciului cauzat. Până la
soluţio narea opoziţiei, executarea hotărârii AGA este suspendată faţă de oponenţi. Regula
suspendării faţă de oponenţi a efectelor hotărârii AGA este controversată, întrucât unul şi acelaşi act,
hotărârea AGA de modificare a actului constitutiv, are efecte faţă de o parte dintre terţi şi faţă de
acţionari, dar nu are efecte faţă de oponenţi. Desigur că terţii pot ataca hotărârea AGA şi cu acţiune
în nulitate absolută, dacă justifică un interes.

Dacă modificarea actului constitutiv are loc prin hotărâre a tribunalului, atunci modificarea va putea
fi atacată cu apel sau recurs (după cum hotărârea aparţine tribunalului de drept comun sau
judecătorului-sindic care omologhează hotărârea adunării creditorilor de modificare a actului
constitutiv al societăţii aflate în insolvenţă), de părţile în proces sau de orice parte interesată (după
cum modificarea actului constitutiv a intervenit în urma unei proceduri contencioase sau
necontencioase).

Dată fiind natura juridică instituţională a societăţii, modificarea actelor consti tutive este însoţită de
formalităţi legale prevăzute pentru valabilitatea modificării societăţii. Asupra înregistrării menţiunii
referitoare la modificare se pronunţă funcţionarul la registrul comerţului, prin încheiere, atacabilă cu
recurs. În soluţionarea cererii de înregistrare a menţiunii de modificare este admisibilă o cerere de
intervenţie în interes propriu, inclusiv din partea unui acţionar/ asociat care se opune la
implementarea hotărârii AGA de modificare a actului constitutiv, cu con diţia ca cererea să nu
reprezinte o modalitate de ocolire a condiţiilor restrictive de exerc iţiu al acţiunii în anulare a
hotărârii AGA. Actul modificator al actului constit utiv se înregistrează la registrul comerţului
teritorial competent, în baza rezoluţiei funcţionarului la registrul comerţului (cu excepţia modificării
impuse de instanţa judecătorească, în cazurile de retragere judecătorească sau excludere). Actul
modificator al societăţilor pe acţiuni şi al societăţilor cu răspundere limitată se trimite, obligatoriu şi
din oficiu, la Monitorul Oficial, pentru a fi publicat. Publicarea în Monitorul Oficial a actelor
modificatoare ale societăţilor de persoane este facultativă.
În urma unei pluralităţi concomitente sau succesive de modificări ale actului constitutiv, acesta va fi
actualizat şi depus ca atare la registrul comerţului spre a fi înregistrat.

1.3. Majorarea capitalului social

Capitalul social poate fi majorat prin: (i) emisiune de acţiuni noi; (ii) majorarea valorii nominale a
acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi (rar întâlnită, întrucât LSC pretinde, în acest caz,
votul favorabil al tuturor acţiona rilor).

Dintr-o altă perspectivă, majorarea capitalului social poate fi: (i) majorare din surse externe

(noi aporturi, ale acţionarilor existenţi sau ale terţilor); (ii) majorare din surse interne (încorporarea
rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune).

Majorarea capitalului social prin încorporarea rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune nu
presupune şi nici nu reprezintă noi aporturi ale acţionarilor sau ale terţilor. Destul de des, în aceste
cazuri, majorarea capitalului social se realizează prin majorarea valorii nominale a acţiunilor, întrucât
în acest caz nu este necesar votul tuturor acţionarilor. Din punct de vedere fiscal este însă mai
favorabilă acţionarilor emiterea de noi acţiuni, întrucât noile acţiuni nu sunt considerate venituri şi
deci nu se impozitează. În cazul societăţilor listate la bursă, emisiunea unei acţiuni noi pentru o
acţiune deţinută înseamnă un câştig net de 100%, în timp ce în cazul majorării valorii nominale s-ar
putea aplica un impozit de 16% asupra sporului de valoare a acţiunilor vechi (întrucât câştigul s-a
obţinut într-un termen mai mic de trei ani de la dobândirea acţiunilor vechi, în acest din urmă caz
impozitul fiind de doar 1%).
Diferenţele favorabile din reevaluarea patrimoniului vor fi incluse în rezerve, fără a majora capitalul
social.

Noile aporturi sunt, de obicei, aporturi în numerar şi aporturi în natură. În cazul noilor aporturi, cel
puţin 30% din aporturile subscrise trebuie plătite/ transferate societăţii la momentul subscrierii,
restul urmând a fi plătit în termen de 3 ani de la publicarea hotărârii în Monitorul Oficial. Dacă s-a
prevăzut o prima de emisiune, aceasta trebuie achitată integral la data subscrierii. Acţiunile
neachitate integral nu dau dreptul la vot în adunarea generală. Dacă, în urma efectuării procedurii
prevăzute de art. 100 LSC, acţiunile noi nu sunt achitate, ele sunt anulate, urmând a fi reemise şi
vândute terţilor.

Hotărârea AGA de majorare a capitalului social prin noi aporturi trebuie pusă în executare în termen
de un an, sub sancţiunea caducităţii.

Aportul în creanţe la majorarea capitalului social este interzis de art. 215 alin. (2) NCC. Textul este
anacronic, oprind operaţiunile complexe de finanţare prin instrumente financiare derivate, larg
utilizate pe pieţele financiare şi de capital din UE, mai ales cea din UK.

Noile aporturi pot proveni şi dintr-o operaţiune contabilă ce se grefează pe structura juridică a unei
dări în plată. Este vorba de majorarea capitalului social prin „compensarea” unor creanţe lichide şi
exigibile asupra societăţii cu acţiuni emise de aceasta, creditorul societăţii primind în plată, în locul
unei sume de bani, un anumit număr de acţiuni emise de societate cu ocazia majorării. A se observa
că, în acest caz, nu este vorba de un aport în creanţe ale acţionarului contra unui terţ, ci de o com
pen sare a creanţei contra societăţii cu acţiuni emise de societate în favoarea creditor ului. Legea
denumeşte operaţiunea „compensare”, deşi este evident că nu suntem în prezenţa unei compensări,
care în dreptul civil este o modalitate de stingere a unor creanţe reciproce, ci a unei dări în plată,
întrucât, în loc de plata creanţei, în sens de solutio, creditorul acceptă să-şi libereze debitorul – în
cazul nostru, societatea – de datorie, în schimbul unui alt lucru sau a unei alte creanţe, aşa cum este
acţiunea faţă de societate. În practică este controversată problema dacă această modalitate de
majorare a capitalului social este admisibilă şi la alte societăţi, cum ar fi o societate cu răspundere
limitată. Art. 210 alin. (2) este plasat în materia societăţilor pe acţiuni, iar Legea societăţilor
comerciale interzice aporturile în creanţe în societatea cu răspundere limitată nu numai la majorarea
capitalului, ci şi la constituire. Consider că, fiind vorba de o creanţă contra societăţii, şi nu de o
creanţă contra terţilor şi fiind posibilă oricând o convenţie de dare în plată între creditor şi societate,
este admisibilă o majorare prin „conversiunea creanţei în părţi sociale” şi în SRL. „Compensarea” de
care vorbeşte art. 210 alin. (2) trebuie să fie agreată de creditor, în caz contrar hotărârea AGA de
majorare prin această „compensare” fiind nulă absolut. În practică, foarte des se întâmplă ca AGA
societăţilor să fie interesate să decidă majorarea propriului capital social prin „conversia” creanţelor
bugetare în acţiuni, fără acordul creditorului bugetar, ceea ce este ilegal din mai multe puncte de
vedere (încălcarea dreptului de proprietate asupra creanţei; încălcarea principiului libertăţii de
asociere; încălcarea principiilor referitoare la ajutoarele de stat, întrucât „compensarea” stinge
creanţa bugetară, în alt mod decât prin plată, statul primind în schimb acţiuni, adică fiind involuntar
asociat la riscul afacerii societăţii respective). Majorarea capitalului social poate avea loc în varianta
obişnuită a hotărârii adunării generale a acţionarilor, dar şi în variantele excepţionale ale majorării
prin subscripţie publică şi, respectiv, a majorării capitalului social până la nivelul „capitalului social
autorizat” prin decizie a CA/directoratului societăţii pe acţiuni.

Procedura de majorare a capitalului social prin noi aporturi se realizează în trei trepte:

(i) o primă hotărâre AGA decide majorarea capitalului social, în principiu;

(ii) o perioadă de 30 de zile în care trebuie să se exercite dreptul preferenţial de subscripţie a
noilor acţiuni, drept ce aparţine oricărui acţionar care avea această calitate la data de referinţă; în
cazul majorării prin noi aporturi în natură, în această perioadă se efectuează expertizarea noilor
aporturi, pentru a li se stabili valoarea şi, în consecinţă, procentul de acţiuni alocate;
(iii) o a doua AGA, unde se hotărăşte concret majorarea (cuantum, alocare de acţiuni,
restructurarea participaţiei acţionariale, în funcţie de exerciţiul dreptului preferenţial de subscripţie
etc.).

Dreptul preferenţial de subscripţie a noilor acţiuni este instituit de lege în favoarea acţionarilor
iniţiali, în vederea conservării participaţiei lor la capitalul social. Acţionarii existenţi au dreptul să
participe la majorarea capitalului social cu noi aporturi în numerar sau în natură, în aşa fel încât să îşi
menţină participaţia iniţială. De exemplu, să luăm o societate pe acţiuni cu 4 acţionari, care deţin
fiecare câte 25% din acţiuni, iar capitalul social este de un milion, împărţit în 100 de acţiuni. Dacă se
majorează capitalul cu un milion şi se emit 100 de acţiuni noi, pe care le subscrie fiecare dintre cei 4
acţionari, în proporţie de 25% fiecare, participaţia iniţială se menţine, deşi numărul de acţiuni
deţinute de fiecare se dublează. Dacă însă numai unul dintre cei 4 subscrie toate acţiunile, el va
ajunge să deţină 125 de acţiuni, adică 62,5% din acţiuni, în timp ce ceilalţi trei vor rămâne cu 12,5%
fiecare, împreună totalizând 37,5%, insuficient pentru a putea să se mai opună intenţiilor
acţionarului devenit majoritar. Legea nu reglementează decât un drept pozitiv de subscripţie (dreptul
de a participa la majorare), nu şi un drept negativ de subscripţie (dreptul de a se opune la majorare,
dreptul de a refuza noi investiţii în societate. Cu toate acestea, în practică, mai ales în societăţile
cotate, sunt soluţii jurisprudenţiale care admit un astfel de drept negativ. În fine, nu există decât un
drept preferenţial de subscripţie de rang unu, nu şi de rang doi. Dacă un acţionar refuză să participe
la majorare, dreptu rile sale de subscripţie nu sunt preluate de ceilalţi, ci sunt libere spre subscripţie
terţilor sau acţionarilor existenţi. Totuşi, în actele constitutive ale unor societăţi pe acţiuni, pentru a
se menţine societatea în mâinile acţionarilor fondatori, se regle mentează şi un astfel de drept de
preferinţă de rang 2.

În societăţile cotate, drepturile de subscripţie sunt tranzacţionabile, separat de acţiunile în sine (sunt
valori mobiliare denumite „drepturi de alocare”).

Dreptul preferenţial de subscripţie poate fi ridicat, prin decizia AGA, luată cu cvorum de ¾ din
numărul acţiunilor, cu majoritatea acţionarilor prezenţi. Ridicarea acestui drept nu poate avea loc
decât pentru motive temeinice. În convocarea adun ării generale se vor explica motivele ridicării
dreptului de subscriere (spre exemplu, cooptarea unui nou acţionar care să finanţeze, cu aportul său,
traversarea unei situaţii de criză financiară a societăţii, în vederea evitării insolvenţei), persoanele
cărora li se vor atribui noile acţiuni şi numărul şi valoarea acestora.

Dreptul preferenţial de subscripţie este un drept aferent acţiunilor. Cu toate acestea, el există doar în
favoarea acţionarilor care deţineau acţiuni la data de referinţă. În cazul societăţilor cotate, în care
există atât dată de referinţă, cât şi dată de înregistrare, dreptul preferenţial de subscriere poate fi
ridicat numai acelor acţionari care vor deţine acţiuni la data de înregistrare (dividend date).
Reamintesc că data de referinţă este anterioară AGA, în timp ce data de înregistrare este ulterioară
AGA.

Majorarea capitalului social fără respectarea dispoziţiilor referitoare la acordarea sau ridicarea
dreptului de preferinţă este lovită de nulitate absolută.
Consiliul de Administraţie sau directoratul societăţii pe acţiuni poate fi auto rizat să majoreze
capitalul social, într-o perioadă de 5 ani, până la un anumit plafon decis de AGA.

În acest caz, majorarea capitalului social se realizează fie dintr-o dată, fie treptat, prin decizie a
CA/directorat. Valoarea totală a „capitalului autorizat” nu poate depăşi 50% din capitalul social
existent la data luării hotărârii de autorizare a majorării capitalului. Prin decizia de autorizare, CA sau
directoratul pot fi autorizaţi să decidă şi ridicarea dreptului preferenţial de subscripţie. Deciziile CA
sau ale directoratului referitoare la capitalul autorizat pot fi atacate direct în justiţie, ca şi hotărârile
AGA.
Emisiunea de noi acţiuni se poate realiza şi prin subscripţie publică. Majo rarea capitalului social prin
subscripţie publică presupune publicarea şi autorizarea unui prospect de emisiune (inclusiv o
autorizare a acestuia de către CNVM) care, pe lângă menţiunile obişnuite, va cuprinde şi date referi
toare la hotărârea adunării generale cu privire la noua emisiune de acţiuni, valoarea totală, numărul
şi valoarea nominală a acţiunilor, felul lor, relaţii privitoare la aporturi, altele decât cele în numerar şi
avantajele acordate acestora. precum şi data la care se vor plăti dividendele. Orice acceptant va
putea invoca nulitatea prospec tului de emisiune ce nu cuprinde toate menţiunile câtă vreme nu şi-a
exercitat încă drepturile şi obligaţiile sale de acţionar. Emisiunea de acţiuni prin subscripţie publică
transformă societatea în cauză în societate cotată, supusă reglementărilor specifice pieţei de capital.
În societăţile pe acţiuni, în cazul în care administratorii constată pierderea unei jumătăţi din capitalul
social, ei vor convoca obligatoriu adunarea generală extraordinară a societăţii, care va decide:

(i) fie reconstituirea (reîntregirea) capitalului în cuantumul iniţial, ceea ce presupune noi
aporturi ale acţionarilor iniţiali sau a unor noi acţionari, cooptaţi cu această ocazie; acţionarii iniţiali
participă la reconstituirea capitalului în proporţie cu aporturile lor iniţiale, dacă adunarea generală nu
decide altfel; nu ne aflăm în ipoteza unei majorări de capital, ci a reformării acestuia, în vederea
asigurării, în principal, a gajului general al creditorilor chirografari;
 (ii) fie limitarea capitalului social la suma rămasă; în acest caz, suntem în prezenţa unei reduceri
de capital social, ceea ce presupune îndeplinirea formalităţilor specifice acestei modificări a actelor
constitutive, inclusiv termenul de 2 luni în care creditorii sociali au dreptul de a formula opoziţie [art.
208 alin. (1) LSC]; (iii) fie dizolvarea societăţii, dacă niciuna dintre primele două variante nu sunt
posibile. Pierderea din capitalul social însemna erodarea valorii acestuia prin pierderile suferite de
societate din exploatarea obiectului său de activitate, datorită ineficienţei activităţii sale. Acţionarii
pot să prevadă în actul constitutiv că şi pentru o pierdere mai mică de jumătate din capitalul social
administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală pentru a decide reconstituirea
capitalului social, limitarea lui la suma rămasă după apariţia pierderii sau dizolvarea societăţii. Dacă
nici la a doua convocare a adunării generale în scopul luării deciziilor arătate nu se întruneşte
majoritatea cerută (toate cele trei alternative reprezintă cazuri de modificare a actului constitutiv,
care presupun o hotărâre a adunării generale extraordinare cu majoritate calificată de voturi)
administratorul va solicita tribunalului ca, într-o primă fază, să dispună efectuarea unei expertize care
să constate pierderea din capitalul social, iar ulterior să convoace o adunare generală care să decidă
fie limitarea capitalului la suma rămasă, fie dizolvarea societăţii, cu orice număr de acţionari prezenţi.
Dacă, dator ită pierderilor, se întâmplă o reducere de capital social sub minimul legal prev ăzut
pentru societăţile pe acţiuni (25.000 euro), atunci societatea are obligaţia ca, în termen de 9 luni de
la apariţia acestui caz, să reîntregească, mai întâi, acest minim de capital social, sub sancţiunea
dizolvării de drept a societăţii şi numai apoi să se procedeze conform celor de mai sus.

1.4. Reducerea capitalului social

Reducerea capitalului social poate fi determinată sau nu de pierderi.

Indiferent de motivaţia reducerii capitalului social, legea reglementează trei modalităţi ale acestei
operaţiuni, respectiv: (i) reducerea numărului de acţiuni/ părţi sociale; (ii) reducerea valorii nominale
a acţiunilor/ părţilor sociale; (iii) dobândirea de către societate a propriilor acţiuni, urmată de
anularea lor.

Când reducerea de capital social nu este motivată de pierderi, aceasta se poate realiza şi prin scutirea
totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate, restituirea unei cotepărţi din aporturi,
proporţională cu reducerea capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială,
precum şi prin alte procedee prevăzute de lege. În orice caz, nu se va putea reduce capitalul social
sub minimul legal prevăzut pentru tipul de societate în care este organizată societatea în cauză. Dacă
societatea a emis obligaţiuni, reducerea capitalului prin restituiri făcute acţiona rilor din sumele
rambursate în contul acţiunilor nu este permisă decât în proporţia obligaţiunilor rambursate.

Deşi Legea societăţilor comerciale se referă expres doar la acţiuni care, odată achiziţionate de
societate, se anulează cu consecinţa reducerii capitalului social, posibilitatea reducerii capitalului
social prin intermediul achiziţionării propriilor părţi sociale şi a anulării ulterioare a lor nu este
exclusă. În fapt, mecanismul anulării acţiu nilor se explică prin efectul confuziunii, întrucât societatea
devine şi debitor, şi creditor, în acelaşi timp, în raport de acţiunile sale, care au natura juridică a unei
creanţe contra societăţii. Or, întrucât, aşa cum am văzut mai sus, şi părţile sociale conferă titularului
lor aceleaşi drepturi ca şi cele conferite de deţinerea de acţiuni, înseamnă că şi părţile sociale sunt o
creanţă contra societăţi care, dacă este achizi ţionată sau dobândită chiar de societate, provoacă,
prin efectul confuziunii, anularea părţilor sociale şi reducerea corespunzătoare a capitalului social. De
remarcat că, în societăţile pe acţiuni, achiziţionarea propriilor acţiuni nu este întotdeauna urmată de
anularea lor, întrucât este posibil ca aceste acţiuni să fie atribuite managerilor sau salariaţilor într-o
perioadă de un an de la achiziţionare sau dobândire.

Reducerea capitalului social presupune 2 hotărâri ale AGA: o primă hotărâre în care se aprobă de
principiu reducerea, urmată, la minim 2 luni de la publicarea primei hotărâri, de o a doua, care
decide reducerea propriu-zisă (cuantum, realocare acţiuni etc.). În cele 2 luni, orice creditor se poate
opune la reducerea capitalului social. Deşi nu rezultă expres din lege, consider că opoziţia
reglementată de art. 60-62 LSC este inadmisibilă în cazul în care reducerea este motivată de pierderi.
În caz de opoziţie, societatea se poate apăra de efectul suspensiv al opoziţiei dacă asigură garanţii
creditorilor oponenţi, ceea ce face ca această regulă să se poată transforma uşor într-un mic şantaj al
creditorilor la adresa societăţii. Într-adevăr, creditorii chirografari pot obţine, pe calea opoziţiei,
exigibilitatea sau chiar plata anticipată a creanţei lor, ceea ce poate fi evitat doar dacă asociaţii oferă
creditorilor garanţii reale sau personale acceptate de creditori.

1.5. Fuziunea și divizarea societății

Fuziunea şi divizarea societăţilor sunt procedee tehnico-juridice de restructurare a acestora, menite a

le eficientiza activitatea .

Alături de preluare, ca tehnică juridică de transfer al controlului asupra unei societăţi, fuziunea şi
divizarea sunt tehnici concentrative, potenţial periculoase pentru mediul concurenţial, pentru
drepturile investitorilor în general şi ale acţionarilor minoritari în special şi pentru imaginea societăţii.
De aceea, legislaţia concurenţei şi legislaţia pieţei de capital conţin prevederi speciale dedicate
acestor tehnici juridice. Spre deosebire, însă de preluare, care este, de obicei, ostilă, fuziunea şi
divizarea sunt negociate. Într-adevăr, atât fuziunea, cât şi divizarea, reprezintă noi contracte de
societate între asociaţi/ acţionari.

În cazul fuziunii, asociaţii/ acţionarii societăţii/ societăţilor care urmează să dispară ca efect al
fuziunii, devin asociaţi/ acţionari ai societăţii rezultante în urma fuziunii, aderând la contractul de
societate al societăţii rezultante, devenind parte la acest contract. Acordul de fuziune – negociat
pentru acţionari de administratorii societăţilor aflate în procedura fuziunii şi concretizat în hotărârile
AGA de aprobare a proiectului de fuziune – este contractul dintre acţionarii societăţilor ce urmează a
fuziona şi care stabileşte condiţiile fuziunii, printre care şi paritatea la care se alocă noile acţiuni
emise ca efect al fuziunii (o acţiune deţinută la societatea în curs de dispariţie egal o acţiune la
societatea absorbantă sau alt raport), eventualele prime de fuziune, cuantumul majorării capitalului
social al societăţii rezultante ca urmare a fuziunii, noua conducere a societăţii rezultante, noua
structură de personal, modalităţile în care operează confuziunea patrimoniului societăţii rezultante
cu patrimoniul preluat de la societăţile ce dispar ca urmare a fuziunii (reglementarea datoriilor
societăţilor dispărute şi efectelor contabile ale fuziunii, precum şi a înregistrărilor de publicitate
mobiliară şi imobiliară fiind cele mai importante şi complexe) etc.

În cazul divizării, în urma căreia dintr-o societate existentă rezultă una sau mai multe societăţi noi, se
întâmplă aceeaşi operaţiune contractuală, numai că în sens invers – vechii acţionari se împart în două
sau mai multe noi acţionariate, care vor încheia noi contracte de societate, pentru noile societăţi
care rezultă din divizare.
O confirmare a acestei idei, conform căreia fuziunea şi divizarea sunt noi contracte de societate între
asociaţii/ acţionarii societăţilor implicate este faptul că Legea nr. 441/2006 de modificare a LSC
reglementează în prezent o acţiune în nulitate a fuziunii sau a divizării. Regulile referitoare la fuziune
şi divizare îşi au dreptul comun în Noul Cod civil (art. 234-

239 NCC), care completează dispoziţiile din LSC referitoare la fuziune şi divizare (art. 238-250 LSC).

Fuziunea este operaţiunea de concentrare a societăţilor, prin care două sau mai multe societăţi se
reunesc într-una singură, fie prin contopire (societăţile iniţiatoare ale fuziunii dispar pentru a da
naştere unei societăţi noi), fie prin absorbţie (una sau mai multe societăţi sunt absorbite de
societatea rezultantă, numită şi societate absorbantă). Ca urmare a absorbţiei, societatea sau
societăţile absorbite dispar (se dizolvă, fără lichidare), societatea absorbantă mărindu-şi capitalul
social cu cel al societăţilor absorbite. Societatea rezultantă dobândeşte, cu titlu universal,
patrimoniul societăţilor care dispar ca urmare a fuziunii. În practică, fuziunea prin contopire este
foarte rar întâlnită; a doua variantă de fuziune, fuziunea prin absorbţie (merger by acquisition) este
cea mai des folosită.

Divizarea înseamnă fie împărţirea patrimoniului unei societăţi care dispare între două sau mai multe
societăţi existente sau rezultante, fie între două sau mai multe societăţi, unele existente, altele care
se constituie ca efect al divizării. În cazul divizării în favoarea unor societăţi existente, societatea
divizată se dizolvă, fără lichidare, societăţile beneficiare majorându-şi capitalul social (şi,
corespunzător, patrimoniul, cu părţile cuvenite din patrimoniul societăţii divizate).

Divizarea poate îmbrăca şi forma desprinderii unor părţi din patrimoniul unei societăţi, care nu îşi
încetează existenţa, ci doar îşi diminuează patrimoniul cu partea desprinsă. Desprinderea înseamnă
transmiterea părţii respective din patrimoniul societăţii divizate către una sau mai multe societăţi
existente sau care iau astfel fiinţă (Noul Cod civil denumeşte această operaţiune „divizare parţială”).
Desprinderea este denumită şi „aport parţial de activ” , deşi are în vedere nu numai bunuri, ci şi alte
elemente patrimoniale, inclusiv drepturi şi obligaţii. Cel mai des, divizarea sub forma desprinderii are
loc atunci când una sau mai multe sucursale ale unei societăţi se transformă în societăţi de sine
stătătoare, la care acţionarii sunt, într-o proporţie mai mică sau mai mare, tot acţionarii societăţii
divizate. Societăţi care, în anul 2000, erau în portofoliul statului şi care aveau mai multe sucursale, s-
au divizat prin desprinderea sucursalelor, societatea rămasă fiind, ulterior, supusă procesului
privatizării. În modalitatea divizării prin desprindere, aceste societăţi au „scăpat” de datorii şi,
eventual, de un număr mare de salariaţi, elemente care ar fi făcut foarte complicată privatizarea.
Este adevărat că, după privatizarea „cu succes” a societăţii din care s-au desprins sucursalele sau
salariaţii, societăţile rezultante au dat faliment. Este cazul Petrom, care înainte de privatizare, a fost
supusă unei divizări prin desprindere, prin care mai multe sucursale, cum ar fi sucursala de transport
de ţiţei şi produse petrolifere prin conducte, Petrotrans, s-a transformat în societate de sine-
stătătoare şi, în prezent, este în faliment. În schimb, sucursala de servicii petroliere (explorare,
exploatare şi extracţie sau drilling) s-a transformat într-o societate, Petromservice, în care o parte din
foştii angajaţi ai Petrom, cei organizaţi în sindicat, au fost transformaţi în acţionari. Petromservice a
devenit, ulterior, investitor în televiziuni şi în bănci şi, în plus, a revândut afacerea preluată gratuit în
2002, după care a intrat în insolvenţă.
În procesul fuziunii şi divizării pot fi implicate numai societăţi, în stare normală de funcţionare sau în
situaţie de dizolvare. Formele de organizare ale societăţilor participante la acest proces pot fi diferite.
Nu pot fi parte într-un proces de fuziune sau divizare sucursalele societăţilor comerciale sau
comercianţi persoane fizice. Achiziţia unei sucursale a unei societăţi nu este nici fuziune, nici
preluare, ci o cesiune de fond de comerţ.

Fuziunea şi divizarea au ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi
transmiterea universală a patrimoniului sau către societatea sau societăţile beneficiare, în starea în
care se găseşte la data fuziunii sau divizării. Bunurile, drepturile şi obligaţiile societăţii care încetează
să existe trec la societatea beneficiară, care îşi constituie sau îşi măreşte, ca efect al fuziunii sau
divizării, patrimoniul şi, implicit, capitalul social. Asociaţii societăţii care încetează devin asociaţi ai
societăţii beneficiare (operaţiunea poate implica şi plata, către aceştia, a unei prime de fuziune, de
max. 10% din valoarea acţiunilor/ părţilor sociale atribuite).

Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale sunt, în acelaşi timp, modificări ale actelor constitutive
ale societăţii, şi modalităţi de constituire ori, după caz, de încetare a personalităţii juridice a unor
societăţi. De aceea, aceste operaţiuni presupun parcurgerea formalităţilor legale necesare modificării
actelor constitutive.
În fapt, procesul fuziunii sau divizării parcurge trei etape:
- etapa proiectului de fuziune sau divizare (care este pus la punct de administraţiile societăţilor
participante la fuziune sau divizare);
- etapa aprobării propriu-zise a fuziunii sau divizării (asociaţii/ acţionarii societăţilor
participante decid prin vot, în adunarea generală, fuziunea, conform negocierii statuate în proiectul
de fuziune);
- etapa majorării capitalului social al societăţii rezultante (ori a constituirii celei noi) şi a radierii
societăţii/ societăţilor absorbite sau divizate total.

Fuziunea sau divizarea pot fi hotărâte numai de adunarea generală.

Administratorii sunt împuterniciţi să negocieze condiţiile fuziunii sau divizării. Negocierile se

concretizează într-un proiect de fuziune sau de divizare cu conţinutul determinat de art. 241 LSC.
Proiectul stabileşte condiţiile afacerii, dintre acestea cele mai importante fiind cele referitoare la
elementele de patrimoniu care se transmit la societatea beneficiară şi raportul de schimb al
acţiunilor sau părţilor sociale (cu eventuale sulte sau prime de fuziune sau divizare).

Proiectul, însoţit de o (inutilă) declaraţie a societăţii care urmează a înceta să existe despre modul în
care a hotărât să stingă pasivul său, este depus la registrul comerţului spre avizare şi publicarea în
extras sau integral în Monitorul Oficial. Orice creditor al societăţilor participante poate formula
opoziţie la fuziune sau divizare (opoziţia suspendă de drept procesul de fuziune sau divizare, cu
excepţia cazului în care creditorii convin cu debitorii lor modalităţi de reglementare).
Fiind vorba de operaţiuni concentrative, potenţial anticoncurenţiale, proiectul de fuziune sau divizare
este notificat şi Consiliului Concurenţei. În cazurile prevăzute de lege (spre exemplu, dacă cifra
cumulată de afaceri a societăţilor implicate depăşeşte plafonul legal sau dacă cele două sau mai
multe societăţi implicate depăşesc, cumulat, o cotă de piaţă minimă), fuziunea sau divizarea nu se
pot derula fără autorizarea Consiliului. Procedura de autorizare în faţa Consiliului concurenţei
suspendă procedura fuziunii sau divizării.

După efectuarea formalităţilor referitoare la proiect, urmează faza aprobării propriu-zise a fuziunii
sau divizării. Pentru a putea vota în cunoştinţă de cauză, asociaţii/ acţionarii vor fi informaţi de către
administratori prin depunerea proiectului de fuziune sau divizare, darea de seamă asupra
operaţiunii, situaţiile financiare, raportul cenzorilor sau al auditorilor financiari, raportul unor experţi
numiţi de funcţionarul la registrul comerţului cu privire la justeţea raportului de schimb al acţiunilor/
părţilor sociale şi evidenţa contractelor cu valori mari în curs de executare (cu propunerile de
repartizare a lor, în caz de divizare). În cel mult două luni de la finalizarea formalităţilor referitoare la
proiectul de fuziune/ divizare, adunarea generală este convocată din nou, pentru a decide fuziunea
sau divizarea. Dacă sa hotărât fuziunea sau divizarea, societatea rezultantă urmează a efectua, după
caz, formalităţile de înmatriculare sau de înregistrare a modificării actului constitutiv.

Fuziunea sau divizarea sunt considerate finalizate în momentul efectuării acestor formalităţi. În
realitate, fuziunea sau divizarea se finalizează în momentul radierii din registrul comerţului a
societăţii care încetează să existe ca urmare a acestora.

1.6. Lucrare de verificare Unitatea 10

• Precizați care sunt cele trei etape ce trebuie parcurse în vederea majorării capitalului social
prin noi aporturi la o societate pe acțiuni
• Precizați care sunt titularii dreptului preferențial de subscripție a noilor acțiuni emise ca
urmare a majorării capitalului social al unei societăți reglementate de Legea nr. 31/1990 • Precizați
care sunt formele reglementate de Legea nr. 31/1990 în care se poate realiza o fuziune.

1.7. Bibliografie Unitatea 10

▪ Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012

▪ St. D. Cărpenaru, S. David, Gh. Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2014
▪ I. Schiau, T. Prescure, Legea societătilor comerciale nr. 31/1990. Analize si comentarii pe
articole, Ed.Hamangiu, Bucuresti, 2009
▪ Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Ediţia a V-a actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

 • Deosebiți dizolvarea societății de alte instituții
• Aflați cauzele care conduc la dizolvarea societății
• Intelegeti notiunile de dizolvare voluntara, legala, judiciar
• Intelegeti notiunea de dizolvare-sancțiune

Unitatea de învățare 11 – Societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990. Dizolvare – Reguli

generale şi reguli specifice fiecărei forme de societate

CUPRINS

1.51. Noțiunea de dizolvare

1.52. Cazurile generale de dizolvare. Efecte

1.53. Cazurile speciale de dizolvare. Efecte

1.54. Lucrare de verificare Unitatea 11

1.55. Bibliografie Unitatea 11

Obiectivele unității de învățare 11

• Intelegeti efectele dizolvarii societăților

 1.1. Noțiunea de dizolvare

Dizolvarea (şi lichidarea) reprezintă, în condiţii obişnuite, cele două faze obligatorii ale procesului de
încetare a personalităţii juridice a unei societăţi comerciale , în principiu separate de momentul
desemnării lichidatorilor .

În mod excepţional, legea reglementează cazuri în care personalitatea juridică a societăţii încetează
fără a se parcurge cele două faze (de exemplu: în cazul fuziunii prin absorbţie, societatea absorbită
încetează ca efect al fuziunii, şi nu prin dizolvare şi lichidare) sau fără a exista lichidare. De exemplu,
în cazul prevăzut la art. 235 LSC, aplicabil în societatea în nume colectiv, în comandită simplă şi în
societatea cu răspundere limitată, cele două faze ale procesului de încetare a personalităţii juridice a
societăţii comerciale pot fi cumulate, dacă asociaţii, probând că societatea şi-a achitat toţi creditorii
sau că societatea a reglementat în alt fel datoriile sale decid, prin hotărâre a adunării generale, să
dizolve societatea şi să renunţe la formalităţile lichidării, urmând a împărţii între ei bunurile care ar
rămâne după regularizarea datoriilor.

Art. 227 LSC reglementează cazurile generale de dizolvare a societăţii. Expresia legiuitorului
(„societatea se dizolvă prin”) este menită a deosebi cazurile reglementate la art. 227 atât de cazurile
speciale de dizolvare ale unor anumite forme de societăţi, cât şi de cazurile de dizolvare – sancţiune,
reglementate în art. 237 LSC (aceste cazuri de dizolvare sunt, de asemenea, generale, dar ele intervin
doar în situaţiile anormale enumerate de art. 237 LSC). Pe de altă parte, cazurile generale de
dizolvare au în vedere orice tip de societate comercială, inclusiv societăţile pe acţiuni.

Cazurile generale de dizolvare ale societăţilor comerciale pot fi clasificate în :

(i) dizolvarea de drept; împlinirea unei anumite condiţii provoacă dizolvarea automată a
societăţii, nefiind necesară publicitatea aferentă celorlalte cazuri de dizolvare. Nu este exclusă o
acţiune în constatarea intervenirii de drept a dizolvării. Pot fi incluse în această categorie dizolvarea
pentru expirarea duratei societăţii [art. 227 alin. (1) lit. a) LSC] şi dizolvarea pentru falimentul
societăţii [art. 227 alin. (1) lit. f) LSC], precum şi dizolvarea de drept prevăzută în Legea simplificării
formalităţilor (Legea nr. 359/2004);

(ii) dizolvarea voluntară (prin hotărârea adunării generale a asociaţilor); pot fi incluse în această
categorie cazul prevăzut la art. 227 alin. (1) lit. d) LSC şi, în principiu, cazul de la art. 227 alin. (1) lit. b)
LSC, sub rezerva celor ce urmează;

(iii) dizolvarea judiciară; pot fi incluse în această categorie cazul de la art. 227 alin. (1) lit. e) LSC,
precum şi dizolvarea pentru declararea nulităţii societăţii.

O situaţie atipică o reprezintă dizolvarea pentru imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau
pentru realizarea acestuia, întrucât ambele motive de dizolvare sunt situaţii de fapt care trebuie
constatate pentru ca dizolvarea să devină efectivă.

Deşi nu duce, în toate cazurile, la lichidare (asociaţii care au decis voluntar dizolvarea pot reveni, în
anumite condiţii, asupra hotărârii lor de dizolvare a societăţii – art. 231 LSC), dizolvarea are ca efect,
în principiu, deschiderea procedurii lichidării. De altfel, dizolvarea este o fază pregătitoare a lichidării,
în decursul căreia, deşi nu-şi pierde personalitatea juridică, societatea suferă restrângeri ale
obiectului de activitate (administratorii nu mai pot întreprinde operaţiuni noi) şi modificări de esenţă
ale structurii sale organizatorice

(administratorii urmează a fi înlocuiţi cu lichidatorii, adunarea generală, cu excepţia cazului de la art.

231 LSC, îşi restrânge atribuţiile).

Dizolvarea este un mod tipic de încetare a unei persoane juridice de tip asociativ. Prin excepţie, se
poate vorbi totuşi de dizolvare şi în cazul societăţii create de fapt, care nu beneficiază de
personalitate juridică.

1.2. Cazurile generale de dizolvare. Efecte

Conform art. 227 alin. (1) lit. a) LSC, societatea se dizolvă prin trecerea timpului stabilit pentru durata
societăţii. Dizolvarea apare, în acest caz, automat, ca efect direct al voinţei asociaţilor exprimată încă
de la început în actul constitutiv, fără a fi nevoie de vreo formalitate în plus pentru ca societatea să
intre în dizolvare. Legea exceptează de la formalităţile de publicitate acest caz de dizolvare. Ca atare,
momentul în care intervine în acest caz dizolvarea este chiar ziua următoare expirării duratei
societăţii.

Este admisibilă o acţiune în constatarea dizolvării de drept a societăţii pentru expirarea duratei
acesteia; oricine are interes are capacitate procesuală activă într-o asemenea acţiune în constatare.

Efectul dizolvării societăţii ca efect al expirării duratei acesteia poate fi evitat, în cazul în care asociaţii
decid, în condiţiile art. 204 LSC, prelungirea duratei societăţii. În doctrină se admite că se poate evita
efectul dizolvării automate numai dacă prelungirea duratei societăţii intervine înainte de expirarea
duratei stabilite în actul constitutiv; voinţa asociaţilor nu mai este eficientă pentru a proroga durata
societăţii, întrucât terţii sunt avertizaţi asupra duratei limitate a societăţii prin publicarea actului
constitutiv; voinţa asociaţilor în acest sens nu ar mai avea decât efectul de a contracta o altă
societate, nouă , iar în cazul în care societatea, deşi intrată în lichidare, ar cont inua să exercite un
comerţ oarecare, ar putea fi considerată o societate creată de fapt.

Conform art. 227 alin. (1) lit. b) LSC, societatea comercială se dizolvă şi prin imposibilitatea realizării
obiectului de activitate sau realizarea acestuia.

Obiectul de activitate al societăţii, ca şi durata acesteia, reprezintă un element esenţial al

contractului, fapt pentru care asociaţii sunt obligaţi să precizeze în actul constitutiv obiectul
societăţii. Aşa cum s-a arătat, obiectul de activitate al societăţii este afacerea obişnuită a societăţii,
stabilită ca atare de către asociaţi în actul consti tutiv. Asociaţii pot decide oricând, în limitele
scopului statutar de activitate, schimb area sau completarea obiectului de activitate stabilit ca atare
în actul constitutiv, în condiţiile art. 204 LSC.

De aceea, consider că, în realitate, textul legal are în vedere:

- fie situaţia în care societatea şi-a propus ca obiect de activitate un singur obiect iv, pe care l-a
realizat (spre exemplu, o societate creată de statul român cu o firmă privată pentru construirea unei
autostrăzi);
- fie situaţia în care realizarea afacerii preconizate prin constituirea societăţii este sau a
devenit imposibilă (imposibilitatea poate fi materială, ca în cazul în care obiectul asupra căreia părţile
s-au înţeles să-l exploateze prin intermediul societăţii, spre exemplu, o aeronavă, a pierit, dar poate fi
şi juridică, ca în cazul în care socie tatea preconiza exploatarea unei concesiuni petroliere, dar
concesiunea nu a fost obţinută sau a fost retrasă).

Pe de altă parte, este practic dificil de întâlnit o dizolvare pentru acest motiv în cazul întreprinderilor
mici şi mijlocii, care se pot adapta pieţei mai rapid, prin modificarea activităţii lor.

În jurisprudenţă s-a decis că există o imposibilitate de realizare a obiectului de activitate al societăţii

şi în cazul în care se ivesc între asociaţi neînţelegeri grave, care fac imposibilă continuarea activităţii
societăţii. Un astfel de motiv justifică, de altfel, dizolvarea judiciară a societăţii. Doctrina a extins
interpretarea dată de jurisprud enţă, considerând că imposibilitatea realizării obiectului de activitate
poate însemna nu numai neînţelegerile grave de fond între asociaţi, ci şi lipsa mijloacelor financiare
necesare îndeplinirii scopului societăţii, situaţii familiale nefavorabile etc., ceea ce apare ca
nejustificat în raport de înţelesul care se dă noţiunii de „obiect social de activitate”.

Problema care se pune în acest caz de dizolvare este stabilirea momentului în care intervine
dizolvarea.

Întrucât atât imposibilitatea realizării obiectului de activitate, cât şi realizarea lui sunt elemente de
fapt, care trebuie dovedite pentru a justifica dizolvarea societăţii, nu se poate considera că dizolvarea
ar interveni, în acest caz, de drept, întrucât terţii nu sunt avertizaţi în niciun fel asupra existenţei sau
apariţiei acestui element de fapt. În aceste condiţii, trebuie decis că suntem în ipoteza fie a unui caz
de dizolvare voluntară, fie în ipoteza unui caz de dizolvare judiciară.

În cazul în care imposibilitatea realizării obiectului de activitate apare sub forma neînţelegerilor grave
între asociaţi, dizolvarea are caracter judiciar, aşa cum rezultă din art. 227 alin. (1) lit. e) LSC, astfel că
momentul în care aceasta intervine se stabileşte după regulile aplicabile dizolvării judiciare.

În celelalte cazuri de imposibilitate a realizării obiectului de activitate sau de realizare a lui,

considerăm că dizolvarea trebuie constatată prin hotărâre a adunării generale, astfel că momentul în
care aceasta intervine se stabileşte după regulile aplicabile dizolvării voluntare.

O acţiune judiciară în constatarea cazurilor de imposibilitate a realizării obiectului de activitate sau

de realizare a lui ar fi inadmisibilă, întrucât pe calea unei acţiuni în constatare nu se pot stabili situaţii
de fapt . Rolul instanţei este redus, în acest caz, la a dispune, la cererea unor asociaţi, în cazul în care
organele societăţii omit aceasta, convocarea unei adunări generale, care să constate dizolvarea.

În concepţia legii noastre, nulitatea este o cauză de dizolvare .

Conform art. 227 alin. (1) lit. c) LSC, societatea comercială se dizolvă şi prin declararea nulităţii
societăţii. În cazurile arătate la art. 56 LSC şi dacă asociaţii nu au înlăturat, înainte de a se pune
concluzii în fond, cauza de nulitate invocată în cererea de anulare (art. 57

LSC), tribunalul poate declara nulitatea societăţii, ocazie cu care va numi şi lichidatorul societăţii. La
momentul în care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea
încetează fără efect retroactiv şi intra în lichidare [art. 58 alin. (1) LSC]. Dispozitivul acestei hotărâri se
trimite la registrul comerţului pentru menţionare şi publicare în Monitorul Oficial [art. 58 alin. (2) şi
art. 227 alin. (2) LSC]. Dizolvarea devine, în acest caz, opozabilă terţilor, în momentul efectuării
formalităţilor de publicitate.

Conform art. 227 alin. (1) lit. d) LSC, societatea comercială se dizolvă şi prin hotărârea adunării
generale. Societatea comercială, chiar dacă este o persoană juridică, are un fundament contractual,
întrucât constituirea sa şi modificările pe care le suferă în timpul existenţei sale au la bază voinţa
asociaţilor. Ca atare, asociaţii au dreptul să decidă şi dizolvarea societăţii, adică începerea procesului
de dispariţie a acesteia. În acest caz, asociaţii sunt liberi să decidă motivele pentru care societatea se
dizolvă. Dizolvarea societăţii prin hotărâre a adunării generale reprezintă un caz de modificare a
actului constitutiv, astfel că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 204 LSC referitoare la condiţiile
generale de valabilitate şi la formalităţile aferente modificării actului constitutiv. De aceea, hotărârea
privind dizolvarea se ia cu respec tarea condiţiilor de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru
adunarea generală extraordinară. Actul adiţional, în formă autentică, se depune la registrul
comerţului pentru a fi menţionat în registru, precum şi pentru a fi publicat în Monitorul Oficial [art.
232 alin. (2) LSC]. Instanţa judecătorească nu se poate substitui adunării generale, pentru a dispune
dizolvarea, în cazul în care aceasta nu a fost votată în adunarea generală datorită neîntrunirii
cvorumului sau majorităţii cerute de lege. Dacă dizolvarea nu intervine prin hotărârea adunării
generale a asociaţilor, dizolvarea judi ciară nu poate fi dispusă decât în condiţiile art. 227 alin. (1) lit.
e), pentru neînţelegeri grave între asociaţi. În cazul în care dizolvarea voluntară intervine înainte de
expirarea termenului fixat pentru durata societăţii, dizolvarea produce efecte faţă de terţi numai
după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial (art.

234 LSC). În cazul în care societatea dizolvată a fost consti tuită pe durată nelimitată, trecerea acestui
termen de 30 de zile nu este necesară pentru opozabilitatea faţă de terţi a hotărârii de dizolvare,
întrucât textul legal are în vedere numai societatea constituită pentru o durată determinată. Ca
atare, momentul în care este efectivă şi opozabilă dizolvarea în acest caz este acela al înregistrării
menţiunii, astfel cum rezultă din 204 alin. (1) şi art. 232 alin. (2) LSC. Asociaţii pot reveni asupra
hotărârii de dizolvare, în condiţiile cerute de lege pentru modificarea actului constitutiv, cu condiţia
ca nicio repartiţie din activ să nu fi fost efectuată (art. 231 LSC).

Conform art. 227 lit. e) LSC, societatea comercială se poate dizolva şi prin hotărârea tribunalului, la
cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave între asociaţi, care
împiedică funcţionarea societăţii.

Ca o primă observaţie, remarcăm faptul că acest caz de dizolvare este exclus în ce priveşte societăţile
unipersonale (societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, societăţile comerciale care au ca
unic acţionar statul român, respectiv, acele societăţi care au rezultat din reorganizarea unor regii
autonome), întrucât, în aceste societăţi, neexistând decât un singur „asociat”, neînţelegerile nu sunt
de conceput.

Neînţelegerile grave între asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii repre zintă principalul motiv
temeinic de dizolvare. Neînţelegerile grave între asociaţi semnifică lipsa sau dispariţia lui affectio
societatis, adică a intenţiei de conlucra în vederea atingerii unui scop lucrativ comun.

Neînţelegerile grave între asociaţi apar, în general, în societăţile cu un număr mic de asociaţi, în care
factorul personal joacă un rol important în funcţionarea societăţii. Dar lipsa sau dispariţia intenţiei de
a conlucra poate fi întâlnită şi în societatea pe acţiuni în care există grupuri de acţionari.
Funcţionarea societăţii poate fi şi în acest caz împiedicată de neînţelegerile între grupurile de
acţionari cu interese divergente, fapt care justifică o acţiune în dizolvarea judiciară a societăţii pe
acţiuni .

Lipsa lui affectio societatis, contemporană cu încheierea contractului de societate, reprezintă un caz
de nulitate a acestui contract care duce la nulitatea societăţii [art. 56 lit.
a), LSC]. Dispariţia lui affectio societatis, prin înlăturarea aparenţei de existenţă a acestuia (contractul
de societate s-a dovedit a fi simulat, în urma unei acţiuni în constatarea simulaţiei), reprezintă, ca şi
pierderea lui pe parcursul existenţei societ ăţii, un motiv temeinic de dizolvare, în sensul art. 227 lit.
e) LSC.

Divergenţele între asociaţi care fac imposibilă continuarea activităţii societăţii se referă, cel mai
adesea, la proiectele de activitate ale societăţii, la prestaţiile administratorilor, la lipsa de
transparenţă a acestora şi a asociaţilor majoritari, la existenţa sau cuantumul beneficiilor disponibile,
la suspectarea reciprocă în privinţa săvârşirii unor fapte contrare interesului social sau frauduloase
etc. Neînţelegerile grave între asociaţi apar şi atunci când interesul social ajunge să fie încălcat sau
pus în umbra de interesele personale sau de grup ale asociaţilor. Aceste disfuncţionalităţi sunt
provoc ate fie de administratori (care gestionează societatea şi o reprezintă în raporturile cu terţii),
fie direct de asociaţii sau grupul de asociaţi respectivi (aceştia preiau, în fapt, conducerea societăţii,
transformânduse în administratori de fapt).

Dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi trebuie însă să rămână o soluţie
excepţională. Criteriul pe baza căruia se poate alege soluţia optimă este acela al interesului social.

Datorită modului de formare a voinţei sociale, interesul social ajunge să se confunde cu interesul
asociaţilor/ acţionarilor majoritari, ceea ce este legitim atâta vreme cât interesele asociaţilor/
acţionarilor minoritari nu sunt prejudiciate. Legea a pus la îndemâna asociaţilor/ acţionarilor
minoritari, mai ales în societăţile cotate, diferite mecanisme de protecţie a intereselor acestora.

Pe baza criteriului interesului social se va putea decide că: există abuz de drept de vot dacă asociatul/
acţionarul minoritar acţionează (sau se abţine de la o acţiune) în interes propriu într-un mod de
natură a dăuna interesului social; administratorii societăţii îşi angajează responsabilitatea civilă sau
chiar penală dacă încalcă interesul social; instanţa poate desemna un administrator judiciar
provizoriu care să substituie pe administratorii în funcţie, atunci când, datorită paraliziei organelor
sociale, există un pericol iminent pentru societate.

Abuzul de drept de vot (care poate fi un abuz de majoritate, un abuz de minoritate sau chiar un abuz
de egalitate ) poate provoca neînţelegeri grave între asociaţi care să justifice o acţiune în dizolvarea
judiciară a societăţii, întrucât, practic, acest abuz poate bloca activitatea societăţii. În caz de conflict,
minoritarii vor avea tendinţa de a invoca abuzul de majoritate când o decizie luată la iniţiativa
administratorului nu le convine, în timp ce majoritarii se vor plânge de abuzul de minoritate din
momentul în care ei nu reuşesc să adopte o modificare statutară. Dacă, prin mecanismul demo cratic
al votului, administratorii (care, fie în nume personal, fie în numele unor asoc iaţi ori al unor grupuri
de asociaţi, au încălcat sau au pus în umbră interesul social) nu pot fi înlăturaţi, pentru ca activitatea
societăţii să revină în coordonatele sale normale, adică, pentru ca interesul social să fie restabilit,
atunci asociaţii/ acţionarii afec taţi vor avea la îndemână acţiunea în dizolvarea judiciară a societăţii,
demonstrând abuzul de majoritate. Un astfel de mecanism juridic nu se poate transforma însă într-un
mijloc de şantaj sau de şicană la adresa acţionarilor majoritari sau a administratorilor, astfel că
exerciţiul abuziv al dreptului asociaţilor (acţionarilor) minoritari de a cere dizolvarea judiciară a
societăţii va putea fi sancţionat cu respin gerea cererii.
Jurisprudenţa şi doctrina franceze în domeniu ne oferă soluţii pertinente proble mei abuzului de
drept de vot.

Abuzul de majoritate este o formă a abuzului de drept care există mai ales atunci când deciziile
adunării generale a asociaţilor/ acţionarilor sunt luate cu intenţia de a prejudicia pe minoritari,
contrar interesului social general şi cu unicul scop de a favoriza membrii majorităţii în detrimentul
minoritarilor . Abuzul de majoritate rezultă din deturnarea funcţiilor principiului majorităţii,
hotărârea adunării generale a asociaţilor/ acţionarilor neavând decât explicaţia interesului egoist,
contrar interesului social, al majorităţii şi care duce la prejudicierea intereselor legitime ale
asociaţilor minoritari. Elementul esenţial al abuzului de majoritate este ruptura intenţionată a
egalităţii dintre acţionari. Abuzul de majoritate nu poate servi drept sancţiune pentru o politică
managerială defectuoasă sau pentru o decizie managerială care, pur şi simplu, displace minoritarilor .
În schimb, abuzul a fost reţinut în cazul fixării unei remuneraţii exagerate pentru administratorii
societăţii, sau în cazul preluării în întregime de către o societate a pasivului unei filiale, din moment
ce o astfel de decizie a fost luată în dispreţul interesului societăţii şi doar pentru a acoperi gestiunea
unui acţionar majoritar, administrator al filialei respective ; soluţia este aceeaşi în cazul transformării
unei societăţi anonime în societate în comandită pe acţiuni ori în cazul „votului de retorsiune” .
Sancţiunea abuzului de majoritate consistă, în principiu, în anularea hotărârii abuzive şi plata de
daune interese. Excepţional, se poate pronunţa dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între
asociaţi .

Abuzul de minoritate poate consta într-o decizie socială obţinută prin surprindere sau printr-o
acţiune în justiţie abuzivă (abuz de minoritate pozitiv) ori, mai frecvent, în blocarea oricărei
modificări a statutului sau pactului social, prin refuzul de a vota, spre exemplu, o necesară majorare
de capital social sau o prelungire a duratei societăţii (abuz de minoritate negativ). Principala
problemă în cazul abuzului de minoritate este de a delimita între dreptul minoritarilor de a vota
contra (care este un drept legitim) şi opoziţia abuzivă a acestora la deciziile necesare pentru
satisfacerea şi garantarea interesului social.

Pentru proba abuzului de minoritate, administratorii societăţii trebuie să dovedească faptul că

atitudinea minoritarilor este contrară interesului general al societăţii, prin aceea că blochează
realizarea unei operaţiuni esenţiale pentru societate şi că această atitudine este adoptată în unicul
scop de a favoriza propriile interese, în detrimentul ansamblului celorlalţi asociaţi/ acţionari . În ce
priveşte refuzul de a vota în adunarea generală extraordinară a asocia ţilor/ acţio narilor (adică, în
principiu, atunci când se propun modificări ale actelor constitutive), jurisprudenţa este nuanţată:

- refuzul de a vota o majorare de capital social necesară pentru a evita procedura falimentului
este abuziv dacă, odată decisă această majorare, nu s-ar fi ajuns la faliment ; refuzul este justificat
dacă falimentul ar fi intervenit indiferent de majorarea de capital ; refuzul de a vota este justificat
dacă există deficiente ale unei administraţii impuse de majoritate ;

- refuzul sistematic al unui asociat egalitar de a vota transformarea societăţii în societate pe

acţiuni, majorarea capitalului social, aprobarea conturilor, toate acestea necesare pentru a ameliora
situaţia societăţii a fost considerat abuziv9.

În cazul unui abuz de minoritate, dacă hotărârea n-a putut fi votată din cauza refuzului minoritarilor,
condamnarea la daune interese, chiar ridicate, este o sanc ţiune cel mai adesea inadecvată ; o
dizolvare anticipată, pentru neînţelegeri grave între asociaţi, ar putea fi, eventual, pronunţată .

În scopul evitării riscului dizolvării societăţii, ca urmare a refuzului acţionarilor minoritari de a vota
decizia de prelungire a societăţii, asociaţii/ acţionarii ar putea preve dea în actul constitutiv o clauză
care să oblige opozanţii să-şi cesioneze acţiunile/ părţile sociale celorlalţi asociaţi (procedura,
denumită squeeze-out, este utilizată în dreptul bursier britanic) .

Dizolvarea judiciară a societăţii este admisibilă şi pentru alte motive temeinice, care împiedică
funcţionarea societăţii, respectiv (enumerarea este exemplificativă):
- imposibilitatea de întrunire a adunării generale a asociaţilor/ acţionarilor, datorită
neîndeplinirii condiţiilor de cvorum şi/sau majoritate stabilite prin lege sau prin clauze ale actului
constitutiv. Este admisibilă o dizolvare judiciară pentru neînţe legeri grave între asociaţi (acţionari) şi
în cazul în care nu se poate decide dizolvarea în baza unei hotărâri a adunării generale, neputând fi
întrunite condiţiile de cvorum şi majoritate necesare; - constatarea judiciară a simulaţiei actului
constitutiv, la cererea unuia dintre asociaţi; în urma unei acţiuni în declararea simulaţiei, se poate
formula şi o acţiune în nulitatea actului constitutiv, caz în care poate interveni, la cerere, şi nulitatea
socie tăţii, pentru lipsa actului constitutiv [art. 56 lit. a) LSC]; în cazul în care acţiunea în declararea
simulaţiei nu este urmată şi de o acţiune în constatarea nulităţii actului constitutiv, întrucât nu sunt
întrunite condiţiile de nulitate, societatea devine totuşi o societate neregulat constituită, care poate
fi regularizată în termenul de 1 an prevăzut la art. 48 LSC; dacă termenul de un an al acţiunii în
regularizare a fost depăşit, atunci societatea poate fi dizolvată judiciar, pentru motivul temeinic (care
împiedică funcţionarea societăţii) că actul constitutiv este simulat;

- fictivitatea obiectului de activitate declarat al unei societăţi comerciale, care în fapt exercita
activităţi civile sau în principal civile.

Calitatea procesuală activă în acţiunea în dizolvarea judiciară a unei societăţi comerciale aparţine,
după caz:

- în societăţile de persoane şi în societatea cu răspundere limitată, oricăruia dintre asociaţi; în

aceste societăţi, hotărârile de modificare a actelor constitutive, cum este şi cea de dizolvare
voluntară a societăţii, se iau numai cu unanimitatea voturilor asociaţilor, unanimitate care nu se
poate întruni mereu;

- în societăţile de capitaluri, acţiunea în dizolvare judiciară aparţine numai acţionarilor

minoritari, în caz de abuz de majoritate şi, după caz, numai acţionarilor majoritari, în caz de abuz de
minoritate; în cazurile de abuz de egalitate, precum şi în cazul în care nu mai există affectio societatis
ori este invocată o încălcare a interesului social, acţiunea aparţine oricărui grup de acţionari cu
interese contrare; în toate cazurile, în stabilirea calităţii procesuale active se va ţine cont că
hotărârile de modificare a actelor constitutive, deci şi hotărârile de dizolvare voluntară, se iau, în
societăţile pe acţiuni, cu majoritate de voturi, şi nu cu unanimitatea acestora (dacă actul constitutiv
nu decide altfel), iar o hotărâre neadoptată la prima convocare din lipsă de cvorum sau majoritate, se
poate adopta mai simplu la următoarele convocări.
Nu are calitate procesuală activă acel asociat care a provocat el însuşi neînţele gerile grave între
acţionari care împiedică funcţionarea societăţii.

De asemenea, legea nu recunoaşte, de principiu, calitate procesuală activă creditorilor sociali.

Creditorii pot să participe la soluţionarea acţiunii în dizolvare judiciară doar pe cale de intervenţie .
Dar creditorii sociali pot provoca dizolvarea societăţii prin cererea de declarare în faliment a
societăţii.

În plus, în cazul în care un terţ obţine constatarea judiciară a simulaţiei actului constitutiv, în urma
unei acţiuni în declararea simulaţiei, ei pot formula şi o acţiune în nulitatea actului constitutiv, caz în
care poate interveni, la cerere, şi nulitatea societăţii, pentru lipsa actului constitutiv [art. 56 lit. a)
LSC]. În cazul în care acţiunea în declararea simulaţiei nu este urmată şi de o acţiune în constatarea
nulităţii actului constitutiv, întrucât nu sunt întrunite condiţiile nulităţii, societatea devine totuşi o
societate neregulat constituită, care poate fi regularizată în termenul de 1 an prevăzut la art. 48 LSC.
Dacă nu s-a obţinut regularizarea în termenul de un an, atunci terţul poate cere dizolvarea judiciară a
societăţii, pentru motivul temeinic (care împiedică funcţionarea societăţii) că actul constitutiv este
simulat.

Calitatea procesuală pasivă aparţine însăşi societăţii a cărei dizolvare judiciară se cere, care va fi
reprezentată în instanţă de organele sale desemnate să-i exercite drepturile. Asociaţii cărora li se
impută neînţelegerile grave vor putea fi ţinuţi de prejudiciul creat prin dizolvarea societăţii, atât faţă
de societate, cât şi faţă de ceilalţi asociaţi.

Hotărârea judecătorească privind dizolvarea societăţii trebuie înscrisă în registrul comerţului şi

publicată în Monitorul Oficial, în termen de 15 zile de la data la care hotărârea a devenit irevocabilă.

Conform art. 227 alin. (1) lit. f) LSC, societatea comercială se dizolvă şi prin falimentul acesteia.
Numai falimentul societăţii – văzut stricto sensu, adică în accepţiunea dată de Legea insolvenţei
acestei noţiuni – duce la dizolvarea societăţii. În procedura reorganizării judiciare activitatea
societăţii debitoare continuă, în timp ce, în cazul falimentului, activitatea societăţii debitoare
încetează, întrucât ea intră în lichidare. Dizolvarea societăţii se pronunţă prin însăşi încheierea
judecătorului-sindic prin care s-a dispus trecerea la faliment, ceea ce înseamnă că dizolvarea
intervine, în acest caz, automat (de drept) .

Conform art. 227 alin. (1) lit. g) LSC, societatea se poate dizolva şi din alte cauze prevăzute de lege
sau de actul constitutiv al societăţii. Cazuri speciale în care o societate se poate dizolva sunt, spre
exemplu, cele prevăzute la art. 237 LSC, care pot fi reunite sub denumirea de „dizolvare-sancţiune”.
Cu privire la societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, legea reglementează un caz special de
dizolvare, respectiv, cel prevăzut în art. 14 alin. (1) şi (2) LSC. Dizolvarea, în acest caz, poate fi cerută
de Ministerul Finanţelor, în numele statului, de camera de comerţ şi industrie, precum şi de orice
persoană interesată.

1.3. Cazurile speciale de dizolvare. Efecte

Art. 228 LSC reglementează unele cazuri speciale în care se pot dizolva societăţile pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată. Astfel, societatea pe acţiuni se dizolvă:

a) în cazul şi în condiţiile art. 158 LSC, respectiv, pentru pierderea unei jumătăţi din capitalul
social; în acest caz, administratorii convoacă adunarea generală extraor dinară pentru a
hotărî reconstituirea capitalului, limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea societăţii, iar
dacă nu se poate întruni majoritatea cerută de art. 115 LSC, tribunalul poate autoriza pe
administratori, prin încheiere, pe baza unei expertize care constată pierderea unei jumătăţi
din capitalul social, să convoace din nou adunarea generală, care va putea decide, cu orice
număr de acţionari prezenţi, limitarea capital ului la suma rămasă sau dizolvarea societăţii.
Dizolvarea societăţii, în acest caz, are caracter de dizolvare voluntară, astfel că devin
aplicabile regulile aferente acestei forme de dizolvare;

b) când capitalul social se reduce sub minimul legal. În societatea pe acţiuni, capitalul social
minim este de 25.000 euro. Reducerea sub acest minim a capitalului social, în cazul în care în
 termenul de 9 luni stabilit de art. 228 alin. (3) LSC, acţionarii nu decid reîntregirea sau
limitarea lui la suma rămasă ori transformarea societăţii într-o altă formă la care suma
rămasă (capitalul rămas) corespunde, prov oacă dizolvarea de drept a societăţii. Textul nu
are în vedere reducerea voluntară de către acţionari a capitalului social (reducere care
reprezintă un caz de modificare a actelor constitutive şi prin care nu se poate ajunge sub
minimul legal prevăzut la societatea pe acţiuni decât prin schimbarea formei juridice a
acesteia), ci reducerea sub minimul legal prin pierderi din capital. Deşi dizolvarea se produce
de drept, ea trebuie totuşi să fie înregistrată şi publicată în condiţiile art. 232 alin. (2) LSC,
deoarece singurul caz de dizolvare care este scutit de lege de aceste formalităţi de
opozabilitate faţă de terţi este cel de la art. 227 alin. (1) lit. a) LSC;

c) când numărul acţionarilor scade sub minimul legal. În societatea pe acţiuni, numărul minim
legal de acţionari este de 2. În cazul în care, în termen de 9 luni, acest număr minim nu este
completat [posibilitate reglementată de art. 228 alin. (4) LSC] sau dacă societatea nu se
transformă într-o altă formă juridică, la care numărul de asociaţi rămaşi corespunde
(posibilitate ce rezultă dintr-o interpretare sistematică a legii, precum şi din analogia cu
situaţia în care capitalul social se reduce sub minimul legal), societatea se dizolvă de drept. Şi
această dizolvare trebuie înregistrată şi publicată conform art. 232 alin. (2) LSC, deşi se
produce de drept; înregistrarea şi publicarea sunt necesare pentru opozabilitatea faţă de
terţi. Reducerea numărului de acţionari sub numărul minim legal poate rezulta din: decesul
unuia sau mai multora dintre acţionari care nu au moştenitori sau ai căror moştenitori nu
acceptă conti nuarea societăţii; retragerea unuia sau mai multor acţionari (art. 134 LSC);
reducerea capitalului social prin reducerea numărului de acţiuni sau prin dobândirea de către
societate a propriilor acţiuni, urmată de anularea lor [art. 205 lit. a) şi c), LSC]; anularea
acţiunilor neachitate în termenul de un an de la subscrierea lor (art. 100 LSC); cesiunea
tuturor acţiunilor deţinute de unul sau mai mulţi acţionari către ceilalţi acţionari rămaşi. În
toate aceste situaţii, numărul acţionarilor se poate reduce chiar şi la unul singur, caz în care
societatea pe acţiuni se poate transforma în societate unipersonală . Efectul dizolvării de
drept poate fi înlăturat şi în acest caz, dacă, în termen de 9 luni, acţionarii rămaşi decid
reîntregirea numărului minim de acţionari ori transformarea societăţii într-o altă formă
juridică;

d) în cazul în care numărul minim de asociaţi în societatea cu răspundere limitată

Societatea comercială este, în principiu, o persoană juridică de tip asociativ; ea nu poate fi concepută
– decât cu titlu excepţional – ca fiind constituită dintr-o singură persoană. De aceea, art. 228 alin. (1)
lit. c) LSC reglementează dizolvarea de drept a societăţii pe acţiuni pentru reducerea numărului de
acţionari sub minimul legal, iar art. 229 LSC reglementează dizolvarea de drept a celorlalte societăţi
pentru reducerea, din diferite motive, a numărului de asociaţi la unul singur.

Art. 5 din Directiva a II-a 77/91/EEC prevede că o societate pe acţiuni poate supravieţui şi cu un
singur asociat. O concentrare a acţiunilor, la un moment dat, în mâna unui singur asociat sau
reducerea după înmatriculare a numărului de asociaţi sub limita minimă prevăzută de lege nu
conduce în mod automat la dizolvarea societăţii comerciale. În dreptul român, scăderea numărului
acţionarilor sub minimul legal constituie cauză de dizolvare dacă, în termen de 9 luni de la data
constatării reducerii numărului de acţionari, sub limita legală, acest număr nu este completat.
Legislaţia română se armonizează, astfel, cu art. 5 al celei de a doua directive .

Societatea în nume colectiv şi societatea cu răspunderea limitată se dizolvă datorită falimentului,

incapacităţii, excluderii, retragerii sau a decesului unuia dintre asociaţi, dacă, din aceste cauze,
numărul asociaţilor se reduce la unul singur [art. 229 alin. (1)]. Dizolvarea nu intervine, aşa cum
dispune art. 229 alin. (2) LSC, în cazul în care în actul constitutiv există clauza de continuare cu
moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea societăţii sub forma societăţii cu
răspundere limitată cu asociat unic (această din urmă soluţie se aplică indiferent dacă societatea
rămasă cu un singur asociat este o societate în nume colectiv sau cu răspundere limitată, dacă
asociatul rămas îndeplineşte formalităţile legale de transformare a societăţii în societ ate
unipersonală).

Dispoziţiile art. 229 alin. (1) LSC referitoare la dizolvarea pentru reducerea numărului de asociaţi la
unul singur în cazul falimentului sau incapacităţii unuia sau mai multora dintre asociaţi dau expresie
caracterului intuitu personae al societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere
limitată. Falimentul sau incapacitatea unui asociat nu duc la pierderea calităţii sale de asociat, ci la
limitarea capacităţii sale de folosinţă (în cazul falimentului, debitorul falit este desesizat de bunurile
sale, administrarea averii sale trecând la administratorul sau lichidatorul judiciar) sau de exerciţiu
(incapabilul nu poate semna valabil acte juridice decât prin intermediul reprezentantului sau legal),
ceea ce afectează fundamental şi ireversibil posibilitatea sa de a participa la viaţa socială. În virtutea
principiului general reglem entat de art. 1938 NCC, falimentul sau incapacitatea unuia dintre asociaţi
provoacă, de drept, „încetarea” societăţii. Dizolvarea nu intervine când asociatul rămas hotărăşte
contin uarea societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

Excluderea sau retragerea asociaţilor, dacă societatea rămâne cu un singur asociat din aceste cauze,
duc, de asemenea, la dizolvarea de drept a societăţii. Dizolvarea nu intervine, nici în aceste cazuri,
dacă asociatul rămas hotărăşte continuarea societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu
asociat unic. Hotărârea asociatului rămas de transformare a societăţii în societate cu răspundere
limitată cu asociat unic trebuie să fie consecutivă excluderii asociaţilor în culpă sau să fie însoţită de
retra gerea celorlalţi asociaţi ori de cesiunea părţilor sociale ale acestor asociaţi către asociatul care
continuă societatea , cu condiţia ca minimul de capital prevăzut de lege pentru societatea cu
răspundere limitată să fie menţinut.

Decesul unuia dintre asociaţi duce la dizolvarea de drept a societăţii dacă în actul constitutiv nu
există clauza de continuare cu moştenitorii sau dacă asociatul rămas nu decide continuarea societăţii
sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic. În cazul societăţilor în nume colectiv şi al
celor în comandită simplă, asociatul rămas pot decide continuarea societăţii cu moştenitorii care
consimt la aceasta [art. 230 alin. (1) şi (2) LSC], caz în care dizolvarea de drept prevăzută de art. 229
alin. (1) LSC nu mai intervine.

Dizolvarea de drept poate fi evitată deci în urmă toarele situaţii: când în actul constitutiv există
clauza de continuare cu moştenitorii; când moştenitorii asociatului decedat şi asociatul rămas decid
continuarea societăţii, chiar în lipsa unei clauze de continuare a societăţii cu moştenitorii [art. 230
alin. (1)-(2) LSC]; când asociatul rămas decide să transforme societatea în societate cu răspundere
limitată cu asociat unic.

Potrivit art. 235 LSC, în societăţile de persoane (inclusiv societatea cu răspundere limitată), asociaţii
pot hotărî, cu cvorumul şi majoritatea prevăzute de lege pentru modificarea actelor constitutive, şi
modul de lichidare a societăţii, dacă sunt de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea
patrimoniului societăţii şi când asigură stingerea pasivului sau regularizarea în alt mod a acestuia, în
acord cu creditorii. Prin vot unanim, asociaţii se pot înţelege şi asupra modului în care se vor împărţi
activele rămase după plata creditorilor. În lipsa acordului asociaţilor relativ la împărţeala surplusului
lichidării se va urma procedura obişnuită a lichidării. Proprie tatea asupra bunurilor care constituie
surplusul lichidării se transmite la asociaţi la data radierii societăţii. În baza unui certificat constatator
al dreptului de proprietate asupra bunurilor rezultate din lichidare ca surplus al lichidării, fiecare
(fost) asociat îşi va putea intabula dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile rezultate din
lichidare.

Aşadar, dacă asociaţii se înţeleg între ei asupra modului de împărţire a bunurilor surplus al lichidării şi
dacă pasivul societăţii este regularizat în prealabil, atunci dizolvarea nu mai este urmată de lichidare,
societatea dispărând ca subiect de drept ca urmare directă a înregistrării la registrul comerţului a
menţiunii de dizolvare. Lichidarea (şi inclusiv numirea de lichidator) intervine doar în cazul în care
lipseşte acordul de partaj sau în cazul în care, prin hotărârea de dizolvare, asociaţii au decis să se
urmeze procedura de dizolvare.

Prin urmare, deşi în principiu o societate dizolvată intră în lichidare (art. 233 LSC), în cazurile şi în
condiţiile art. 235 LSC personalitatea juridică a societăţii dispare ca urmare directă a dizolvării, fără
mai interveni şi procedura lichidării. Radierea societăţii din registrul comerţului este dispusă în baza
actului de dizolvare.

Procedura prevăzută de art. 235 LSC este aplicabilă oricărei societăţi de persoane şi oricărei societăţi
cu răspundere limitată, oricâţi asociaţi ar avea societatea. Textul se aplică inclusiv societăţii
unipersonale, de vreme ce legea califică această societate ca fiind o societate cu răspundere limitată.
Prin aplicabilitatea şi în condiţiile art. 235 LSC, patrimoniul societăţii se transmite automat, cu titlu
universal, la asociatul unic, fără lichidare. Practic, este vorba de o transmitere a activului patrimonial,
întrucât pasivul trebuie regularizat înainte de efectul extinctiv de personalitate juridică. Dacă vor fi
totuşi datorii ale societăţii care nu au fost regularizate înainte de intervenţia efectului extinctiv,
atunci acestea devin datoriile asociatului unic.

Art. 237 LSC reglementează cazurile de dizolvare-sancţiune, ca măsuri punitive care se pot lua de
tribunal contra societăţilor neoperaţionale, adică a societăţilor care nu au organe statutare, nu
depun timp îndelungat documentele necesare la registrul comerţului, şi-au încetat activitatea sau şi-
au suspendat această activitate pe mai mult de 3 ani etc. Dizolvarea-sancţiune a societăţii se
pronunţă de tribunal, la cererea camerei de comerţ şi industrie teritorială sau a oricărei persoane
interesate. Suntem, ca atare, în prezenţa unui caz de dizolvare judiciară.

În soluţionarea cererii, tribunalul verifică dacă societatea se găseşte într-una din situaţiile prevăzute
la art. 237 alin. (1) lit. a)-c) LSC; dacă societatea se află în inactivitate temporară anunţată la organele
fiscale şi înscrisă în registrul comerţului, dizolvarea sancţiune nu poate fi dispusă. Hotărârea
tribunalului de dizolvare a societăţii se publică în Monitorul Oficial şi într-un ziar de răspândire largă
[art. 237 alin. (3) LSC]; această hotărâre poate fi atacată cu apel în termen de 30 de zile de la
publicarea ei în Monitorul Oficial [art. 237 alin. (4) LSC]. Publicarea hotărârii nu este o simplă
formalitate de publicitate a dizolvării, în sensul celei reglementate în art. 232 LSC, ci o moda litate de
comunicare a hotărârii în vederea exercitării apelului.

Din art. 237 alin. (5) LSC rezultă că, odată ce hotărârea tribunalului rămâne definitivă, societatea
dizolvată va fi radiată din registrul comerţului, din oficiu, în afară de cazul în care în hotărârea
tribunalului s-a dispus altfel. Prin urmare, personalitatea juridică a societăţii comerciale dispare ca o
consecinţă directă a dizolvării-judiciare, fără a exista faza lichidării. Deşi această normă derogă de la
principiul statuat de art. 233 alin. (1) LSC (conform căruia societatea dizolvată intră în lichidare), o
astfel de normă este justificată, întrucât, pe de o parte, o societate care şi-a încetat pe o perioadă
îndelungată activitatea, practic, nu are active care să fie lichidate şi, pe de altă parte, sancţiunea
dizolvării unei astfel de societăţi – luată în vederea eliminării din câmpul relaţiilor comerciale a unor
societăţi „fantomă” – s-ar dovedi ineficientă dacă dispariţia personalităţii juridice a acestora ar fi
întârziată de faza lichidării.

Legea simplificării formalităţilor (Legea nr. 359/2004) dispune, în art. 26, ca până la 30 decembrie
2004, persoanele juridice supuse acestei legi, inclusiv societă ţile comerciale care nu şi-au
preschimbat certificatul de înmatriculare şi cel de înre gis trare fiscală, au obligaţia de a cere
preschimbarea acestora cu noul certificat de înreg istrare conţinând codul unic de înregistrare, atât
pentru sediul principal, cât şi pentru sediile secundare.

Procedura preschimbării este urmată de procedura autori zării sau reautorizării funcţionării (art. 27-
28 din Legea nr. 359/2004).

Sancţiunea neefectuării procedurii de preschimbare este dizolvarea de drept a societăţii în cauză,

dizolvare care se constată de către tribunal, la cererea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului,
prin încheiere. Încheierea de constatare a dizolvării de drept se înregistrează la registrul comerţului,
se comunică societăţii în cauză la sediul acesteia şi Ministerului Finanţelor şi se publică pe pagina de
internet a Oficiului Naţional al

Registrului Comerţului şi la sediul registrului comerţului de pe lângă tribunal (art. 30 din Legea nr.
359/2004).

Conform art. 31 din Legea nr. 359/2004 formalităţilor, încheierea prin care se constată dizolvarea de
drept este supusă numai recursului, care se poate exercita de orice persoană interesată, în termen
de 15 zile de la publicarea acesteia, în modal itatea arătată. Dacă nu s-a exercitat recurs sau acesta a
fost respins, societatea intră în lichidare. Lichidatorul este numit de reprezentantul legal al societăţii
în cauză (şi nu de către adunarea generală, aşa cum este regula în lichidările de drept comun). Dacă
lichidatorul nu a fost numit în această modalitate în termen de 6 luni de la data la care încheierea de
dizolvare a fost pronunţată sau recursul împotriva acesteia a fost respins ori în cazul în care nu există
reprezentant legal al societăţii dizolvate, lichidatorul este numit de către funcţionarul de la registrul
comerţului, la cererea oricărei persoane interesate. Dacă în acelaşi termen de 6 luni nu există nicio
cerere de numire a lichidatorului, societatea este radiată din oficiu din registrul comerţului, prin
încheiere a tribunalului, pronunţată de la cererea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului. Şi
această încheiere de radiere se înregistrează, se comunică şi se publică în aceleaşi condiţii ca şi
încheierea de dizolvare de drept. Legea nu se pronunţă asupra modului în care această a doua
încheiere poate fi atacată. Prin analogie, şi această încheiere este supusă căii de atac a recursului.
Bunurile rămase în patrimoniul societăţii după radierea acesteia din registrul comerţului se consideră
bunuri abandonate (?!!).

Trebuie observat că, în baza fostei O.U.G. nr. 76/2001, societăţile comerciale constituite anterior
apariţiei acesteia au mai făcut obiectul unei proceduri de preschimbare, sub sancţiunea dizolvării de
drept. Major itatea societăţilor comerciale nu au urmat această procedură de preschimbare, astfel că
noua procedură de preschimbare le este pe deplin aplicabilă. Societăţile care şi-au preschimbat însă
certificatele de înmatriculare conform fostei O.U.G. nr. 76/2001 nu sunt supuse şi acestei noi
proceduri de preschimbare impusa de noua Lege de simplificare a formalităţilor. Art. 32 din această
lege dispune că certificatele de înregistrare şi anexele la acestea, eliberate conform procedurilor de
soluţionare a cererilor existente anterior intrării în vigoare a noii legi, îşi păstrează valabilitatea.

Procedura dizolvării de drept şi a radierii din oficiu, reglementată la art. 30-31 din Legea nr.
359/2004, se aplică în toate cazurile în care o lege sau alt act normativ cu putere de lege prevede
radierea de drept a societăţii comerciale (art. 42 din Legea nr. 359/2004).

Societatea, odată dizolvată, intră în lichidare. Administratorii societăţii nu mai pot întreprinde
operaţiuni noi odată ce societatea a fost dizolvată. Societatea îşi păstrează, însă, personalitatea
juridică pe parcursul perioadei dizolvării.

Lichidarea societăţii, după ce aceasta a fost dizolvată, este în principiu, obligatorie. Lichidarea poate
fi evitată, în cazul în care societatea a fost dizolvată prin hotărâre a adunării generale a asociaţilor,
dacă asociaţii revin asupra hotărârii de dizolvare în condiţiile cerute pentru modificarea actelor
constitutive (art. 231 LSC).

Dizolvarea este o fază pregătitoare a lichidării, în decursul căreia, deşi nu-şi pierde personalitatea
juridică, societatea suferă restrângeri serioase ale obiectului de activitate, în fapt, restrângeri ale
capacităţii sale de folosinţă. Administratorii societăţii nu mai pot întreprinde operaţiuni noi, în caz
contrar ei fiind personal şi solidar răspunzători pentru actele încheiate cu depăşirea acestei interdicţii
. Societatea suferă, după ce a fost dizolvată, şi unele modificări de esenţă ale structurii sale
organizatorice (administratorii urmează a fi înlocuiţi cu lichidatorii, adunarea generală, cu excepţia
cazului de la art. 231 LSC, îşi restrânge atribuţiile).

Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru necesităţile lichidării, până la terminarea
acesteia, ceea ce înseamnă că societatea are, în continuare, un patrimoniu propriu, separat de cel al
asociaţilor, patrimoniu cu care garantează executarea obligaţiilor sociale, o responsabilitate juridică
proprie, o reprezentare proprie (administratorii, până la numirea lichidatorilor şi lichidatorii, după
acest moment), putând sta singură în justiţie. Aceste reguli sunt aplicabile şi în cazul dizolvării prin
faliment, şi aceasta chiar dacă societăţii i-a fost ridicat dreptul de a-şi conduce activitatea.
Personalitatea juridică a societăţii dispare doar după terminarea lichidării, odată cu radierea
societăţii din registrul comerţului.
Societatea dizolvată îşi păstrează personalitatea juridică pentru necesităţile lichidării (art. 233 din
LSC); aşadar, răspunderea pentru datoriile sociale aparţine societăţii, aceasta putând face obiectul
unei proceduri de insolvenţă (fiind vorba de o societate dizolvată deja, societatea va fi supusă direct
falimentului, fără posibilitatea reorganizării judiciare). Societatea declarată nulă este supusă
dizolvării. Nulitatea nu are caracter retroactiv, aşadar, societatea are personalitate juridică până la
pronunţarea nulităţii şi şi-o păstrează – este adevărat, cu caracter limitat – pentru necesităţile
dizolvării. De altfel, fiind o societate dizolvată, societatea declarată nulă are acelaşi regim juridic ca şi
orice altă societate dizolvată. În consecinţă, o societate declarată nulă poate fi supusă procedurii
falimentului, aşa cum poate fi supusă falimentului orice societate dizolvată. Fără o reglementare
foarte coerentă, Legea societăţilor comerciale parifică regimul juridic al răspunderii asociaţilor într-o
societate nulă cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor în societăţile de persoane. Într-
adevăr, conform art. 58 alin. (4) LSC, asociaţii unei societăţi declarate nule răspund pentru obligaţiile
sociale până la acoperirea acestora în conformitate cu art. 3 LSC.

1.4. Lucrare de verificare Unitatea 11

• Analizați dacă simplele neînțelegeri dintre asociați pot conduce la dizolvarea judiciară a unei
societăți reglementate de Legea nr. 31/1990;
• Precizați dacă Legea nr. 31/1990 instituie și cazuri de dizolvare voluntară a societății.
Enumerați aceste cazuri; • Exemplificați o situație în care intervine dizolvarea-sancțiune a unei
societăți reglementate de Legea nr. 31/1990.

1.5. Bibliografie Unitatea 11

▪ Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012

▪ St. D. Cărpenaru, S. David, Gh. Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2014
▪ I. Schiau, T. Prescure, Legea societătilor comerciale nr. 31/1990. Analize si comentarii pe
articole, Ed.Hamangiu, Bucuresti, 2009
▪ Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Ediţia a V-a actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016

Unitatea de învățare 12 – Societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990. Lichidare – Reguli

generale şi reguli specifice fiecărei forme de societate

CUPRINS

1.56. Noțiunea de lichidare a societăţilor

1.57. Principiile generale ale lichidării societăților
1.58. Lichidarea activului şi pasivului societăţii
1.59. Drepturile asociaților cuvenite din lichidare

1.60. Lucrare de verificare Unitatea 12

1.61. Bibliografie Unitatea 12

Obiectivele unității de învățare 12

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

• Definiți lichidarea societăților

• Identificați principiile ce guvernează lichidarea societăților

• Delimitați drepturile asociaților cuvenite din lichidare

1.1. Noțiunea de lichidare a societăţilor

Lichidarea societăţilor comerciale reprezintă a doua fază a procesului de dispariţie a personalităţii

juridice a societăţii comerciale.

Lichidarea reprezintă ansamblul de operaţiuni necesare încheierii afacerilor societăţii aflate în curs în
momentul în care survine dizolvarea societăţii, operaţiuni necesare pentru stabilirea, identificarea şi
cuantificarea activelor şi transformarea lor în numerar, stabilirea pasivului, plata creditorilor sociali şi
împărţirea rezultatelor lichidării între asociaţi.

Intrarea societăţii în faza de lichidare presupune numirea sau desemnarea unor lichi datori.

Lichidatorii sunt desemnaţi, în mod obişnuit, de adunarea generală a asociaţilor/ acţionarilor.

Intervenţia instanţei în faza lichidării are un caracter excepţional . În cazul în care, între momentul
dizolvării şi acela al numirii lichidatorilor, societatea are calitatea de parte într-un litigiu, inclusiv acela
în care s-a solicitat numirea lichidatorilor, reprezentarea societăţii în proces este asigurată de
administratori, ca şi în situaţiile obişnuite, pentru că mandatul acestora nu încetează prin dizolvare
(administratorii nu mai pot începe operaţiuni noi din momentul dizolvării, mandatul lor încetând
doar în momentul în care sunt înlocuiţi cu lichidatorii). Instanţa nu se poate subroga în atribuţiile
lichidatorilor. În cazul lichidării consecutive dizolvării de drept ca urmare a nerespectării obligaţiei de
preschimbare a certificatului de înmatriculare, obligaţie impusă de art. 31 din Legea nr. 359/2004,
lichidatorul este numit de reprezentantul legal al societăţii, iar în lipsă de funcţionarul la registrul
comerţului, la cererea oricărei persoane interesate.

Lichidatorii pot fi persoane fizice sau juridice. Lichidatorul persoană fizică şi reprezentantul
permanent al lichidatorului-persoană juridică trebuie să aibă calitatea de practicieni în insolvenţă,
autorizaţi în condiţiile legii. Modul de dobândire a calităţii de lichidator, activitatea lichidatorilor,
structurile de organizare şi conducere ale acestora sunt reglementate de O.U.G. nr. 86/2006 privind
organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă ; activitatea de lichidare prevăzută în legea
societăţilor comerciale este expres reglementată în această ordonanţă.
Conform legii, lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii. Ca atare, lichidatorii sunt
consideraţi mandatari ai societăţii, din moment ce, conform art. 72 LSC obligaţiile şi răspunderea
administratorilor – şi, deci şi ale lichidatorilor – sunt reglementate de regulile referitoare la mandat şi
de cele special prevăzute în legea societăţilor comerciale. Mandatul lichidatorilor are un conţinut
legal şi contractual: unele puteri şi îndatoriri ale acestora sunt conferite de lege, altele putând fi
conferite de asociaţi (art. 255 LSC).

Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor; în societăţile în care nu există cenzori,
acest control este exercitat de către asociaţi2.

La preluarea funcţiei lor, lichidatorii trebuie să întreprindă, cu concursul administratorilor, primele

operaţiuni ale lichidării, respectiv efectuarea unui inventar şi încheierea unui bilanţ, care să constate
situaţia exactă a activului şi pasivului societăţii; lichidatorii vor prelua, apoi, întregul patrimoniu al
societăţii, pe bază de proces verbal de predare primire, încheiat cu administratorii, precum şi
registrele şi actele societăţii.

În cazul în care funcţia de lichidator este preluată chiar de către unul sau mai mulţi administratori,
aceste operaţiuni se vor efectua în condiţiile speciale create de această situaţie.

Lichidatorii sunt obligaţi să ţină un registru cu toate operaţiunile lichidării.

1.2. Principiile generale ale lichidării societăților

Trecerea societăţii comerciale în faza lichidării provoacă unele consecinţe deosebite asupra acesteia.
Astfel:
- activitatea societăţii va fi subordonată exigentelor lichidării, scopul societăţii şi obiectul său
de activitate modificându-se în acest sens. Scopul societăţii nu mai constă în realizarea de
beneficii, ci realizarea finalităţilor lichidării. Obiectul societăţii se limitează la realizarea
operaţiunilor comerciale ale societăţii aflate în curs la momentul dizolvării, toate actele care
emană de la societate arătând că societatea se află în lichidare;
- administratorii societăţii sunt înlocuiţi cu lichidatorii; înlocuirea administratorilor cu
lichidatorii reclamă îndeplinirea unor formalităţi de publicitate şi predarea gestiunii societăţii
către lichidatori;
- adunarea generală a asociaţilor îşi încetează existenţa.

Lichidarea voluntară se deosebeşte, în principiu, de falimentul societăţii (care este o lichidare

judiciară a acesteia), prin următoarele caracteristici: în timp ce falimentul este dispus de judecătorul
sindic, lichidarea voluntară este decisă de asociaţi, ea intervenind ca urmare a dizolvării; falimentul
intervine în situaţia în care societatea este în insolvenţă, în timp ce lichidarea voluntară poate
interveni şi în cazul activităţii normale a societăţii; lichidarea voluntară se desfăşoară, în principiu, în
interesul asociaţilor, în timp ce falimentul, care este o lichidare judiciară, se desfăşoară în interesul
comun al creditorilor. Dar lichidării îi lipsesc unele efecte esenţiale care însoţesc procedura
insolvenţei, ca de exemplu, acţiunea în anularea actelor juridice încheiate în cei trei ani anteriori
(perioada suspectă) şi acţiunea în răspundere contra administratorilor, precum şi transparenţa şi
controlul judiciar asupra procedurii, ceea ce poate fi dezavantajos pentru creditorii sociali.

Art. 252 LSC instituie unele reguli obligatorii referitoare la lichidare, reguli care se impun chiar dacă în
actul constitutiv asociaţii ar fi dispus altfel. Este vorba de următoarele trei principii: societatea îşi
păstrează personalitatea juridică pentru nevoile lichidării; lichidarea se desfăşoară, în principiu, în
interesul asociaţilor, lichidarea este obligatorie, odată ce societatea s-a dizolvat.
a) În faza lichidării, societatea continuă să beneficieze de personalitate juridică, dar numai
pentru nevoile lichidării. Conform art. 233 alin. (4) LSC, „societatea îşi păstrează personalitatea
juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia”. Ca atare, societatea va avea în
continuare calitatea de subiect de drept distinct de asociaţii săi, cu consecinţa separaţiei de
patrimonii; patrimoniul societăţii continuă să constituie gajul general al creditorilor sociali, societatea
având în continuare o răspundere juridică proprie, putând fi, inclusiv declarată în faliment; societatea
poate sta singură în justiţie, prin lichidatori; atributele sale de identificare se menţin, atâta doar că pe
toate actele care emană de la societate trebuie făcută menţiunea că se află în lichidare; societatea îşi
păstrează sediul şi naţionalitatea până la terminarea lichidării.
b) Lichidarea este obligatorie, legea dispunând că dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea
procedurii lichidării [art. 233 alin. (1) LSC]. Lichidarea nu există în cazul fuziunii sau al divizării
societăţii. Lichidarea nu există nici în cazul prevăzut la art. 236 alin. (1) LSC, în cazul dizolvării
societăţii unipersonale, când are loc transmiterea universală a patrimoniului societăţii la asociatul
unic, fără lichidare.
c) Lichidarea se desfăşoară, în principiu, în interesul asociaţilor. Dreptul de a cere lichidarea
(voluntară) a societăţii aparţine numai asociaţilor. Terţii nu pot cere nici dizolvarea, nici lichidarea
societăţii (dar aceştia pot provoca, prin faliment, lichidarea judiciară a societăţii). Operaţiunile
lichidării au ca scop principal împărţirea activului societăţii între asociaţi, după plată pasivului.
Asociaţii sunt îndreptăţiţi să se opună la modul în care lichidatorii întocmesc bilanţul de lichidare şi
proiectul de repartizare a activelor. Practic, însă, asociaţii nu pot încasa nici o sumă rezultată din
vânzarea activelor supuse lichidării înainte ca toţi creditorii societăţii să fi fost plătiţi. Asociaţii au o
creanţă subordonată faţă de societate din acest punct de vedere. Art. 256 LSC reglementează o
ordine de preferinţă obligatorie între creditorii sociali şi asociaţi, care se impune lichidatorului;
drepturile cuvenite asociaţilor nu se pot plăti mai înainte de achitarea tuturor datoriilor sociale, fapt
pentru care este posibil că asociaţii să nu mai încaseze nimic după achitarea acestor datorii. În
concepţia legii societăţilor comerciale, activele societăţii sunt prefăcute în bani, sumele rezultate
servind, în primul rând, acoperirii pasivului social, după care sumele rămase sunt împărţite între
asociaţi, în proporţie cu participarea acestora la capitalul social (sau în conformitate cu cele dispuse
în actul constitutiv, asociaţii având dreptul să deroge de la criteriul obişnuit al participării la capitalul
social cu aporturi). Lichidatorii care fac plăţi asociaţilor cu încălcarea dispoziţiilor art. 256 LSC se fac
vinovaţi de infracţiunea reglementată de art. 278 LSC. În cazul în care un asociat împrumută
societatea sau devine creditor al societăţii în alt mod (spre exemplu, pentru dividende hotărâte
anterior lichidării de către adunarea generală, dar nedistribuite) şi, mai ales, dacă beneficiază de o
garanţie reală în contra societăţii asociatul respectiv intră în categoria creditorilor sociali, creanţa sa
neavând caracterul de creanţă subordonată, aşa cum se întâmplă în caz de faliment al societăţii.
Textul art. 256 LSC reglementează drept creanţă subordonată numai creanţa asociaţilor rezultând din
acţiuni sau părţi sociale ca urmare a lichidării voluntare.
Regulile obligatorii privitoare la lichidare şi repartizarea activului rămas după lichidare au în vedere
următoarele aspecte:
- mandatul administratorilor nu încetează decât la momentul preluării funcţiei de către
lichidatori; operaţiunile societăţii se exercită de către administratori, până la acest moment; ei sunt,
însă, obligaţi să nu mai întreprindă operaţiuni noi în numele societăţii [art. 233 alin. (2) LSC];
- publicitatea numirii lichidatorilor prin înregistrarea lor în registrul comerţului şi publicarea
actului de numire în Monitorul Oficial este obligatorie şi este în sarcina chiar a lichidatorilor; orice
modificare în persoana acestora trebuie, de asemenea, publicată, pentru a deveni opozabilă terţilor;
semnătura lichidatorilor se poate depune la registrul comerţului şi funcţia lor poate fi exercitată
numai după îndeplinirea acestor formalităţi de publicitate
[art. 252 alin. (2) LSC]. După efectuarea acestei publicităţi, orice acţiune contra societăţii sau pentru
societate se va exercita numai în numele sau împotriva lichidatorilor.

1.3. Lichidarea activului şi pasivului societăţii

Din art. 3 alin. (1) LSC rezultă că obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, ceea ce
reprezintă o aplicaţie în materia societăţilor comerciale a regulii înscrise în art. 2324 NCC. Într-
adevăr, societatea fiind o persoană juridică, patrimoniul său este separat de cel al asociaţilor şi
răspunderea sa juridică nu poate fi extinsă asupra acestora. Dispoziţiile art. 257 LSC nu constituie o
excepţie de la principiul separaţiei de patrimonii.

Asociaţii vizaţi de acest text nu răspund pentru obligaţiile sociale, ci pentru obligaţii proprii. Astfel:
- asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi, care au o răspundere
nelimitată şi solidară faţă de creditorii sociali, au calitatea de garanţi ai obligaţiilor societăţii;
răspunderea lor este o răspundere proprie, care rezultă din lege [art. 3 alin. (2) şi art. 85 LSC];
- asociaţii care au subscris aporturi la capitalul social, dar care nu le-au vărsat în totalitate în
termenul prevăzut de lege sau de actul constitutiv, sunt obligaţi faţă de societate să efectueze plata
acestui rest de aport, lichidatorii, în calitate de reprezentanţi ai societăţii având obligaţia să ceară
aceasta plată indiferent dacă activul este sau nu suficient să acopere integral pasivul; remarcăm că în
societatea pe acţiuni, în principiu, acţionarii pot plăti la constituire 30% din aportul lor, urmând ca
restul să fie achitat în termen de 12 luni (în caz contrar, devine aplicabilă procedura reglementată în
art. 100 LSC, cu posibilitatea anulării acţiunilor), în timp ce, în societatea cu răspundere limitată plata
ulterioară constituirii societăţii a aportului subscris este, practic, interzisă, întrucât administratorii
societăţii cu răspundere limitată pot fi penal responsabili, în condiţiile art. 275 pct. 3 LSC, pentru
începerea activităţii societăţii înainte de plata integrală a aporturilor de către asociaţi.
În societăţile de persoane, dacă există asociaţi care nu şi-au achitat aportul subscris, pentru
complinirea activului în vederea plăţii tuturor obligaţiilor sociale, lichidatorii vor urmări mai întâi pe
aceşti asociaţi şi numai apoi, în caz de necesitate, vor trece la urmărirea şi a asociaţilor care răspund
nelimitat şi solidar faţă de creditorii sociali.
Dacă asociatul a garantat prin act separat vreuna din obligaţiile societăţii, răspunderea sa faţă de
creditorul beneficiar va fi angajată în calitate de fideiusor.
Lichidatorii pot plăti ei înşişi datoriile societăţii aflate în lichidare; lichidatorii se subrogă în drepturile
creditorilor plătiţi, întrucât ei achită o datorie pentru societate şi în locul acesteia. Lichidatorii au
dreptul la restituirea sumelor achitate creditorilor. Lichidatorii nu vor putea, însă, să exercite în
contra societăţii drepturi mai mari decât acelea ce aparţineau creditorilor plătiţi

Creditorii sociali au dreptul, conform regulii generale înscrise în art. 3 alin. (1) LSC, de a acţiona în
justiţie societatea aflată în lichidare, pentru plata creanţelor lor; faptul că societatea se află în
lichidare nu afectează acest drept, societatea menţinânduşi personalitatea juridică pentru nevoile
lichidării. De altfel, societatea poate chiar să fie declarată în faliment, conform art. 260 alin. (4) LSC.
Acţiunea se va îndrepta în contra lichidatorilor, care reprezintă societatea aflată în lichidare.

Legea permite, însă, creditorilor „să se îndrepte împotriva asociaţilor, pentru plata sumelor datorate
din valoarea acţiunilor subscrise sau din aceea a aporturilor la capitalul social”.

Textul instituie o veritabilă acţiune directă a creditorilor sociali contra acelor asociaţi care nu şi-au
achitat aporturile la capitalul social pe care l-au subscris, introdusă în vederea completării capitalului
social. Suntem în prezenţa unei derogări de la regulile acţiunii oblice, reglementată de art. 1560 şi
urm. NCC . Problema care se pune este a şti dacă sumele obţinute pe această cale de la asociaţi intră
în patrimoniul societăţii, urmând a fi repartizate între creditori în proporţie cu valoarea creanţelor lor
sau aceste sume servesc plăţii creanţei creditorului urmăritor. Fiind o acţiune directă, s-ar putea
spune că soluţia are în vedere a doua variantă. În realitate, fiind vorba de aporturi la capitalul social,
aceste sume intră în gajul general al creditorilor chirografari, urmând a fi împărţite între toţi creditorii
[art. 3 alin. (2) LSC; art. 2324 alin. (1) NCC]. Deşi legea nu cuprinde o dispoziţie expresă în acest sens,
logic este ca la îndemâna creditorilor sociali să fie pusă şi o acţiune în contra acelor asociaţi care
răspund nelimitat şi solidar faţă de creditorii sociali; o altă soluţie ar face ineficientă dispoziţia art. 3
alin. (2) LSC . O astfel de acţiune are un caracter subsidiar atât faţă de acţiunea în contra societăţii
(reprezentată de lichidatori), cât şi faţă de acţiunea în contra asociaţilor pentru plata aporturilor lor.

1.4. Drepturile asociaților cuvenite din lichidare

Efectul extinctiv de personalitate juridică antrenează şi efectul extinctiv de datorii. În cazul radierii
societăţilor comerciale pentru orice motive, inclusiv pentru închiderea falimentului, foştii asociaţi sau
acţionari vor putea fi, totuşi, acţionaţi în judecată de oricare dintre foştii creditori, în condiţiile
îmbogăţirii fără justă cauză (actio de in rem verso). Dacă creditorul respectiv va putea demonstra că
patrimoniul său a fost redus în favoarea majorării patrimoniului asociaţilor/ acţionarilor pârâţi, că
între micşorarea unui patrimoniu şi mărirea celuilalt (celorlalte) există o legătură de cauzalitate, iar
majorarea nu îşi găseşte o justă cauză, atunci asociaţii/ acţionarii vor putea fi obligaţi la plata creanţei
contra fostei societăţi debitoare, creanţă care s-a stins ca urmare a închiderii falimentului. Nu este
vorba, în cazul extincţiei personalităţii juridice, de o răspundere propriu-zisă a fostului asociat sau
acţionar pentru datoriile fostei societăţi, ci de o răspundere proprie, a fostului asociat/ acţionar,
pentru îmbogăţire fără justă cauză. Creanţa rezultată dintr-o astfel de acţiune este una originară şi nu
derivată din creanţa contra fostei societăţi, care rămâne stinsă. Aşadar, niciun element al creanţei
vechi şi nici un accesoriu al acesteia nu se transferă asupra noii creanţe. Din punct de vedere practic,
actio de in rem verso este greu de probat. În cazul închiderii falimentului, o actio de in rem verso a
unui creditor al fostei societăţi are şanse chiar mai reduse de reuşită decât în mod obişnuit, întrucât
(i) stingerea obligaţiilor fostei societăţi este efectul închiderii falimentului, care, în principiu, este o
cauză justă pentru mărirea patrimoniului fostului asociat/ acţionar şi, în plus, (ii) stingerea datoriilor
fostei societăţi, de care oricum asociatul/ acţionarul nu era ţinut, este însoţită de dispariţia acţiunilor
sau părţilor sociale emise de fosta societate, contribuţia la capitalul social a celor în cauză fiind şi ea
pierdută; în prezenţa unei astfel de micşorări, concomitentă cu majorarea patrimoniului, acţiunea
poate fi respinsă ca inadmisibilă.

Prin efectul extincţiei personalităţii juridice a societăţii, inclusiv prin efectul închiderii procedurii
falimentului, asociaţii sau acţionarii societăţii dispărute pot deveni proprietari ai bunurilor din
patrimoniul fostei societăţi sau titulari ai drepturilor de creanţă pe care aceasta le deţinea contra
debitorilor săi, dacă toate datoriile sociale vor fi fost acoperite, iar bunurile sau creanţele respective
nu vor fi fost încă lichidate la data radierii sau a închiderii procedurii falimentului. Acest drept de
proprietate este un efect patrimonial al extincţiei personalităţii juridice a societăţii, el neexistând
decât datorită dispariţiei acestei personalităţi. În condiţii normale, în timpul vieţii sale juridice,
societatea este proprietarul bunurilor din patrimoniul său, patrimoniu care constituie, de altfel, gajul
general al creditorilor săi chirografari. Pentru o societate in bonis, trecerea la asociaţi sau la acţionari
a proprietăţii asupra acestor bunuri sau confuzia de patrimonii între aceştia şi persoana juridică nu
sunt posibile decât în cazul în care se poate dovedi fictivitatea societăţii. Principiul separaţiei de
patrimonii este prevăzut, în cazul societăţilor comerciale, de art. 3 alin. (1) LSC şi este atributul de
esenţă al personalităţii juridice a societăţii comerciale, fără de care nu există subiectivitate proprie a
societăţii şi, deci, nici procedură a insolvenţei care să poată fi deschisă faţă de o astfel de entitate.
Trecerea în faza de lichidare şi, în special, trecerea la închiderea falimentului faţă de societate
înseamnă trecerea personalităţii sale juridice în faza terminală. După radiere, societatea încetează să
mai existe. Bunurile sale, dacă mai rămân după ce vor fi fost achitate sau acoperite toate datoriile
persoanei juridice, trec la asociaţii sau acţionarii. Pentru cazul închiderii falimentului societăţii
comerciale, art. 133 lit. a) din Legea nr. 85/2006 dispune că, dacă toate creanţele au fost acoperite
prin distribuţiile făcute, judecătorul sindic va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii
falimentului şi de radiere a debitorului, chiar înainte ca bunurile debitorului să fi fost lichidate în
întregime, dacă toţi asociaţii sau acţionarii debitorului solicită acest lucru. Bunurile rămase
nelichidate (inclusiv creanţele) trec în proprietatea indiviză a asociaţilor sau a acţionarilor,
corespunzător cotei de participare la capitalul social. Aşadar, procedura falimentului se închide,
personalitatea juridică a debitorului se stinge ca urmare a radierii, iar asociaţii sau acţionarii redevin
persoane nelegate de pactul societar şi, în acelaşi timp, co-proprietari în indiviziune asupra
surplusului de bunuri sau creanţe încă nelichidate, care au aparţinut fostei persoane juridice. Situaţia
este similară cu cea prevăzută de art. 235 LSC, text care reglementează dizolvarea unei societăţi
comerciale care şi-a achitat toate datoriile şi, prin acordul tuturor asociaţilor/ acţionarilor, decide
radierea din registrul comerţului, fără lichidare, dar şi transferul către asociaţi/ acţionari al dreptului
de proprietate asupra bunurilor rămase după radiere.

Dispoziţia art. 235 (dizolvare urmată de radiere, fără trecerea prin faza lichidării), ca de altfel, şi
dispoziţia legală referitoare la transferul dreptului de proprietate la asociaţi/ acţionari pentru
închiderea falimentului înainte de lichidarea completă a bunurilor debitorului, este lacunară.
Dificultăţi rezultă, în primul rând, din faptul că, imediat după radiere, se naşte o indiviziune asupra
bunurilor respective, foştii asociaţi/ acţionari devenind co-proprietari asupra acestor bunuri,
corespunzător cotelor de participare la capitalul social. Întrucât nimeni nu poate fi obligat să rămână
în indiviziune, se poate pune problema unui partaj între foştii asociaţi/ acţionari. Dar nici Legea
societăţilor comerciale, nici Legea insolvenţei nu reglementează acest partaj, motiv pentru care devin
aplicabile dispoziţiile Noului Cod civil referitoare la lichidare .
Art. 1948 NCC face trimitere, pentru împărţeala averii societăţii între asociaţi, la regulile privind
proprietatea comuna. În aplicarea acestora se va ţine, însă, cont şi de dispoziţiile speciale ale Legii
insolvenţei. Spre exemplu, art. 133 lit. a) din Legea nr. 85/2006 dispune că bunurile trec în
proprietatea asociaţilor/ acţionarilor proporţional cu cotele de participare la capitalul social, deşi prin
actul constitutiv asociaţii/ acţionarii s-ar fi putut înţelege asupra unor cote diferite sau că aportul
fusese constituit având vedere doar folosinţă asupra bunurilor aportate şi nu dreptul de proprietate.
În al doilea rând, mă întreb dacă judecătorul sindic, din oficiu sau la cererea lichidatorului ori a
oricăruia dintre asociaţi/ acţionari, ar putea dispune partajarea, odată cu închiderea procedurii. Deşi
textul legal pare să sugereze că sentinţa de închidere a procedurii stabileşte doar indiviziunea şi
cotele-părţi din coproprietatea asupra bunurilor respective, cote-părţi care vor fi corespunzătoare
cotelor de participare la capitalul sociale, consider că nimic nu se opune la efectuarea de către
lichidator a unui partaj cu care asociaţii/ acţionarii să fie de acord sau la dispunerea unui astfel de
partaj de către judecătorul-sindic. Desigur că, dacă partajul este controversat între asociaţi/
acţionari, principiul celerităţii va impune închiderea procedurii fără partaj, urmând ca acesta să fie
soluţionat pe cale separată, printr-un proces de partaj de drept comun. În orice caz, dacă printre
bunurile rămase nelichidate se regăsesc şi creanţe ale fostei persoane juridice contra debitorilor săi,
acestea trec la foştii asociaţi/ acţionari divizate de drept, conform cotelor lor de participare la
capitalul social, şi în cazul partajului între (foştii) asociaţi/ acţionari. În al treilea rând, dificultăţi pot
apare şi în legătură cu titularitatea asupra bunurilor-surplus. Transferul dreptului de proprietate
asupra bunurilor imobile este supus intabulării, pentru a fi opozabil terţilor. La fel, transferul unei
creanţe trebuie fie notificat, fie urmat de acceptarea cesiunii de către debitorul cedat, pentru a fi
opozabilă acestuia.

Aşadar, care este titlul de proprietate (indiviză sau partajată deja) şi care este titlul creanţei necesare
formalităţilor de opozabilitate? Consider că titlul despre care vorbim este, în cazul dizolvării urmate
de radiere fără lichidare (reglementat de art. 235 LSC), chiar hotărârea de dizolvare, unită cu
certificatul de înregistrare a hotărârii la registrul comerţului, iar în cazul închiderii falimentului faţă de
societate, chiar sentinţa de închidere a procedurii, în care judecătorul sindic trebuie să dispună şi
radierea persoanei juridice, precum şi transferul dreptului de proprietate indiviză asupra bunurilor
sau al dreptului de creanţă divizat la asociaţi/ acţionari. Este adevărat că din textul art. 133 lit. a) nu
rezultă decât că sentinţa de închidere a falimentului consemnează închiderea procedurii şi radierea
persoanei juridice, nu şi trecerea proprietăţii la asociaţi/ acţionari, dar a lăsa pe seama foştilor
asociaţi/ acţionari problema titularităţii dreptului de proprietate asupra bunurilorsurplus ar însemna
o denegare de justiţie din partea judecătorului-sindic, întrucât foştii asociaţi/ acţionari ar urma să-şi
dovedească titlul cu hotărârea de închidere a procedurii, care nu prevede decât radierea, motiv
pentru care la intabulare sau la notificarea către debitorul cedat a schimbării creditorului ar
întâmpina dificultăţi insurmontabile. În fine, dificultăţi pot apare şi în plan fiscal. Surplusul de bunuri
rezultat în urma închiderii falimentului înainte de lichidarea completă a lor poate să genereze un
impozit, asimilat de Codul fiscal cu impozitul pe venit, dacă foştii asociaţi/ acţionari sunt persoane
fizice, şi cu impozitul pe dividend, dacă foştii asociaţi/ acţionari sunt persoane juridice. Potrivit art. 7
alin. (1) pct. 12, în înţelesul Codului fiscal, nu reprezintă dividend „distribuirea în bani sau în natură
efectuată în legătură cu lichidarea unei persoane juridice”, ceea ce înseamnă că, deşi cota de
impunere este aceeaşi, bunurile surplus nu sunt venituri de natura dividendelor, ci doar asimilate
dividendelor. Deşi impozitul în cauză urmează a fi suportat de asociaţi/ acţionari, el incumbă
societăţii radiate sau, după caz, falite, întrucât este un impozit care se plăteşte prin reţinere la sursă,
şi deci va fi virat fiscului fie de organele societăţii, în cazul prevăzut de art. 235 LSC, fie de către
lichidator, cu ocazia distribuţiei finale. Aşadar, dacă există un surplus de bunuri ori dacă sumele de
bani obţinute din vânzarea bunurilor şi recuperarea creanţelor debitorului sunt mai mari decât
valoarea totală a datoriilor sociale iar excedentul urmează a fi distribuit acţionarilor/ asociaţilor
societăţii, este aplicabil art. 67 alin. (1) lit. d) C.fisc., conform căruia „venitul impozabil obţinut din
lichidare sau dizolvare fără lichidare a unei persoane juridice de către acţionari/ asociaţi persoane
fizice se impune cu o cotă de 16%, impozitul fiind final”. Totodată, conform art. 66 alin. (8) C.fisc.,
„venitul impozabil realizat din lichidare sau dizolvare fără lichidare a unei persoane juridice
reprezintă excedentul distribuţiilor în bani sau în natură peste aportul în capitalul social al persoanei
fizice beneficiare”. A se observa că aportul la capitalul social luat în calcul pentru a se putea stabili
baza de aplicare a impozitului de 16% este cel actualizat ca urmare a reevaluării patrimoniului
societăţii sau, după caz, ca urmare a aplicării ratei anuale a inflaţiei, de la data constituirii sale şi până
la data plăţii impozitului final.

26. Art. 235 LSC (dizolvarea urmată de radiere, fără lichidare) este aplicabil şi societăţii unipersonale,
dacă se acceptă că societatea unipersonală este o formă de societate cu răspundere limitată (şi nu o
simplă tehnică de limitare a răspunderii). În cazul în care societatea unipersonală se dizolvă prin
decizia asociatului unic, dacă datoriile societăţii au fost plătite sau regularizate înainte de dizolvare
sau cu ocazia acesteia, patrimoniul societăţii se transmite automat, cu titlu universal, la asociatul
unic, fără lichidare. Reamintesc că, până la abrogarea art. 236 LSC, dizolvarea acestei societăţi,
pentru orice motiv, inclusiv pentru faliment, ducea la transmiterea universală a patrimoniului
societăţii la asociatul unic. Întrucât art. 236 LSC a fost abrogat, în acest moment, numai dacă
dizolvarea societăţii unipersonale s-a realizat în condiţiile art. 235 LSC se poate ajunge la
transmiterea universală a patrimoniului societăţii la asociatul unic. Practic, este vorba de o
transmitere a activului patrimonial, întrucât pasivul trebuie regularizat înainte de efectul extinctiv de
personalitate juridică. Prin urmare, deşi principiul este că o societate dizolvată intră în lichidare (art.
233 LSC), în cazul acestei forme de societate, personalitatea juridică a societăţii dispare ca urmare
directă a dizolvării, fără a mai interveni şi procedura lichidării. Radierea societăţii din registrul
comerţului este dispusă în baza actului de dizolvare. Mecanismul transmiterii universale a
patrimoniului societăţii la asociatul unic se explică prin teoria patrimoniului de afectaţiune. Dacă la
constituirea societăţii unipersonale asociatul unic desprinde o parte din patrimoniul său pentru a-l
afecta scopului constituirii acestei societăţi, în vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ sub
acoperirea personalităţii juridice a societăţii, în cazul dizolvării operaţiunea este inversă, partea din
patrimoniul asociatului afectată constituirii societăţii revenind la patrimoniul asociatului. Ca urmare a
transmiterii universale a patrimoniului, datoriile societăţii – acelea care nu au fost regularizate
înainte de intervenţia efectului extinctiv – devin datoriile asociatului unic, întocmai cum datoriile
moştenirii devin datoriile succesorului sau cum datoriile societăţii absorbite în cazul unei fuziuni
devin datoriile societăţii absorbante. Creditorii sociali devin creditorii asociatului unic. Dispoziţiile art.
235 LSC, astfel interpretate, reprezintă o excepţie de la dispoziţiile de principiu prevăzute în art. 3,
conform căruia obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii în societatea cu
răspundere limitată fiind răspunzători numai de vărsarea aporturilor lor la capitalul social. Societatea
cu răspundere limitată cu asociat unic beneficiază de personalitate juridică (cu toate consecinţele
acesteia, inclusiv responsabilitatea juridică proprie) numai în cursul activităţii sale normale. În caz de
dizolvare, inclusiv în cazul dizolvării consecutive falimentului, subiectivitatea proprie a societăţii
dispare. De altfel, aşa cum constant se afirmă în doctrina franceză , personalitatea juridică a societăţii
unipersonale este o

„personalitate de împrumut”, fiind o tehnică de limitare a responsabilităţii comerciantului individual.

1.62. Lucrare de verificare Unitatea 12

• Precizați dacă, pe durata lichidării unei societăți reglementate de Legea nr. 31/1990,
societatea își păstrează personalitatea juridică;
• Precizați entitatea competentă să realizeze activitățile de lichidare a unei societăți;
• Menționați cui va fi atribuit surplusul obținut ca urmare a lichidării.

1.63. Bibliografie Unitatea 12

▪ Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012

▪ St. D. Cărpenaru, S. David, Gh. Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2014
▪ I. Schiau, T. Prescure, Legea societătilor comerciale nr. 31/1990. Analize si comentarii pe
articole, Ed.Hamangiu, Bucuresti, 2009
▪ Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Ediţia a V-a actualizată,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

• Determinați domeniul de aplicare a Legii nr. 85/2014

• Deosebiți insolvența profesioniștilor de alte tipuri de insolvență
• Identificați participanții la procedura insolvenței

Unitatea de învățare 13 – Procedura insolvenței (aspecte introductive, participanţii, deschiderea

şi efectele procedurii)

CUPRINS

1.64. Domeniul si scopul procedurilor de insolvență

1.65. Participanții la procedura insolvenței

1.66. Deschiderea procedurii insolvenței

1.67. Efectele deschiderii procedurii insolvenței

1.68. Lucrare de verificare Unitatea 13

1.69. Bibliografie Unitatea 13

Obiectivele unității de învățare 13

 1.1. Domeniul si scopul procedurilor de insolvență

Legea nr. 85/2014 reprezintă dreptul comun în materie de insolvenţă şi de prevenire a insolvenţei.
Legea conţine atât norme procesual civile, ce derogă de la Codul de procedură civilă, cât şi norme de
drept material ce derogă de la Codul civil, Legea nr. 31/1990 etc. În rest, dispoziţiile Legii nr. 85/2014
se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului
civil (art. 342 din Legea nr. 85/2014).

Prevederile art. 3 vizează identificarea persoanelor (entităţilor juridice) ce pot beneficia de

prevederile Legii nr. 85/2014.

Potrivit prevederilor art. 3 C.civ., sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o
întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai
multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea
de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ [pentru detalii, a se
vedea Gh. Piperea, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R.

Constantinovici, I Macovei (coord.), ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, comentariul art. 3 C.civ.,
www.legalis.ro].

Lege nr. 85/2014 permite inclusiv regiilor autonome să apeleze la procedura insolvenței de drept
comun, indiferent dacă acestea sunt sau nu de interes naţional.

Persoanele care exercită profesii liberale reglementate de prevederi legale speciale nu sunt supuse
dispozițiilor acestei legi (ex: avocaţi, notari, arhitecţi etc.). De asemenea, prevederile Legii nr.
85/2014 nu sunt aplicabile nici în privinţa subiecţilor de drept pentru care există reglementări
speciale în materie de insolvenţă (e.g., insolvenţa unităţilor administraţiei publice locale,
reglementată de O.U.G. nr. 46/2013 privind criza financiară și insolvența unităților administrativ-
teritoriale).
Legea nr. 85/2014 nu se aplică nici unităţilor şi instituţiilor de învăţământ preuniversitar, universitar,
institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare; structurilor de cercetaredezvoltare ale instituţiilor de
învăţământ superior de stat acreditate, fără personalitate juridică, constituite conform Cartei
universitare, institutelor, centrelor sau staţiunilor de cercetare-dezvoltare din subordinea Academiei
Române sau a academiilor de ramură; altor institute, centre sau staţiuni de cercetare-dezvoltare
organizate ca instituţii publice ori de drept public, centrelor internaţionale de cercetare-dezvoltare
înfiinţate în baza unor acorduri internaţionale; institutelor sau centrelor de cercetare-dezvoltare
organizate în cadrul societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi regiilor autonome; altor instituţii
publice sau de drept public care au ca obiect de activitate şi cercetarea-dezvoltarea ori structuri ale
acestora legal constituite (Codul insolvenţei adnotat Întărirea mecanismului insolvenței în România”,
Program finanțat de BIRD, p. 5).

După cum însuşi textul de lege o indică, scopul procedurii este acela de a acoperi pasivul subiectului
de drept supus Legii nr. 85/2014, anume satisfacerea creanţelor pe care creditorii le au în contra
debitorului. În reglementarea anterioară (art. 2 din Legea nr.

85/2006) nu erau indicate în mod expres modalităţile prin care scopul proce¬durii insolvenţei şi
implicit scopul formulării de către un cre¬ditor a unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei
puteau fi atinse, însă erau păstrate, în mod firesc, aceleaşi modalităţi de realizare a scopului
procedurii (St.D. Cărpenaru, V. Nemeş, M.A. Hotca, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Comentarii pe articole, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 29) ca cele din reglementarea
Legii nr. 65/1996. De lege lata, textul art.

2 din Codul insolvenţei a suferit o modificare consistentă faţă de Legea nr. 85/2006, fiind preferată
modalitatea reorganizării judiciare, bineînţeles, atunci când ea este în mod obiectiv posibilă. În
acelaşi sens este şi principiul reglementat de art. 4 pct. 2 din Codul insolvenţei care stabileşte că
debitorului trebuie să i fie acordată o şansă de redresare eficientă şi efectivă a afacerii, fie prin
intermediul procedurilor de prevenire a insolvenţei, fie prin procedura de reorganizare judiciară. În
doctrina recentă s-a exprimat şi opinia contrară, cu care nu suntem de acord, potrivit căreia
legiuitorul nu stabileşte niciun fel de ierarhie (St. Cărpenaru, M.A. Hotca, V. Nemeş, op. cit., p. 22).

Prin raportare la scopul procedurii insolvenţei, cel definit la art. 2 din Codul insolvenţei, în sensul
acoperirii pasivului debitorului aflat în insolvenţă, trebuie analizat şi caracterul cererii de deschidere
a procedurii insolvenţei formulate de creditori. Astfel, creditorul nu va putea solicita şi, implicit, nu se
va putea aştepta să obţină, ca urmare a formulării unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei,
un titlu executoriu în scopul valorificării creanţei sale, deoarece nu acesta este scopul proce¬durii
insolvenţei.

Întrucât scopul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei trebuie să nu l contrazică pe

cel al procedurii insolvenţei (acoperirea pasivului in genere, deci o procedură specială de executare,
colectivă), creditorul titular al cererii de deschidere a procedurii insolvenţei nu va urmări dobândirea
unui titlu executoriu, ci, probând starea de insolvabilitate, va urmări să deschidă în privinţa
debitorului procedura insol¬venţei (A.

Avram, Procedura insolvenţei. Deschiderea procedurii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 51).
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale – Decizia nr. 511/06.10.2005 (M.Of. nr. 1063 din 28 noiembrie
2005) –, relevantă prin similari¬tatea reglementărilor atât în privinţa actualului Cod al insol¬venţei,
cât şi în privinţa Legii nr. 85/2006, deşi hotărârea a fost pronunţată sub imperiul Legii nr. 64/1995, a
statuat extrem de concis că procedura insolvenţei este una specială, prin care nu se urmăreşte, ca în
dreptul comun, stabilirea existenţei unui drept de creanţă şi a obligaţiei corelative de plată, ci
executarea unor creanţe certe, lichide şi exigibile faţă de un debitor care nu numai că nu îşi
îndeplineşte de bunăvoie obligaţia de plată, ci se află în incapacitate vădită de plată, deci în stare de
insolvenţă.

Causa proxima a cererii de deschidere a procedurii insol¬venţei este satisfacerea unui interes general
(al tuturor creditorilor), de a supune debitorul controlului creditorilor şi al judecătorului sindic, în
scopul acoperirii pasivului (art. 2 din Codul insolvenţei). Causa remota a creditorului titular al cererii
de deschidere a procedurii insolvenţei poate fi reprezentată fie de dorinţa de a şi acoperi creanţa, fie
de dorinţa de a prelua întreprinderea (în sensul art. 3 C.civ.) debitorului prin procedura insolvenţei, şi
anume prin cumpărarea mijloacelor de producţie ori preluarea controlului societăţii prin majorarea
capitalului social al acesteia în urma conversiei creanţei în acţiuni/părţi sociale, respectiv printr o
preluare ostilă cu ajutorul meca¬nismului pus la dispoziţie de prevederile art. 133 alin. (6) din Codul
insolvenţei.

Rezultă deci că cererea de deschidere a procedurii insol¬venţei are un caracter aparte, mixt, diferit
de cel al unei cereri de chemare în judecată de drept comun, întrucât îmbină inte¬resele concursuale
ale creditorilor cu cele personale ale credi¬torului care formulează cererea. Bineînţeles că, din
moment ce Codul insolvenţei preferă modalitatea reorganizării judiciare, suntem de părere că va
trebui abandonată concepţia vechii regle¬men¬tări, anume că oricare dintre modalităţile procedurii
colec¬tive reprezintă un mijloc adecvat atingerii dezideratului credito¬rilor (în viziunea Legii nr.
85/2006 nu putea fi acceptată ideea că reorganizarea judiciară sau falimentul au prioritate una faţă
de cealaltă, Gh. Piperea, Insolventa: legea regulile realitatea, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p.
3637). În doctrină erau conturate şi opinii diferite, în sensul că inclusiv în reglementarea Legii nr.
85/2006 era necesară acor-darea unei priorităţi reorganizării judiciare în faţa falimentului (I. Turcu,
Tratat de insolvenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 297; I. Adam, C.N. Savu, Legea insolvenţei.
Comentarii şi explicaţii, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2006, p. 84). Considerăm că o astfel de discuţie nu şi
găsea nicio raţiune practică, ci exclusiv una teoretică, deoarece creditorii, prin mecanismul
reglementat de fostul art. 100 din Legea nr. 85/2006, erau cei care alegeau, prin vot, între
reor¬ganizare şi faliment, astfel încât o prioritate a uneia dintre cele două modalităţi de derulare a
procedurilor de insolvenţă era lipsită de finalitate practică.

De lege lata însă, deşi creditorii au aceeaşi putere de a alege între reorganizarea judiciară şi faliment,
fiind necesară o majo¬ritate calificată pentru votarea planului [pe lângă necesitatea votării planului
de către majoritatea categoriilor de creditori indicate la art. 138 alin. (3) din Codul insolvenţei, este
necesară acceptarea planului şi de cel puţin 30% din totalul valoric al masei credale, conform art. 139
alin. (1) lit. A din Codul insolvenţei], aceştia însă vor trebui să respecte prevederile art. 2 şi art. 4 pct.
2 din Codul insolvenţei şi să nu şi exercite în mod abuziv dreptul de vot, în sensul opunerii la
reorganizarea judiciară, deşi debitorul are posibilitatea, în mod real, să îşi redreseze activitatea prin
reorganizare judiciară. Perioada imediat următoare deschiderii procedurii generale a insolvenţei este
denumită perioada de observaţie, în cadrul căreia vor fi analizate şansele de reor¬ganizare a
activităţii debitorului, atât de către administratorul judiciar, cât şi de către creditori prin organele
specifice pro¬ce-durii insolvenţei (Adunarea creditorilor, Comitetul creditorilor).

În privinţa scopului cererii de deschidere a procedurii insol¬venţei, acesta trebuie să fie în acord cu
textul art. 2 din Codul insolvenţei, în caz contrar, demersul judiciar având posibilitatea de a fi calificat
drept abuz de drept, bineînţeles cu condiţia îndeplinirii condiţiilor legale. Prin urmare, scopul
creditorului în formularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei este acela de a recupera,
într o măsură cât mai mare şi într o perioadă cât mai scurtă, creanţele pe care le deţine contra
debitorului insolvent (C.B. Nasz, Deschiderea procedurii insolvenţei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p.
145). Astfel, se evită situaţia în care unii creditori nu vor mai putea recupera nimic ca urmare a
demarării unor executări silite individuale, care ar putea determina încetarea activităţii debitorului şi
intrarea în lichidare. Deschiderea procedurii insolvenţei provoacă demararea unei proceduri
colective şi concursuale ce nu permite discriminarea creditorilor de acelaşi rang în cadrul procesului
de distribuţie a sumelor ce se achită fie prin planul de reorganizare, fie prin procedura de lichidare.
Acest aspect a fost reliefat inclusiv în jurisprudenţa CEDO (CEDO, Cauza Kotov c. Rusiei, cererea nr.
54522/00, hotărârea din 3.04.2012) care a statuat că sumele obţinute prin lichidarea bunurilor unei
bănci ar fi putut fi suficiente pentru a satisface cererea solicitantului sau cel puţin o parte
considerabilă a acesteia, în cazul în care lichidatorul l ar fi tratat pe reclamant ca pe un creditor
preferenţial, în acord cu prevederile legale, şi n ar fi dat prioritate în recuperarea creanţelor unei
categorii de creditori inferioare.

Această punere la adăpost de executările silite ale cre¬di¬torilor, dublată de posibilitatea derulării
unei proceduri exe¬cu¬ţionale colective, creează un cadru procesual propice care asigură
respectarea principiului asigurării unui tratament echitabil al creditorilor de acelaşi rang (art. 4 pct. 4
din Codul insolvenţei) şi cel al respectării ordinii de prioritate a crean¬ţelor (art. 4 pct. 6 din Codul
insolvenţei). Aceste caracteristici sunt subsumate în dreptul anglo saxon principiului pari passu (R.
Goode, Principles of Corporate Insolvency Law, Sweet & Maxwell/Thomson Reuters, London, 2011,
p. 235 şi urm.; V. Finch, Corporate Insolvency Law: Perspectives and Principles, Cambridge, 2002, p.
421; Barry Cahir, Proof of debt and asset recovery, în Insolvency Law, Cavendish Publishing, London,

2003, p. 31). Noua reglementare – Codul insolvenţei – cunoaşte anumite excepţii care se vor dovedi
extrem de „supărătoare” pentru debitor sau pentru creditorii ce doresc reorganizarea.

Art. 75 din Codul insolvenţei, corespondentul fostului art. 36 din Legea nr. 85/2006, introduce o
derogare de la efectul suspensiv pe care îl are deschiderea procedurii insolvenţei asupra acţiunilor
judiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Cea mai „deranjantă” excepţie este
reglementată în art. 75 alin. (3) (4) din Codul insolvenţei, care reglementează posibilitatea pe care o
au creditorii curenţi de a solicita administratorului judiciar, iar apoi judecăto¬rului sindic,
recunoaşterea creanţei, având posibilitatea ca ulterior acestei recunoaşteri să solicite deschiderea
procedurii de faliment a debitorului dacă aceste creanţ¬e nu sunt achitate în termen de 60 de zile.
De asemenea, nu vor fi afectate de efectul suspensiv generat de deschiderea procedurii insolvenţei
nici: (i) căile de atac promovate de debitor împotriva acţ¬iunilor unor creditori înaintea deschiderii
procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; (ii) acţiunile
judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi.

1.2. Participanții la procedura insolvenței

Secțiunea a II-a din Legea nr. 85/2014 reglementează organele care aplică procedura și participanții
la procedură, trasând totodată rolul, organizarea și atribuțiile pe care le au în procedura insolvenței
instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, adunarea creditorilor, comitetul creditorilor,
administratorul special, administratorul judiciar, lichidatorul judiciar. Art. 40 alin. (1) stabilește că
organe ale procedurii sunt instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul judiciar și
lichidatorul judiciar. Adunarea creditorilor, comitetul creditorilor și administratorul special nu sunt
organe ale procedurii, ci sunt participanți la procedura insolvenței.

Art. 45 stabilește principalele atribuții ale judecătorului-sindic. Judecătorul-sindic poate îndeplini și

alte atribuții decât cele enumerate în cuprinsul articolului comentat „fiind de netăgăduit faptul că pe
parcursul judecării unui dosar de insolvență orice situație litigioasă și care are o legătură directă cu
procedura colectivă nu poate intra decât în competența de soluționare a judecătorului-sindic” [C.B.
Nasz, A.O. Stănescu, în R. Bufan, A. DeliDiaconescu, F. Moțiu (coord.), op. cit., p. 152].

Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului

judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente
procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului
judiciar sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra
averea. Deciziile manageriale ale administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care
şi-a păstrat dreptul de administrare pot fi controlate sub aspectul oportunității de către creditori,
prin organele acestora. În doctrină s-a remarcat că „deși art. 45 alin. (2) din Lege prevede că
atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la un control de legalitate în Codul insolvenței se
regăsesc mai multe prevederi legale, cum este și aceea cuprinsă la art. 75 alin. (9), potrivit căreia
judecătorul-sindic are obligația de a se pronunța asupra unor aspecte de oportunitate” [I. Adam, A.R.
Adam, Codul insolvenței, op. cit., p. 313].
La fel ca art. 13 din Legea nr. 85/2006, art. 47 din Legea nr. 85/2014 stabilește persoanele care au
competența de a convoca adunarea creditorilor, aceasta fiind de regulă convocată de administratorul
judiciar sau lichidatorul judiciar. Legea prevede posibilitatea convocării adunării creditorilor și de
către comitetul creditorilor, precum și de către creditorii deținând creanțe în valoare de cel puțin
30% din valoarea creanțelor cu drept de vot. În acest caz, se pune întrebarea dacă posibilitatea
comitetului creditorilor sau a creditorilor de a convoca adunarea are un caracter subsidiar, aceștia
având obligația de a se adresa mai întâi administratorului judiciar cu o cerere prin care să solicite
convocarea. Având în vedere principiul celerității care guvernează procedura insolvenței și faptul că
textul de lege nu prevede refuzul administratorului judiciar/lichidatorului judiciar ca fiind o condiție
pentru exercitarea de către comitetul creditorilor sau creditori a acestui drept, apreciem că nu este
necesar un refuz prealabil din partea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar de a convoca
adunarea creditorilor. Căci, atunci când legiuitorul a voit să condiționeze exercitarea unui asemenea
drept de refuzul persoanei sau organului în atribuțiile căruia intra convocarea adunării, a prevăzut în
mod expres acest lucru. Menționăm în acest sens, cu titlu de exemplu, prevederile art. 119 din Legea
nr. 31/1990, care prevăd că în cazul în care consiliul de administrație, respectiv directoratul, nu
convoacă adunarea generală, instanța de la sediul societății, cu citarea consiliului de administrație,
respectiv a directoratului, va putea autoriza convocarea adunării generale de către acționarii care au
formulat cererea. Deşi suntem de părere că nu este necesară dovada unui refuz din partea
administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, comitetul creditorilor sau creditorii care exercită
acest drept, vor trebuie însă să respecte formalitățile de convocare a adunării creditorilor. Iar, având
în vedere prevederile alin. (3) al art. 47, apreciem că administratorului judiciar trebuie să i se
comunice de urgență convocatorul.

În privința atribuțiilor comitetului creditorilor, Legea nr. 85/2014 nu aduce modificări față de
reglementarea anterioară.

Comitetul creditorilor analizează documentele și împrejurările cu privire la care adunarea creditorilor

trebuie să adopte hotărâri. Astfel, comitetul creditorilor analizează situația debitorului și face
recomandări adunării creditorilor cu privire la continuarea activității debitorului și la planurile de
reorganizare propuse și negociază condițiile numirii administratorului judiciar sau lichidatorului
judiciar care dorește să fie desemnat în dosar.

Comitetul creditorilor ia cunoștință de rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau lichidator,

le analizează și, dacă este cazul, formulează contestații la acestea.
Potrivit art. 144 din Legea nr. 85/2014, debitorul, prin administratorul special, sau, după caz,
administratorul judiciar va trebui să prezinte trimestrial rapoarte comitetului creditorilor asupra
situaţiei financiare a averii debitorului. Ulterior aprobării de către comitetul creditorilor, rapoartele
vor fi înregistrate la grefa tribunalului, iar debitorul sau, după caz, administratorul judiciar va notifica
aceasta tuturor creditorilor, în vederea consultării rapoartelor. Administratorul judiciar va prezenta şi
situaţia cheltuielilor efectuate pentru bunul mers al activităţii, în vederea recuperării acestora, care
va fi avizată de comitetul creditorilor. În termen de 5 zile de la aprobarea rapoartelor, comitetul
creditorilor va putea convoca adunarea creditorilor pentru a prezenta măsurile luate de debitor
şi/sau de administratorul judiciar, efectele acestora, precum şi să propună motivat alte măsuri.

Potrivit art. 160, la fiecare 3 luni, lichidatorul judiciar va prezenta comitetului creditorilor un raport
asupra fondurilor obținute de lichidare și din încasarea de creanțe, precum și un plan de distribuire
între creditori, comitetul creditorilor putând formula contestații.

Astfel, după ce ia cunoștință de înscrisurile și informațiile menționate, comitetul creditorilor

întocmește rapoarte pe care le prezintă adunării creditorilor, potrivit măsurilor luate de
administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar arătând și efectele acestora, putând propune
motivat și alte măsuri.

Comitetul creditorilor poate solicita ridicarea dreptului de administrare a debitorului. Potrivit art. 85
alin. (5), creditorii, comitetul creditorilor ori administratorul judiciar pot oricând adresa
judecătorului-sindic o cerere de a se ridica debitorului dreptul de administrare, cu condiția dovedirii
pierderilor continue din averea debitorului sau lipsa probabilității de realizare a unui plan rațional de
activitate.

Comitetul creditorilor are calitate procesuală activă să introducă acțiuni pentru anularea unor acte
sau operațiuni frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor creditorilor, în cei 2 ani anteriori
deschiderii procedurii. În principal, calitatea procesuală activă pentru introducerea acestor acțiuni o
deține administratorul judiciar/lichidatorul judiciar. În cazul în care astfel de acțiuni nu au fost
introduse de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, ele vor putea fi introduse de comitetul
creditorilor.

În cuprinsul Legii nr. 85/2014 sunt menționate și alte atribuții ale comitetului creditorilor sau ale
președintelui comitetului creditorilor.

Astfel, dacă administratorul judiciar ori lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de
starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea în atragerea
răspunderii membrilor organelor de conducere, aceasta poate fi introdusă de preşedintele
comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor. În cazul în care administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar nu intenţionează să formuleze apel împotriva hotărârii pronunțate,
acesta va notifica comitetul creditorilor. În cazul în care adunarea creditorilor sau creditorul care
deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor decide că se impune introducerea
apelului, acesta va fi introdus de către preşedintele comitetului creditorilor sau de către creditorul
majoritar.

Președintele comitetului creditorilor sau un alt creditor desemnat de acesta pot formula cerere
pentru atragerea răspunderii administratorului special pentru încălcarea dispozițiilor legale care
privesc activitatea curentă a debitorului în perioada de observație.

Pe de altă parte, comitetul creditorilor este competent să convoace adunarea creditorilor, iar
președintele comitetului creditorilor poate prezida ședința, dacă administratorul judiciar refuză să-i
exercite această atribuție sau nu se prezintă la ședință. În plus, președintele comitetului creditorilor
va solicita judecătorului-sindic desemnarea unui administrator judiciar/lichidator judiciar provizoriu
în cazul în care cel anterior desemnat a renunțat ca urmare a neaprobării ofertei sale de onorariu, iar
adunarea creditorilor nu a desemnat un alt administrator judiciar/lichidator judiciar.

Conform art. 61, comitetul creditorului aprobă numirea și nivelul remunerației persoanelor de
specialitate desemnate de administratorul judiciar, în cazul în care aceste persoane sunt plătite din
averea debitorului. Potrivit art. 39, comitetul creditorilor este competent să-și dea acordul în vederea
valorificării unor bunuri libere de sarcini, care nu sunt esențiale pentru reorganizare pentru
acoperirea cheltuielilor de procedură în lipsă de lichidități în patrimoniul debitorului. Totodată,
potrivit art. 154, cu acordul comitetului creditorilor, lichidatorul judiciar poate să angajeze, în numele
debitorului un evaluator pentru evaluarea bunurilor în procedura de lichidare.

În perioada de observaţie, comitetul creditorilor aprobă actele, operațiunile și plățile care depășesc
sfera activităților curente și a plăților efectuate către creditorii cunoscuți în condițiile obișnuite de
exercitare a activității curente.

Comitetul creditorilor va putea, în condițiile art. 121 din Legea nr. 85/2014, introduce acţiune pentru
a recupera de la subdobânditor bunul ori valoarea bunului transferat de către debitor dacă
subdobânditorul nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului şi cunoştea sau trebuia să cunoască
faptul că transferul iniţial este susceptibil de a fi anulat.

Comitetul creditorilor va fi citat pentru judecata cererii de înlocuirii administratorului judiciar sau a
lichidatorului judiciar, cererilor prin care se solicită ridicarea dreptului de administrare al debitorului,
precum și în cazul contestației împotriva măsurii administratorului judiciar.

Având în vedere importanța unora dintre atribuțiile menționate mai sus, este recomandabilă
desemnarea unui comitet al creditorilor în cadrul primei ședințe a adunării creditorilor.

Cu referire la importanța comitetului creditorilor în procedura de valorificare a unor bunuri pentru

obținerea de fonduri în vederea desfășurării procedurii, conform art. 39 alin. (6) din lege, considerăm
că se impune desemnarea acestui organ cu prioritate pentru a circumstanția temporal atribuția „de
excepție” conferită administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în privința valorificării unor
bunuri.

Potrivit art. 5 pct. 4 din Legea nr. 85/2014, administratorul special este o persoană fizică sau juridică
desemnată de adunarea generală a acționarilor/asociaților/membrilor debitorului, împuternicită să
le reprezinte interesele în procedură și, atunci când debitorului i se permite să își administreze
activitatea, să efectueze, în numele și pe contul acestuia, actele de administrare necesare.

Având în vedere că, potrivit prevederilor art. 40 alin. (1) din Lege, organele care aplică procedura
sunt: instanțele de judecată, judecătorul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul judiciar,
administratorul special nu este organ al procedurii, ci participant la procedură.

Un element de noutate adus de alin. (2) față de legea anterioară este reprezentat de reglementarea
obligativității introducerii pe ordinea de zi a primei ședințe a adunării creditorilor a unui punct
privind confirmarea/desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar și stabilirea
onorariului acestuia. Prin această dispoziţie nou introdusă s-a urmărit înlăturarea posibilităţii ca, prin
neintroducerea pe ordinea de zi a chestiunii privind confirmarea/desemnarea practicianului,
provizoratul acestuia să se menţină nepermis de mult. Cu alte cuvinte, chiar dacă majoritatea
creditorilor ar fi intenţionat desemnarea unui alt practician în locul celui numit provizoriu de către
judecătorul-sindic, neincluderea pe ordinea de zi a primei adunări a creditorilor a acestui aspect
conducea, în mod automat, la prelungirea mandatului administratorului judiciar/lichidatorului
judiciar desemnat provizoriu şi, implicit, la luarea de către acesta a unor măsuri cu impact
semnificativ (uneori ireversibil) asupra procedurii.

Desemnarea unui administrator judiciar poate fi decisă de creditorii care dețin mai mult de 50% din
valoarea totală a creanțelor cu drept de vot, în timp ce potrivit reglementării anterioare decizia putea
fi luată de creditorii care dețin cel puțin 50% din valoarea totală a creanțelor. Se observă că în cazul
desemnării administratorului judiciar nu sunt aplicabile cerințele de majoritate prevăzute de art. 49
alin. (1) pentru adoptarea hotărârilor adunării creditorilor, și anume, votul majorității, prin valoare a
creanțelor prezente cu drept de vot. Inclusiv în ceea ce priveşte cvorumul necesar există diferenţe
substanţiale între cele două texte legale. Astfel, dacă potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) este
necesară prezenţa (sau de exprimarea valabilă a votului prin corespondenţă) titularilor de creanțe
însumând cel puțin 30% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot, în cazul
confirmării/desemnării administratorului judiciar/lichidatorului judiciar trebuie să fie prezenţi (sau să
exprime un vot valabil prin corespondenţă) creditorii care deţin mai mult 50% din valoarea totală a
creanţelor cu drept de vot [cvorum care rezultă implicit din dispoziţiile art. 57 alin. (2)].

De asemenea, creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea totală a creanțelor poate să
decidă fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar/lichidator
judiciar în locul celui desemnat provizoriu de instanță ori să îl confirme pe acesta din urmă. Și în acest
caz, este necesar ca respectivul creditor să dețină mai mult de 50% din valoarea totală a creanțelor și
nu cel puțin 50% din valoarea totală a creanțelor așa cum prevedea vechea reglementare. În mod
inexplicabil însă, pentru situaţia creditorului majoritar, legiuitorul nu a mai reluat condiţia prevăzută
la art. 57 alin. (2) teza I din Lege, potrivit căreia procentul se va raporta la creanţele cu drept de vot.
Cu toate acestea, considerăm că şi în această ipoteză, creditorul care deţine mai mult de 50% trebuie
identificat prin raportare la creanţele care au drept de vot. Cu alte cuvinte, la stabilirea procentului
nu ar trebui luate în calcul creanţele trecute sub condiţie suspensivă la data deschiderii procedurii, în
privinţa cărora dreptul de vot se naşte numai după îndeplinirea condiţiei respective [art. 102 alin. (5)
din Lege].

1.3. Deschiderea procedurii insolvenței

Procedura insolvenţei este o procedură judiciară, un proces, în cadrul căruia în acord cu prevederile
art. 1 C.proc.civ. este înfăptuită justiţia. Fiind vorba despre o procedură specială, cu reguli derogatorii
de le dreptul comun, înfăptuirea justiţiei în acest caz este subsumată scopului (art. 2 din Codul
insolvenţei) şi principiilor procedurii insolvenţei (art. 4 din Codul insolvenţei).

Competenţa în soluţionarea cererilor de deschidere a procedurii insolvenţei aparţine, potrivit

prevederilor art. 120 C.proc.civ., respectiv art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2014,
tribunalului/tribunalului specializat în a cărui circumscripţie debitorul a avut sediul social/profesional.
Spre deosebire de art. 120 C.proc.civ., art. 41 alin. (1) din Legea nr.

85/2014 introduce o nuanţă, şi anume că este competent tribunalul în a cărui circumscripţie

debitorul şi-a avut sediul profesional cel puţin 6 luni anterior datei sesizării instanţei. Asistăm practic
la o modificare, o nuanţare a normei de competenţă impuse prin art. 120 C.proc.civ. Raţiunea acestei
modificări este lesne de înţeles, având menirea de a limita practica abuzivă a unor debitori care îşi
schimbau sediul social anterior formulării cererii voluntare de deschidere a procedurii insolvenţei, în
scopul de a şicana creditorii. Cu privire la această modificare a normei de competenţă, s-ar putea
pune problema incidenţei art. 122 C.proc.civ. care stabileşte în termeni extrem de clari faptul că
regulile noi de competenţă stabilite numai prin modificarea Codului de procedură civilă.

Ca orice proces civil, persoana care iniţiază demersul judiciar trebuie, printre altele, să-şi justifice
calitatea procesual-activă. Art. 65 alin. (1) din Codul insolvenţei indică în mod expres persoanele care
au calitate procesual-activă şi care implicit pot formula cereri de deschidere a procedurii insolvenţei:
(i) debitorul; (ii) unul sau mai mulţi creditori; (iii) alte persoane sau instituţiile prevăzute expres de
lege.

Debitorul se poate pune sub protecţia tribunalului prin formularea unei cereri voluntare de
deschidere a procedurii insolvenţei, cu respectarea condiţiilor impuse de prevederile prezentului
Cod, în ipoteza în care: (i) este în stare de insolvenţă iminentă [art. 5 pct. 29 lit.

b) din Codul insolvenţei] – debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu
fondurile băneşti disponibile la data scadenţei; (ii) insolvenţa este instalată, iar debitorul are o
creanţă ce atinge sau depăşeşte valoarea-prag de 40.000 lei (art. 5 pct. 72 din Codul insolvenţei).

Creditorii pot solicita deschiderea procedurii insolvenţei, în vederea recuperării creanţelor prin
intermediul procedurii colective reglementate de Legea nr. 85/2014. În acest caz, cerere de
deschidere a procedurii insolvenţei va putea fi formulată exclusiv în ipoteza existenţei unei
insolvenţe prezumate a debitorului [art. 5 pct. 29 lit. a)] şi cu respectarea valorii-prag impuse de art.
5 pct. 72 din Codul insolvenţei (6 salarii medii pentru creditorii salariaţi, respectiv 40.000 lei pentru
cei care nu deţin creanţe salariate).

Alte persoane pot avea calitate procesual activă în cadrul unei cereri de deschidere a procedurii
insolvenţei doar în acele ipoteze în care textele legale o permit în mod expres. În acest sens, alin. (2)
indică ASF-ul printre organismele abilitate de lege în vederea formulării unei cereri de deschidere a
procedurii insolvenţei.

Obligaţia debitorului de a formula cererea de deschidere a procedurii insolvenţei în termen de 30 de

zile. Textul art. 66 alin. (1) impune debitorului, în speţă organelor de conducere care, potrivit actelor
constitutive, respectiv potrivit reglementărilor specifice [potrivit art.

142 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 31/1990, consiliul de administraţi are dreptul să formuleze o astfel de
cerere, fiind interzisă delegarea acestei atribuţii către directori], să formuleze şi să depună la
tribunalul competent din punct de vedere teritorial cerere de deschidere a procedurii insolvenţei.
Această obligaţie vizează exclusiv ipoteza existenţei unei insolvenţei instalate (prezumate), în sensul
reglementat de art. 5 pct. 29 lit. a) din Codul insolvenţei – insolvenţa debitorului se prezumă atunci
când acesta, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este
relativă.

Termenul de 30 de zile nu este aplicabil ipotezei insolvenţei iminente. În acest caz, debitorul are doar
posibilitatea, la libera sa apreciere, de a formula o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei.

Art. 66 nu conţine o sancţiune pentru ipoteza în care termenul de 30 de zile este depăşit. Legislaţia
conexă însă reglementează o serie de sancţiuni, vizate fiind persoanele însărcinate cu conducerea
debitorului. Astfel, potrivit prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) C.proc.fisc., răspund solidar pentru
creanţele bugetare datorate de către debitoare administratorii care, în perioada exercitării
mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente
deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase
neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.
O altă sancţiune, de data aceasta de natură penală, este impusă de prevederile art. 240 alin. (1)
C.pen. – bancruta simplă. Astfel, neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul
persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de
lege de la apariţia stării de insolvenţă, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă.

Prevederile art. 66 alin. (2)-(3) din Codul insolvenţei conţin o serie de derogări de la obligaţia de a se
depune cererea de deschidere a procedurii insolvenţei în termen de 30 de zile de la apariţia acesteia,
pentru ipoteza în care debitorul negociază extrajudiciar sau în cadrul unor proceduri de mandat ad-
hoc, respectiv concordat preventiv cu creditorii pentru restructurarea datoriilor sale. În acest caz, în
ipoteza eşuării negocierilor debitoarea este obligată să depună cererea în termen de 5 zile.

Prevederile legale indicate nu acoperă ipoteza în care debitorul este angrenat într-un litigiu cu
creditorul, acesta din urmă vizând obţinerea unui titlu executoriu împotriva debitorului. Vorbim
despre ipoteza în care creanţa împotriva debitorului este certă, însă nu este emanată încă de un titlu
executoriu. Se pune în acest caz problema dacă debitorul trebuie să depună cererea voluntară de
deschidere a procedurii insolvenţei în cele 30 de zile impuse de art. 66 alin. (1) din Codul insolvenţei
sau poate aştepta finalizarea litigiului, invocând faptul că soluţionarea litigiului suspendă termenul de
30 de zile. Răspunsul la această problemă este unul nuanţat, în funcţie de cauza litigiului răspunsul
urmând a fi diferit. Astfel, dacă este vorba despre un litigiu ce îşi propune exclusiv procurarea unui
titlu executoriu întrucât creanţa este una certă, lichidă şi exigibilă (pe calea procedurii ordonanţei de
plată), atunci termenul de 30 impus de art. 66 alin. (1) din Codul insolvenţei nu va fi afectat, obligaţia
debitorului producându-şi în continuare efectele. Dacă însă este vorba despre un litigiu de drept
comun, care impune o cercetare amănunţită a raportului juridic generator al creanţei, atunci
termenul de 30 de zile nu poate curge anterior pronunţării unei hotărâri prin care debitorul să fie
obligat la achitarea creanţei către creditor.

2. Notificarea organului fiscal. De lege lata prevederile art. 66 alin. (1) teza I şi art. 67 alin. (1) lit. n)
din Codul insolvenţei stabilesc o condiţie suplimentară ce nu era impusă în regle¬mentarea
anterioară (Legea nr. 85/2006), respectiv aceea a necesităţii ataşării la cererea adresată tribunalului a
dovezii notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii
insolvenţei [art. 66 alin. (1) teza a II a şi art. 67 alin. (1) lit. n) din Codul insolvenţei]. Această nouă
condiţie pe care trebuie să o îndeplinească debitorul în vederea deschiderii procedurii insolvenţei
prezintă serioase aspecte de neconstituţionalitate (art. 16 din Legea fundamentală care consacră
principiul egalităţii şi al nediscriminării). Este de neînţeles raţiunea pentru care legiuitorul a
considerat că se impune introducerea unei condiţii în ceea ce priveşte cererea de deschidere
voluntară a procedurii în sensul atenţionării unui posibil creditor (cel bugetar) cu privire la iminenţa
deschiderii procedurii insolvenţei, plasându l astfel într o poziţie privile¬giată, fără absolut nicio
justificare, din moment ce creanţele bugetare se constituie în a treia categorie de creanţe ca
impor¬tanţă, în vederea votării planului de reorganizare [art. 138 alin. (3) din Codul insolvenţei].
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 161 din Codul insolvenţei, în situaţia distri¬buirilor de
sume în caz de faliment, creanţele bugetare au a cincea ordine de prioritate.

Trebuie spus că în Codul insolvenţei nu este reglementată nicio sancţiune pentru nerespectarea
acestei condiţii. În această ipoteză va fi necesară apelarea la regulile generale de proce¬dură, anume
la regimul juridic al nulităţii actelor de procedură (art. 174 179 C.proc.civ.). Conform art. 174
C.proc.civ., nuli¬tatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură
efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. În cazul de faţă vorbim despre
nerespectarea unei condiţii legale, de fond, respectiv cea impusă de art. 67 alin. (1) lit. n) din Codul
insolvenţei – anexarea dovezii notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de
deschidere a procedurii insolvenţei.

Întrucât această condiţie este una extrinsecă (exterioară) actului de procedură – anume a cererii de
deschidere a procedurii insolvenţei – vor fi aplicabile prevederile art. 176 pct. 6

C.proc.civ. care sancţionează cu nulitatea necondiţio¬nată de existenţa unei vătămări actul de

procedură încheiat cu nerespectarea unei condiţii extrinseci acestuia.

Prin urmare, judecătorul învestit cu soluţionarea unei cereri voluntare de deschidere a procedurii
insolvenţei, observând lipsa notificării impuse de art. 67 alin. (1) lit. m) din

Codul insolvenţei, nu va putea trece la judecarea ei, ci, observând nerespectarea acestei condiţii
extrinseci actului de procedură, va anula cererea.

Bineînţeles că sancţiunea nulităţii pentru nerespectarea acestei condiţii este exagerată însă „vina”
aparţine în exclusivitate legiuitorului care a omis să reglementeze o sancţiune mai blândă, deferind
această neregulă dreptului comun.

3. Persoana însărcinată cu semnarea cererii voluntare de deschidere a procedurii insolvenţei. În

privinţa persoanei care trebuie să semneze, în numele debitorului, cererea voluntară de deschidere a
procedurii insolvenţei, art. 66 alin. (5) din Codul insolvenţei stabileşte că pentru persoanele juridice
vor semna persoanele care, potrivit actelor constitutive sau statutelor, au calitatea de a le
reprezenta, fără a fi necesară o hotărâre a asociaţilor/acţionarilor. Reglementarea expresă a acestui
aspect aduce o clarificare de bun augur, fiind în măsură să elimine practica neunitară de la nivelul
instanţelor de judecată cu privire la necesitatea depunerii, odată cu cererea voluntară de deschidere
a procedurii insolvenţei, a unei hotărâri AGA a debitorului prin care asociaţii/acţionarii să-şi dea
acordul cu privire la deschiderea procedurii. Este necesar a face totuşi referire la textul art. 142 alin.
(2) lit. f) din Legea nr. 31/1990 care se va aplica cu prioritate indiferent de cele înscrise în actele
constitutive, respectiv în statutele debitorului căruia îi este aplicabilă Legea nr. 31/1990, în sensul că
este de competenţa consiliului de administraţie să introducă cererea de deschidere a procedurii
insolvenţei, fiind interzisă delegarea acestei atribuţii către directori.

Va fi necesară totuşi adoptarea unei hotărâri AGA a debitorului în cazul în care se solicită aplicarea
procedurii simplificate, hotărâre ce va fi anexată cererii voluntare de deschidere a procedurii
insolvenţei.

4. Înregistrarea cererii debitorului. Prevederile legale în cauză reglementează atât situaţia în

care cererea debitorului este depusă ulterior depunerii unor cereri de către creditori [alin.
(6)], cât şi ipoteza în care cererea debitorului este depusă anterior formulării de către creditori a unor
astfel de cereri [alin. (7)].

4.1. Preexistenţa unor cereri de deschidere aparţinând creditorilor. În ipoteza în care la depunerea
cererii voluntare de deschidere a procedurii insolvenţei, serviciul de registratură constată că sunt
formulate cereri de deschidere a procedurii şi din partea unor creditori, completului căruia îi este
repartizată aleatoriu cererea de deschidere voluntară, îi vor fi comunicate date referitoare la aceste
dosare care, în mod evident, nu trebuie să se fi judecat la momentul judecării cererii voluntare de
deschidere a procedurii insolvenţei. Este important de notat faptul că textul legal nu impune
transmiterea dosarelor iniţiate de creditori la dosarul ce face obiectul cererii voluntare.

Judecătorul-sindic, înainte să procedeze la judecata cererii voluntare de deschidere a procedurii

insolvenţei – potrivit procedurii necontencioase – este obligat să dispună conexarea cererilor
creditorilor la cererea voluntară de deschidere a procedurii insolvenţei.

În funcţie de soluţia pe care ar urma să o pronunţe judecătorul-sindic, cererile creditorilor dobândesc

efecte juridice diferite.

În ipoteza în care cererea voluntară de deschidere a procedurii insolvenţei este admisă, cererile
creditorilor se convertesc, ca efect al prevederilor legale în declaraţii de creanţă. În acest caz se pune
problema dacă aceşti creditori, care şi văd cererea de deschidere a insolvenţei transformată într-o
declaraţie de creanţă, au posibilitatea în termenele generale stabilite pentru a fi depuse declaraţiile
de creanţă să îşi completeze cererea de înscriere la masa credală. Răspunsul nu poate fi decât unul
afirmativ, fiind posibilă completarea/modificarea declaraţie de creanţă până la momentul expirării
termenului limită pentru înregistrarea cererilor de admitere la masa credală. În acelaşi sens vin şi
prevederile art. 66 alin. (8) din Codul insolvenţei care stabilesc faptul că în cazul deschiderii
procedurii insolvenţei, creanţele ce fac obiectul cererilor de deschidere a procedurii care devin
declaraţii de creanţă pot fi actualizate cu accesorii calculate până la data deschiderii procedurii, în
termenul legal stabilit pentru declararea creanţelor, potrivit prevederilor art. 102 din Codul
insolvenţei. Acest din urmă text de lege nu poate fi interpretat în sensul că actualizarea creanţelor se
poate face exclusiv cu accesoriile aferente creanţei ce a făcut obiectul cererii de deschidere,
formulate de creditor.

Dacă cererea voluntară de deschidere a procedurii insolvenţei este respinsă, judecătorulsindic va

trebui să purceadă la judecarea cererilor aparţinând creditorilor, potrivit prevederilor art. 72 din
Codul insolvenţei. Mai întâi este necesar a face o precizare extrem de importantă, şi anume că
cererile creditorilor, ca efect al admiterii cererii de conexare, anterior pronunţării judecătorului-
sindic asupra cererii voluntare de deschidere a procedurii insolvenţei, se judecă de acelaşi complet
căruia i-a fost repartizată cererea voluntară.

În condiţii normale, cererile creditorilor nu pot fi soluţionate prin aceeaşi hotărâre pe care
judecătorul-sindic o pronunţă asupra cererii voluntare. Raţiunea acestei concluzii este una lesne de
înţeles, procedurile de judecată fiind diferite, necontencioasă pentru cererea voluntară, respectiv
contencioasă (art. 72) pentru cererile creditorilor. Prin urmare, judecătorul-sindic, respingând
cererea voluntară de deschidere a procedurii insolvenţei, va reţine spre judecare, în cadrul aceluiaşi
dosar, cererile creditorilor conexate (pentru detalii, a se vedea comentariul aferent art. 72).

Ce se întâmplă însă cu cererile creditorilor conexate ca urmare a respingerii cererii voluntare, în

ipoteza în care debitorul atacă hotărârea dată de judecătorul-sindic în ceea ce priveşte cererea sa?
Această ipoteză poate genera o temporizare nedorită a judecării cererilor creditorilor, întrucât
procedurile de judecare a cererilor voluntare faţă de cele ale creditorilor sunt diferite. O eventuală
respingere a cererii voluntare de deschidere a procedurii se va realiza în procedură necontencioasă,
motiv pentru care prin acea hotărâre judecătorul-sindic nu poate soluţiona, în niciun mod cererile
creditorilor. Cel mai probabil vor trebui aplicate dispoziţiile art. 139 alin. (5) C.proc.civ. care permit
disjungerea cererilor conexate în ipoteza în care numai una este în stare de judecată. În mod evident
ipoteza descrisă de art. 139 alin. (5) nu acoperă situaţia avută în discuţie însă, considerăm că este
singura ce poate fi calificată drept „situaţie asemănătoare” astfel cum este definită de art. 5 alin. (3)
din C.proc.civ. Această interpretare este de preferat (în detrimentul cele ce determină, eventual,
suspendarea până la soluţionarea apelului), fiind mult mai fidelă, prin efectele sale, faţă de principiul
celerităţii (art. 4 pct. 3 din Codul insolvenței) ce marchează întreaga procedură a insolvenţei.

4.2. Formularea de către creditori a unor cereri de deschidere, ulterior depunerii cererii voluntare.
Această ipoteză este similară cu cea descrisă la pct. 4.1., comportând însă câteva discuţii
suplimentare. Astfel, dacă ulterior înregistrării cererii debitorului, dar înainte de soluţionarea
acesteia, sunt formulate cereri de deschidere a procedurii de către creditori, acestea se vor înregistra
direct la cererea formulată de debitor. Această procedură a „înregistrării directe la cererea formulată
de debitor” este similară unei conexări de iure. Cu alte cuvinte, textul legal impune conexarea
cererilor creditorilor de la momentul înregistrării lor de către serviciul registratură, nemaifiind
necesară pronunţarea unei hotărâri în acest sens.

Formularea unei cereri de către un creditor nu are niciun efect cu privire la judecarea cererii
voluntare de deschidere care îşi va urma cursul firesc, potrivit procedurii necontencioase
reglementate de art. 527-540 C.proc.civ. Abia ulterior, în ipoteza în care este respinsă cererea
voluntară, judecătorul-sindic este dator să se asigure că este respectată întreaga procedură impusă
de art. 72 din Codul insolvenţei în ceea ce priveşte cererile creditorilor.

În acest scop, serviciul de registratură va efectua verificări, din oficiu, la data înregistrării cererilor şi
va înregistra cererile la dosarul ce are ca obiect cererea formulată de debitor. În această situaţie, se
va proceda la soluţionarea în procedură necontencioasă a cererii debitorului. În cazul admiterii
acesteia, cererile creditorilor se vor califica drept declaraţii de creanţă, iar în cazul respingerii sale, se
vor soluţiona cererile creditorilor, potrivit art. 72 şi urm.

5. Motivele ce pot sta la baza cererii voluntare de deschidere a insolvenţei. Din textul definiţiei
stării de insolvenţă, reglementată de art. 5 pct. 29 din Codul insolvenţei se desprinde ideea că
insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa
fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile. Textul legal
reglementează 2 ipoteze în baza cărora debitorului îi este permis să formuleze o cerere de
deschidere voluntară a procedurii insolvenţei.

5.1. Starea de insolvenţă iminentă vizează acea situaţie în care se dovedeşte că debitorul
nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la
data scadenţei.
Întrucât în ipoteza insolvenţei iminente nu se pune problema existenţei unei creanţe, considerăm că
valoarea-prag impusă de prevederile art. 5 pct. 72 din Codul insolvenţei, sub forma unei condiţii de
admisibilitate, nu îşi va găsi incidenţa.

În cazul insolvenţei iminente, cel care trebuie să facă dovada insolvenţei este debitorul, simpla
recunoaştere a acestuia neavând deplina valoare probatorie a stării de insolvenţă, fiind necesară
prezentarea unor probe concludente cu privire la acest aspect. Faţă de specificul necontencios al
procedurii de judecată a cererii voluntare de deschidere a procedurii insolvenţei, proba insolvenţei
iminente va putea fi făcută doar cu înscrisuri ce nu necesită o analiză şi o interpretare aprofundate.
Exempli gratia, se poate pune problema unei insolvenţe iminente în ipoteza în care debitorul trebuie
să achite în viitorul apropiat o creanţă consistentă pe care nu o va putea onora, sau când se
previzionează că încasările vor suferi o diminuare consistentă ce va perturba în mod serios
capacitatea acestuia de a-şi continua activitatea.
 5.2. Existenţei unei stări de insolvenţă instalată. În această ipoteză, a existenţei unei stări
de insolvenţă instalată, spre deosebire de reglementarea anterioară (Legea nr. 85/2006), de
lege lata a fost introdusă, inclusiv pentru cererea voluntară de deschidere a procedurii
insolvenţei, con¬di¬ţia dovedirii existenţei unei creanţe ce depăşeşte valoarea-prag (art. 5
pct. 72 din Codul insolvenţei). În accepţiunea acestui text de lege, valoarea prag reprezintă
un cuantum minim al creanţei, de 40.000 lei, pentru a putea fi introdusă cererea de
deschidere a procedurii de insolvenţă.

Această noutate legislativă este, din punctul nostru de vedere, lipsită de utilitate practică, deoarece,
în ipoteza în care un debitor care doreşte formularea unei cereri de deschidere a procedurii
insolvenţei nu îndeplineşte condiţia valorii-prag, necesară solicitării deschiderii procedurii
insolvenţei, va for¬mula cererea întemeindu se pe prevederile art. 5 pct. 29 lit. b) din Codul
insolvenţei, susţinând că se află într o stare de insol¬venţă iminentă.

Celelalte condiţii pe care debitorul trebuie să le îndepli¬nească la momentul formulării cererii de

deschidere a proce¬durii insolvenţei sunt similare cu cele impuse creditorilor.

6. Judecata cererii. Cererea voluntară de deschidere a procedurii insolvenţei se va judeca de

urgenţă, în termen de 10 zile, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Potrivit art. 41 alin. (4) teza
finală şi art. 66 alin. (10) din Codul insolvenţei, prin excepţie de la prevederile art. 200 C.proc.civ.,
judecătorul sindic va stabili termenul de judecată în camera de consiliu, în termen de 10 zile de la
depunere, chiar dacă cererea nu îndeplineşte toate cerinţele legale şi nu sunt depuse toate
documentele.
Fiind vorba despre o procedură necontencioasă, astfel cum o impun prevederile art. 66 alin.

(6) din Codul insolvenţei, se vor aplica în mod corespunzător prevederile art. 527 540

C.proc.civ.

Prevederile alin. (9) stabilesc faptul că introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către debitor a
unei cereri de deschidere a procedurii atrage răspunderea patrimonială a debitorului persoană fizică
sau juridică, pentru prejudiciile pricinuite. Ipoteza reglementată este o formă a abuzului de drept
care, în mod evident trebuie sancţionată ori de câte ori dreptul de a apela la justiţie este deturnat de
la scopul său final şi firesc. Este necesar însă a menţiona că cererea voluntară de deschidere a
procedurii insolvenţei nu produce nici un efect negativ în ceea ce-i priveşte pe creditori. Cu alte
cuvinte este greu de imaginat că ar putea fi probate prejudicii suportate de terţi pentru că o entitate
a formulat cerere voluntară de deschidere a procedurii insolvenţe. Singura ipoteză de luat în calcul
este cea în urma căreia, potrivit prevederilor alin. (11) este suspendată executarea silită.

7. Posibilitatea suspendării executărilor silite. Potrivit prevederilor art. 66 alin. (11) din Codul
insolvenţei, după depunerea cererii de deschidere a pro¬ce¬durii, în cazuri urgente, care ar pune în
pericol activele sale, judecătorul sindic poate dispune de urgenţă, în camera de con-siliu şi fără
citarea părţilor, suspendarea provizorie a oricăror proceduri de executare silită a bunurilor
debitorului până la pronunţarea hotărârii cu privire la respectiva cerere.

Prevederile legale anterior citate instituie, la o primă vedere, trei condiţii de admisibilitate a cererii
de suspendare a executării silite:
(i) Depunerea unei cereri voluntare de deschidere a pro¬cedurii insolvenţei. Această condiţie
este una lesne de înţeles şi în acord cu regimul juridic general din materia suspendării vremelnice a
executării silite, fiind necesară marcarea momen¬tului temporal până la care o astfel de măsură ar
urma să şi producă efectele;

(ii) Urgenţa este o altă condiţie pe care trebuie să o îndeplinească cererea formulată în condiţiile
art. 66 alin. (11) din Codul insolvenţei. Această condiţie de admisibilitate va putea fi probată în mod
similar cu ipotezele reglementate la art. 719 alin. (7) C.proc.civ. ce reglementează procedura de
suspendare provizorie în materia contestaţiei la executare.

(iii) Punerea în pericol a unor active ale debitorului. Prevederile art. 66 alin. (11) din Codul
insolvenţei limitează sfera actelor de executare ce pot fi suspendate prin această procedură, stabilind
în mod univoc faptul că suspendarea poate viza exclusiv executările silite îndreptate împotriva
activelor debitorilor. Prin urmare, nu vor putea face obiectul prezentei proceduri de suspendare
executările silite prin poprire, ce nu au ca finalitate executarea unor active ale debitorului, ci a unor
sume de bani.

În ceea ce priveşte procedura de judecată, aceasta se va desf㬺ura în camera de consiliu, fără

citarea părţilor, cererea de suspen¬dare urmând a fi soluţionată de către judecătorulsindic căruia i a
fost repartizată cererea voluntară de deschidere a procedurii insolvenţei.

În ceea ce priveşte cauţiunea pe care în mod obişnuit titu¬larul cererii de suspendare ar trebui să o
achite, art. 66 alin. (11) din Codul insolvenţei nu face nicio precizare. În aceste condiţii, considerăm că
debitorul nu va trebui să achite o cauţiune. În acest sens sunt şi prevederile art. 1056 C.proc.civ., care
folosesc expresia „când legea prevede darea unei cauţiuni”. În condiţiile în care Codul insolvenţei nu
prevede această condiţie în vederea suspendării executărilor silite după depunerea cererii voluntare
de deschidere a procedurii insolvenţei, dreptul comun în materie de cauţiune nu va fi incident.

Elementele pe care trebuie să le conţină. Textul alin. (1) stabileşte că un creditor îndreptăţit să
solicite deschiderea procedurii poate introduce o cerere de deschidere a procedurii împotriva unui
debitor prezumat în insolvenţă, fiind dator să precizeze (i) cuantumul şi temeiul creanţei; (ii)
existenţa unui drept de preferinţă; (iii) existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor
debitorului; (iv) declaraţia privind eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului.

Elemente enumerate la alin. (1) nu înlătură obligaţia creditorului titular al cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei de a respecta obligaţiile stabilite de Codul de procedură civilă – art. 194-197. În
lipsa reglementării în Codul insolvenței a unei sancțiuni ce ar urma să fie aplicată în ipoteza în care
această nu sunt respectate cerințele impuse de alin. (1) lit.

a)-d), va deveni aplicabil regimul juridic general al nulității, anume fiind vorba despre nulități virtuale,
potrivit art. 175 C.proc.civ., persoana care ar invoca aceste nereguli va trebui să dovedească și
existența unei vătămări.

1.1. Indicarea cuantumului şi al temeiului creanţei reprezintă o obligație a creditorului reclamant ce

se suprapune peste cea impusă de art. 194 lit. c)-d) C.proc.civ., fiind normal ca cererea de chemare în
judecată să aibă aceste elemente fără de care nu se poate demonstra caracterul cert, lichid şi exigibil
al creanţei.
1.2. Indicarea existenței unui drept de preferinţă este un alt element pe care trebuie să îl conțină
cererea creditorilor de deschidere a procedurii insolvenței. Trebuie pusă problema rațiunii pentru
care legiuitorul a impus indicarea, atunci când este cazul a drepturilor de preferință pe care le are
creditorul titular al cererii de deschidere a procedurii insolvenței, aceasta întrucât existența sau nu a
unui drept de preferință nu are nicio relevanță juridică în judecarea cererii de deschidere a procedurii
insolvenței. Singurul motiv poate fi cel legat de faptul că, potrivit art. 66 alin. (6)-(7) din Codul
insolvenţei cererile creditorilor de deschidere a procedurii insolvenţei se transformă în declaraţii de
creanţă în ipoteza în care anterior judecării lor este soluţionată cererea voluntară a debitorului. Doar
în această situaţie se poate considera că introducerii acestui element al cererii de chemare în
judecată îşi găseşte un scop procesual

1.3. Indicarea existenţei unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului reprezintă un alt
element „obligatoriu” al cererii de deschiere a procedurii insolvenţei. Dacă în ceea ce priveşte lit. a) şi
b) ale alin. (1) art. 70 din Codul insolvenţei poate fi identificat scopul pentru care au fost instituite
aceste obligaţii, în privinţa indicării măsurilor asigurătorii dispuse asupra bunurilor debitorului este
extrem de înţeles care a fost raţiunea legiuitorului în a obliga pe creditor să facă o asemenea
precizare.

1.4. Menţionarea eventualei intenţii de a participa la reorganizarea debitorului, ca şi în cazul

reglementat la lit. c), reprezintă un element al cererii creditorilor de deschidere a procedurii
insolvenţei superfluu. Declaraţia creditorului privind eventuala intenţie de a participa la
reorganizarea debitorului şi, implicit, indicarea la nivel de principiu a modalităţii în care înţelege să
participe la reorganizare nu are de ce să fie făcută odată cu depunerea cererii de deschidere a
procedurii insolvenţe, întrucât art. 132 alin. (1) lit. c) permite creditorilor să propună plan de
reorganizare, indiferent dacă această opţiune a fost sau nu manifestată cu ocazia formulării cererii de
deschidere a procedurii insolvenţei. În ipoteza în care creditorul titular al cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei îşi manifestă intenţia de a participa la reorganizarea debitorului prin
propunerea unui plan, iar judecătorul-sindic dispune deschiderea procedurii, această manifestare de
voinţă va avea relevanţă în ipoteza reglementată de art. 98 alin. (2) teza a II-a din Codul insolvenţei
(în acest sens, a se vedea infra, comentariul art. 98) – indiferent de rezultatul votului, propunerea nu
va fi aprobată în cazul în care unul sau mai mulţi creditori, deţinând împreună peste 20% din
creanţele cuprinse în tabelul preliminar de creanţe, îşi anunţă intenţia de a depune, în termenul
legal, un plan de reorganizare a debitorului.

1.5. Depunerea dovezii codului unic de înregistrare, potrivit alin. (2), reprezintă, din punct de vedere
probator, o bizarerie juridică. Potrivit art. 194 lit. a), prin cererea de chemare în judecată
reclamantul, în cazul de faţă creditorul, este oricum obligat să indice codul unic de înregistrare al
debitorului. Debitorul, prin intermediul contestaţie la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei,
are posibilitatea de a contesta şi de a corecta, dacă este cazul, menţiunea cu privire la codul unic de
înregistrare.
2. Înregistrarea cererii. Dacă între momentul înregistrării cererii de către un creditor şi cel al judecării
acestei cereri sunt formulate cereri de către alţi creditori împotriva aceluiaşi debitor, tribunalul, prin
serviciul de registratură, va verifica, din oficiu, la data înregistrării, existenţa dosarului pe rol şi va
înregistra cererea la dosarul existent. Judecătorul-sindic va stabili îndeplinirea condiţiilor referitoare
la cuantumul minim al creanţelor, în raport cu valoarea însumată a creanţelor tuturor creditorilor
care au formulat cereri şi cu respectarea valorii-prag prevăzute de prezentul titlu, şi va comunica
cererile debitorului.

Este extrem de important de menţionat faptul că potrivit prevederilor art. 41 alin. (4) din
Legea nr. 85/2014 exceptează de la procedura de regularizare reglementată de art. 200 C.proc.civ.
cererile de deschidere a procedurii insolvenţei, atât pe cele voluntare, cât şi pe cele formulate de
creditori. În aceste condiţii, la primirea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, instanţa va
dispune comunicarea acesteia către debitor, punându-i în vedere să formuleze contestaţie. În acelaşi
mod va proceda cu fiecare nouă cerere depusă de alţi creditori. Judecătorul-sindic trebuie să permită
debitorului să formuleze contestaţie la fiecare dintre cererile de deschidere a procedurii insolvenţei
ce sunt formulate. Potrivit textului legal analizat, judecătorul-sindic, în vederea judecării cererilor de
deschidere formulate de creditori, faţă de care debitorul a formulat deja contestaţie, nu va putea să
dispună disjungerea acelor cereri de deschidere ce au fost formulat între timp şi pentru care nu s-a
formulat contestaţie. Instanţa va trebui să acorde posibilitatea debitorului să formuleze contestaţii
împotriva tuturor cererilor creditorilor, în vederea respectării obligaţiei impuse de alin. (3), anume de
a judeca împreună toate cererile de deschidere şi de a avea în vedere la momentul analizei valorii-
prag totalitatea creanţelor ce fac obiectul tuturor cererilor creditorilor.

Deschiderea procedurii la cererea debitorului

1.1. Deschiderea procedurii generale. Art. 71 alin. (1) teza I prevede că cererea debitorului va fi
admisă dacă îndeplinește condițiile prevăzute de art. 66, caz în care judecătorul-sindic deschide
procedura generală a insolvenţei, printr-o încheiere.

În practică, pentru a deschide procedura generală a insolvenței, judecătorul-sindic sesizat cu o cerere

a debitorului persoană juridică, verifică îndeplinirea următoarelor condiții:

(i) dacă semnatarul cererii are dreptul de a reprezenta debitorul, potrivit art. 66 alin. (5),
condiție care se traduce prin adăugarea la documentele prevăzute expres la art. 66 alin. (1) ce
trebuie anexate cererii, a actului constitutiv actualizat și a unui certificat constatator recent eliberat
de Oficiul Registrului Comerțului, din care să reiasă puterea de reprezentare a semnatarului cererii.
În cazul în care reprezentantul debitorului are puteri limitate de reprezentare (numai pentru anumite
acte, operațiuni), apreciem că este necesară formularea cererii pentru deschiderea procedurii cu
aprobarea adunării generale a asociaților/acționarilor.

(ii) dacă la cererea debitorului sunt anexate documentele prevăzute la art. 66 alin. (1) teza a II-a,
art. 67 alin. (1) lit. a)-g), k), l), m). Soluționarea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenței nu
este influențată de împrejurarea dacă debitorul a respectat termenele prevăzute de art. 66 alin. (1),
art. 66 alin. (2) și nici de faptul că debitorul nu a anexat cererii sale documentele prevăzute de art. 67
alin. (1) lit. h), i), j). Încălcarea acestor dispoziții nu au efectul respingerii cererii, ci atrag consecințe
specifice. Încălcarea termenelor arătate poate atrage răspunderea patrimonială a organelor
răspunzătoare, pentru prejudiciul cauzat. Nedepunerea documentelor prevăzute de art. 67 alin. (1)
lit. h), i), j) atrage decăderea debitorului din dreptul de a propune plan de reorganizare, potrivit art.
67 alin. (2) teza ultimă. Interesant este tratamentul diferit pe care legiuitorul îl acordă declarației
prin care debitorul își arată intenția de intrare în procedură simplificată sau în reorganizare, conform
unui plan, declarație prevăzută de art. 67 lit. g), în lipsa căreia cererea debitorului pentru deschiderea
procedurii este respinsă, excepție făcând cazurile în care debitorul se află în situațiile prevăzute la
art. 38 alin. (2) lit. c) și d), precum și când cererea este formulată de lichidatorul numit în procedura
de lichidare prevăzută de Legea nr. 31/1990, republicată.
Respingerea cererii debitorului pentru lipsa declarației intenției de intra fie în procedura generală, fie
în cea simplificată poate fi argumentată în două moduri. Pe de o parte, poate fi calificată ca o
sancțiune a debitorului insuficient de diligent, căruia nu i se permite să beneficieze de protecția
tribunalului prin deschiderea procedurii. Iar pe de altă parte, poate fi calificată ca o măsură de
protecție a asociaților/acționarilor debitorului persoană juridică, care nu ar mai putea complini
ulterior aceasta condiție, fiind decăzuți din dreptul de a propune plan de reorganizare. Totodată,
apreciem că declarația prin care debitorul își arată intenția de a intra în procedura generală sau în
cea simplificată nu trebuie sa fie de o formalitate excesivă. Declarația arătată poate fi inclusă în mod
explicit, în cuprinsul cererii adresate instanței, dacă această cererea este semnată de reprezentantul
debitorului cu respectarea art. 66 alin. (5) și, când este cazul, susținută de existența unei hotărâri a
asociaților/acționarilor.

(iii) dacă din documentele anexate cererii rezultă fie că debitorul este în insolvența [potrivit art. 5
pct. 29 lit. a)], iar creanțele depășesc pragul de 40.000 lei, prevăzut la art. 5 pct. 72, fie că insolvența
este iminentă [potrivit art. 5 pct. 29 lit. b)]. Apreciem că în cazul cererii formulate de debitor nu
operează prezumția instituită la lit. a), întrucât debitorul este obligat să depună toate înscrisurile
cerute de lege. Instanța va deschide procedura dacă, după analiza probelor, rezultă că debitorul este
în insolvență; în lipsa înscrisurilor nu se aplică prezumția, ci, potrivit art. 67 alin. (2), cererea
debitorului se va respinge.

Din punct de vedere procedural, judecătorul-sindic verifică și dacă instanța este competentă potrivit
art. 41, așadar, debitorul trebuie să anexeze cererii sale și dovada sediului său din ultimele 6 luni
anterioare cererii, dacă aceasta nu rezultă din documentele prevăzute la art. 66 alin. (5).

În completare, din punct de vedere formal, cererea trebuie să respecte, în măsura compatibilității
[potrivit art. 42 alin. (2) teza a II-a], art. 527 și urm. C.proc.civ., privind procedura necontencioasă și
să aibă anexată dovada achitării taxei judiciare de timbru potrivit art. 14 din O.U.G. nr. 80/2013,
actualizată. Amintim și că, potrivit art. 41 alin. (4) teza a III-a și art. 66 alin. (10) teza a II-a, cererea de
deschidere a procedurii insolvenței nu este supusă procedurii de regularizare prevăzută de art. 200
C.proc.civ.

1.2. Deschiderea procedurii simplificate. În situația în care debitorul se află într-una din situațiile
prevăzute la art. 38 alin. (2) sau și-a declarat intenția de a intra în procedura simplificată prin
declarația prevăzută la art. 67 alin. (1) lit. g), judecătorul-sindic pronunță o încheiere de deschidere a
procedurii simplificate.

În cazul cererii debitorului pentru deschiderea procedurii simplificate, trebuie îndeplinite aceleași
condiții ca și în cazul cererii pentru deschiderea procedurii generale cu intenția de a propune un plan
de reorganizare.

În cazul debitorilor persoane juridice care declară prin cererea de deschidere a procedurii intenția de
a intra în procedura simplificată trebuie să existe hotărârea adunării generale a
asociaților/acționarilor, conform art. 66 alin. (5) teza a II-a. În lipsa acestei hotărâri, apreciem că
judecătorul-sindic trebuie să respingă cererea debitorului, constatând că nu este îndeplinită condiția
semnăturii persoanei împuternicite, potrivit dispozițiilor art. 66 alin. (5) și art. 71 alin. (1). La aceeași
concluzie se poate ajunge și din interpretarea coroborată a art. 67 alin. (1) lit. g) și a art. 67 alin. (2),
considerând că declarația prin care debitorul își declară intenția de intrare în procedura simplificată
nu poate fi dată în mod valabil fără o hotărâre a asociaților/acționarilor în acest sens.
Cu toate acestea, art. 67 alin. (2) reglementează excepții de la regula respingerii cererii pentru lipsa
documentelor, respectiv situațiile în care debitorul se află în cazurile prevăzute la art. 38 alin. (2) lit.
c) și d), precum și când cererea este formulată de lichidatorul numit în procedura de lichidare
prevăzută de Legea nr. 31/1990, republicată). Prin urmare, în situațiile arătate nu este nevoie de
depunerea tuturor documentelor pentru admiterea cererii debitorului de intrare în procedura
simplificată, însă, apreciem că este necesar ca instanța să se asigure că cererea este formulată de o
persoană care poate reprezenta în mod valabil debitorul și, în plus, trebuie să constate starea de
insolvență a debitorului persoană juridică.

Observăm că textul art. 71 alin. (1) prevede deschiderea procedurii simplificate atât în cazul în care
debitorul o cere expres, cât și în cazul în care debitorul se încadrează într-una din situațiile de la art.
38 alin. (2).

Interpretând textul de lege, putem ajunge la concluzia conform căreia, chiar dacă debitorul solicită
deschiderea procedurii generale, în situația în care instanța constată din documentele depuse
încadrarea acestuia într-una din situațiile de la art. 38 alin. (2) lit. c) și d) (aplicabile debitorilor
profesioniști) pentru care legea prevede aplicarea procedurii simplificate, va deschide această din
urmă procedură. Apreciem că această interpretare și aplicare a dispoziției de la art. 71 alin. (1) poate
da naștere, în practică, la situații prejudiciabile. Astfel, se poate imagina cu ușurință cazul în care un
debitor societate comercială care are șanse de reorganizare (şi îşi declarată această intenţie prin
cerere), dar nu are bunuri în patrimoniu (având echipamente închiriate sau având un obiect de
activitate de prestare de servicii) să formuleze o cerere pentru deschiderea procedurii generale, iar
instanța, în temeiul art. 38 alin. (2) lit. c) pct. 1, să pronunțe o încheiere de deschidere a procedurii
simplificate. Aplicarea în acest mod a art. 71 alin. (1) coroborat cu art. 38 alin. (2) s-ar îndepărta de la
intenția legiuitorului, care a fost să simplifice procedura și să se reducă costurile în cazul procedurilor
de insolvența ale debitorilor fără șanse de reorganizare, din activitatea sau patrimoniul cărora nu s-ar
putea recupera, nici măcar în parte, creanțele creditorilor. Scopul reglementării nu este acela de a
falimenta societăți care ar putea fi viabile, din activitatea cărora s-ar putea recupera, cel puțin în
parte creanțele creditorilor. Interpretarea prevederii de la art. 71 alin. (1) trebuie făcută cu
respectarea scopului procedurii, prevăzut la art. 2, precum și a principiilor consacrate la art. 4 alin. (1)
pct. 1 și 2, respectiv maximizarea gradului de recuperare a creanțelor și acordarea unei șanse
debitorilor de redresare eficientă și efectivă. Concluzionând, apreciem că, în lipsa cererii exprese a
debitorului, instanța nu poate din oficiu să deschidă procedura simplificată, chiar dacă din
documentele depuse ar rezulta încadrarea debitorului într-una din categoriile de la art. 38 alin. (2) lit.
c) și d). Trebuie menţionat faptul că deschiderea procedurii simplificate pentru ipoteza în care
debitorul se încadrează în ipotezele reglementate de art. 38 alin. (2) din Codul insolvenţei se poate
dispune în conformitate cu procedura reglementată de art. 92 Codul insolvenţei (a se vedea infra,
comentariul art. 92).

2. Încheierea de deschidere a procedurii. Art. 71 prevede că judecătorul-sindic va pronunța o

încheiere de deschidere a procedurii generale sau, după caz, simplificate. Deși legea nu prevede,
apreciem că hotărârea de respingere a cererii va fi tot o încheiere, potrivit art. 533 C.proc.civ.

Prin încheierea de admitere a cererii, judecătorul-sindic numește administratorul judiciar provizoriu

în cazul deschiderii procedurii generale sau lichidatorul judiciar provizoriu în cazul deschiderii
procedurii simplificate, conform art. 45 alin. (1) lit. d), căruia i se comunică de îndată minuta
încheierii. Administratorul judiciar este numit până la prima adunare a creditorilor, care fie va
confirma administratorul desemnat prin încheierea de deschidere a procedurii, fie va desemna un alt
administrator judiciar.
Art. 71 alin. (2) prevede că, prin încheiere, judecătorul-sindic va dispune ca administratorul judiciar să
efectueze notificările prevăzute la art. 100.

Prin încheierea de deschidere a procedurii insolvenţei sunt dispuse și alte măsuri, în afară de cele
două menționate la art. 71 (numire administrator/lichidator și dispoziția privind comunicarea de
către acesta a notificării deschiderii procedurii), precum: remunerația administratorului judiciar
provizoriu; dispoziția privind comunicarea hotărârii către instanțele judecătorești în a căror jurisdicție
se află sediul debitorului și tuturor băncilor unde debitorul are deschise conturi (art. 76); termenele
pentru depunerea declarațiilor de creanță, pentru afișarea tabelului preliminar, pentru ţinerea
primei adunări a creditorilor pentru soluţionarea contestaţiilor, pentru afişarea tabelului definitiv
(cuprinsul notificării prevăzute de art. 100); dispoziția dată tuturor băncilor de a nu dispune de sume
din conturi fără ordinul administratorului/lichidatorului judiciar, în cazul hotărârii de deschidere a
procedurii care are drept efect ridicarea dreptului de administrare (art. 86).

Încheierea va putea fi atacată de către debitoare cu apel, conform art. 46 și art. 43, în 7 zile de la
comunicare. Potrivit art. 42, comunicarea hotărârilor se face prin BPI, neexistând o dispoziție specială
derogatorie în cazul încheierii de soluționare a cererii de deschidere a procedurii.

Încheierea de deschidere a procedurii este executorie, potrivit art. 43 alin. (4) și art. 46, și nu va
putea fi suspendată de instanța de apel, nefiind printre cele limitativ prevăzute la art. 43 alin. (5).

1.4. Efectele deschiderii procedurii insolvenței

Efectul suspendării acțiunilor judiciare și extrajudiciare pentru realizarea creanțelor împotriva
averii debitorului. La deschiderea procedurii intervine suspendarea de drept a acțiunilor pentru
realizarea creanțelor împotriva averii debitorului, suspendare pe care instanța judecătorească sau
arbitrală, învestită cu soluționarea acestor acțiuni, o dispune printr-o încheiere. Textul de lege
cuprinde o dispoziție imperativă de ordine publică, avem de-a face cu o suspendare de drept, care nu
este lăsată la aprecierea instanței, fiind obligatorie, potrivit art. 412 alin. (1) pct. 8 și alin. (2)
C.proc.civ., text aplicabil și în procedura arbitrală. Pentru ca suspendarea de drept să intervină,
deschiderea procedurii insolvenței trebuie să aibă loc inainte de închiderea dezbaterilor, indiferent
dacă acțiunea supusă suspendării este în primă instanță sau apel, în cazul litigiilor de drept comun.

Cauza de suspendare de drept reglementată de art. 75 alin. (1) din Lege este diferită de cea
prevăzută de art. 412 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. Acest din urmă text legal prevede suspendarea de
drept de la deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, dacă
debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului ori lichidatorului judiciar. Textul art.
412 pct. 6 se aplică în cazul proceselor în care este implicată o parte împotriva căreia s-a deschis
procedura insolvenței, procese care nu se încadrează în acțiunile pentru realizarea creanțelor asupra
averii debitorului. Aceste procese pot continua după deschiderea procedurii, dar în cadrul lor
reprezentarea debitorului supus procedurii insolvenței se face de către administratorul sau
lichidatorul judiciar. În aceste cazuri, de regulă, instanțele nu dispun suspendarea de drept prin
încheiere, ci dispun amânarea și citarea în cauză a administratorului sau lichidatorului judiciar fără să
permită sau sa dispună efectuarea altor acte de procedură, realizându-se, astfel, suspendarea de
facto a procesului.

Deschiderea procedurii insolvenței împotriva pârâtului în cursul procesului, înaintea închiderii

dezbaterilor, împiedică pronunțarea unei hotărâri care să soluționeze procesul. Procesul se suspendă
de drept, în orice stadiu s-ar afla acesta, respectiv, în fond sau apel, cu excepțiile prevăzută de art. 75
alin. (2) lit. a) și b).
Deși alin (1) nu menționează stadiul în care s-ar afla acțiunea, iar alin. (2), care stabilește excepțiile de
la regula suspendării, vorbește de căi de atac în general și nu limitează la calea de atac a apelului,
apreciem totuși că, din coroborarea mai multor texte de lege, rezultă că suspendarea nu va interveni
dacă deschiderea procedurii insolvenței are loc ulterior pronunțării unei hotărâri executorii
(judecătorești sau arbitrale).

Astfel, apreciem ca acțiunile pot fi suspendate în temeiul art. 75 alin. (1) atâta vreme cât în cursul
judecății lor nu s-a pronunțat o hotărâre executorie (conform art. 633 C.proc.civ.). Odată devenită
executorie hotărârea, chiar dacă aceasta este supusă unor căi de atac extraordinare, precum
recursul, revizuirea sau contestația în anulare, procesul nu va mai fi suspendat de drept în temeiul
art. 75 alin. (1). Tragem această concluzie din interpretarea art. 105 din Lege, potrivit căruia
administratorul judiciar nu va verifica creanțele constatate prin hotărâri judecătorești executorii.
Acestea vor fi trecute în tabelul de creanțe la valoarea din hotărâre, urmând ca ulterior, dacă la
soluționarea căilor de atac creanța este modificată, tabelul să se ajusteze în mod corespunzător. În
situația în care instanța anulează sau casează hotărârea executorie fără a soluționa pe fond procesul,
atunci verificarea creanței se va realiza de către administratorul sau lichidatorul judiciar. În acest din
urmă caz, acțiunea trimisă spre rejudecare la instanța de fond va fi suspendată în temeiul art. 75 alin.
(1).

În cazul în care instanța de drept comun sau tribunalul arbitral nu dispune suspendarea acțiuni în
temeiul art. 75 alin. (1), deși procedura insolvenței se deschisese împotriva pârâtului anterior
închiderii dezbaterilor, hotărârea judecătorească sau arbitrală prin care procesul este soluționat va
putea fi desființată în calea de atac. Această soluție se impune având în vedere caracterul imperativ
al reglementării instituției suspendării de drept, indiferent de împrejurările pronunțării hotărârii. Se
impune soluția desființării hotărârii atât în situația în care suspendarea de drept a fost solicitată
instanței, iar aceasta a respins-o sau nu s-a pronunțat asupra ei, dar și în situația în care părțile din
proces nu au făcut o astfel de cerere, omițând să informeze instanța despre deschidere procedurii
împotriva pârâtului anterior închiderii dezbaterilor. Deschiderea procedurii insolvenței determină
schimbarea competenței materiale și funcționale pentru verificarea şi executarea creanțelor
creditorilor, de la organele de drept comun sau convenționale (instanțe judecătorești, arbitrale,
executori judecătorești sau alte organe de executare), la organele care aplică procedura insolvenței
(administratorul sau lichidatorul judiciar și judecătorul-sindic). Orice altă cale de stabilire a creanțelor
este inadmisibilă, iar pronunțarea unor hotărâri cu ignorarea art. 75 determină posibilitatea
desființării lor în căile de atac pentru că au fost date cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative. În
cazul în care hotărârea nu este supusă vreunei căi de atac sau în cazul în care partea interesată nu
formulează calea de atac în condițiile legii, hotărârea pronunțată rămasă definitivă nu va mai putea fi
anulată, potrivit art. 405 şi art. 431 C.proc.civ. Aceasta va fi obligatorie pentru administratorul
judiciar, care nu va mai putea verifica creanța respectivă.

Efectul suspendării executărilor silite împotriva averii debitorului. În ceea ce privește executările
silite în curs, desfășurate împotriva averii debitorului, acestea vor fi de asemenea suspendate de
drept, organul de executare nu va mai putea sa emită vreun act de executare, precum procese-
verbale, notificări, somații, să organizeze licitații sau să facă distribuiri ale sumelor obținute din
executări.

Sumele provenite din executări silite și nedistribuite încă la data deschiderii procedurii insolvenței a
debitorului, vor fi transferate de organul de executare în contul de lichidare, mai puțin onorariul și
celelalte cheltuieli de executare efectuate.
Cu toate acestea, debitorul își păstrează toate drepturile prevăzute de respectiva procedură,
prevedere legală care poate avea efecte foarte interesante.

Astfel, debitorul va putea să formuleze contestații la executare împotriva actelor întreprinse de

executorul judecătoresc anterior suspendării de drept a procedurii executării silite, va putea
contesta, în condițiile legii, titlul creditorului. Teoretic, debitorul va putea solicita chiar și după
deschiderea procedurii insolvenței, suspendarea executării silite, dacă va putea justifica vreun
interes, cum ar fi spre exemplu în situația în care dorește să suspende distribuirea sumelor rezultate
din lichidarea bunurilor, până la soluționarea contestației la executare împotriva titlului creditorului.
De asemenea, va putea continua contestația la executare împotriva modului de stabilire a
cheltuielilor de executare.

Când obiectul executării silite îl constituie creanțe constatate prin hotărâri judecătorești sau arbitrale
executorii, contestațiile la executare nu pot privi aspecte de fond, cum ar fi, spre exemplu, cele
referitoare la existența creanței, ci privesc, în general, aspecte procedurale, ce ţin de executarea
înseşi. Prin urmare, sunt rare situaţiile în care, în cazul punerii în executare a unei hotărâri
judecătoreşti, continuarea contestaţiei la executare formulate de debitorul intrat în insolvenţă ar
putea justifica vreun interes după intervenirea suspendării de drept a executării, în temeiul art. 75.

Altfel stau lucrurile atunci când executarea se face în temeiul unor titluri executorii altele decât
hotărâri judecătorești sau arbitrale, situație în care se pune problema dacă va continua contestația la
executare împotriva titlului executoriu [întemeiată pe art. 712 alin. (2)

C.proc.civ.] sau verificarea creanței se va face în cadrul procedurii insolvenței, de către

administratorul sau lichidatorul judiciar.

Cu privire la acest aspect, contestația la executare formulată de debitor împotriva titlului creditorului
nu face parte din acțiunile la care se referă art. 75 alin. (1), în care intervine suspendarea de drept,
iar suspendarea executării silite nu ar trebui sa atragă automat și suspendarea contestației la
executare. Prin urmare, aceste contestații ar putea continua după deschiderea procedurii insolvenței
împotriva debitorului.

În același timp, însă, art. 105 din Lege prevede faptul că administratorul sau lichidatorul judiciar
verifică toate creanțele, iar printre excepțiile de la această regulă, enumerate limitativ, nu se numără
creanțele constatate prin alte titluri executorii decât hotărârile judecătorești sau arbitrale executorii.

Din analiza celor două texte legale, opinăm în sensul că, atâta timp cât administratorul sau
lichidatorul judiciar trebuie să verifice declarația de creanță și să o înscrie în tabel după propria sa
convingere, înseamnă că intenţia legiuitorului a fost în sensul că odată cu suspendarea executării
silite să fie suspendate (iar ulterior încetate) şi contestaţiile la executare, dând organelor procedurii
insolvenţei atribuţii exclusive pentru verificarea creanţelor.

Art. 75 alin. (6) prevede că sumele provenite din executări silite instrumentate anterior deschiderii
procedurii, transferate de organele de executare în contul de lichidare, vor fi distribuite, de către
administratorul sau lichidatorul judiciar, creditorilor titulari ai unei cauze de preferință, în 30 de zile,
chiar și în perioada de observație, fără a reține din aceste sume onorariul administratorului sau
lichidatorului judiciar și sau alte cheltuieli ale procedurii. Din acest text de lege se pot trage două
concluzii: (i) în situația în care creditorul urmăritor nu deține o cauză de preferință, acesta nu va
primi sumele rezultate din vânzarea bunurilor în cadrul executării silite, ci va aștepta distribuirile la
momentul și în ordinea de preferință prevăzute de lege; (ii) dacă asupra bunurilor vândute există
constituite garanții sau alte cauze de preferință, creditorul titular va putea primi sumele rezultate din
valorificarea acestor bunuri, chiar dacă acest creditor nu a inițiat și nu a participat la procedura
executării silite suspendate.

Legea nu prevede dacă sumele se distribuie din propria inițiativă a administratorului sau
lichidatorului judiciar sau la cererea creditorului și nici de când începe să curgă termenul de 30 de zile
pentru distribuirea sumelor provenite din executări silite.

Apreciem că, în funcție de momentul procedurii insolvenței la care intervine transferul sumelor de
către organele de executare și de informațiile de care dispune administratorul sau lichidatorul
judiciar, distribuirea către creditorii titulari ai unor cauze de preferință poate fi făcut atât din oficiu
de către administratorul sau lichidatorului judiciar, cât și la cererea creditorului interesat.

Cu privire la termenul de 30 de zile, într-o primă interpretare a textului de lege, termenul poate fi
calculat de la data primirii sumelor în contul de lichidare, de la organele de executare.
Administratorul sau lichidatorul judiciar va putea să facă această distribuire numai dacă deține la
momentul respectiv informații suficiente despre garanțiile și drepturile de preferință ale creditorilor,
în urma verificării declarațiilor acestora de creanțe.

În opinia noastră administratorul sau lichidatorul judiciar nu va putea distribui sumele respective
unui creditor care nu a formulat declarație de creanță sau înaintea verificării acesteia. De altfel,
întrucât este posibil să existe mai multe drepturi de preferință concurente, iar administratorul
judiciar va avea cunoștință despre acestea abia după expirarea termenului pentru depunerea
declarațiilor de creanțe și după verificarea lor, apreciem că o distribuire a sumelor va putea fi făcută
numai după acest moment procedural, indiferent de momentul efectuării transferului de către
organele de executare. De aceea, apreciem că termenul de 30 de zile nu va putea fi calculat de la
momentul transferului sumelor în contul de lichidare, decât dacă acesta este ulterior verificării de
către administratorul sau lichidatorul judiciar a declarațiilor de creanțe.

În al doilea rând, termenul de 30 de zile ar putea fi calculat de la momentul formulării cererii

creditorului de a i se distribui sumele provenite din executarea bunurilor asupra cărora avea instituită
o garanție. În această a doua ipoteză administratorul judiciar se va putea încadra în termenul de 30
de zile fără prea mari dificultăți, având la dispoziție mai multe informații pentru a putea decide
soarta sumelor provenite din executarea bunurilor debitorului. Totuși, distribuirea către creditorul
care a solicitat ar fi contestabilă în cazul unui concurs de drepturi de preferință descoperit cu ocazia
verificării tuturor declarațiilor de creanță.

Legea nu prevede vreun termen pentru formularea cererii creditorilor în acest sens, astfel încât ea
poate fi formulată oricând pe parcursul procedurii.

Opinăm în sensul că, indiferent dacă primește sau nu cereri de la creditori în sensul distribuirii
sumelor provenite din executări silite suspendate de drept la momentul deschiderii procedurii,
administratorul sau lichidatorul judiciar este obligat să facă această distribuire după verificarea
declarațiilor de creanță formulate (moment ce coincide cu afișarea tabelului preliminar al
creanțelor), când va stabili și drepturile de preferință ale creditorilor. În caz de concurs între creditori,
va face distribuirea în ordinea de prioritate conform legii (spre exemplu, ipoteca de rang I, ipoteca de
rang II etc.) sau proporțional, în caz de rang egal între creditori. Apreciem că în cazul distribuirii
sumelor provenite din executare silită, chiar dacă distribuirea se face de către administratorul
judiciar sau lichidator, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile din Codul de procedură
civilă aplicabile distribuirii, cum ar fi art. 864, 867 și 867, precum și art. 874, art. 881, art. 882, art.
883 [coroborat cu art. 75 alin. (5) teza finală din Lege], art. 884.
Indiferent dacă se va face din proprie inițiativă de administratorul sau lichidatorul judiciar sau la
cererea creditorilor interesați, atât măsura distribuirii sumelor respective, cât și refuzul
administratorului sau lichidatorului judiciar de a face distribuirea pot fi contestate de persoanele
interesate în temeiul art. 59 alin. (5) din Lege.

Suspendarea și reluarea termenului prescripției. Pentru analiza textului de lege și clarificarea

aplicabilității lui, este necesară coroborarea dispozițiilor Codului civil cu privire la prescripția
extinctivă cu dispozițiile relevante ale Legii nr. 85/2014.

Potrivit Legii nr. 85/2014, acțiunile prevăzute de art. 75 alin. (1) se suspendă de drept de la data
deschiderii procedurii. Tot de la data deschiderii procedurii, întrucât creditorul este împiedicat să
acționeze împotriva debitorului, se suspendă și termenele de prescripție în privința acelorași acțiuni,
potrivit art. 79.

Neexistând nicio dispoziție contrară dreptului comun, regimul juridic al prescripției este cel din Codul
civil, care, de altfel, cuprinde și câteva dispoziții cu privire la situația specială a debitorului în
insolvență.

Conform Codului civil, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care titularul dreptului la
acțiune a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea lui (art. 2523 C.civ.) și se împlinește în termenul
general de 3 ani sau în alt termen expres prevăzut de lege sau stabilit contractual de părți.

O primă observație pe care o putem trage este aceea că, dacă la momentul deschiderii procedurii
insolvenței debitorului prescripția dreptului de a cere plata creanței nu se împlinise, atunci ea este
suspendată prin efectul art. 79, ceea ce înseamnă că termenul nu se mai calculează în continuare,
până când creditorul depune declaraţia de creanță. Conform art. 2534 C.civ., de la data la care cauza
de suspendare a încetat, prescripția își reia cursul, socotindu-se și timpul scurs înainte de
suspendare. Prescripția nu se va împlini mai vreme de 6 luni, cu excepția prescripțiilor de 6 luni sau
mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea cauzei
de suspendare. Potrivit art. 2537 pct. 2 C.civ., prescripția se întrerupe prin introducerea cererii de
chemare în judecată, inițierea executării silite sau depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi
silite pornite de alți creditori, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței.
Întreruperea șterge prescripția începută înainte de apariția cauzei de întrerupere, iar după încetarea
acestei cauze va începe să curgă o nouă prescripție. Însă, potrivit art. 2539 alin. (2) C.civ., prescripția
nu trebuie întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată, de arbitrare, intervenția
în procedura insolvenței (declarația de creanță – n.n.) sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă
cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat.
Vom analiza posibilele situații în care s-ar putea găsi creditorii la momentul deschiderii procedurii
insolvenței împotriva debitorului lor și condițiile în care suspendarea prescripției prevăzută la art. 79
le poate fi benefică.
În situația în care creditorul acționase anterior întrării în insolvență a debitorului, pentru recuperarea
creanței sale, întrerupând prescripția (potrivit art. 2537 pct. 2 C.civ.), acțiunea sa este suspendată de
drept în temeiul art. 75 alin. (1). Având în vedere cauza de întrerupere, suspendarea conform art. 79
nu operează în acest caz, întrucât prescripția nu curge atâta vreme cât are o acțiune pe rol. Cauza de
întrerupere operează până la depunerea declarației de creanță, care constituie ea însăși o altă cauză
de întrerupere.

În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței rămâne definitivă, acțiunile

suspendate încetează [art. 75 alin (1) teza finală], iar creditorii vor putea să își recupereze creanța
numai în cadrul procedurii. Creditorul care nu au dobândit calitatea de creditor îndreptățit să
participe a procedură nu va mai avea dreptul să de a-și realiza creanța împotriva debitorului sau a
membrilor, asociaților cu răspundere nelimitată ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca
debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă sau să nu i se fi stabilit
răspunderea pentru efectuarea de plăți ori transferuri frauduloase (art. 114 din Legea nr. 85/2014).

Acțiunile suspendate vor putea fi, însă, repuse pe rol în anumite cazuri de închidere a procedurii sau
desființare a hotărârii de deschidere a procedurii, potrivit aceluiași art. 75 alin. (1). În acest caz va
opera în continuare cauza de întrerupere a prescripției de la 2537 C.civ.

În situația în care creditorul nu acționase pentru recuperarea creanței sale anterior deschiderii
procedurii insolvenței debitorului, prescripția dreptului său la acțiune se suspendă la data deschiderii
procedurii. Creditorul va putea să se înscrie la masa credală, iar în cazul în care procedura continuă,
să își valorifice creanța în cadrul acesteia. În cazul în care nu se înscrie la masa credală, el va putea să
își valorifice creanța după închiderea procedurii, numai în cazurile limitative de la art. 114 din Legea
nr. 85/2014 și numai în termenul de prescripție al cărui curs suspendat se va relua la închiderea
procedurii. Daca procedura insolvenței va înceta într-unul din cazurile prevăzute la art. 75 alin. (1)
teza a II-a, indiferent dacă creditorul se înscrisese sau nu la masa credală, prescripția suspendată își
va relua cursul, potrivit art. 2534 C.civ.

Ar putea invoca suspendarea prescripției în perioada dintre deschiderea procedurii și unul dintre
evenimentele de la art. 75 alin. (1) teza a II-a, creditorul care, deși acționase anterior deschiderii
procedurii, nu repune pe rol acțiunea începută, lăsând-o să se perime. Acest creditor va putea să
formuleze o nouă acțiune în interiorul termenului de prescripție, invocând suspendarea prevăzută de
art. 79, fără a putea să invoce și întreruperea prescripției, potrivit art. 2539 alin. (2) C.civ. Astfel,
termenul de prescripție inițial, dacă nu ar fost împlinit la momentul deschiderii procedurii, ar
reîncepe să curgă după încetarea cauzei de suspendare, la apariția unuia din evenimentele de la art.
75 alin. (1) teza a II-a. Suspendarea prescripției în temeiul art. 79 profită și creditorului care,
nenotificat fiind de deschiderea procedurii, nu formulează o cerere de înscriere la masa credală în
termenul stabilit prin hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței, ci formulează o astfel de
cerere ulterior, în cursul procedurii.

Trebuie amintit și art. 2541 alin. (5), potrivit căruia, dacă întreruperea prescripției rezultă din
intervenția făcută în procedura insolvenței, prescripția va reîncepe să curgă de la data la care există
din nou posibilitatea legală de valorificare a creanței rămase neacoperite. În cazul în care în timpul
cât prescripția este suspendată, intervenite o cauză de întrerupere, la încetarea ultimei cauze dintre
acestea va începe să curgă o nouă prescripție.

Accesoriile creanțelor anterioare deschiderii procedurii. Calculul dobânzilor, penalităților

aferente creanțelor născute înainte de data deschiderii procedurii încetează la data deschiderii
procedurii.
Excepție fac creanțele beneficiare ale unor cauze de preferință, în privința cărora se vor calcula
accesorii până la data valorificării bunului asupra căruia poartă cauza de preferință, indiferent de
stadiul procedurii în care se face valorificarea, respectiv în perioada de observație, în perioada de
reorganizare sau în faliment.

Accesoriile creanțelor născute după deschiderea procedurii. Creanțele născute după data
deschiderii procedurii insolvenței se plătesc conform actelor din care rezultă. Conform acelorași acte
se va face și calculul accesoriilor obligațiilor principale.
În caz de reorganizare, creanțele curente și accesoriile calculate până la data plății vor fi achitate
conform programului de plăți. Potrivit art. 133 alin. (4), planul trebuie să prevadă modalitatea de
achitare a creanțelor curente, de unde deducem că prin planul de reorganizare nu se vor putea
reduce creanțele curente.

Titularii creanțelor născute după deschiderea procedurii nu fac parte din categoriile de creditori care
votează planul, ei nu sunt în această etapă a procedurii creditori îndreptățiți să participe la
procedură, calitate pe care o dobândesc abia în faliment, prin înscrierea în tabelul suplimentar al
creanțelor.

În caz de faliment, calculul penalităților se oprește la data deschiderii procedurii falimentului

împotriva debitorului. Excepţie fac, de asemenea creanţele beneficiare a unor cauze de preferinţă,
art. 103 aplicându-se prin analogie. În etapa falimentului, creanțele născute după data deschiderii
procedurii și înainte de intrarea debitorului în faliment, nu se mai achită conform actelor din care ele
rezultă. Creditorii trebuie să depună declarație de creanță, în termenul stabilit în sentința de
deschidere a procedurii falimentului, sub sancțiunea decăderii, iar creanțele vor fi achitate după
lichidare, în ordinea de prioritate prevăzută de lege, art. 159 şi urm.

Acțiunile emise societăți în insolvență, listate pe piețe reglementate, se suspendă de la

tranzacționare începând cu data primirii de către Autoritatea Financiară de Supraveghere a
comunicării deschiderii procedurii. Tranzacționarea se va relua la momentul confirmării unui plan
de reorganizare.
Alin. (2) prevede că valorile mobiliare se vor retrage de pe piața reglementată odată cu deschidere
procedurii de faliment.

Observăm că alineatul (1) vorbește despre suspendarea de la tranzacționare doar a acțiunilor, iar
alineatul (2) despre retragerea de pe piață a valorilor mobiliare. Valorile mobiliare sunt definite de
art. 2 alin. (1) pct. 55 din Legea nr. 24/2017: clasele de instrumente financiare care pot fi negociate
pe piața de capital, cu excepția instrumentelor de plată ca, de exemplu: a) acțiuni emise de societăți
și alte titluri de valoare echivalente acțiunilor emise de societăți, precum și certificatele de depozit
având ca suport acțiuni; b) obligațiuni și alte titluri de datorie securitizate, inclusiv certificatele de
depozit având ca suport astfel de titluri; c) orice alte titluri de valoare care conferă dreptul de a
cumpăra sau de a vinde asemenea valori mobiliare sau care conduc la o decontare în numerar,
stabilită în raport cu valori mobiliare, monede, rate ale dobânzii sau rentabilității, mărfuri sau alți
indici ori unități de măsură.

1.5. Lucrare de verificare Unitatea 13

• Descrieți caracteristicile caracterului concursual al procedurii insolvenței

profesioniștilor;
• Precizați modalitatea de desemnare a membrilor și atribuțiile comitetului creditorilor; •
Precizați care este distincția dintre administratorul judiciar și administratorul special
al debitoarei.
 1.6. Bibliografie Unitatea 13

▪ Gh. Piperea, Insolvenţa: legea, regulile, realitatea, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008
▪ Gh. Piperea, Legea concordatului, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010
▪ Gh. Piperea (coord.), Codul insolvenței. Note, Corelații,, Explicații, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2017

▪ A.-T. Stănescu, Proceduri de insolvență. Note de curs, Editura Hamangiu, București, 2017
▪ Legislaţia insolvenţei, ediţie coordonată de Gh. Piperea, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2017

Unitatea de învățare 14 – Procedura insolvenţei (etapele procedurilor de insolvenţă, închiderea

procedurii şi angajarea răspunderii)

CUPRINS

1.1. Perioada de observație

1.2. Reorganizarea judiciară

1.3. Falimentul

1.4. Închiderea procedurii

1.5. Răspunderea organelor de conducere ale debitorului persoană juridică

1.6. Lucrare de verificare Unitatea 14

1.7. Bibliografie Unitatea 14

Obiectivele unității de învățare 14

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

• Identificați situațiile în care se aplică fiecare dintre etapele procedurilor de insolvență

• Distingeți elementele caracteristice fiecăreia dintre etapele procedurilor de insolvență

• Identificați condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se dispune închiderea
procedurii de insolvență

• Enumerați condițiile pentru angajarea răspunderii pentru cauzarea insolvenței

1.1. Perioada de observație

Perioada imediat următoare deschiderii procedurii generale a insolvenţei este denumită perioada de
observaţie, în cadrul căreia vor fi analizate şansele de reorganizare a activităţii debitorului, atât de
către administratorul judiciar, cât şi de către creditori prin organele specifice procedurii insolvenţei
(Adunarea creditorilor, Comitetul creditorilor).

Perioada de observaţie este timpul scurs între data deschiderii procedurii insolvenţei şi data
confirmării planului de reorganizare sau, după caz, a intrării în faliment.

Pe toată această perioadă, câtă vreme încă există şansa unei reorganizări, se prezumă că activitatea
debitorului se continuă în limite normale, ca şi când insolvenţa nu ar exista:

business as usual.

Continuarea activităţii în perioada de observaţie înseamnă inclusiv (sau mai ales) continuarea
contractelor aflate în curs la dată deschiderii procedurii. Unele contracte se continuă chiar în contra
voinţei debitorului sau, după caz, în contra voinţei cocontractantului. Mai mult chiar, unele contracte
capătă caracteristică (în aparenţă bizară) de contracte forţate

Însă, în sensul definiţiei de la art. 5 pct. 2, activităţi curente înseamnă nu numai vechile contracte,
continuate după deschiderea procedurii, ci şi contractele noi, încheiate după deschiderea procedurii,
chiar de reprezentanţii debitorului, direct, fără aprobarea prealabilă a administratorului judiciar sau a
comitetului creditorilor, dar sub supravegherea administratorului judiciar.
De asemenea, activităţi curente sunt considerate şi plăţile şi încasările curente ale debitorului, plus
operaţiunile de asigurare a capitalului de lucru. Cele mai multe astfel de operaţiuni presupun un
mandat care să asigure persoanei care reprezintă debitorul depline puteri în relaţiile cu banca.
Denumit în practică „drept de semnătură în bancă”, acest mandat este exercitat direct de
reprezentanţii debitorului, dar este dublat de un drept de semnătură în bancă al administratorului
judiciar.

Limita operaţiunilor curente pe care debitorul le poate exercită fără acordul prealabil al
administratorului judiciar este dată atât de obiectului de activitate, care desemnează activităţile
obișnuite ale debitorului, cât şi de lista de activităţi propuse de debitor a fi derulate în perioada de
observaţie.

Pe perioada de observaţie, activitatea debitorului este sub supravegherea administratorului judiciar,

care are faţă de administratorul special o poziţie echivalentă consiliului de administraţie faţă de
directori, în societăţile pe acţiuni. Administratorul judiciar are, însă, şi o implicare directă, nemijlocită
în activitatea debitorului, mai ales în negocierile cu partenerii contractuali, cu salariaţii şi sindicatele
sau cu creditorii. În plus, administratorul judiciar are şi răspunderi similare cu administratorul special,
deşi acesta este sub supravegherea administratorului judiciar şi nu în subordinea sa.

În privinţa operaţiunilor ne-obişnuite ale debitorului, administratorul judiciar are şi atribuţia de a

aproba prealabil încheierea acestora şi, după caz, de a le supune aprobării comitetului sau adunării
creditorilor.

Activităţile esenţiale ale administratorului judiciar în perioada de observaţie sunt: elaborarea unui
prim raport asupra stării debitorului, la 20 de zile de la deschiderea procedurii (în care precizează
dacă, al nivel de aparenţă, debitorul poate fi supus unei reorganizări sau, dimpotrivă, este destinat
unui faliment rapid, de natură a curma pierderile), a raportului la 40 de zile (în care identifică sau
măcar enunţă cauzele insolvenţei, şansele de reorganizare, persoanele vinovate de cauzarea
insolvenţei), întocmirea inventarului bunurilor şi drepturilor debitorului (presupune şi o evaluare,
inclusiv sub raportul valorii garanţiilor) şi, desigur, redactarea şi eventuala rectificare a tabelelor de
creanţă.

Perioada de observație este guvernată de următorul principiu: asigurarea accesului la surse de

finanţare în procedurile de prevenire a insolvenţei, în perioada de observaţie şi de reorganizare,
cu crearea unui regim adecvat pentru protejarea acestor creanţe. Acest așa-zis principiu al
procedurii este, de fapt, un simplu deziderat.
Reglementarea relativă la finanțarea în cadrul perioadei de observație sau în cadrul unei reorganizări
judiciare este prolixă și greu de aplicat. Este „simplu” de înțeles acest principiu dacă se încearcă
citirea chiar și superficială a art. 87 alin. (4) în comparație cu art. 161 pct. 2 din Legea insolvenței nr.
85/2014. Pentru o astfel de finanțare este necesară o aprobare prealabilă a adunării creditorilor (în
timp ce, pentru alte acte juridice neobișnuite ale debitorului este suficientă o decizie a comitetului
creditorilor), iar pentru a obține acordul finanțatorului, care nu se va mulțumi cu super-privilegiul
instituit în favoarea sa de art. 161 pct. 2 (aplicabil post factum, în perioada falimentului, adică după ce
dezastrul se va fi produs deja), va fi necesară o garanție special concepută, care fie va greva bunuri
libere de sarcini ale debitorului (greu de găsit), fie va greva bunuri deja grevate în favoarea unor
creditori care au deja garanții și sunt de acord să își subordoneze rangul creanței în favoarea noului –
venit (și mai greu de imaginat). În plus, există și pericolul pentru debitor și pentru principalii creditori
ca finanțatorul să fie un vânător de control care să preia astfel întreprinderea debitorului, iar acest
vânător de control poate fi chiar un acționar minoritar sau unul dintre creditori.

1.2. Reorganizarea judiciară

Reorganizarea judiciară se aplică, aşa cum rezultă din definiţia de la art. 5 pct. 54, numai persoanei
juridice, nu şi profesionistului persoană fizică. Acesta din urmă este „destinat” falimentului, dacă este
în insolvenţă. Soluţia de politică economică a legii române este total greşită, dat fiind că sectorul
economic „ocupat” de profesioniştii-persoane fizice, în care includem şi întreprinderile individuale şi
familiale, este destul de important şi, în plus, este un mijloc esenţial de asigurare a finanţării ratelor
de credit, a facturilor la utilităţi şi a impozitelor şi taxelor, mijloc care, odată cu falimentul inexorabil
al profesionistuluipersoană fizică, este aneantizat. Acest sector al economiei (cu tot cu locurile de
muncă ce pot fi pierdute fără protecția tribunalului), este cu mult mai mare, dacă luăm în calcul și
profesiile liberale, sector care reunește nu numai sute de mii de profesioniști, ci și sute de mii de
angajați ai acestor profesioniști. Și, cu toate acestea, printr-o decizie de politică economică
inexplicabilă, procedura insolvenței le este refuzată expres profesiilor liberale, prin dispozițiile art. 3
alin. (1) din Legea nr. 85/2014, iar persoanele în cauză nu beneficiază nici de legislația insolvenței
persoanelor fizice care, la rândul său ii exclude de la aplicabilitate.
În plus, legea română este în totală contra-poziţie cu legislaţia europeană a insolvenţei, care
recomandă a două şansă atât pentru corporaţii şi întreprinderi mici şi mijlocii, cât şi pentru
persoanele fizice, cu sau fără calitatea de profesionişti.

Pe de altă parte, în ciuda generalităţii expresiei legiuitorului, nu orice persoană juridică faţă de care s-
ar putea deschide procedura insolvenţei se „califică” pentru o reorganizare judiciară. Astfel:

- în cazurile de procedură simplificată nu există şansă unei reorganizări, iar în cele mai multe
cazuri, procedura se deschide direct, ca faliment stricto sensu, fără perioada de observaţie (care,
oricum, este foarte scurtă, de numai 20 de zile de la deschiderea procedurii, şi nu este destinată
analizei şanselor de reorganizare, ci inventarului şi tabelelor de creanţă);
- debitorul care a mai făcut obiectul unei reorganizări judiciare în ultimii cinci ani nu mai poate
cere încă o a doua şansă în tot acest răstimp;
- în raportul pe care trebuie să îl elaboreze şi să îl susţină la 20 de zile de la deschiderea
procedurii, administratorul judiciar poate reţine că debitorul nu are nicio şansă de reorganizare; în
acest caz, intrarea în faliment se accelerează;
- dacă nicio persoană îndrituită (debitor, administrator judiciar, creditor cu minim 20% din
creanţe) nu a depus un proiect de plan, valabil (debitorul care nu şi-a declarat în termen intenţia de
reorganizare nu poate depune un plan), opozabil (spre exemplu, planul de reorganizare a unei
societăţi pe acţiuni trebuie aprobat prealabil în adunarea generală a acţionarilor) şi în termen (30 de
zile de la afişarea tabelului definitiv), atunci debitorul intră în faliment, fără a se mai pune problema
unei reorganizări judiciare.
Reorganizarea judiciară este menită, aşa cum rezultă din definiţia legală de la art. 5 pct. 54, achitării
datoriilor. În realitate, reorganizarea nu duce decât rareori la achitarea datoriilor anterioare
deschiderii procedurii, ci la acoperirea lor în baza unui program de plăți care prevede atât ştergeri
parţiale sau totale de datorii, cât şi eşalonări ale acestora sau reconstrucţii ale contractelor din care
rezultă în asemenea manieră încât ele să poată să fie acoperite şi după finalizarea reorganizării prin
ajungerea la termen. Aceasta, întrucât prioritară este plata integrală şi la termen, conform
documentelor din care rezultă, a creanţelor curente şi, în plus, activul patrimonial al debitorului este,
invariabil, insuficient pentru achitarea integrală a datoriilor. Pe de altă parte, deşi pare a fi plasată în
plan secund în raport de obiectivul achitării creanţelor, în realitate, prioritară şi imediată este
restructurarea operaţională, financiară şi „corporativă” a debitorului (schimbări la nivel de
management şi organigramă, dar şi la nivel de acţionariat şi de extindere teritorială a activităţilor şi a
activelor debitorului). Din aceste schimbări şi repoziţionări ale activităţii debitorului pot rezulta atât
resursele de continuare a activităţii, plătind la timp şi integral creanţele curente, cât şi sursele de
finanţare a plăţilor ce urmează a se efectua conform programului de plăți. Reorganizarea poate
presupune şi o restrângere a activităţii, prin lichidarea totală sau parţială a unor active ale
debitorului. Definiţia legală a reorganizării evocă chiar şi lichidarea totală a activelor debitorului, dar
aceasta nu mai este o reorganizare, ci un faliment planificat.

Persoanele care pot propune plan de reorganizare. Codul insolvenţei indică 3 categorii de
participanţi la procedura insolvenţei ce pot propune un plan de reorganizare: a) debitorul; b)
administratorul judiciar; c) unul sau mai mulţi creditori, deţinând împreună cel puţin 20% din
valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe. În doctrină s-a arătat pe bună
dreptate că un plan poate fi propus şi de două dintre categoriile de persoane îndrituite, în colaborare
(Gh. Piperea, Insolvenţa: legea, regulile, realitatea,

Ed. Wolters Kluwer Bucureşti, 2007, p. 636). În practică această posibilitate se traduce, de cele mai
multe ori prin propunerea unui plan de către debitor ce este susţinut şi de către administratorul
judiciar.

Planul de reorganizare trebuie să conțină:

1. Perspectivele de redresare. Acest prim element trebuie să expună de o manieră obiectivă
perspectivele de redresare ale debitorului, prin raportare la posibilităţile reale şi a specificului
activităţii debitorului, în baza mijlocelelor financiare disponibile.

Totodată, este necesară prezentarea unei proiecţii a evoluţiei debitorului în peisajul economic
general, prin raportarea la criteriile enumerate în mod exemplificativ de textul legal: specificul
obiectului de activitate, raportul dintre cerere şi ofertă pentru a evidenţia faptul că existenţa
debitorului în circuitul economic este justificată prin prisma cererii pieţei sau nişei de piaţă căreia
debitoarea i se adresează [R. Bufan (coord.), Tratat practic de insolvenţă, op. cit., p. 609].

Această primă parte a planului de reorganizare trebuie să răspundă scopului procedurii insolvenţei,
enunţat de art. 2 din Codul insolvenţei, în sensul că trebuie să se demonstreze că reorganizarea este
posibilă prin prezentarea potenţialului de viabilitate economică. Perspectivele de redresare trebuie
să justifice şi să motiveze creditorii să susţină planul de reorganizare în detrimentul variantei
falimentului [R. Bufan (coord.), Tratat practic de insolvenţă, op. cit., p. 609].
O altă condiţie impusă de textul legal vizează necesitatea ca măsurile propuse să fie în acord cu
ordinea publică, şi anume vor trebui să nu conţină activităţi ilicite sau imorale prin intermediul
cărora se urmăreşte reorganizarea debitorului, inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de selecţie,
desemnare şi înlocuire a administratorilor şi a directorilor. Această condiţie, a respectării ordinii
publice, rezultă în mod direct şi din prevederile art. 1169 C.civ. ce impune părţilor angrenate în
încheierea unui contract să determine conţinutul acestuia, în limitele impuse de lege, de ordinea
publică şi de bunele moravuri.

2. Programul de plată a creanţelor. Programul de plată a creanţelor este graficul de achitare a

creanţelor ce se propun a fi achitate prin planul de reorganizare. Acesta include cuantumul sumelor
pe care debitorul se obligă să le plătească creditorilor, dar nu mai mult decât sumele datorate
conform tabelului definitiv de creanţe.

Acest element al planului de reorganizare este esenţial (A. Lienhard, Procedures collectives, Dalloz,
Paris, 2009, p. 316), neavând cum să lipsească (C.A. Ploieşti, Secţia comercială, decizia nr.
873/03.06.2009, în B.C.A. nr. 3/2009, p. 36-37) întrucât în funcţie de acest act procedural pot fi
verificate restul condiţiilor de legalitate ce trebuie îndeplinite.

Programul de plăţi nu poate conţine alte creanţe decât cele din tabelul definitiv, în cuantumul
rezultat ca urmare a confirmării planului (creanţele pot fi diminuate).

Cu toate acestea textul art. 133 alin. (2) din Codul insolvenţei instituie o excepţie prin faptul că
permite creanţelor înscrise ca beneficiare ale unei cauze de preferinţă în tabelul definitiv al
creanţelor să fie purtătoare de dobânzi şi alte accesorii. Nu este vorba despre o prevedere
imperativă, în sensul că cel care propune planul nu este obligat să indice o astfel de măsură în
programul de plăţi, însă o va putea face în ipoteza în care o consideră oportună. Aici trebuie amintită
regula impusă de art. 140 alin. (3) din Codul insolvenţei, potrivit căreia sumele provenite din
activitatea curentă a debitorului sau din valorificarea activelor negrevate de cauze de preferinţă vor fi
prevăzute a se distribui pro rata pentru fiecare creanţă prevăzută a se achita în timpul reorganizării,
după deducerea sumelor prevăzute ca fiind necesare plăţii creanţelor curente exigibile şi a celor
necesare asigurării capitalului de lucru, dacă este cazul. Programul de plată a creanţelor va prevedea
plata acestor sume în trimestrul consecutiv celui la care aceste sume devin disponibile. Prin planul de
reorganizare este posibilă stabilirea unor destinaţii diferite în privinţa sumelor obţinute atât din
activitatea curentă, cât şi din valorificarea bunurilor negrevate de pacte de preferinţă. Nu în ultimul
rând trebuie amintit de posibilitatea de a se compensa sumele ce trebuie achitate potrivit
programului de plăţi cu sumele pe care ar trebui să le primească debitoarea de la acelaşi creditor

În ceea ce priveşte locul plăţii, în doctrina franceză (A. Lienhard, Procedures collectives, op. cit., p.
317) s-a stabilit că în lipsă de dispoziţie contrară, plata este portabilă. Legea nr.

85/2014 nu conţine prevederi cu privire la locul plăţii creanţelor cuprinse în planul de reorganizare,
motiv pentru care vor fi incidente prevederile de drept comun, în speţă art. 1494 C.civ., potrivit
cărora obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data
plăţii. Cu siguranţă, însă, prin plan se poate deroga de la norma generală, stabilindu-se, de exemplu,
că plata este cherabilă – în acest caz plata urmând a se face la sediul debitorului.

2.1. Sumele obţinute din vânzarea bunurilor ce conţin pacte de preferinţă. Aceste sume au un
regim juridic diferit de cel al sumelor obţinute în condiţiile art. 140 alin. (3) din Codul insolvenţei.
Astfel, textul art. 133 alin. (5) lit. F din Codul insolvenţei stabileşte că sumele de bani obţinute după
vânzarea unor bunuri asupra cărora poartă cauze de preferinţă, potrivit prevederilor Codului civil, vor
fi distribuite, obligatoriu, creditorilor titulari ai acelor cauze de preferinţă, cu respectarea dispoziţiilor
art. 159 alin. (1) şi (2) din acelaşi Cod, anume prin deducerea cu prioritate a cheltuielilor de
procedură.

2.2. Sumele obţinute ca efect al admiterii acţiunii în anulare a actelor frauduloase – art. 117 din
Codul insolvenţei. Nici aceste sume nu pot fi încadrate juridic în categoria sumelor provenite din
activitate curentă, motiv pentru care nu vor putea dobândi regimul juridic impus de art. 140 alin. (3)
din Codul insolvenţei, aspect confirmat inclusiv de prevederile alin. (2) din acelaşi articol. Astfel, în
ipoteza în care nu este menţionată prin planul de reorganizare destinaţia acestor sume, ele vor fi la
dispoziţia administratorului judiciar, respectiv al administratorului special în vederea asigurării
capitalului de lucru, derularea unor investiţii, respectiv a respectării programului de plăţi. Astfel, nu
putem fi de acord cu opinia potrivit căreia sumele întoarse în patrimoniul debitoarei ca efect al
admiterii acţiunii în anularea actelor frauduloase trebuie distribuite în mod obligatoriu creditorilor
[R. Bufan (coord.), Tratat practic de insolvenţă, op. cit., p. 614]. Textul art. 140 alin. (2) din Codul
insolvenţei indică doar modalitatea în care, dacă se hotărăşte distribuirea lor, sumele în cauză vor fi
alocate creditorilor.

În ipoteza în care ca efect al admiterii acţiunii în anularea actelor frauduloase sunt readuse în
patrimoniul debitoarei anumite bunuri, libere de orice sarcini, sumele provenite din vânzarea acestor
active vor urma regimul juridic impus de art. 140 alin. (3) din Codul insolvenţei, sub condiţia ca prin
plan să nu se fi prevăzut o altă destinaţie a acestor sume. 2.3. Sumele provenite ca urmare a
admiterii acţiunii în atragerea răspunderii persoanelor care au contribuit la apariţia stării de
insolvenţă. Aceste sume au o destinaţie reglementată în mod direct în art. 171 din Codul insolvenţei.
Ele vor fi destinate la plata creanţelor potrivit planului de reorganizare ori, după caz, completarea
fondurilor necesare continuării activităţii.

2.4. Sumele provenite din atragerea răspunderii administratorului special. Nici aceste sume nu
au un regim juridic derogator de la dreptul comun, prevederile art. 84 din Codul insolvenţei
neconţinând nicio dispoziţie privitoare la modalitatea de folosire a sumelor astfel dobândite în
perioada de reorganizare. În egală măsură trebuie subliniat faptul că aceste sume nu pot fi
categorisite drept dobândite în cursul activităţii curente, motiv pentru care regimul juridic al art. 140
alin. (3) din Codul insolvenţei nu le este aplicabil. Aceste sume vor fi folosite fie pentru a asigura
cash-flow-ul debitoarei, fie pentru plata sumelor cuprinse în planul de plăţi.
3. Regimul juridic al creanţelor defavorizate. Această categorie a creanţelor defavorizate
este relevantă exclusiv în cadrul procedurii de propunere, votare şi confirmare a planului de
reorganizare, neavând nicio altă relevanţă juridică în cadrul procedurii insolvenţei. Astfel, potrivit
prevederilor art. 5 pct. 16 din Codul insolvenţei, intră în categoria creanţelor defavorizate cele pentru
care planul de reorganizare prevede cel puţin una dintre modificările următoare pentru creanţele
categoriei respective: (i) o reducere a cuantumului creanţei şi/sau a accesoriilor acesteia la care
creditorul este îndreptăţit potrivit prezentei legi; (ii) o reducere a garanţiilor ori reeşalonarea plăţilor
în defavoarea creditorului, fără acordul expres al acestuia.
Planul va trebui să indice categoriile de creanţe care sunt, respectiv nu sunt, defavorizate tocmai în
vederea verificării cât mai facile a tratamentului propus categoriilor de creanţe prin plan. Această
cerinţă cu privire la conţinutul planului de reorganizare îşi găseşte incidenţa doar dacă prin plan este
propusă o astfel de categorie. Atâta timp cât planul de reorganizare cuprinde programul de plată a
creanţelor astfel încât la sfârşitul perioadei toţi creditorii înscrişi în tabelul definitiv ar fi în situaţia de
recuperare a creanţelor în întregime, menţiunea referitoare la situaţia categoriilor de creanţe
defavorizate este inutilă, neexistând o asemenea categorie (Trib. Comercial Cluj, încheierea nr.
232/25.01.2007 secţia comercială).
4. Dacă şi în ce măsură debitorul, membrii grupului de interes economic, asociaţii din
societăţile în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită vor fi descărcaţi
de răspundere. Descărcarea de răspundere a debitorului nu este dezvoltată în textul de lege, nefiind
oferite indicii cu privire la efectele pe care acest element al planului le poate produce. În doctrină s-a
apreciat că menţiunea din plan referitoare la descărcare de răspundere are relevanţă doar în situaţia
în care planul nu reuşeşte şi se trece la faliment, considerându-se că în această ipoteză creanţele
descărcate prin plan sunt reversate, în cadrul tabelului definitiv consolidat [R. Bufan (coord.), Tratat
practic de insolvenţă, op. cit., p. 619]. Ne exprimăm serioase rezerve cu privire la această opinie,
întrucât este lipsit de sens juridic ca o menţiune din cuprinsul planului de reorganizare să producă
efecte juridice doar în ipoteza în care debitorul trece la faliment.
Din contră, considerăm că descărcarea de răspundere vizează eventualele fapte comise de
persoanele indicate de art. 133 alin (4) lit. c) din Codul insolvenţei anterior momentului intrării în
insolvenţă.

5. Indicarea despăgubirilor ce urmează a fi oferite titularilor tuturor categoriilor de

creanţe, în comparaţie cu valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de
faliment. Acest element al planului de reorganizare ţinteşte spre demonstrarea condiţiei
tratamentului echitabil [art. 139 alin. (2) din Codul insolvenţei] pe care trebuie să-l acorde planul de
reorganizare tuturor creditorilor. Astfel, este necesară menţionare, în concret, a diferenţei dintre
valoarea de lichidare a bunurilor, anume distribuirile ce s-ar cuveni creditorilor în caz de faliment şi
sumele propuse a fi distribuite prin planul de reorganizare. Valoarea de lichidare se va determina în
baza unui raport de evaluare, întocmit de un evaluator desemnat potrivit prevederilor art. 61 din
Codul insolvenţei. Cu privire la această din urmă cerinţă, a existenţei unui raport de evaluare,
întocmit în condiţiile art. 61 din Codul insolvenţei, sunt necesare o serie de precizări. Faţă de
prevederea imperativă conţinută de art. 133 alin. (4) lit. d) – „planul va menţiona” – este cert că în
lipsa unui raport de evaluare nu poate fi întocmit planul de reorganizare întrucât unul dintre
elementele obligatorii pe care trebuie să îl conţină nu poate fi determinat
(valoarea de lichidare). În aplicarea vechii Legi nr. 85/2006 erau întâlnite în practică aceste situaţii în
care administratorul judiciar publica tabelul definitiv în lipsa raportului de evaluare a garanţiilor
debitorului. Codul insolvenţei nu mai permite, însă, afişarea/publicarea tabelului definitiv în lipsa
raportului de evaluare, textul art. 112 din Codul insolvenţei condiţionând definitivarea tabelului de
finalizarea raportului de evaluare. Sunt situaţii în care nu este necesar ca planul să conţină acest
element (despăgubirile acordate creanţelor defavorizate). Este vorba despre situaţiile în care planul
de reorganizare propune satisfacerea integrală a tuturor creanţelor. În această ipoteză cerinţa ca
planul să menţioneze despăgubirile ce ar urma să fie oferite creditorilor în comparaţie cu valoarea
estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment este inutilă (Trib. Comercial Cluj,
încheierea nr. 232/25.01.2007, secţia comercială).
6. Modul în care se propune achitare a creanţelor curente. În vederea respectării
prevederilor art. 102 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, creanţele născute după data deschiderii
procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor trebui plătite
conform documentelor din care rezultă. O astfel de menţiune trebuie să fie suficientă pentru a
respecta această condiţie de conţinut al planului de reorganizare.
Sunt situaţii în care această simplă reproducere a textului art. 102 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 nu
este suficientă, anume atunci când creanţele curente fac obiectul unei dispute juridice, în sensul art.
75 alin. (3) din Codul insolvenţei. În ipoteza în care existenţa sau nu a unor creanţe curente face
obiectul unor acţiuni ce sunt pe rolul judecătorului-sindic, debitorul va fi dator să indice în plan
modalitatea în care va achita aceste creanţe, în ipoteza în care se va constata existenţa lor. În orice
caz, pentru a evita falimentul, aceste creanţe vor trebui achitate într-un termen maxim de 60 de zile
de la data luării măsurii de către administratorul judiciar sau a hotărârii instanţei de judecată.

7. Modalitățile de reorganizare. Măsurile ce pot fi întreprinse în vederea reorganizării

judiciare sunt cuprinse în textul art. 133 alin. (5) din Codul insolvenţei. Planul propus va putea să
prevadă una sau mai multe măsuri enumerate cu titlu exemplificativ [textul alin.
(5) art. 133 din Codul insolvenţei conţine expresia „cum ar fi”, anterior enumerării modalităţilor de
reorganizare descrise în textul de lege] în textul legal indicat, concomitent cu adoptarea unor alte
măsuri, menite a asigura viabilitatea şi, în final, succesul reorganizării judiciare.
7.1. Păstrarea, în întregime sau în parte, de către debitor, a conducerii activităţii sale, inclusiv
dreptul de dispoziţie asupra bunurilor din averea sa, cu supravegherea activităţii sale de către
administratorul judiciar desemnat în condiţiile legii. Menţionarea persoanei care va conduce
activitatea pe parcursul reorganizării judiciare este extrem de importantă. Planul va putea să prevadă
fie păstrarea conducerii debitoarei de către administratorul special, în tot sau în parte, fie
transferarea conducerii către administratorul judiciar.

În această etapă a procedurii, în vederea păstrării sau nu a dreptului de administrare, nu are

relevanţă dacă administratorul special şi-a îndeplinit corect obligaţiile, cel care propune planul fiind
în drept să indice persoana căreia îi încredinţează administrarea debitorului (administratorul special
sau administratorul judiciar). Sunt autori (A.C. Târşia,

Reorganizarea persoanei juridice de drept privat, Studii şi monografii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012,
p. 350) care confundă însă mecanismul ridicării dreptului de administrare cu modalitatea de
reorganizare reglementată de art. 133 alin. (5) lit. a) din Codul insolvenţei. Autorul în cauză arată că
păstrarea dreptului de administrare în perioada de reorganizare poate fi luată în situaţia în care
debitorul s-a dovedit a fi de bună-credinţă, fie prin introducerea cererii de declanşare a procedurii,
fie prin necontestarea stării sale de insolvenţă temporară. Mai mult, în măsura în care
administratorilor societăţii nu li se poate impune niciunul dintre motivele care ar da loc revocării
mandatului, dimpotrivă, luând toate măsurile necesare şi posibile pentru prevenirea agravării stării
de insolvenţă şi redresarea cât mai rapidă a debitorului, ridicarea dreptului de administrare nu se
justifică. Transferul conducerii către administratorul judiciar este propusă, de regulă, în situaţiile în
care titularii planului de reorganizare sunt creditorii sau însuşi administratorul judiciar. Odată ridicat
dreptul de administrare, administratorul judiciar va putea numi persoane de specialitate care să se
ocupe de managementul societăţii debitoare administratorul judiciar urmând a prelua conducerea
societăţii, din punct de vedere statutar.

În egală măsură, prin plan poate fi reglementată modalitatea de exercitare a dreptului de dispoziţie
asupra bunurilor din averea debitoarei care poate fi păstrat în tot sau în parte. Planul mai poate
conţine prevederi ce vizează fixarea unor limite valorice până la care debitorul poate dispune de
bunurile sale, urmând ca pentru bunurile ce nu se încadrează în limitele fixate prin plan, să fie
necesar acordul administratorului, respectiv al creditorilor [R. Bufan (coord.), Tratat practic de
insolvenţă, op. cit., p. 620].

7.2. Obţinerea de resurse financiare pentru susţinerea realizării planului. Această modalitate de
reorganizare trebuie să conţină, pe lângă resursele financiare necesare pentru susţinerea planului şi
sursele de provenienţă a acestora. În vederea maximizării şanselor de finanţare a debitorului în
perioada de reorganizare, noile prevederi din Codul insolvenţei, din materia distribuirii sumelor în caz
de faliment, au suferit modificări. Astfel, a fost creat un „superprivilegiu” în favoarea creditorilor
finanţatori curenţi. Raţiunea acestei modificări legislative a reieşit din lipsa acută a ofertei de
creditare pentru societăţile aflate în reorganizare. Astfel s-a considerat că este necesară acordarea
unei garanţii suplimentare finanţatorilor curenţi ai debitoarei, în vederea încurajării acestui tip de
creditare şi, implicit, a obţinerii fondurilor necesare reorganizării judiciare. În caz de faliment aceştia
sunt plasaţi pe treapta a II-a la distribuire, imediat după cheltuielile de procedură [art. 159 alin. (1)
pct.
2 sau, după caz, art. 161 pct. 2 din Codul insolvenţei].

Suplimentar, planul poate indica drept surse de finanţare creanţele pe care terţii le datorează
debitoarei care vor putea fi recuperate fie prin negociere/mediere, fie prin acţiuni în justiţie. Prin
plan mai pot fi indicate drept resurse de finanţare şi exercitarea acţiunilor specifice procedurii
insolvenţei de reîntregire a patrimoniul, anume acţiunea în anularea actelor frauduloase, respectiv
acţiunea în atragerea răspunderii persoanelor care au contribuit la apariţia stării de insolvenţă.

Practica a demonstrat însă, că de regulă resursele financiare necesare punerii în aplicare a planului
de redresare se obţin din lichidarea parţială a averii debitorului (A.C. Târşia, Reorganizarea
persoanei juridice de drept privat, op. cit., p. 350), în cazul în care acesta dispune de unul sau mai
multe bunuri care nu fac parte din core business şi pot fi înstrăinate fără a afecta în mod direct
activitatea de producţie/antreprenorială a debitorului, astfel încât acesta să nu mai poată continua
afacerea.

7.3. Transmiterea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului către una ori mai multe
persoane fizice sau juridice, constituite anterior ori ulterior confirmării planului.
În dreptul anglo-saxon activează un principiu al reorganizării judiciare pe care îl putem desprinde în
mod indirect şi din prevederile art. 133 alin. (5) lit. C din Codul insolvenţei. El vizează prezervarea
întreprinderii, a business-ului, mai degrabă decât a societăţii intrate în insolvenţă. Acest principiu se
sprijină pe faptul că în procedura insolvenţei nu sunt relevante interesele acţionarilor/asociaţilor (R.
Goode, Principles of Corporate Insolvency Law, 4 th ed., Thomson Reuters, London, 2011, p. 397).
Relevante sunt interesele creditorilor care sunt strâns legate de profitabilitatea întreprinderii, iar nu
a persoanei care o exploatează.

Este de preferat, pentru transparentizarea procesului de reorganizare ca, în vederea punerii în

practică a acestei modalităţi de reorganizare să existe la momentul redactării planului una sau mai
multei oferte clare, angajante, de cumpărare a unei părţi, respectiv a întregii averi a debitorului.
Identificarea bunurilor, respectiv a dobânditorilor nu reprezintă însă o condiţie de validitate a
planului de reorganizare.

Preţul de vânzare trebuie să fie unul consistent, menit a genera veniturile suficiente în vederea
distribuirii sumelor necesare ducerii la îndeplinire a planului de reorganizare, preţ care însă nu va
putea fi mai mic decât valoarea de lichidare cuprinsă în raportul de evaluare dispus în condiţiile art.
61-62 şi art. 103 din Codul insolvenţei. Pentru evitarea unor complicaţii cu privire la preţul de
înstrăinare, considerăm că este oportună indicarea în planul de reorganizare a unui preţ minim de
vânzare a activelor, urmând ca în ipoteza în care valorificarea să nu fie posibilă din cauza preţului
minim prea ridicat, administratorul special, respectiv administratorul judiciar să solicite creditorilor
modificarea acestei valori minime [potrivit procedurii indicate de art. 139 alin. (5) din Codul
insolvenţei – modificarea planului] care, în continuare, nu va putea fi mai mică de valoarea de
lichidare. În vederea înstrăinării activelor debitorului prin modalitatea descrisă la art. 133 alin. (5) lit.
C din Codul insolvenţei nu va fi necesară parcurgerea procedurii de vânzare instituite prin art. 154-
158 din Codul insolvenţei. Ca urmare a confirmării planului, există deja o modalitate agreată de
înstrăinare. Această caracteristică reprezintă principala diferenţă dintre modalitatea de transmitere a
bunurilor în temeiul lit. C faţă de modalitatea descrisă de lit. E şi F, în sensul că în aceste două din
urmă cazuri va fi necesară parcurgerea procedurii de vânzare descrise la art. 154-158 din Codul
insolvenţei [R. Bufan (coord.),

Tratat practic de insolvenţă, op. cit., p. 622].

O formă pe care o poate îmbrăca această modalitate de reorganizare este cesiunea întreprinderii
(G. Ripert, R. Roblot, Ph. Delebecque, M. Germain, Traite de Droit Commercial, L.G.D.J., tome 2, 16e
edition, Paris, 2002, p. 1109; Corinne Saint-Alary Houin, Code des entreprises en difficulte, Litec,
Paris, 2007, p. 117).

În Franţa această operaţiune juridică este des întâlnită în cadrul procedurilor de insolvenţă. Cesiunea
de întreprindere este permisă şi în dreptul intern, fiind reglementată indirect de Legea nr. 67/2006 ce
a transpus dispoziţiile Directivei 2001/23/CE din 12.03.2001, dar şi Codul fiscal în art. 270 alin. (7),
fiind o tranzacţie ce nu este calificată drept livrare de bunuri şi, implicit, nepurtătoare de TVA.
Cesiunea întreprinderii (A.-M. Vlăsceanu, Regimul juridic al transferului de întreprindere în Marea
Britanie, în C.J. nr. 1/2013, p. 50) are drept scop declarat asigurarea menţinerii acelor activităţi
susceptibile de exploatare în mod autonom (din patrimoniul debitorului) şi de a şterge pasivul pe
care îl înregistrează (A. Jauffret, Droit commercial, 22eme ed., L.G.D.J, Paris, 1995, p. 716). Cesiunea de
întreprindere poate fi una totală, şi anume să poarte asupra tuturor întreprinderilor deţinute de
debitor sau poate viza doar una sau o parte a întreprinderilor debitorului.
Cu titlu de definiţie se poate reţine că cesiunea întreprinderii reprezintă un transfer al unei unităţi
economice care îşi menţine identitatea, înţeleasă ca ansamblu organizat de mijloace, care are
obiectivul de a desfăşura o activitate economică, indiferent dacă acea activitate este centrală sau
auxiliară [art. 1 alin. (2) lit. b) din Directiva 2001/23/CE].

Prevederile Legii nr. 67/2006 conţin o derogare de la regimul juridic al cesiunii de întreprindere, cu
privire la obligaţiile cesionarul de a menţine contractele individuale de muncă şi contractul colectiv
de muncă existente la data transferului.

Astfel, în cazul în care cedentul face obiectul unei proceduri de insolvenţă, instituită în vederea
lichidării bunurilor sale şi operează un transfer de întreprindere, cesionarului nu îi incumbă obligaţia
de a prelua contractele de muncă ale salariaţilor. Această derogare este aplicabilă indiferent dacă
debitorul mai are sau nu dreptul de administrare a întreprinderii. Folosirea procedurilor de
reorganizare prin modalitatea cesiunii întreprinderii va trebui însă să nu se realizeze cu scopul
fraudării drepturilor angajaţilor. Astfel prin art. 5 alin. (4) din Directiva 2001/23/CE statele membre
sunt obligate să ia măsuri adecvate pentru a preveni folosirea abuzivă a procedurilor de insolvenţă
care au drept scop privarea lucrătorilor de drepturile care rezultă din această directivă (A. Lienhard,
Transfert des contrats de travail en cas de cesion glbale d’unnite de production, Recueil Dalloz nr.
20/7205, 2005, p. 1352).

7.4. Fuziunea sau divizarea debitorului. Această modalitate de reorganizare se va realiza în

condiţiile legii, inclusiv cu respectarea obligaţiilor de notificare a operaţiunilor de concentrare,
potrivit legislaţiei în domeniul concurenţei. Pentru o analiza detaliată cu privire la modalitatea în care
fuziunea şi divizarea pot fi puse în practică printr-un plan de reorganizare, a se vedea A. Dimitriu,
Scurte consideraţii cu privire la divizarea şi fuziunea în reorganizarea judiciară, în C.J. nr. 7/2014, p.
421.

7.5. Lichidarea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului. Această modalitate de
reorganizare poate fi pusă în practică în acele ipoteze în care compania se află într-o situaţie
financiară precară. În scopul obţinerii de lichidităţi planul poate propune ca o parte dintre activele
debitorului să fie vândute. Fireşte, în vederea păstrării unei şanse efective de reorganizare, activele
propuse spre lichidare nu trebuie să facă parte din core business, anume nu trebuie să reprezinte
mijloacele principale de producţie (FL. Memo, Company Law, 2011, p. 1105).

Sunt vizate atât bunurile neafectate de cauze de preferinţă (textul legal foloseşte în mod greşit
expresia „libere de orice sarcini”), cât şi pe cele ce sunt grevate de cauze de preferinţă.

Cele două categorii de bunuri vizate de această modalitate de reorganizare se diferenţiază când vine
vorba despre destinaţia veniturilor obţinute. Bunurile neafectate de cauze de preferinţă, pot fi fie
vândute în vederea obţinerii fondurilor necesare continuării activităţii, respectiv respectării
programului de plăţi [art. 140 alin. (3) din Codul insolvenţei] sau pot fi date în plată unuia sau mai
multor creditori, în contul creanţelor. Textul art. 133 alin. (5) lit. E din Codul insolvenţei conţine o
condiţie firească de valabilitate a operaţiunii de dare în plată, şi anume existenţa acordului scris al
creditorului cu privire la această modalitate de stingere a creanţei. Considerăm că lipsa acordului
scris asupra dării în plată va putea fi suplinită în orice moment până la data confirmării planului de
către judecătorul-sindic. Totodată, considerăm că exprimarea votului pentru planul de reorganizare
de către creditorul/creditorii cărora li se propune achitarea creanţelor prin operaţiunea de dare în
plată, va putea fi considerată drept acord scris al creditorilor pentru această modalitate de stingere a
creanţei.

Deşi textul art. 133 alin. (5) pct. F din Codul insolvenţei nu conţine nicio prevedere cu privire la
posibilitatea creditorului beneficiar a unei cauze de preferinţă să ia bunul în contul creanţei sale,
printr-o dare în plată (textul de lege se mărgineşte exclusiv la vânzarea şi distribuirea sumelor astfel
obţinute), considerăm că o astfel de operaţiune este posibilă şi chiar preferabilă, tocmai în ideea de a
minimiza costurile aferente procedurii de vânzare (art. 4 pct. 3 din Codul insolvenţei impune, printre
altele, asigurarea unei proceduri cu un minim de costuri). Bineînţeles că acest creditor va trebui să
achite diferenţa de preţ (dacă este cazul), respectiv onorariul administratorului judiciar aferent
acestei distribuţii.

În ambele variante (bunuri grevate sau negrevate de cauze de preferinţă), vânzarea se poate realiza
fie separat, fie în bloc. În vederea fluidizării procedurii de valorificare a bunurilor, titularul planului
poate ocoli parcurgerea procedurilor reglementate de art. 154-158 din Codul insolvenţei, care
presupune obţinerea acordului creditorilor, prin indicarea în cuprinsul planului de reorganizare a
modalităţii de valorificare a activelor ce se doresc a fi lichidate.

7.6. Modificarea sau stingerea cauzelor de preferinţă. Această modalitate de reorganizare este
întâlnită în situaţia în care se doreşte pregătirea unui SPV (Special Purpose Vehicle – anume
constituirea unei noi societăţi în care să fie înglobate întreprinderile rentabile ale debitorului, în
scopul vânzării acesteia şi obţinerii sumelor necesare îndestulării mesei credale). În vederea creşterii
atractivităţii acestei noi societăţi, activele ce urmează a fi transferate trebuie să nu fie grevate de
cauze de preferinţă. În aceste condiţii, în vederea respectării condiţiilor de valabilitate impuse de art.
133 alin. (5) pct. G din Codul insolvenţei, titularul planului de reorganizare trebuie să găsească
garanţii sau protecţii echivalente pentru creditorii ale căror cauze de preferinţă sunt modificate sa
stinse. Este extrem de important de subliniat faptul că întinderea noilor garanţii/protecţii se
raportează la cauzele de preferinţă modificate sau stinse, iar nu la valoarea creanţelor deţinute de
creditori. Cu alte cuvinte, indiferent de întinderea creanţelor, noile garanţii nu pot nici depăşi, dar
nici nu pot fi mai mici, decât cauzele de preferinţă modificate sau stinse prin această modalitate.
Textul pct. G alin. (5) art. 133 din Codul insolvenţei nu distinge dacă noile garanţii trebuie să poarte
asupra bunurilor din averea debitorului sau pot viza bunuri aparţinând unor terţe persoane, respectiv
garanţii personale acordate de terţi. În lipsa unei astfel de distincţii considerăm că garanţiile,
respectiv protecţiile echivalente pot îmbrăca ambele forme indicate, importantă fiind valoarea
acestor noi garanţii, determinată prin raportul de evaluare dispus în baza art. 61 din Codul
insolvenţei.

7.7. Prelungirea datei scadenţei, precum şi modificarea ratei dobânzii, a penalităţii sau a oricărei
alte clauze din cuprinsul contractului ori a celorlalte izvoare ale obligaţiilor sale. Prin programul
de plăţi cuprins în planul de reorganizare vor putea fi achitate exclusiv creanţele cuprinse în tabelul
definitiv de creanţe, creanţele curente nefiind menţionate în acest act de procedură, din moment ce
ele sunt achitate, potrivit art. 102 alin.
(6) din Codul insolvenţei în baza documentelor din care rezultă.
În aceste condiţii, trebuie reţinut faptul că lit. H alin. (5) art. 133 din Codul insolvenţei vizează exclusiv
creanţele născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei, anume pe cele aflate pe tabelul
definitiv.

Specificul acestor creanţe este că ele pot fi achitate exclusiv prin planul de reorganizare, neexistând
nicio derogare în ceea ce priveşte creanţele născute anterior deschiderii procedurii, dar afectate de
un termen sau condiţie. Din contră, textul art. 102 alin. (4) din Codul insolvenţei stabileşte că
creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi admise la masa credală şi
vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezentul titlu. Cu alte
cuvinte, această categorie de creanţe vizate de lit. H alin. (5) art. 133 din Codul insolvenţei nu poate
primi plăţi altfel decât o pot face restul creditorilor înscrişi la masa credală. În aceste condiţii, se pune
problema identificării acelor situaţii în care poate prezenta interes prelungirea datei scadenţei.

Una dintre ipotezele ce pot fi vizate de textul lit. H, cu care însă nu suntem de acord, este cea a
scadenţei creanţelor contractelor ce nu au fost denunţate [R. Bufan (coord.), Tratat practic de
insolvenţă, op. cit., p. 627] de către administratorul judiciar. Aceste creanţe nu sunt însă creanţe
anterioare deschiderii procedurii, ci creanţe curente care, astfel cum am arătat, nu intră în sfera de
aplicare a textului de lege supus discuţiei.

7.8. Modificarea actului constitutiv al debitorului, în condiţiile legii. Procedura insolvenţei

permite o adevărată preluare ostilă a societăţii debitoare fie de către terţi, fie de către creditori. În
doctrină s-a arătat că preluarea reprezintă transferul controlului prin vot de la actualul
acţiona/asociat majoritar la un alt acţionar/asociat majoritar. Preluarea este ostilă atunci când nu
este o preluare negociată, adică o preluare care presupune că managementul debitorului a fost de
acord cu schimbarea controlului societăţii (Gh.

Piperea, Insolvenţa: Legea, regulile, realitatea, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 322).

Potrivit prevederilor art. 133 alin. (6) din Codul insolvenţei, prin derogare de la prevederile Legii nr.
31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 297/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, planul propus de creditori sau de administratorul judiciar
poate prevedea modificarea, fără acordul statutar al membrilor sau asociaţilor/acţionarilor
debitorului, a actului constitutiv.

Acesta este textul de lege în temeiul căruia poate opera o preluare ostilă, în sensul modificării actului
constitutiv (structura acţionariatului/asociaţilor), inclusiv convertirea unor creanţe în participaţii la
societatea debitoare, fără acordul acţionarilor/asociaţilor debitoarei.

7.9. Emiterea de titluri de valoare de către debitor. Emiterea de titluri de valoare de către debitor
sau oricare dintre persoanele prevăzute la lit. D şi E, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 şi
de Legea nr. 297/2004. Pentru înscrierea în plan a unei emisiuni de titluri de valoare este necesar
acordul expres, în scris, al creditorului care urmează să primească titlurile de valoare emise, acord ce
se dă înainte de exprimarea votului asupra planului de reorganizare de către creditori. Prin excepţie
de la prevederile art. 205 alin. (2) din Legea nr. 297/2004, cu modificările şi completările ulterioare,
operaţiunile prevăzute de prezenta literă sunt considerate operaţiuni exceptate în sensul art. 205.

8. Termenul de realizare a planului. Potrivit prevederilor art. 133 alin. (3) din Codul insolvenţei,
executarea planului de reorganizare nu poate depăşi 3 ani, calculaţi de la data confirmării planului.
Cu titlu de excepţie, art. 139 alin. (5) din acelaşi act normativ permite persoanelor îndreptăţite să
propună plan, indiferent dacă sunt sau nu titularii planului în curs, să solicite, prin apelarea la
instituţia modificării planului, prelungirea acestuia până la o perioadă de maxim 4 ani.

Condiţiile de vot şi de confirmare sunt aceleaşi ca la votarea şi confirmarea planului, singura

diferenţă fiind dată de faptul că vor vota exclusiv creditori cu creanţele rămase în sold, la data
votului.

1.3. Falimentul

Aspecte introductive. Odată îndeplinite condiţiile legale, judecătorul-sindic va decide intrarea

debitorului insolvent în faliment. Scopul falimentului şi, implicit, al lichidării este subsumat finalităţii
procedurii insolvenţei (St. Cărpenaru, M.A. Hotca, V. Nemeş, Codul insolvenţei comentat, op. cit., p.
409), şi anume instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului (art. 2 din
Codul insolvenţei).

Prin trecerea la faliment, debitorul intră în faza definitivă a procedurii insolvenţei, toate operaţiunile
procedurii urmând a fi îndreptate către lichidarea averii debitorului, iar conducerea debitorului trece,
invariabil, la lichidator. Ca urmare a trecerii la faliment intervine dizolvarea debitorului persoană
juridică (Gh. Piperea, Insolvenţa: Legea, regulile, realitatea, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p.
671).

Procedura falimentului este una dintre modalităţile procedurii insolvenţei. Aceasta poate debuta fie
de la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, respectiv după expirarea unei perioade de maxim
20 de zile de la deschiderea procedurii insolvenţei, în ipoteza în care este solicitată deschiderea
procedurii simplificate, fie de la un momentul ulterior, prin procedura generală a falimentului îi
ipoteza în care nu este propus un plan de reorganizare, fie acesta nu este confirmat, respectiv nu
este respectat.
Textul Codului insolvenţei oferă o definiție a acestei etape, stabilind că falimentul este procedura de
insolvenţă, concursuală, colectivă şi egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii
acestuia pentru acoperirea pasivului, urmată de radierea debitorului din registrul în care este
înmatriculat (art. 5 pct. 45 din Codul insolvenţei). Totodată definiţia dată scopului procedurii
insolvenţei (art. 2 din Codul insolvenţei), a instituit, indirect, o ierarhie a modalităţilor procedurii
insolvenţei, preferând reorganizarea judiciară „atunci când este posibil”, în dauna falimentului. Este
normală această abordare, Statul (prin menţinerea în viaţă a unui contribuabil), angajaţii şi familiile
acestora (prin menţinerea unui loc de muncă), respectiv ceilalţi stakeholderi fiind direct interesaţi de
salvarea debitorului, falimentul finalizându-se prin radierea debitorului din registrul în care este
înmatriculat, operaţiune ce marchează „decesul oficial” al debitorului prin stingerea personalității
juridice. Întreprinderea debitorului nu îl interesează numai pe el, ci şi pe toţi cei care gravitează în
jurul acestei întreprinderi, de care depind, într-o măsură oarecare (Gh. Piperea, Penalul ţine în loc
insolvenţa, în C.J. nr. 12/2014, p. 667; Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Ed. CH Beck,
Bucureşti, 2012, p. 17).

Falimentul are drept funcţie generală securizarea activelor debitorului (recuperarea bunurilor aflate
în posesia altor persoane, demararea unor acțiuni în anularea actelor frauduloase, recuperarea
eventualelor creanţe rămase neachitate de către debitorii debitorului) şi distribuirea sumelor
rezultate din lichidare către creditori, dar şi către asociaţi/acţionari dacă în urma finalizării achitării
creanţelor rezultă un surplus (K. Walmsley, Butterworths Company Law Handbook, 14 th edition,
Butterworths, London, 2000, p. 1251).

Procedura simplificată de faliment. Procedura simplificată vizează acele situaţii în care debitorul
intră direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o
perioadă de observaţie de maximum 20 de zile, perioadă în care vor fi analizate elementele
prevăzute la art. 38 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul insolvenţei. Cade în sarcina administratorului judiciar
să facă propunerea judecătorului-sindic de intrare a debitorului în procedura simplificată, prin
probarea îndeplinirii condiţiilor impuse de textul de lege anterior indicat, potrivit procedurii
reglementate de art. 92 din Codul insolvenței Deschiderea procedurii simplificate faţă de debitorii ce
se încadrează în categoria profesioniştilor, astfel cum este definită de art. 3 C.civ. poate surveni în
următoarele ipoteze:

(i) debitorul nu deţine niciun bun în patrimoniul său;

(ii) actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
(iii) administratorul nu poate fi găsit;
(iv) sediul social/profesional nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului;
(v) debitorul a intrat în dizolvare voluntară, judiciară sau de drept, anterior formulării cererii
introductive, chiar dacă lichidatorul judiciar nu a fost numit sau, deşi numit, menţiunea
privitoare la numirea sa nu a fost înscrisă în registrul comerţului;
(vi) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment. În vederea
declarării intenţiei de intrare în faliment, debitoarea trebuie să depună, odată cu cererea de
chemare în judecată, hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor/Acţionarilor prin care s-a
adoptat această declaraţie;
(vii) dacă debitorul nu a obţinut autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei întreprinderi şi
nu este înregistrat în registrele speciale de publicitate.
Scopul acestei reglementări speciale, ce exclude de plano reorganizarea judiciară a debitorului, este
acela de a eficientiza procedura insolvenţei, prin crearea unei proceduri simplificate şi rapide,
aplicabile micilor întreprinzători, societăţilor fără active, respectiv pentru cele fără evidenţe
contabile. Declanşarea acestei proceduri speciale, impune îndeplinirea unor condiţiile legale care nu
reprezintă altceva decât prezumţii legale (art. 328 C.proc.civ.) ce atestă imposibilitatea reorganizării
judiciare. În acest caz este vorba despre o prezumţie absolută, ce nu poate fi răsturnată (Al. Răţoi, în
Colectiv, Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2012, p. 356-
357), prevederile Codului insolvenţei interzicând de plano titularilor planului de reorganizare
demararea acestei proceduri, odată deschisă procedura simplificată. Constatarea acestei situaţii se
realizează de către judecătorul-sindic în baza acestor prezumţii legale, scopul fiind acela de a nu mai
fi urmate toate etapele procedurii insolvenţei, pentru a se constata în final ceea ce era evident şi
anume că reorganizarea judiciară nu este posibilă. Motivul instituirii acestei proceduri a fost dat de
necesitatea evitării blocajului instanţelor specializate în procedurile de insolvenţă, datorat numărului
mare de dosare vizând debitori cărora nu li s-ar fi putut aplica un tratament judiciar corespunzător
din cauza cifrei de afaceri reduse sau a activului lor limitat (Gh. Piperea, Insolvenţa: Legea, regulile,
realitatea, op. cit., p. 671).

Această modalitate a procedurii insolvenţei este constituită în beneficiul creditorilor care nu au de ce

să parcurgă etapele propunerii şi adoptării planului de reorganizare, ce sunt în mod evident
consumatoare de timp, din moment ce şansele de reorganizare ale debitorului sunt inexistente. Prin
urmare, este de preferat ca procedura execuţională concursuală, ce are lor în etapa falimentului, să
fie demarată cât mai repede cu putinţă astfel încât creditorii să-şi vadă recuperate creanţele cu
celeritate.

Închiderea cât mai rapidă a falimentului reprezintă un imperativ al Legii (Gh. Piperea, Insolvenţa:
Legea, regulile, realitatea, op. cit., p. 671). În același sens sunt şi prevederile art. 4 pct. 3 din Codul
insolvenţei care ridică la rang de principiu derularea procedurilor de insolvenţă într-un timp util şi
rezonabil. Lichidarea judiciară reprezintă una dintre cele mai draconice dintre fazele procedurii
insolvenţei, unicul scop al acestei proceduri fiind acela de a vinde bunurile debitorului (a le lichida), în
vederea acoperirii datoriilor (FL Memo, Company Law 2011, FL Memo LTD, London, 2011, p. 895).

Debitorul subiect al procedurii de lichidare rămâne o entitate juridică. Deşi dreptul de proprietate
asupra bunurilor ce se aflau în patrimoniul debitoarei la momentul deschiderii procedurii de lichidare
rămâne al debitorului, acest drept este unul temporar, în beneficiul creditorilor (on trust), fiind
menţinut în vederea satisfacerii creanţelor acestora [FL Memo, Company Law 2011, FL Memo LTD,
London, 2011, p. 932; în acest sens sunt citate două speţe: RE Anglo-Moravian Hungarian Junction
Rly Co, ex parte Watkin (1875) 1 CH D 130; Ayerst (Inspector of Taxes) v C&K (Construction) LTD
(1975) 2 All ER 537]. Prin urmare dreptul de proprietate asupra bunurilor nu mai poate fi considerat
unul care conţine toate atributele sale,98 dispoziţia, cel mai important atribut, fiind transferat către
lichidator, care îl va exercita în condiţiile legii (Ch. Lebel, Limites du dessaissement du debiteur en
liquidation judiciaire, în La semaine juridique nr. 9/2012, p. 23-25).

Ca regulă, toate activităţile societăţii în derularea obiectului de activitate încetează, business-ul

debitoarei nemaiputând să continue. Contractele în derulare la momentul intrării în faliment nu sunt
desfiinţate prin simplul fapt al intrării în această procedură (A. Lienhard, Incidence de la liquidation
judiciare sur les contracts en cours, în Recueil Dalloz nr. 31/7216, 2005, p. 2147), lichidatorul fiind
îndreptăţit să continue anumite părţi din afacerea debitorului care ar fi benefice pentru operaţiunile
de lichidare, bineînţeles cu acordul prealabil al comitetului creditorilor. Astfel, contractele încheiate
de debitor nu vor fi desfiinţate în mod automat, odată cu trecerea la faliment, atât debitorul, cât şi
cocontractanţii săi fiind datori să-şi respecte aceste obligaţii (FL Memo, Company Law 2011, FL
Memo LTD, London, 2011, p. 933).

Falimentul în procedura generală. Procedura falimentului se poate deschide şi în alte cazuri decât
în urma procedurii simplificate. Aceste cazuri pot fi împărţite în două categorii, în funcţie de etapa
procesuală în care se află debitorul supus procedurii insolvenţei:

(i) intrarea în faliment din perioada de observaţie intervine în următoarele cazuri: a) în ipoteza
reglementată de art. 98 din Codul insolvenței, urmare a propunerii administratorului judiciar și a
votului adunării creditorilor; b) persoanele îndreptăţite să propună un plan de reorganizare, potrivit
prevederilor art. 133 din Codul insolvenţei nu fac propunerea în termen de 30 de zile de la momentul
definitivării tabelului de creanţe; c) dacă niciun plan nu este confirmat, fie pentru că nu a fost votat
de Adunarea Creditorilor fie, deşi votat, nu îndeplineşte condiţiile de legalitate şi viabilitate impuse
de lege; d) neachitarea creanţelor curente în termen de 60 de zile de la data luării măsurii de către
administratorul judiciar sau a hotărârii instanţei de judecată [art. 75 alin. (4) din Codul insolvenţei].
(ii) intrarea în faliment din perioada de reorganizare intervine în următoarele cazuri: a) eşuarea
planului de reorganizare, anume neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin programul de plăţi; b)
neachitarea creanţelor curente în termen de 60 de zile de la scadență [art. 143 alin. (3) din Codul
insolvenţei]; c) desfăşurarea de către debitor a unor activităţi ce aduc pierderi sau se acumulează noi
datorii.

Măsurile luate după intrarea în faliment:

a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
Ridicarea dreptului de administrare este o măsură firească, debitorul aflat în faliment neavând
dreptul să îşi mai continue activitatea, toată activitatea fiind îndreptată spre lichidarea activelor în
vederea satisfacerii creanţelor. b) desemnarea unui lichidator judiciar;

Numirea unui lichidator provizoriu survine exclusiv în ipoteza în care este vorba despre deschiderea
falimentului în procedură generală. Astfel, administratorul judiciar confirmat de judecătorul-sindic îşi
pierde mandatul. Judecătorul-sindic îl poate numi în calitate de lichidator pe fostul administrator
judiciar (ipoteză cel mai des întâlnită în practică), acesta urmând a fi confirmat sau schimbat de
adunarea creditorilor.

Confirmarea în calitate de lichidator judiciar a administratorului judiciar, desemnat potrivit

prevederilor art. 57 alin. (2) sau art. 73, după caz, survine în ipoteza în care falimentul se deschide în
procedură simplificată.

c) predarea gestiunii averii debitorului trebuie să se finalizeze în termenul stabilit de judecătorul-

sindic odată cu pronunţarea hotărârii de intrare în faliment. Astfel, odată cu predarea gestiunii, de la
debitor/administratorul judiciar către lichidator judiciar se va preda şi lista actelor şi operaţiunilor
efectuate după deschiderea procedurii prevăzute la art.

84 alin. (2) din Codul insolvenţei;

d) obligaţia administratorului judiciar de a întocmi şi predarea către lichidatorul judiciar,
în termen de maximum 5 zile de la intrarea în faliment, în cadrul procedurii generale, a unei liste
cuprinzând numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele acestora la data intrării în faliment, cu
indicarea celor născute după deschiderea procedurii, a tabelului definitiv al creanţelor şi a oricăror
altor tabele întocmite în procedură, a oricăror rapoarte de distribuţie, a listei actelor şi operaţiunilor
efectuate după data deschiderii procedurii. Această obligaţie revine administratorului special, cu
avizul administratorului judiciar, dacă, până la data deschiderii procedurii falimentului, nu a fost
ridicat dreptul de administrare. Această obligaţie instituită în sarcina administratorului
special/judiciar are drept scop înlesnirea întocmirii tabelului suplimentar, iar ulterior a celui
consolidat;
e) Notificarea intrării în faliment se va face de către lichidatorul desemnat, prin publicarea în
BPI a unei notificări.
1.4. Închiderea procedurii

Etapa închiderii insolvenţei, deşi reprezintă punctul final al procedurii, este extrem de importantă
prin raportare la efectele pe care le produce. Închiderea procedurii reprezintă un proces cu un grad
ridicat de dificultate, generat cel mai frecvent de contestaţiile formulate de participanţii la
procedură, respectiv de căile de atac promovate împotriva hotărârilor judecătorului-sindic (P. Micu,
A. Popa, R. Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 760).

Punctul final al procedurii insolvenţei este marcat de pronunţarea sentinţei de închidere a procedurii.
Odată finalizată procedura, toate efectele deschiderii procedurii încetează, atât judecătorul-sindic,
cât şi administratorul judiciar sau lichidatorul dezînvestindu-se de întreaga procedură a insolvenţei
faţă de debitorul respectiv, aceştia nemaiavând niciuna dintre competenţele şi, respectiv, atribuţiile
prevăzute de Codul insolvenţei (Gh. Piperea, Insolvenţa: Legea, regulile, realitatea, Ed. Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 700).

Închiderea procedurii insolvenţei poate avea drept efect fie salvarea debitoarei şi reintroducerea în
circuitul economic a unui participant viabil şi neîmpovărat de datorii, fie încetarea existenţei
debitorului ca efect al radierii sale, în ipoteza în care finalul procedurii nu este marcat de finalizarea
cu succes a planului de reorganizare, respectiv procedura nu se închide în perioada de observaţie,
potrivit prevederilor art. 178 din Codul insolvenţei.

În vederea participării la această ultimă etapă, creditorii trebuie să îndeplinească dezideratul impus
de textul art. 3 pct. 19 din Codul insolvenţei, anume de a avea o creanţă înscrisă în tabelul de
creanţe, ce nu a fost stinsă pe parcursul derulări procedurii. Creditorul care şi-a recuperat integral
creanţa în procedură nu mai poate justifica nici calitatea de creditor participant la procedura
insolvenţei, dar niciun interes în promovarea căii de atac împotriva hotărârii de închidere a
procedurii. Orice demers în justiţie, indiferent de forma pe care o îmbracă sau de partea procesuală
de la care provine, trebuie să fie util, să urmărească aşadar un profit. În condiţiile în care creditorul şi-
a recuperat în întregime creanţa, nu mai poate fi vorba despre un interes în opunerea la închiderea
procedurii (C.A.

Craiova, Secţia comercială, decizia nr. 83/27.01.2010, în B.C.A. nr. 2/2010, p. 22-23).

Codul insolvenţei reglementează şase ipoteze în care se poate dispune închiderea procedurii, în
diferite momente ale procedurii, atât pe parcursul perioadei de observaţie, cât şi pe parcursul
reorganizării judiciare, respectiv în faza falimentului.

Lipsa de resurse (art. 174 din Codul insolvenţei), presupune existenţa unei insuficienţe a fondurilor,
respectiv a activelor ce pot fi lichidate în vederea acoperirii cheltuielilor administrative ale procedurii.
Această lipsă de resurse financiare pentru achitarea cheltuielilor de procedură trebuie să fie dublată
de refuzul creditorilor de a avansa sumele corespunzătoare. Astfel, în optica legiuitorului,
dezideratele obiective ale degrevării fondului de lichidare şi ale asanării circuitului comercial
prevalează faţă de cele subiective invocate de către creditorul care nu ar înţelege să-şi asume
riscurile avansării sumelor necesare continuării procedurii (C.A. Cluj, Secţia a II-a civilă şi de
contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 6460/07.09.2012, în B.C.A. nr. 1/2013). Închiderea
procedurii insolvenţei în acest caz are ca efect radierea debitoarei şi implicit încetarea existenţei sale.

Acest motiv de închidere a procedurii insolvenţei trebuie aplicat restrictiv, exclusiv în acele ipoteze în
care sunt îndeplinite ambele ipoteze dictate de textul legal. Astfel, nu va trebui închisă procedura
insolvenţei în ipoteza în care valoarea contabilă a bunului rămas în patrimoniul debitoarei este
îndestulătoare atât pentru masa credală, cât şi pentru acoperirea cheltuielilor de procedură, justificat
doar pe argumentul că niciun creditor nu doreşte să avanseze sumele de bani necesare achitării
cheltuielilor de procedură (C.A. Oradea, Secţia II-a civilă, decizia nr. 420/2013, în B.C.A. nr. 1/2014, p.
26).

Executarea cu succes a planului de reorganizare [art. 175 alin. (1) din Codul insolvenţei] este
dezideratul oricărei proceduri de insolvenţă care îşi propune salvarea debitorului. Închidere
procedurii în acest caz are ca efect salvarea debitorului şi continuarea activităţii astfel cum a fost
reorganizată şi restructurată prin planul de reorganizare. Cu unele excepţii (în ipoteza în care prin
reorganizare se propune cesiunea întreprinderii sau vânzarea activelor importante, în vederea
achitării creanţelor, există posibilitatea ca debitorul să iasă din insolvenţă fără niciun activ),
întreprinderea debitorului redevine o întreprindere sau un ansamblu de întreprinderi funcţionale şi
rentabile, păstrându-se astfel personalitatea juridică a debitorului, prin atingerea scopului
reorganizării, anume supravieţuirea debitorului (Gh. Piperea, Insolvenţa: Legea, regulile, realitatea,
op. cit., p. 701.).

Terminarea lichidării şi a tuturor distribuţiilor în caz de faliment [art. 175 alin. (2) din Codul
insolvenţei] reprezintă din nefericire cel mai întâlnit caz de închidere a procedurii insolvenţei. Acest
caz presupune vânzarea tuturor activelor debitoarei şi achitarea creanţelor din tabelul definitiv de
creanţe, indiferent dacă debitoarea a trecut mai întâi printr-o perioadă de reorganizare ce a eşuat.
Reducerile dispuse prin planul de reorganizare nu sunt definitive în ipoteza în care debitorul intră în
faliment ca efect al nerespectării condiţiilor de reorganizare. Prin urmare, în caz de trecere la
faliment, vor trebui achitate toate creanțele astfel cum erau evidențiate în tabelul definitiv de
creanţe anterior votării planului de reorganizare, plus creanţele curente acumulată în această
perioadă. Închiderea procedurii insolvenţei în acest caz are ca efect radierea debitoarei şi, implicit,
încetarea existenţei sale.

Reglementarea în cadrul capitolului privitor la închiderea procedurii a modalităţii în care este

posibilă, la cererea creditorilor, distribuirea bunurilor în contul creanţelor nu este una prea
fericită. Aceste prevederi legale trebuiau să fie cuprinse în capitol destinat lichidării.

Creditorul care va dori să primească, în contul creanţei sale unul sau mai multe dintre bunurile
aparţinând debitorului va trebui mai întâi să achite toate sumele ce ar fi fost datorate creditorilor
aflaţi pe ordinele de prioritate anterioare, precum şi celor de pe aceeaşi ordine de prioritate, potrivit
prevederilor art. 159 şi 161 din Codul insolvenţei ca şi cum bunul ar fi fost vândut către un terţ. Dacă
sunt mai multe propuneri, bunul se va distribui celui care oferă cel mai mare preţ, caz în care creanţa
respectivului creditor se va scădea din preţul datorat. În toate cazurile, preţul bunurilor distribuite
creditorilor în contul creanţelor nu va fi mai mic decât valoarea stabilită prin raportul de evaluare.
Textul legal reglementează un alt caz în care se poate dispune închiderea procedurii, anume
acoperirea întregii mase credale, chiar înaintea finalizării lichidării [art. 176 lit. a) din Codul
insolvenţei]. În această ipoteză, întrucât principalii actori ai procedurii insolvenţei, anume creditorii,
au fost îndestulaţi şi pentru a respecta celeritatea cu care orice procedură de insolvenţă trebuie să se
desfăşoare, legiuitorul a preferat să reglementeze acest caz de închidere a procedurii insolvenţei,
chiar anterior lichidării întregului patrimoniu al debitore, bunurile rămase trecând de drept în
patrimoniul asociaţilor/acţionarilor (S. Tîrnoveanu, A. Obancia, Limitele legale ale lichidării în cadrul
procedurii insolvenţei, prin raportare la drepturile asociaţilor/acţionarilor asupra averii debitorului
falit, în Revista de drept bancar şi financiar nr. 2-3/2007, p. 36). Şi în acest caz, închiderea procedurii
insolvenţei are ca efect radierea debitoarei şi implicit încetarea existenţei sale.

Neînregistrarea niciunei creanţe la masa credală, după deschiderea voluntară a procedurii (art.
177 din Codul insolvenţei), reprezintă o situaţie atipică şi rar întâlnită în practică. Vechea
reglementare (art. 134 din Legea nr. 85/2006) stabilea că odată cu pronunţarea hotărârii de
închidere a procedurii insolvenţei judecătorul-sindic dispunea şi revocarea hotărârii de deschidere a
procedurii insolvenţei. Soluţia era similară cu cea pronunţată de judecătorul-sindic în cazul admiterii
opoziţiei creditorilor la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei [art. 71 alin. (2) teza finală din
Codul insolvenţei].

Noua reglementare nu mai conţine nicio prevedere cu privire la revocarea hotărârii de deschidere a
procedurii insolvenţei, ceea ce înseamnă că odată cu închiderea procedurii insolvenţei pentru acest
motiv nu mai sunt invalidate efectele deschiderii procedurii insolvenţei. În aceste condiţii,
prevederile art. 114 din Codul insolvenței îşi vor produce efectele, în sensul că toţi creditorii care nu
formulează cerere de înscriere la masa credală sunt decăzuţi din dreptul de a mai participa la
procedura insolvenţei, ei ne mai având dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului ulterior
închiderii insolvenţei. Cu alte cuvinte, cu excepţia situaţiei în care debitorul a fost condamnat pentru
bancrută simplă sau bancrută frauduloasă, creditorii îşi pierd definitiv dreptul de a-şi satisface
creanţele inclusiv pentru acest caz de închidere a procedurii insolvenţei.

Achitarea tuturor creanţelor în perioada de observaţi/renunţarea la judecată a creditorilor în

perioada de observaţie reprezintă un caz nou de închidere a procedurii insolvenţei. Acesta a fost
introdus prin Codul insolvenţei neavând un corespondent în vechea Lege nr. 85/2006. În mod izolat,
în jurisprudenţa generată de vechea reglementare au fost situaţii în care s-a dispus închiderea
procedurii insolvenţei în urma invocării acestor ipoteze, chiar şi în lipsa unui text de lege care să
reglementeze în mod expres această posibilitate (C.A. Timişoara, secţia comercială, decizia nr.
600/2007, notă critică C.B. Nasz, în R.D.C. nr. 5/2008, p. 18-29). Astfel, se considera că în aplicarea
Legii nr. 85/2006, singura variantă prin care procedura putea fi închisă fără radierea debitoarei era
cea prin intermediul căreia se ieşea din reorganizare cu succes. Renunţarea la judecata contestaţiilor
şi achitarea creanţelor nefigurând printre motivele de închidere a procedurii insolvenţei.

Textul art. 178 din Codul insolvenţei impune două modalităţi de închidere a procedurii. Prima,
anume achitarea creanţelor în perioada de observaţie, apare la o primă vedere imposibil de pus în
practică întrucât în perioada de observaţie este interzisă achitarea creanţelor înscrise în tabelul de
creanţe, în acest sens fiind extrem de clare prevederile art. 84 alin. (1) din Codul insolvenţei care
sancţionează cu nulitatea de drept operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii
procedurii, altele decât cheltuielile curente.

În aceste condiţii, se pune problema modalităţii în care debitorul poate ajunge în situaţia premisă
dictată de textul art. 178 din Codul insolvenţei, anume de a achita creanţele înscrise în tabelul
definitiv, peste interdicţia lipsită de echivoc (A. Martin Stef, Interdiction des paiments. Domaine
d’application, în RTDcom. nr. 3/2011, p. 638-639) impusă de art. 84 alin. (1) din Codul insolvenţei.

Principiile generale de interpretare a actelor normative nu permit interpretarea unui text de lege
astfel încât să nu îşi producă efectele, motiv pentru care lipsa de claritate şi de univoc a textului legal
trebuie corectată. În primul rând este necesară determinarea raportului normă generală – normă
specială dintre aceste două texte de lege [art. 84 alin. (1) şi art. 178 din Codul insolvenţei]. Norma
conţinută de art. 84 alin. (1) din Codul insolvenţei este o una generală, din punct de vedere
sistematic ea aflându-se în cadrul secţiunii intitulate „Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii
procedurii”. Pe de altă parte, textul art. 178 din Codul insolvenţei, prin pronunţatul său caracter de
excepţie conţine în mod firesc norme speciale în raport cu regimul general al plăţilor din perioada de
observaţie. În aceste condiţii, aplicând principiul specialia generalibus derogant, textul art. 84 alin.
(1) din Codul insolvenţei va fi inaplicabil pentru ipoteza reglementată de art. 178 din acelaşi Cod, în
acest caz debitorului fiind-i permis să efectueze plăţi în vederea achitării datoriilor înscrise în tabelul
definitiv.

În egală măsură, acelaşi articol 84 din Codul insolvenţei oferă un remediu faţă de lipsa de
reglementare a modalităţii de achitare a creanţelor în perioada de observaţie. Astfel, prin
interpretarea per a contrario a acestui text, va rezulta că sunt valide plăţile autorizate de
judecătorul-sindic şi avizate de către administratorul judiciar.

Procedura efectivă de achitare a acestor sume, precum şi momentul în care pot fi realizate aceste
plăţi, nu sunt reglementate de Codul insolvenţe. Este cert însă că pentru a face aplicabile prevederile
art. 178 din Codul insolvenţei, plăţile nu pot fi realizate anterior momentului publicării tabelului
definitiv, după cum nu pot fi făcute nici ulterior momentului confirmării unui plan de reorganizare,
respectiv după pronunţarea hotărârii de intrare în faliment.

Se poate pune însă problema modalităţii în care se pot face aceste plăţi tocmai pentru a se evita
abuzurile. Ne referim la acele situaţii în care deşi debitorul declară că doreşte achitarea tuturor
creanţelor din tabelul definitiv, achită doar o parte dintre acestea. Într-o asemenea ipoteză, am
asista la o încălcare a principiului enunţat de art. 4 pct. 4 din Codul insolvenţei ce impune asigurarea
unui tratament egal creditorilor de acelaşi rang, respectiv a caracterului concursual al procedurii.
Aceasta este raţiunea pentru care opinăm în sensul că debitorul va trebui să-l notifice pe
administratorul judiciar cu privire la intenţia de a achita toate creanţele din tabelul definitiv, acesta
din urmă fiind dator să verifice dacă prin fondurile de care dispune debitorul se poate realiza această
operaţiune. În jurisprudenţa vechii Legi nr. 85/2006 s-a reţinut în sensul celor reglementate de art.
178 din Codul insolvenţei, şi anume că dacă se constată că, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei,
toate creanţele au fost achitate, judecătorul-sindic va dispune închiderea procedurii, constatarea noii
situaţii juridice fiind posibilă chiar şi în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare (C.A.
Ploieşti, secţia comercială decizia nr. 182/15.02.2007). Practica judiciară anterioară s-a lovit chiar de
ipoteza ce face obiectul reglementării art. 170 din Codul insolvenţei, stabilind că achitarea întregului
pasiv înscris în tabelul creditorilor în perioada de observaţie duce la imposibilitatea continuării
procedurii, închiderea procedurii urmând a se va întemeia pe interpretarea extensivă a art. 132 alin.
(1) din Legea nr. 85/2006 (actualul art. 172 din Codul insolvenţei) – Trib. Braşov, Secţia comercială şi
de contencios administrativ, sentinţa civilă nr. 774/04.10. 2006, în Insolvenţă 3.

A doua modalitate a cazului de închidere a procedurii insolvenţei reglementat de art. 178 din Codul
insolvenţei vizează renunţarea la judecată a tuturor creditorilor înscrişi în tabelul de creanţe.
Operaţiunea juridică trebuie realizată cu respectarea condiţiilor art. 406 C.proc.civ. Renunţarea la
judecată trebuie formulată de toţi creditorii, iar nu doar de o parte a acestora. Ulterior momentului
deschiderii procedurii, dreptul de dispoziţie exercitat în condiţiile acestui text urmează să se
raporteze la toţi creditorii înscrişi în procedură, nefiind relevante stingerea doar a unora dintre
creanţele declarate faţă de debitor (Trib. Constanţa, Secţia comercială, sentinţa nr. 6076/02.10.2006,
în Insolvenţă 3). Această modalitate reglementată de textul art. 178 din Codul insolvenţei acoperă şi
ipoteza încheierii unei tranzacţii între creditoare (creditori) şi debitoare prin care părţile se înţeleg
asupra condiţiilor de stingere a datoriei (Trib. Maramureş, Secţia comercială, de contencios
administrativ şi fiscal, sentinţa civilă nr. 5610/20.12.2006, în Insolvenţă 3). Judecătorulsindic va lua
act de această renunţare, potrivit prevederilor art. 438 şi urm. C.proc.civ., prin pronunţarea uneia sau
mai multor hotărâri de expedient în vederea consfinţirii învoielii participanţilor la procedura
insolvenţei.

Închiderea procedurii pune capăt preocupării participanţilor la procedură în privinţa relaţiei sau
atribuţiilor faţă de debitor. Atât judecătorul-sindic, cât şi administratorul/lichidatorul judiciar este
descărcat de orice răspundere, respectiv îndatoriri (I. Turcu, Codul insolvenţei. Comentariu pe
articole, op. cit., 2015).

Textul art. 180 Codul insolvenţei are o relevanţă extrem de importantă în privinţa acţiunilor în
atragerea răspunderii (art. 169 din Codul insolvenţei) care s-au soluţionat anterior pronunţării
sentinţei de închidere a procedurii insolvenţei. Astfel, ulterior închiderii procedurii este imposibilă
continuarea acţiunii de atragere a răspunderii întrucât judecătorul-sindic,
administratorul/lichidatorul judiciar şi toate persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice
îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de
drepturi de preferinţă, acţionari sau asociaţi.

Textul de lege are în vedere efectele pe care le produce închiderea procedurii asupra debitorului
persoană fizică. Efectele sunt similare cu cele ce se produc asupra unui debitor persoană juridică, cu
singura excepţie ca falimentul, după cum e şi normal, nu are ca efect decesul debitorului. Faţă de
persoana fizică fost subiect al procedurii insolvenţei se sting toate obligaţiile pe care le avea anterior
intrării în faliment, cu singura excepţie cea a ipotezei în care este găsit vinovat în faţa instanţelor
penale de bancrută frauduloasă, respectiv în ipoteza în care împotriva sa sunt pronunţate sentinţe de
anulare plăţi sau transferuri frauduloase, potrivit procedurii reglementate de art. 117 şi urm. din
Codul insolvenței.
Efectele produse ca urmare a confirmării unui plan de reorganizare sunt identice cu cele
reglementate de art. 140 din Codul insolvenţei, descărcarea de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor
pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan fiind de asemenea reversibilă.

1.5. Răspunderea organelor de conducere ale debitorului persoană juridică

Potrivit dispozițiilor art. 2, scopul Legii insolvenței este instituirea unei proceduri colective pentru
acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a
activității acestuia. Pentru acoperirea pasivului debitorului (în integralitate sau în parte), legiuitorul a
instituit și posibilitatea ca, urmare a admiterii unei acțiuni în atragerea răspunderii, acesta să fie
suportat de către membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum
şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului.

Cu toate acestea, sumele obținute ca urmare a angajării răspunderii nu vor fi întotdeauna destinate
acoperirii pasivului. Astfel, în caz de reorganizare, sumele vor fi utilizate în scopul plății creanțelor
potrivit programului de plăți, respectiv în vederea completării fondurilor necesare continuării
activității debitorului, urmând ca doar în ipoteza falimentului să fie destinate strict acoperirii
pasivului (art. 171 din Lege).

Chiar dacă reglementarea acțiunii în răspundere a beneficiat de anumite îmbunătățiri odată cu

intrarea în vigoare a noii legi, au rămas în continuare aspecte insuficient clarificate, care cel mai
probabil vor face obiectul unei jurisprudențe neunitare, sau care, mai grav, vor determina în anumite
cazuri chiar inaplicabilitatea textului legal.

Astfel cum vom vedea în cele ce urmează, deși de acțiunea în răspundere ar trebui să se poată uza
inclusiv în cadrul reorganizării judiciare, lipsa unei reglementări substanțiale pentru această ipoteză
va putea determina fie o reticentă în folosirea acestui instrument de către persoanele cărora
legiuitorul le-a conferit calitate procesuală activă, fie, în mod constant, soluții de respingere a
cererilor.

Totodată, întrucât noțiunea de pasiv care ar putea fi suportat urmare a admiterii acțiunii în
răspundere nu a fost definită, determinarea acesteia prin raportare la finalizarea lichidării activului,
respectiv a acțiunilor în reîntregirea patrimoniului debitorului, va conduce în mod automat, în foarte
multe cazuri, la tergiversarea substanțială a soluționării acțiunilor în răspundere.

De asemenea, considerăm ca nefiind o soluție oportună preluarea întocmai a reglementării din

vechea lege cu privire la condițiile dobândirii calității procesuale active de către președintele
comitetului creditorilor, creditorul desemnat de adunarea creditorilor, respectiv creditorul majoritar,
de vreme ce actualul text nu a mai preluat și prima teză a art.

138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 care confereau practicianului posibilitatea formulării acţiunii
conditionat de identificarea prealabilă a persoanelor cărora le era imputabilă apariţia stării de
insolvenţă.
Indiferent însă de lipsurile sau inadvertențele de reglementare, acțiunea în angajarea răspunderii
persoanelor care au contribuit la starea de insolvență a debitorului a fost și va rămâne un instrument
frecvent utilizat în practică tocmai față de faptul că, în multe cazuri, instalarea insolvenței este
rezultatul unui management intenționat defectuos sau al unor acțiuni cu evident potențial distructiv
pentru bunul mers al activității debitorului.

1.6. Lucrare de verificare Unitatea 14

• Precizați care sunt atribuțiile administratorului statutar, administratorului special și

administratorului judiciar al debitoarei în perioada de observație în privința atribuției de
reprezentare și gestiune a societății;
• Precizați condițiile pe care trebuie să le îndeplinească planul de reorganizare; • Precizați
persoanele care pot avea calitate procesual-pasiv în cadrul unei acțiuni în răspundere, prevăzută de
Legea nr. 85/2014.

1.7. Bibliografie Unitatea 14

▪ Gh. Piperea, Insolvenţa: legea, regulile, realitatea, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008
▪ Gh. Piperea, Legea concordatului, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010
▪ Gh. Piperea (coord.), Codul insolvenței. Note, Corelații,, Explicații, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2017
▪ A.-T. Stănescu, Proceduri de insolvență. Note de curs, Editura Hamangiu, București, 2017
▪ Legislaţia insolvenţei, ediţie coordonată de Gh. Piperea, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2017

Drept comercial – curs 1 October 5, 2016 1 Drept comercial – Curs 1 Prof. Andreea Stanescu 0723
678 495 Andreea.stanescu@drept.unibuc.ro atstoica@yahoo.com Nota finală - 100 de puncte: -
Seminar: 10 puncte o Prezenta activa 50% + 1 = 10 puncte ; prezenta pasiva nu e punctata. o Fise de
seminar (grile deschise cu 4 variante + spete) - ”Lucrărică”: 20 puncte (cu seria a 2a) o 20 grilă
-1grilă/punct (grile inchise cu 3 variante) o Lucrarea și examenul vor fi fără materiale. o Timp : 40
minute - Examen : 70 puncte (se dă cu seria a 2a) o Un subiect o Speta complexa cu mai multe
intrebari. o Fără materiale o Răspunsuri scurte și la obiect o Timp: 1h 15 min o Pentru a promova,
rezultatul examenului se cumulează cu punctele de la test și seminar pentru a rezulta 45 de puncte o
La restanta, pentru sesiunea din toamnă se recunosc punctele de seminar și test. Pentru restanta din
anul viitor, se ia de la 0 punctajul. Bibliografie: - Culegere de legislatie – Ed.Hamangiu 10.03.2016 -
Cod civil - Cursuri - Legea societatilor. Comentarii pe articole. Ed CH Beck, 2014 – Staciu D Cărpenaru,
Gheorghe Piperea, Sorin David - Drept comercial. Intreprinderea . CH Beck, 2012 – GH Piperea -
Tratat drept comercial roman. Universul Juridic, 2016 – Stanciu D Cărpenaru (semestrul 1 și 2) Drept
comercial – curs 1 October 5, 2016 2 Drept comercial .Notiune.Izvoare I. Notiune Dreptul comercial
cuprinde un ansamblu de norme juridice, reglementand in principal doua aspecte: - Constituirea,
functionarea, modificarea si desfiintarea formelor de organizare specifice desfasurarii unei activitati
economice cu scop lucrativ; - Obligatiile nascute din exercitarea unei activitati economice cu scop
lucrativ. Cele doua aspecte formeaza obiectul de studiu pentru doua discipline: Drept comercial –
intreprinderea si Drept comercial –obligatiile. Clarificari terminologice cu privire la conceptele
specifice disciplinei Drept comercial – Intreprinderea. A. Activitate economica are un sens generic
rezultând din codul CAEN ( este un act normativ, respectiv ordinul presedintelui institutului National
de Statistica,nr 337/2007). Astfel, activitatea economica reprezinta orice activitate inclusa in codul
CAEN. Temeiul de drept este preambulul acestui cod CAEN. B. Scopul lucrativ reprezinta intentia de a
obtine o suma de bani care sa exceada cheltuielilor facute cu desfasurarea activitatii in vederea
repartizarii acesteia persoanelor care sunt titulare ale formelor de organizare fara personalitate
juridica avand caracter individual sau persoanelor care au calitatea de asociati in formele de
organizare cu personalitate juridica sau in formele de organizare fara personalitate juridica avand
caracter asociativ. Suma de bani care depaseste cheltuielile este denumita dpdv comercial ”profit”.
Din punct de vedere fiscal, insa, aceasta suma de bani este denumita ”venit” pentru forma de
organizare fara personalitate juridica sau ”profit” pentru fomele de organizare cu personalitate
juridica. Activitatile economice se pot clasifica in doua categorii, din perspectiva compatibilitatii lor cu
desfasurarea in scop lucrativ. a. Activitati economice compatibile cu desfasurarea in scop lucrativ In
mod efectiv, in functie de celor care urmeaza sa le desfasoare, acestea pot fi exercitate in scop
lucrativ sau nu. b. Activitati economice care nu sunt compatibile cu desfasurarea in scop lucrativ.
Exemplu: activitatile de aparare nationala, activitatile specifice relatiilor de afaceri externe,
activitatile specifice profesiei de avocat (potrivit statutului profesiei de avocat, scopul exercitarii il
constituie promovarea si apararea drepturilor, Drept comercial – curs 1 October 5, 2016 3 libertatilor
si intereselor legitime ale persoanelor fizice si juridice de drept public si de drept privat; se observa,
deci, ca scopul reglementat de lege al acestei profesii nu are carater lucrativ; reglementarile legale
permit, insa, formelor de organizare specifice profesiei de avocat sa obtina sume de bani care sa
depaseasca cheltuielile si care sa fie, ulterior, distribuite catre titularii formelor de organizare cu
carracter individual sau asociativ) C. Forme de organizare specifica desfasurarii de activitati
economice cu scop lucrativ In functie de existenta sau absenta personalitatii juridice, formele de
organizare specifice desfasurarii de activitati cu scop lucrativ se clasifica in doua categorii a. Forme de
organizare fara personalitate juridica .Sunt reglementate de OUG 44/2008 1.Societatea simpla
reclementata de Codul civil 2.Persoana fizica autorizata 3.Intreprinderea individuala 4.Intreprinderea
familiala b. Forme de organizare cu personalitate juridica .Societatile reglementate de L31/1990:
1.Societate in nume colectiv (SNC) 2.Societate in comandita simpla (SCS) 3.Societate in comandita pe
actiuni (SCA) 4.Societate pe actiuni (SA) 5.Societate cu raspundere limitata (SRL) 6.Societati
cooperative de gradul I – L 1/2005 7.Societati infiintate pe baza L15/1990 (denumite societati pe
actiuni si societati cu raspundere limitata, altele decat cele din L31/1990) 8.Societati nationale si
companii nationale reglementate de OUG 30/1997 9.Alte forme de organizare Activitatile economice,
atunci cand sunt desfasurate in scop lucrativ, ca regula, pot forma obiectul de activitate al oricarei
forme de organizare compatibile cu desfasurarea de activitati in scopul obtinerii de profit. Prin
exceptie, anumite activitati economice pot fi desfasurate doar in cadrul anumitor forme de
organizare, reglementate legal. Exemplu: activitatea de creditare poate fi desfasurata doar in cadrul
societatilor pe actiuni sau cooperativelor de credit; activitatea de asigurare poate forma obiect al
activitatii societatilor pe actiuni; activitatea de transport feroviar poate constitui obiect de activitate
doar al unor forme de organizar cu personalitate juridica Drept comercial – curs 1 October 5, 2016 4
II. Izvoarele Dreptului comercial Anterior datei de 1 octombrie 2011, principalul izvor al Dreptului
comercial era Codul comercial. Dupa aceasta data, principal izvor este reprezentat de Codul civil.
Codul comercial nu a fost, insa, abrogat in totalitate, in prezent fiind in vigoare normele juridice
reglementate in materia Dreptului marin. In plus, partea abrogata a Codului comercial continua sa
aiba relevanta juridica in temeiul art. 102 – 103 din legea de punere in aplicare. Cele doua texte de
lege reglementeaza aspectele de drept tranzitoriu, astfel, potrivit art. 102, actele juridice sunt
guvernate de legea in vigoare la data incheierii lor, iar articolul 103 precizeaza faptul ca faptele
juridice sunt guvernate de legea in vigoare la momentul producerii sau savarsirii lor. Drept comercial
– Curs 2 October 12, 2016 1 Izvoarele Dreptului comercial Enumerarea izvoarelor Potrivit art.1 Cod
Civil, izvoarele dreptului civil sunt: 1. Legea 2. Uzanțele 3. Principiile generale ale dreptului Toate
acestea sunt în egală măsură și izvoare ale Dreptului comercial. Observații: - Art. 1 NCC nu
menționează printre izvoare jurisprudența, dar există alte acte normative care dau valoare normativă
hotărârilor judecătorești.De exemplu, au o astfel de valoare deciziile CCR, deciziile ICCJ pronunțate în
recursurile în interesul legii, deciziile instanțelor de contenciosadministrativ pronunțate în cadrul
acțiunilor având ca obiect controlul de legalitate al unor acte normative. - Art. 1 se referă la
dispozițiile legale care se aplică la situații asemănătoare. Acestea au fost desemnate în doctrină prin
sintagma „analogia legii”. Analogia legii nu este, însă, menționată explicit în categoria izvoarelor
dreptului. - În afară de Codul Civil, mai există și alte acte normative care enumeră izvoare ale
dreptului comercial. Cu titlu de exemplu, menționăm Legea 11/1999 care se referă expres la uzanțe,
atribuindu-le calitatea de izvor de drept comercial chiar din perioada anterioară Noului Cod Civil. 1.
Legea Este vorba de lege în sens general , în materia Dreptului comercial existând act normativ
general, Codul Civil, dar și acte normative cu caracter special: o Legea 31/1990 privind societățile; o
OUG 44/2008; o Legea 93/2000; o OUG 51/1997; o OUG 52/1997; o Etc. 2. Uzanțele Potrivit
articolului 1, uzanțele sunt izvoare de drept numai în măsura în care sunt conforme ordinii publice și
bunelor moravuri. Aplicarea uzanțelor indică încadrarea în unul dintre următoarele categorii: Drept
comercial – Curs 2 October 12, 2016 2 o În cazurile reglementate de lege, uzanțele se aplică dacă se
face trimitere la acestea (uzanța se aplică, deci, în temeiul normei de trimitere). Exemplu: articolul
2010 în materie de mandat, articolul 1494 în materie de plată. o În cazurile nereglementate de lege,
uzanțele se aplică în temeiul articolului 1 din Codul Civil. În doctrină, s-a indicat semnificația
sintagmei ”cazuri neprevăzute de lege” , opinia majoritară fiind în sensul că este vorba despre situații
care nu își găsesc reglementarea nici în legea specială, nici în elgea generală, argumentul principal
fiind acela că în Codul Civil articolul 1 nu distinge între categoriile de legi. Definirea uzanțelor
Uzanțele au două definiții – una legală și una doctrinară. o Definiția legală a uzanțelor: potrivit
art.1(6) NCC – prin uzanțe se înțelege obiceiul sau cutuma și uzurile profesionale. Codul Civil nu a
definit, însă, și aceste două concepte, motiv pentru care a fost necesară intervenția doctrinei. Astfel,
la nivel doctrinar, s-a considerat că cele două concepte nu diferă pe fond ci diferențele se regăsesc în
sfera ariei în care s-au născut, respectiv obiceiul sau cutuma se naște în afara desfășurării unei
activități economice, în timp ce uzurile profesionale se nasc în cadrul desfășurării activității
economice. o Definiția doctrinară: potrivit doctrinei, suntem în prezența iunei uzante atunci când se
întrunesc cele două elemente: • Elementul obiectiv: o practică generalizată, repetată, îndelungată și
constantă adică uniformă; • Elementul subiectiv: constă în modul în care se raportează subiectele de
drept la practica reprezentând elementul obiectiv, astfel, pentru a fi în prezența unei uzanțe,
subiectele de drept trebuie să considere că practica are natura unei norme juridice. Dovedirea
uzanțelor Spre deosebire de situația în care se invocă legea , în cazul invocării unei uzanțe, aceasta
trebuie dovedită. Astfel, cel care invocă incidența unei uzanțe, trebuie să probeze cele două
elemente alcătuind conținutul unei uzanțe, respectiv elementul obiectiv și elementul subiectiv.
Mijloacele de probă ce pot fi folosite sunt reglementate prin Codul de Procedură Civilă dar și prin
Codul civil. Potrivit Codului de Procedură Civilă, fiind vorba despre fapte juridice, poate fi folosit orice
mijloc de probă. Codul Civil face referire în articolul 1 la un mijloc de probă, respectiv prezumția
relativă. Astfel, potrivit art.1(5), uzanțele publicate în lege, elaborate de către entități sau autorități
organizate în domeniu, se prezumă că există până la proba contrarie. Cu titlu de exemplu, sunt astfel
de entități Camera de Comerț Internațional de la Paris sau Institutul Internașional pentru Unificarea
Dreptului Privat. Pe plan intern, Camera de Comerț și Industrie a României este autorizată de lege să
elibereze certificate privind uzanțele comerciale. Drept comercial – Curs 2 October 12, 2016 3
Analogia legii La nivel doctrinar, analogia legii a fost descrisă ca fiind aplicarea normelor juridice la
situații care exced ipotezei lor , dar sunt similare acesteia. Aplicarea analogiei legii Ca regulă,analogia
se aplică dacă nu există acte normative aplicabile într-o anumită situație și dacă nu există uzanțe
aplicabile în acea situați. În excepție, în matrie contractuală, analogia legii se aplică dacă nu există
acte normative incidente într-o anumită situație. Categoriile de norme juridice care se pot aplica prin
analogie Potrivit articolului 10, analogia nu poate să fie aplicabilă cu privire la normele juridice
reeglementând sancțiuni civile și cu privire la normele juridice care restrâng exercițiul unor drepturi
civile. Art.10 NCC face referire și la interzicerea analogiei cu privire la legile care derogăde la o
dispoziție generală. În legătură cu acest aspect, la nivel doctrinar, s-a arătat că art. 10 nu poate fi
interpretat în sensul interzicerii analogiei legii speciale .un argument în acest sens îl constituie
posibilitatea expres prevăzută de Codul Civil de aplicare a analogiei legii speciale în materie
contractuală. 3. Principiile generale ale dreptului La nivel doctrinar, nu beneficiază de o definiție sau
enumerare, iar potrivit art.1 NCC, se aplică atunci când într- o anumită situație nu sunt identificate
acte normative, uzanțe sau dispoziții asemănătoare ce se pot aplica prin analogie. Profesionistul
Definiție Potrivit art.3 NCC, profesionistul este persoana care exploatează o întreprindere, adică
persoana care exercită în mod sistematic o activitate organizată, ce constă în producerea,
administrarea și înstrăinarea de bunuri, ori prestaera de servicii, indiferent dacă are scop lucrativ sau
nu. Trăsături Pentru ca o persoană să dobândească , potrivit art. 3, calitatea de profesionist, trebuie
să fie îndeplinite următoarele condiții: 1. Persoana să desfășoare din punct de vedere juridic o
activitate economică. Această trăsătură implică , pe de-o parte, să aibă loc desfășurarea fizică a unei
activități economice, iar pe de altă Drept comercial – Curs 2 October 12, 2016 4 parte, să existe o
persoană sau mai multe care să își asume consecințele juridice ale desfășurării fizice a activității.
Precizări: o Desfășurarea fizică a activității implică următoarele: • Să se realizeze operațiuni materiale
și juridice alcătuind conținutul constitutiv al activității economice; • Operațiunile materiale și juridice
să se realizeze cu caracter repetat ; • Operațiunile materiale și juridice să se realizeze cu scopul de a
se obține un rezultat destinatat altor persoane. o Desfășurarea fizică a activității poate fi făcută de
către persoana care va dobândi calitatea de profesionist sau de către alte persoane în numele și pe
seama acesteia o Art.3 face referire la desfășurarea activității de către una sau mai multe persoane,
aspect ce trebuie pus în legătură cu asumarea din punct de vedere juridic a consecințelor desfășurării
fizice a activității. Astfel, art.3 trebuie corelat cu posibilitatea de a desfășura o activitate în mod
individual când asumarea riscului se face de către o singură persoană sau în mod asociativ (fără a da
naștere la o persoană juridică), situație în care asumarea riscului se realizează de către toți cei ce s-au
asociat. o Desfășurarea unei activități implică în mod necesar existența unei organizări, adică
alocarea de resurse și stabilirea modului de organizare a acestuia. 2. Activitatea să se desfășoare în
mod sistemati Întrucât sintagma nu este definită în Codul Civil, trebuie interpretată prin prisma
sensului obișnuit al termenului și în corerale cu celelalte condiții reglementate prin art.3. Astfel, în
mod obișnuit, caracterul sistematic implică repetarea unor acțiuni aspect care se regăsește și în
caredescrierea primei condiții impuse de Codul Civil pentru dobândirea calității de profesionist.
Astfel, caracterul sistematic (condiție de sine stătătoare) trebuie să fie diferit de caracterul repetat,
trăsătură a primei condiții. De aceea, exercitarea în mod sistematic a activității urmează a fi
considerată ca implicând o repetare a acțiunilor de o manieră care să creeze aparența de
continuitate a desfășurării activității. Aparența de continuitate trebuie analizată în funcție de
specificul activității, ea putând caracteriza și acele activități care, potrivit naturii lor, se desfășoară o
perioadă restrânsă de timp. 3. Caracterul organizat Interpretarea sintagmei „în mod organizat” trbuie
realizată ținând seama de sensul obișnuit al termenului și de corelarea cu celelalte condiții
reglementate de art.3 pentru dobândirea calității de profesionist. Potrivit sensului obișnuit, prin
„organizare” se înțelege alocarea de resurse și stabilirea modului de utilizare a acestora. Caracterul
organizat este însă și o trăsătură a primei condiții impuse de art.3, motiv pentru care trebuie realizată
o delimitare între caracterul organizat, element intrinsec al desfășurării unei activități, și caracterul
organizat, condiție de sine stătătoare pentru Drept comercial – Curs 2 October 12, 2016 5 dobândirea
calității de profesionist. Din această perspectivă, pentru a se îndeplini caracterul organizat ca o
condiție de sine stătătoare , trebuie să se realizeze operațiuni de alocare de resurse și de stabilire a
modului lor de utilizare peste minimul material și legal impus de exercitarea unei activități. Astfel, în
doctrină s-a arătat că desfășurarea unei activități are caracter organizat (se întrunesc condițiile 1 și 3)
dacă desfășurarea activității are caracter complex. 4. Activitatea să constea în producerea,
administrarea, înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii. La nivel doctrinar, activitatea a fost
considerată a putea îmbrăca forma a oricărei activități economice , adică a oricărei activități incluse
în Codul CAEN. Scopul lucrativ sau nu a desfășurării activității nu reprezintă o condiție a dobândirii
calității de profesionist. Dreptul comercial este, însă, interesat în principal de profesioniștii cu scop
lucrativ. Proba calității de profesionist Presupunem dovedirii îndedplinirii tuturor condițiilor care
configurează conceptul de profesionist. Întrucât este vorba despre dovedirea unor fapte juridice,
poate fi folosit orice mijloc de probă. Importanța calificării unei persoane drept profesionist Calitatea
de profesionist generează efecte juridice pe mai multe planuri. Cu titlu de exemplu, menționăm: - Pe
planul încheierii contractelor, art.2043 , contractul de comision va fi încheiat doar dacă comisionarul
este profesionist: - Pe planul efectelor contractului, art. 2010 prezumția caracterului oneros în
mandat, art.1785 – în materie de locațiune - … , art.1446, solidaritatea debitorului;art. 1523 (2) lit d) -
Aplicarea unor proceduri speciale: procedura insolvenței, legea 85/2014. Corelarea conceptului de
profesionist cu alte concepte Drept comercial – Curs 3 October 19, 2016 1 Corelarea conceptului de
profesionist cu alte concepte 1. Conceptul de profesionist cu cel de persoană care desfășoară
activități economice Persoanele care desfășoară activități economice se împart în două categorii: -
Profesioniști, dacă îndeplinesc toate condițiile din art.3 NCC; - Persoane care nu au calitatea de
profesionist, dacă cel puțin una din condițiile art.3 nu este îndeplinită 2. Conceptul de profesionist
corelat cu formele de organizare specifice desfășurării de activități economice - Formele de
organizare cu personalitate juridică Sunt profesioniști dacă îndeplinesc condițiile din art. 3. Nu sunt
dacă nu îdenplinesc condițiile din art.3. - Formele de organizare fără personalitate juridică Au
calitatea de profesionist cei care au înființat forma de organizare (adică nu forma de organizare). Cei
care au înființat forma de organizare nu au calitatea de profesionist dacă nu îndeplinesc toate
condițiile din art.3. Observație: Probleme în doctrină.Pot dobandi calitatea de profesionist și
persoanele care nu au înființat o formă de organizare, dar desfășoară activități economice, respectiv
condițiile din art.3. În articolul 3 nu scrie că este necesară o formă de organizare, ci caracterul
organizat (care este o expresie a caracterului complex a desfășurării activității). În practică, se poate
ca cineva să desfășoare o activitate, dar nu merge să își înregistreze o formă deorganizare pentru
acea activitate. Dacă desfășurăm activitate potrivit art.3, dar nu ne-am dus să facem o formă de
organizare pt ca nu știam că trebuie sau pentru că nu vrem ca statul să știe de noi, se ridică problema
dacă devenim profesoniști sau nu. Devenim profesioniști încălcând legea. Nu am respectat OUG
44/2008, așa că trebuie să existe sancțiuni. Exista sancțiuni contravenționale sau chiar penale pentru
că nu am înregistrat o formă de organizare. Cu toate astea, îndeplinesc toate condițiile art.3, deci
devin profesionist. Dacă nu aș fi luat în considerare ca și profesionist înseamnă că legea m-ar scuti de
o răspundere mai gravă. Răspunderea profesionistului este mai grava decât cea a căruia nu este
profesionist 3. Conceptul de profesionist cu cel de comerciant Codul civil a abrogat dispozițiile
Codului comercial, care reglementa conceptul de comerciant. În același timp, codul civil a
reglementat coneptul de profesionist. Legea de punere în aplicare a Codului civil a reglementat
relația dintre conceptul de profesionist și cel de comerciant, ridicându-se sub acest aspect două
probleme: - Problema interpretării art.8 din LPA. Toți cei care erau comercianți înainte sunt
profesioniști astăzi. Profesionistul include comercianții. Comerciantul din Codul comercial avea două
sensuri: Drept comercial – Curs 3 October 19, 2016 2 o Persoane care exploatează o întreprindere
(asociat cu conceptul de astăzi de profesionist) o Persoane care nu exploatează o întreprindere, dar
săvârșea anumite fapte de comerț (anumite lucruri menționate de Codul comercial, fără a avea o
întreprindere; de exemplu, cumpăra în scopul revânzării. Art.8 din LPA lărgește sfera prezentată în
art.3 NCC? A.Stănescu: nu lărgește sfera. Nu trebuie să ne uităm doar la forța juridică actului
normativ (Cod civil și LPA sunt amândouă legi), ci la scopul ei. Prin art.8, legiuitorul nu a avut ca scop
să modifice dispozițiile Codului civil, ci să le pună în aplicare, ea trebuie să fie interpretată și aplicată
în limitele legii. Nu trebuie să se depășească sfera articolului 3. Astfel, scopul art.8 nu este de a lărgi
sfera, ci de a pune în aplicar. Astfel, profesionistul include persoanele care au o întreprindere, dar nu
ne oprim aici. Art.8 precizează faptul că noțiunea de profesionist prevăzută în art.3 include mai mute
categorii, printre care și categoria comercianților. Privind art.8 din perspectiva noțiunii de
comerciant, reglemntată prin Codul comercial, observăm faptul că apare o problemă de interpretare
a articolului 8 din Legea 71/2007. Aceasta este generată de faptul că noțiunea de comerciant din
Codul comercial acoperă atât persoanele care desfășoară o activitate economică având organizată o
întreprindere, dar și persoane care desfășurau activitate economică, fără a avea organizată o
întreprindere. Din această perspectivă, cele două variante de interpretare a articolului 8, ar fi: - Art.8
extinde sfera de aplicare a conceptului de profesionist, acesta urmând să acopere atât persoanele
care desfășoară o activitate economică având organizată o întreprindere, cât și pe acelea care nu au
organizată o întreprindere; în favoarea acestei opinii, principalul argument este reprezentat de
egalitatea de forță juridică a Codului civil și LPA, în condițiile în care LPA este act normativ ulterior. -
Art 8. Nu lărgește sfera de aplicare a art.3, ci afirmă faptul că noțiunea de profesionist o include pe
cea de comerciant, dar în limita în care noțiunea de comerciant este compatibilă cu noțiunea de
profesionist din art.3; principalul argument pentru această opinie este faptul că art.8 este inclus în
categoria dispozițiilor de punere în aplicare a Codului civil, și nu în categoria celor prin care au fost
operate modificări ale Codului civil; astfel, art.8 trebuie interpretat prin prisma scopului său,
neputând, deci, să depășească limitele normei a cărei punere în aplicare o reglementează.
Interpretarea normelor juridice referitoare la comercianți anterioare Codului civil Cu privire la actele
normaltive anterioare NCC, poate să apară o problemă de interpretare dacă în cuprinsul acestora
există referiri la comercianți. Problema apare întrucât astfel de acte normative Drept comercial –
Curs 3 October 19, 2016 3 reglementează instuind drepturi și obligații pentru o categorie de
persoane desemnată printr-un concept abrogat. Cu privire la aceste categorii de acte normative,
trebuie aplicat art.6 din LPA, articol ce prevede următoarele: În cuprinsul actelor normative anterioar
NCC, urmează a se verifica dacă termenul „comerciant” utilizat de acestea avea sensul general
(reglementat prin Codul comercial) sau termenul „comerciant” are o semnificație de sine stătătoare,
specială, adică o semnificație aplicabilă doar pentru actul normativ în care este inserat termenul. Din
această perspectivă, rezultă două categorii de situații: - În actele normative în care termenul
„comerciant” era folosit în sensul general reglementat în Codul comercial, acest element urmează a fi
înlocuit cu sintagma „persoană supusă înregistrării în Registrul Comerțului. - În actele normative în
care termenul „comerciant” are semnificație specială, acesta urmează a rămâne nemodificat, cu
excepția actelor normative din materia protecției consumatorului, unde termenul va fi înlocuit cu cel
de „profesionist”. Patriomoiul pe afectațiune a profesionistului cu scop lucrativ A. Principalele
reglementări referitoare la patrimoniul de afectațiune sunt: - Codul civil - Legea de punere în aplicare
- Actele normative speciale. 1. Codul civil cuprinde două categorii de norme juridice: a. Normele
juridice referitoare la conceptul general de patrimoniu de afectațiune o Articolele 31, 32 NCC o Sunt
aplicabile pentru orice patrimoniu de afectațiune, fiind norme generale în această materie b. Norme
juridice referitoare la specii de patrimoniu de afectațiune o Acestea sunt aplicabile cu privire la specia
la care se referă o Sunt norme speciale, prin raportare la normele generale în materie de patrimoniu
de afectațiune dar sunt și norme genrale pentru specia de patrimoniu de afectațiune la care se
referă. Avem două categorii:  Norme referitoare la patrimoniul profesional individual (art.33,
art.2324 NCC). Acoperă profesiile liberale. Sunt norme speciale privind art.31,32 dar sunt norme
generale privid anumite profesii individuale reglementate de egi speciale. Drept comercial – Curs 3
October 19, 2016 4  Norme referitoare la masa patrimonială fiduciară (art. 771, art,786 NCC) 2.
Legea 71/2011 – Legea de punere în aplicare a Codului civil Găsim dispoziții cu caracter tranzitoriu cu
privire la patrimoniul profesional individual. Astfel de norme le găsim în articolul 151 care se referă la
aplicarea articolului 2324 NCc. Astfel, prevederile articolui din 2324 (4) se aplică profesionistului care
și-a constituit un patrimoniu de afectațiune, dar numai pentru drepturile și obligațiile născute după
intrarea în vigoare a Codului civil. Art 151 privește actele normative speciale anterioare Codului civil
care reglementau patrimoniul de afectațiune ale unor profesii liberale. 3. Actele normative speciale
se referă la specii sau subspecii de patrimonii de afectațiune. Exemple de subspecii de patrimoniu
profesional individual sunt reglementate în OUG 85/2006, care reglementează patrimoniul
profesional individual al practicienilor în insolvență. Legea 95/2006 reglementează patrimoniul
profesional individual al medicilor. Exemple de specii de patrimoniu de afectațiune din acte
normative speciale: patrimoniul de afectațiune al persoanelor care desfășoară activități economice în
formele de organizare reglementate de OUG 44/2008, respectiv PFA, întreprindere individuală,
întreprindere familială. Importanța calificării de specie sau subspecie a patrimoniului de afectațiune
se regăsește pe planul stabilirii normelor juridice incidente. Cu privire la subspecii, normele juridice
referitoare la subspeciile patrimoniului profesional individual se completează cu normele juridice
referitoare la specia patrimoniului profesional individual din Codul civil, iar apoi, cu normele generale
referitoare la patrimoniul de afectațiune din Codul civil. Cu privire la specii, normele juridice se
completează cu cele referitoare la patrimoniul de afectațiune din Codul civil, și nu cu cele care se
referă la alte specii ale patrimoniului de afectațiune chiar dacă acestea sunt reglementate tot prin
Codul civil. Patrimoniul profesional individual se referă doar la profesii individuale, nu îl aplicăm peste
tot. În NCC se referă doar la patrimoniul profesional individual. B. Normele juridice referitoare la
conceptul general de patrimoniul de afectațiune 1. Relația dintre patrimoniu și patrimoniu de
afectațiune Din art 31, 32 rezultă că între cele două concepte există o relație de la întreg la parte.
Cele două articole reglementează posibilitatea constituirii în cadrul patrimoniului unei persoane a
uneia sau mai multor mase patrimoniale. Codul civil face referire la două categorii de mase
patrimoniale, fiecare Drept comercial – Curs 3 October 19, 2016 5 dintre ele având un regim juridic
specific. Cele două mase patrimoniale sunt patrimoniile de afectațiune și diviziunile patrimoniale.
Observație: regimul juridic diferit al celor două mase patrimoniale se observă, de regulă, pe planul
relației cu creditorii. Astfel, relația cu creditorii unei diviziuni patrimoniale este reglementată de
art.2324(3) iar relația cu creditorii unui patrimoniu profesional individual este reglementată de 2324
(4). Creditorii având creanțe conexe unei diviziuni patrimoniale pot urmări bunurile din diviziune și, în
completare, bunurile din afara diviziunii. Creditorii având creanțe conexe patrimoniului profesional
individual pot urmări bunurile din patrimoniul profesional individual. Fieacre masa patrimonială are
regim juridic specific relației cu creditorul. Dacă urmărește o diviziune are acces la toate bunurile
respectând ordinea. Dacă urmărește patrimoniul de afectațiune are acces doar la acelea. 2. Natura
juridică a patrimoniului de afectațiune este aceea de fracțiune de patrimoniu. Consecințele acestei
calificări sunt următoarele: - Patrimoniul de afectațiune cuprinde drepturi și obligații evaluabile în
bani; - Prin includerea unor drepturi sau obligații în patrimoniu de afectațiune, acestea nu își schimbă
titularul; - Transferul drepturilor sau obligațiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie
înstrăinare. 3. Constituirea patrimoniului de afectațiune după natura juridică și relația cu patrimoniul
Potrivit art 33(2), constituirea patrimoniului de afectațiune se face în cazurile și în condițiile
prevăzute de lege. Rezultă că dispozițiile Codului civil nu constituie un temei de drept pentru un
patrimoniu de afectațiune. Temeiul unei persoane care vrea să aibă patrimoniu de afectațiune este
alt act normativ. NCC consacră posibilitatea existenței unui patrimoniu de afectațiune, dar nu
consacră posibilitatea constituirii unui patrim de afectațiune în temeiul său. 4. Efectele patrimoniului
de afectațiune Codul civil nu reglementează expres efectele generale ale constituirii unui patrimoniu
de afectațiune, dar din interpretarea art.32(1) rezultă că efectele se regăsesc pe planul relației
titularului patrimoniului de afectațiune cu creditorii săi. Drept comercial – Curs 3 October 19, 2016 6
C. Patrimoniul de afectațiune reglementat de OUG 44/2008 (sunt necesare 3 articole din OUG,
coroborat cu NCC) 1. Definiție Patrimoniul de afectațiune, potrivit art.2, lit.j din OUG 44/2008,
cuprinde totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor persoanelor fizice autorizate, titularul
întreprinderii individuale, sau membrilor întreprinderilor familiale, afectate scopului exercitării unei
activități economice constituite ca o fracțiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate,
titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general
al creditorilor personali ai acestora. Legiuitorul prin „persoană fizică autorizată” înțelege și cel care
înființează forma de organizare, și forma de organizare numită PFA. La celelalte două, se face
distincție între forma de organizare și titularul care a constituit-o. Pentru conturarea regimului juridic
al patrimoniului de afectațiune, trebuie avute în vedere și art.20(1), art.26 și art.31 din OUG 44/2008,
precum și dispoziții din legea 26/1990 privind Registrul Comerțului respectiv din ordinul ministrului
justiției 2594/2008. 2. Titularii patrimoniului de afectațiune regementat prin OUG 44/2008 Generic,
titularii sunt persoanele care desfășoară activități economice în mod independent în formele de
organizare reglementate de OUG 44/2008. Privind din perspectiva fiecărei forme de organizare,
titularii de patrimoniu de afectațiune sunt: - Persoana fizică autorizată (OUG 44/2008 folosește
această sintagmă atât pentru a desemna form de organizare, cât și pentru a desemna persoana care
a constituit-o); - Întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale; - Membrii întreprinderii
familiale. Observație: întrucât formele de organizare reglementate de OUG 44/2008 nu au
personalitate juridică, acestea nu pot fi titulare ale unui patrimoniu de afectațiune. 3. Relația dintre
patrimoniul de afectațiune și patrimoniul afacerii Codul Fiscal utilizează noțiunea de patrimoniu al
afacerii în legătură cu persoanele care desfășoară activități economice în mod independent. Din
această categorie, sunt incluse, printre altele, și persoanele care desfășoară activități economice în
formele de organizare reglementate de OUG 44/2008. Observație: normele metodologice ale Codului
fiscal definesc patrimoniul afacerii ca incluzând toate bunurile și drepturile aferente desfășurării
activității. Drept comercial – Curs 3 October 19, 2016 7 Deși normele metodologice nu fac referire la
obligații, fiind vorbe despre un patrimoniu, se subînțelege că și acestea fac parte din patrimoniul de
afaceri. Din Codul fiscal, normele metodologice și iug 44/2008 rezultă două concluzie principale: -
Toate persoanele care desfășoară activități economice în formele de organizare reglementate de
OUG 44/2008 au un patrimomiu al afacerii. În anumite situații, patrimoniul afacerii are și natura
juridică a unui patrimoniu de afectațiune. Aceste situații vizează cazurile în care persoanele ce
desfășoară activități economice în formele de organizare reglementate de OUG 44/2008 își exprimă
voința în sensul constituiri unui patrimoniu de afectațiune. 4. Constituirea patrimoniului de
afectațiune reglementat de OUG 44/2008 Drept comercial – Curs 4 October 26, 2016 1 4.
Constituirea patrimoniului de afectațiune reglementat de OUG 44/2008 Formele pe care le poate
îmbrăca manifestarea de voință Costituirea patrimoniului de afectațiune este efectul unui act juridic
unilateral în cazul PFA și întreprinderii individuale, respectiv bi/multilateral în cazul întreprinderii
familile. Fiind un act juridic, acesta trebuie să respecte pe de o parte condițiile de validitate de fond și
de formă, iar pe de altă parte, condițiile referitoare la opozabilitatea față de terți. a. Condiții de
validitate Trebuie respectate condițiile generale, reglementate prin Codul civil (art.1179 și urm,
art.1325) și cele speciale, reglementate de OUG 44/2008. Prin acest act normativ, sunt reglementate
condiții speciale referitoare la contractul prin care se constituie patrimoniul de afectațiune al
membrilor întreprinderii familiale. Potrivit art.29 OUG 44/2008, forma scrisă este o condiție de
validitate. Din această perspectivă, trebuie analizate două situații: - dacă patrimoniul de afectațiune
se constituie odată cu întreprinderea familială, atunci contractul prin care se înființează
întreprinderea familială este și cel prin care se constituie patrimoniul de afectațiune; pentru această
situație, cerința formei scrise - condiție de validitate- este reglementată expres prin art.29(1); - dacă
patrimoniul de afectațiune se constituie la un moment ulterior înființării întreprinderii familiale,
atunci contractul prin care se constituie patrimoniul de afectațiune este unul distinct de cel prin care
se înființează întreprinderea familială; apare, astfel, necesitatea stabilirii naturii juridice a
contractului prin care se constituie patrimoniul de afectațiune; la nivel doctrinar, acesta a fost
considerat a fi un act adițional la acordul de constituire; ca urmare, îi sunt incidente prevederile
art.1243 C.civ. ,potrivit cărora modificarea contractului este supusă condițiilor de formă cerute de
lege pentru încheierea sa. Observație: în privința patrimoniului de afectațiune aferent persoanelor
fizice autorizate, sau titularilor întreprinderii individuale, OUG 44/2008 nu face referire la necesitatea
întocmirii unui înscris. Ordonanța trebuie coroborată, însă, cu prevederile ordinului ministrului
justiției 2594/2008 care, în art.72, face referire la necesitatea întocmirii unui document denumit
„declarație de constituire a patrimoniului de afectațiune”. În acet document urmează a fi menționate
și bunurile care urmează a fi incluse la momentul constituirii în patrimoniul de afectațiune. b.
Condițiile de opozabilitate Opozabilitatea față de terți se asigură prin înregistrarea în Registrul
Comerțului. Temeiul de drept este art.5 din legea 26/1190. Înregistrarea în Registrul Comerțului se
poate realiza în două momente: - Odată cu înregistrarea formei de organizare, atunci când
patrimoniul de afectațiune se constituie prin declarație de constituire sau acord de constituire; Drept
comercial – Curs 4 October 26, 2016 2 - La un moment ulterior înființării formei de organizare, pe
baza declarației de constituire sau a actului adițional la acordul de constituire. Înregistrarea în
Registrul Comerțului se realizează pe baza rezoluției directorului Oficiului Registrului Comerțului. 5.
Efectele constituirii patrimoniului de afectațiune Se regăsesc pe planul relației titurlarului
patrimoniului de afectațiune cu creditorii. Aceștia se împart în două categorii denumite la nivel
doctrinar creditorii afacerii, respectiv creditorii personali. Creditorii afacerii pot urmării bunurile
incluse în patrimoniul de afectațiune și bunurile din afara patrimoniului personal. OUG 44/2008
instituie o ordine de preferință, astfel vor fi urmărite mai întâi bunurile din patrimoniul de
afectațiune și în completare, bunurile din patrimoniul personal Creditorii personali pot urmări
bunurile din afara patrimoniului de afectațiune (bunurile din patrimoniul personal). Art.727 CPC –
bunurile destinate exercitării ocupației sau profesiei debitorului (1) – Bunurile mobile care fac
obiectul unei diviziune a patrimoniului afectate exercițiunui unei profesii autorizate nu pot fi
urmărite decât de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu exercitarea profesiei
respective. Dacă bunurile nu sunt afectate unui patrimoniu profesional individual, însă servesc la
exercitarea ocupației sau profesiei debitorului persoană fizică pot fi supuse urmăririi silite numai
dacă nu există alte bunuri urmărite și numai pentru obligații de întreținere sau alte creanțe
privilegiate asupra mobilelor. C.Masa patrimonială fiduciară 1. Definiție Masa patrimonială fiduciară
este definită în art.773 ca fiind masă patrimonială autonomă, constituită prin operațiunea juridică de
fiducie. Operațiunea juridică de fiducie este acea operațiune prin care unul sau mai mulți
constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanță, garanții sau alte drepturi patrimoniale, sau
un ansamblu de asemenea drepturi prezente ori viitoare către unul sau mai mulți fiduciari care le
exercită în scop determinat în folosul unuia sau mai multor beneficiari. 2. Natura juridică Masa
patrimonială fiduciară are natura juridică a unui patrimoniu de afectațiune. Art.31 (3) C.Civ. Drept
comercial – Curs 4 October 26, 2016 3 3. Titularii Potrivit Art. 776, titularii ai patrimoniului de
afectațiune pot fi persoanele juridice enumerate la alin.2, precum si persoanele fizice, menționate la
alin.3. 4. Constituirea masei patrimoniale fiduciare Mecanismul de constituire rezultă din art.774.
Potrivit acestui articol, masa patrimonială fiduciară se poate constitui prin lege sau prin contract.
Atunci când se constituie prin contract, trebuie respectate condițiile de validitate și condițiile de
opozabilitate față de terți. Referitor la condițiile de validitate, trebuie respectate condițiile generale
reglementate de art.1179 C.civ. respectiv cele speciale decurgând din art.774 și art.780 C.civ.
Condițiile speciale sunt: - Forma autentică - Înregistrarea la organele fiscale Condițiile de
opozabilitate sunt reglementate de articolul 781, potrivit căruia opozabilitatea față de terți este
asigurată prin menționarea în arhiva electronică de garanții reale mobiliare. Este opozabilă de la data
menționării în această arhivă. 5.Efectele constituirii masei patrimoniale fiduciare Efectele se găsesc
pe planul relației cu creditorii, fiind necesar a se analiza trei categorii de creditori: - Creditorii masei
fiduciare; - Creditorii personali ai fiduciarului; - Creditorii personali ai constituitorului. Ca regulă,
creditorii masei fiduciare pot urmări bunurile din masa patrimonială fiduciară - art.786(2) C.civ. Ca
excepție, pot urmării bunurile din masa patrimonială fiduciară și bunurile personale ale
constituitorului. S-a prevăzut expres prin contractul de fiducie faptul că fiduciarul va răspunde cu
patrimoniul personal. Creditorii personali ai fiduciarului pot urmări doar bunurile din afara masei
patrimoniale fiduciare – art. 785 C.civ. Creditorii personali ai constituitorului pot urmări bunurile
incluse în masa patrimonială fiduciară în două situații, reglementate în art.786 C.civ: Drept comercial
– Curs 4 October 26, 2016 4 - Creditorii constituitorului au o garanție reală asupra bunurilor incluse în
masa patrimonială fiduciară (câtă vreme această masă există) , garanție a cărei opozabilitate este
dobândită anterior stabilirii fiduciei; - Creditorii constituitorului pot umări bunurile care au făcut
parte dintr-o masă patrimonială fiduciară în cazul în care în temeiul unei hotărâri judecătorești
definitive, a fost admisă o acțiune prin care a fost desființat sau a devenit inopozabil cu efect
retroactiv contractul de fiducie. Drept comercial – Curs 5 November 2, 2016 1 Fondul de comerț 1.
Sediul materiei Nu există un act normativ care să reglementeze regimul juridic al fondului de comerț.
Există, însă, acte normative care fac referire la fondul de comerț: - Art. 41 din Legea 26/1990; - Art.
21, lit.a) din Legea 26/1990; - Art. 340, lit. c) C.Civ analizând bunurile propri ale unuia dintre soți,
punându-le în legătură cu fondul de comerț; - Art 745 C.civ. reglementând uzufructul fondului de
comerț. Interpretarea acestor norme juridice urmează a se face după sensul obișnuit al termenului,
sens care a fost consacrat printr-o definiție legală, ce a existat în Legea 11/1991. Sensul din cest act
normativ urmează a fi reținut în continuare chir dacă în prezent definiția din Legea 11/1991 dată
fondului de comerț a fost abrogată. Argumente în acest sens sunt următoarele: - Legea 11/1991 a
fost singurul act normativ care a inclus o definiție a fondului de comerț. Definiția era reglementată
pentru scopurile Legii 11/1991 și a fost interpretată la nivel doctrinar în mod extensiv, adică a fost
considerată ca fiind o definiție generală a fondului de comerț. - Definiția din Legea 11/1991 a preluat
conceptul general de fond de comerț, configurat la nivel doctrinar anterior existenței Legii 11/1991.
Configurarea doctrinară a fost noțiunii de fond de comerț a fost necesară întrucât, chiar înaintea Legii
11/1991, au existat acte normative ce făceau trimitere la noțiunea de fond de comerț (ex: Legea
26/1990). 2. Definiția fondului de comerț Fondul de comerț reprezintă ansamblul bunurilor mobile și
imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial –
capacitatea unui fond de comerț de a atrage clienți) utilizate de un comerciant (persoană supusă
înregistrării în Registrul Comerțului) în vederea desfășurării activității sale. 3. Elementele fondului de
comerț a. Bunurile corporale utilizate de o persoană supusă înregistrării în registrul comerțului
pentru desfășurarea activității sale; b. Bunurile necorporale utilizate de o persoană supusă
înregistrării în registrul comerțului pentru desfășurarea activității sale. Observații: Drepturile de
creanță sunt bunuri necorporale, iar în definiție asupra bunurilor necorporale există o enumerare
limitativă. Doctrina a interpretat „paranteza” extensiv, punând și alte drepturi de proprietate
intelectuală, pentru că rațiunea legiuitoruli a fost să Drept comercial – Curs 5 November 2, 2016 2
pună în fondul de comert elemente care duc la identificarea mai ușoară a fondului de comerț. Sunt
incluse în fondul de comeț bunurile necoroporale expres menționate de Legea 11/1991. La acestea
fiind,însă, adăugate pe cale de interpretare extensivă alte drepturi de proprietate intelectuală (ex:
drepturile de autor, indicațiile geografice). Drepturile de creanță au fost considerate ca fiind excluse
din fondul de commerț, cu excepția situației în care acestea sunt atât de legate de fondul de comerț
încât fondul de comerț nu ar putea să își atingă scopul în absența lor. La nivel doctrinar, cu titlu de
exemplu, au fost considerate ca fiind incluse în fondul de comerț drepturile de creanță decurgând din
contractele de muncă și cele de furnizare de utilități. Firma 1. Sediul materiei Regimul juridic al firmei
rezulta din Legea 26/1990 (de la art. 30 urm) si ordinul minisstrului justitiei 2594 din 2008 (art. 28
urm) 2. Definiție Potrivit art.30 din Legea26/1990, firma este numele sau denumirea sub care o
persoană supusă înregistrării în registrul comerțului își exercită activitatea și sub care semnează. 3.
Rolul firmei Firma identifică și individualizează o persoană ce are obligația de a se înregistra în
registrul Comerțului. Aceasta înseamnă că deosebește o astfel de persoană de o alta având o
obligație de înregistrare similară. Pentru a se realiza rolul firmei, legea 26/1990 instituie prin art. 29
obligația de a se menționa ca regulă pe toate documentele întrebuințate de către titular. Acesta are
un drept de folosință exclusivă dobândit de la momentul înregistrării în Registrul Comerțului (art.30,
alin. 4). Observație: În cadrul firmei, înregistrarea în Registrul Comerțului este constitutivă de
drepturi, situație diferită prin raportare la regula în materie potrivit căruia înregistrarea în Registrul
Comerțului se realizează pentru opozabilitate față de părți (art. 5 Lege 26/1990). Firma reprezintă un
element obligatoriu pentru orice persoană supusă înregistrării în Registrul Comerțului. Prin „firmă”
înțelegem „dreptul exclusiv de folosință”, nu „societate comercială”. Drept comercial – Curs 5
November 2, 2016 3 4. Procedura de înregistrare în Registrul Comerțului Trebuie parcurse două
etape: a. Rezervarea firmei (mai multe faze) I. Depunerea cererii de verificare a disponibilității și/sau
de rezervare a firmei însoțită de documentele anexe (art.55 din ordinul ministrului 2594/2008) Se
rețin trei variante în ordinea preferinței, cererea se depune la oficiul Registrului Comețului în care
urmează a fi înregistrată entitatea titulară (în fiecare județ există un Oficiu al Registrului Comețului).
Cererea se soluționează de către oficiul Registrului Comerțului teritorial, verificările implicate de
cerere urmând a fi făcute la nivel național (art.30 din ordinul 2594/2008). II. Verificarea legalității
alcătuirii firmei În cadrul acestei faze, se vor face verificări referitoare la următoarele aspecte: i.
Cuprinsul firmei Acesta trebuie să respecte structura generică și structură particulară a unei firme. •
Structura generică: firma poate fi alcătuită din cuvinte și simboluri; ca regulă, orice cuvinte sunt
permise în structura firmei; Prin excepție, anumite cuvinte nu sunt permise (ex: art.39, alin.2); prin
excepție, anumite cuvinte sunt permise condiționat de obținerea în prealabil a acordului unor
autorității ,respectiv Secretariatul General al Guvernului sau prefectul (art. 39, alin.3 și 4); • Structura
particulară: este specifică entității titulare. Astfel, firma va cuprinde numele sau denumirea și forma
de organizare așa cum sunt reglementate prin art.31 urm. Legea 26/1990. ii. Limba în care este scrisă
firma Firma trebuie scrisă cu caractere latine în primul rând, în limba română (art.30, alin.3 Legea
26/1990, art.28, alin 3. Ordinul ministrului 2594/2008) III. Verificarea disponibilității firmei Se verifică
dacă firma este susceptibilă de apropriere. Regula este că firmele sunt susceptibile de apropriere,
excepția fiind firmele nu sunt susceptibile de apropriere sau nu sunt disponibile. Exemple de excepții:
• nu sunt disponibile firmele deja înregistrate la data solicitării (caracterul indisponibil este, de
principiu, nelimitat); Drept comercial – Curs 5 November 2, 2016 4 • firmele rezervate sunt
indisponibile pentru o perioadă de trei luni de la data rezervării; trebuie, însă, observat că rezervarea
poate fi prelungită (art. 56 din ordinul ministrului 2594); • firmele radiate; indisponibilitatea este
limitată, termenul fiind de doi ani de la data radierii o excepție de la excepție: firmele radiate sunt,
totuși, disponibile imediat pentru două categorii de persoane: fostul titular și dobânditorul unui fond
de comerț, aflat în situațiile particulare reglementate de art.53 din ordinul ministrului 2594/2008. IV.
Verificarea neproducerii vreunei confuzii Sunt verificate două aspecte: i. Se verifică dacă firma are
caracter distinctiv. Se verifică dacă firma are vocația de a individualiza și dacă se deosebește de
firmele indisponibile la data solicitării. Nu au vocația de a individualiza, potrivit art. 29, alin.3 din
ordinul 2594/2008, firmele constând într-o denumire generică necesară sau uzuală. Referitor la
necesitatea ca firma să se deosebească de celelalte firme indisponibile la data solicitării, ordinul
2594/2008 arată că nu îndeplinește condiția o firmă identică sau similară cu cele indisponibile. Prin
același act normativ, sunt reglementate remedii care conduc la obținerea caracterului distinctiv, dar
și deosebiri care nu reprezintă elemente ce asigură distinctivitatea firmei (art. 29, alin. 3, lit. a)-j) din
ordinul 2594/2008, art. 38, alin 2 din Legea 26/1990, OUG 44/2008, art. 31 din Legea 26/1990, art. 34
din ordinul 2594/2008). ii. Firma nu este în discordanță cu activitatea ce urmează a fi desfășurată de
către titular Este consacrată cu titlu particular cu privire la firma formelor de organizare reglementate
de OUG 44/2008. 31, alin.2 din legea 26/11990. V. Rezervarea firmei Este efectul admiterii cererii
soclicitantului. Ca urmare a admiterii cererii, firma este înregistrată în catalogul firmelor, iar
solicitantului i se eliberează dovada rezervării firmei, valabilă trei luni, cu posibilitatea prelungirii.
Drept comercial – Curs 5 November 2, 2016 5 b. Înregistrarea propriu-zisă în Registrul Comerțului Se
poate realiza odată cu înregistrarea formei de organizare în Registrul Comerțului sau la un moment
ulterior, în acest ultim caz fiind vorba despre o modificare a firmei pe parcursul desfășurării activității.
Din perspectiva procedurilor derulate la Registrul Comerțului, înregistrarea unei firme noi pe
parcursul desfășurării activității unei forme de organizare implică parcurgerea procedurii de
înregistrare de mențiuni (când modificăm ceva în legătură cu forma de organizare deja înregistrată,
urmăm procedura aceasta). Înregistrarea firmei în Registrul Comerțului se face pe baza rezoluției
directorului Oficiului Registrului Comerțului teritorial de la sediul entității titulare (directorul Oficiului
Registrului Comerțului realizează controlul de legalitate cu privire la firmă) art. 57 din ordinul
ministrului justiției. Emblema 1. Sediul materiei Regimul juridic rezultă din Legea 26/1990 și ordinul
2594/2008. 2. Definiție Definiție legală reglementată de art. 30 din Legea 26/1990. Emblema
reprezintă semnul sau denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul deosebind o persoană
supusă înregistrării în registrul comerțului de o alta de același gen (genul este dat de activitatea
desfășurată). Emblema nu își propune să individualizeze persoana juridică, ci să individualizeze
comerțul, activitate și, deci, poate avea simultan mai multe embleme. 3. Rolul emblemei Identifică și
individualizează o persoană care are obligația de a se înregistra în registrul comerțului din
perspectiva activităților desfășurate. Astfel, emblema deosebește activitatea desfășurată de o
persoană supusă înregistrării în Registrul Comerțului de o activitate similară a altei persoane supuse
înregistrării în Registrul Comerțului. Tocmai de aceea, potrivit art.43, alin.2 din Legea 26/1990, atunci
când sunt folosite emblemele, trebuie însoțite în mod vizibil de firma persoanei supuse înregistrării în
Registrul Comerțului. Pentru a se realiza rolul emblemei, legea oferă titularului un drept exclusiv de
folosință dobândit de la momentul înregistrării în Registrul Comerțului. Observație: Spre deosebire
de firmă, emblema are caracter facultativ. Drept comercial – Curs 5 November 2, 2016 6 4. Procedura
de înregistrare în Registrul comerțului Sunt parcurse două etape a. Rezervarea emblemei Cuprinde
mai multe faze I. Depunerea cererii de verificare și/sau rezervare a emblemei însoțită de macheta
emblemei (art. 64 din ordinul ministrului 2594/2008) Cererea se depune la oficiul registrului
comerțului teritorial unde este înregistrată solicitarea. Verificările se fac la nivel teritorial (art.61 din
ordinul 2594/2008). Spre deosebire de firmă, verificările se fac la nivel teritorial, nu național II.
Verificarea legalității alcătuirii emblemei În această fază se verifică următoarele: i. Cuprinsul Trebuie
respectată structura generică potrivit legii emblema poate fi alcătuită din:  cuvinte,  reprezentări
grafice și  cuvinte și reprezentări grafice. Regula este că orice cuvinte sau reprezentări grafice sunt
permise înstructura emblemei, excepția fiind că anumite cuvinte sau reprezentări grafice nu sunt
permie sau sunt permise condiționat în structura emblemei (art.62, alin.3 din ordinul 2594/2008). ii.
Limba Emblema trebuie scrisă, în primul rând, în limba română (art.30, alin.3 din Legea 26/1990) III.
Verificarea disponibilității emblemei Se verifică dacă emblema este susceptibilă de apropriere. Regula
este că emblemele sunt sussceptibile de apropriere, însușire, iar prin excepție nu sunt disponibile sau
susceptibile. Exemplu de excepții:  Nu sunt disponibile emblemele înregistrate la data solicitării, în
principiu pe termen nelimitat.  Emblemele rezervate - indinsponibilitatea este, ca principiu, limitată
la trei luni de la data rezervării, exitând posibilitatea prelungirii (art. 65 din ordinul 2594/2008). 
Emblemele radiate - indisponibile pe termen limitat, 2 ani de la data radierii. Drept comercial – Curs 5
November 2, 2016 7 IV. Verificarea neproducerii unei confuzii Se verifică dacă emblema are caracter
distinctiv , adică dacă are vocația de a individualiza. Nu au această vocație emblemele necesare,
generice ori uzuale. Pentru a avea caracter distinctiv, emblema trebuie să se deosebească de
emblemele indisponibile la data solicitării. Ordinul 2594/2008 spune că o emblemă nu se deosebește
de emblemele indisponibile la data solicitării dacă este identică sau similară cu acestea. Sunt
reglementate elemente care nu reprezintă elemente de distinctivitate (art.62 din ordinul 2594/2008).
Art.43 din Legea 26/1990 impune obligația ca emblema să se deosebească de emblemele înscrise în
același registru al comerțului, dar și de emblemele altor persoane supuse înregistrării în registrul
comerțului de pe piața unde activează solicitantul. V. Rezervarea emblemei Este efectul admiterii
cererii solicitantului. Ca urmare, solicitantul primește dovada rezervării emblemei valabilă pentru trei
luni cu posibilitatea prelungirii, iar emblema este înregistrată în catalogul emblemelor. b.
Înregistrarea în Registrul Comerțului Se poate realiza odată cu înregistrarea formei de organizare sau
ulterior pe parcursul derulării activității, prin parcurgerea procedurii de înregistrare de mențiuni în
Registrul Comerțului. Înregistrarea se realizează pe baza rezoluției directorului Oficiului Registrului
Comețului de la sediul entității titulare, acesta realizând controlul de legalitate (art.57, alin.2 și
67.alin.2 din ordinul ministrului) Drept comercial – Curs 6 November 9, 2016 1 Vad comercial Nu
exista o reglementare care sa configureze regimul sau juridic. La nivel doctrinar, a fost configurată o
definiție a vadului comercial, aceasta reprezentând capacitatea fondului de comerț de a atrage
clientelă. Trebuie observat faptul că această capacitate este rezultatul acțiunii unor factori diverși,
precum locul unde este situat, sediul profesionistului, calitatea serviciilor, prețul practicat etc. Fondul
comercial (puterea financiara a elementelor componente dintr-un activ patrimonial înregistrat la
contabilitate valorează mai mult decât componentele lor luate individual ) nu se confundă cu fondul
de comerț. Fondul comercial din contabilitate se aseamnaă mult cu vadul comercial. Marca 1. Sediul
materiei Legea 84/1998 2. Noțiune Există o definiție legală. Marca este un semn susceptibil de
reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente
figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului său, culori,
combinații de culori, holograme, semnale sonore, precum și orice combinație a acestora, cu condiția
ca aceste semne să permită a distinge produsele și serviciile unei întreprinderi de cele ale altei
întreprinderi (întreprinderea este definită ca fiind orice entitate implicată într-o activitate economică,
indiferent de natura sa juridică sau de modul de finanțare. 3. Rolul mărcii Este acela de a identifica și
individualiza produsele și serviciile unei întreprinderi. Pentru a se realiza acest rol, titularul mărcii are
un drept exclusiv de folosință dobândit prin înregistrarea la OSIM (Oficiu de Stat pentru Invenții și
Mărci). În plus, mărcile trebuie înregistrate și la Registrul Comerțului, temeiul de drept fiind art. 21
din Legea 26/1990. Marca are caracter facultativ. Natura juridică a Fondului de Comerț Fondul de
comerț are natura juridică a unei unviersalități de fapt (art. 541 din C.Civ.). Drept comercial – Curs 6
November 9, 2016 2 Relația dintre fondul de comerț, patrimoniul de afectațiune și patrimoniul
afacerii Fondul de comerț este o parte a activului patrimoniului de afectațiune sau a patrimoniului
afacerii. Actele juridice având ca obiect fondul de comerț și elementele sale componente Urmare a
calificării fondului de comerț ca o universalitate de fapt, acesta poate face obiectul unor acte juridice.
Cu titlu de exemplu, pot fi menționate vânzarea, locațiunea, donația, instituirea unei garanții asupra
fondului de comerț. Actele juridice asupra fondului de comerț trebuie înregistrate în Registrul
Comerțului (art.21 din Legea 26/1990). Potrivit art.541 C.Civ., și elementele unui fond de comerț pot
face obiectul unor acte juridce. Cu titlu de exemplu, pot fi înstrăinate bunuri folosite de către un
profesionist ăn activitatea sa, mărci folosite de profesionist, embleme folosite de profesionist etc.
Implicit, și aceste acte juridice urmează a se înscrie în Registrul Comerțului potrivit art. 21, lit c) din
Legea 26/1990. În măsura în care se înstrăinează un element al fondului de comerț la care se referă
textul de lege menționat, trebuie să intervină două operațiuni, respectiv radierea de pe numele
titularului inițial și înregistrarea pe numele noului titular. Desfășurarea de activități economice cu
scop lucrativ în formele de organizare fără personalitate juridică reglementate OUG 44/2008
(persoană fizică autorizată, întreprindere individuală, întreprindere familială) 1. Sediul materiei OUG
44/2008 reglementează desfășurarea de activități economice în trei forme de organizare fără
personalitate juridică, situații în care se încadrează în conceptul desemnat prin sintagma
„desfășurarea de activități economice în mod independent” 2. Alegerea unei forme de organizare
reglementate de OUG 44/2008 Presupune parcurgerea a trei etape: a. Verificarea îndeplinirii
condițiilor prevăzute de OUG 44/2008 Condițiile au fost grupate în două categorii: I. Condiții
referitoare la caracteristicile persoanei i. Condiții referitoare la cetățenie Drept comercial – Curs 6
November 9, 2016 3 Potrivit prevederilor exprese ale OUG 44/2008, pot desfășura activități
economice în formele de organizare reglementate de aceasta cetățenii români, cetățenii statelor
membre UE sau spațiului economic european. Pe cale de interpretare se poate susține însă și ideea
conform căreia cetățenia este, în realitate, doar o condiție aparentă, respectiv și cetățenii care nu se
încadrează în categoriile expres menționate de OUG 44/2008, pot desfășura activități economice în
formele de organizare pe care aceasta le reglementează. Ex: anumiți cetățeni au nevoie de viză
pentru a veni în România, sau anumite persoane au statut de regugiat sau statut de persoană pusă
sub protecție subsidiară; în actele normative se arată că, dacă îndeplinesc anumite condiții, pot
obține viza sau acel statut; atunci ei pot desfășura activități economice în aceleași condiții ca și
cetățenii român, adică în condițiile expuse de OUG 44/2008; astfel, se aplică OUG și altor cetățenii în
afara celor din UE sau SEE; dispozițiile legale trebuie privite împreună cu altele care trimit direct sau
indirect la OUG 44/2008. ii. Condițiile referitoare la vârstă Regulă: cel puțin 18 ani. Excepție: cel puțin
16 ani, pentru membrii întreprinderii familiale. iii. Condiții referitoare la capacitate Nu sunt
reglementate expres, dar, pe cale de interpretare, se poate deduce că OUG 44/2008 impune regula
existența capacității de exercițiu deplină și excepția capacității de exercițiu restrânsă (pentru
persoanele cu vârsta de minim 16 ani). iv. Reputația persoanei Persoanele să nu fi săvârșit fapte
sancționate de legile financiare, vamale, precum și cele care privesc disciplina financiar-fiscală, de
natura celor care se înscriu în cazierul fiscal. Observație: OUG 44/2008 trebuie corelată cu alte acte
normativecare pot reglementa restrângeri ale dreptului de a desfășura activități economice. Cu titlu
de exemplu, pate fi menționat Codul Penal care reglementează o măsură de siguranță constând în
interzicerea ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii. v. Condiția referitoare la calificare OUG
44/2008 arată faptul că persoanele trebuie să aibă pregătire sau experiență profesională necesară
pentru desfășurarea activității dorite. vi. Calitatea de membru de familie Drept comercial – Curs 6
November 9, 2016 4 Această condiție vizează doar persoanele care doresc să înființeze o
întreprindere familială, acestea trebuind să fie rude sau afini până la gradul IV inclusiv. Observație:
persoanele care doresc să desfășoare activități economice în formele de organizare reglementate de
OUG 44/2008 trebuie să aibă în vedere și respectarea reglementarilor care instituie incompatibilități.
Acestea nu atrag imposibilitatea constituirii unei forme de organizare reglementate de OUG 44/2008,
ci atrag sancțiuni specifice profesiilor în legătură cu care sunt reglementate incompatibilitățile. II.
Condiții referitoare la modul de desfășurare a activității Aceste condiții sunt prevăzute generic , OUG
44/2008 menționând că trebuie să fie respectate toate condițiile de funcționare prevăzute de
legislația specifică în domeniu sanitar, sanitar-veterinar, al protecției mediului și al protecției muncii.
Reglementările se pot găsi pe site-ul Registrului Comerțului. b. Verificarea posibilității de a desfășura
activitatea economică aleasă într-una din formele de organizare reglementată de OUG 44/2008
Regula : orice activitate economică poate fi desfășurată în formele de organizare reglementate de
OUG 44/2008. Excepție: anumite categorii de activități economice nu pot fi desfășurate în formele de
organizare reglemententate de OUG 44/2008. Cu titlu de exemplu, activitățile specifice profesiilor
liberale sunt expres excluse din sfera de aplicare a OUG 44/2008. c. Selectarea uneia dintre cele trei
forme de organizare reglementată de OUG 44/2008 OUG 44/2008 stabilește principiul libertății de
alegere. Astfel, persoanele interesate de exercitarea unei activități economice în formele de
organizare reglementate de OUG 44/2008 își vor alege forma de organizare în funcție de propriile
interese. Aceste persoane se vor ghida în alegerea lor pe baza caracteristicilor fiecărei forme de
organizare. 3. Constituirea formelor de organizare reglementate de OUG 44/2008 Trebuie parcurse
două etape a. Luarea deciziei de constituire I. PFA și întreprinderea individuală Luarea deciziei de
constituire este exclisiv un proces intern, neexistând manifestări externe din care persoanele
menționate să arate decizia luată anterior parcurgerii procedurii de înregistrare în Registrul
Comerțului. Drept comercial – Curs 6 November 9, 2016 5 II. Întreprinderea familială Luarea deciziei
de constituire presupune un proces decizional intern însoțit de o modalitate de exteriorizare a
deciziei luate. Astfel, potrivit OUG 44/2008, în vederea înființării întreprinderii familiale trebuie
încheiate două acte juridice: - acordul de constituire - contractul prin care părțile își exprimă voința
de a înființa o întreprindere familială și stabilesc caracteristicile acesteia; fiind un act juridic, la
încheierea acordului de constituire trebuie respectate condițiile de validitate generale și speciale;
condițiile de fond sunt cele reglementate cu caracter general în C.civ., art. 1178 urm; condițiile de
formă sunt condiții speciale reglementate de art. 29, potrivit căruia contractul trebuie încheiat în
formă scrisă și trebuie să cuprindă anumite clauze sub sancțiunea nulității absolute; - procura – este
actul juridic prin care este împuternicit unul dintre membrii întreprinderii familiale (denumit
reprezentant) să încheie acte juridice; fiind vorba de un act juridic, trebuie respectate condițiile de
validitate generale și speciale; condițiile de fond sunt cele generale din C.civ, art. 1178 urm.; în ceea
ce privește condițiile speciale, potrivit art. 29, procura urmează a fi semnată de către reprezentanții
legali ai persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă; condiții de formă – potrivit art.29, procura
trebuie să îmbrace forma unui înscris sub semnătură privată, situație care ridică problema calificării
acestei cerințe drept o condiție de validitate sau nu; deși există mai multe păreri, vom opta pentru
concluzia în sensul că cerința înscrisului sub semnătura privată nu poate fi reținută ca o cerință de
validitate întrucât nu este neîndoielnic faptul că procura nu poate fi încheiată valabil cu
nerespectarea acestei condiții. b. Înregistrarea în Registrul Comerțului a formei de organizare I.
Precizări prealabile: Art. 7 din OUG 44/2008 reglementează obligația de a solicita înregistrarea în
Registrul Comerțului și autorizarea funcționării înainte de începerea activității. Înregistrarea și
autorizarea funcționării se realizează simultan (art. 10 și 13 din OUG 44/2008 și Legea 359/2004) II.
Fazele înregistrării în Registrul comerțului i. Depunerea cererii de înregistrare în Registrul Comerțului
a. Aspecte comune pentru toate formele de organizare Cererea se depunde la oficiul Registrului
Comerțului teritorial în raza căruia a fost ales sediul profesional. Cererea trebuie însoțită de
documentele enumerate în anexa OUG 44/2008 și cele menționate în art.72 din ordinul Drept
comercial – Curs 6 November 9, 2016 6 nr. 2594/2008, de declarația pe propria răspundere
referitoare la îndeplinirea condițiilor de funcționare prevăzute de legislația specifică din domeniu
sanitar, sanitar-veterinar, al protecției muncii și al protecției mediului, cererea de înregistrare fiscală.
b. Aspecte particulare incidente în cazul întreprinderii familiale Cererea de înregistrare trebuie
depusă în termen de 15 zile de la înceheirea acordului de constituire. Sancțiunea nerespectării
termenului este încetarea efectelor acordului de constituire. Obligația de a solicita înregistrarea în
Registrul Comerțului aparține reprezentantului, neexecutarea acestei obligații în termen de 7 zile de
la încheierea acordului de constituire dă dreptul oricărui membru de la întreprinderea familială de a
realiza acest lucru. c. Soluționarea cererii de înregistrare în Registrul Comerțului Cererea se
soluționează de către directorul oficiului Registrului Comerțului terotorial prin rezoluție motivată în
caz de admitere dispunând: - înregistrarea în Registrul Comerțului a formei de organizare – înscrierea
în acest Registru a tuturor datelor reglementate prin art. 5 din ordinului ministrului 2594/2008 -
autorizarea funcționării – înscrierea în Registrul Comerțului a declarației pe propria răspundere
privind respectarea condițiilor de funcționare. După soluționarea cererii de înregistrare în Registrul
Comerțului, se soluționează și cererea de înregistrare fiscală. Aceasta este de competența
Ministerului Finanțelor, către care Oficiul Registrului Comerțului teritorial transmite electronic datele
din cererea de înregistrare în Registrul Comerțului admisă și datele din cererea de înregistrare fiscală.
În cazul admiterii de către Ministerul Finanțelor, se atribuie codul unic de înregistrare prescurtat CUI.
ii. Înregistrarea propriu-zisă în Registrul Comerțului Aceasta presupune înscrierea efectivă în registrul
comerțului a datelor la care face referire art. 5 din ordinul ministrului. La momentul înscrierii, sunt
dobândite ; - numărul de ordine în Registrul Comerțului ( „J”-ul) - data înregistrării în Registrul
Comerțului. După înregistrarea efectivă în Registrul Comerțului, se eliberează următoarele
documente: - certificatul de înregistrare cuprinzând CUI-ul și J-ul; - rezoluția directorului Oficiului
Registrului Comerțului; Drept comercial – Curs 6 November 9, 2016 7 - certificatul constatator prin
care se atestă depunerea declarației pe propria răspundere privind au Drept comercial – Curs 7
November 16, 2016 1 4. Luarea deciziilor ținând de exercitarea activității economice reprezentând
obiectul de activitate al formei de organizare a. Persoana fizică autorizată și întreprinderea
individuală OUG 44/2008 nu reglementează niciun mecanism de luare a deciziilor întrucât aceste
forme de organizare au caracter individual b. Întreprinderea familială Pentru această formă de
organizare este reglementat un mecanism de luare a deciziilor care se bazează pe observația că
există două categorii de decizii: i. Decizii ținând de gestiunea curentă Mecanismul de luare a deciziilor
ținând de gestiunea curentă: Deciziile ținând de gestiunea curentăAcestea sunt majoritatea deciziilor
legate de exercitarea activității economice . Aceste decizii sunt luate de către reprezentantul
întreprinderii familiale. Încheierea actelor juridice implicate de deciziile luate este tot o atribuție a
reprezentantului. Acesta acționează în temeiul procurii speciale (deși denumirea este de procură
specială, natura juridică a acesteia este de mandat general). ii. Decizii care exced gestiunii curente
Mecanismul de luare a deciziilor care exced gestiunii curente: Luarea deciziilor este de competența
membrilor întreprinderii familiale. Potrivit OUG 44/2008, deciziile referitoare la încheierea unor acte
de dispoziție cu privire la bunurile afectate desfășurării activității se iau cu majoritatea simplă a
membrilor întreprinderii familiale, cu condiția ca această majoritate să includă și acceptul
proprietarului bunului, care va face obiectul actului. Deciziile referitoare la încheierea unor acte de
dispoziție prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale, bunuri a căror
valoare depășește 50% din valoarea bunurilor care au fost afectate desfășurării activității și a sumelor
de bani aflate la dispoziția întreprinderii la data actului se iau de către membrii întreprinderii
familiale cu unanimitate. Încheierea actelor juridice de dispoziție se realizează de către reprezentant,
care acționează în temeiul unui mandat special, dat de către asociații care au decis încheierea actului
de dispoziție – art. 32 din OUG 44/ 2008. Drept comercial – Curs 7 November 16, 2016 2 5. Regimul
actelor juridice încheiate pe parcursul desfășurării activității în formele de organizare reglementate
de OUG 44/2008 Titularii de drepturi și obligații derivând din actele juridice încheiate pe parcursul
desfășurării activității sunt persoana fizică autorizată (însăși persoana, nu forma de organizare),
întreprinzătorul titular al întreprinderii individuale respectiv membrii întreprinderii familiale.
Rațiunea este aceea că formele de organizare reglementate de OUG 44/2008 nu au personalitate
juridică. În privința întreprinderii familiale, membrii acesteia devin cotitulari în cotele de participare
la patrimoniul afacerii. 6. Răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor derivând din actele juridice
încheiate pe parcursul desfășurării formelor de organizare reglementate de OUG 44/2008 Trebuie să
distingem între două situații: a. Nu a fost constituit patrimoniu de afectațiune Titularii de obligații
răspund cu întregul lor patrimoniu. b. A fost constituit patrimoniu de afectațiune Titularii de obligații
răspund mai întâi cu bunurile din patrimoniul de afectațiune, iar în completare, cu patrimoniul
personal. Membrii întreprinderii familiale sunt ținuți solidar și indivizibil față de creditori. În relațiile
dintre membrii întreprinderii familiale, aceștia sunt ținuți potrivit cotelor de participare la
patrimoniul întreprinderii familiale. Temeiul de drept este art. 31 din OUG 44/2008. 7. Aspecte de
Dreptul muncii ținând de funcționarea formelor de organizare reglementate de OUG 44/2008
Posibilitatea de a angaja există doar pentru persoana fizică autorizată și întreprinderea individuală.
Posibilitatea de a deveni salariat există pentru toți titularii formelor de organizare reglementate de
OUG 44/2008. Aceștia pot deveni salariați în același domeniu sau în domenii diferite de cele în care
activează forma de rorganizare . 8. Aspecte de Drept fiscal ținând de funcționarea formelor de
organizare reglementate de OUG 44/2008 Trebuie ținuta contabilitatea în partidă simplă (se ține un
registru în care se scriu cheltuielile și încasările). Persoanele care sunt titulare ale formelor de
organizare reglementate de OUG 44/2008 au Drept comercial – Curs 7 November 16, 2016 3
calitatea de asigurat în sistemele de asigurări sociale și calitatea de persoană supusă impozitului pe
venit. 9. Alte aspecte privind formele de organizare Au posibilitatea de a înființa alte forme de
organizare reglementate de OUG 44/2008 doar membrii întreprinderii familiale. Societatea simplă 1.
Constituirea societății simple Societatea simplă presupune din perspectiva constituirii parcurgerea
unei etape unice constând în luarea deciziei de înființare a societății simple. Procesul decizional
intern trebuie însoțit de exteriorizarea deciziei, adică de încheierea contractului de societate
reglementat de C.civ. în art. 1890 și urm. Constituirea societății simple nu presupune parcurgerea
unei proceduri de înregistrare în Registrul Comerțului. Trebuie, însă, parcursă procedura de
înregistrare fiscală, aceasta neavând rol constitutiv, ci doar rolul de a ține evidența persoanelor care
obțin venituri din activități independente. Ca efect al înregistrării fiscale, societatea simplă va
dobândi un cont de înregistrare fiscală. Observații: regimul juridic al societății simple se aplică nu
numai în situația în care s-a dorit constituirea acestei forme de societate, ci și în următoarele două
situații: - Societățile supuse condiției înmatriculării rămase însă neînmatriculate - Societăților de fapt
– nu există o definiție legală a societăților de fapt; la nivel doctrinar, acestea au fost definite drept o
construcție juridică voluntară în care lipsește intenția de a îmbrăca raporturile juridice generate de
această construcție în forma unui contract de societate, dar nu lipsește afectio societatis; doctrina a
exemplificat cu societățile oculte și cu situația continuării activității după desființarea unei societăți
reglementate de Legea 31/1990. Pentru nerespectarea condițiilor de formă sau a formalităților
necesare pentru constituirea societății simple răspund asociații fondatori și primii administratori în
solida. Temeiul de drept este art. 1886 C.civ. Drept comercial – Curs 7 November 16, 2016 4 2.
Funcționarea societății simple Presupune luarea deciziilor implicate de realizarea obiectului de
activitate. Mecanismul de luare a deciziilor în cadrul societății simple: Luarea deciziilor poate intra în
competența administratorilor sau a asociaților în funcție de tipul deciziei. Există două categorii de
decizii: I. Decizii referitoare la administrarea societății Sunt luate de către administratori, iar actele
juridice aferente deciziilor referitoare la administrarea societății sunt încheiate tot de către
administratori. Administratorii acționează în baza mandatului general conferit de actul de numire.
Acesta poate fi contractul de societate, un act adițional la contractul de societate sau chiar legea (art.
1913, art. 1910 alin 1,3 C.civ). II. Deciziile care exced administrării societății Sunt luate de către
asociați, iar actele juridice de dispoziție sunt încheiate de către administrator. Administratorii
acționeaăză în baza mandatului special dat de către asociați prin hotărârile luate în cadrul adunării
asociaților. 3. Administrarea societății simple C.civ trimite în general la acordul de voință al părților.
În absența acestuia, Codul reglementeazaă reguli supletive referitoare la următoarele aspecte: I.
Persoanele care pot avea calitatea de administrator Poate avea această calitate orice persoană fizică
sau juridică, regula fiind aceea că administrarea este realizată de către toți asociații. Prin excepție,
administrarea este realizată de către administratorii desemnați II. Modul de lucru al administratorilor
Ca regulă, administratorii lucrează singuri. Prin excepție, adică prin clauză contractuală,
administratorii acționează împreună, luând deciziile cu unanimitate, sau în majoritate, potrivit
deciziei asociațiilor. În această situație, administratorii nu vor mai putea acționa singuri decât în cazul
în care, ca urmare a apariției unei situații de forță majoră, absența unei decizii ar putea cauza o
pagubă gravă societății III. Puterile administratorilor i. Categoriile de decizii ce pot fi luate de către
administrator Ca regulă, administratorii pot face orice fel de acte de administrare în interesul
societății Excepții: administratorii nu pot încheia actele juridice ce le sunt interzise prin actul
constitutiv (în măsura în care în actul constitutiv sunt prevăzute limitări care încalcă puterile
administratorilor prevăzute de lege, acestea nu sunt Drept comercial – Curs 7 November 16, 2016 5
opozabile față de terții de bună credință – art.1914 C.civ); administratorii nu pot încheia actele
juridice cu privire la care se formulează opoziție de către asociație – art. 1913, 1914 C.civ). ii. Dreptul
de reprezentare Ca regulă, administratorii au drept de reprezentare. Prin excepție, dreptul de
reprezentare a unora dintre administratori poate fi ridicat. IV. Răspunderea administratorilor Pentru
încălcarea legii sau a mandatului, prin culpă în administrarea societății, administratorii răspund
solidar față de terți. Între ei, în măsura în care au lucrat împreună, răspunderea poate fi
proporțională cu culpa fiecăruia dintre ei la săvârșirea faptei ilicite. V. Răspunderea altor persoane
care realizează acte de administrare Dacă un asociat care nu are calitatea de administrator încheie
acte juridice de administrare, se nasc două consecințe juridice: i. Drepturile terților de bună credință
nu aunst afectate ii. Asociatul va răspunde față de societate pentru daunele cauzate - art. 1918 C.civ.
4. Adunarea asociaților C.civ trimte la acordul de voință. În lipsa acestuia, sunt reglementate reguli
supletive cu privire la următoarele aspecte: I. Persoanele îndreptățite să participe la adunările
asociaților Potrivit art. 1910 C.civ toț asociatii au acest drept, orice clauza care ar lipsi un asociat de
dreptul de a participa la adunările asociaților fiind considerată nescrisă. II. Competența adunărilor
asociaților Potrivit C.civ, adunarea asociaților ia hotărâri cu privire la societate. În afară de acest
concept generic,textele fac referire expresă la decizii precum încheierea unor acte de dispoziție
(art.1918), formularea de opoziții cu privire la încheierea anumitor acte de administrare de către
administrator (art.1914) sau modificarea contractului de societate (art. 1910). La nivel doctrinar, au
fost date și alte exemple, precum stabilirea strategiei economice a societății, stabilirea bugetului de
venituri și cheltuieli sau atragerea răspunderii administratorilor. Drept comercial – Curs 7 November
16, 2016 6 III. Convocarea și desfășurarea adunărilor asociațiilor Regula este aceea că adoptarea
deciziilor se face ca urmare a consultării scrise a asociaților. Prin excepție, adică prin clauză
contractuală expresă, adoptarea deciziilor se face prin reunirea asociațiilor. IV. Adoptarea hotărârilor
Cu privire la cvorum, nu există reguli reținute în Cod. Cu privire la majoritate, regula este acea că
hotărârea se iau cu majoritatea voturilor, prin excepție deciziile se pot lua cu unanimitate în cazurile
prevăzute la art. 1910, alin.3 C.civ. V. Titularii dreptului de vot Ca regulă, titularii de părți de interes
care au efectuat vărsămintele integral. Prin excepție, asociații pot atribui și altor persoane dreptul de
vot. Codul civil face referire la persoanele care au contribuit cu prestații în muncă sau cunoștințe
specifice (art. 1894 C.civ). VI. Contestarea hotărârilor Pot să conteste hotărârile asociații nemulțumiți,
adică asociații prezenți care au votat împotrivă și asociații absenți (art. 1912). Termenul în care paote
fi contestată hotărârea este de 15 zile de la adoptarea hotărârii pentru asociații prezenți sau de la
data comunicării hotărârii, pentru asociații absenți. Dacă hotărârea nu a fost comunicată, termeul
curge de la data la care asociatul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de 1 an de la data
adoptării acesteia. Termenul de 15 zile este un termen de decădere (art. 1915 C.civ). 5. Modificarea
societății simple Modificarea societății presupune modificarea contractului de societate. Actul de
modificare trebuie să respecte toate condițiile prevăzute pentru încheierea valabilă a contractului de
societate (art.1891 C.civ) 6. Încetarea societății simple Cauzele de încetare.Art. 1930 C.civ enumeră
cu caracter exemplificativ cazurile de încetare a societății. I. Împlinirea duratei societății Ca regulă,
împlinirea duratei societății conduce la încetarea acesteia. Prin excepție, încetarea nu operează dacă
are loc prelungirea tacită a contractului de societate. Are loc prelungirea tacită dacă asociații
continuă să desfășoare activitatea care intră în obiectul de activitate a societății. Promogarea se
realizează pentru o perioadă de un an, la finalul căreia poate interveni o nouă prelungire tacită. Drept
comercial – Curs 7 November 16, 2016 7 II. Nulitatea societății i. Cauzele de nulitate – Atrag nulitatea
societății două cauze generale, respectiv: 1. Nerespectarea condițiilor de validitate specifice
contractului de societate 2. Nerespectarea dispozițiilor imperative din materia contractului de
societate , sancționate expres cu nulitatea. (art. 1932 C.civ). ii. Termenul de prescripție al acțiunii în
declararea sau constatarea nulității Ca regulă, acesta este de 3 ani de la încheierea contractului de
societate. Prin excepție, acțiunea este imprescriptibilă dacă nulitatea este cerută pentru obiect ilicit
al societății. iii. Efectele nulității 1. Încetarea contractului de nulitate de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătorești. 2. dizolvarea societăți 3. Lichidarea patrimoniului social Observație: C.civ
reglementează un mecanism de evitare a efectelor nulității prin acoperirea cauzelor de nulitate.
Potrivit art. 1933 și art.1934, provocarea acoperirii cauzelor de nulitate se poate face de către două
persoane: 1. Titularul dreptului la acțiune (persoana care ar putea introduce acțiunea în declararea
sau constatarea nulității). Acesta va introduce acțiunea, iar instanța va pune în discuția părților
posibilitarea remedierii cauzelor de nulitate și va fixa un termen pentru acoperirea acestora . În
măsura în care părțile se învoiesc, cauza de nulitate va fi acoperită, iar nulitatea societății va fi
evitată. 2. O altă persoană diferită de titularul dreptului la acțiune În acestă situație intervine
mecanismul regularizării societății, care presupune următoarele etape: • Punerea în întârziere a
titularului dreptului la acțiune de a face regularizarea societății sau de a introduce acțiunea în
regularizare. În măsura în care acesta nu va introduce acțiunea în termen de 6 luni de când a fost pus
în întârziere, va opera decăderea sa din dreptul de a introduce acțiunea în declararea sau constatarea
nulității • În măsura în care, ca urmare a parcurgerii primei etape, s-a ajuns la înlăturarea cauzei de
nulitate printr-o înțelegere între asociați, societatea se stabilizează și este evitată nulitatea • Dacă nu
se ajunge la o înțelegere între asociați și se introduce o acțiune în anulare, aceasta se va solda fie cu
înlăturarea cauzei de nulitate în cadrul acțiunii în anulare, fie cu anularea Drept comercial – Curs 7
November 16, 2016 8 contractului de societate dacă asociații nu acoperă cauza de nulitate. • Dacă
asociații nu ajung la o înțelegere nici în afara acțiunii în anulare și nici nu se introduce o acțiune în
declararea sau constatarea nulității, societatea se va stabiliza, întrucât va opera decăderea din
dreptul de a mai introduce acțiunea în anulare. III. Pieirea bunurilor aduse ca aport Regula este că
pieirea bunurilor aduse ca aport este o cauză a încetării societății, iar excepția este că societatea nu
încetează dacă poate continua și fără asociatul care a subscris bunul de a pierit. IV. Moartea unuia
dintre asociați Regua este ca moartea unuia dintre asociați duce la încetarea societății, excepția, nu
conduce la încetare societății în măsura în care există o clauză de continuare a societății cu
moștenitorii sau o clauză de continuare a societății fără asociatul decedat. 7. Lichidarea societății Se
realizează de către un lichidator numit de către asociați în unanimitate sau, în caz de neînțelegere, de
către instanță la cererea oricărui asociat. Lichidatorul este reprezentantul societății, putând încheia
orice acte juridice necesare lichidării, nepuntând însă să inițieze vreo operațiune nouă. Lichidarea
presupune parcurgerea următoarelor etape: I. Redarea bunurilor și documentelor de către
administatori către lichidatori II. Inventarul realizat de către lichidator III. Stabilirea activului și a
pasivului IV. Plata datoriilor V. Suportarea pierderilor de către asociați (dacă activul nu este suficient )
VI. Restituirea aporturilor în caz de excedent de activ VII. Împărțirea excedentului de activ după
acoperirea datoriilor și restituirea aporturilor , distribuirea excedentului către asociați Contractul de
societate SEDIUL MATERIEI : art.1881 si urmatoarele din Codul Civil CALIFICAREA UNUI CONTRACT
DREPT CONTRACT DE SOCIETATE : Definitia contractului de societate : Contractul are o definitie
legala data prin art. 1881 C.Civil – prin contractul societate, doua sau mai multe persoane se obliga
reciproc sa coopereze pentru desfasurarea unei activitati si sa contribuie la aceasta prin aporturi
banesti, in bunuri, cunostinte specifice sau prestatii cu scopul de a imparti beneficiile sau de a se
folosi de economia ce ar putea rezulta. Obiectul contractului : pentru a fi in prezenta unui contract de
societate, vointele concordante ale partilor trebuie sa reflecte intentia lor de a coopera in vederea
desfasurarii unei activitati. PARTILE CONTRACTULUI DE SOCIETATE: Persoanele care pot avea
calitatea de parti : Potrivit art. 1882, ca regula orice persoana fizica sau juridica poate avea calitatea
de parte la contractul de societate. Textul de lege mentionat precizeaza faptul ca pot exista prevederi
legale care sa reglementeze exceptii de la regula mentionata. (exista exceptii referitoare la anumite
categorii de societati, nu a foost gasita o exceptie cu aplicabilitate generala precum in codul civil).
Partile contractului de societate poarta denumirea de asociati, iar persoanele care sunt primii asociati
intr-un contract de societate poarta denumirea de fondatori. (art. 1886) Dobandirea calitatii de
asociat : se realizeaza prin dobandirea calitatii de parte in contractul de societate. Obs! ->
Dobandirea calitatii de asociat nu trebuie confundata cu dobandirea calitatii de persoana titulara a
unor parti de interes. Aceasta din urma calitate este dobandita de acele persoane care si-au dat
acordul pentru incheierea contractului de societate si au contribuit la asociere cu acordul in bani sau
bunuri. Cei care au exclusiv contributii in munca vor dobandi calitatea de parte la contractul de
societate, dar nu vor fi titulare ale unor parti de interes. Obs! -> Asociatii, intr-un contract de
societate pot conveni cu terte persoane sa exercite impreuna anumite drepturi derivand din
contractul de societate. Ca efect al acestei asocieri, tertii nu vor dobandi calitatea de asociat.
Pierderea calitatii de asociat: Aceasta are loc in masura in care intervin situatii reglementate in
art.1925 si urmatoarele. Pe baza acestora se poate observa ca pierderea calitatii de asociat poate fi
efectul unor cauze precum : • Cauze tinand de capacitatea asociatilor o Moartea o Incetarea
personalitatii juridice o Falimentul o Punerea sub interdictie • Cauze tinand de vointa asociatului o
Retragerea din societate o Instrainarea partilor de interes voluntara (prin cesiunea partilor de interes,
ori silita= executarea silita a partilor de interes) • Cauze tinand de vointa celorlalti asociati o
Excluderea din societate • Cauze tinand de contractul de societate o Realizarea obiectului societatii o
Imposibilitatea neindoielnica de realizare a acestuia o Consimtamantul tuturor asociatilor dat pentru
incetarea contractului de societate o Hotararea instantei de incetarea contractului de societate
pentru motive legitime si temeinice o Implinirea duratei societatii o Nulitatea contractului de
societate o Pieirea bunurilor subscrise ca aport Obs! -> unele cauze de pierdere a calitatii de asociat
pot determina pierderea calitatii mentionate a tuturor asociatilor, altele pot conduce la pierderea
calitatii de asociat doar a unora dintre asociati. INCHEIEREA CONTRACTULUI DE SOCIETATE : La
momentul incheierii contractului, trebuie sa fie indeplinite conditiile de validitate de fond si de
forma, cele referitoare la opozabilitate si cele referitoare la probe. Conditiile de fond de validiate •
Referitoare la capacitate : in materia contractului de societate exista reglementari speciale
referitoare la capacitatea de folosinta. Astfel, potrvit art.1882 orice persoana fizica sau juridica poate
incheia un contract de societate. Se observa deci ca regula existentei capacitatii de folosinta,
reglementata in contextul teoriei generale a obligatiilor este preluata si ca o regula speciala in
materia contractului de societate. • Obiectul contractului : Potrivit art. 1881, obiectul contractului
este reprezentat de intentia de a coopera in vederea desfasurarii unei activitati. In legatura cu
obiectul contractului, sunt reglementate mai multe conditii care au natura unor conditii de validitate.
Seturi de conditii : i. Potrivit art.1882 alin(2), obiectul contractului trebuie sa fie determinat si licit in
acord cu ordinea publica si cu bunele moravuri.Pentru a determina daca se respecta aceste cerinte
legale, trebuie apreciat daca activitatea economica aleasa le indeplineste. Activitatea economica
aleasa nu trebuie confundata cu obiectul contractului (care consta in intentia de a coopera), aceasta
fiind denumita prin sintagma “obiect de activitate al societatii”. ii. Obiectul contractului implica
obligatia de a contribui cu mijloace materiale si/sau intelectuale la desfasurarea activitatii. O parte a
acestora vor constiui capitalul social. Potrivit Codului Civil, conditia de validitate este asumarea
obligatiei, si nu executarea acesteia. Executarea obligatiei este reglementata in sectiunea referitoare
la efectele contractului de societate, de unde rezulta ca art. 1882 referitor la conditiile de validitate
vizeaza exclusiv asumarea obligatiei de a contribui cu mijloace materiale sau intelectuale. La nivel
doctrinar, legislativ se face o diferenta intre asumarea obligatiei denumita ”subscriere” si exeutarea
acesteia denumita “varsare”. Pornind de la tipurile de contributii, conditia de validitate are
urmatoarea configuratie: - pentru contributiile in bani, conditia de validitate consta in asumarea
obligatiei de a da o suma de bani. -pentru contributiile in bunuri, trebuie operata o distinctie intre
bunurile corporale si cele corporale. Cu privire la bunurile corporale, conditia de validiate consta in
asumarea obligatiei de a transmite sau constitui un drept asupra unui bun corporal si obligatia de a
remite bunul corporal. In aceasta materie, Codul Civil reglementeaza o serie de reguli, respectiv : 1.
asociatul poate sa constituie sau sa transmita un drept real sau un drept de folosinta avand ca
principiu libertatea de alegere. Prin exceptie, aporturile in bunuri fungibile sau consumptibile constau
in asumarea obligatiei de transmitere a dreptului de proprietate. 2. in abseta unei prevederi exprese
cu privire la dreptul transmis, se va transmite proprietatea asupra bunurilor corporale. 3. cu privire la
drepturile transmise, asociatii devin cotitulari. Conditia actului de validitate in cazul bunurilor
necorporale consta in asumarea obligatiei de a transmite un drept de creanta avans ca obiect o suma
de bani. -contributii in prestatii si/sau cunostinte specifice . Consta in asumarea obligatiei de a
desfasura anumite activitati concrete mentionate in contractul de societate si/sau in obligatia de a
pune la dispozitia societatii a unor informatii considerate a fi necesare pentru realizarea obiectului
societatii. Din ansamblul contributiilor asociatilor, doar doua fac parte din capitalul social prin
propriu-zis acorduri. Acestea sunt contributiile in bani si bunuri. Cea de a treia categorie de
contrubutii, respectiv contributii in cunostinte specifice, nu face parte din capitallul social,
nereprezentand propriu-zis acorduri. Cu privire la contributiile in prestatii si/sau cunostinte specifice
se foloseste sintagma “contribuitii cu titlu de acord”; reglementand asfel fapul ca aceste contributii
nu fac parte din capitalul social, dar confera unele dintre drepturile si obligatiil pe care le dobandesc
asociatii care au contribuit la capitalul social cu acordul propriu-zis. Clasificare a capitalului social: 
Capital social subscris – cuprins in totalul obligatiilor de a acorda  Capital social varsat – cuprins in
totalitatea obligatiilor de a acorda executarea Capitalul social subscris se imparte in parti egale
denumite “parti de interes”, care se distribuie asociatiilor proportional cu acordurile subscrise (Codul
Civil permite derogarea de la regula proportionalitatii). Vor primi parti de interes asociatii care au
contribuit cu bani sau bunuri. Nu vor primi parti de interes asociatii care au contribuit cu prestatii sau
cunostinte specifice. Cu privire la partile de interes, Codul Civil reglementeaza urmatoarele aspecte :
-natura juridica : este aceea de bunuri. Altfel spus, partile de interes se pot afla in proprietatea unei
persoane.In plus, se mentioneaa caracterul indivizibil al partilor de interes aspect ce atrage doua
consecinte juridice, respectiv: 1. Daca o parte de interes devine proprietatea comuna a mai multor
persoane, acestea trebuie sa isi desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor
conferite de partea sociala . 2partile de interes nu pot fi transmise fractionar -drepturile si obligatiile
titularilor. Acestea fiind generic drepturile si obligatiile derivand din contractul de societatea si cele
derivand din calitatea de proprietar asupra unui bun. -transmiterea partilor de interes , lucru ce se
realizeaza prin cesiune care poate fi de doua feluri: cu titlu oneros sau cu titlu gratuit (in aceasta
ultima situatie este necesara respectarea formei autentice ad validitatem). De asemenea cesiunea
poate fi : catre ceilalti asociati sau catre terte persoane ( in aceasta ultima situatie ca regula este
necesar acordul tuturor celorlalti asociati sub sanctiunea posibilitatii de a fi rascumparate partile de
interes cesionate fara acordul tuturor asociatilor de catre oricare dntre asociati. !!prin exceptie nu
este necesar acordul tuturor asociatilor, in caz de transmitere prin mostenire) • Cauza contractului:
este reprezentata de intentia de participare la rezultatele desfasurarii activitatii. Aceasta inseamna
atat participarea la beneficii potrivit art. 1889, dar si participarea la pierderi potrivit art. 1902. Potrivit
Codului Civil, in privinta cauzei sunt reglementate 3 reguli principale:  orice asociat trebuie sa
participe atat la beneficii, cat si la pierderi. EXCEPTIA: asociatii ale caror contributii constau in
prestatii sau cunostinte specifice pot fi scutiti in masura corespunzatoare acestui acord de
participarea la pierderi, daca exista o clauza in acest sens. Obs!-> Codul Civil prevede o sanctiune
speciala pentru siatuatia in care un asociat nu participa atat la pierderi cat si la beneficii. Art.1902= o
clauza care tinde catre acest efect denumita la nivel doctrinar”clauza leonina” este considerata
nescrisa.  Participarea la beneficii si pierderi este proportionala cu aportul la capitalul social.
Asociatii care au contribuit cu munca si/sau cunostinte specifice sunt considerati a avea un aport egal
cu cel mai mic dintre aporturile in bani sau bunuri. EXCEPTIE: art.1902 prin clauzele expres prevazute
in contractul de societate pot fi prevazute exceptii de la regula proportionalitatii .  Participarea la
beneficii si pierderi este egala. EXCPETIE: prin prevederi exprese sunt permise derogari rezonabile de
la regula egalitatii. Coditiile de forma ad validitate – regula este absenta acestora . EXCEPTIE:
necesitatea formei ad valididatem atunci cand aporturile includ bunuri imobile sau drepturi reale
asupra acetei categorii de bunuri. Condtii referitoare la proba contractului de societate – Forma
scrisa este necesara ad probationem 1894. Condtii de opozabilitate fata de terti – nu sunt
reglementate cu caracter general. EFECTELE CONTRACTULUI DE SOCIETATE 1. Constituirea unei
forme de organizare denumita societatea simpla. 2. Drepturi si obligatii caracterizand relatiile
reciproce dintre asociatii 3. Drepturi si obligatii caracterizand relatiile dintre asociati si terti 2.
Drepturi si obligatii caracterizand relatiile reciproce dintre asociatii: a) obligatia de a varsa aporturile:
prin varsare se intelege executarea obligatiei de a participa cu contributii. In functie de tipul de
contributie, varsarea se efectueaza astfel: -aporturile in bani-> varsarea se face prin plata efectiva, iar
in caz de neexecutare sanctiunea consta in obligatia la plata sumei de bani, dobanda legala de la
scadenta si acoperirea oricaror altor daune care ar rezulta din executare art.1898 (debitorul este de
drept in intarziere) -aporturile in bunuri corporale-> varsarea consta in transferul sau constituirea de
drepturi (acolo unde e cazul, insotita de respectarea formalitatilor de publicitate) si predarea efectiva
a bunului. In caz de neexecutare se aplica regulil referitoare la raspundere in materia contractului de
vanzare daca s-au transmis dreptul de proprietate sau alte drepturi reale, respectiv regulile de la
contractul de locatiune in masura in care s-a constituit un drept de folosinta. -aporturile in bunuri
necorporale-> varsarea se face prin plata efectiva de catre debitorul cedat. In caz de neexecutare de
catre acesta, raspunderea este a asociatului care a contribuit cu aportul in creante, acesta putand fi
obligat la plata sumei de bani la care se adauga dobanda legala de la scadenta si acoperirea oricaror
alte daune. Art.1897 -titluri de aporturi in prestatii sau cunostinte spefice-> varsarea consta in
efectuarea activitatii in mod exclusiv pentru societate sau in transmiterea concreta a informatiilor .
OBS! Spre deosbire de celalalte categorii de aporturi in privinta contributilor in munca si/sau
cunostinte specifice, varsarea e o operatiune continua, activitatea trebuind prestata pe intreaga
durata a calitatii de asociat. In caz de neexecutare,sanctiunea consta in excluderea asociatului si
obligarea acestuia la plata de daune interese. In masura in care neexecutarea consta in desfasurarea
activitatii in afara societatii, codul evalueaza daunele interese, asociatul urmand a fi obligat sa
plateasca societatii o suma echivalenta cu toate castigurile obtinute. Momentul efectuarii
varsamintelor Varsamintele pot fi facute odata cu incheierea contractului sau la un moment ulterior,
in acest ultim caz pana la varsare, drepturile care sunt dobandite in urma asumarii obligatiei de a
contribui fiind suspendate. b) Obligatia de ceconcurenta: obligatia de a nu executa pe cont propriu
sau al unui tert a activitatilor constituind obiect al societatii sau a unor operatiuni pagubitoare pentru
societate respectiv obligatia e nu lua parte pe cont propriu sau al unui terbt la o activitate care ar
conduce la privarea societatii de bunurile , prestatiile sau cunostintele specifice la care asociatii s-au
obligat. Neexecutarea obligatiei se sactioneaza cu plata catre societate a beneficiilor obtinute de
catre asociat din activitatile desfasurate cu incalcarea obligatiei de neconcurenta si acoperirea
oricaror alte daune ce ar putea rezulta. c) Obligatia de a folosi bunurile si fondurile sociale in
interesul societatii:regula, bunurile si fondurile sociale pot fi folosite exclusiv in interesul societatii, iar
prin exceptie pot fi folosite si interesul particular al asociatilor daca exista o clauza expresa in acest
sens. In caz de neexecutare, ca sanctiune se dispune restituirea bunurilor sau fondurilor folosite in
interes personal, predarea catre societate a eventualelor beneficii obtinute si acoperirea tutorr
daunelor cauzate societatii. d) Obligatia de rambursarea a cheltuielilor facute in interesul societatii:
Codul mentioneaza ca trebuie sa existe o rambursare efectiva fiind astfel interzisa compensarea intre
aceasta obligatie si eventuala obligatie a asociatului fata e societate. Nu sunt prevazute reguli
speciale pentru situatia neexecutarii. e) Obligatia de a indemniza un asociat pentru pierderile suferite
atunci cand actioneaza cu bunacredinta in interesul societatii: in cod se reglementeaza obligatia de
executare efectiva, fiind interzisa compensatia si nu sunt reguli speciale cu privire la neexecutare. f)
Dreptul de a participa la profit si obligatia de a particia la pierdere – a se vedea cauza g) Dreptul la
informare: consta in dr de a consulta orice document al societatii si dr de a-I fi comunicat raportul
anual cu privire la mersul societatii, raport intocmit de administrator. De asemenea presupune
posibilitatea de a cere ca raportul anual sa fie dezbatut de catre toti asociatii. In caz de delegare prin
clauza contractuala de la acest drept, clauza e considerata nescrisa. 3. Drepturile si obligatiile
asociatilor fata de terti: Tertii se impart in 2 categorii: creditori ai societatii si creditori ai asociatilor.
Creditorii societatii pot urmari bunurile comune ale asociatilor si in completare bunurile proprii.
Art.1920 fiecare asociat raspunde cu propriile sale bunuri proportional cu acordul sau la patrimoniul
social. Creditorii personali ai asociatilor se pot indestula din bunurile proprii ale asociatilor in
completare putand cere inapoierea bunurilor date in folosinta societatii sau atribuirea catre asociatul
debitor a partii ce I se cuvine din bunurile comune. Drept comercial –Curs 9 December 7, 2016 1
Societatile reglementate de legea 31/1990 Sediul materiei. principalele acte normative adoptate cu
privire la societati reglem de legea 31/90 sunt: - Legea 31/90 – legea societatilor (comerciale) - Legea
26/90 privind registrul comertului - Legea 359/2004 – vizeaza simplificarea formalitatilor la
inregistrarea in reg comertului - Ordinul min justitiei 2594/2008 Formele de societate consacrate de
legea 31/90. Legea 31/90 consacra 5 forme de societate: - Societatea in nume colectiv - Societatea in
comandita simpla - Societatea in comandita pe actiuni - Societatea pe actiuni - Societatea cu
raspundere limitata Personalitatea juridica a societatilor reglem de legea 31/90. Existenta
personalitatii juridice este consacrata expres de art 1 alin 1 din legea 31/90. Ca urmare a
personalitatii juridice cele 5 forme de societate au capacitate juridica, patrimoniu propriu si participa
in nume propriu la raporturile juridice. - Capacitatea juridica - societatile reglem de legea 31/90 au
capac de folosinta si capac de exercitiu. Capacitatea de folosinta = este posibilitatea de a avea dr si
obligatii civile. Continutul capacitatii de folosinta = ca regula, societatile reglem de legea 31/90 pot
avea orice dr si obligatii (societatile reglem de legea 31/90 nu pot avea dr si obligatiile ce apartine
exclusiv persoanelor fizice). Momentul dobandirii capacitatii de folosinta – ca regula, capac de
folosinta se dobandeste la mom inregistrarii in reg comertului, adica la mom infiintarii societatilor.
Aceasta este capacitatea generala. Avem si o exceptie: socitatile reglem de legea 31/90 dobandesc
capac de folosinta la mom incheierii contractului de societate. Aceasta este capacitatea anticipata si
speciala vizand posibilitatea de a avea dr si obligatii strans legate de infiintarea societatilor.
Capacitatea de exercitiu = posib de a exercita dr si de a executa obligatiile asumate. Continutul capac
de exercitiu este reprezentat de drepturile si obligatiile corespunzatoare capacitatii de folosinta.
Mom dobandirii capac de exercitiu = odata cu dobandirea capac de folosinta => capac de exercitiu
generala si capac de exercitiu anticipata si speciala. Persoanele prin care se realizeaza capacitatea de
exercitiu. Regula: continutul capac de ex se realizeaza prin organele de administrare. Exceptie:
realizarea continutului capac de exercitiu prin fondatori sau alte pers desemnate (atunci cand nu au
fost numite organele de administrare) Temei de drept: art 205, 206, 209, 210 NCc. Drept comercial –
Curs 9 December 7, 2016 2 Patrim social: potrivit art 31 NCc orice pers este titulara a unui
patrimoniu. In cadrul patrimoniului unei societati reglem de legea 31/90 pot fi identificate mase
patrimoniale precum: capitalul social sau fondul de comert. Socitatea participa in nume propriu la
raporturile juridice – ca urmare capacitatii de folosinta si exercitiu, societatea poate sa incheie acte
juridice si sa savarseasca fapte juridice, devenind titulara de drepturi si obligatii. Neexecutarea
obligatiilor conduce la posibilitatea de a fi angajata raspunderea societatii. In plus, legea 31/90
consacra cu titlu de exceptie posibilitatea de a fi angajata si raspunderea asocitatiilor pentru datoriile
sociale. Cu titlu de exemplu sunt consacrate situatii in care asociatii raspund pentru datorii sociale in
urmatoarele articole: art 3 alin 2 si art 2371 . Acestea consacra raspunderea asociatiilor din
societatea in nume colectiv si asociatiilor comanditati din societatile in comandita simpla si pe actiuni
in doua situatii: 1. Pe parcursul desfasurarii activitatii, daca societatea nu plateste. 2. In caz de
lichidare, daca sunt fonduri insuficiente. Raspunderea asociatiilor este subsidiara, solidara si
nelimitata. Art 2371 se refera la raspunderea asociatilor care abuzeaza de personalitatea juridica a
societatii. Art mentionat enumera cu titlu de exemplu fapte care constituie situatii de abuz de
personalitate juridica, respectiv un asociat dispune de bunurile societatii ca si cum ar fi ale sale sau
un asociat diminueaza activul societatii in beneficiul personal sau al unui tert cunoscand sau trebuind
sa cunoasca faptul ca in acest mod, societatea nu va mai fi in masura sa isi execute obligatia.
Asociatul care abuzeaza de personalitatea juridica a societatii va raspunde nelimitat (art 237 indice 1
este aplicabil cu privire la societatile aflate in dizolvare). Art 89 – raspunderea asociatiilor comanditari
care isi depasesc atributiile. Astfel, asociatii comanditari care incheie acte juridice in absenta unei
procuri speciale devin raspunzatori fata de terti pentru toate obligatiile societatii contractate de la
data incheierii operatiunii de catre acestia. Raspuderea este nelimitata si solidara. Art 3 alin 1 din
legea 31/90 – obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Art 3 alin 2 din legea 31/90 -
asociatii in societatea in nume colectiv si asociatii comanditati in societatea in comandita simpla sau
in comandita pe actiuni raspund nelimitat pentru obligatiile sociale. Creditorii se vor indrepta mai
intai impotriva acesteia pt obligatiile ei si numai daca societatea nu le plateste in termen de cel mult
15 zile de la data punerii in intarziere se vor indrepta impotriva acestor asociati. Art 3 alin 3 –
actionarii, asociatii comanditari, precum si asociatii din societatea cu raspundere limitata raspund
numai pana la concurenta capitalului social subscris. Drept comercial –Curs 9 December 7, 2016 3
Societate – A,B,C,D =asociati. A si B sunt asociati comanditari si C si D sunt asociati comanditati.
Fiecare contrbuie cu 25.000 lei la aportul social. Fata de creditoru E se contracteaza o datorie de
200.000 lei. In societate mai apar alte elem de activ in valoare de 50.000 lei. La data la care creditorul
are de incasat 200.000 in activul societatii se gasesc 150.000 lei. Cum poate creditorul E sa isi
recupereze creanta de 200.000? Punerea in intarziere pt obligatiile avand ca obiect o suma de bani se
face de drept – in situatia in care aveam un profesionist. Alin 3 a fost interpret astfel: A si B nu au o
rasp propriu zisa pt datoriile sociale, ci este un risc pe care si-l asuma. Atunci cand actionarii
comanditarii si asociatii pot pierde cel mult capitalul social subscris, adica nu-l mai pot recupara la
mom dizolvarii societatii, pt ca banii din capitalul social au fost folositi pt achitarea creditorilor.
Creditorii soc se pot indrepta impotriva societatii (pot executa 100.000 cap social si 50.000 lei alte
elem de activ; apoi mai raman 50.000 lei neachitati, pt ei raspund asociatii comanditati –C si D, A si B
nu raspund pt datoriile sociale. Daca C achita suma de 50.000 lei are drept de regres impotriva
societatii si impotriva lui D – asociat comanditat, care va raspunde, iar cand se imbogateste
societatea, se poate indrepta impotriva ei pt a-si putea sa isi recupereze cei 25.000. Cand C se
indreapta in regres, nu mai exista solidaritate in D si societate. Asociatii comanditari nu-si pot risca
niciodata patrim personal, creditorii nu pot lua din patrimoniul lor o suma echivalenta cu cea cu care
au contribuit ei la capitalul social. Mai intai trebuie sa treaca cele 15 zile in care societatea se pune in
intarziere.) Constituirea societatilor reglem de legea 31/90 Modalitatile de constituire – in fctie de
pers care participa la formarea capitalului social exista doua modalitati de constituire a societatilor
reglem de legea 31/90: 1. Prin subscriptie integrala si simultana – constituirea capitalului social se
realizeaza exclusiv prin aporturile celor care au initiativa constituirii. Aceasta metoda poate fi folosita
pt toate formele de societate (=toti asociatii subscriu in acelasi timp intregul capital social). 2. Prin
subscriptie publica – constituirea capitalului social se realizeaza nu numai prin aporturi ale pers care
au initiativa constituirii, ci si prin aporturi ale altor persoane. Aceasta modalitate este posibila doar pt
constituirea societatilor pe actiuni. (=asociatii nu au intreaga suma pt a constitui societatea; cei care
au initiativa economica elaboreaza un prospect de emisiune, iar cei interesati afla de invitatia de a
constitui o societate pe actiuni si subscriu mai mult sau mai putin la formarea capitalului social si
devin asociati; cei care au avut initiativa economica se numesc contractori). Constituirea societatilor
prin subscriptie integrala si simultana. Etape: Drept comercial –Curs 9 December 7, 2016 4 1.
Incheierea actului constitutiv Precizari terminologice. Actul constitutiv este actul juridic care sta la
baza constituirii unei societati. Acesta cunoaste o terminologie variata, fiind denumit: act constitutiv,
contract de societate sau statut. relatia dintre aceste concepte este reglem de art 5 alin 1-2. Astfel, in
fctie de formele de societate, actul juridic ce sta la baza constituirii societatii poarta urm denumiri: -
societate in nume colectiv si societate in comandita simpla - actul juridic poate fi numit contract de
societate sau act constitutiv - societatea pe actiuni, soc in comandita pe actiuni si SRL – se constituie
prin contract de societate si statut, daca se opteaza pt doua inscrisuri diferite, aceastea vor purta
denumirea contract de societate, respectiv statut. daca se opteaza pt un inscris unic, acesta va purta
denumirea de act constitutiv. - Pt SRL cu asociat unic denumit si SRL unipersonal, actul juridic se
numeste statut sau act constitutiv. Natura juridica a actului constitutiv. Regula: actul constitutiv este
contractul de societate, ceea ce conduce la consecinta ca i se aplica prevederile speciale din legea
31/90 si in completare prevederile generale referitoare la contractul de societate din codul civil.
Exceptie: actul constitutiv este un act juridic unilateral, atunci cand avem SRL cu asociat unic. Regulile
aplicabile sunt aceleasi. Conditiile ce trebuie respectate la incheierea actului constitutiv: a. Conditiile
de validitate de fond si de forma b. Conditiile referitoare la proba 2. Inregistrarea in registrul
comertului a formei de organizare Drept comercial – Curs 10 December 14, 2016 1 Condiții de
validitate 1. De fond - special reglementate în legea 31/1990 a. Consimțământ Potrivit art.4 și 5,
consimțământul trebuie să provină de la un număr minim de persoane, regula fiind de la minim două
persoane, excepția de la o persoană (societatea cu răspundere limitată - atunci când are un asociat,
societatea cu răspundere limitată poartă denumirea SRL cu asociat unic sau SRL unipersonal).
Persoanele care se asociază în vederea constituiri unei societăți în baza legii 31/1990 poartă
denumirea generică de asociați. Asociații din anumite societăți beneficiază și de anumite denumiri
particulare, precum acționari la societățile pe acțiuni, asociați comanditari la societățile în comandită
simplă și societățile în comandită pe acțiuni, respectiv asociați comanditați la societățile în comandită
simplă și la societățile în comandită pe acțiuni. Legea 31/1990 reglementează sancțiunea
nerespectării acestei condiții, astfel, potrivit art.56, lit.h), nerespectarea numărului minim de asociați
este un caz de nulitate a societății. b. Capacitate Aspecte particulare sunt reglementate cu privire la
capacitatea de folosință. Rezultă din lege o regulă și mai multe excepții. Regula este reprezentată
prin existența capacității de folosință a oricărei persoane fizice sau juridice. Astfel, potrivit art.1 orice
persoană fizică sau juridică poate constitui o societate reglementată de Legea 31/1990. Excepții: Cu
titlu exemplificativ, art.6 și 14 din Legea 31/1990 reglementează incapacități speciale de folosință. -
Potrivit art.6, incapabilii și persoanele condamnate pentru infracțiunile menționate în acest articol
(infracțiuni economice) nu pot deveni fondatori. Deși art.6 nu menționează explicit faptul că aceste
persoane nu pot constitui o societate reglementată de Legea 31/1990, acest lucru rezultă pe cale de
interpretare. Art.6, alin.1 definește fondatorii ca fiind, printre altele, persoanele care au semnat actul
constitutiv. Rezultă de aici că fondatorii sunt persoanele care își exprimă voința de a constitui o
societate. Legea 31/1990 reglementează în art.56 lit.b) o sancțiune pentru nerespectarea
incapacității de folosință reglementată prin art.6. Astfel, constituie un caz de nulitate a societății
situația în care toți fondatorii au fost incapabili. La nivel doctrinar, s-a analizat situația în care doar
unul dintre fondatori era incapabil la data constituirii societății, soluția pentru care s-a optat fiind
nulitatea parțială a contractului de societate. - Potrivit art.14, o persoană fizică sau juridică care și-a
constituit un SRL cu asociat unic nu își mai poate constitui încă un SRL cu asociat unic. Cea de-a doua
incapacitate prevăzută de art.14 prevede că un SRL cu asociat unic nu își poate constitui un SRL cu
asociat unic. Drept comercial – Curs 10 December 14, 2016 2 Legea prevede o sancțiune pentru
nerespectarea acestei incapacități. Astfel, potrivit art.14, alin.3, încălcarea incapacităților permite
oricărei persoane interesate să ceară dizolvarea societății pe cale judecătorească. c. Obiect I. Condiții
de validitate ale obiectului societății Acesta trebuie să fie licit și conform ordinii publice. Legea
reglementează o sancțiune specială pentru nerespectarea acestei condiții de validitate. Potrivit
art.56, lit.c), nerespectarea condiției reprezintă un caz de nulitate a societății. II. Aportul o Precizări
terminologice Legea 31/1990 face distincția între aporturi propriu-zise și contribuții cu titlu de aport.
i. Aporturile propriu-zise rezultă din art.16 care se referă la aporturile în numerar, aporturile în
natură și aporturile în creanțe. Coroborând art.16 cu art.84 rezultă că aporturile în creanțe sunt
aporturile având ca obiect un drept de creanță cu privire de bani. Se observă că terminologia folosită
de legea 31/1990 este diferită în parte de cea folosită de Codul civil. Codul civil se referea la
aporturile în bani și acordurile în bunuri corporale sau necorporale. (C.civ. – Legea 31/1990 „bani” –
numerar; „bunuri corporale” – natură; „bunuri necorporale” – dar se referă doar la bani - creanțe.) ii.
Contribuții cu titlu de aport sunt contribuțiile în muncă. Astfel, art.16 se referă la prestații în muncă
sau servicii, precizând faptul că acestea nu sunt aporturi propriu-zise. Când calculăm capitalul social
calculăm aporturile propriu-zise. Suma aporturilor propriu-zise trebuie să fie cel puțin capitalul social
minim. Capitalul social există în scopul de a avea în patrimoniul societății o valoare cel puțin egală cu
capitalul social. În capitalul social nu trebuie să am neapărat aporturile inițiale, ci ca valoarea
economică a capitalului să existe în orice formă în patrimoniu, pentru ca creditorul societății să știe
că în activul patrimonial în orice moment se găsește acea valoare. A.Stănescu: Doctrina vede capitalul
social ca fiind intagibil.Bunurile din capitalul social nu trebuie considerate intangibile. De exemplu,
dacă avem o firmă de curățenie și s-a adus capital social de 90 de lei din detergent și 1000 de lei din
bani și considerăm că bunurile sunt intangibile nu ne-am putea folosi de detergenți. Scopul legii nu
este acesta. Scopul capitalului social este să ne ajutăm de el. Astfel, folosim detergenții în
materialitatea lor și primim bani pentru serviciu de la Drept comercial – Curs 10 December 14, 2016 3
clienți, și activul patrimonial își păstrează valoarea. Folosim bunurile în activitate și pot fi urmărite de
creditori. Privind Legea 31/1990 comparativ cu C.civ, contribuțiilor constând în prestații muncă sau
servicii din Legea 31 le corespund contribuțiile în prestații sau cunoștințe specifice din Codul civil.
Aporturile pot avea caracter obligatoriu sau facultativ, respectiv aporturile în numerar sunt
obligatorii la toate tipurile de societate. Aporturile în natură sunt posibile la toate formele de
societate. Aporturile în creanțe sunt posibile la anumite forme de societate, respectiv la societățile în
nume colectiv, la societățile în comandită simplă și la societățile pe acțiuni constituite prin subscripție
simultană. Contribuțiile cu titlu de aport sunt posibile la societățile în nume colectiv și la societățile în
comandită simplă respectiv pe acțiuni, dar numai pentru asociații comanditați. În schimbul
aporturilor, asociații primesc:  părți de interes la societatea în nume colectiv și societatea în
comandită simplă;  acțiuni la societatea pe acțiuni și în comandită pe acțiuni;  părți sociale la
societatea cu răspundere limitată.  De ce aș vrea să fiu comanditar? Dacă cineva nu are bani sau
bunuri și vrea să își facă o societate, varianta ar fi să își facă societate în comandită; celălalt să vină cu
partea materială, iar cel in discuție să fie asociat comanditar, cu aport de muncă. Dacă societatea
merge bine, primește bine, iar dacă nu, creditorii se îndreaptă împotriva acestuia. o Capitalul social
Este format din totalitatea aporturilor. Legea 31/1990 reglementează un capital social minim pentru
anumite societăți, precum și aspecte referitoare la vărsarea capitalului social. Cu privire la cuantumul
minim al capitalului social, acesta este reglementat pentru SRL, fiind de 200 de lei(art.11), respectiv
pentru societatea pe acțiuni și în comandită pe acțiuni, fiind de 90.000 lei (art. 10). Legea
reglementează o sancțiune specială pentru nerespectarea capitalului social minim, subscris și vărsat,
respectiv nulitatea societății (art.56, lit.g) Cu privire la vărsarea capitalului social, trebuie avute în
vedere art.9 și art.91 . Potrivit art.9, în cazul societății pe acțiuni, capitalul vărsat la constituire
trebuie să fie de cel puțin 30% din capitalul social subscris. Diferența de capital social subscris va fi
vărsată în funcție de tipul de aport astfel:  Pentru aporturile în numerar, în termen de 12 luni de la
înmatricularea societății; Drept comercial – Curs 10 December 14, 2016 4  Pentru aporturile în
natură, în termen de 2 ani de la înmatricularea societății; Potrivit art. 91 , capitalul social vărsat la
constituire pentru societățile în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată trebuie
să fie egal cu capitalul social subscris. d. Cauza contractului de societate este reprezentată de
participarea la profit și pierderi. Potrivit art.67, alin.1 și alin.2, cota-parte din profit ce se plătește
fiecărui asociat poartă denumirea de dividend. Dividendele se distribuie asociaților proporțional cu
cota de participare a capitalul social vărsat. Potrivit art.16, alin.5, asociații care s-au obligat la
prestații în muncă cu titlu de aport social au dreptul să participe potrivit actului constitutiv la
împărțirea beneficiilor, rezultate din desfășurarea activităților. 2. Condiții de formă Legea 31/1990
reglementează condiții de formă în art.5. ca regulă, forma cerută pentru actul constitutiv este cea a
înscrisului sub semnătură privată. Prin excepție, forma cerută pentru actul constitutiv este cea a
înscrisului autentic. Înscrisul autentic este obligatoriu la constituirea anumitor societăți, respectiv
societățile în nume colectiv, societățile în comandită simplă și societățile pe acțiuni constituite prin
subscripție publică. De asemenea, înscrisul autentic este obligatoriu indiferent de forma de societate
dacă printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil. Legea reglementează
sancțiuni speciale pentru încălcarea condițiilor de formă. Astfel, potrivit art.56, lipsa actului
constitutiv reprezintă un caz de nulitate a societății (prevederea legală a fost interpretată ca
acoperind situația în care lipsește actul constitutiv în sens de instrumentum, adică de înscris). De
asemenea, art.56 prevede ca o cauză de nulitate a societății lipsa formei autentice atunci când
aceasta este obligatorie. În plus, în privința condițiilor de formă, Legea 31/1990 reglementează
obligativitatea includerii în actele constitutive a anumitor clauze. Aceste clauze sunt menționate în
art.7 pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și societatea cu răspundere
limitată, respectiv art.8 pentru societățile pe acțiuni și societățile în comandită pe acțiuni. Legea
31/1990 reglementează sancțiuni speciale pentru nerespectarea clauzelor reglementate prin art.7 și
8. Astfel, absența clauzelor enumerate în art.56, lit.f) constituie un caz de nulitate a societății iar
absența celorlalte clauze reglementate în art.7 sau 8, dar nemenționate în art.56, lit.f), constituie un
motiv de respingere a cererii de înregistrare în Registrul Comerțului. Drept comercial – Curs 10
December 14, 2016 5 Aplicație practică Capital social subscris Capital social vărsat Participarea la
dividende A 50 25 50% B 25 20 40% C 25 5 10% TOTAL 100 50 100% Trebuie să vedem dacă fiecare în
parte a vărsat 30% din capitalul vărsat sau dacă capitalul social vărsat total este de 30% din capitalul
social subscris integral. Art.9 alin.2 din Legea 31/1990 se stipulează că capitalul social vărsat la
constituire nu va fi mai mic decât 30%, dar capitalul social privit în integralitate; nu se specifică că în
funcție de aportul fiecăruia. Pentru a calcula participarea la dividende, se calculează cota capitalului
vărsat de fiecare în funcție de capitalul social total vărsat. ( ex: A-> 25*100/50 = 50%). La societatea
simplă nu se raportează la capitalul social vărsat. Ce se întâmplă dacă D a adus aport muncă? Art.
1902, alin.2 - D a contribuit la capitalul social subscris cu 25 conform art. 1902 C.civ și a vărsat 25.
Pentru a vedea participarea la dividende, avem un capital social vărsat de 75 (50 din aportul lui A,B, C
și 25 din aportul virtual al lui D). - A = 25*100/75 = 33,33%; - B = 20*100/75 = 26,67% - C =5*100/75 =
6,67% - D =25*100/75 = 33,33% - Capital social subscris Capital social vărsat Participarea la dividende
A 50 25 33,33% B 25 20 26,67% C 25 5 6,67% D 25 25 33,33 TOTAL 125 50 100% Drept comercial –
Curs 11 December 16, 2016 1 Constituirea societăților prin subscripție integrală și simultană
(continuare) Înregistrarea în Registrul comerțului Depunerea cererii de înmatriculare în Registrul
comerțului Odată cu cererea de înmatriculare se depun și declarația tip pe propria răspundere
privind îndeplinirea condițiilor de funcționare (pentru autorizarea funcționării) și cererea de
înregistrare fiscală (pentru înregistrarea fiscală). Cererile sunt însoțite de documentele doveditoare
menționate în Ordinul Ministrului Justiției nr. 2594/2008 (art. 69, 73). Cererile și documentele se
depun la Oficiul Registrului Comerțului teritorial, la biroul unic. Există o excepție, atunci cand trebuie
obținute avize de mediu. Solicitarea înmatriculării trebuie realizată în termen de 15 zile de la data
încheierii actului constitutiv. Persoanele care pot solicita înmatrcularea societății sunt menționate în
art. 36 din Legea societăților (nr. 31/1990). În măsura în care aceste persoane nu solicită
înmatricularea, oricare dintre asociați poate realiza acest lucru după punerea în întârziere prealabilă
a celor care aveau obligația solicitării înmatriculării. Temeiul de drept este art. 47. Dacă în termen de
trei luni de la data încheierii actului constitutiv nu a fost solicitată înmatricularea, asociații nu vor mai
avea obligațiile decurgând din subscripțiile făcute. Soluționarea cererii Se realizează de către
directorul Oficiului Registrului Comerțului, sau de către persoanele desemnate de acesta, prin
rezoluție executorie. În caz de admitere, se dispune înmatricularea societății în registrul comerțului și
autorizarea funcționării. Înmatricularea în Registrul comerțului și înregistrarea fiscală Înmatricularea
presupune înscrierea în Registrul comerțului a datelor precizate în art. 7 din Ordinul Ministrului
Justiției nr. 2594/2008. Ca urmare a înregistrării, societatea primește numărul de ordine în Registrul
comerțului (adică "Jul"). De asemenea, la acest moment se stabilește și data înregistrării în registrul
comerțului, care este data înscrierii efective a datelor precizate în art. 7 din Ordin. După admiterea
cererii de înmatriculare urmează soluționarea cererii de înregistrare fiscală, în acest scop Registrul
comerțului transmițând, pe cale electronică, datele din cererea de înmatriculare admisă,
reglementate prin Legea nr. 359/2004. Ministerul Finanțelor soluționează cererea de înregistrare
fiscală și atribuie societății Codul Unic de Înregistrare (CUI). Temei de drept: art. 10 și urm. din Legea
nr. 359/2004. După înmatricularea în Registrul comerțului și înregistrarea fiscală, Oficiul Registrului
Comerțului eliberează societății trei documente: • Certificat de înregistrare în Registrul comerțului
(cuprinzând, printre altele, CUI-ul și J-ul); • Rezoluția directorului Oficiului Registrului Comerțului;
Drept comercial – Curs 11 December 16, 2016 2 • Un certificat constatator cu privire la îndeplinirea
condițiilor de funcționare. Constituirea societăților pe acțiuni prin subscripție publică Această
modalitate de constituire presupune parcurgerea etapelor specifice constituirii prin subscripție
integrală și simultană, la care se adaugă o etapă premergătoare, denumită etapa prospectului de
emisiune. Această etapă presupune parcurgerea mai multor faze, ce urmează a fi sintetizate.
Întocmirea Depunerea la Oficiul Registrului Comerțului de la viitorul sediu și publicarea în presă a
prospectului de emisiune de către persoanele care au inițiativa constituirii (aceste persoane poartă
denumirea de fondatori). Fondatori sunt cei care realizază prospectul de emisiune, având inițiativa
constituirii unei societăți prin subscripție publică. Aceștia pot ajunge ulterior să subscrie capital social
și să semneze actul constittuvi, iar astfel vor deveni fondatori și în sensul de persoane care semnează
actul constitutiv. Sar putea să nu semneze actul constitutiv și, deci, să nu subscrie la capitalul social,
dar semnatarii actului constitutiv să le recunoască importanța în vederea constituirii societatii si sa fie
mentionati in actul constituiv ca fondatori in sensul art. 6. Indiferent daca subscriu la capitalul social
sau daca le este sau nu recunoscuta calitatea de persoana care a contribuit la constituirea societatii,
ei oricum sunt fondatori in sensul de semnatari ai prospectului de emisiune. Prospectul de emisiune
trebuie să îndeplinească o serie de condiții de formă, reglementate cu titlu de condiții ad validitatem
de art. 18 din Legea societăților: • Prospectul de emisiune trebuie să îmbrace forma autentică •
Prospectul de emisiune trebuie să includă clauzele specifice actului constitutiv al unei societăți pe
acțiuni reglementate prin art. 8, cu excepția celor privind administratorii și directorii, respectiv
membrii directoratului și consiliului de supraveghere, precum și a celor privind cenzorii sau auditorii
financiari. • Prospectul de emisiune trebuie să includă data închiderii subscrierii. Sancțiunea
nerespectării condițiilor de formă este reglementată expres prin art. 18, respectiv nulitatea
prospectului de emisiune. Subscrierea de acțiuni Presupune înscrierea pe un exemplar al
prospectului de emisiune a datelor reglementate prin art. 19. Ele se referă la identificarea celui care
dorește să subscrie, el trebuind să menționeze ce subscrie. Validarea subscripției și aprobarea actului
constitutiv de către adunarea constitutivă Adunarea constitutivă este adunarea la care participă totți
cei care au subscris acțiunii. Adunarea este convocată de fondatori în termen de maximum două luni
de la data închiderii subscripției. Cvorumul adunării este reprezentat de majoritatea absolută a celor
care au subscris acțiunii. Luarea deciziilor în cadrul adunării se ia cu majoritatea simplă a celor care
au subscris acțiunii, fiecare dintre aceștia având un singur vot. Scopurile acestei adunări sunt
reglementate prin art. 28 și 22, în principal fiind vorba despre analizarea îndeplinirii condițiilor pentru
constituirea societății. În măsura în care se constată că aceste condiții sunt îndeplinite, adunarea
constitutivă va decide aprobarea actului constitutiv al societății și îi va desemna pe cei care se vor
prezenta pentru autentificarea actului constitutiv și îndeplinirea formalităților cerute pentru
constituirea societății. Drept comercial – Curs 11 December 16, 2016 3 Dacă s-a aprobat actul
constitutiv urmează o altă fază. Redactarea actelor constitutive Actul constitutiv al societăților pe
acțiuni înființate prin subscripție publică trebuie să îmbrace forma autentică. La redactare și
autentificare urmează să se prezinte persoanele desemnate în acest scop în adunarea constitutivă.
Funcționarea societăților reglementate de Legea societăților Precizări prealabile Funcționarea
societăților presupune luarea deciziilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate și
implementarea acestora cu respectarea legii și a voinței asociaților, voință menționată în actul
constitutiv. Luarea deciziei asociaților presupune formarea voinței societății și se realizează la nivelul
adunărilor asociaților, respectiv la nivelul organelor de administrare. Implementarea deciziilor
reprezintă manifestarea externă a voinței sociale și se realizează prin organele de administrare având
putere de reprezentare. Controlul desfășurării activității pentru a se asigura respectarea legii și a
actului constitutiv se realizează prin intermediul organelor de control și auditori financiari. Adunările
asociaților reglementate de Legea societăților Tipurile de adunări Tipurile de adunări ale asociaților în
cadrul societăților pe acțiuni (art. 110 și urm.) Există două categorii de adunări ale acționarilor,
respectiv: • Adunări generale ale acționarilor (AGA) Adunările generale reunesc ansamblul
acționarilor, indiferent de tipul de acțiuni deținute. Din această perspectivă, adunarea generală este
un organ colectiv în care se formează voința socială, adică voința societății. Există o clasificare în
funcție de atribuțiile conferite de lege: o Adunări generale ordinare o Adunări generale extraordinare
• Adunări speciale ale acționarilor Aceste adunări reunesc acționari care dețin anumite tipuri sau
categorii de acțiuni. Cu titlu de exemplu, poate fi menționată adunarea deținătorilor de acțiuni
preferențiale cu dividend prioritar fără drept de vot. Acestea sunt reglementate în art. 95. Criteriul
este reprezentat de tipul de acțiuni deținute de persoanele care au dreptul să participe la adunări.
Tipurile de adunări ale asociaților în cadrul societăților cu răspundere limitată (art. 191 și urm.) Se
reglementează doar adunarea generală a asociaților, fără nicio distincție (nici între
ordinară/extraordinară). Drept comercial – Curs 11 December 16, 2016 4 Alte tipuri de societăți În
SNC și SCS nu se reglementează expres existența unei Adunări generale a asociaților, însă această
existență rezultă implicit din articole care se referă la luarea unei decizii de către asociații acestor
societăți acționând colectiv. Cu titlu de exemplu, menționăm art. 86 de la SNC și art. 90 de la SCS,
care se referă la luarea cu majoritatea capitalului social a deciziei privind tragerea la răspundere a
administratorului societății. La SCA, potrivit art. 187, sunt incidente regulile de la societatea pe
acțiuni. Atribuțiile adunărilor asociaților În cadrul societăților pe acțiuni Cu privire la adunările
acționarilor, Legea societăților consacră două articole al căror scop principal este enumerarea de
atribuții (art. 111 și 113). Atribuțiile adunărilor generale pot rezulta și din alte articole ale Legii nr.
31/1990, cu titlu de exemplu putând menționa art. 150, respectiv art. 15322. Amândouă se referă la
necesitatea de a lua decizii în cadrul adunărilor generale ale asociaților pentru încheierea de anumite
categorii de acte juridice. • Atribuții: Adunarea generală ordinară În adunarea generală ordinară pot
fi adoptate hotărâri în orice materie. Temeiul este art. 111, alin. (2) din LS. Textul de la art. 111, alin.
(2) cuprinde și o enumerare a unor atribuții ale adunării generale ordinare. Excepție: Adunarea
generală ordinară nu poate adopta hotărâri în materiile ce alcătuiesc atribuțiile altor adunări. •
Atribuții: Adunarea generală extraordinară Regula este că adunarea generală extraordinară adoptă
hotărâri de modificare a actului constitutiv. Temeiul de drept este art. 113, lit. m), Legea societăților.
Acest text enumeră, cu titlu de exemplu, atribuții ale adunării generale extraordinare. Excepții: o
Anumite modificări ale actului constitutiv sunt incluse de Legea societăților în competența altor
adunări. Cu titlu de exemplu, modificarea membrilor consiliului de administrație, ai consiliului de
supraveghere și a cenzorilor intră în competența adunărilor generale ordinare. o Anumite hotărâri
sunt de competența adunării generale extraordinare chiar dacă nu reprezintă o modificare a actului
constitutiv, dacă legea face trimitere expresă la necesitatea adoptării unei hotărâri a adunării
generale extraordinare. • Atribuții: Adunările speciale În cadrul acestora sunt adoptate hotărâri
referioare la o anumită categorie de acțiuni. Temeiul de drept este art. 116 din Legea societăților.
Acest articol stabileste ca daca la nivelul societatii s-ar dori sa se ia o decizie referitoare la o anumita
categorie de actiuni, decizia aceea nu poate sa fie luata decat daca este aprobata de adunarea
speciala a acelor categorii de detinatori ai acelor tipuri de actiuni. Spre exemplu, daca la nivelul
societatii trebuie sa se ia o decizie cu privire la actiunile preferentiale cu dividend prioritar, atunci
trebuie sa aiba neaparat loc o adunare a actionarilor detinatori de actiuni cu dividend prioritar, unde
acestia sa discute ce doreste societatea sa faca cu respectivele actiuni. În cadrul societăților cu
răspundere limitată Ca regulă, adunările generale ale asociaților pot adopta hotărâri în orice materie,
principalele atribuții fiind enumerate în art. 194 din Legea societăților. Drept comercial – Curs 11
December 16, 2016 5 În cadrul altor tipuri de societăți În cadrul SNC și SCS trebuie să reținem că nu
sunt reglementate liste de atribuții, dar din anumite texte de lege rezultă necesitatea adoptării unor
decizii colective. Ca exemplu, art. 86/90 din LS, cu răspunderea adminsitratorilor/aprobarea
situațiilor financiare. La SCA, potrivit art. 187 din Legea societăților, se aplică regulile de la societățile
pe acțiuni. TEST-inclusiv din adunarile generale 15 ian Convocarea adunarilor generale a) In cadrul SA
REGULA: Desfasurarea adunarilor generale implica respectarea formalitatilor cerute pt convocare
-leaga 31/90 reglementeaza reguli comune pt toate tipurile de adunari, adica pt cele generale si cele
speciale EXCEPTIA: Actionarii reprezentand intregul capital social pot tine o adunare generala daca
niciunul nu se opune fara respectarea formalitatilor cerute pt convocare Regulile comune: 1)
atributia de convocare REGULA: Convocarea se realizeaza de catre Consiliul de administratie (in
sistemul unitar) sau de catre directorat in sistemul dualist EXCEPTIA: Alte persoane pot realiza
convocarea in situatii expres reglementate de lege, cu titlu de exemplu, actionarii care au solicitat
convocarea unei adunari generale, dar carora nu li s-a respectat dreptul de a fi convocata o astfel de
adunare, pot realiza convocarea daca sunt autorizati in acest sens de catre instanta - temei de dr
art.119 2)cand se convoaca Adunarea generala Potrivit art.117, Adunarile generale sunt convocate
ori de cate ori este necesar. REGULA: Persoanele care au atributia de convocare au libertate de
apreciere in privinta necesitatii convocarii unei Adunari generale. EXCEPTIE: Persoanele care au
atributii de convocare sunt obligate sa convoace adunarile generale, cu titul de exemplu, astfel de
situatii se regasesc in art. 111 si 119. a)Potrivit art.111, Adunarea generala ordinara trebuie
convocata cel putin o data pe an in cel mult 5 luni de la incheierea exercițiului financiar (pana in luna
mai). b)Potrivit art. 119, Adunarea generala trebuie convocata la solicitarea actionarilor reprezentand
individual sau impreuna cel putin 5% din capitalul social sau o cota mai mica daca in actul constitutiv
se prevede astfel. Obligatia exista in masura in care cererea actionarilor de convocare a unei anumite
adunari cuprinde dispozitii care intra in atributiile adunarii solicitate. 3) modalitatile de convocare
Potrivit art 117 alin 3 si 4, ca regula convocarea se realizeaza prin convocator. Acesta trebuie sa
imbrace forma scrisa si sa fie publicat in Monitorul Ofical partea a 4-a si in presa, adica intr-un ziar de
larga raspandire din localitatea in care se afla sediul societatii sau in cea mai apropiata localitate. Nu
este suficient MO, trebuie sa publicam obligatoriu si in ziar. Ne putem alege unde il publicam? Nu ne
putem alege unde anume publicam, desi nu se scrie explicit - ajungem in ziar dintro localitate
apropiata numai cand localitatea respectiva nu are un astfel de ziar de larga raspandire -la nivelul
practicii EXCEPTIE: a) Convocarea se realizeaza prin scrisoare recomandata. Aceasta exceptie este
incidenta in cazul in care SA a emis actiuni nominative (au numele titularului pe ele =actiuni
nominative, nu au numele titularului= actiuni la purtator). Se transmit mai usor actiunile la purtator.
Cand se infiinteaza societatea actionarii pot decide ce act emit. Daca toate act sunt nominative
convocarea se poate face prin scrisoare recomandata pt ca ii cunoastem pe toti. Pe act la purtator
societatea nu cunoaste la momentul t0 cine este actionar. b)Convocarea trimisa pe cale electronica,
aceasta exceptie este incidenta in cazul in care societatea a emis act nominative si prin actul
constitutiv a fost expres permisa aceasta modalitate de convocare. 4) cuprinsul convocarii Art. 117
alin 6 , convocatorul trebuie sa curpinda informatii referitoare la urmatoarele aspecte: -locul adunarii
Acesta este sediul societatii daca in convocator nu se precizeaza nimic. -data adunarii generale
Aceasta trebuie stabilita a.î. sa treaca cel putin 30 zile de la publicarea in Monitorul Oficial sau de la
expedierea scrisorii recomandate; prin convocator se poate stabili si data celei de-a doua adunari
generale corespunzatoare celei de-a doua convocari incidenta in cazul in care la prima convocare nu
sunt intrunite cerintele de cvorum. -ordinea de zi Trebuie mentionate explicit problemele ce urmeaza
a fi dezbatute, precum si anumite informatii suplimentare necesare in masura in care exista anumite
probleme precizate pe ordinea de zi. Cu titlu de exemplu, potrivit art. 117 alin 6, in cazul in care pe
ordinea de zi figureaza numirea administratorilor, in convocare se vor mentiona si informatii precum
numele,localitatea de domiciliu si calificarea profesionala aferente persoanelor propuse pt functia de
administrator. Ordinea de zi poate sa fie completata in conformitate cu art. 117 *1 la cerea unuia sau
mai multor actionari, reprezentand individual sau impreuna cel putin 5% din capitalul social.
Nerespectarea vreunei reguli atrage nulitatea. b) In cadrul SRL: 1) atributiile de convocare Potrivit art
195, covocarea se realizeaza de catre administrator. In privinta existentei posibilitatii de a convoca
Adunarea generala si de catre alte persoane, se observa ca si la SRL si la SA se reglementeaza expres
posibilitatea asociatilor de a solicita covocarea Adunarii generale aratand scopul acestei convocari (la
SRL asociatii trebuie sa detina cel putin 1/4 din capitalul social, la SA actionarii trebuie sa detina cel
putin 5% din capitalul social). Spre deosebire de situatia de la SA, la SRL art. 195 nu reglementeaza
vreun drept al asociatilor de a convoca ei insisi Adunarea generala in masura in care administratorii
nu convoaca ei isisi adunarea solicitata. Nu trebuie interpretata in sensul ca asociatii de la SRL, nu pot
ajunge in situatia SA, dar in conditiile C civl, nu in baza textului din Legea societatilor. 2) momentul
covocarii -cand convoaca Persoanele cu atributii de convocare au libertate de apreciere in privinta
necesitatii intrunirii in cadrul unei Adunari generale. Prin exceptie, persoanele care au atributii de
convocare sunt obligate sa convoace Adunarea generala in anumite situatii, cu titlu de exemplu,
exista o astfel de obligatie reglementata prin art. 195 alin 1, adica obligatia de a convoca Adunarea
generala cel putin o data pe an. Un alt exemplu este reglem de art. 195 alin 2, obligatia de a convoca
Adunarea la solicitarea asociatilor detinand cel putin 1/4 din capitalul social. 3) modalitatile de
convocare - cum covoaca REGULA: Potrivt art 195 alin 3, covocarea se realizeaza potrivit actului
constitutiv, daca prin actul constitutiv nu s-a prevazut nimic, convocarea se realizeaza prin scrisoare
recomandata. 4) cuprinsul convocarii Convocarea trebuie sa cuprinda inf referitoare la: -locul
convocarii Convocarea se realizeaza la sediul societatii - art 195 alin 1 -data Adunarii generale Trebuie
fixata dupa trecerea unui termen de cel putin 10 zile de la convocare -ordinea de zi Legea 31/90 nu
se refera la ordinea de zi in cadrul sectiunii destinata SRL-urilor. c) Alte tipuri de societati: La SNC si
SCS nu sunt prevazute reguli speciale. La societatea in comandita pe actiuni se aplica regulile de la SA
- art 187 DESFASURAREA ADUNARILOR ASOCIATILOR a) In cadrul SA: 1.Participantii: i)-actionarii
Acestia au posibilitatea (dreptul) de a participa personal sau prin reprezentare - art. 125 REGULA:
Reprezentantul poate fi orice persoana EXCEPTIE: In anumite situatii, anumite persoane nu pot avea
calitatea de reprezentant ex. potrivit art. 125 alin 5, membrii Consiliului de administratie sau
directorii in sistemul unitar, respectiv membrii directoratului si Consiliului de supraveghere in
sistemul dualist ori functionarii societatii nu ii pot reprezenta pe actionari daca fara votul acestora nu
s-ar fi obtinut majoritatea necesara. SANCTIUNEA: Incidenta in caz de incalcare a normei este
nulitatea hotararii, daca fara votul lor nu s-ar fi putut obtine majoritatea ceruta OBSERVATIE: In cazul
participarii prin reprezentare, procura trebuie depusa in original cu 48 de ore inaintea Adunarii,
sanctiunea este pierderea exercitiului dreptului de vot in Adunarea generala cu privire la care nu s-a
respectat termenul de depundere - art. 125 alin 3 ii) membrii Consiliului de administratie sau
directorii in sistemul unitar, respectiv membrii directoratului si membrii Consiliului de supraveghere -
au obligatia de a participa la Adunarile generale Absenta lor nu atrage nulitatea hotararilor
Adunarilor generale, chiar daca sunt obligati sa participe. Trebuie gasite sanctiuni pt cei care lipsesc,
pt ca nu arata interes in realizarea scopurilor societatii. 2. Persoanele cu drept de vot REGULA:
Actionarii au drept de vot. Legea 31/90 reglementeaza o serie de mecanisme prin care se determina
actionarii cu drept de vot in cadrul unei Adunari generale. Cu privire la actiunile la purtator, potrivit
art. 123 alin 1, au drept de vot actionarii care au depus actiunile cu cel putin 5 zile inainte de Adunare
la locurile mentionate in actul constitutiv sau in convocator. In cazul actiunilor nominative, potrivit
art. 123 alin 2, au drept de vot persoanele care au calitatea de actionar la data de referinta. Data de
referinta este o data stabilita de Consiliul de administratie sau de catre directorat tinand cont de
urmatoarele coordonate: -sa fie ulterioara publicarii convocatorului -sa nu depaseasca 60 de zile
inainte de data la care este convocata Adunarea generala pt prima data OBSERVATIE: data de
referinta este importanta si din perspectiva stabilirii persoanelor care au dreptul de a incasa
dividendele in cadrul societatii, astfel au acest drept persoanele care au calitatea de actionar la data
de referinta. *speta EXCEPTIA: a) Anumiti actionari nu au drept de vot sau au dreptul de vot
suspendat, cu titlu de exemplu, se afla in astfel de situatii actionari precum: -actionarii detinatori ai
actiunilor cu dividend prioritar - potrivit art. 95, detinatorii de actiuni cu dividend prioritar nu au
drept de vot, prin exceptie, detinatorii acestor actiuni dobandesc dreptul de vot in doua situatii: i)
societatea a intarziat plata dividendelor catre acestia sau ii) societatea decide sa nu distribuie
dividende -actionarii care au calitatea de membri ai Consiliului de administratie, directoratului sau
Consiliului de supraveghere - potrivit art 126, acestia nu pot vota in baza actiunilor pe care le poseda
descarcarea gestiunii lor sau o problema in care persoana sau administratia lor ar fi in discutie.
Exceptie: persoanele respective pot vota situatia financiara anuala daca altfel nu poate fi obtinuta
majoritatea ceruta de lege sau de actul constitutiv -actionarii care nu sunt la curent cu varsamintele -
potrivit art. 101, orice actiune platita da dreptul la 1 vot in Adunarea generala, exercitiul dreptului de
vot fiind suspendat pt actionarii care nu sunt la curent cu varsamintele ajunse la scadenta. ex. Daca
eu am subscris 100 actiuni si am varsat 50, iar pt celelalte s-a stabilit ca se vor varsa la sf anului - eu
am 50 de dr de vot pt ca 50 de actiuni am platit, dupa ce a tecut un an vars si celalte 50, daca se
convoaca o Adunare generala at voi avea 100 de voturi. Daca a trecut un an si eu nu am varsat
celelalte 50 de varsaminte eu am 0 voturi pt ca au ajuns la scadenta, iar eu nu am platit restul de
varsaminte. OBSERVATIE: In anumite situatii, exercitiu dreptului de vot poate cunoaste unele limitari
relative, cu titlu de exemplu, poate fi mentionat art. 125 alin 5 referitor la imposibilitatea actionarilor
de a fi reprezentati de membri ai Consiliului de administartie, directori, membri ai Consiliului de
supraveghere sau membri ai directoratului, daca fara votul lor nu s-ar fi obtinut majoritatea ceruta pt
adoptarea hotararilor. 3.Organizarea sedintelor Adunarii generale- art 129 Sedinta se deschide de
catre presedintele Consiliului de administratie sau al directoratului ori de catre un imputernicit al
acestora. Este numit un secretariat tehnic care se ocupa de redactarea procesului verbal si de
efectuarea altor operatiuni necesare. In masura in care exista un interes in autentificarea actelor
rezultate din Adunarea generala, poate fi invitat sa participe un notar public. 4.Cvorumul a)Adunarea
generala ordinara -prima convocare - potrivit art. 112, trebuie sa fie prezenti actionari care sa detina
cel putin 1/4 din nr total de drepturi de vot (actul constitutiv poate sa prevata cerinte mai ridicate de
cvorum) -a doua convocare- nu sunt reglementate conditii de cvorum(prin actul constitutiv nu pot fi
prevazute conditii de cvorum) b) Adunarea generala extraordinara -prima convocare - actionarii
trebuie sa fie prezenti, actionarii reprezentand cel putin 1/4 din nr total de drepturi de vot - art.
115(pot fi reglementate prin actul constitutiv cerinte mai ridicate de cvorum) -a doua convocare -
trebuie sa fie prezenti actionarii reprezentand cel putin 1/5 din nr total de dr de vot (pot fi
reglementate prin actul constitutiv conditii de cvorum mai ridicate) Scopul ei este sa se modifice actul
constitutiv - din acest motiv avem nevoie de cvorum in ambele convocari 5)Majoritatea de luare a
deciziilor a) Adunarea generala ordinara - potrivit art. 112, hotararile se iau cu majoritatea voturilor
exprimate (prin actul constitutiv pot fi prevazute cerinte mai ridicate de majoritate) b)Adunarea
generala extraordinara -prima convocare - potrivit art 115, hotararile se iau cu majoritatea voturilor
detinute de actionarii prezenti sau reprezentati ori cu o majoritate anume reglementata de lege
6)Exercitarea dreptului de vot Cu privire la aceasta, potrivit legii 31/90, rezulta urmatoarele reguli:
1.exercitarea se realizeaza proportional cu actiunile detinute, astfel o actiune platita da dreptul la 1
vot in Adunarea generala; prin actul constitutiv pot fi limitate dr de vot, dar numai pt pers care detin
mai mult de o actiune - art.101 2.drepturile de vot trebuie exercitate cu buna credinta - art. 136*1
3.dreptul de vot poate face obiectul unor conventii - art.128 7)Tipul de vot Ca regula, votul este
deschis, prin exceptie votul este secret. Dreptul de vot nu poate fi cedat, daca se intampla intervine
nulitatea. Conf univ. Andeea -Teodora Stănescu – extras curs Funcționarea societăților reglementate
de Legea nr. 31/1990 – Adunările generale (continuare curs predat) - 2017 11.1.1.1 Desfăşurarea
adunărilor asociaţilor A) Societăţile pe acţiuni Desfăşurarea adunărilor generale impune respectarea
reglementărilor referitoare la: - participanţii la adunările generale: în această categorie sunt incluşi
acţionarii împreună cu directorii şi membrii consiliului de administraţie, respectiv membrii
directoratului şi cei ai consiliului de supraveghere. o în privinţa acţionarilor, aceştia pot participa la
adunările generale. Participarea poate fi personală sau prin reprezentant, aşa cum rezultă din art.
125 din Legea nr. 31/1990. Calitatea de reprezentant o poate avea, ca regulă, orice persoană cu
capacitate de exerciţiu deplină. Prin excepţie, membrii consiliului de administraţie, directorii,
respectiv membrii directoratului şi ai consiliului de supraveghere, ori funcţionarii societăţii nu îi pot
reprezenta pe acţionari. Sancţiunea încălcării interdicţiei este nulitatea hotărârii, dacă, fără votul
celor reprezentaţi, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută. Procurile trebuie depuse în original cu 48 de
ore înainte de adunare, sub sancţiunea pierderii exerciţiului dreptului de vot în acea adunare. o în
privinţa directorilor şi membrilor consiliului de administraţie, respectiv membrilor directoratului şi cei
ai consiliului de supraveghere, aceştia au obligaţia de a participa la adunările generale (art. 15312
Legea nr. 31/1990). - persoanele cu drept de vot în adunările generale: ca regulă, acţionarii au drept
de vot în adunările generale. Pornind de la premisa că acţionariatul se schimbă pe parcursul derulării
activităţii societăţii, Legea nr. 31/1990 reglementează două mecanisme de determinare a acţionarilor
cu drept de vot: o în privinţa acţiunilor la purtător, au drept de vot acţionarii care le-au depus la
locurile arătate prin actul constitutiv sau prin înştiinţarea de convocare, cu cel puţin 5 zile înainte de
adunare (art. 123 alin. (1) din Legea nr. 31/1990). o în privinţa acţiunilor nominative, au drept de vot
acţionarii care aveau această calitate la data de referinţă. Data de referinţă este data stabilită de
către consiliul de administraţie/directorat, ţinând cont că trebuie să fie ulterioară publicării
convocatorului şi să nu depăşească 60 de zile înainte de data la care adunarea generală este
convocată pentru prima oară (art. 123 alin. (2) din Legea nr. 31/1990). Prin excepţie, anumiţi
acţionari pot fi lipsiţi de dreptul de vot sau pot avea dreptul de vot suspendat. Exemplificativ, se pot
afla în astfel de situaţii: o acţionarii, titulari ai unor acţiuni cu dividend prioritar, fără drept de vot (art.
96 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Totuşi, în caz de întârziere a plăţii dividendelor, acţiunile
preferenţiale vor dobândi drept de vot, începând de la data scadenţei obligaţiei de plată a
dividendelor ce urmează a fi distribuite în cursul anului următor sau, dacă în anul următor adunarea
generală hotărăşte că nu vor fi distribuite dividende, începând de la data publicării respectivei
hotărâri Conf univ. Andeea -Teodora Stănescu – extras curs Funcționarea societăților reglementate
de Legea nr. 31/1990 – Adunările generale (continuare curs predat) - 2017 a adunării generale, până
la plata efectivă a dividendelor restante (art. 96 alin. (4) din Legea nr. 31/1990). o acţionarii care au
calitatea de membri ai consiliului de administraţie, directoratului sau consiliului de supraveghere nu
pot vota, în baza acţiunilor pe care le posedă, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care
persoana sau administraţia lor ar fi în discuţie (art. 96 alin. (4) din Legea nr. 31/1990). Totuşi,
persoanele respective pot vota însă situaţia financiară anuală, dacă nu se poate forma majoritatea
prevăzută de lege sau de actul constitutiv (art. 96 alin. (2) din Legea nr. 31/1990). o exerciţiul
dreptului de vot este suspendat pentru acţionarii care nu sunt la curent cu vărsămintele ajunse la
scadenţă (art. 101 alin. (3) din Legea nr. 31/1990). Situaţiile nu trebuie confundate cu acelea în care
asociaţii au obligaţia de abţinere de la vot, ca urmare a faptului că se află în anumite situaţii
particulare. În astfel de situaţii titularii nu sunt lipsiţi de dreptul de vot, iar acesta nu este nici
suspendat. o potrivit art. 125 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, membrii consiliului de administraţie,
directorii, respectiv membrii directoratului şi ai consiliului de supraveghere, ori funcţionarii societăţii
nu îi pot reprezenta pe acţionari, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, dacă, fără votul acestora, nu s-ar fi
obţinut majoritatea cerută. o potrivit art. 1443 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acţionarul care, într-o
anumită operaţiune, are, fie personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar
aceluia al societăţii, va trebui să se abţină de la deliberările privind acea operaţiune. Acţionarul care
contravine acestei dispoziţii este răspunzător de daunele produse societăţii, dacă, fără votul său, nu
s-ar fi obţinut majoritatea cerută. - organizarea şedinţelor adunărilor generale: şedinţa adunării
generale se va deschide de către preşedintele consiliului de administraţie, respectiv al directoratului,
sau de către acela care îi ţine locul. Adunarea generală implică şi numirea unui secretariat tehnic,
dintre acţionari sau dintre angajaţii societăţii, în vederea întocmirii procesului-verbal al şedinţei şi a
realizării altor operaţiuni implicate. De asemenea, operaţiunile specifice secretariatului pot fi
realizate sau supravegheate de un notar public (art. 129 din Legea nr. 31/1990). - cvorumul în cadrul
adunărilor generale: diferă în funcţie de categoria de adunare generală şi de convocare. Astfel, în
absenţa unor reguli speciale în actul constitutiv: o în adunările generale ordinare, potrivit art. 112 din
Legea nr. 31/1990, cvorumul diferă în funcţie de numărul convocării: ▪ la prima convocare, pentru
validitatea deliberărilor adunării generale ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care să deţină
cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot. ▪ la a doua convocare, nu mai sunt
reglementate condiţii de cvorum. În actul constitutiv, pot fi reglementate cerinţe de cvorum mai
ridicate, dar exclusiv pentru prima convocare. Conf univ. Andeea -Teodora Stănescu – extras curs
Funcționarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – Adunările generale (continuare curs
predat) - 2017 o în adunările generale extraordinare, potrivit art. 115 din Legea nr. 31/1990,
cvorumul diferă în funcţie de numărul convocării: ▪ la prima convocare, pentru validitatea
deliberărilor adunării generale extraordinare este necesară prezenţa acţionarilor deţinând cel puţin o
pătrime din numărul total de drepturi de vot. ▪ la a doua convocare (şi la convocările ulterioare),
pentru validitatea deliberărilor adunării generale extraordinare este necesară prezenţa acţionarilor
reprezentând cel puţin o cincime din numărul total de drepturi de vot. În actul constitutiv, pot fi
reglementate cerinţe de cvorum mai ridicate. - majoritatea de luare a deciziilor în cadrul adunărilor
generale: diferă în funcţie de categoria de adunare generală. Astfel, în absenţa unor reguli speciale în
actul constitutiv: o în adunările generale ordinare: potrivit art. 112 din Legea nr. 31/1990, deciziile se
iau cu majoritatea voturilor exprimate. În actul constitutiv, pot fi reglementate cerinţe de majoritate
mai ridicate, dar exclusiv pentru prima convocare. o în adunările generale extraordinare, potrivit art.
115 din Legea nr. 31/1990, ca regulă, deciziile se iau cu majoritatea voturilor deţinute de acţionarii
prezenţi sau reprezentaţi. Prin excepţie, în anumite materii sunt prevăzute ale majorităţi de luare a
deciziilor. În actul constitutiv, pot fi reglementate cerinţe de majoritate mai ridicate. - exercitarea
dreptului de vot: în materia exercitării dreptului de vot trebuie avute în vedere următoarele reguli: o
exercitarea dreptului de vot se realizează de către proprietarul acţiunilor. Astfel, în măsura în care
asupra acţiunilor sunt constituite garanţii reale mobiliare, dreptul de vot aparţine titularului dreptului
de proprietate (art. 124 din Legea nr. 31/1990). o exercitarea dreptului de vot poate face obiectul
unor convenţii. Ca principiu, acestea sunt valabile. Prin excepţie, convenţiile referitoare la exercitarea
dreptului de vot sunt lovite de nulitate dacă acţionarul se obligă să exercite dreptul de vot în
conformitate cu instrucţiunile date sau propunerile formulate de societate sau de persoanele cu
atribuţii de reprezentare (art. 128 din Legea nr. 31/1990). Convenţiile referitoare la exercitarea
dreptului de vot produc însă efecte doar între părţile acestora, nu şi faţă de societate. o dreptul de
vot se exercită după regula 1 acţiune conferă 1 vot. Prin excepţie, dreptul la vot poate fi limitat
pentru titularii a mai mult decât 1 acţiune (art. 101 alin. (2) din Legea nr. 31/1990). - tipul de vot în
cadrul adunărilor generale: ca regulă, hotărârile adunărilor generale se iau prin vot deschis. Prin
excepţie, în cazurile prevăzute de lege, hotărârile se iau prin vot secret. Conf univ. Andeea -Teodora
Stănescu – extras curs Funcționarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – Adunările
generale (continuare curs predat) - 2017 B) Societăţile cu răspundere limitată Desfăşurarea
adunărilor generale impune respectarea reglementărilor referitoare la: - participanţii la adunările
generale: la adunările generale au dreptul de a participa asociaţii (art. 191 din Legea nr. 31/1990). -
persoanele cu drept de vot în adunările generale: ca regulă, asociaţii au drept de vot în adunarea
generală (art. 193 din Legea nr. 31/1990). Prin excepţie, un asociat nu poate exercita dreptul la vot cu
privire la propriile aporturi în natură sau la actele juridice încheiate între asociat şi societate. -
organizarea şedinţelor adunărilor generale: nu există reglementări speciale - cvorumul în cadrul
adunărilor generale: nu sunt reglementate expres condiţii de cvorum. Acestea rezultă pe cale de
interpretare din art. 193 din Legea nr. 31/1990. Astfel, potrivit textului de lege menţionat: o la prima
convocare,: ▪ pentru situaţia în care adunările au ca obiect modificarea actului constitutiv - cvorumul
este reprezentat de unanimitatea asociaţilor: ▪ pentru situaţia în care adunările au ca alt obiect decât
modificarea actului constitutiv - cvorumul este reprezentat de dubla majoritate - majoritatea
absolută a asociaţilor şi părţilor sociale o la a doua convocare: ▪ pentru situaţia în care adunările au
ca obiect modificarea actului constitutiv cvorumul este reprezentat de unanimitatea asociaţilor ▪
pentru situaţia în care adunările au ca alt obiect decât modificarea actului constitutiv nu mai sunt
reglementate condiţii de cvorum: - majoritatea de luare a deciziilor în cadrul adunărilor generale: în
afara unor prevederi speciale în actul constitutiv, majoritatea de decizie diferă în funcţie de obiectul
adunărilor generale: o la prima convocare: ▪ dacă hotărârile au ca obiect modificarea actului
constitutiv, este necesar votul tuturor asociaţilor (art. 192 alin. (1) din Legea nr. 31/1990) ▪ dacă
hotărârile au un alt obiect, este necesar votul majorităţii absolute a asociaţilor şi părţilor sociale (art.
192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990) o la a doua convocare: ▪ dacă hotărârile au ca obiect modificarea
actului constitutiv, este necesar votul tuturor asociaţilor (art. 192 alin. (1) din Legea nr. 31/1990) ▪
pentru situaţia în care adunările au un alt obiect decât modificarea actului constitutiv nu se prevede
expres majoritatea de luare a deciziilor. La nivel doctrinar s-a conturat opinia conform căreia
majoritatea de luare a deciziilor este dubla majoritate asociaţi şi părţi sociale raportată la asociaţii
prezenţi. Legea nr. 31/1990 prevede posibilitatea de a fi prevăzute în actul constitutiv alte majorităţi
de luare a deciziilor. Nu sunt reglementate limitări în privinţa dreptului asociaţilor de a dispune prin
actul constitutiv. Conf univ. Andeea -Teodora Stănescu – extras curs Funcționarea societăților
reglementate de Legea nr. 31/1990 – Adunările generale (continuare curs predat) - 2017 - exercitarea
dreptului de vot: exercitarea dreptului de vot se realizează după regula 1 parte socială dă dreptul la
un vot (art. 193 din Legea nr. 193/2000). - tipul de vot în cadrul adunărilor generale: nu există
reglementări speciale C) Alte tipuri de societăţi Nu sunt reglementate reguli speciale pentru
societatea în nume colectiv și societatea în comandită simplă. Pentru societatea în comandită pe
acțiuni sunt aplicabile regulile de la societatea pe acțiuni (art. 287 din Legea nr. 31/1990) 11.1.1.2
Hotărârile adunărilor asociaţilor A) Societăţile pe acţiuni În cadrul societăţilor pe acţiuni, hotărârile
adoptate de adunările generale se includ în procesulverbal întocmit cu ocazia adunării şi semnat de
către preşedinte şi secretar. Cuprinsul procesului-verbal este reglementat prin art. 131 din Legea nr.
31/1990. De asemenea, hotărârile adunărilor generale se includ şi în registrul adunărilor generale,
precum şi pe pagina de internet a societăţii (art. 131 alin. (3) şi (5)). Hotărârile adunărilor generale
luate cu respectarea legii şi a actului constitutiv sunt obligatorii chiar şi pentru acţionarii care nu au
luat parte la adunare sau au votat contra. Hotărârile sunt executorii de la data adoptării. Pentru
opozabilitate faţă de terţi, în termen de 15 zile de la data adoptării, acestea se depun spre a fi
menţionate în Registrul comerţului şi publicate în Monitorul Oficial partea a IV-a (art. 131 şi 132 din
Legea nr. 31/1990)1 . Hotărârile adoptate cu nerespectarea legii sau actului constitutiv pot face
obiectul unei acţiuni în anulare. Dacă sunt invocate motive de nulitate absolută, cererea poate fi
formulată de către orice persoană interesată şi este imprescriptibilă. Dacă sunt invocate motive de
nulitate relativă, cererea poate fi formulată de către acţionarii care au votat împotrivă şi au solicitat
să se menţioneze acest lucru în procesul-verbal sau de către acţionarii care au lipsit la adunarea
generală. Acţiunea poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României partea a IV-a. Indiferent de cauza de nulitate, membrii consiliului de administraţie,
respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la
revocarea lor din funcţie. Indiferent de cauza de nulitate, acţiunea se îndreaptă împotriva societăţii.
Hotărârea judecătorească este supusă apelului. După soluţionarea apelului, când hotărârea devine
definitivă, aceasta va fi menţionată în Registrul comerţului şi publicate în Monitorul Oficial partea a
IV-a. De la data publicării în Monitorul Oficial, hotărârea este publicată tuturor acţionarilor. Odată cu
acţiunea în a anulare poate fi solicitată şi suspendarea executării hotărârii (art. 132 şi 133 din Legea
nr. 31/1990) B) Societăţile cu răspundere limitată 1 Textul de lege trebuie corelat cu art. 5 alin. (1)
din Legea nr. 26/1990, potrivit căruia “Înmatricularea şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data
efectuării lor în registrul comerţului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea a
IV-a, sau în altă publicaţie, acolo unde legea dispune astfel.” Conf univ. Andeea -Teodora Stănescu –
extras curs Funcționarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – Adunările generale
(continuare curs predat) - 2017 Potrivit art. 196 din Legea nr. 31/1990, ca regulă, dispoziţiile
prevăzute pentru societăţile pe acţiuni în ceea ce priveşte dreptul de a ataca hotărârile adunărilor
generale se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată. Prin excepţie, termenul de 15 zile în care
trebuie introducă acţiunea în anulare se calculează de la data la care asociatul a luat cunoştinţă de
hotărârea adunării generale pe care o atacă. C) Alte tipuri de societăţi Nu sunt reglementate reguli
speciale pentru societatea în nume colectiv și societatea în comandită simplă. Pentru societatea în
comandită pe acțiuni sunt aplicabile regulile de la societatea pe acțiuni (art. 287 din Legea nr.
31/1990) 10.01.2018 CURS 12 ADMINISTRAREA SOCIETATILOR REGLEMENTATE DE LG 31/1990
Precizari prealabile- cea mai ampla reglemntare a problemei adm societatilor se regaseste in privinta
societatilor pe actiuni. Organele prin intermediul carora se realizeaza administrarea societatilor1. In
cadrul Soc pe actiunila soc pe actiuni exista 2 sist de adm: sistemul unitar, cu sau fara delegare de
atributii si sistemul dualist. SISTEMUL UNITAR: Organele de adm in sistemul unitar fara delegare dde
atributii: acest sistem presupune existenta unui administrator unic sau a mai multor administratori,
acesti alcatuind impreuna consiliul de administratie. Unul dintre adm ce alc consiliul de administratie
este presedintele consiliului de administratie. In cadrul sist unitar fara delegare de atributii, adm se
realizeaza efectiv de catre administrator.  Sistemul unitar cu delegare de atributii- acesta presupune
un administrator sau mai multi administratori , grupati in consil de adm( unul di adm este
presedintele consiliului de adm) si un director numit director general sau mai multi directori ,
alcatuind un organ colectiv care nu are o denumire legala( unul dintre directorii ce alcatuieste organu
colectiv conduce acest organ si este denumit director general). In cadrul sist unitar cu delegare de
atributii, admiistrarea se realizeaza efectiv de catre director. ADM supravegheaza activitatea desf de
directori.  Temei de drept 137, 1401 ; 143 pt directori. Obs! CA regula, este permis cumulul de
calitati adica o persoana poate fi in acelasi timp administrator si director.-temei- art 143(2).
Administratorii car au si calitatea de directori poarta denumirea de administratori executivi .
directorii care nu au calitatea de administratri poarta denumirea de adm neexecutvi Obs! Ca regula
nu este permis cumulul intre calitatea de presedinte al consiliului de administratie si cea de director
general. Prin exceptie, este permis acest lucru doar daca este inclusa o prevedere in acest sens in
actul constitutiv sau daca este adoptata o hotararre a adunarii generale care sa aprobe cumulul-
temei art 143(3). Obs! Denumirea de director poate sa fie si o denumire tehnica a unui post ocupat in
cadrul unei societati. Pt pers care ocupa posturile respective nu sunt aplicabile reglem. LG 31/1990
referitoare la directori, acestea fiind incidente doar cu privire la persoanele carora administratorii le-
a delegat atributii de conducere a soc- temei art 143(5) Obs! Art 137(3), art 143(1)- nu este un text
care sa pres cu necesitate pluralitate de admpoate exista adm unic si director. SISTEMUL DUALIST
Org de amd: acest sistem presupune: - Direcoratul- poate sa fie alcatuit dintr-o singura peroana care
poarta denumirea de director general unic.(difera de directorul general din sistemul unitar); sau din
mai multe persoane, numite membri ai directoratului, dintre acestea una fiind aleasa presedintele
directoratului. - Consiliul de supraveghere- alcatuit din membri consiliului de supraveghere, unul din
acesti membri este presedinte al cons de supraveghere Temei de drept art. 1531,2,6. Obs! In priv
cumulului de calitati , art 1538 , interzice cumulul intre calitatea de membru al directoratului si cea
de membru al consiliului de supraveghere. -principii care guvern alegerea sistemului de adm: 1.
principiul lib de alegere intre sist unitar si sist dualist 2. principiul lb de alegere intre sisitunitar cu
delegare sau fara deleg de atrib. EXCEPTIESocietatile ale caror sit financiare anuale fac ob unei
obligatii legale de auditare financiara(cifra de af f mare) este oblig delegarea de atributii.
*modificarea s incetarea societatilor reglem de lg 31/1990-le citim noi din lege - in cadrul SRL Potrivit
art 197(1) administrarea se realizeaza efectiv de catre unul sau mai multi administratori pentru
pluralitatea de administratori, nefiind reglementat un organ colectiv.(at cand se vor redacta acte
constitutive p o soc ii stab un scop, il denumim cumva) Obs! Art 197( 4) reglementeaza expres
inaplicabilitatea regulilor referitoare la administrarea societatilor pe actiuni in privinta SRL –urilor. Art
197( 3) trimite in privinta administrarii societatilor la regulile din materia societatii in nume colectiv. -
Org de adm in alte societati: 1. La SNC , potrivit art 75, 77 pot exista unul sau mai multi administratori
fara sa se reglementeze un organ colectv 2. La scs , otrivit art 90- se face trimitere la SNC 3. SCA
adminstrarea se popate face de catre 1 sau mai multi administrartori- art 187 facand rimitere la
normele din materia societatilor pe actuni, cu exceptia celor referitoare la sistemul dualist de
administrare. Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o persoana pentru a putea participa la
administrarea societatilor reglem de lg31/1990 1. In cadrul SA: - Calitatea de persoana fizica sau
juridica- potrivit art 153 indice 13, administratorul si membri consiliului de supraveghere pot fi pf sau
pj( pj trebuie sa si desemneze un reprezentant permanent pf). Directorii si membrii directoratului pot
fi numai persoane fizice. - Calitatea de asociat la societatea administrata- din interpretarea art 126 si
art 138 indice 2 este permis cumulul calitatii de asociat si administrator. De asemenea, este permis si
ca o peroana ce nu are calitatea de asociat sa aiba calitatea de administrator. In plus, prin actul
constitutiv sau prin hotarare a AG a actionarilor poate fi prevazuta regula ca unul sau mai multi
membri ai Consiliului de Administratie sau al Consiliului de Supraveghere sa fie admnistratori
independenti. Aceasta insemna ca administratorii respectivi nu pot avea calitatea de actionari
semnificativi ai societatii. Temei art 138 indice 2 coroborat cu art 153 indice 8. - Conditii referitoare la
capacitatea de exercitiu- potrivit art 73 indice 1 coroborat cu ar 6, nu pot avea calitatea de
administrator, director, membri ai directoratului sau membri ai Consiliului de Supraveghere
persoanele incapabile.sanctiune numirii unei astfel de persoane este reglementata expres de art. 73
indice 1, respectiv decaderea din drept. - Conditii referitoare la moralitate- potrivit art 73 indice 1 si 6
nu pot fi administratori peroanele care au fost condamnate pt infractiunile reglementate in art 6-infr
contra patrim. Sanctiunea numiri in fct de adm, dir ,membru in cons de suprav sau ai directoratului a
unei astfel de pers este reglem expres de art 73 indice 1 , respectiv decaderea din functie - Numarul
maxime de mandate detinute- potrivit art 153 indice 16 –adm sau membrii consiliului de
Supraveghere pot detne un nr maxim de 5 mandate, sanctiunea depasirii acestui nr. Fiind incetarea
de drept n termen de o luna de la momentul depasirii a mandatelor suplimentare. - Posibilitatea de a
desfasura alte activitati- potrivit art 153 indice 15 ca regula, directorii, membrii directoratului nu pot
dsf comert concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane, respectiv nu pot fi directori,
administratori, membri ai cons de supraveghere sau membri ai directoratului la o societate
concurenta. Aceasta interdictie se refera doar la directori si membrii directoratului. Conditiile pt SRL:
In privinta SRL sun reglem conditii ref la 1. Calitatea de asociat- art 197 permite cumulul dintre
calitatea de asociat si cea de administrator. De asemenea, se permite si posibilitatea ca societatea sa
aiba administratori neasociati. Sunt aplicabile si in privinta SRL ului conditiile ref la capacitatea de
exercitiu si la modalitate prevazute de art 73 indice 1 si art 6. 2. Conditii referitoare la posibilitatea de
a desfasura alte activitai- art 197 (2) potrivit caruia, administratorii nu pot fi admiinistratori la alte
societat concurente si nu pot desfasura comert concurent pe cont propriu sau pe contul altei
persoane. La alte societati SNC- potrivit art 77 pot fi administratori doar asociatii nefiind permisa
desemnarea ca administrator a unei persoane straine de societate. Se aplica regulile referitoare la
cap de exercitiu si moralitate, reglementate p-rin art 73 indice 1 si art 6. SCS- art 88 se refera la
conditia calitatii de asociat- pot fi administratori asociatii comanditati. Se aplica reg ref la cap de
exerciti s moralitate reglem de art 73 indice 1 si art. 6. SCA- se reglementeaza cu priv la cond calitatii
de asociat- pot avea calitatea de adm asociatii comanditati –art 188. Se aplica regulile referitoare la
cap de exercitiu si moralitate, reglementate prin art 73 indice 1 si art 6 , precum s celelalte reguli
reglem in materia SA, intemeiul art 187. Desemnarea pers care participa la administrarea societatii
reglem de 31/1990 In cadrul SA1. Desemnarea persoanelor part la adm societati. - Administratorii si
membrii cons de supraveghere sunt desemnati prin actul constitutiv, iar ulterior prin hot a AG
ordinare. - Preseditele consiliului de administratie este ales de catre consilul de administratie, iar
presedintele consilului de supraveghere este ales de catre Consilul de Supraveghere. - Directorii
simembrii directoratului sunt desemnati de catre celalalt for de administrare.( cons de adm pe
director sic de suprav pe membrii). - Directorul general si presedintele directoratului sunt alesi de
celalt for CADIRECTORII si stab cine este seful lor . 2. DOBANDIREAcalitatii de adm, membrii direct,
membrii consiliului de supr ADMINISTRATORII, membri ai CS si membri ai directoratului trebuie sa
accepte expres dobandirea acesttei calitati dupa ce au fost desemnati. Adm,dir, membrii dir si
membrii CS incheie un contract denumit contract de administratie, care are natura juridica a unui
contract de mandat. Temei de dr -144 indice 1, la care adaugam art 152, 153 indice 2 si 153 indice 8
si art 72. 3. Durata mandatului- art 153 indice 12 - Pt adm si membri CS durata mandatului e
prevazuta in actul constitutiv, neputand depasi 2 ani pt primii adm, respectiv 4 ani pt urmatorii.
Administratorii popt fi realesi in aceste functie - Directorii- nu se reglem durata manadatului, -
Membrii directoratului-este durata prevazuta in actul constituti , care nu poate depasi 4 ani. In cadrul
SRL. 1. Desemnarea adm- potriv art 197 sunt numiti prin actul constitutiv sau prin hot a AG 2.
Dobandirea calitatii- nu se reglementeaza necesitatea unei acceptari exprese si nici n este
reglementata incheierea unui anumit contract. 3. Raporturile dintre adm si societatte- este incident
art 72- potrivit caruia oblig si raspunderea adm sunt reglem de dispozitiile referitoare la mandat si
cele din legea 31 din 1990. 4. Durata mandatului- este cea fixata prin hot AG a asociatilor- temei art
197 coroborat cu art 77 Celelalte societati SNC- sunt prev reguli ref la desemnarea adm- prin actul
const sau hot AGA si cu privire la durata madatului-ho aga-art 77 SCS- similar cu snc –art 90 si art 77
SCA- ca regula similar cu SA, si o particularitate –potriv art 189 alegerea unui administrator se
realizeaza cu o hot luata cu majorittaea specifica adunarii generale extraordinare , fiind necesar si
acordul celorlati administratori existenti. REVOCARE Conf univ. Andeea -Teodora Stănescu – extras
curs Funcționarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – Administratori si organe de
control(continuare curs predat) - 2017 11.5.2.4. Revocarea persoanelor care participă la
administrarea unei societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990 I. Societăţile pe acţiuni 350. Pornind
de la prevederile Legii nr. 31/1990 trebuie operată o distincţie între: 1. revocarea
administratorilor/membrilor consiliului de supraveghere; 2. revocarea directorilor/membrilor
directoratului. 351. a. Revocarea administratorilor/membrilor consiliului de supraveghere Potrivit art.
1371 alin. (4) coroborat cu art. 111 alin. (2) lit. b), respectiv art. 1536 alin. (4) coroborat cu art. 111
alin. (2) lit. b) din Legea nr. 31/1990, administratorii şi membrii consiliului de supraveghere sunt
revocaţi prin hotărâre a adunării generale ordinare a acţionarilor. Aceasta poate interveni oricând, în
caz de revocare fără justă cauză existând posibilitatea obligării societăţii la plata de daune-interese
(această posibilitate nu este expres consacrată pentru membrii consiliului de supraveghere) 352. b.
Revocarea directorilor/membrilor directoratului Potrivit art. 1431 alin. (4), respectiv art. 1532 alin. (4)
din Legea nr. 31/1990, directorii şi membrii directoratului sunt revocaţi de către celălalt for
administrativ (excepţie – membrii directoratului pot fi revocaţi şi prin hotărâre a adunării generale
ordinare a acţionarilor, dacă se prevede prin actul constitutiv). Aceasta poate interveni oricând, în caz
de revocare fără justă cauză existând posibilitatea obligării societăţii la plata de daune-interese. 353.
c. Pierderea calităţii de administrator/director/membru al consiliului de supraveghere/membru al
directoratului Revocarea administratorilor/directorilor/membrilor consiliului de
supraveghere/membrilor directoratului se produce la data adoptării deciziei de revocare.
Înregistrarea în registrul comerţului are ca efect opozabilitatea faţă de terţi. II. Societăţile cu
răspundere limitată 354. Potrivit art. 194 din Legea nr. 31/1990 revocarea administratorilor este o
operaţiune simetrică desemnării. Competenţa aparţine adunării generale, care decide cu dubla
majoritate absolută a părţilor sociale şi asociaţilor. III. Alte tipuri de societăţi 355. În ceea ce priveşte
societatea în nume colectiv, potrivit art. 77 alin. (2) în privinţa revocării administratorilor trebuie
operată o distincţie: 1. revocarea administratorilor desemnaţi prin actul constitutiv – aceasta se
realizează prin hotărârea tuturor asociaţilor; 2. revocarea administratorilor desemnaţi prin hotărâre a
adunării asociaţilor – aceasta se realizează prin hotărârea majorităţii absolute a capitalului social.
356. În ceea ce priveşte societatea în comandită simplă, potrivit art. 90, revocarea administratorilor
urmează regimul revocării administratorilor societăţii în nume colectiv. Astfel, art. 90 trimite la art.
77, care reglementează aceste aspecte în materia societăţii în nume colectiv. 357. În ceea ce priveşte
societatea în comandită pe acţiuni, potrivit art. 187 din Legea nr. 31/1990, dreptul comun îl
reprezintă dispoziţiile din materia societăţilor pe acţiuni. Prevederi speciale cu privire la revocarea
administratorilor sunt reglementate prin art. 189 din Legea nr. 31/1990. Aceasta este realizată prin
actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale extraordinare. 11.5.2.5. Atribuţiile organelor
prin intermediul cărora se realizează administrarea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 I.
Societăţile pe acţiuni 358. Pornind de la prevederile Legii nr. 31/1990, pentru a stabili atribuţiile
persoanelor care participă la administrarea unei societăţi pe acţiuni trebuie să se distingă în funcţie
de sistemul de administrare, astfel: 1. Atribuţiile organelor prin intermediul cărora se realizează
administrarea societăţilor pe acţiuni în care a fost ales sistemul unitar fără delegare de atribuţii; 2.
Atribuţiile organelor prin intermediul cărora se realizează administrarea societăţilor pe acţiuni în care
a fost ales sistemul unitar cu delegare de atribuţii; 3. Atribuţiile organelor prin intermediul cărora se
realizează administrarea societăţilor pe acţiuni în care a fost ales sistemul dualist. 359. 1. Atribuţiile
organelor prin intermediul cărora se realizează administrarea societăţilor pe acţiuni în care a fost ales
sistemul unitar fără delegare de atribuţii Administratorul unic/consiliul de administraţie este
însărcinat cu îndeplinirea tuturor operaţiunilor şi încheierea tuturor actelor juridice necesare şi utile
pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii [art. 142 alin. (1) coroborat cu art. 137 alin. (3)
şi cu art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990]. În privinţa acestor acte juridice Legea nr. 31/1990
reglementează o derogare de la condiţiile de formă. Astfel, actele de dispoziţie asupra bunurilor
societăţii reglementate de Legea nr. 31/1990 pot fi încheiate de reprezentanţii legali ai societăţii în
temeiul puterilor conferite acestora fără a fi necesară o procură specială şi autentică în acest scop,
chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică (art. 701 din Legea nr. 31/1990).
Legea nr. 31/1990 exclude din sfera de competenţă a administratorului unic/consiliului de
administraţie: a. actele juridice al căror obiect exced unei anumite valori sau care sunt încheiate în
anumite circumstanţe. Exemplificativ pot fi enumerate: 1. actele juridice prin care administratorul
înstrăinează sau dobândeşte bunuri către sau de la societate având o valoare de peste 10% din
valoarea activelor nete ale societăţii, precum şi alte celelalte acte juridice la care se referă art. 150
din Legea nr. 31/19901 ; 2. actele juridice prin care se cumpără bunuri pentru societate ori prin care
se înstrăinează, închiriază, schimbă bunuri ori se constituie garanţii asupra bunurilor din patrimoniul
societăţii, dacă valoarea bunurilor ce formează obiectul contractului reprezintă mai mult decât
jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic (art. 15322 din
Legea nr. 31/1990)2 ; b. atribuţiile ce configurează competenţa exclusivă a adunărilor generale ale
acţionarilor – art. 111 alin. (2) coroborat cu art. 1431 alin. (1) reglementează competenţa exclusivă a
adunării generale ordinare, iar art. 113 coroborat cu art. 114 şi cu art. 1431 alin. (1) configurează
competenţa exclusivă a adunării generale extraordinare. Precizare: deşi, ca regulă, atribuţiile de
mutare a sediului societăţii, de modificare a obiectului de activitate (mai puţin domeniul şi activitatea
principală) şi de majorare a capitalului social aparţin adunării generale a acţionarilor, prin excepţie,
acestea pot fi delegate consiliului de administraţie (prin hotărâre a adunării generale extraordinare a
acţionarilor sau prin actul constitutiv). Conex îndeplinirii atribuţiilor administratorului unic/consiliului
de administraţie trebuie analizată reprezentarea societăţii în raporturile cu terţii şi în justiţie. Potrivit
art. 1432 din Legea nr. 31/1990, în absenţa unor prevederi în actul constitutiv, dreptul de a
reprezenta societatea în raporturile cu terţii şi în justiţie aparţine administratorului unic sau
preşedintelui consiliului de administraţie. 1 Art. 150 „(1) Dacă prin actul constitutiv nu se dispune
altfel şi sub rezerva dispoziţiilor art. 441, sub sancţiunea nulităţii, administratorul va putea, în nume
propriu, să înstrăineze, respectiv să dobândească, bunuri către sau de la societate, având o valoare
de peste 10% din valoarea activelor nete ale societăţii, numai după obţinerea aprobării adunării
generale extraordinare, în condiţiile prevăzute la art. 115. (2) Prevederile alin. (1) se aplică şi
operaţiunilor de închiriere sau leasing. (3) Valoarea prevăzută la alin. (1) se va calcula prin raportare
la situaţia financiară aprobată pentru anul financiar precedent celui în care are loc operaţiunea ori,
după caz, la valoarea capitalului social subscris, dacă o asemenea situaţie financiară nu a fost încă
prezentată şi aprobată. (4) Prevederile prezentului articol sunt aplicabile şi operaţiunilor în care una
dintre părţi este soţul administratorului ori rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, al
acestuia; de asemenea, dacă operaţiunea este încheiată cu o societate la care una dintre persoanele
anterior menţionate este administrator sau director ori deţine, singură sau împreună, o cotă de cel
puţin 20% din valoarea capitalului social subscris, cu excepţia cazului în care una dintre societăţile
respective este filiala celeilalte”. 2 Art. 15322 „Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va
putea să încheie acte juridice în numele şi în contul societăţii, prin care să dobândească bunuri
pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate
în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor
societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor, dată în
condiţiile art. 115”. Prin actul constitutiv, acţionarii pot să prevadă faptul că dreptul de a reprezenta
societatea aparţine preşedintelui consiliului de administraţie şi unuia sau mai multor administratori,
precizând dacă aceştia îşi exercită dreptul acţionând împreună sau separat. Dacă se prevede faptul că
acţionează împreună, administratorii pot, prin acordul unanim, să împuternicească pe unul dintre ei
să încheie anumite operaţiuni sau tipuri de operaţiuni. 360. 2. Atribuţiile organelor prin intermediul
cărora se realizează administrarea societăţilor pe acţiuni în care a fost ales sistemul unitar cu
delegare de atribuţii Administratorul unic/consiliul de administraţie este însărcinat cu realizarea
competenţelor sale de bază şi a atribuţiilor primite, prin delegare, de la adunarea generală
extraordinară a acţionarilor. Potrivit art. 142 (2) din Legea nr. 31/1990, competenţe de bază sunt: a)
stabilirea principalelor direcţii de activitate şi dezvoltare ale societăţii; b) stabilirea politicilor
contabile, a sistemului de control financiar, aprobarea planificării financiare; c) numirea/revocarea,
stabilirea remuneraţiei şi supravegherea directorilor; d) introducerea cererii pentru deschiderea
procedurii insolvenţei; e) organizarea adunărilor generale ale acţionarilor şi implementarea
hotărârilor acestora; f) pregătirea raportului anual. Potrivit art. 142 (2) coroborat cu art. 114 alin. (1)
şi art. 113 din Legea nr. 31/1990, competenţe delegate consiliului de administraţie de către adunarea
generală a acţionarilor pot fi: a) mutarea sediului societăţii; b) modificarea obiectului de activitate
(mai puţin domeniul şi activitatea principală); c) majorarea capitalului social. Directorul/directorii
sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, potrivit obiectului ei de
activitate [art. 1431 alin. (1) din Legea nr. 31/1990]. În privinţa acestor acte juridice Legea nr.
31/1990 reglementează o derogare de la condiţiile de formă. Astfel, actele de dispoziţie asupra
bunurilor societăţii, reglementate de Legea nr. 31/1990, pot fi încheiate de reprezentanţii legali ai
societăţii în temeiul puterilor conferite acestora fără a fi necesară o procură specială şi autentică în
acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică (art. 701 din Legea nr.
31/1990). Legea nr. 31/1990 exclude din sfera de competenţă a directorilor: a. atribuţiile excluse in
sfera de competenţă a administratorilor (în sistemul unitar fără delegare de atribuţii); b. atribuţiile
constituind competenţele exclusive ale administratorului unic/consiliului de administraţie în sistemul
unitar cu delegare de atribuţii. În strânsă legătură cu îndeplinirea atribuţiilor administratorului
unic/consiliului de administraţie/directorului/directorilor trebuie analizată reprezentarea societăţii în
raporturile cu terţii şi în justiţie. De asemenea, trebuie analizată reprezentarea societăţii în
raporturile cu directorii. Potrivit art. 1432 din Legea nr. 31/1990, în absenţa unor prevederi în actul
constitutiv, dreptul de a reprezenta societatea în raporturile cu terţii şi în justiţie aparţine directorului
general (ca unic director sau, în caz de pluralitate de directori, ca organ de conducere al acestora).
Prin actul constitutiv, acţionarii pot să prevadă faptul că dreptul de a reprezenta societatea aparţine
directorului-general şi unuia sau mai multor directori, precizând dacă aceştia îşi exercită dreptul
acţionând împreună sau separat. Dacă se prevede faptul că acţionează împreună, directorii pot, prin
acordul unanim, să împuternicească pe unul dintre ei să încheie anumite operaţiuni sau tipuri de
operaţiuni. Reprezentarea societăţii în raporturile cu directorii aparţine administratorului
unic/consiliului de administraţie. 361. 3. Atribuţiile organelor prin intermediul cărora se realizează
administrarea societăţilor pe acţiuni în care a fost ales sistemul dualist Potrivit art. 1539 din Legea nr.
31/1990, consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale: a) exercită controlul asupra
directoratului (verifică operaţiunile de conducere sub aspectul conformităţii cu legea, actul
constitutiv şi hotărârile adunării generale); b) raportează adunării generale a acţionarilor cu privire la
activitatea de supraveghere efectuată (cel puţin o dată pe an); c) numeşte şi revocă membrii
directoratului; d) convoacă adunarea generală a acţionarilor (în cazuri excepţionale). Potrivit art.
1531 din Legea nr. 31/1990, directoratul este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi
utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii. În privinţa acestor acte juridice Legea nr.
31/1990 reglementează o derogare de la condiţiile de formă. Astfel, actele de dispoziţie asupra
bunurilor societăţii reglementate de Legea nr. 31/1990 pot fi încheiate de reprezentanţii legali ai
societăţii în temeiul puterilor conferite acestora fără a fi necesară o procură specială şi autentică în
acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică (art. 701 din Legea nr.
31/1990). Legea nr. 31/1990 exclude din sfera de competenţă a directoratului: a. actele juridice al
căror obiect exced unei anumite valori sau care sunt încheiate în anumite circumstanţe.
Exemplificativ pot fi enumerate: 1. actele juridice prin care administratorul înstrăinează sau
dobândeşte bunuri către sau de la societate având o valoare de peste 10% din valoarea activelor nete
ale societăţii, precum şi alte celelalte acte juridice la care se referă art. 150 din Legea nr. 31/19903 ; 3
Art. 150 „(1) Dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel şi sub rezerva dispoziţiilor art. 441, sub
sancţiunea nulităţii, administratorul va putea, în nume propriu, să înstrăineze, respectiv să
dobândească, 2. actele juridice prin care se cumpără bunuri pentru societate ori prin care se
înstrăinează, închiriază, schimbă bunuri ori se constituie garanţii asupra bunurilor din patrimoniul
societăţii, dacă valoarea bunurilor ce formează obiectul contractului reprezintă mai mult decât
jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic (art. 15322 din
Legea nr. 31/1990)4 ; b. atribuţiile ce configurează competenţa exclusivă a adunărilor generale ale
acţionarilor – art. 111 alin. (2) coroborat cu art. 1431 alin. (1) reglementează competenţa exclusivă a
adunării generale ordinare, iar art. 113 coroborat cu art. 114 şi cu art. 1431 alin. (1) configurează
competenţa exclusivă a adunării generale extraordinare. 362. Precizare: deşi, ca regulă, atribuţiile de
mutare a sediului societăţii, de modificare a obiectului de activitate (mai puţin domeniul şi activitatea
principală) şi de majorare a capitalului social aparţin adunării generale a acţionarilor, prin excepţie,
acestea pot fi delegate consiliului de administraţie (prin hotărâre a adunării generale extraordinare a
acţionarilor sau prin actul constitutiv). c. atribuţiile constituind competenţele exclusive ale consiliului
de supraveghere Conex îndeplinirii atribuţiilor consiliului de supraveghere/directoratului trebuie
analizată reprezentarea societăţii comerciale în raporturile cu terţii şi în justiţie. De asemenea,
trebuie analizată şi reprezentarea societăţii în raporturile cu membrii directoratului. Potrivit art. 1533
din Legea nr. 31/1990, în absenţa unor prevederi în actul constitutiv, dreptul de a reprezenta
societatea în raporturile cu terţii şi în justiţie aparţine membrilor directoratului, acţionând împreună.
În această situaţie, membrii directoratului pot prin acordul unanim, să împuternicească pe unul
dintre ei să încheie anumite operaţiuni sau tipuri de operaţiuni. Legea nr. 31/1990 permite
acţionarilor să insereze stipulaţii contrare în actul constitutiv, fără a detalia, aşa cum se întâmplă în
legătură cu sistemul unitar. bunuri către sau de la societate, având o valoare de peste 10% din
valoarea activelor nete ale societăţii, numai după obţinerea aprobării adunării generale
extraordinare, în condiţiile prevăzute la art. 115. (2) Prevederile alin. (1) se aplică şi operaţiunilor de
închiriere sau leasing. (3) Valoarea prevăzută la alin. (1) se va calcula prin raportare la situaţia
financiară aprobată pentru anul financiar precedent celui în care are loc operaţiunea ori, după caz, la
valoarea capitalului social subscris, dacă o asemenea situaţie financiară nu a fost încă prezentată şi
aprobată. (4) Prevederile prezentului articol sunt aplicabile şi operaţiunilor în care una dintre părţi
este soţul administratorului ori rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, al acestuia; de
asemenea, dacă operaţiunea este încheiată cu o societate la care una dintre persoanele anterior
menţionate este administrator sau director ori deţine, singură sau împreună, o cotă de cel puţin 20%
din valoarea capitalului social subscris, cu excepţia cazului în care una dintre societăţile respective
este filiala celeilalte”. 4 Art. 15322 „Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va putea să
încheie acte juridice în numele şi în contul societăţii, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta
sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul
societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data
încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor, dată în condiţiile art.
115”. Reprezentarea societăţii în raporturile cu membrii directoratului aparţine consiliului de
supraveghere. II. Societăţile cu răspundere limitată 363. Cu privire la atribuţiile administratorilor este
incident art. 70 din Legea nr. 31/1990, conform căruia administratorii pot face toate operaţiunile
cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile
arătate în actul constitutiv. Cu titlu particular, art. 195 din Legea nr. 31/1990 face referire la obligaţia
de a convoca adunarea asociaţilor, iar art. 198 de a ţine un registru al asociaţilor. De asemenea, este
incident art. 701 , conform căruia actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi pot fi încheiate
în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, nefiind necesară o procură specială
şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă
autentică. Referitor la dreptul de a reprezenta societatea, potrivit art. 90 este aplicabil regimul
societăţilor în nume colectiv. Astfel, art. 90 face trimitere la art. 75 din materia societăţilor în nume
colectiv. III. Alte tipuri de societăţi 364. În privinţa societăţilor în nume colectiv, cu privire la atribuţiile
administratorilor, este incident art. 70 din Legea nr. 31/1990, conform căruia administratorii pot face
toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară
de restricţiile arătate în actul constitutiv. De asemenea, este incident art. Art. 701 . conform căruia
actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite
reprezentanţilor legali ai societăţii, nefiind necesară o procură specială şi în formă autentică în acest
scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică. Referitor la dreptul de a
reprezenta societatea, potrivit art. 75 din Legea nr. 31/1990, acesta aparţine fiecărui administrator,
afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv. 365. În privinţa societăţii în comandită simplă, cu
privire la atribuţiile administratorilor este incident art. 70 din Legea nr. 31/1990, conform căruia
administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de
activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv. De asemenea, este incident art.
701 , conform căruia actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi pot fi încheiate în temeiul
puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, nefiind necesară o procură specială şi în formă
autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică. Referitor
la dreptul de a reprezenta societatea, potrivit art. 90 este aplicabil regimul societăţilor în nume
colectiv. Astfel, art. 90 face trimitere la art. 75 din materia societăţilor în nume colectiv. 366. În
privinţa societăţilor în comandită pe acţiuni, cu privire la atribuţiile administratorilor, în temeiul art.
187 din Legea nr. 31/1990 este incident regimul specific societăţilor pe acţiuni. 11.5.2.6 Desfăşurarea
activităţii organelor prin intermediul cărora se realizează administrarea societăţilor reglementate de
Legea nr. 31/1990 I. Societăţile pe acţiuni 367. Din perspectiva modului de organizare a persoanelor
care participă la administrarea unei societăţi pe acţiuni, trebuie făcută distincţia între sistemul unitar
şi sistemul dualist. 1. Desfăşurarea activităţii organelor prin intermediul cărora se realizează
administrarea societăţilor pe acţiuni în care a fost ales sistemul unitar a. Desfăşurarea activităţii
administratorului unic/consiliului de administraţie Administrarea unei societăţi pe acţiuni poate să fie
încredinţată unui administrator unic sau mai multor administratori, organizaţi într-un consiliul de
administraţie. Potrivit art. 137 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, reglementările privind consiliul de
administraţie sunt aplicabile şi administratorului unic, mai puţin cele care presupun pluralitatea
administratorilor. Desfăşurarea activităţii consiliului de administraţie face obiectul art. 141 şi art.
15320 din Legea nr. 31/1990. Potrivit acestora, întrunirile consiliului de administraţie trebuie să aibă
loc cel puţin o dată la 3 luni. Convocarea şi stabilirea ordinii de zi sunt realizate de către preşedintele
consiliului de administraţie (care acţionează din proprie iniţiativă sau la solicitarea persoanelor
stabilite expres în Legea nr. 31/1990). Cvorumul este de jumătate din numărul membrilor consiliului
de administraţie (legea permite expres posibilitatea stabilirii unui cvorum mai mare, prin actul
constitutiv). Luarea deciziilor se realizează, ca regulă, cu majoritatea membrilor prezenţi. Prin
excepţie, este necesară o altă majoritate. b. Desfăşurarea activităţii directorilor Potrivit art. 1431 ,
modul de organizare a directorilor este stabilit prin actul constitutiv sau prin decizie a consiliului de
administraţie. 368 2 Desfăşurarea activităţii organelor prin intermediul cărora se realizează
administrarea societăţilor pe acţiuni în care a fost ales sistemul dualist a. Desfăşurarea activităţii
consiliului de supraveghere Organizarea consiliului de supraveghere este similară celei a consiliului
de administraţie (art. 15320 coroborat cu art. 15311). b. Desfăşurarea activităţii directoratului De
asemenea, organizarea directoratului este similară celei a consiliului de administraţie, cu precizarea
că Legea nr. 31/1990 nu reţine obligaţia întrunirii la un interval de cel puţin 3 luni şi nici
aplicabilitatea regulilor referitoare la directoratul pluripersonal şi în legătură cu directorulgeneral
unic. II. Societăţile cu răspundere limitată 369. Cu privire la modul de lucru al administratorilor este
aplicabil parţial regimul juridic al societăţii în nume colectiv. Astfel, art. 90 trimite la art. 76. Acesta
prevede regula ca administratorii să lucreze separat şi excepţia potrivit căreia dacă în actul constitutiv
se prevede ca administratorii să lucreze împreună. În această situaţie, trebuie făcută o distincţie între
următoarele categorii de acte: a) actele obişnuite – decizia trebuie luată în unanimitate; în caz de
divergenţă între administratori, vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului
social; b) actele urgente a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societăţii – poate decide un
singur administrator în lipsa celorlalţi, care se găsesc în imposibilitate, chiar momentană, de a lua
parte la administraţie. III. Alte tipuri de societăţi 370. Cu privire la societatea în nume colectiv sunt
incidente art. 76 şi 78. Ca regulă, administratorii lucrează separat. Totuşi, potrivit art. 78 din Legea nr.
31/1990, dacă un administrator ia iniţiativa unei operaţiuni ce depăşeşte limitele operaţiunilor
obişnuite comerţului pe care îl exercită societatea, acesta trebuie să înştiinţeze pe ceilalţi
administratori, înainte de a o încheia, sub sancţiunea suportării pierderilor ce ar rezulta din aceasta.
În caz de opoziţie a vreunuia dintre ei, vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social. Operaţiunea încheiată în contra opoziţiei făcute este valabilă faţă de terţii cărora
nu li se va fi comunicat această opoziţie. În măsura în care în actul constitutiv se prevede ca
administratorii să lucreze împreună, pe baza textelor de lege menţionate trebuie făcută o distincţie
între următoarele categorii de acte: a. actele obişnuite – decizia trebuie luată în unanimitate; în caz
de divergenţă între administratori, vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social; b. actele urgente a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societăţii – poate
decide un singur administrator în lipsa celorlalţi, care se găsesc în imposibilitate, chiar momentană,
de a lua parte la administraţie. 371. În ceea ce priveşte societatea în comandită simplă, cu privire la
modul de lucru al administratorilor este aplicabil parţial regimul juridic al societăţii în nume colectiv.
Astfel, art. 90 trimite la art. 76 alin. (1). Acesta prevede regula ca administratorii să lucreze separat şi
excepţia potrivit căreia dacă în actul constitutiv se prevede ca administratorii să lucreze împreună,
decizia trebuie luată în unanimitate; în caz de divergenţă între administratori, vor decide asociaţii
care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. 372. În societatea în comandită pe acţiuni
este aplicabil, în temeiul art. 187 din Legea nr. 31/1990, regimul juridic al societăţilor pe acţiuni.
11.5.2.7 Răspunderea persoanelor care participă la administrarea unei societăţi reglementate de
Legea nr. 31/1990 373. Articolul 72 din Legea nr. 31/1990 reglementează două aspecte generale cu
privire la răspunderea administratorilor5 , respectiv fundamentul răspunderii şi titularii acţiunii în
răspundere6 . 5 Cu privire la răspunderea administratorilor faţă de societate, a se vedea S.V. BODU,
Răspunderea administratorului faţă de societate, în R.R.D.A. nr. 4/2015. 6 Art. 1442 alin. (1)
„Membrii consiliului de administraţie îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun
administrator”. Art. 72 „Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile
referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege”. Art. 73 (1) „Administratorii sunt
solidar răspunzători faţă de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; b)
existenţa reală a dividendelor plătite; c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; d)
exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea,
actul constitutiv le impun. (2) Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi
creditorilor societăţii, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate
de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată”. Notă.
Legea nr. 64/1995 a fost abrogată prin Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (M. Of. nr.
359 din 21 aprilie 2006), care a fost, la rândul ei, abrogată prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile
de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014). Potrivit art. 340 din
Legea nr. 85/2014, în prezent trimiterea se consideră a fi făcută la această lege. În tot cuprinsul Legii
nr. 31/1990, acolo unde este cazul, trebuie avută în vedere această dispoziţie. Art. 152 „ (1) Directorii
sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor. Prevederile art. 1371 alin. (3), ale art. 1441 ,
1443 , 1444 , 150 şi ale art. 15312 alin. (4) se aplică directorilor în aceleaşi condiţii ca şi
administratorilor. (2) Remuneraţia directorilor, obţinută în temeiul contractului de mandat, este
asimilată din punct de vedere fiscal veniturilor din salarii şi se impozitează potrivit legislaţiei în
materie. (3) Prin derogare de la art. 5 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, remuneraţia directorilor
obţinută în temeiul contractului de mandat este asimilată salariului, din punctul de vedere al
obligaţiilor decurgând pentru director şi societatea comercială din legislaţia privind sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, inclusiv dreptul de asigurare pentru accidente de muncă şi
boli profesionale, legislaţia privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de
muncă, precum şi din legislaţia privind asigurările de sănătate”. Art. 1532 „ (1) Desemnarea
membrilor directoratului revine consiliului de supraveghere, care atribuie totodată unuia dintre ei
funcţia de preşedinte al directoratului. (2) Actul constitutiv determină durata mandatului
directoratului, în limitele prevăzute la art. 15312 . (3) Membrii directoratului nu pot fi concomitent
membri ai consiliului de supraveghere. (4) Membrii directoratului pot fi revocaţi oricând de către
consiliul de supraveghere. Actul constitutiv poate prevedea că ei pot fi revocaţi şi de către adunarea
generală ordinară a acţionarilor. Dacă revocarea lor survine fără justă cauză, membrii directoratului
sunt îndreptăţiţi la plata unor daune-interese. (5) În caz de vacanţă a unui post de membru al
directoratului, consiliul de supraveghere va proceda fără întârziere la desemnarea unui nou membru,
pe durata rămasă până la expirarea mandatului directoratului”. Art. 1442 alin. (1) „Membrii
consiliului de administraţie îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenta unui bun administrator”.
Art. 72 „Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la
mandat şi de cele special prevăzute în această lege”. Art. 73 (1) „Administratorii sunt solidar
răspunzători faţă de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; b) existenţa
reală a dividendelor plătite; c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; d) exacta
îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul
constitutiv le impun. (2) Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor
societăţii, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea
nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată”. Notă. Legea nr.
64/1995 a fost abrogată prin Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (M. Of. nr. 359 din 21
aprilie 2006), care a fost, la rândul ei, abrogată prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de
prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014). Potrivit art. 340 din Legea
nr. 85/2014, în prezent trimiterea se consideră a fi făcută la această lege. În tot cuprinsul Legii nr.
31/1990, acolo unde este cazul, trebuie avută în vedere această dispoziţie. Art. 153 „(1) Prin actul
constitutiv se poate stipula că societatea pe acţiuni este administrată de un directorat şi de un
consiliu de supraveghere, în conformitate cu prevederile prezentei subsecţiuni. (2) Actul constitutiv
poate fi modificat în cursul existenţei societăţii prin hotărâre a adunării generale extraordinare a
acţionarilor, în vederea introducerii sau a eliminării unei astfel de prevederi. (3) Prevederile prezentei
legi privitoare la cenzori nu sunt aplicabile societăţilor care optează pentru sistemul dualist de
administrare”. Art. 1442 alin. (1) „Membrii consiliului de administraţie îşi vor exercita mandatul cu
prudenţa şi diligenţa unui bun administrator”. Art. 72 „Obligaţiile şi răspunderea administratorilor
sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege”.
Art. 73 „(1) Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru: a) realitatea
vărsămintelor efectuate de asociaţi; b) existenţa reală a dividendelor plătite; c) existenţa registrelor
cerute de lege şi corecta lor ţinere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta
îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun. (2) Acţiunea în răspundere
împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, care o vor putea exercita numai în caz
de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării
judiciare şi a falimentului, republicată”. Notă. Legea nr. 64/1995 a fost abrogată prin Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei (M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006), care a fost, la rândul ei,
abrogată prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (M.
Of. nr. 466 din 25 iunie 2014). Potrivit art. 340 din Legea nr. 85/2014, în prezent trimiterea se
consideră a fi făcută la această lege. În tot cuprinsul Legii nr. 31/1990, acolo unde este cazul, trebuie
avută în vedere această dispoziţie. Art. 155 „(1) Acţiunea în răspundere contra fondatorilor,
administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere,
precum şi a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin
încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine adunării generale, care va decide cu
majoritatea prevăzută la art. 112. (2) Adunarea generală desemnează cu aceeaşi majoritate persoana
însărcinată să exercite acţiunea în justiţie. (3) Când adunarea generală decide cu privire la situaţia
financiară anuală, poate lua o hotărâre referitoare la răspunderea administratorilor sau directorilor,
respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, chiar dacă această problemă nu
figurează pe ordinea de zi. (4) Dacă adunarea generală decide să pornească acţiune în răspundere
contra administratorilor, respectiv a membrilor directoratului, mandatul acestora încetează de drept
de la data adoptării hotărârii şi adunarea generală, respectiv consiliul de supraveghere, va proceda la
înlocuirea lor. 374. Cu privire la fundamentul răspunderii, trebuie observat faptul că art. 72
menţionează că răspunderea administratorilor este reglementată de dispoziţiile referitoare la
mandat şi cele rezultând din Legea nr. 31/1990. În consecinţă, răspunderea poate avea fundament
contractual – fiind astfel o răspundere contractuală sau fundament legal – fiind astfel o răspundere
extracontractuală (delictuală). Atunci când răspunderea este extracontractuală, aceasta poate avea
natură civilă sau penală. În plus, trebuie observat faptul că răspunderea administratorilor poate fi
reglementată şi de dispoziţiile altor acte normative. Astfel, chiar art. 72 73 alin. (2) din Legea nr.
31/1990 face referire la răspunderea întemeiată pe Legea nr. 85/20147 . 375. Cu privire la titularii
acţiunii în răspundere potrivit art. 73 din Legea nr. 31/1990, acţiunea în atragerea răspunderii poate
să aparţină societăţii sau creditorilor. Titularul acţiunii în răspundere sunt creditorii în cazul în care
este angajată răspunderea administratorilor în temeiul Legii nr. 85/2014. Fapta ilicită săvârşită este
cauzarea stării de insolvenţă a societăţii. Titularul acţiunii în răspundere este societatea în cazul în
care este angajată răspunderea administratorilor în temeiul contractului încheiat cu societatea sau în
temeiul Legii nr. 31/1990. Generic, fapta ilicită poate fi încălcarea unor obligaţii ţinând de
constituirea sau funcţionarea societăţii I. Societatea pe acţiuni 1. Fundamentul răspunderii 376. Cu
privire la administratori, membrii directoratului şi membrii consiliului de supraveghere se
menţionează expres aplicabilitatea art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990[art. 1442 alin. (1), art.
1532 şi art. 1538 ]. Rezultă deci că răspunderea acestora poate fi contractuală sau delictuală, în
funcţie de obligaţia încălcată. 377. Cu privire la directori, art. 152 afirmă faptul că şi aceştia sunt
răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor, nefăcându-se trimitere la art. 72 şi art. 73. Având
în vedere faptul (5) Dacă acţiunea se porneşte împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi de
drept din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii. (6) Dacă adunarea generală decide să
pornească acţiune în răspundere contra membrilor consiliului de supraveghere cu majoritatea
prevăzută la art. 115 alin. (1), mandatul membrilor respectivi ai consiliului de supraveghere încetează
de drept. Adunarea generală va proceda la înlocuirea lor. (7) Acţiunea în răspundere împotriva
membrilor directoratului poate fi exercitată şi de către consiliul de supraveghere, în urma unei decizii
a consiliului însuşi. Dacă decizia este luată cu o majoritate de două treimi din numărul total de
membri ai consiliului de supraveghere, mandatul membrilor respectivi ai directoratului încetează de
drept, consiliul de supraveghere procedând la înlocuirea lor”. Art. 130 „(1) Hotărârile adunărilor
generale se iau prin vot deschis. (2) Votul secret este obligatoriu pentru numirea sau revocarea
membrilor consiliului de administraţie, respectiv a membrilor consiliului de supraveghere, pentru
numirea, revocarea ori demiterea cenzorilor sau auditorilor financiari şi pentru luarea hotărârilor
referitoare la răspunderea membrilor organelor de administrare, de conducere şi de control ale
societăţii”. 7 Lega nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă,
publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014, cu ultima modificare adusă prin Legea nr. 312/2015,
publicată în M. Of. nr. 920 din 11 decembrie 2015. că directorii încheie un contract de mandat şi că
Legea nr. 31/1990 prevede obligaţii în sarcina acestora, răspunderea directorilor poate avea natură
contractuală sau delictuală 2. Condiţiile răspunderii 378. Fapta ilicită – ca regulă, persoanele care
participă la administrarea societăţii răspund pentru fapta proprie. Astfel, orice încălcare a obligaţiilor
contractuale sau legale care incumbă persoanelor care participă la administrarea societăţii constituie
o faptă ilicită. Prin excepţie, administratorii răspund şi pentru faptele altor persoane. Astfel, potrivit
art. 1442 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, administratorii răspund faţă de societate pentru prejudiciile
cauzate prin actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs
dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor. În plus, potrivit art. 1442 alin.
(4) din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi dacă,
având cunoştinţă de neregulile săvârşite de aceştia, nu le comunică cenzorilor sau, după caz,
auditorilor interni şi auditorului financiar. 379. Vinovăţia – potrivit art. 1441 alin. (1) coroborat cu art.
152, art. 1532 , art. 1538 din Legea nr. 31/1990, persoanele care participă la administrarea societăţii
îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator. Potrivit art. 1441 alin. (2) şi
(3), persoanele care participă la administrarea societăţii acţionează cu prudenţa şi diligenţa unui bun
administrator dacă atunci când iau măsuri privind administrarea societăţii (denumite de Legea nr.
31/1990 decizii de afaceri) sunt în mod rezonabil îndreptăţite să considere că acţionează în interesul
societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate. 380. Exonerarea de răspundere este reglementată de
art. 144 2 alin. (5), art. 1532, art. 1538 . Astfel, administratorii, membrii directoratului şi membrii
consiliului de supraveghere sunt exoneraţi de răspundere dacă au făcut să se consemneze în registrul
deciziilor organului de administrare împotrivirea lor şi au încunoştinţat despre aceasta, în scris, pe
cenzori sau auditorii interni şi auditorul financiar. Cauza de exonerare de răspundere nu este expres
reglementată şi pentru directori. 3. Acţiunea în răspunderea persoanelor care participă la
administrarea societăţii 381. Decizia cu privire la introducerea acţiunii în răspundere împotriva
administratorilor, directorilor, membrilor consiliului de supraveghere, directoratului aparţine
adunării generale, consiliului de supraveghere sau chiar acţionarilor, în condiţiile art. 155 şi art. 1551
din Legea nr. 31/1990. Ca regulă, adoptarea acestei decizii produce consecinţe diferite, în funcţie de
calitatea persoanei la care se referă, respectiv: a. dacă adunarea generală decide să pornească
acţiune în răspundere contra administratorilor, respectiv a membrilor directoratului, mandatul
acestora încetează de drept de la data adoptării hotărârii şi adunarea generală, respectiv consiliul de
supraveghere, va proceda la înlocuirea lor. [art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990]; b. dacă acţiunea
se porneşte împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea
definitivă a hotărârii. [art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990]; c. dacă acţiunea se porneşte împotriva
membrilor consiliului de supraveghere, mandatul acestora încetează de drept. Adunarea generală va
proceda la înlocuirea lor. [art. 155 alin. (6) din Legea nr. 31/1990]. Prin excepţie, în cazul în care
acţiunea este pornită la iniţiativa acţionarilor, după rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de
admitere a acţiunii, adunarea generală a acţionarilor, respectiv consiliul de supraveghere va putea
decide încetarea mandatului administratorilor, directorilor şi membrilor consiliului de supraveghere,
respectiv al membrilor directoratului, şi înlocuirea acestora. II. Societatea cu răspundere limitată 382.
În ceea ce priveşte societatea cu răspundere limitată sunt aplicabile dispoziţiile generale ale art. 72 şi
art. 73 din Legea nr. 31/1990. Nu sunt reglementate aspecte particulare referitoare la răspunderea
administratorilor. III. Alte tipuri de societăţi 383. În ceea ce priveşte societatea în nume colectiv sunt
aplicabile dispoziţiile generale ale art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990. În plus, potrivit art. 86 din
Legea nr. 31/1990 pentru deciziile referitoare la introducerea acţiunii în răspunderea
administratorilor este necesar votul asociaţilor reprezentând majoritatea capitalului social. 384. În
ceea ce priveşte societatea în comandită simplă, art. 90 trimite la art. 86, deci la regimul specific
societăţilor în nume colectiv. De asemenea, sunt aplicabile reglementările generale, respectiv art. 72
şi art. 73 385. În ceea ce priveşte societatea în comandită pe acţiuni, art. 187 face trimitere la regimul
specific societăţilor pe acţiuni. 11.5.3. Controlul gestiunii societăţilor reglementate de Legea nr.
31/1990 386. Legea nr. 31/1990 reglementează controlul gestiunii societăţii, ca activitate desfăşurată
de organe statutare specializate, cu privire la societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe
acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. În ceea ce priveşte societatea în nume colectiv şi
societatea în comandită simplă, la nivel doctrinar8 s-a arătat faptul că activitatea de control al
gestiunii societăţii se realizează de către asociaţi, neexistând deci organe statutare specializate.
Concluzia se bazează pe textul art. 199 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, referitor la societăţile cu
răspundere limitată. Potrivit acestuia, „în lipsă de cenzori sau, după caz, de auditor 8 ST.D.
CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român. Procedurile de prevenire a insolvenţei şi de
insolvenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 235; S. POPA, Drept comercial, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2008, p. 175. financiar, fiecare dintre asociaţi, care nu este administrator al
societăţii, va exercita dreptul de control pe care asociaţii îl au în societăţile în nume colectiv”. Deşi se
referă la dreptul de control al asociaţilor numai în societatea în nume colectiv şi în societatea cu
răspundere limitată, articolul menţionat a fost considerat a enunţa un principiu potrivit căruia atunci
când nu există un organ statutar specializat cu controlul gestiunii, acesta se realizează de către
asociaţi. Astfel, cum nici în societatea în comandită simplă nu sunt reglementate organe statutare de
control al gestiunii, şi în această societate asociaţii vor fi consideraţi a avea atribuţiile de control al
gestiunii. 387. Pornind de la textele de lege care reglementează organe statutare de control al
gestiunii, regimul juridic al controlului gestiunii societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 se
configurează prin: a) Organele prin intermediul cărora se realizează controlul gestiunii societăţilor
reglementate de Legea nr. 31/1990; b) Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană
pentru a putea participa la activitatea de control al gestiunii societăţii; c) Desemnarea persoanelor
care participă la activitatea de control al gestiunii; d) Revocarea persoanelor care participă la
activitatea de control al gestiunii; e) Atribuţiile organelor de control al gestiunii societăţilor
reglementate de Legea nr. 31/1990; f) Desfăşurarea activităţii organelor de control al gestiunii
societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990; g) Răspunderea persoanelor care participă la
activitatea de control al gestiunii. 11.5.4. Organele prin intermediul cărora se realizează controlul
gestiunii societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 I. Societatea pe acţiuni 388. Potrivit art. 159
şi urm. din Legea nr. 31/1990, controlul gestiunii societăţii se poate realiza prin cenzori sau auditori
financiari. 389. Potrivit art. 160 din Legea nr. 31/1990, controlul gestiunii societăţii se realizează, în
mod obligatoriu, prin intermediul auditorilor financiari: a) în cazul în care situaţiile financiare ale
societăţii sunt supuse obligaţiei de auditare potrivit legii; b) în cazul în care situaţiile financiare ale
societăţii sunt supuse auditării ca urmare a opţiunii societăţii; c) în cazul în care s-a optat pentru
sistemul dualist de administrare. În privinţa auditorilor financiari nu se reglementează numărul
acestora. 390. Cu privire la societăţile pe acţiuni care nu au obligaţia desemnării auditorilor financiari,
acestea vor realiza controlul gestiunii prin intermediul cenzorilor. În privinţa acestora, potrivit Legii
nr. 31/1990 se prevede faptul că societatea trebuie să aibă cel puţin 3 cenzori şi un supleant, fără a
se reglementa un organ colegial de control. Prin actul constitutiv se poate deroga în senul creşterii
numărului de cenzori, cu condiţia ca numărul să fie întotdeauna impar (art. 159 din Legea nr.
31/1990). II. Societatea cu răspundere limitată 391. Potrivit art. 199 şi urm. din Legea nr. 31/1990,
controlul gestiunii societăţii se poate realiza prin cenzori sau auditori financiari. Potrivit art. 199 din
Legea nr. 31/1990, controlul gestiunii se realizează, în mod obligatoriu, prin intermediul auditorilor
financiari: a) în cazul în care situaţiile financiare ale societăţii sunt supuse obligaţiei de auditare
potrivit legii; b) în cazul în care situaţiile financiare ale societăţii sunt supuse auditării ca urmare a
opţiunii societăţii. 392. În privinţa societăţilor care nu se încadrează în ipoteza obligaţiei de a realiza
controlul gestiunii prin intermediul auditorilor financiari, acestea se pot găsi în una dintre
următoarele situaţii: a) să aibă obligaţia de a organiza controlul special al gestiunii societăţii – această
situaţie intervine atunci când societatea are mai mult de 15 asociaţi. Textul art. 199 alin. (3) din Legea
nr. 31/1990 care menţionează obligaţia de a fi desemnaţi cenzori. Totuşi, articolul menţionat trebuie
să fie coroborat cu art. 199 alin. (2) potrivit căruia, atunci când situaţiile financiare ale societăţii nu
sunt supuse obligaţiei legale de auditare, adunarea asociaţilor poate numi unul sau mai mulţi cenzori
ori un auditor financiar. Ca urmare a coroborării rezultă că, în măsura în care societatea are mai mult
de 15 asociaţi, aceasta are obligaţia de a organiza controlul gestiunii prin organe statutare
specializate, acestea putând fi cenzorii sau auditorii financiari; b) să nu aibă obligaţia de a organiza
controlul special al gestiunii societăţii – această situaţie intervine atunci când societatea are cel mult
15 asociaţi. În ipoteza menţionată se poate face aplicarea art. 199 alin. (2), respectiv art. 199 alin. (5)
din Legea nr. 31/1990. Potrivit art. 199 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, deşi societatea nu are obligaţia
de a organiza controlul specializat al gestiunii societăţii, totuşi aceasta optează pentru o astfel de
formă de control, alegând între cenzori sau auditori. Potrivit art. 199 alin. (5) societatea nu optează
pentru o formă specializată de control, această operaţiune urmând a fi desfăşurată de asociaţi. 393.
Cu privire la numărul cenzorilor/auditorilor financiari, societatea va avea unul sau mai mulţi cenzori
sau un auditor financiar [art. 199 alin. (2) din Legea nr. 31/1990]. III. Alte tipuri de societăţi 394. Cu
privire la societatea în nume colectiv, în materia controlului gestiunii societăţii este aplicabil art. 199
alin. (5) din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia asociaţii exercită dreptul de control în cadrul societăţii.
395. Cu privire la societatea în comandită simplă a fost aplicată aceeaşi regulă ca şi în privinţa
societăţii în nume colectiv. Astfel, textul art. 199 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 a fost interpretat în
sensul că vizează toate societăţile cu privire la care nu este reglementată obligaţia de control
specializat. 396. Cu privire la societatea în comandită pe acţiuni, potrivit art. 187 din Legea nr.
31/1990, aceasta urmează regimul juridic al societăţii pe acţiuni. 11.5.5. Condiţiile pe care trebuie să
le îndeplinească o persoană pentru a putea participa la activitatea de control al gestiunii societăţii I.
Societatea pe acţiuni 397. În privinţa cenzorilor, Legea nr. 31/1990 reglementează condiţiile pe care
aceştia trebuie să le îndeplinească Condiţiile sunt menţionate în art. 161 şi art. 166 din Legea nr.
31/1990 şi se referă la: a) calitatea de acţionar la societatea a cărei gestiune va fi controlată; b)
gradul de rudenie; c) capacitatea de exerciţiu; d) moralitatea; e) numărul de mandate exercitate
concomitent; f) alte activităţi desfăşurate concomitent. În legătură cu încălcarea acestor condiţii este
reglementată şi o sancţiune specială. 398. Cu privire la cerinţa referitoare la calitatea de asociat
acţionar la societatea a cărei gestiune va fi controlată, potrivit art. 161 alin. (1) permite cumulul
cenzor acţionar. Poate fi terţ de societate cenzorul expert contabil. 399. Cu privire la cerinţa gradului
de rudenie, potrivit art. 161 alin. (2) lit. a), nu pot fi cenzori rudele sau afinii până la al patrulea grad
inclusiv sau soţii administratorilor. 400. Referitor la condiţia privind capacitatea de exerciţiu, potrivit
art. 161 coroborat cu art. 6 şi art. 731 din Legea nr. 31/1990, pentru a putea fi desemnate în calitate
de cenzori persoanele fizice trebuie să nu fie incapabile. 401. Referitor la condiţia privind moralitatea
persoanei, potrivit art. 161 coroborat cu art. 6 şi art. 731 din Legea nr. 31/1990, pentru a putea fi
desemnate în calitate de cenzori persoanele fizice trebuie să nu fi fost condamnate pentru infracţiuni
contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals
în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi
sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a
finanţării actelor de terorism, republicată, ori pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990.
402. Referitor la condiţia privind alte activităţi desfăşurate concomitent, potrivit art. 161 alin. (2) lit.
b) din Legea nr. 31/1990, nu pot fi desemnate în calitate de cenzori persoanele care primesc sub
orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un salariu sau o remuneraţie de la
administratori sau de la societate sau ai căror angajatori sunt în raporturi contractuale sau se află în
concurenţă cu aceasta; 403. Referitor la condiţia privind numărul de mandate exercitate
concomitent, potrivit art. 166 din Legea nr. 31/1990, ca regulă, persoana fizică având calitatea de
cenzor trebuie să nu cumuleze mai multe mandate decât numărul maxim prevăzut de lege (conform
art. 15316 din Legea nr. 31/1990, numărul maxim de mandate este de 5)9 . Prin excepţie, în condiţiile
art. 15316 din Legea nr. 31/1990, numărul de 5 mandate poate fi depăşit10 . 404. Referitor la
sancţiunea specială reglementată pentru încălcarea condiţiilor reglementate prin art. 161 din Legea
nr. 31/1990, aceasta este decăderea din drepturile conferite de mandatul acordat prin numirea lor
[art. 161 alin. (2) din Legea nr. 31/1990]. În privinţa auditorilor financiari, Legea nr. 31/1990 nu
reglementează, în mod direct, condiţii pe care trebuie să le îndeplinească. Pentru dobândirea calităţii
de auditor financiar o persoană trebuie să respecte prevederile O.U.G. nr. 75/199911 privind
activitatea de audit financiar. Sancţiunea nerespectării condiţiei referitoare la numărul de mandate
exercitate concomitent de către o persoană fizică având calitatea de cenzor este încetarea de drept a
mandatului obţinut prin depăşirea acestui număr, în ordinea cronologică a numirilor. Această
încetare intervine la expirarea unui termen de 1 lună de la data apariţiei situaţiei de
incompatibilitate. Deliberările şi deciziile la care ea a luat parte în exercitarea mandatului respectiv
rămân valabile, dar persoana va avea obligaţia de restituire a remuneraţiei şi a alor beneficii primite
(art. 166 coroborat cu art. 15316 din Legea nr. 31/1990). II. Societatea cu răspundere limitată 405.
Potrivit art. 199 alin. (4) dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe acţiuni se aplică şi
cenzorilor din societăţile cu răspundere limitată. În consecinţă, toate condiţiile enumerate în art. 161
şi sancţiunea incidentă în caz de nerespectare a lor sunt incidente cu privire la societatea cu
răspundere limitată. III. Alte tipuri de societăţi 406. În privinţa societăţii în nume colectiv, Legea nr.
31/1990 nu cuprinde reglementări speciale în materie de cenzori. 9 Art. 15316 „(1) O persoană fizică
poate exercita concomitent cel mult 5 mandate de administrator şi/sau de membru al consiliului de
supraveghere în societăţi pe acţiuni al căror sediu se află pe teritoriul României. Această prevedere
se aplică în aceeaşi măsură persoanei fizice administrator sau membru al consiliului de supraveghere,
cât şi persoanei fizice reprezentant permanent al unei persoane juridice administrator ori membru al
consiliului de supraveghere. (2) Interdicţia prevăzută la alin. (1) nu se referă la cazurile când cel ales
în consiliul de administraţie sau în consiliul de supraveghere este proprietar a cel puţin o pătrime din
totalul acţiunilor societăţii sau este membru în consiliul de administraţie ori în consiliul de
supraveghere al unei societăţi pe acţiuni ce deţine pătrimea arătată”. 10 Interdicţia prevăzută nu se
referă la cazurile când cel ales în consiliul de administraţie sau în consiliul de supraveghere este
proprietar a cel puţin o pătrime din totalul acţiunilor societăţii sau este membru în consiliul de
administraţie ori în consiliul de supraveghere al unei societăţi pe acţiuni ce deţine pătrimea arătată.
11 O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, republicată în M. Of. nr. 598 din 22
august 2003, cu ultima modificare adusă prin Legea nr. 149/2013, publicată în M. Of. nr. 257 din 9
mai 2013. 407. În privinţa societăţii în comandită simplă, Legea nr. 31/1990 nu cuprinde reglementări
speciale în materie de cenzori. 408. În privinţa societăţii în comandită pe acţiuni, potrivit art. 187
dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din societăţile cu
răspundere limitată. În consecinţă, toate condiţiile enumerate în art. 161 şi sancţiunea incidentă în
caz de nerespectare a lor sunt incidente cu privire la societatea cu răspundere limitată. 11.5.6.
Desemnarea persoanelor care participă la activitatea de control al gestiunii I. Societatea pe acţiuni
409. Potrivit art. 160 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, adunarea generală ordinară a acţionarilor va
hotărî contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor. Nu există reglementări cu privire la
exprimarea acordului în legătură cu desemnarea în calitate de cenzor sau auditor financiar. 410. În
plus, potrivit art. 1601 din Legea nr. 31/1990, consiliul de administraţie, respectiv directoratul,
înregistrează la registrul comerţului orice schimbare a cenzorilor, respectiv auditorilor financiari. II.
Societatea cu răspundere limitată 411. Potrivit art. 199 alin. (4) dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii
societăţilor pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din societăţile cu răspundere limitată. Aspecte
particulare sunt reglementate privind desemnarea cenzorilor. Astfel, potrivit art. 199 alin. (2) din
Legea nr. 31/1990, cenzorii sunt desemnaţi de adunarea asociaţilor. De asemenea, contractarea
auditului financiar, atunci când acesta nu este obligatoriu, este decisă tot prin hotărâre a adunării
asociaţilor. Majoritatea de decizie nu este expres prevăzută de lege. Totuşi, având în vedere faptul că
desemnarea cenzorilor este menţionată în art. 194 din Legea nr. 31/1990 ca o atribuţie distinctă de
aceea a modificării actului constitutiv, rezultă că este incidentă dubla majoritate absolută, a
asociaţilor şi părţilor sociale. Nu există reglementări cu privire la exprimarea acordului în legătură cu
desemnarea în calitate de cenzor sau auditor financiar. III. Alte tipuri de societăţi 412. În privinţa
societăţii în nume colectiv, Legea nr. 31/1990 nu cuprinde reglementări speciale în materie de
cenzori. 413. În privinţa societăţii în comandită simplă, Legea nr. 31/1990 nu cuprinde reglementări
speciale în materie de cenzori. 414. În privinţa societăţii în comandită pe acţiuni, potrivit art. 187,
dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din societăţile cu
răspundere limitată. 11.5.7. Revocarea persoanelor care participă la activitatea de control al gestiunii
415. În toate tipurile de societăţi în care se reglementează în materie de cenzori, revocarea cenzorilor
este o operaţiune simetrică prin raportare la numirea acestora. Trebuie remarcată totuşi o
neconcordanţă legislativă. Astfel, potrivit art. 111 revocarea cenzorilor este de competenţa adunării
generale ordinare, în timp ce, potrivit art. 166, aceasta este de competenţa adunărilor generale
extraordinare. 11.5.8. Atribuţiile organelor de control al gestiunii societăţilor reglementate de Legea
nr. 31/1990 I. Societatea pe acţiuni 416. Principalele atribuţii ale cenzorilor sunt reglementate prin
art. 163 din Legea nr. 31/1990. Astfel, cenzorii sunt obligaţi: a) să supravegheze gestiunea societăţii;
b) să verifice dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele; c) să
verifice dacă registrele sunt ţinute regulat; d) să verifice dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a
făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare. 417.
Principalele atribuţii ale auditorilor financiari sunt: a) să realizeze auditarea situaţiilor financiare,
adică să exprime o opinie cu privire la situaţiile financiare (art. 2 din O.U.G. nr. 75/1999) b) să
realizeze auditul intern potrivit art. 160 alin. (2) din Legea nr. 31/199012, adică să examineze
ansamblul activităţii economice în scopul evaluării riscului, controlului şi proceselor de conducere
care au loc în cadrul entităţii auditate (art. 21 din O.U.G. nr. 75/1999). II. Societatea cu răspundere
limitată 418. Potrivit art. 199 alin. (4) dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe acţiuni se
aplică şi cenzorilor din societăţile cu răspundere limitată13 . III. Alte tipuri de societăţi 419. În privinţa
societăţii în nume colectiv, Legea nr. 31/1990 nu cuprinde reglementări speciale în materie de
cenzori. 420. În privinţa societăţii în comandită simplă, Legea nr. 31/1990 nu cuprinde reglementări
speciale în materie de cenzori. 12 Art. 160 alin. (2) „Societăţile ale căror situaţii financiare anuale sunt
supuse auditului financiar, potrivit legii sau hotărârii acţionarilor, vor organiza auditul intern potrivit
normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România”. 13 A se vedea D. CĂLIN,
Societatea cu răspundere limitată. Dreptul de informare al asociaţilor exercitat prin posibilitatea
consultării şi verificării documentelor contabile ale societăţii, în R.R.D.A. nr. 12/2014, p. 117-122. 421.
În privinţa societăţii în comandită pe acţiuni, potrivit art. 187, dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii
societăţilor pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din societăţile cu răspundere limitată. 11.5.9.
Desfăşurarea activităţii organelor de control al gestiunii societăţilor reglementate de Legea nr.
31/1990 I. Societatea pe acţiuni 422. Legea nr. 31/1990 reglementează reguli cu privire la: a)
sesizarea cenzorilor sau auditorilor; b) modul de lucru al cenzorilor. Referitor la sesizarea cenzorilor
sau auditorilor, Legea nr. 31/1990 face referire expresă la sesizarea de către acţionari în art. 1641 .
Referitor la modul de lucru al cenzorilor, ca regulă, potrivit art. 165 din Legea nr. 31/1990, cenzorii
lucrează separat. 423. Prin excepţie, pentru exprimarea opiniei cu privire la situaţiile financiare şi
repartizarea profitului, cenzorii lucrează împreună în vederea depunerii unui raport pe baza căruia să
se poată lua o decizie în adunarea generală. Totuşi, în caz de divergenţă, Legea nr. 31/1990
reglementează posibilitatea de a depune rapoarte separate care vor fi avute în vedere în adunarea
generală. 424. Potrivit art. 165 (3) din Legea nr. 31/1990, cenzorii vor trece într-un registru special
deliberările lor, precum şi constatările făcute în exerciţiul mandatului lor. II. Societatea cu răspundere
limitată 425. Potrivit art. 199 alin. (4) dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe acţiuni se
aplică şi cenzorilor din societăţile cu răspundere limitată. III. Alte tipuri de societăţi 426. În privinţa
societăţii în nume colectiv, Legea nr. 31/1990 nu cuprinde reglementări speciale în materie de
cenzori. 427. În privinţa societăţii în comandită simplă, Legea nr. 31/1990 nu cuprinde reglementări
speciale în materie de cenzori. 428. În privinţa societăţii în comandită pe acţiuni, potrivit art. 187,
dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din societăţile cu
răspundere limitată. 11.5.10. Răspunderea persoanelor care participă la activitatea de control al
gestiunii I. Societăţile pe acţiuni 429. Potrivit art. 166 din Legea nr. 31/1990 întinderea şi efectele
răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului. Textul de lege face referire la art. 73
care reglementează persoanele care pot angaja răspunderea cenzorilor, respectiv: a) societatea, în
temeiul contractului şi Legii nr. 31/1990 b) creditorii, în temeiul Legii nr. 85/2014. În privinţa acţiunii
în atragerea răspunderii sunt incidente articolele 155 şi 1551 ,referitoare şi la acţiunea în atragerea
răspunderii a administratorilor. II. Societatea cu răspundere limitată 430. Potrivit art. 199 alin. (4),
dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din societăţile cu
răspundere limitată. III. Alte tipuri de societăţi 431. În privinţa societăţii în nume colectiv, Legea nr.
31/1990 nu cuprinde reglementări speciale în materie de cenzori. 432. În privinţa societăţii în
comandită simplă, Legea nr. 31/1990 nu cuprinde reglementări speciale în materie de cenzori. 433. În
privinţa societăţii în comandită pe acţiuni, potrivit art. 187, dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii
societăţilor pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din societăţile cu răspundere limitată. Drept comercial –
curs suplimentar November 27, 2016 1 Curs insolventa 1. Sediu: Legea 85/2014 (trebuie citita cam
toata) Principalul act normativ este legea 85/2014, dar nu e singurul act normativ. Mai exista o lege
pentru persoane fizice, si o lege pentru unitatile administrativ teritoriale. 2. Situatia premisa pentru
aplicarea legii 85/2014 Pentru a aplica procedura din aceasta lege trebuie sa avem persoana
fizica/juridica, profesionist, care se afla in insolventa.Sau insolventa iminenta. (-persoana
fizica/juridica profesionist+insolventa/insolventa iminenta) Pentru calitatea de profesionist (este
reluata teoria din primele cursuri pentru conceptul de profesionist): a. Sa desfasoare o activitate in
mod sistematic si organizat. Desfasurarea unei activitati presupune o activitate economica din
punctul de vedere juridic. Efectuarea unor actiuni ce reprezinta continutul constitutiv al activitatii
economice, realizate in mod repetat .Rezultatul activitatii trebuie sa fie destinat altor persoane. Este
necesara de asemenea si organizarea acestei activitati(stabilirea resurselor si stabilirea modului de
utilizare a acestora). Pentru punctul de vedere juridic avem in vedere asumarea riscurilor activitatii
lor. b. Caracterul sistematic. Aparenta de continuitate a desfasurarii activitatii pentru beneficiari. c.
Caracterul organizat. O organizare(stabilire a resurselor si a modului de utilizare a acestora)
suplimentara, peste minimum necesar. Este necesar un caracter complex pentru activitatea
economica.(exemplu florarul care face expozitie pentru florile sale, este peste minimul necesar
asadar).Existenta unui contabil este o cerinta legala ce intra in continutul inerent al desfasurarii unei
activitati. Pentru Insolventa: Exista insolventa instaurata si insolventa iminenta (care se va instaura).
Articolul 5 din Legea 85 defineste conceptele din mentionatul act. Articolul 5 are definitia starii de
insolventa la punctul 29. Trebuie comparate fondurile banesti cu datoriile certe lichide si exigibile,
insuficienta fondurilor banesti pentru stingerea datoriilor certe lichide si exigibile. La insolventa
comparam banii cu datoriile . La un moment dat in contabilitate se observa banii avuti efectiv(nu
sumele de bani ce trebuie primite in viitor in virtutea drepturilor de creanta), la insolvabilitate
comparam activul cu pasivul. Insolventa instaurata presupune existenta situatiei descrise. Drept
comercial – curs suplimentar November 27, 2016 2 Insolventa iminenta presupune existenta situatiei
mentionate in viitor( azi ai fonduri suficiente, dar peste 2 luni vom avea o datorie insemnata, iar fata
de momentul exigibilitatii acestei datorii nu vor exista destule fonduri pentru stingerea sa). Pentru
aplicarea legii , daca exista insolventa instaurata trebuie ceruta deschiderea procedurii, pentru
iminenta poate sa fie ceruta. Creditorii intervin asadar doar la insolventa instaurata. In caz de
insolventa instaurata exista obligatia debitorului de a solicita deschiderea procedurii insolventei. In
caz de insolventa iminenta exista posibilitatea debitorului de a solicita deschiderea procedurii
insolventei. Ilicit penal: Articolul 66: debitorul aflat in starea de insolventa este obligat sa adreseze
Tribunalului o cerere pt a fi supus dispozitiilor prezentei legi in 30 de zile de la aparitia starii de
insolventa. Asadar e o obligatie legala. Exista infractiunea de bancruta simpla, savarsirea are loc nu
dupa primele 30 de zile, ci este necesar inca un termen de 6 luni de la implinirea primului termen. 30
zile + 6 luni=infractiunea de bancruta simpla. In materia acestei infractiuni este sanctionat penal
debitorul persoana fizica SAU reprezentantul legal al persoanei juridice adica administratorul. Dupa
cele 6 luni=ilicit penal Dar dupa doar primele 30 de zile? Poate exista raspundere civila delictuala, dar
sunt evident necesare toate conditiile.( decizia de intoducere a cererii apartine consiliului de
administratie. In sistemul dualist insa, directoratul are aceasta decizie.) Exista doua proceduri, cea
generala si cea simplificata. Prin exceptie pt simplificata e necesara si aprobarea actionarilor. 3.
Deschiderea procedurii insolventei. Aspecte generale. Instanta competenta in prima instanta este
Tribunalul. La Tribunal exista posibilitatea existentei sectiilor specializate pentru insolventa. Acestia
sunt judecatorii sindici. Din punctul de vedere al competentei teritoriale: Tribunalul de la sediul
debitorului. In apel avem Curtea de Apel. Insa nu mai sunt judecatori specializati, nu mai sunt
judecatori sindici. Exista un termen de 7 zile de la comunicarea hotararii ( termenul pentru
intorducerea apelului). Comunicarea se face prin publicare in Buletinul Procedurilor de Insolventa( nu
vine hotararea prin posta la sediu, trebuie cercetat buletinul mentionat). Prin exceptie se comunica la
sediu, de exemplu pentru tragerea la raspundere a administratorului va primi citatia conform codului
de procedura civila. La fel pntru parti cu domiciliul in strainatate , vor primi tot prin citatie. Drept
comercial – curs suplimentar November 27, 2016 3 (e important ca practician sa te uiti zilnic la
buletin, exista termene scurte pentru atacarea actelor din procedura insolventei ) Daca insa cererea
s-a respins, nu vom avea legatura cu procedura insolventei si se atrage o hotarare judecatoreasca
normala. Respingerea cererii asadar vine la sediu NU prin BPI. Cererea de deschidere a procedurii
inolventei. Trebuie respectate cerintele (342) pentru cererea de chemare in judecata. Trebuie
respectate si cerintele legii 85/2014. In legea in capitolul 6 ni se spune cine poate semna aceasta
cerere de deschidere a procedurii. Presedintele consiliului de administratie poate semna( in sistem
unitar, se pot delega anumite atributii catre Directorul General). Pt sistem dualist, decizia este la
directorat, la semnat toti membrii directoratului. Conteaza asadar reprezntantul debitorului pentru a
semna. In legea 85/2014 articolul 67 si 66 al 1 si 5 vorbesc despre anexele necesare acestei cereri. 4.
Aspecte speciale pentru cazul in care cererea este depusa de catre Debitor. Aspecte procedurale
civile Debitorul are calitate provesuala activa?( dar nu e in contradictoriu cu nimeni). Au obligatia de
a cere deschiderea procedurii judecatorului. Apoi judecatorul analizeaza prezenta calitatii procesuale
active. Dupa modificarea legii ( in prezent) debitorul are obligatia de a cere deschiderea, dar calitate
procesuala activa are atunci cand datoriile sale sunt de cel putin 40.000 de lei. Obligatia apare cand
se constata existenta starii de insolventa, dar dobandirea calitatii procesuale active apare doar cand
se atinge pragul mentionat. E o lipsa de corelare. Asadar poate exista starea de insolventa, dar
calitatea procesual activa e dobandita mai tarziu la atingerea pragului. Art 72: ne spune despre
aceste praguri, 40 000 lei pentru debitor si pentru creditor. Judecatorul cand vede starea de
insolventa, dar sa spunem doar 20 000 reprezinta datoriile , atunci nu e respinsa ca nefondata, ci
inadmisibila ( ca nu are calitate procesuala activa). Profa, in opinia ei, spune ca pentru atragerea
raspunderii penale pentru bancruta simpla, este necesara si respectarea valorii prag( de 40.000 de
lei) . ( ca idee pe unde vedem debitor in procedura insolventei, acesta este profesionistul) Drept
comercial – curs suplimentar November 27, 2016 4 Aspecte procedurale speciale In prima instanta,
apoi in apel. Cererile de chemare in judecata duc la procese contencioase sau necontencioase. La
depunerea debitorului a cererii de deschidere avem o procedura necontencioasa. Daca ulterior
judecatorul constata indeplinirea conditiilor, se va admite cererea. Daca admite cererea, se deschide
procedura insolventei. La data pronuntarii hotararii se va deschide procedura insolventei ( aparitia
starii de insolventa reprezinta asadar un moment anterior). Exista doua proceduri de insolventa:
generala sau simplificata, Art 38 ne spune limitativ cand se deschide fiecare. Uneori judecatorul
sindic isi da seama de la inceput de conditii si deschide procedura simplificata ( de exemplu debitor
persoana fizica, PFA IF II atrag asadar procedura simplificat, numita si de faliment.) Daca nu e cert
pentru judecatorul sindic in ceea ce priveste conditiile pt simplificata, se deschide procedura
generala. Procedura generala are doua faze. 1. perioada de observatie: se urmareste indepl a doua
conditii, indeplinirea conditiilor art 38, si apoi daca are vocatia sa se redreseze acest debitor. 2.
procedura de faliment, Se numesc: lichidator judiciar(simplificata cred) sau administrator judiciar( pe
generala), acestia au obligatia notificarii creditorilor. Cand debitorul solicita deschiderea procedurii
insolventei anexeaza o lista cu creditorii. Creditorii afla astfel ca s-a deschis procedura, deci o pot
ataca, sau pot participa in procedura( inscriere la masa credala). Daca este respinsa cererea , ca
inadmisibila cand nu indeplinim conditiile actiunii civile ( profesionist , datorii de 40.000) sau ca
nefondata ( ai profesionist, datorii de peste 40 000 neachitate, dar se poate dovedi existenta banilor,
atunci nu exista starea de insolventa). Cai de atac. Sunt relevante doua situatii. Creditorii notificati ,
nefiind parti nu pot ataca hotararea. Ei fiind insa interesati de situatia debitorului, creditorii pot face
o cale de atac: OPOZITIE, pentru ca este procedura necontencioasa. Pentru alte persoane interesate:
APEL. Tot apelul este si pentru debitorul nemultumit. Referitor la opozitie, creditorii au un termen in
care pot ataca hotararea. Judecatorul sindic se pronunta asupra tuturor opozitiilor printr-o singura
hotarare. Poate da doua solutii: mentinerea hotararii sau o revoca. Dar NU o poate modifica,
problema: oare interesul creditorilor ar fi revocarea procedurii? Nope, interesul lor este sa fie
deschisa, dar sa se modifice totusi ceva. De exemplu procedura simplificata e Drept comercial – curs
suplimentar November 27, 2016 5 deschisa gresit ( dar e in insolventa debitorul), se dorea alta
procedura asadar. Opozitie nu pot face creditorii( ca ori se revoca ori se mentine). Deci creditorii vor
introduce APELUL ( ca sa obtina modificari). Prin opozitie devine contencioasa procedura. 5. Aspecte
procedurale specifice pentru cererea introdusa de creditor. La cererea creditorilor se poate deschide
procedura insolventei. Aici e procedura CONTENCIOASA. Art.5 ofera definitii (pct. 20). Creditorul a
carui creanta asupra patrimoniului debitorului este exigibila de mai mult de 60 de zile. Creditorii vor
putea solicita deschiderea procedurii, daca creanta depaseste suma prag ( de 40 000 de lei sau mai
mare). Daca sunt dovedite aceste conditii, creditorii au un alt text art 5 pct. 29, insolventa debitorului
se prezuma cand dupa 60 de zile de la scadenta nu a platit creditorului, e o prezumtie relativa.
Prezumtia se naste la dovedirea creantei lichide cert exigibile de mai mult de 60 de zile ( deja
dovedesc fondul cauzei: este in insolventa ! ramane ca debitorul sa demonstreze lipsa insolventei
sale ).Debitorul se poate apara asadar cum poate: nu e certa lichida exigibila, nu e de 40 000 de
lei(aparari in virtutea calitatii procesuale ACTIVE) si e INADMISIBILA sau aparari pe FOND: are destui
bani si nu e in stare de insolventa si e NEFONDATA. Oare cand se indeplineste conditia de 40 000 ?
Legea permite derogare: suma prag se apreciaza daca e indeplinita la momentul pronuntarii
hotararii. De exemplu la momentul introducerii cererii nu e indeplinita conditia de 40 000, dar apoi
este indeplinita la momentul pronuntarii . Se poate insa sa nu pot dovedi ca creditor conditia de 40
000, dar pot sa apara ALTI creditori, iar impreuna vor indeplini aceasta conditie prag si cererea devine
admisibila. Sau debitorul se confrunta cu cererile mai multor creditori. Exista stare de insolventa dar
nu pronuntata. E platit repede un creditor, desi e in insolventa si mai are putini bani si nu se mai
indeplineste conditia de 40 000, iar cererea devine inadmisibila. ( nu e plata partiala, ci se platesc
integral creantele mai mici pe care isi poate permite debitorul sa le stinga cu ce i-a ramas din bani).
Pentru a fi admisa, e necesar sa fie fondata. Daca a dovedit admisibilitatea exista si prezumtia relativa
referitoare la existenta fondului( prezumtia de mai sus referitoare la existenta starii de insolventa).
Cererea se comunica debitorului. Debitorul isi expune opinia, ca recunoaste sau ca nu recunoaste,
aratand dovezi. Judecatorul sindic va analiza si va pronunta o solutie:1. admitere si procedura
simplificata( lichidator) SAU procedura generala ( administrator) 2. respinge In calea de atac: apel
Debitorul sau creditorii pot ataca( creditorii care au fost in proces evident). Drept comercial – curs
suplimentar November 27, 2016 6 6. Derularea procedurii insolventei. a. Rapoartele
administratorului judiciar( deci pe procedura generala). Acest administrator face 3 raporturi: -
raportul prin care se analizeaza daca debitorul se regaseste intr-o situatie de la art 38, pentru
incadrarea in procedura simplificata a debitorului. Propune intrarea in procedura simplifcata sau
prelungirea perioadei de observatie.Asadar se poate ajunge in procedura simplficata. - raport de
reorganizare in faliment si persoanele responsabile( art 97) daca nu suntem in procedura
simplificata . Analiza economica de revigorare a activitatii economice. Daca e posibila reorganizarea
judiciara sau intervine falimentul. In procedura insolventei se poate atrage raspunderea pentru
generarea starii de insolventa .Judecatorul sindic analizeaza legalitatea nu oportunitatea. Nu poate
apreacia daca pt debitor ce e mai bine reorganizare sau faliment. Insa adunarea poate cere
reorganizare, administratorul spune faliment, cam ramane reorganizare. Daca ramane reorganizare,
continua perioada de observatie. - -rapoartele de activitate, administratorul judiciar il depunde cu
titlu de concluzii a activitatii sale. b. Inscrierea la masa credala Creditorii fac o cerere. Declaratie de
creanta este numele specific al cererii. Articolul 104 ne arata cuprinsul cererii. Pe baza cererilor,
administratorul face tabele. Trebuie sa fie creante ANTERIOARE deschiderii procedurii. Cele
ulterioare se achita la termenul lor dar nu participa la masa credala din procedura insolventei. Se face
asadar un tabel preliminar cu creantele eligibile pentru masa credala.Se pot depune contestatii la
acest tabel preliminar. Se judeca toata dintr-o data, apoi preia hotararea si se introduce cu efectele
modificatoare in tabel. Tabelul definitv de creante cuprinde ansamblul de creditori ce pot participa la
procedura insolventei. Prima adunare a creditorilor se face dupa primul tabel preliminar. Platile se
fac insa in functie de tabelul definitiv. 7. Regimul actelor juridice ale debitorului. Exista acte
anterioare si acte ulterioare deschiderii procedurii insolventei. Exista texte in lege ce-i permit
administratorului judiciar sa puna capat contractelor aflate in derulare, evident sunt anterioare
deschiderii, dar se lungesc si dupa. Se pot denunta unilateral de administratorul judiciar. Alte acte
pot fi anulate ( tot acte anterioare deschiderii procedurii). Se anuleaza pentru ca exista ideea de
frauda. Aceasta perioada este perioada suspecta, in care se pot anula sau denunta actele. Pentru
perioada ulterioara deschiderii procedurii. In perioada de observatie debitorul poate desfasura
activitati curente, adica daca produce paine si are nevoie de 50 de tone de faina, le va Drept
comercial – curs suplimentar November 27, 2016 7 cumpara caci este activitatea sa curenta. Daca un
act nu intra in acctivitati curente, dar tot se apreciaza necesitatea, se poate aproba actul de catre
judecatorul sindic. Daca am ajuns in reorganizare, se pot incheia acte juridice in conformitate cu
planul de reorganizare, Cine incheie aceste acte? Administratorul cu putere de reprezentare. Odata
deschisa procedura, administratorul vechi devine administrator statutar, pe langa administratorul
judiciar si administratorul special( care ia locul celui statutar). Mandatul administratorului statutar
subzista pana la numirea celui special. Prin vointa adunarii creditorilor, pot alege administratorul
special( care poate sa fie chiar administratorul statutar ). Cat timp debitorul e in procedura generala
si are drept de administrare( dreptul de a-si conduce afacerea) . Daca e in faliment nu are acest
drept( perioada de observatie/ reorganizare) .Daca s-a ridicat dreptul acesta total sau partial pentru
partea ramasa fara drept de administrare, atunci administrarea se face de administratorul judiciar.
Daca asociatii nu au numit administrator, raman fara el( ? ) 8. Regimul actiunilor si executarilor silite .
Regula: actiunile si executarile silite in care debitorule parat se vor suspenda. ( prescriptie si dobanzi)
Regula2: debitorul e reclamant in actiune, atunci actiunea continua. 9. Regimul inscrisurilor emanand
de la debitor. Dupa ce s-a trecut si de calea de atac, se va scrie ca debitorul e in insolventa,sau in
reorganizare,sau in faliment pe toate actele, in romana engleza franceza, altfel se raspudne cu
patrimoniul personal. 10. Atragerea raspunderii persoanelor ce au cauzat starea de insolventa. 169
din lege: Orice persoana care a cauzat cu intentie starea de iinsolventa poate sa fie trasa la
raspundere. E vorba de acoperirea datoriilor debitorului total sau partial, in functie de cu cat a
contribuit, care e gradul sau de culpa. 11. Constituirea organelor colective: 1. Adunarea creditorilor,
cine are creante mai mare poate influenta deciziile. 2. Comitetul creditorilor ( facultativ) 3-5 creditori
in functie de marimea creantelor( creantele mai mari ). 12. Stabilirea tipului de procedura. Daca nu
exista plan de reorganizare, judecatorul sindic trimite in faliment. Daca exista plan de reorganizare, e
dezbatut de adunarea creditorilor si fie nu se aproba si intra in faliment. Daca se aproba e trimis la
judecatorul sindic, verifica legalitatea. Daca le refuza iarasi faliment. Daca se confirma un plan incepe
reorganizarea. Drept comercial – curs suplimentar November 27, 2016 8 Daca debitorul nu respecta
planul iarasi faliment. Daca produce efecte juridice negative pentru debitor iarasi faliment. 13.
Derularea procedurii generale de insolventa in faliment. Daca s-a deschis faliment avem Lichidator.
Cat timp a fost debitorul in perioada de observatie sau in reorganizare , a incheiat noi acte juridice.
Lichidatorul judiciar notifica creditorii si depun declaratii de creanta pe baza carora se intocmeste un
tabel suplimentar. Poate fi contestat la judecatorul sindic. Apoi lichidatorul preia tabelul definitiv si
tabelul acesta suplimentar si face tabel definitiv consolidat ( care este actualizat asadar cu creditorii
aparuti in timpul procedurii insolventei). Fiind in faliment, se lichideaza bunurile debitorului. Se fac
masuri preliminare lichidarii, se identifica intai bunurile debitorului si inventarierea lor, apoi se iau
masurile de lichidare a bunurilor, le vinem adica. Apoi se distribuie sumele. Exista o ordine (161) in
care se platesc creantele. Daca nu sunt destui bani se utilizeaza proportionalitatea ( prin cote
falimentare).( mai puteai fi obtinuti de la altcineva, a se vedea legea). 14. PLanul de reorganizare. Se
face prin prisma tabelului definitiv . Trebuie sa fie respectat, sa se obtina bani si sa fie repartizati pe
baza tabelului defintiv. 15. Inchiderea procedurii - -pt reorganizare judiciara: debitorul e descarcat de
toate obligatiile avute intre inceperea procedurii si plata prin tabelul definitiv - -faliment : incetarea
personalitatii juridice, incetarea formei de organizare fara personalitate juridica si descarcarea de
obligatiile avute anterior 16. la simplificata e cam aceeasi. Dar nu va mai exista etapa cu
administratorul general, nu va mai exista tabel definitiv. Se stie deja tipul de procedura din start nu
mai sunt alte creante de rezolvat.

Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Administrarea societăților reglementate de Legea nr.

31/1990 – extras curs 11.5.2. Administrarea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 308. Cea
mai complexă reglementare a administrării societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990
caracterizează societăţile pe acţiuni. Pornind de la aceste texte de lege, regimul juridic al
administrării societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 se configurează prin: a) Organele prin
intermediul cărora se realizează administrarea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990; b)
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea participa la administrarea
unei societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990; c) Desemnarea persoanelor care participă la
administrarea unei societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990; d) Revocarea persoanelor care
participă la administrarea unei societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990; e) Atribuţiile organelor
prin intermediul cărora se realizează administrarea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990; f)
Desfăşurarea activităţii organelor prin intermediul cărora se realizează administrarea societăţilor
reglementate de Legea nr. 31/1990; g) Răspunderea administratorilor. 11.5.2.1. Organele prin
intermediul cărora se realizează administrarea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 I.
Societăţile pe acţiuni 309. Societăţile pe acţiuni (în continuare S.A.) pot fi administrate potrivit
sistemului unitar sau potrivit sistemului dualist. 310. 1. Identificarea organelor prin care se realizează
administrarea în cadrul sistemului de administrare unitar Potrivit sistemului unitar, administrarea
S.A. este încredinţată administratorilor sau administratorilor şi directorilor. Astfel, sistemul unitar
cunoaşte două modalităţi de manifestare: a) administrarea fără delegare de atribuţii şi b)
administrarea cu delegare de atribuţii. a. Administrarea fără delegare de atribuţii se caracterizează
prin aceea că S.A. este efectiv condusă de către administratori, care au plenitudinea atribuţiilor ce
configurează funcţia de administrare a unei societăţi. Administrarea fără delegare de atribuţii se
poate realiza: – printru-un singur administrator, denumit de lege administrator unic [137 alin. (1) din
Legea nr. 31/1990] sau – prin mai mulţi administratori, organizaţi într-un consiliu de administraţie.
Unul dintre administratori deţine funcţia de preşedinte al consiliului de administraţie [art. 137 alin.
(1) din Legea nr. 31/1990 şi art. 1401 din Legea nr. 31/1990]. b. Administrarea cu delegare de
atribuţii se caracterizează prin aceea că S.A. este efectiv condusă de către „delegaţii”
administratorilor, denumiţi „directori”. Potrivit art. 142 şi art. 143 din Legea nr. 31/1990, directorii
conduc efectiv societatea, administratorilor Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Administrarea
societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – extras curs rămânându-le atribuţiile de
supraveghere şi control ale directorilor, precum cele de trasare a liniilor directoare în materia
evoluţiei societăţii. Administrarea cu delegare de atribuţii se poate realiza prin organele de
administrare specifice sistemului unitar fără delegare de atribuţii, respectiv: – printru-un singur
administrator, denumit de lege administrator unic1 [137 alin. (1) din Legea nr. 31/1990] sau – prin
mai mulţi administratori, organizaţi într-un consiliu de administraţie, unul dintre aceştia deţinând
funcţia de preşedinte al consiliului de administraţie [art. 137 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi art.
1401 din Legea 31/1990]. La care se adaugă: – un director, denumit, denumit de lege director-
general [art. 143 alin. (1) din Legea nr. 31/1990] sau – mai mulţi directori – cu privire la directori,
legea nu reglementează o anumită organizare, trimiţând la actul constitutiv sau la deciziile celuilalt
for de administrare. Unul dintre directori deţine funcţia de director general [art. 143 alin. (1) din
Legea nr. 31/1990]. În privinţa sistemului unitar de administrare cu delegare de atribuţiie trebuie
observat faptul că este permis cumulul dintre calitatea de administrator şi aceea de director [art. 143
alin. (2) din Legea nr. 31/1990]. Totuşi, potrivit art. 143 alin. (3) din Legea nr. 31/1990: cumulul dintre
funcţia de preşedinte al consiliului de administraţie şi aceea de director general este permisă doar
dacă a fost stipulată prin actul constitutiv sau a fost aprobată prin hotărâre a adunării generale a
acţionarilor. În caz de cumul, administratorul care este şi director poartă denumirea de administrator
executiv. Ceilalţi administratori sunt numiţi de lege administratori neexecutivi şi trebuie să deţină
majoritatea în cadrul consiliului de administraţie2 . 311. 2. Identificarea organelor prin care se
realizează administrarea în cadrul sistemului de administrare dualist Potrivit sistemului dualist,
administrarea S.A. este încredinţată consiliului de supraveghere şi directoratului. Sistemul dualist nu
cunoaşte mai multe forme de manifestare. Potrivit art. 1531 şi art. 1539 din Legea nr. 31/1990,
membrii directoratului conduc efectiv societatea, iar membrilor consiliului de supraveghere le rămân
atribuţiile de supraveghere şi control ale activităţii directoratului. 1 Art. 143 alin. (1) din Legea nr.
31/1990 se referă, în mod expres, la delegarea de atribuţii de către consiliul de administraţie, nu şi de
către administratorul unic. Textul de lege poate ridica probleme de interpretare ca urmare a
coroborării cu art. 137 alin. (3). Potrivit acestuia, dispoziţiile prezentei legi cu privire la consiliul de
administraţie şi care nu privesc sau nu presupun pluralitatea administratorilor se aplică
administratorului unic în mod corespunzător. Astfel, s-ar putea formula două opinii – pe de o parte,
opinia potrivit căreia delegarea de atribuţii poate fi făcută exclusiv de către consiliul de administraţie,
– pe de altă parte, opinia potrivit căreia delegarea de atribuţii poate fi făcută atât de către consiliul
de administraţie, cât şi de către administratorul unic. 2 Art. 1381 din Legea nr. 31/1990: „(1) În cazul
în care într-o societate pe acţiuni are loc delegarea atribuţiilor de conducere către directori, conform
art. 143, majoritatea membrilor consiliului de administraţie va fi formată din administratori
neexecutivi. (2) În înţelesul prezentei legi, membri neexecutivi ai consiliului de administraţie sunt cei
care nu au fost numiţi directori, în conformitate cu art. 143”. Conf.univ. dr. Andreea-Teodora
Stănescu: Administrarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – extras curs – consiliul de
supraveghere este alcătuit, potrivit legii, din mai multe persoane, denumite membri ai consiliului de
supraveghere. Unul dintre membrii consiliului de supraveghere deţine funcţia de preşedinte al
consiliului de supraveghere – art. 1536 din Legea nr. 31/1990. – directoratul, alcătuit, potrivit legii: –
– dintr-o singură persoană, denumită de lege, director-general unic (art. 1531 din Legea nr. 31/1990)
sau – – din mai multe persoane, denumite de lege membri ai directoratului. Unul dintre membrii
directoratului deţine funcţia de preşedinte al directoratului (art. 1532 L 31/1990). În privinţa
sistemului dualist de administrare trebuie observat faptul că potrivit art. 1532 alin. (3) coroborat cu
art. 1538 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 se interzice cumulul3 dintre calitatea de membru al
directoratului şi cea de membru al consiliului de supraveghere. Nu este reglementată sancţiunea
încălcării acestei interdicţii. 3. Principii care guvernează alegerea sistemului de administrare a unei
societăţi pe acţiuni 312. Legea nr. 31/1990, prin art. 153 alin. (2), permite conturarea a două principii
ce guvernează alegerea sistemului de administrare al S.A. (unul dintre principii cunoaşte existenţa
unei excepţii): 1. principiul libertăţii de alegere între sistemul unitar de administrare şi sistemul
dualist de administrare. Astfel, persoanele care doresc să constituie o societate pe acţiuni pot opta
pentru oricare dintre cele două sisteme de administrare. Nu este însă permisă combinarea de
elemente specifice sistemului unitar cu elemente specifice ale sistemului dualist. Opţiunea se
exprimă la momentul constituirii societăţii, dar ea nu are caracter definitiv, sistemul de administrare
putând fi modificat pe parcursul funcţionării societăţii. 2. principiul libertăţii de alegere între
administrarea fără delegare de atribuţii şi administrarea cu delegare de atribuţii (în cadrul
administrării potrivit sistemului unitar). Având în vedere faptul că delegarea de atribuţii se realizează,
aşa cum rezultă din art. 143 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, prin decizie a consiliului de administraţie,
alegerea între administrarea cu sau fără delegare de atribuţii se realizează, ca regulă, pe parcursul
funcţionării societăţii. Totuşi, Legea nr. 31/1990 nu interzice asociaţilor să decidă, încă de la
momentul constituirii societăţii, faptul că societatea va fi administrată în sistem unitar cu delegare de
atribuţii. Astfel, potrivit art. 8 lit. g1 ) din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv va cuprinde puterile
conferite administratorilor şi, după caz, directorilor (…). Potrivit art. 143 alin. (4) din Legea nr.
31/1990, de la acest principiu al libertăţii de alegere între administrarea fără delegare de atribuţii şi
administrarea cu delegare de atribuţii este consacrată o excepţie, respectiv este obligatorie
delegarea de atribuţii în cazul S.A. ale 3 Art. 1532 alin. (3) coroborat cu art. 1538 alin. (1) din Legea
nr. 31/1990. Art. 1532 alin. (3) „Membrii directoratului nu pot fi concomitent membri ai consiliului de
supraveghere” Art. 1538 alin. (1) „Membrii consiliului de supraveghere nu pot fi concomitent membri
ai directoratului. De asemenea, ei nu pot cumula calitatea de membru în consiliul de supraveghere cu
cea de salariat al societăţii”. Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Administrarea societăților
reglementate de Legea nr. 31/1990 – extras curs căror situaţii financiare anuale fac obiectul obligaţiei
legale de auditare financiară, dacă acestea sunt administrate potrivit sistemului unitar. II. Societăţile
cu răspundere limitată 313. În privinţa societăţilor cu răspundere limitată, potrivit art. 197 din Legea
nr. 31/1990, administrarea societăţii se realizează de către unul sau mai mulţi administratori. Nu este
reglementat vreun organ colectiv de administrare. Se prevede expres inaplicabilitatea prevederilor
legale referitoare la administrarea societăţilor pe acţiuni cu privire la societatea cu răspundere
limitată [art. 197 alin. (4) din Legea nr. 31/1990]. Se face trimitere expresă la norme juridice din
materia administrării societăţii în nume colectiv [art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990]. 11.5.2.2.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea participa la administrarea
unei societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990 I. Societăţile pe acţiuni 317. Având în vedere
dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 pentru ca o persoană să poată participa la administrarea unei
societăţi pe acţiuni trebuie să îndeplinească o serie de condiţii referitoare la: 1. calitatea de persoană
fizică sau juridică; 2. calitatea de asociat al societăţii la a cărei administrare urmează să participe; 3.
capacitatea de exerciţiu; 4. moralitatea persoanei; 5. numărul de mandate exercitate concomitent; 6.
tipurile de activităţi exercitate concomitent. Cu privire la încălcarea unora dintre condiţiile
menţionate sunt reglementate sancţiuni speciale. 318. Referitor la condiţia privind calitatea de
persoană fizică sau juridică, trebuie operată o distincţie în funcţie de organul de administrare în care
persoana interesată va activa: a) potrivit art. 1371 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 calitatea de
administrator (în sistemul unitar cu sau fără delegare de atribuţii) sau pe aceea de membru al
consiliului de supraveghere (în sistemul dualist) poate fi deţinută atât de persoanele fizice, cât şi de
persoanele juridice (persoana juridică are obligaţia de a desemna un reprezentant permanent,
persoană fizică); b) potrivit art. 143 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 calitatea de director (în sistemul
unitar cu delegare de atribuţii) şi membru al directoratului (în sistemul dualist) poate fi deţinută
exclusiv de persoane fizice. 319. Referitor la condiţia privind calitatea de acţionar al societăţii la a
cărei administrare urmează să participe, trebuie analizate pe de o parte prevederile Legii nr. 31/1990,
iar pe de altă parte actul constitutiv. 320. În ceea ce priveşte Legea nr. 31/1990, aceasta permite
administrarea atât de către acţionari, cât şi de persoane care nu au această calitate. Astfel, potrivit
art. 126 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, „Acţionarii care au calitatea de membri ai consiliului de
administraţie, Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Administrarea societăților reglementate de
Legea nr. 31/1990 – extras curs directoratului sau consiliului de supraveghere nu pot vota, în baza
acţiunilor pe care le posedă, nici personal, nici prin mandatar, descărcarea gestiunii lor sau o
problemă în care persoana sau administraţia lor ar fi în discuţie”. Rezultă deci că este permis cumulul
între calitatea de acţionar şi cea de membru al consiliului de administraţie, directoratului sau
consiliului de supraveghere. Deşi nu se face referire expresă la directori, în privinţa acestora concluzia
nu poate fi decât aceea că pot fi sau nu acţionari. Aceasta întrucât, potrivit art. 143 alin. (2) din Legea
nr. 31/1990, directorii sunt numiţi dintre administratori, fără a se face vreo distincţie după cum
administratorii sunt sau nu acţionari. 321. În ceea ce priveşte actul constitutiv, potrivit prevederilor
exprese ale Legii nr. 31/1990, acesta poate include o serie de limitări în privinţa administrării de către
acţionari. Astfel, potrivit art. 1382 acţionarii pot decide că unul sau mai mulţi membri ai consiliului de
administraţie trebuie să fie administratori independenţi. În conformitate cu art. 1382 lit. d), nu sunt
independenţi acţionarii semnificativi ai societăţii. 322. Referitor la condiţia privind capacitatea de
exerciţiu, potrivit art. 5313 alin. (2) coroborat cu art. 6 şi art. 731 din Legea nr. 31/1990, pentru a
putea să fie desemnate ca administrator/director/membru al consiliului de supraveghere/membru al
directoratului sau ca reprezentant permanent al persoanei juridice având calitatea de
administrator/director/membru al consiliului de supraveghere/membru al directoratului, persoanele
fizice trebuie să nu fie incapabile. 323. Referitor la condiţia privind moralitatea persoanei, potrivit art.
art. 15313 alin. (2) coroborat cu art. 6 şi art. 731 din Legea nr. 31/1990, pentru a putea să fie
desemnate ca administrator/director/membru al consiliului de supraveghere/membru al
directoratului sau ca reprezentant permanent al persoanei juridice având calitatea de
administrator/director/membru al consiliului de supraveghere/membru al directoratului persoanele
fizice să nu fi fost condamnate pentru infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii,
infracţiuni de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni
prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, republicată, ori
pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990. 324. Referitor la condiţia privind numărul de
mandate exercitate concomitent, ca regulă, persoana fizică având calitatea de
administrator/membru al consiliului de supraveghere sau reprezentant permanent al persoanei
juridice având calitatea de administrator/membru al consiliului de supraveghere trebuie să nu
cumuleze mai multe mandate decât numărul maxim prevăzut de lege (conform art. 15316 din Legea
nr. 31/1990, Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Administrarea societăților reglementate de
Legea nr. 31/1990 – extras curs numărul maxim de mandate este de 5)4 . Prin excepţie, în condiţiile
art. 15316 din Legea nr. 31/1990, numărul de 5 mandate poate fi depăşit5 . 325. Referitor la condiţia
privind tipurile de activităţi exercitate concomitent, ca regulă, directorii şi membrii directoratului nu
vor putea fi directori, administratori, membri ai directoratului ori ai consiliului de supraveghere,
cenzori sau, după caz, auditori interni ori acţionari cu răspundere nelimitată, în alte societăţi
concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici nu pot exercita acelaşi comerţ sau altul
concurent, pe cont propriu sau al altei persoane. Prin excepţie, în condiţiile art. 15315 din Legea nr.
31/1990, aceste activităţi pot fi exercitate6 . 326. Referitor la sancţiunile speciale pentru încălcarea
unora dintre condiţiile menţionate: Sancţiunea desemnării unei persoane fizice cu nerespectarea
condiţiilor referitoare la capacitatea de exerciţiu şi moralitate menţionate mai sus este decăderea din
drepturile conferite de funcţia de administrator/director/membru al consiliului de
supraveghere/membru al directoratului sau de calitatea de reprezentant permanent al persoanei
juridice administrator/membru al consiliului de supraveghere (art. 731 din Legea nr. 31/1990).
Sancţiunea nerespectării condiţiei referitoare la numărul de mandate exercitate concomitent de
către o persoană fizică având calitatea de administrator/membru al consiliului de supraveghere sau
reprezentant permanent al persoanei juridice este încetarea de drept a mandatului obţinut prin
depăşirea acestui număr, în ordinea cronologică a numirilor. Această încetare intervine la expirarea
unui termen de 1 lună de la data apariţiei situaţiei de incompatibilitate. Deliberările şi deciziile la care
el a luat parte în exercitarea mandatului respectiv rămân valabile, dar persoana va avea obligaţia de
restituire a remuneraţiei şi a alor beneficii primite (art. 15316 din Legea nr. 31/1990). Sancţiunea
nerespectării condiţiei referitoare la tipul de activităţi exercitate concomitent de către o persoană
fizică având calitatea de director/membru al directoratului este posibilitatea revocării din funcţie a
acestuia, cu obligarea la plata de daune-interese (art. 15315 din Legea nr. 31/1990). II. Societăţile cu
răspundere limitată 4 Art. 15316 (1) „O persoană fizică poate exercita concomitent cel mult 5
mandate de administrator şi/sau de membru al consiliului de supraveghere în societăţi pe acţiuni al
căror sediu se află pe teritoriul României. Această prevedere se aplică în aceeaşi măsură persoanei
fizice administrator sau membru al consiliului de supraveghere, cât şi persoanei fizice reprezentant
permanent al unei persoane juridice administrator ori membru al consiliului de supraveghere. (2)
Interdicţia prevăzută la alin. (1) nu se referă la cazurile când cel ales în consiliul de administraţie sau
în consiliul de supraveghere este proprietar a cel puţin o pătrime din totalul acţiunilor societăţii sau
este membru în consiliul de administraţie ori în consiliul de supraveghere al unei societăţi pe acţiuni
ce deţine pătrimea arătată”. 5 Interdicţia prevăzută nu se referă la cazurile când cel ales în consiliul
de administraţie sau în consiliul de supraveghere este proprietar a cel puţin o pătrime din totalul
acţiunilor societăţii sau este membru în consiliul de administraţie ori în consiliul de supraveghere al
unei societăţi pe acţiuni ce deţine pătrimea arătată. 6 În măsura în care există autorizarea celuilalt for
de administrare (consiliul de administraţie, respectiv consiliul de supraveghere). Conf.univ. dr.
Andreea-Teodora Stănescu: Administrarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – extras
curs 327. Având în vedere dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 pentru ca o persoană să poată participa
la administrarea unei societăţi cu răspundere limitată trebuie să îndeplinească o serie de condiţii
referitoare la: 1. calitatea de asociat al societăţii la a cărei administrare urmează să participe; 2.
capacitatea de exerciţiu; 3. moralitatea persoanei; 4. tipurile de activităţi exercitate concomitent. Cu
privire la încălcarea unora dintre condiţiile menţionate sunt reglementate sancţiuni speciale. 328. Cu
privire la condiţia referitoare la capacitatea de exerciţiu sunt incidente aceleaşi norme ca şi în cazul
societăţii pe acţiuni, respectiv art. 731 din Legea nr. 31/1990. 329. Cu privire la condiţia de moralitate
sunt incidente aceleaşi norme ca şi în cazul societăţii pe acţiuni, respectiv art. 731 din Legea nr.
31/1990. 330. Cu privire la condiţia referitoare la calitatea de asociat al societăţii la a cărei
administrare urmează să participe, potrivit art. 197 alin. (1) societatea este administrată de
administratori, asociaţi sau neasociaţi. 331. Cu privire la condiţia referitoare la tipurile de activităţi
exercitate concomitent, potrivit art. 197 alin. (2), ca regulă, administratorii nu pot fi administratori în
alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă acelaşi fel de comerţ ori
altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice. Prin excepţie, în
condiţiile 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, aceste activităţi pot fi exercitate7 . 332. Referitor la
sancţiunile speciale pentru încălcarea unora dintre condiţiile menţionate: Cu privire la sancţiunea
nerespectării condiţiilor referitoare la capacitatea de exerciţiu şi moralitate sunt incidente aceleaşi
reglementări ca şi în cazul societăţilor pe acţiuni (art. 731 ). Sancţiunea nerespectării condiţiei
referitoare la tipul de activităţi exercitate concomitent de către o persoană fizică având calitatea de
administrator este posibilitatea revocării din funcţie a acestuia, cu obligarea la plata de daune-
interese [art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990]. 11.5.2.3. Desemnarea persoanelor care participă la
administrarea unei societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990 I. Societăţile pe acţiuni 340. Pornind
de la prevederile Legii nr. 31/1990 trebuie analizate următoarele: 1. desemnarea
administratorilor/membrilor consiliului de supraveghere; 2. desemnarea directorilor/membrilor
directoratului; 3. dobândirea calităţii de administrator/director/membru al consiliului de
supraveghere/membru al directoratului; 4. cumulul calităţii de administrator şi salariat al societăţii
administrate. 7 În măsura în care există autorizarea adunării asociaţilor. Conf.univ. dr. Andreea-
Teodora Stănescu: Administrarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – extras curs 341. 1.
Desemnarea administratorilor/membrilor consiliului de supraveghere Potrivit art. 1371 coroborat cu
art. 111 alin. (2) lit. b), respectiv art. 1536 alin. (1) coroborat cu art. 111 alin. (2) lit. b), din Legea nr.
31/1990, administratorii şi membrii consiliului de supraveghere sunt numiţi prin actul constitutiv
(primii administratori) sau prin hotărâre a adunării generale ordinare a asociaţilor acţionarilor. În caz
de pluralitate de administratori, consiliul de administraţie va alege preşedintele consiliului de
administraţie (art. 1401 din Legea nr. 31/1990). Similar, membrii consiliului de supraveghere aleg
preşedintele consiliului de supraveghere (art. 1536 din Legea nr. 31/1990). 342. 2. Desemnarea
directorilor/membrilor directoratului Potrivit art. 143 alin. (1), respectiv art. 1532 alin. (1) din Legea
nr. 31/1990, directorii şi membrii directoratului (inclusiv directorul-general, respectiv preşedintele
directoratului) sunt numiţi de către celălalt for administrativ. 343. 3. Dobândirea calităţii de
administrator/director/membru al consiliului de supraveghere/membru al directoratului Potrivit Legii
nr. 31/1990, dobândirea calităţii de administrator/membru al consiliului de supraveghere sau a celei
de membru al directoratului presupune acceptarea expresă din partea persoanei desemnate să
ocupe una dintre funcţiile menţionate. Legea nu reglementează această condiţie şi pentru
dobândirea calităţii de director. [art. 15312 alin. (3) din Legea nr. 31/1990].
Administratorii/directorii/membrii consiliului de supraveghere/membrii directoratului încheie cu
societatea un contract de administraţie, având natura juridică a unui mandat. [art. 1441 alin. (6)
coroborat cu art. 152 alin. (1), art. 1532 alin. (6) şi art. 1538 alin. (3), din Legea nr. 31/1990; art. 72
coroborat cu art. 1532 alin. (6) şi art. 1538 alin. (3), din Legea nr. 31/1990]. Din punct de vedere fiscal
şi al asigurărilor sociale (pensii şi alte drepturi de asigurări sociale/şomaj/asigurări de sănătate), doar
remuneraţia directorilor este asimilată salariului (art. 152 din Legea nr. 31/1990). Durata mandatului
este cea prevăzută de actul constitutiv, libertatea părţilor fiind limitată: pentru primii
administratori/membri ai consiliului de supraveghere, durata mandatului poate fi de maxim 2 ani,
pentru cei subsecvenţi, durata de maxim 4 ani. În privinţa directorilor, Legea nr. 31/1990 nu
reglementează, iar pentru membrii directoratului nu se distinge între primii membri şi cei
subsecvenţi, stabilindu-se limita maximă de 4 ani. (art. 15312 din Legea nr. 31/1990). Posibilitatea de
realegere există, în absenţa unei clauze contrare în actul constitutiv. În privinţa directorilor, Legea nr.
31/1990 nu reglementează. 344. 4. Cumulul calităţii de administrator şi salariat al societăţii
administrate Administratorii/directorii/membrii consiliului de supraveghere/membrii directoratului
nu pot încheia cu societatea la care deţin aceste funcţii un contract de muncă. În măsura în care
acesta exista, de la data dobândirii calităţii de administrator/director/membru al consiliului de
supraveghere/membru al directoratului, contractul de muncă se suspendă. [art. 1371 alin. (3)
coroborat cu art. 152 alin. (1), art. 1532 alin. (6) din Legea nr. 31/1990; în privinţa membrilor
consiliului de supraveghere se menţionează doar interdicţia cumulului cu contractul de muncă, fără a
se prevedea efectul dobândirii calităţii de membru al consiliului de supraveghere asupra Conf.univ.
dr. Andreea-Teodora Stănescu: Administrarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 –
extras curs contractului de muncă – art. 1538 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 pentru identitate de
raţiune se impune suspendarea, ca şi în cazul celorlalte persoane care participă la administrarea
societăţii]. Suspendarea vizează exclusiv contractele de muncă având un obiect diferit de îndeplinirea
mandatului de administrator. Aceasta întrucât, de la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr.
82/20078 , contractele de muncă încheiate pentru îndeplinirea mandatului de administrator/director
încetează9 de drept. II. Societăţile cu răspundere limitată 345. 1. Desemnarea administratorilor
Administratorii sunt desemnaţi prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale (art. 197 C.
civ.). Potrivit art. 194 adunarea generală este competentă să desemneze administratorii şi, ca
atribuţie separată, să modifice actul constitutiv. Situaţia poate fi interpretată în sensul că modificarea
administratorilor nu este calificată drept o modificare a actului constitutiv. În consecinţă, pentru
desemnarea acestora este necesară întrunirea dublei majorităţi absolute – a asociaţilor şi părţilor
sociale (art. 192 coroborat cu art. 194 din Legea nr. 31/1990)10. Cu aceeaşi majoritate se decide şi
durata mandatului administratorilor. (art. 192 coroborat cu art. 197 alin. (3) şi cu art. 77 alin. (1) din
Legea nr. 31/1990). 346. 2. Dobândirea calităţii de administrator Nu este reglementată necesitatea
acceptării exprese din partea persoanei desemnate în vederea dobândirii calităţii de administrator.
De asemenea, nu este reglementată încheierea unui contract în temeiul căruia administratorul îşi
desfăşoară activitatea. Articolul 72 din Legea nr. 31/1990 stabileşte însă, cu 8 O.U.G. nr. 82/2007
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi a altor acte
normative incidente, publicată în M. Of. nr. 446 din 29 iunie 2007, cu ultima modificare adusă prin
Legea nr. 88/2009, publicată în M. Of. nr. 246 din 14 aprilie 2009. 9 Art. V din O.U.G. nr. 82/2007. Art.
V „Prin derogare de la prevederile art. 56 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările şi
completările ulterioare, contractele de muncă ale administratorilor/directorilor, încheiate pentru
îndeplinirea mandatului de administrator/director înainte de intrarea în vigoare a prezentei
ordonanţe de urgenţă, încetează de drept la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă sau, în
cazul în care mandatul a fost acceptat ulterior intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, de la data
acceptării mandatului”. 10 Atenţie că art. 197 trimite la art. 77 alin. (1) care face referire la
majoritatea capitalului social. Art. 197 „(1) Societatea este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală. (2)
Administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator în alte
societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă acelaşi fel de comerţ ori altul
concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancţiunea revocării şi
răspunderii pentru daune. (3) Dispoziţiile art. 75, 76, 77 alin. (1) şi 79 se aplică şi societăţilor cu
răspundere limitată. (4) Dispoziţiile privitoare la administrarea societăţilor pe acţiuni nu sunt
aplicabile societăţilor cu răspundere limitată, indiferent dacă sunt sau nu supuse obligaţiei de
auditare”. Art. 77 alin. (1) „Asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot alege
unul sau mai mulţi administratori dintre ei, fixându-le puterile, durata însărcinării şi eventuala lor
remuneraţie, afară numai dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel”. Conf.univ. dr. Andreea-
Teodora Stănescu: Administrarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – extras curs
caracter general, faptul că obligaţiile administratorului sunt guvernate de dispoziţiile referitoare la
mandat şi la Legea nr. 31/1990. Referitor la posibilitatea cumulului calităţii de administrator cu aceea
de salariat, potrivit art. 1961 din Legea nr. 31/1990, asociatul unic poate avea calitatea de salariat al
societăţii cu răspundere limitată al cărei asociat unic este. 11.5.2.4. Revocarea persoanelor care
participă la administrarea unei societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990 I. Societăţile pe acţiuni
350. Pornind de la prevederile Legii nr. 31/1990 trebuie operată o distincţie între: 1. revocarea
administratorilor/membrilor consiliului de supraveghere; 2. revocarea directorilor/membrilor
directoratului. 351. a. Revocarea administratorilor/membrilor consiliului de supraveghere Potrivit art.
1371 alin. (4) coroborat cu art. 111 alin. (2) lit. b), respectiv art. 1536 alin. (4) coroborat cu art. 111
alin. (2) lit. b) din Legea nr. 31/1990, administratorii şi membrii consiliului de supraveghere sunt
revocaţi prin hotărâre a adunării generale ordinare a asociaţilor acţionarilor. Aceasta poate interveni
oricând, în caz de revocare fără justă cauză existând posibilitatea obligării societăţii la plata de
daune-interese (această posibilitate nu este expres consacrată pentru membrii consiliului de
supraveghere) 352. b. Revocarea directorilor/membrilor directoratului Potrivit art. 1431 alin. (4),
respectiv art. 1532 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, directorii şi membrii directoratului sunt revocaţi de
către celălalt for administrativ (excepţie – membrii directoratului pot fi revocaţi şi prin hotărâre a
adunării generale ordinare a acţionarilor, dacă se prevede prin actul constitutiv). Aceasta poate
interveni oricând, în caz de revocare fără justă cauză existând posibilitatea obligării societăţii la plata
de daune-interese. 353. c. Pierderea calităţii de administrator/director/membru al consiliului de
supraveghere/membru al directoratului Revocarea administratorilor/directorilor/membrilor
consiliului de supraveghere/membrilor directoratului se produce la data adoptării deciziei de
revocare. Înregistrarea în registrul comerţului are ca efect opozabilitatea faţă de terţi. II. Societăţile
cu răspundere limitată 354. Potrivit art. 194 din Legea nr. 31/1990 revocarea administratorilor este o
operaţiune simetrică desemnării. Competenţa aparţine adunării generale, care decide cu dubla
majoritate absolută a părţilor sociale şi asociaţilor. 11.5.2.5. Atribuţiile organelor prin intermediul
cărora se realizează administrarea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 Conf.univ. dr.
Andreea-Teodora Stănescu: Administrarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – extras
curs I. Societăţile pe acţiuni 358. Pornind de la prevederile Legii nr. 31/1990, pentru a stabili
atribuţiile persoanelor care participă la administrarea unei societăţi pe acţiuni trebuie să se distingă
în funcţie de sistemul de administrare, astfel: 1. Atribuţiile organelor prin intermediul cărora se
realizează administrarea societăţilor pe acţiuni în care a fost ales sistemul unitar fără delegare de
atribuţii; 2. Atribuţiile organelor prin intermediul cărora se realizează administrarea societăţilor pe
acţiuni în care a fost ales sistemul unitar cu delegare de atribuţii; 3. Atribuţiile organelor prin
intermediul cărora se realizează administrarea societăţilor pe acţiuni în care a fost ales sistemul
dualist. 359. 1. Atribuţiile organelor prin intermediul cărora se realizează administrarea societăţilor
pe acţiuni în care a fost ales sistemul unitar fără delegare de atribuţii Administratorul unic/consiliul
de administraţie este însărcinat cu îndeplinirea tuturor operaţiunilor şi încheierea tuturor actelor
juridice necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii [art. 142 alin. (1)
coroborat cu art. 137 alin. (3) şi cu art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990]. În privinţa acestor acte
juridice Legea nr. 31/1990 reglementează o derogare de la condiţiile de formă. Astfel, actele de
dispoziţie asupra bunurilor societăţii reglementate de Legea nr. 31/1990 pot fi încheiate de
reprezentanţii legali ai societăţii în temeiul puterilor conferite acestora fără a fi necesară o procură
specială şi autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică
(art. 701 din Legea nr. 31/1990). Legea nr. 31/1990 exclude din sfera de competenţă a
administratorului unic/consiliului de administraţie: a. actele juridice al căror obiect exced unei
anumite valori sau care sunt încheiate în anumite circumstanţe. Exemplificativ pot fi enumerate: 1.
actele juridice prin care administratorul înstrăinează sau dobândeşte bunuri către sau de la societate
având o valoare de peste 10% din valoarea activelor nete ale societăţii, precum şi alte celelalte acte
juridice la care se referă art. 150 din Legea nr. 31/199011; 11 Art. 150 „(1) Dacă prin actul constitutiv
nu se dispune altfel şi sub rezerva dispoziţiilor art. 441, sub sancţiunea nulităţii, administratorul va
putea, în nume propriu, să înstrăineze, respectiv să dobândească, bunuri către sau de la societate,
având o valoare de peste 10% din valoarea activelor nete ale societăţii, numai după obţinerea
aprobării adunării generale extraordinare, în condiţiile prevăzute la art. 115. (2) Prevederile alin. (1)
se aplică şi operaţiunilor de închiriere sau leasing. (3) Valoarea prevăzută la alin. (1) se va calcula prin
raportare la situaţia financiară aprobată pentru anul financiar precedent celui în care are loc
operaţiunea ori, după caz, la valoarea capitalului social subscris, dacă o asemenea situaţie financiară
nu a fost încă prezentată şi aprobată. (4) Prevederile prezentului articol sunt aplicabile şi
operaţiunilor în care una dintre părţi este soţul administratorului ori rudă sau afin, până la gradul al
patrulea inclusiv, al acestuia; de asemenea, dacă operaţiunea este încheiată cu o societate la care
una dintre persoanele anterior menţionate este administrator sau director ori deţine, singură sau
împreună, o cotă de cel puţin 20% din valoarea capitalului social subscris, cu excepţia cazului în care
una dintre societăţile respective este filiala celeilalte”. Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu:
Administrarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – extras curs 2. actele juridice prin care
se cumpără bunuri pentru societate ori prin care se înstrăinează, închiriază, schimbă bunuri ori se
constituie garanţii asupra bunurilor din patrimoniul societăţii, dacă valoarea bunurilor ce formează
obiectul contractului reprezintă mai mult decât jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii
la data încheierii actului juridic (art. 15322 din Legea nr. 31/1990)12; b. atribuţiile ce configurează
competenţa exclusivă a adunărilor generale ale acţionarilor – art. 111 alin. (2) coroborat cu art. 1431
alin. (1) reglementează competenţa exclusivă a adunării generale ordinare, iar art. 113 coroborat cu
art. 114 şi cu art. 1431 alin. (1) configurează competenţa exclusivă a adunării generale extraordinare.
Precizare: deşi, ca regulă, atribuţiile de mutare a sediului societăţii, de modificare a obiectului de
activitate (mai puţin domeniul şi activitatea principală) şi de majorare a capitalului social aparţin
adunării generale a acţionarilor, prin excepţie, acestea pot fi delegate consiliului de administraţie
(prin hotărâre a adunării generale extraordinare a acţionarilor sau prin actul constitutiv). Conex
îndeplinirii atribuţiilor administratorului unic/consiliului de administraţie trebuie analizată
reprezentarea societăţii în raporturile cu terţii şi în justiţie. Potrivit art. 1432 din Legea nr. 31/1990, în
absenţa unor prevederi în actul constitutiv, dreptul de a reprezenta societatea în raporturile cu terţii
şi în justiţie aparţine administratorului unic sau preşedintelui consiliului de administraţie. Prin actul
constitutiv, acţionarii pot să prevadă faptul că dreptul de a reprezenta societatea aparţine
preşedintelui consiliului de administraţie şi unuia sau mai multor administratori, precizând dacă
aceştia îşi exercită dreptul acţionând împreună sau separat. Dacă se prevede faptul că acţionează
împreună, administratorii pot, prin acordul unanim, să împuternicească pe unul dintre ei să încheie
anumite operaţiuni sau tipuri de operaţiuni. 360. 2. Atribuţiile organelor prin intermediul cărora se
realizează administrarea societăţilor pe acţiuni în care a fost ales sistemul unitar cu delegare de
atribuţii Administratorul unic/consiliul de administraţie este însărcinat cu realizarea competenţelor
sale de bază şi a atribuţiilor primite, prin delegare, de la adunarea generală extraordinară a
acţionarilor. Potrivit art. 142 (2) din Legea nr. 31/1990, competenţe de bază sunt: a) stabilirea
principalelor direcţii de activitate şi dezvoltare ale societăţii; b) stabilirea politicilor contabile, a
sistemului de control financiar, aprobarea planificării financiare; c) numirea/revocarea, stabilirea
remuneraţiei şi supravegherea directorilor; d) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii
insolvenţei; e) organizarea adunărilor generale ale acţionarilor şi implementarea hotărârilor acestora;
f) pregătirea raportului anual. 12 Art. 15322 „Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va
putea să încheie acte juridice în numele şi în contul societăţii, prin care să dobândească bunuri
pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate
în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor
societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor, dată în
condiţiile art. 115”. Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Administrarea societăților
reglementate de Legea nr. 31/1990 – extras curs Potrivit art. 142 (2) coroborat cu art. 114 alin. (1) şi
art. 113 din Legea nr. 31/1990, competenţe delegate consiliului de administraţie de către adunarea
generală a acţionarilor pot fi: a) mutarea sediului societăţii; b) modificarea obiectului de activitate
(mai puţin domeniul şi activitatea principală); c) majorarea capitalului social. Directorul/directorii
sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, potrivit obiectului ei de
activitate [art. 1431 alin. (1) din Legea nr. 31/1990]. În privinţa acestor acte juridice Legea nr.
31/1990 reglementează o derogare de la condiţiile de formă. Astfel, actele de dispoziţie asupra
bunurilor societăţii, reglementate de Legea nr. 31/1990, pot fi încheiate de reprezentanţii legali ai
societăţii în temeiul puterilor conferite acestora fără a fi necesară o procură specială şi autentică în
acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică (art. 701 din Legea nr.
31/1990). Legea nr. 31/1990 exclude din sfera de competenţă a directorilor: a. atribuţiile excluse in
sfera de competenţă a administratorilor (în sistemul unitar fără delegare de atribuţii); b. atribuţiile
constituind competenţele exclusive ale administratorului unic/consiliului de administraţie în sistemul
unitar cu delegare de atribuţii. În strânsă legătură cu îndeplinirea atribuţiilor administratorului
unic/consiliului de administraţie/directorului/directorilor trebuie analizată reprezentarea societăţii în
raporturile cu terţii şi în justiţie. De asemenea, trebuie analizată reprezentarea societăţii în
raporturile cu directorii. Potrivit art. 1432 din Legea nr. 31/1990, în absenţa unor prevederi în actul
constitutiv, dreptul de a reprezenta societatea în raporturile cu terţii şi în justiţie aparţine directorului
general (ca unic director sau, în caz de pluralitate de directori, ca organ de conducere al acestora).
Prin actul constitutiv, asociaţii acţionarii pot să prevadă faptul că dreptul de a reprezenta societatea
aparţine directorului-general şi unuia sau mai multor directori, precizând dacă aceştia îşi exercită
dreptul acţionând împreună sau separat. Dacă se prevede faptul că acţionează împreună, directorii
pot, prin acordul unanim, să împuternicească pe unul dintre ei să încheie anumite operaţiuni sau
tipuri de operaţiuni. Reprezentarea societăţii în raporturile cu directorii aparţine administratorului
unic/consiliului de administraţie. 361. 3. Atribuţiile organelor prin intermediul cărora se realizează
administrarea societăţilor pe acţiuni în care a fost ales sistemul dualist Potrivit art. 1539 din Legea nr.
31/1990, consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale: a) exercită controlul asupra
directoratului (verifică operaţiunile de conducere sub aspectul conformităţii cu legea, actul
constitutiv şi hotărârile adunării generale); b) raportează adunării generale a acţionarilor cu privire la
activitatea de supraveghere efectuată (cel puţin o dată pe an); Conf.univ. dr. Andreea-Teodora
Stănescu: Administrarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – extras curs c) numeşte şi
revocă membrii directoratului; d) convoacă adunarea generală a acţionarilor (în cazuri excepţionale).
Potrivit art. 1531 din Legea nr. 31/1990, directoratul este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor
necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii. În privinţa acestor acte juridice
Legea nr. 31/1990 reglementează o derogare de la condiţiile de formă. Astfel, actele de dispoziţie
asupra bunurilor societăţii reglementate de Legea nr. 31/1990 pot fi încheiate de reprezentanţii legali
ai societăţii în temeiul puterilor conferite acestora fără a fi necesară o procură specială şi autentică în
acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică (art. 701 din Legea nr.
31/1990). Legea nr. 31/1990 exclude din sfera de competenţă a directoratului: a. actele juridice al
căror obiect exced unei anumite valori sau care sunt încheiate în anumite circumstanţe.
Exemplificativ pot fi enumerate: 1. actele juridice prin care administratorul înstrăinează sau
dobândeşte bunuri către sau de la societate având o valoare de peste 10% din valoarea activelor nete
ale societăţii, precum şi alte celelalte acte juridice la care se referă art. 150 din Legea nr. 31/199013;
2. actele juridice prin care se cumpără bunuri pentru societate ori prin care se înstrăinează,
închiriază, schimbă bunuri ori se constituie garanţii asupra bunurilor din patrimoniul societăţii, dacă
valoarea bunurilor ce formează obiectul contractului reprezintă mai mult decât jumătate din valoarea
contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic (art. 15322 din Legea nr. 31/1990)14; b.
atribuţiile ce configurează competenţa exclusivă a adunărilor generale ale acţionarilor – art. 111 alin.
(2) coroborat cu art. 1431 alin. (1) reglementează competenţa exclusivă a adunării generale ordinare,
iar art. 113 coroborat cu art. 114 şi cu art. 1431 alin. (1) configurează competenţa exclusivă a adunării
generale extraordinare. 362. Precizare: deşi, ca regulă, atribuţiile de mutare a sediului societăţii, de
modificare a obiectului de activitate (mai puţin domeniul şi activitatea principală) şi de majorare a 13
Art. 150 „(1) Dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel şi sub rezerva dispoziţiilor art. 441, sub
sancţiunea nulităţii, administratorul va putea, în nume propriu, să înstrăineze, respectiv să
dobândească, bunuri către sau de la societate, având o valoare de peste 10% din valoarea activelor
nete ale societăţii, numai după obţinerea aprobării adunării generale extraordinare, în condiţiile
prevăzute la art. 115. (2) Prevederile alin. (1) se aplică şi operaţiunilor de închiriere sau leasing. (3)
Valoarea prevăzută la alin. (1) se va calcula prin raportare la situaţia financiară aprobată pentru anul
financiar precedent celui în care are loc operaţiunea ori, după caz, la valoarea capitalului social
subscris, dacă o asemenea situaţie financiară nu a fost încă prezentată şi aprobată. (4) Prevederile
prezentului articol sunt aplicabile şi operaţiunilor în care una dintre părţi este soţul administratorului
ori rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, al acestuia; de asemenea, dacă operaţiunea este
încheiată cu o societate la care una dintre persoanele anterior menţionate este administrator sau
director ori deţine, singură sau împreună, o cotă de cel puţin 20% din valoarea capitalului social
subscris, cu excepţia cazului în care una dintre societăţile respective este filiala celeilalte”. 14 Art.
15322 „Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va putea să încheie acte juridice în numele
şi în contul societăţii, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să
închirieze, să schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror
valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului
juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor, dată în condiţiile art. 115”. Conf.univ. dr.
Andreea-Teodora Stănescu: Administrarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – extras
curs capitalului social aparţin adunării generale a acţionarilor, prin excepţie, acestea pot fi delegate
consiliului de administraţie (prin hotărâre a adunării generale extraordinare a acţionarilor sau prin
actul constitutiv). Atribuţiile constituind competenţele exclusive ale consiliului de supraveghere
Conex îndeplinirii atribuţiilor consiliului de supraveghere/directoratului trebuie analizată
reprezentarea societăţii comerciale în raporturile cu terţii şi în justiţie. De asemenea, trebuie
analizată şi reprezentarea societăţii în raporturile cu membrii directoratului. Potrivit art. 1533 din
Legea nr. 31/1990, în absenţa unor prevederi în actul constitutiv, dreptul de a reprezenta societatea
în raporturile cu terţii şi în justiţie aparţine membrilor directoratului, acţionând împreună. În această
situaţie, membrii directoratului pot prin acordul unanim, să împuternicească pe unul dintre ei să
încheie anumite operaţiuni sau tipuri de operaţiuni. Legea nr. 31/1990 permite acţionarilor să
insereze stipulaţii contrare în actul constitutiv, fără a detalia, aşa cum se întâmplă în legătură cu
sistemul unitar. Reprezentarea societăţii în raporturile cu membrii directoratului aparţine consiliului
de supraveghere. II. Societăţile cu răspundere limitată 363. Cu privire la atribuţiile administratorilor
este incident art. 70 din Legea nr. 31/1990, conform căruia administratorii pot face toate operaţiunile
cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile
arătate în actul constitutiv. Cu titlu particular, art. 195 din Legea nr. 31/1990 face referire la obligaţia
de a convoca adunarea asociaţilor, iar art. 198 de a ţine un registru al asociaţilor. De asemenea, este
incident art. 701 , conform căruia actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi pot fi încheiate
în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, nefiind necesară o procură specială
şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă
autentică. Referitor la dreptul de a reprezenta societatea, potrivit art. 90 este aplicabil regimul
societăţilor în nume colectiv. Astfel, art. 90 face trimitere la art. 75 din materia societăţilor în nume
colectiv. III. Alte tipuri de societăţi 364. În privinţa societăţilor în nume colectiv, cu privire la atribuţiile
administratorilor, este incident art. 70 din Legea nr. 31/1990, conform căruia administratorii pot face
toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară
de restricţiile arătate în actul constitutiv. De asemenea, este incident art. Art. 701 . conform căruia
actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite
reprezentanţilor legali ai societăţii, nefiind necesară o procură specială şi în formă autentică în acest
scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică. Referitor la dreptul de a
reprezenta societatea, potrivit art. 75 din Legea nr. 31/1990, acesta aparţine fiecărui administrator,
afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv. 365. În privinţa societăţii în comandită simplă, cu
privire la atribuţiile administratorilor este incident art. 70 din Legea nr. 31/1990, conform căruia
administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de
activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv. De asemenea, este incident art.
701 , Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Administrarea societăților reglementate de Legea nr.
31/1990 – extras curs conform căruia actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi pot fi
încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, nefiind necesară o procură
specială şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă
autentică. Referitor la dreptul de a reprezenta societatea, potrivit art. 90 este aplicabil regimul
societăţilor în nume colectiv. Astfel, art. 90 face trimitere la art. 75 din materia societăţilor în nume
colectiv. 366. În privinţa societăţilor în comandită pe acţiuni, cu privire la atribuţiile administratorilor,
în temeiul art. 187 din Legea nr. 31/1990 este incident regimul specific societăţilor pe acţiuni.
11.5.2.6 Desfăşurarea activităţii organelor prin intermediul cărora se realizează administrarea
societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 I. Societăţile pe acţiuni 367. Din perspectiva modului
de organizare a persoanelor care participă la administrarea unei societăţi pe acţiuni, trebuie făcută
distincţia între sistemul unitar şi sistemul dualist. 1. Desfăşurarea activităţii organelor prin
intermediul cărora se realizează administrarea societăţilor pe acţiuni în care a fost ales sistemul
unitar a. Desfăşurarea activităţii administratorului unic/consiliului de administraţie Administrarea
unei societăţi pe acţiuni poate să fie încredinţată unui administrator unic sau mai multor
administratori, organizaţi într-un consiliul de administraţie. Potrivit art. 137 alin. (3) din Legea nr.
31/1990, reglementările privind consiliul de administraţie sunt aplicabile şi administratorului unic,
mai puţin cele care presupun pluralitatea administratorilor. Desfăşurarea activităţii consiliului de
administraţie face obiectul art. 141 şi art. 15320 din Legea nr. 31/1990. Potrivit acestora, întrunirile
consiliului de administraţie trebuie să aibă loc cel puţin o dată la 3 luni. Convocarea şi stabilirea
ordinii de zi sunt realizate de către preşedintele consiliului de administraţie (care acţionează din
proprie iniţiativă sau la solicitarea persoanelor stabilite expres în Legea nr. 31/1990). Cvorumul este
de jumătate din numărul membrilor consiliului de administraţie (legea permite expres posibilitatea
stabilirii unui cvorum mai mare, prin actul constitutiv). Luarea deciziilor se realizează, ca regulă, cu
majoritatea membrilor prezenţi. Prin excepţie, este necesară o altă majoritate. b. Desfăşurarea
activităţii directorilor Potrivit art. 1431 , modul de organizare a directorilor este stabilit prin actul
constitutiv sau prin decizie a consiliului de administraţie. 368. Desfăşurarea activităţii organelor prin
intermediul cărora se realizează administrarea societăţilor pe acţiuni în care a fost ales sistemul
dualist a. Desfăşurarea activităţii consiliului de supraveghere Organizarea consiliului de supraveghere
este similară celei a consiliului de administraţie (art. 15320 coroborat cu art. 15311). Conf.univ. dr.
Andreea-Teodora Stănescu: Administrarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – extras
curs b. Desfăşurarea activităţii directoratului De asemenea, organizarea directoratului este similară
celei a consiliului de administraţie, cu precizarea că Legea nr. 31/1990 nu reţine obligaţia întrunirii la
un interval de cel puţin 3 luni şi nici aplicabilitatea regulilor referitoare la directoratul pluripersonal şi
în legătură cu directorul-general unic. II. Societăţile cu răspundere limitată 369. Cu privire la modul
de lucru al administratorilor este aplicabil parţial regimul juridic al societăţii în nume colectiv. Astfel,
art. 90 trimite la art. 76. Acesta prevede regula ca administratorii să lucreze separat şi excepţia
potrivit căreia dacă în actul constitutiv se prevede ca administratorii să lucreze împreună. În această
situaţie, trebuie făcută o distincţie între următoarele categorii de acte: a) actele obişnuite – decizia
trebuie luată în unanimitate; în caz de divergenţă între administratori, vor decide asociaţii care
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social; b) actele urgente a căror neîndeplinire ar cauza o
pagubă mare societăţii – poate decide un singur administrator în lipsa celorlalţi, care se găsesc în
imposibilitate, chiar momentană, de a lua parte la administraţie. 11.5.2.7 Răspunderea persoanelor
care participă la administrarea unei societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990 373. Articolul 72 din
Legea nr. 31/1990 reglementează două aspecte generale cu privire la răspunderea
administratorilor15, respectiv fundamentul răspunderii şi titularii acţiunii în răspundere16 . 15 Cu
privire la răspunderea administratorilor faţă de societate, a se vedea S.V. BODU, Răspunderea
administratorului faţă de societate, în R.R.D.A. nr. 4/2015. 16 Afirmarea răspunderii administratorilor
– art. 1442 alin. (1) – trimite la art. 72 şi 73 Art. 1442 alin. (1) „Membrii consiliului de administraţie îşi
vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator”. Art. 72 „Obligaţiile şi
răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele
special prevăzute în această lege”. Art. 73 (1) „Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de
societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; b) existenţa reală a dividendelor
plătite; c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor
adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun. (2)
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, care o vor putea
exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată”. Notă. Legea nr. 64/1995 a fost
abrogată prin Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006),
care a fost, la rândul ei, abrogată prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenţei şi de insolvenţă (M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014). Potrivit art. 340 din Legea nr. 85/2014,
în prezent trimiterea se consideră a fi făcută la această lege. În tot cuprinsul Legii nr. 31/1990, acolo
unde este cazul, trebuie avută în vedere această dispoziţie. Afirmarea răspunderii directorilor – art.
152 Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Administrarea societăților reglementate de Legea nr.
31/1990 – extras curs Art. 152 „ (1) Directorii sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor
lor. Prevederile art. 1371 alin. (3), ale art. 1441 , 1443 , 1444 , 150 şi ale art. 15312 alin. (4) se aplică
directorilor în aceleaşi condiţii ca şi administratorilor. (2) Remuneraţia directorilor, obţinută în
temeiul contractului de mandat, este asimilată din punct de vedere fiscal veniturilor din salarii şi se
impozitează potrivit legislaţiei în materie. (3) Prin derogare de la art. 5 din Legea nr. 19/2000 privind
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările
ulterioare, remuneraţia directorilor obţinută în temeiul contractului de mandat este asimilată
salariului, din punctul de vedere al obligaţiilor decurgând pentru director şi societatea comercială din
legislaţia privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, inclusiv dreptul de
asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, legislaţia privind sistemul asigurărilor
pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, precum şi din legislaţia privind asigurările de
sănătate”. Afirmarea răspunderii membrilor directoratului – 1532 coroborat cu 1442 – trimite la art.
72 şi 73 Art. 1532 „ (1) Desemnarea membrilor directoratului revine consiliului de supraveghere, care
atribuie totodată unuia dintre ei funcţia de preşedinte al directoratului. (2) Actul constitutiv
determină durata mandatului directoratului, în limitele prevăzute la art. 15312 . (3) Membrii
directoratului nu pot fi concomitent membri ai consiliului de supraveghere. (4) Membrii
directoratului pot fi revocaţi oricând de către consiliul de supraveghere. Actul constitutiv poate
prevedea că ei pot fi revocaţi şi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor. Dacă revocarea
lor survine fără justă cauză, membrii directoratului sunt îndreptăţiţi la plata unor dauneinterese. (5)
În caz de vacanţă a unui post de membru al directoratului, consiliul de supraveghere va proceda fără
întârziere la desemnarea unui nou membru, pe durata rămasă până la expirarea mandatului
directoratului”. Art. 1442 alin. (1) „Membrii consiliului de administraţie îşi vor exercita mandatul cu
prudenţa şi diligenta unui bun administrator”. Art. 72 „Obligaţiile şi răspunderea administratorilor
sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege”.
Art. 73 (1) „Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru: a) realitatea
vărsămintelor efectuate de asociaţi; b) existenţa reală a dividendelor plătite; c) existenţa registrelor
cerute de lege şi corecta lor ţinere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta
îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun. (2) Acţiunea în răspundere
împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, care o vor putea exercita numai în caz
de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării
judiciare şi a falimentului, republicată”. Notă. Legea nr. 64/1995 a fost abrogată prin Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei (M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006), care a fost, la rândul ei,
abrogată prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (M.
Of. nr. 466 din 25 iunie 2014). Potrivit art. 340 din Legea nr. 85/2014, în prezent trimiterea se
consideră a fi făcută la această lege. În tot cuprinsul Legii nr. 31/1990, acolo unde este cazul, trebuie
avută în vedere această dispoziţie. Afirmarea răspunderii membrilor consiliului de supraveghere –
153 coroborat cu 1442 – trimite la art. 72 şi 73 Art. 153 „(1) Prin actul constitutiv se poate stipula că
societatea pe acţiuni este administrată de un directorat şi de un consiliu de supraveghere, în
conformitate cu prevederile prezentei subsecţiuni. (2) Actul constitutiv poate fi modificat în cursul
existenţei societăţii prin hotărâre a adunării generale extraordinare a acţionarilor, în vederea
introducerii sau a eliminării unei astfel de prevederi. (3) Prevederile prezentei legi privitoare la
cenzori nu sunt aplicabile societăţilor care optează pentru sistemul dualist de administrare”.
Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Administrarea societăților reglementate de Legea nr.
31/1990 – extras curs 374. Cu privire la fundamentul răspunderii, trebuie observat faptul că art. 72
menţionează că răspunderea administratorilor este reglementată de dispoziţiile referitoare la
mandat şi cele rezultând din Legea nr. 31/1990. În consecinţă, răspunderea poate avea fundament
contractual – fiind astfel o răspundere contractuală sau fundament legal – fiind astfel o răspundere
extracontractuală (delictuală). Atunci când răspunderea este Art. 1442 alin. (1) „Membrii consiliului
de administraţie îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator”. Art. 72
„Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi
de cele special prevăzute în această lege”. Art. 73 „(1) Administratorii sunt solidar răspunzători faţă
de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; b) existenţa reală a
dividendelor plătite; c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; d) exacta îndeplinire a
hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le
impun. (2) Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, care
o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995
privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată”. Notă. Legea nr. 64/1995 a
fost abrogată prin Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (M. Of. nr. 359 din 21 aprilie
2006), care a fost, la rândul ei, abrogată prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenţei şi de insolvenţă (M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014). Potrivit art. 340 din Legea nr. 85/2014,
în prezent trimiterea se consideră a fi făcută la această lege. În tot cuprinsul Legii nr. 31/1990, acolo
unde este cazul, trebuie avută în vedere această dispoziţie. Acţiunea în răspundere – art. 155, 130
Art. 155 „(1) Acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a
membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor sau auditorilor
financiari, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de
societate, aparţine adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112. (2)
Adunarea generală desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în
justiţie. (3) Când adunarea generală decide cu privire la situaţia financiară anuală, poate lua o
hotărâre referitoare la răspunderea administratorilor sau directorilor, respectiv a membrilor
directoratului şi consiliului de supraveghere, chiar dacă această problemă nu figurează pe ordinea de
zi. (4) Dacă adunarea generală decide să pornească acţiune în răspundere contra administratorilor,
respectiv a membrilor directoratului, mandatul acestora încetează de drept de la data adoptării
hotărârii şi adunarea generală, respectiv consiliul de supraveghere, va proceda la înlocuirea lor. (5)
Dacă acţiunea se porneşte împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la
rămânerea definitivă a hotărârii. (6) Dacă adunarea generală decide să pornească acţiune în
răspundere contra membrilor consiliului de supraveghere cu majoritatea prevăzută la art. 115 alin.
(1), mandatul membrilor respectivi ai consiliului de supraveghere încetează de drept. Adunarea
generală va proceda la înlocuirea lor. (7) Acţiunea în răspundere împotriva membrilor directoratului
poate fi exercitată şi de către consiliul de supraveghere, în urma unei decizii a consiliului însuşi. Dacă
decizia este luată cu o majoritate de două treimi din numărul total de membri ai consiliului de
supraveghere, mandatul membrilor respectivi ai directoratului încetează de drept, consiliul de
supraveghere procedând la înlocuirea lor”. Art. 130 „(1) Hotărârile adunărilor generale se iau prin vot
deschis. (2) Votul secret este obligatoriu pentru numirea sau revocarea membrilor consiliului de
administraţie, respectiv a membrilor consiliului de supraveghere, pentru numirea, revocarea ori
demiterea cenzorilor sau auditorilor financiari şi pentru luarea hotărârilor referitoare la răspunderea
membrilor organelor de administrare, de conducere şi de control ale societăţii”. Conf.univ. dr.
Andreea-Teodora Stănescu: Administrarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – extras
curs extracontractuală, aceasta poate avea natură civilă sau penală. În plus, trebuie observat faptul
că răspunderea administratorilor poate fi reglementată şi de dispoziţiile altor acte normative. Astfel,
chiar art. 72 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 face referire la răspunderea întemeiată pe Legea nr.
85/201417 . 375. Cu privire la titularii acţiunii în răspundere potrivit art. 72 73 din Legea nr. 31/1990,
acţiunea în atragerea răspunderii poate să aparţină societăţii sau creditorilor. Titularul acţiunii în
răspundere sunt creditorii în cazul în care este angajată răspunderea administratorilor în temeiul
Legii nr. 85/2014. Fapta ilicită săvârşită este cauzarea stării de insolvenţă a societăţii. Titularul acţiunii
în răspundere este societatea în cazul în care este angajată răspunderea administratorilor în temeiul
contractului încheiat cu societatea sau în temeiul Legii nr. 31/1990. Generic, fapta ilicită poate fi
încălcarea unor obligaţii ţinând de constituirea sau funcţionarea societăţii I. Societatea pe acţiuni 1.
Fundamentul răspunderii 376. Cu privire la administratori, membrii directoratului şi membrii
consiliului de supraveghere se menţionează expres aplicabilitatea art. 72 şi art. 73 din Legea nr.
31/1990[art. 1442 alin. (1), art. 1532 şi art. 1538 ]. Rezultă deci că răspunderea acestora poate fi
contractuală sau delictuală, în funcţie de obligaţia încălcată. 377. Cu privire la directori, art. 152
afirmă faptul că şi aceştia sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor, nefăcându-se
trimitere la art. 72 şi art. 73. Având în vedere faptul că directorii încheie un contract de mandat şi că
Legea nr. 31/1990 prevede obligaţii în sarcina acestora, răspunderea directorilor poate avea natură
contractuală sau delictuală 2. Condiţiile răspunderii 378. Fapta ilicită – ca regulă, persoanele care
participă la administrarea societăţii răspund pentru fapta proprie. Astfel, orice încălcare a obligaţiilor
contractuale sau legale care incumbă persoanelor care participă la administrarea societăţii constituie
o faptă ilicită. Prin excepţie, administratorii răspund şi pentru faptele altor persoane. Astfel, potrivit
art. 1442 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, administratorii răspund faţă de societate pentru prejudiciile
cauzate prin actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs
dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor. În plus, potrivit art. 1442 alin.
(4) din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi dacă,
având cunoştinţă de neregulile săvârşite de aceştia, nu le comunică cenzorilor sau, după caz,
auditorilor interni şi auditorului financiar. 379. Vinovăţia – potrivit art. 1441 alin. (1) coroborat cu art.
152, art. 1532 , art. 1538 din Legea nr. 31/1990, persoanele care participă la administrarea societăţii
îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator. Potrivit art. 1441 alin. (2) şi
(3), persoanele care participă la administrarea societăţii acţionează cu prudenţa şi diligenţa unui bun
administrator dacă atunci când iau măsuri privind administrarea societăţii (denumite de Legea nr.
31/1990 17 Lega nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă,
publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014, cu ultima modificare adusă prin Legea nr. 312/2015,
publicată în M. Of. nr. 920 din 11 decembrie 2015. Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu:
Administrarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – extras curs decizii de afaceri) sunt în
mod rezonabil îndreptăţite să considere că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii
adecvate. 380. Exonerarea de răspundere este reglementată de art. 1442 alin. (5), art. 1532, art.
1538 . Astfel, administratorii, membrii directoratului şi membrii consiliului de supraveghere sunt
exoneraţi de răspundere dacă au făcut să se consemneze în registrul deciziilor organului de
administrare împotrivirea lor şi au încunoştinţat despre aceasta, în scris, pe cenzori sau auditorii
interni şi auditorul financiar. Cauza de exonerare de răspundere nu este expres reglementată şi
pentru directori. 3. Acţiunea în răspunderea persoanelor care participă la administrarea societăţii A.
Societatea pe acţiuni 381. Decizia cu privire la introducerea acţiunii în răspundere împotriva
administratorilor, directorilor, membrilor consiliului de supraveghere, directoratului aparţine
adunării generale, consiliului de supraveghere sau chiar acţionarilor, în condiţiile art. 155 şi art. 1551
din Legea nr. 31/1990. Ca regulă, adoptarea acestei decizii produce consecinţe diferite, în funcţie de
calitatea persoanei la care se referă, respectiv: a. dacă adunarea generală decide să pornească
acţiune în răspundere contra administratorilor, respectiv a membrilor directoratului, mandatul
acestora încetează de drept de la data adoptării hotărârii şi adunarea generală, respectiv consiliul de
supraveghere, va proceda la înlocuirea lor. [art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990]; b. dacă acţiunea
se porneşte împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea
definitivă a hotărârii. [art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990]; c. dacă acţiunea se porneşte împotriva
membrilor consiliului de supraveghere, mandatul acestora încetează de drept. Adunarea generală va
proceda la înlocuirea lor. [art. 155 alin. (6) din Legea nr. 31/1990]. Prin excepţie, în cazul în care
acţiunea este pornită la iniţiativa acţionarilor, după rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de
admitere a acţiunii, adunarea generală a acţionarilor, respectiv consiliul de supraveghere va putea
decide încetarea mandatului administratorilor, directorilor şi membrilor consiliului de supraveghere,
respectiv al membrilor directoratului, şi înlocuirea acestora. II. Societatea cu răspundere limitată 382.
În ceea ce priveşte societatea cu răspundere limitată sunt aplicabile dispoziţiile generale ale art. 72 şi
art. 73 din Legea nr. 31/1990. Nu sunt reglementate aspecte particulare referitoare la răspunderea
administratorilor.

Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Controlul societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 –
extras curs 11.5.3. Controlul gestiunii societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 386. Legea nr.
31/1990 reglementează controlul gestiunii societăţii, ca activitate desfăşurată de organe statutare
specializate, cu privire la societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată. În ceea ce priveşte societatea în nume colectiv şi societatea în comandită
simplă, la nivel doctrinar1 s-a arătat faptul că activitatea de control al gestiunii societăţii se realizează
de către asociaţi, neexistând deci organe statutare specializate. Concluzia se bazează pe textul art.
199 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, referitor la societăţile cu răspundere limitată. Potrivit acestuia,
„în lipsă de cenzori sau, după caz, de auditor financiar, fiecare dintre asociaţi, care nu este
administrator al societăţii, va exercita dreptul de control pe care asociaţii îl au în societăţile în nume
colectiv”. Deşi se referă la dreptul de control al asociaţilor numai în societatea în nume colectiv şi în
societatea cu răspundere limitată, articolul menţionat a fost considerat a enunţa un principiu potrivit
căruia atunci când nu există un organ statutar specializat cu controlul gestiunii, acesta se realizează
de către asociaţi. Astfel, cum nici în societatea în comandită simplă nu sunt reglementate organe
statutare de control al gestiunii, şi în această societate asociaţii vor fi consideraţi a avea atribuţiile de
control al gestiunii. 387. Pornind de la textele de lege care reglementează organe statutare de
control al gestiunii, regimul juridic al controlului gestiunii societăţilor reglementate de Legea nr.
31/1990 se configurează prin: a) Organele prin intermediul cărora se realizează controlul gestiunii
societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990; b) Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o
persoană pentru a putea participa la activitatea de control al gestiunii societăţii; c) Desemnarea
persoanelor care participă la activitatea de control al gestiunii; d) Revocarea persoanelor care
participă la activitatea de control al gestiunii; e) Atribuţiile organelor de control al gestiunii
societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990; f) Desfăşurarea activităţii organelor de control al
gestiunii societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990; g) Răspunderea persoanelor care participă
la activitatea de control al gestiunii. 11.5.4. Organele prin intermediul cărora se realizează controlul
gestiunii societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 I. Societatea pe acţiuni 388. Potrivit art. 159
şi urm. din Legea nr. 31/1990, controlul gestiunii societăţii se poate realiza prin cenzori sau auditori
financiari. 389. Potrivit art. 160 din Legea nr. 31/1990, controlul gestiunii societăţii se realizează, în
mod obligatoriu, prin intermediul auditorilor financiari: a) în cazul în care situaţiile financiare ale
societăţii sunt supuse obligaţiei de auditare potrivit legii; 1 St. D. Cărpenaru ST.D. CĂRPENARU, Tratat
de drept comercial român. Procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014, p. 235; S. POPA, Drept comercial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.
175. Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Controlul societăților reglementate de Legea nr.
31/1990 – extras curs b) în cazul în care situaţiile financiare ale societăţii sunt supuse auditării ca
urmare a opţiunii societăţii; c) în cazul în care s-a optat pentru sistemul dualist de administrare. În
privinţa auditorilor financiari nu se reglementează numărul acestora. 390. Cu privire la societăţile pe
acţiuni care nu au obligaţia desemnării auditorilor financiari, acestea vor realiza controlul gestiunii
prin intermediul cenzorilor. În privinţa acestora, potrivit Legii nr. 31/1990 se prevede faptul că
societatea trebuie să aibă cel puţin 3 cenzori şi un supleant, fără a se reglementa un organ colegial de
control. Prin actul constitutiv se poate deroga în senul creşterii numărului de cenzori, cu condiţia ca
numărul să fie întotdeauna impar (art. 159 din Legea nr. 31/1990). II. Societatea cu răspundere
limitată 391. Potrivit art. 199 şi urm. din Legea nr. 31/1990, controlul gestiunii societăţii se poate
realiza prin cenzori sau auditori financiari. Potrivit art. 199 din Legea nr. 31/1990, controlul gestiunii
se realizează, în mod obligatoriu, prin intermediul auditorilor financiari: a) în cazul în care situaţiile
financiare ale societăţii sunt supuse obligaţiei de auditare potrivit legii; b) în cazul în care situaţiile
financiare ale societăţii sunt supuse auditării ca urmare a opţiunii societăţii. 392. În privinţa
societăţilor care nu se încadrează în ipoteza obligaţiei de a realiza controlul gestiunii prin intermediul
auditorilor financiari, acestea se pot găsi în una dintre următoarele situaţii: a) să aibă obligaţia de a
organiza controlul special al gestiunii societăţii – această situaţie intervine atunci când societatea are
mai mult de 15 asociaţi. Textul art. 199 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 care menţionează obligaţia de
a fi desemnaţi cenzori. Totuşi, articolul menţionat trebuie să fie coroborat cu art. 199 alin. (2) potrivit
căruia, atunci când situaţiile financiare ale societăţii nu sunt supuse obligaţiei legale de auditare,
adunarea asociaţilor poate numi unul sau mai mulţi cenzori ori un auditor financiar. Ca urmare a
coroborării rezultă că, în măsura în care societatea are mai mult de 15 asociaţi, aceasta are obligaţia
de a organiza controlul gestiunii prin organe statutare specializate, acestea putând fi cenzorii sau
auditorii financiari; b) să nu aibă obligaţia de a organiza controlul special al gestiunii societăţii –
această situaţie intervine atunci când societatea are cel mult 15 asociaţi. În ipoteza menţionată se
poate face aplicarea art. 199 alin. (2), respectiv art. 199 alin. (5) din Legea nr. 31/1990. Potrivit art.
199 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, deşi societatea nu are obligaţia de a organiza controlul specializat
al gestiunii societăţii, totuşi aceasta optează pentru o astfel de formă de control, alegând între
cenzori sau auditori. Potrivit art. 199 alin. (5) societatea nu optează pentru o formă specializată de
control, această operaţiune urmând a fi desfăşurată de asociaţi. 393. Cu privire la numărul
cenzorilor/auditorilor financiari, societatea va avea unul sau mai mulţi cenzori sau un auditor
financiar [art. 199 alin. (2) din Legea nr. 31/1990]. 11.5.5. Condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a putea participa la activitatea de control al gestiunii societăţii
Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Controlul societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 –
extras curs I. Societatea pe acţiuni 397. În privinţa cenzorilor, Legea nr. 31/1990 reglementează
condiţiile pe care aceştia trebuie să le îndeplinească Condiţiile sunt menţionate în art. 161 şi art. 166
din Legea nr. 31/1990 şi se referă la: a) calitatea de asociat acţionar la societatea a cărei gestiune va fi
controlată; b) gradul de rudenie; c) capacitatea de exerciţiu; d) moralitatea; e) numărul de mandate
exercitate concomitent; f) alte activităţi desfăşurate concomitent. În legătură cu încălcarea acestor
condiţii este reglementată şi o sancţiune specială. 398. Cu privire la cerinţa referitoare la calitatea de
acţionar la societatea a cărei gestiune va fi controlată, potrivit art. 161 alin. (1) permite cumulul
cenzor-asociat acţionar. Poate fi terţ de societate cenzorul expert contabil. 399. Cu privire la cerinţa
gradului de rudenie, potrivit art. 161 alin. (2) lit. a), nu pot fi cenzori rudele sau afinii până la al
patrulea grad inclusiv sau soţii administratorilor. 400. Referitor la condiţia privind capacitatea de
exerciţiu, potrivit art. 161 coroborat cu art. 6 şi art. 731 din Legea nr. 31/1990, pentru a putea fi
desemnate în calitate de cenzori persoanele fizice trebuie să nu fie incapabile. 401. Referitor la
condiţia privind moralitatea persoanei, potrivit art. 161 coroborat cu art. 6 şi art. 731 din Legea nr.
31/1990, pentru a putea fi desemnate în calitate de cenzori persoanele fizice trebuie să nu fi fost
condamnate pentru infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de
corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de Legea
nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor
măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, republicată, ori pentru infracţiunile
prevăzute de Legea nr. 31/1990. 402. Referitor la condiţia privind alte activităţi desfăşurate
concomitent, potrivit art. 161 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 31/1990, nu pot fi desemnate în calitate de
cenzori persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un salariu
sau o remuneraţie de la administratori sau de la societate sau ai căror angajatori sunt în raporturi
contractuale sau se află în concurenţă cu aceasta; 403. Referitor la condiţia privind numărul de
mandate exercitate concomitent, potrivit art. 166 din Legea nr. 31/1990, ca regulă, persoana fizică
având calitatea de cenzor trebuie să nu cumuleze mai multe mandate decât numărul maxim prevăzut
de lege (conform Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Controlul societăților reglementate de
Legea nr. 31/1990 – extras curs art. 15316 din Legea nr. 31/1990, numărul maxim de mandate este
de 5)2 . Prin excepţie, în condiţiile art. 15316 din Legea nr. 31/1990, numărul de 5 mandate poate fi
depăşit3 . 404. Referitor la sancţiunea specială reglementată pentru încălcarea condiţiilor
reglementate prin art. 161 din Legea nr. 31/1990, aceasta este decăderea din drepturile conferite de
mandatul acordat prin numirea lor [art. 161 alin. (2) din Legea nr. 31/1990]. În privinţa auditorilor
financiari, Legea nr. 31/1990 nu reglementează, în mod direct, condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească. Pentru dobândirea calităţii de auditor financiar o persoană trebuie să respecte
prevederile O.U.G. nr. 75/19994 privind activitatea de audit financiar. Sancţiunea nerespectării
condiţiei referitoare la numărul de mandate exercitate concomitent de către o persoană fizică având
calitatea de cenzor este încetarea de drept a mandatului obţinut prin depăşirea acestui număr, în
ordinea cronologică a numirilor. Această încetare intervine la expirarea unui termen de 1 lună de la
data apariţiei situaţiei de incompatibilitate. Deliberările şi deciziile la care ea a luat parte în
exercitarea mandatului respectiv rămân valabile, dar persoana va avea obligaţia de restituire a
remuneraţiei şi a alor beneficii primite (art. 166 coroborat cu art. 15316 din Legea nr. 31/1990). II.
Societatea cu răspundere limitată 405. Potrivit art. 199 alin. (4) dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii
societăţilor pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din societăţile cu răspundere limitată. În consecinţă,
toate condiţiile enumerate în art. 161 şi sancţiunea incidentă în caz de nerespectare a lor sunt
incidente cu privire la societatea cu răspundere limitată. 11.5.6. Desemnarea persoanelor care
participă la activitatea de control al gestiunii I. Societatea pe acţiuni 409. Potrivit art. 160 alin. (3) din
Legea nr. 31/1990, adunarea generală ordinară a acţionarilor va hotărî contractarea auditului
financiar sau numirea cenzorilor. Nu există reglementări cu privire la exprimarea acordului în legătură
cu desemnarea în calitate de cenzor sau auditor financiar. 2 Art. 15316 „(1) O persoană fizică poate
exercita concomitent cel mult 5 mandate de administrator şi/sau de membru al consiliului de
supraveghere în societăţi pe acţiuni al căror sediu se află pe teritoriul României. Această prevedere
se aplică în aceeaşi măsură persoanei fizice administrator sau membru al consiliului de supraveghere,
cât şi persoanei fizice reprezentant permanent al unei persoane juridice administrator ori membru al
consiliului de supraveghere. (2) Interdicţia prevăzută la alin. (1) nu se referă la cazurile când cel ales
în consiliul de administraţie sau în consiliul de supraveghere este proprietar a cel puţin o pătrime din
totalul acţiunilor societăţii sau este membru în consiliul de administraţie ori în consiliul de
supraveghere al unei societăţi pe acţiuni ce deţine pătrimea arătată”. 3 Interdicţia prevăzută nu se
referă la cazurile când cel ales în consiliul de administraţie sau în consiliul de supraveghere este
proprietar a cel puţin o pătrime din totalul acţiunilor societăţii sau este membru în consiliul de
administraţie ori în consiliul de supraveghere al unei societăţi pe acţiuni ce deţine pătrimea arătată. 4
O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, republicată în M. Of. nr. 598 din 22 august
2003, cu ultima modificare adusă prin Legea nr. 149/2013, publicată în M. Of. nr. 257 din 9 mai 2013.
Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Controlul societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 –
extras curs 410. În plus, potrivit art. 1601 din Legea nr. 31/1990, consiliul de administraţie, respectiv
directoratul, înregistrează la registrul comerţului orice schimbare a cenzorilor, respectiv auditorilor
financiari. II. Societatea cu răspundere limitată 411. Potrivit art. 199 alin. (4) dispoziţiile prevăzute
pentru cenzorii societăţilor pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din societăţile cu răspundere limitată.
Aspecte particulare sunt reglementate privind desemnarea cenzorilor. Astfel, potrivit art. 199 alin. (2)
din Legea nr. 31/1990, cenzorii sunt desemnaţi de adunarea asociaţilor. De asemenea, contractarea
auditului financiar, atunci când acesta nu este obligatoriu, este decisă tot prin hotărâre a adunării
asociaţilor. Majoritatea de decizie nu este expres prevăzută de lege. Totuşi, având în vedere faptul că
desemnarea cenzorilor este menţionată în art. 194 din Legea nr. 31/1990 ca o atribuţie distinctă de
aceea a modificării actului constitutiv, rezultă că este incidentă dubla majoritate absolută, a
asociaţilor şi părţilor sociale. Nu există reglementări cu privire la exprimarea acordului în legătură cu
desemnarea în calitate de cenzor sau auditor financiar. 11.5.7. Revocarea persoanelor care participă
la activitatea de control al gestiunii 415. În toate tipurile de societăţi în care se reglementează în
materie de cenzori, revocarea cenzorilor este o operaţiune simetrică prin raportare la numirea
acestora. Trebuie remarcată totuşi o neconcordanţă legislativă. Astfel, potrivit art. 111 revocarea
cenzorilor este de competenţa adunării generale ordinare, în timp ce, potrivit art. 166, aceasta este
de competenţa adunărilor generale extraordinare. 11.5.8. Atribuţiile organelor de control al gestiunii
societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 I. Societatea pe acţiuni 416. Principalele atribuţii ale
cenzorilor sunt reglementate prin art. 163 din Legea nr. 31/1990. Astfel, cenzorii sunt obligaţi: a) să
supravegheze gestiunea societăţii; b) să verifice dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în
concordanţă cu registrele; c) să verifice dacă registrele sunt ţinute regulat; d) să verifice dacă
evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea şi
prezentarea situaţiilor financiare. 417. Principalele atribuţii ale auditorilor financiari sunt: a) să
realizeze auditarea situaţiilor financiare, adică să exprime o opinie cu privire la situaţiile financiare
(art. 2 din O.U.G. nr. 75/1999) b) să realizeze auditul intern potrivit art. 160 alin. (2) din Legea nr.
31/19905 , adică să examineze ansamblul activităţii economice în scopul evaluării riscului, controlului
şi proceselor de conducere care au loc în cadrul entităţii auditate (art. 21 din O.U.G. nr. 75/1999). 5
Art. 160 alin. (2) „Societăţile ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse auditului financiar,
potrivit legii sau hotărârii acţionarilor, vor organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de
Camera Auditorilor Financiari din România”. Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Controlul
societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 – extras curs II. Societatea cu răspundere limitată
418. Potrivit art. 199 alin. (4) dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe acţiuni se aplică şi
cenzorilor din societăţile cu răspundere limitată6 . 11.5.9. Desfăşurarea activităţii organelor de
control al gestiunii societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 I. Societatea pe acţiuni 422. Legea
nr. 31/1990 reglementează reguli cu privire la: a) sesizarea cenzorilor sau auditorilor; b) modul de
lucru al cenzorilor. Referitor la sesizarea cenzorilor sau auditorilor, Legea nr. 31/1990 face referire
expresă la sesizarea de către acţionari în art. 1641 . Referitor la modul de lucru al cenzorilor, ca
regulă, potrivit art. 165 din Legea nr. 31/1990, cenzorii lucrează separat. 423. Prin excepţie, pentru
exprimarea opiniei cu privire la situaţiile financiare şi repartizarea profitului, cenzorii lucrează
împreună în vederea depunerii unui raport pe baza căruia să se poată lua o decizie în adunarea
generală. Totuşi, în caz de divergenţă, Legea nr. 31/1990 reglementează posibilitatea de a depune
rapoarte separate care vor fi avute în vedere în adunarea generală. 424. Potrivit art. 165 (3) din Legea
nr. 31/1990, cenzorii vor trece într-un registru special deliberările lor, precum şi constatările făcute în
exerciţiul mandatului lor. II. Societatea cu răspundere limitată 425. Potrivit art. 199 alin. (4)
dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din societăţile cu
răspundere limitată. 11.5.10. Răspunderea persoanelor care participă la activitatea de control al
gestiunii I. Societăţile pe acţiuni 429. Potrivit art. 166 din Legea nr. 31/1990 întinderea şi efectele
răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului. Textul de lege face referire la art. 73
care reglementează persoanele care pot angaja răspunderea cenzorilor, respectiv: a) societatea, în
temeiul contractului şi Legii nr. 31/1990 b) creditorii, în temeiul Legii nr. 85/2014. În privinţa acţiunii
în atragerea răspunderii sunt incidente articolele 155 şi 1551 , referitoare şi la acţiunea în atragerea
răspunderii administratorilor. 6 A se vedea D. CĂLIN, Societatea cu răspundere limitată. Dreptul de
informare al asociaţilor exercitat prin posibilitatea consultării şi verificării documentelor contabile ale
societăţii, în R.R.D.A. nr. 12/2014, p. 117-122.

Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Insolvența societăților reglementate de Legea nr. 31/1990
1 Insolvența societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 1. Situația premisă Legea nr. 85/2014 se
aplică societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, dacă au calitatea de profesionist potrivit art. 3
din Codul civil, în măsura în care se află în insolvență și au datorii mai mari decât valoarea-prag.
Starea de insolvență este definită de Legea nr. 85/2014 ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului
care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe,
lichide și exigibile. Valoarea-prag este definită de Legea nr. 85/2014 ca reprezentând cuantumul
minim al creanței, pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii de insolvență. Ca
regulă, valoarea-prag este de 40.000 lei atât pentru creditori, cât și pentru debitori. 2. Obligațiile și
posibilitățile generate de îndeplinirea situației premisă Dacă sunt îndeplinite condițiile menționate în
situația premisă, a) debitorul (societatea care le îndeplinește) are obligația de a solicita deschiderea
procedurii insolvenței. Nerespectarea obligației legale constituie infracțiunea de bancrută simplă sub
incidența căreia cad reprezentații legali ai debitorului. Debitorul va demonstra cu documente
contabile îndeplinirea condițiilor b) creditorii debitorului au posibilitatea de a solicita deschiderea
procedurii insolvenței. Aceștia vor demonstra îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege prin
intermediul prezumției reglementate în favoarea lor de către Legea nr. 31/1990. Insolvența
debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față
de creditor; prezumția este relativă. Cuantumul creanței va dovedi și îndeplinirea valorii prag. 3.
Scopul procedurii insolvenței Scopul Legii nr. 85/2014 este instituirea unei proceduri colective pentru
acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a
activității acestuia. 4. Deschiderea procedurii insolvenței Cererea de deschidere a procedurii
insolvenței se adresează tribunalului și se soluționează de către judecătorul sindic. În cazul admiterii
cererii se deschide procedura insolvenței cu privire la debitor. Procedura insolvenței are 2 forme
principale: a) Procedura generală (care are la rândul ei 2 variante: reorganizare judiciară și faliment)
și b) Procedura simplificată. Procedura simplificată este deschisă dacă sunt dovedite încă de la
început condițiile limitativ prevăzute în art. 38 din Legea nr. 85/2014. Procedura simplificată este o
procedură de faliment accelerată. Procedura generală este deschisă în toate cazurile în care nu poate
fi certă, încă de la început, îndeplinirea condițiilor din art. 38/2014. Procedura generală se deschide
cu o perioadă de observație pe parcursul căreia se va clarifica tipul de procedură ce urmează a se
aplica debitorului: procedura simplificată (dacă se constată că debitorul îndeplinește condițiile art. 38
din Legea nr. 85/2014), reorganizarea judiciară (dacă se observă posibilitatea de redresare
economică) sau faliment (dacă debitorul nu are posibilitatea de a se redresa economic). Conf. univ.
dr. Andreea-Teodora Stănescu: Insolvența societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 2 5.
Efectele deschiderii procedurii insolvenței Odată cu deschiderea procedurii insolvenței se produc o
serie de consecințe juridice. Printre acestea se remarcă: a) Desemnarea unui administrator judiciar
(în caz de procedura generală) sau a unui lichidator judiciar (în caz de procedură simplificată). Dacă
procedura generală se va desfășura ca o procedură de reorganizare va fi adoptat un plan de
reorganizare care va ghida desfășurarea activității debitorului. Administratorul judiciar va rămâne să
gestioneze reorganizare. Dacă procedura generală se va desfășura ca o procedură de faliment,
administratorul judiciar va fi înlocuit de un lichidator, care va gestiona operațiunile de lichidare a
patrimoniului societății. b) Creditorii având creanțe anterioare deschiderii procedurii insolvenței,
dacă doresc să își satisfacă aceste creanțe, vor depune cereri de înscriere a creanțelor la masa
credală. Cererile vor fi analizate de către administratorul judiciar/ lichidator și vor fi incluse în
tabelele de creanțe. Creditorii care nu își înscriu creanțele vor fi decăzuți din dreptul de a-și valorifica
creanțele. Pe parcursul procedurii creditorii își vor exercita o serie de drepturi printr-un organism
colectiv denumit adunarea creditorilor. În anumite situații se constituie și un comitet al creditorilor
alcătuit din creditorii cu cele mai mari creanțe. c) Acțiunile judiciare și extrajudiciare asupra
debitorului se suspendă d) Curgerea prescripției privind acțiunile pentru realizarea creanțelor
împotriva debitorului se suspendă e) Curgerea dobânzilor pentru creanțele născute anterior
deschiderii procedurii împotriva debitorului se suspendă f) Anumite acte juridice configurate de
Legea nr. 85/2014 sunt considerate frauduloase și pot fi anulate după o procedură specială g)
Anumite acte juridice cu executare succesivă configurate de Legea nr. 85/2014 pot fi denunțate după
o procedură specială h) Poate fi atrasă răspunderea persoanelor responsabile de apariția stării de
insolvență în vederea întregirii patrimoniului debitorului. 6. Închiderea procedurii insolvenței și
efectele acesteia În cazurile prevăzute de Legea nr. 85/2014 (ex. art. 174 și urm.: achitarea
creditorilor, insuficiența fondurilor, neînscrierea de creditori la masa credală) procedura se închide.
Principalul efect al închiderii procedurii insolvenței este regula descărcării debitorului de obligațiile
anterioare aplicării procedurii.
1 conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Încetarea societăților reglementate de Legea nr.
31/1990 Încetarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 1. Sediul materiei Încetarea
societăților este reglementată, cu titlul principal, prin art. 227 și urm. din Legea nr. 31/1990. 2.
Definiție Încetarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 reprezintă procesul prin care se
desființează o astfel de societate, presupunând lichidarea patrimoniului acesteia și încetarea
personalității juridice. 3. Etapele încetării societăților Ca regulă, încetarea societăților presupune
parcurgerea a două etape distincte, respectiv: dizolvarea și lichidare societăților (art. 233 alin. (1) din
L 31/1990). Dizolvarea societăților este etapa în care ia naștere cauza de încetare a societății.
Lichidarea societăților este etapa în care se valorifică activul societății și se plătește pasivul acesteia.
De la regula menționată pot fi identificate 2 excepții: a) încetarea societăților prin contopirea celor
două etape, dizolvarea și lichidarea fiind realizate simultan (ex. potrivit art. 235 din L 31/1990, în
anumit forme de societate, respectiv societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și
societatea cu răspundere limitată, asociații pot hotărî odată cu dizolvarea și modul de lichidare a
patrimoniului) b) încetarea societăților prin dizolvare neurmată de lichidare (ex. potrivit art. 233 alin.
(1) din L 31/1990 dizolvarea are loc fără lichidare în cazul fuziunii sau divizării totale). 4. Dizolvarea
societăților 4.1 Cauzele de dizolvare a societăților Având în vedere prevederile Legii nr. 31/1990, pot
fi identificate 2 categorii de cauze de dizolvare a societăților: a) cauze generale și b) cauze speciale.
Cauzele generale sunt cauzele care pot interveni la oricare formă de societate. Principalele cauze
generale sunt reglementate, cu titlu exemplificativ, în art. 227 și art. 237 din Legea nr. 31/1990: 1.
trecerea timpului stabilit pentru durata societății; 2. imposibilitatea realizării obiectului de activitate
al societății sau realizarea acestuia; 3. declararea nulității societății; 4. hotărârea adunării generale; 5.
hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînțelegerile
grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății; 6. falimentul societății; 7. societatea nu
mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; 8. acționarii/asociații au dispărut ori nu
au domiciliul cunoscut ori reședința cunoscută; 9. nu mai sunt îndeplinite condițiile referitoare la
sediul social, inclusiv ca urmare a expirării duratei actului care atestă dreptul de folosință asupra
spațiului cu destinație de sediu social ori transferului dreptului de folosință sau proprietate asupra
spațiului cu destinație de sediu social; 10. a încetat activitatea societății sau nu a fost reluată
activitatea după perioada de inactivitate temporară, anunțată organelor fiscale și înscrisă în registrul
comerțului, perioadă care nu poate depăși 3 ani de la data înscrierii în registrul comerțului;
15/02/2013 - litera a fost introdusă prin Lege 76/2012. 11. societatea nu și-a completat capitalul
social, în condițiile legii; 12. societatea nu și-a depus situațiile financiare anuale și, după caz, situațiile
financiare anuale consolidate, precum și raportările contabile la unitățile teritoriale ale Ministerului
Finanțelor Publice, în termenul prevăzut de lege, dacă perioada de întârziere depășește 60 de zile
lucrătoare; 2 conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Încetarea societăților reglementate de Legea
nr. 31/1990 13. societatea nu și-a depus la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice, în
termenul prevăzut de lege, declarația că nu a desfășurat activitate de la constituire, dacă perioada de
întârziere depășește 60 de zile lucrătoare. Caracterul exemplificativ al enumerării este justificat prin
aceea că art. 227 permite instituirea prin actul constitutiv al societății a altor cauze de încetare a
societății. De asemenea, se admite expres posibilitatea reglementării unor cauze de încetare a
societăților prin alte texte de lege. Cauzele speciale sunt cauzele care pot interveni doar la anumite
forme de societate. Astfel: a) cu privire la societatea pe acțiuni, art. 228 alin. (1) din L 31/1990
reglementează două cauze de dizolvare, respectiv: 1. diminuarea activului net (determinat, pe baza
situațiilor financiare anuale, ca diferență între totalul activelor și totalul datoriilor societății) la mai
puțin de jumătate din valoarea capitalului social subscris sau din valoarea stabilită prin actul
constitutiv (art. 228 trimite la cazul și condițiile prevăzute de art. 15324 din Legea nr. 31/1990) 2.
reducerea numărului de acționari sub limita prevăzută de lege, respectiv societatea are mai puțin de
2 acționari pentru o perioadă mai lungă de 9 luni (art. 228 trimite la cazul și condițiile prevăzute de
art. 10 alin. (3) din Legea nr. 31/1990). b) cu privire la societatea cu răspundere limitată, cauze
speciale sunt reglementate prin art. 228 (2), art. 229 o alta și 14 din L 31/1990 astfel: 1. diminuarea
activului net (determinat, pe baza situațiilor financiare anuale, ca diferență între totalul activelor și
totalul datoriilor societății) la mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social subscris sau din
valoarea stabilită prin actul constitutiv (art. 228 trimite la cazul și condițiile prevăzute de art. 15324
din Legea nr. 31/1990) 2. reducerea numărului de acționari sub limita prevăzută de lege, respectiv
sub 1 asociat Potrivit art. 229 societatea cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul,
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociați, când, datorită acestor cauze,
numărul asociaților s-a redus la unul singur 1 . 3. aceeași persoană este asociat unic în mai multe
societăți cu răspundere limitată sau o societate cu răspundere limitată unipersonală este asociat unic
al altei societăți cu răspundere limitată unipersonală (art. 14). 4.2 Tipurile de dizolvare Având în
vedere cauzele generale și speciale de dizolvare a societății, la nivel doctrinar au fost identificate 3
tipuri de dizolvare: a) Dizolvarea de drept b) Dizolvarea prin voința asociaților c) Dizolvarea judiciară.
Dizolvarea de drept se produce la momentul la care se îndeplinește ipoteza legii, fără îndeplinirea
vreunei formalități. Cu titlu de exemplu, dizolvarea de drept intervine în cazul în care trecut timpul
stabilit pentru durata societății (art. 227 alin. (2) din Legea nr. 31/1990). Dizolvarea prin voința
asociaților se produce la momentul la care este adoptată hotărârea adunării generale extraordinare
prin care se hotărăște dizolvarea. (art. 115 lit. i din Legea nr. 31/1990). Hotărârea de dizolvare a
societăților trebuie să fie înscrisă în registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a. 1 Potrivit art. 229 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 se exceptează cazul când în actul
constitutiv există clauză de continuare cu moștenitorii sau când asociatul rămas hotărăște
continuarea existenței societății sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic. 3 conf.
univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Încetarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990
Dizolvarea judiciară se produce la momentul la care hotărârea judecătoreasă a rămas definitivă (art.
237 alin. (7) și urm din Legea nr. 31/1990). Hotărârea judecătorească trebuie să fie înscrisă în
registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. 4.3 Efectele dizolvării
Principalele efecte ale dizolvării societăților rezultând din Legea nr. 31/1990 sunt: a) Intrarea în
lichidare b) Interdicția inițierii unor operațiuni noi. Trebuie observat faptul că din momentul în care
societatea intră în dizolvare personalitatea sa juridică nu se pierde, dar este circumscrisă
operațiunilor de lichidare. 5. Lichidarea societăților 5.1 Efectele deschiderii procedurii lichidării
Principalele efecte ale deschiderii procedurii lichidării rezultând din Legea nr. 31/1990 sunt: a)
Numirea lichidatorilor b) Predarea gestiunii societății de către administratori lichidatorilor. Numirea
lichidatorilor este făcută de către asociați, prin hotărâre a adunării generale. În cazul în care o astfel
de hotărâre nu se poate adopta, numirea lichidatorilor se va face de către instanță. Art. 264 din
Legea nr. 31/1990 prevede condițiile de adoptare a hotărârii de numire a lichidatorilor pentru SA, iar
art. 262, cele pentru SRL. Actul de numire a lichidatorilor se depune, prin grija acestora la oficiul
registrului comerțului pentru a fi înscris în acest registru și publicat în Monitorul Oficial al României,
partea a IV-a. De la momentul îndeplinirii formalităților de publicitate, lichidatorii își vor putea
exercita funcția. Principalele atribuții ale lichidatorilor sunt menționate în art. 255 din Legea nr.
31/1990. Referitor la predarea gestiunii de către administratori lichidatorilor, potrivit art. 253 din
Legea nr. 31/1990, lichidatorii sunt obligați ca, de îndată de își pot exercita funcția să facă un inventar
și să încheie un bilanț din care să rezulte situația exactă a activului și pasivului societății. De
asemenea sunt obligați să preia de la administratori patrimoniul societății. De la momentul preluării
funcției, lichidatorii vor deveni reprezentanții societății, înlocuindu-i pe
administratori/directori/membrii directoratului (art. 255 coroborat cu art. 253). 5.2 Lichidarea
patrimoniului societății Lichidarea patrimoniului societății presupune 2 operațiuni: a) lichidarea
activului și b) lichidarea pasivului. Lichidarea activului presupune transformarea bunurilor societății în
bani și încasarea creanțelor pe care societatea le are față de terți. Lichidarea pasivului presupune
plata datoriilor societății către creditori. Dacă fondurile de care dispune societatea nu sunt suficiente
pentru a fi acoperit pasivul, lichidatorii pot solicita sumele necesare asociaților care răspund nelimitat
sau celor care nu au efectuat integral vărsămintele societății. De asemenea, poate fi angajată
răspunderea asociaților care nu au o răspundere nelimitată, dar care au abuzat de personalitatea
juridică a societății (art. 257 și art. 2371 din Legea nr. 31/1990). 5.3 Închiderea lichidării societății.
După terminarea operațiunilor de lichidare a patrimoniului societății, lichidatorii au 3 obligații
principale: a) să întocmească raportul final de lichidare și situația financiară de lichidare prin care se
prezintă situația patrimoniului societății și se propune repartizarea activului rămas către asociați (art.
260 din Legea nr. 31/1990). 4 conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Încetarea societăților
reglementate de Legea nr. 31/1990 b) să depună spre păstrare registrele societății potrivit art. 261
din Legea nr 31/1990 c) să depună la registrul comerțului cererea de radiere a societății. Odată cu
radierea din registrul comerțului personalitatea juridică a societății încetează. Potrivit art. 260 alin.
(1) din Legea nr. 31/1990 lichidarea societății trebuie terminată în termen de cel mult 1 an de la data
înregistrării în registrul comerțului a mențiunii de dizolvare. Termenul poate fi prelungit cu încă 1 an
dar nu mai mult de 2 ori.

1 conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Încetarea societăților reglementate de Legea nr.
31/1990 Încetarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 1. Sediul materiei Încetarea
societăților este reglementată, cu titlul principal, prin art. 227 și urm. din Legea nr. 31/1990. 2.
Definiție Încetarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 reprezintă procesul prin care se
desființează o astfel de societate, presupunând lichidarea patrimoniului acesteia și încetarea
personalității juridice. 3. Etapele încetării societăților Ca regulă, încetarea societăților presupune
parcurgerea a două etape distincte, respectiv: dizolvarea și lichidare societăților (art. 233 alin. (1) din
L 31/1990). Dizolvarea societăților este etapa în care ia naștere cauza de încetare a societății.
Lichidarea societăților este etapa în care se valorifică activul societății și se plătește pasivul acesteia.
De la regula menționată pot fi identificate 2 excepții: a) încetarea societăților prin contopirea celor
două etape, dizolvarea și lichidarea fiind realizate simultan (ex. potrivit art. 235 din L 31/1990, în
anumit forme de societate, respectiv societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și
societatea cu răspundere limitată, asociații pot hotărî odată cu dizolvarea și modul de lichidare a
patrimoniului) b) încetarea societăților prin dizolvare neurmată de lichidare (ex. potrivit art. 233 alin.
(1) din L 31/1990 dizolvarea are loc fără lichidare în cazul fuziunii sau divizării totale). 4. Dizolvarea
societăților 4.1 Cauzele de dizolvare a societăților Având în vedere prevederile Legii nr. 31/1990, pot
fi identificate 2 categorii de cauze de dizolvare a societăților: a) cauze generale și b) cauze speciale.
Cauzele generale sunt cauzele care pot interveni la oricare formă de societate. Principalele cauze
generale sunt reglementate, cu titlu exemplificativ, în art. 227 și art. 237 din Legea nr. 31/1990: 1.
trecerea timpului stabilit pentru durata societății; 2. imposibilitatea realizării obiectului de activitate
al societății sau realizarea acestuia; 3. declararea nulității societății; 4. hotărârea adunării generale; 5.
hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînțelegerile
grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății; 6. falimentul societății; 7. societatea nu
mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; 8. acționarii/asociații au dispărut ori nu
au domiciliul cunoscut ori reședința cunoscută; 9. nu mai sunt îndeplinite condițiile referitoare la
sediul social, inclusiv ca urmare a expirării duratei actului care atestă dreptul de folosință asupra
spațiului cu destinație de sediu social ori transferului dreptului de folosință sau proprietate asupra
spațiului cu destinație de sediu social; 10. a încetat activitatea societății sau nu a fost reluată
activitatea după perioada de inactivitate temporară, anunțată organelor fiscale și înscrisă în registrul
comerțului, perioadă care nu poate depăși 3 ani de la data înscrierii în registrul comerțului;
15/02/2013 - litera a fost introdusă prin Lege 76/2012. 11. societatea nu și-a completat capitalul
social, în condițiile legii; 12. societatea nu și-a depus situațiile financiare anuale și, după caz, situațiile
financiare anuale consolidate, precum și raportările contabile la unitățile teritoriale ale Ministerului
Finanțelor Publice, în termenul prevăzut de lege, dacă perioada de întârziere depășește 60 de zile
lucrătoare; 2 conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Încetarea societăților reglementate de Legea
nr. 31/1990 13. societatea nu și-a depus la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice, în
termenul prevăzut de lege, declarația că nu a desfășurat activitate de la constituire, dacă perioada de
întârziere depășește 60 de zile lucrătoare. Caracterul exemplificativ al enumerării este justificat prin
aceea că art. 227 permite instituirea prin actul constitutiv al societății a altor cauze de încetare a
societății. De asemenea, se admite expres posibilitatea reglementării unor cauze de încetare a
societăților prin alte texte de lege. Cauzele speciale sunt cauzele care pot interveni doar la anumite
forme de societate. Astfel: a) cu privire la societatea pe acțiuni, art. 228 alin. (1) din L 31/1990
reglementează două cauze de dizolvare, respectiv: 1. diminuarea activului net (determinat, pe baza
situațiilor financiare anuale, ca diferență între totalul activelor și totalul datoriilor societății) la mai
puțin de jumătate din valoarea capitalului social subscris sau din valoarea stabilită prin actul
constitutiv (art. 228 trimite la cazul și condițiile prevăzute de art. 15324 din Legea nr. 31/1990) 2.
reducerea numărului de acționari sub limita prevăzută de lege, respectiv societatea are mai puțin de
2 acționari pentru o perioadă mai lungă de 9 luni (art. 228 trimite la cazul și condițiile prevăzute de
art. 10 alin. (3) din Legea nr. 31/1990). b) cu privire la societatea cu răspundere limitată, cauze
speciale sunt reglementate prin art. 228 (2), art. 229 o alta și 14 din L 31/1990 astfel: 1. diminuarea
activului net (determinat, pe baza situațiilor financiare anuale, ca diferență între totalul activelor și
totalul datoriilor societății) la mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social subscris sau din
valoarea stabilită prin actul constitutiv (art. 228 trimite la cazul și condițiile prevăzute de art. 15324
din Legea nr. 31/1990) 2. reducerea numărului de acționari sub limita prevăzută de lege, respectiv
sub 1 asociat Potrivit art. 229 societatea cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul,
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociați, când, datorită acestor cauze,
numărul asociaților s-a redus la unul singur 1 . 3. aceeași persoană este asociat unic în mai multe
societăți cu răspundere limitată sau o societate cu răspundere limitată unipersonală este asociat unic
al altei societăți cu răspundere limitată unipersonală (art. 14). 4.2 Tipurile de dizolvare Având în
vedere cauzele generale și speciale de dizolvare a societății, la nivel doctrinar au fost identificate 3
tipuri de dizolvare: a) Dizolvarea de drept b) Dizolvarea prin voința asociaților c) Dizolvarea judiciară.
Dizolvarea de drept se produce la momentul la care se îndeplinește ipoteza legii, fără îndeplinirea
vreunei formalități. Cu titlu de exemplu, dizolvarea de drept intervine în cazul în care trecut timpul
stabilit pentru durata societății (art. 227 alin. (2) din Legea nr. 31/1990). Dizolvarea prin voința
asociaților se produce la momentul la care este adoptată hotărârea adunării generale extraordinare
prin care se hotărăște dizolvarea. (art. 115 lit. i din Legea nr. 31/1990). Hotărârea de dizolvare a
societăților trebuie să fie înscrisă în registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a. 1 Potrivit art. 229 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 se exceptează cazul când în actul
constitutiv există clauză de continuare cu moștenitorii sau când asociatul rămas hotărăște
continuarea existenței societății sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic. 3 conf.
univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Încetarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990
Dizolvarea judiciară se produce la momentul la care hotărârea judecătoreasă a rămas definitivă (art.
237 alin. (7) și urm din Legea nr. 31/1990). Hotărârea judecătorească trebuie să fie înscrisă în
registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. 4.3 Efectele dizolvării
Principalele efecte ale dizolvării societăților rezultând din Legea nr. 31/1990 sunt: a) Intrarea în
lichidare b) Interdicția inițierii unor operațiuni noi. Trebuie observat faptul că din momentul în care
societatea intră în dizolvare personalitatea sa juridică nu se pierde, dar este circumscrisă
operațiunilor de lichidare. 5. Lichidarea societăților 5.1 Efectele deschiderii procedurii lichidării
Principalele efecte ale deschiderii procedurii lichidării rezultând din Legea nr. 31/1990 sunt: a)
Numirea lichidatorilor b) Predarea gestiunii societății de către administratori lichidatorilor. Numirea
lichidatorilor este făcută de către asociați, prin hotărâre a adunării generale. În cazul în care o astfel
de hotărâre nu se poate adopta, numirea lichidatorilor se va face de către instanță. Art. 264 din
Legea nr. 31/1990 prevede condițiile de adoptare a hotărârii de numire a lichidatorilor pentru SA, iar
art. 262, cele pentru SRL. Actul de numire a lichidatorilor se depune, prin grija acestora la oficiul
registrului comerțului pentru a fi înscris în acest registru și publicat în Monitorul Oficial al României,
partea a IV-a. De la momentul îndeplinirii formalităților de publicitate, lichidatorii își vor putea
exercita funcția. Principalele atribuții ale lichidatorilor sunt menționate în art. 255 din Legea nr.
31/1990. Referitor la predarea gestiunii de către administratori lichidatorilor, potrivit art. 253 din
Legea nr. 31/1990, lichidatorii sunt obligați ca, de îndată de își pot exercita funcția să facă un inventar
și să încheie un bilanț din care să rezulte situația exactă a activului și pasivului societății. De
asemenea sunt obligați să preia de la administratori patrimoniul societății. De la momentul preluării
funcției, lichidatorii vor deveni reprezentanții societății, înlocuindu-i pe
administratori/directori/membrii directoratului (art. 255 coroborat cu art. 253). 5.2 Lichidarea
patrimoniului societății Lichidarea patrimoniului societății presupune 2 operațiuni: a) lichidarea
activului și b) lichidarea pasivului. Lichidarea activului presupune transformarea bunurilor societății în
bani și încasarea creanțelor pe care societatea le are față de terți. Lichidarea pasivului presupune
plata datoriilor societății către creditori. Dacă fondurile de care dispune societatea nu sunt suficiente
pentru a fi acoperit pasivul, lichidatorii pot solicita sumele necesare asociaților care răspund nelimitat
sau celor care nu au efectuat integral vărsămintele societății. De asemenea, poate fi angajată
răspunderea asociaților care nu au o răspundere nelimitată, dar care au abuzat de personalitatea
juridică a societății (art. 257 și art. 2371 din Legea nr. 31/1990). 5.3 Închiderea lichidării societății.
După terminarea operațiunilor de lichidare a patrimoniului societății, lichidatorii au 3 obligații
principale: a) să întocmească raportul final de lichidare și situația financiară de lichidare prin care se
prezintă situația patrimoniului societății și se propune repartizarea activului rămas către asociați (art.
260 din Legea nr. 31/1990). 4 conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu: Încetarea societăților
reglementate de Legea nr. 31/1990 b) să depună spre păstrare registrele societății potrivit art. 261
din Legea nr 31/1990 c) să depună la registrul comerțului cererea de radiere a societății. Odată cu
radierea din registrul comerțului personalitatea juridică a societății încetează. Potrivit art. 260 alin.
(1) din Legea nr. 31/1990 lichidarea societății trebuie terminată în termen de cel mult 1 an de la data
înregistrării în registrul comerțului a mențiunii de dizolvare. Termenul poate fi prelungit cu încă 1 an
dar nu mai mult de 2 ori.

1 Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu: Modificarea societăților

reglementate de Legea nr. 31/1990 Modificarea societăților reglementate de
Legea nr. 31/1990 Aspecte introductive 1. Sediul materiei Legea 31/90 art 204 si
urm., Legea nr. 26/90 si Ordinul ministrului justiției nr. 2594/2008 2. Definiție
Modificarea societatilor reprezintă modificarea actului constitutiv. Legea 31/90
exemplifica la art 113 din materia SA modificari ale actului constitutiv. 3.
Procedura de modificare Procedura de modificare implica mai multe etape: a)
Adoptarea actului modificator b) Inregistrarea in registrul comertului a actului
modificator c) Publicarea in Monitorul Oficial partea a IV-a a actului modificator
d) Opozitia la actul modificator a) Adoptarea actului modificator: • Tipuri –
potrivit art 204 – ca regula, modificarea actului constitutiv se realizeaza prin
hotarare a AG a asociatilor. Prin exceptie, se poate realiza si prin hotarare a
consiliului de administratie, respectiv directorat, sau prin hotararea instantei
judecatoresti. Aceasta din urma este reglementata pentru societatile in nume
colectiv, in comandita simpla si srl, pentru situatia excluderii sau retragerii
asociatilor. Temeiuri de drept suplimentare: 224, 226, 223 • Forma – potrivit arr
204 alin 2, actul modificator trebuie sa imbrace forma autentica ad validitatem
atunci cand modificarea are ca obiect urmatoarele: majorarea capitalului social
se realizeaza prin subscrierea in natura a unui bun imobil; a fost modificata
forma de societate, fiind aleasa societatea in nume colectiv sau societatea in
comandita simpla; a fost aleasa majorarea capitalului social prin metoda
subscriptiei publice. b) Inregistrarea in registrul comertului: potrivit art 204, se
depun la registrul comertului actul modificator si actul constitutiv actualizat. Prin
exceptie, inregistrarea in registrul comertului se va face doar in temeiul hotararii
judecatoresti in cazul excluderii sau retragerii asociatilor. c) Publicarea in
Monitorul Oficial: ca regulă, se publică în Monitolrul Oficial actul modificator si o
notificare cu privire la depunerea la registrul comertului a actului constitutiv
actualizat. Prin exceptie, nu este obligatorie aceasta etapa pentru modificarea
societatiilor in nume colectiv sau in comandita simpla. d) Opozitia la actul
modificator: potrivit art 61, orice persoana prejudiciata prin hotararea de
modificare a actului constitutiv poate sa formuleze o cerere de opozitie prin care
sa solicite instantei sa repare prejudiciile cauzate de hotararea avand ca scop
modificarea unei societati. Legea face referire la creditorii sociali, iar uneori si la
creditori particulari ai asociatilor (creditori care au creante anterioare actului
modificator, iar scopul lor este sa obtina garantii de la societate pentru ca
urmeaza sa se modifice si creantele lor nu sunt scadente) 1. Reducerea
capitalului social 1.1 Necesitatea reducerii capitalului social - se constată pierderi
ale activului net (art 69, art 153) - se consideră că nu mai este necesar un capital
social la valoarea celui inițial stabilit. 1.2 Procedee de reducere a capitalului
social - micșorarea numărului de acțiuni, 2 Conf. univ. dr. Andreea-Teodora
Stanescu: Modificarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 -
diminuarea valorii nominale a actiunilor, - dobandirea actiunilor de catre
societate si anularea lor sau - atunci cand reducerea capitalului nu e motivata de
pierderi, diminuarea capitalului se poate face prin scutirea totala sau partiala a
asociatilor de varsamintele datorate sau prin restituirea catre asociati a unei cote
parti din aporturi. 1.3 Aspecte procedurale speciale - potrivit art. 208, acesta
trebuie sa arate motivele ce generează reducerea și procedeul de reducere ales.
Reducerea va putea sa fie realizată după trecerea a doua luni din ziua în care
hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial. 2. Majorarea capitalului social 2.1
Necesitatea majorării capitalului social - necesitatea de fonduri pentru
dezvoltarea activității - prevederi legale care impun majorarea capitalului social
2.2 Procedee de majorare a capitalului social - art. 210 L 31/1990 reglementează
2 procedee : a) prin emisiunea de acțiuni noi sau b) prin majorarea valorii
nominale a acțiunilor existente. În cazul emisiunii de acțiuni noi, Legea nr.
31/1990 reglementează existența unui drept de preferință al acționarilor
existenți cu privire la acțiunile emise pentru majorarea capitalului social. Dreptul
de preferință se exercită proporțional cu numărul acțiunilor pe care acționarii le
au. Exercitarea dreptului de preferință se va putea realiza într-un termen hotărât
de adunarea generală extraordinară sau de consiliul de administrație /
directorat. După expirarea termenului, acțiunile neachiziționate de acționarii
existenți vor putea fi oferite spre subscriere publicului. Nerespectarea dreptului
de preferință al acționarilor constituie o cauză de nulitate a majorării capitalului
social. Prin hotărâre a adunării generale a acționarilor sau a consiliului de
administrație / directoratului (dacă a fost împuternicit în acest sens), dreptul de
preferință poate fi restrâns sau ridicat. 2.3 Surse de finanțare - art. 210 L 31/1990
reglementează 2 categorii de surse de finanțare: a) surse externe fondurilor
societății - sunt permise doar două categorii de aporturi, respectiv aporturile în
numerar și aporturile în natură b) surse interne (fonduri ale societății) – intră în
această categorie rezervele statutare și facultative, beneficiile și primele de
emisiune. Tot în categoria finanțare din surse interne intră și situația în care
majorarea de capital social se realizează prin compensarea unor creanțe lichide și
exigibile asupra societății cu acțiuni ale acesteia Cu privire la aporturile în
numerar și în natură: 3 Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu: Modificarea
societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 Potrivit art. 220 L 31/1990 -
acțiunile emise în schimbul aporturilor în numerar sau în natură vor trebui
plătite, - la data subscrierii, în proporție de cel puțin 30% din valoarea lor
nominală și, - integral, în termen de cel mult 3 ani de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a hotărârii adunării generale. Potrivit
art. 215 L 31/1990 - dacă majorarea capitalului social se face prin aporturi în
natură, adunarea generală care a hotărât aceasta va propune directorului ORC
numirea unuia sau mai multor experți pentru evaluarea acestor aporturi. Cu
privire la rezerve: Este permisă folosirea rezervelor, mai puțin a rezervelor legale.
În consecință este permisă folosirea rezervelor statutare și facultative. Acestea
sunt sume prelevate din profit potrivit dispozițiilor actului constitutiv (rezervele
statutare) sau hotărârii adunării generale (rezervele facultative). Cu privire la
profit Se permite folosirea sumelor ce ar fi putut fi distribuite ca dividende
pentru a fi acoperită contravaloarea majorării de capital. Cu privire la primele de
emisiune Acestea sunt sumele de bani obținute prin vânzarea de acțiuni la o
valoare mai mare decât valoarea nominală. Cu privire la compensarea unor
creanțe lichide și exigibile asupra societății cu acțiuni ale acesteia Mecanismul
presupune ca societatea să nu mai plătească sume de bani către creditori, iar
creditorii să primească pentru stingerea datoriei societății, acțiuni la aceasta. 2.4
Aspecte procedurale speciale Cu privire la actul modificator, acesta poate fi: a)
hotărâre a adunării generale a acționarilor (Regula) b) hotărâre a consiliului de
administrație/directoratului (excepția). Pentru a fi în prezența excepției consiliul
de administrație trebuie să fie împuternicit în acest sens de adunarea generală
extraordinară a acționarilor sau de către actul constitutiv. Potrivit art. 220 din L
31/1990 consiliul de administrație, respectiv directoratul, poate fi autorizat ca,
într-o anumită perioadă, ce nu poate depăși 5 ani de la data înmatriculării
societății, să majoreze capitalul social subscris până la o valoare nominală
determinată (capital autorizat), prin emiterea de noi acțiuni în schimbul
aporturilor. Dacă autorizarea este dată de adunarea generală a acționarilor,
perioada nu poate depăși 5 ani de la data înregistrării modificării în Registrul
comerțului. Cu privire la majoritatea de decizie - hotărârea trebuie luată în
unanimitate dacă majorarea capitalului social se realizează prin majorarea valorii
nominale a acțiunilor (210 L 31/1990). 3. Fuziunea și divizarea 3.1 Necesitatea
fuziunii sau divizării 4 Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu: Modificarea
societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 - Rezultă din nevoia de
redimensionare a activității pentru o mai adecvată integrare pe piață. 3.2
Noțiunea și formele fuziunii și divizării - Fuziunea este o operațiune care îmbracă
2 forme: a) una sau mai multe societăți sunt dizolvate fără a intra în lichidare și
transferă totalitatea patrimoniului lor unei alte societăți în schimbul repartizării
către acționarii societății sau societăților absorbite de acțiuni la societatea
absorbantă și, eventual, al unei plăți în numerar de maximum 10% din valoarea
nominală a acțiunilor astfel repartizate; sau b) mai multe societăți sunt dizolvate
fără a intra în lichidare și transferă totalitatea patrimoniului lor unei societăți pe
care o constituie, în schimbul repartizării către acționarii lor de acțiuni la
societatea nou-constituită și, eventual, al unei plăți în numerar de maximum 10%
din valoarea nominală a acțiunilor astfel repartizate. - Divizarea este o
operațiune care îmbracă 2 forme: a) o societate, după ce este dizolvată fără a
intra în lichidare, transferă mai multor societăți totalitatea patrimoniului său, în
schimbul repartizării către acționarii societății divizate de acțiuni la societățile
beneficiare și, eventual, al unei plăți în numerar de maximum 10% din valoarea
nominală a acțiunilor astfel repartizate; b) o societate, după ce este dizolvată fără
a intra în lichidare, transferă totalitatea patrimoniului său mai multor societăți
nou-constituite, în schimbul repartizării către acționarii societății divizate de
acțiuni la societățile nou constituite și, eventual, al unei plăți în numerar de
maximum 10% din valoarea nominală a acțiunilor astfel repartizate. 3.3
Procedura de fuziune și divizare - Procedura de fuziune sau divizare presupune
parcurgerea mai multor etape: 1) Hotărârea de principiu cu privire la
operațiunea de fuziune sau divizare ▪ Este luată de adunarea generală a
asociaților din fiecare societate participantă (cvorum și majoritate specifice
adunării generale extraordinară) ▪ Rol: împuternicirea administratorilor /
membrilor directoratului să negocieze proiectul de fuziune / divizare 2) Proiectul
de fuziune sau divizare 2.1) Elaborarea proiectului ▪ Este elaborat de
administratorii / membrii directoratului din fiecare societate participantă 5 Conf.
univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu: Modificarea societăților reglementate de
Legea nr. 31/1990 ▪ Rol: configurează participanții, condițiile și efectele fuziunii
sau divizării (241 L 31/90) 2.2) Publicitatea proiectului de fuziune sau divizare ▪
Proiectul de fuziune sau de divizare se depune la oficiul registrului comerțului
unde este înmatriculată fiecare societate participantă1 (242 L 31/1990) ▪
Publicarea proiectului de fuziune / divizare: a) în Monitorul Oficial al României
partea a IV- a (integral sau în extras, conform hotărârii directorului Oficiului
registrului comerțului) cu cel puțin 30 de zile înainte de data ședinței în care
adunările generale extraordinare vor hotărî cu privire la fuziune / divizare sau b)
pe pagina web a unei societăți participante la fuziune / divizare și pe pagina web
a oficiului registrului comerțului unde este înmatriculată societatea pe o
perioadă continuă de cel puțin o lună înainte de data ședinței în care adunările
generale extraordinare vor hotărî cu privire la fuziune / divizare ▪ Informarea
Agenției Naționale de Administrare Fiscală de către ONRC în 3 zile de la
depunerea proiectului de fuziune / divizare 2.3) Opoziția asupra proiectului de
fuziune / dizolvare ▪ Calitate procesuală activă: Creditorii societăților care iau
parte la fuziune sau la divizare care dețin o creanță certă, lichidă și anterioară
datei publicării proiectului de fuziune sau de divizare, nescadentă la data
publicării, a cărei satisfacere este pusă în pericol prin realizarea fuziunii/divizării ▪
Calitate procesuală pasivă: societatea debitoare și societatea succesoare în
drepturile și obligațiile societății debitoare ▪ Obiect: constituirea de garanții sau
de privilegii adecvate pentru satisfacerea creanței sau obligarea societății
debitoare sau a societății succesoare la plata creanței ▪ Hotărârea instanței: dacă
se admite opoziția (adică în cursul procesului nu sunt constituite garanțiile /
privilegiile adecvate) – instanța obligă societatea debitoare sau, după caz,
societatea succesoare în drepturile și 1 Însoțit: - de o declarație a societății care
încetează a exista în urma fuziunii sau divizării despre modul cum a hotărât să
stingă pasivul său, precum și - de o declarație privitoare la modalitatea de
publicare a proiectului de fuziune sau de divizare. 6 Conf. univ. dr. Andreea-
Teodora Stanescu: Modificarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990
obligațiile societății debitoare la plata creanței de îndată ori într-un anumit
termen stabilit în funcție de valoarea creanței și de pasivul societății debitoare
sau, după caz, al societății succesoare în drepturile și obligațiile societății
debitoare. 2.4) Informarea asociaților asupra fuziunii / divizării ▪ Se realizează
prin punerea la dispoziția asociaților din cadrul societăților participante cu cel
puțin o lună înainte de data adunării generale extraordinare care urmează să se
pronunțe asupra proiectului de fuziune sau de divizare a documentelor
menționate în art. 244 din Legea nr. 31/1990. Printre acestea se remarcă: o
Raportul administratorilor / membrilor directoratului – realizează o analiză
juridică și economică a proiectului, în special cu privire la rata de schimb a
acțiunilor o Raportul experților desemnați de directorul oficiului registrului
comerțului să acționeze pe seama fiecăreia dintre societățile participante la
fuziune / divizare – analizează dacă rata de schimb a acțiunilor este corectă și
rezonabilă, arătând metoda folosită pentru determinarea ratei de schimb a
acțiunilor 3) Hotărârea adunării generale asupra fuziunii sau divizării 3.1)
Adoptarea hotărârii ▪ Este luată de adunarea generală a asociaților din fiecare
societate participantă (cvorum specific adunării generale extraordinare,
majoritatea regulă = 2/3 din acționarii prezenți sau reprezentați2 ). Dacă în cazul
în care acțiunile uneia dintre societățile participante la fuziune/divizare sunt de
mai multe categorii, hotărârea asupra fuziunii sau divizării este subordonată
rezultatului votului pe categorii. ▪ Rol: aprobarea proiectului de fuziune /
divizare, actului modificator al actului constitutiv al societății absorbante /
beneficiare și a actului constitutiv al noii societății ▪ Hotărârea asupra fuziunii sau
divizării trebuie adoptată în termen de maxim 3 luni de la data publicării
proiectului de fuziune sau divizare. 3.2) Publicitatea hotărârii ▪ Actul modificator
al actului constitutiv al societății absorbante / beneficiare 2 Prin derogare de la
prevederile art. 115, atunci când fuziunea sau divizarea are ca efect mărirea
obligațiilor asociaților uneia dintre societățile participante, hotărârea se ia cu
unanimitate de voturi. 7 Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu: Modificarea
societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 o se înregistrează în registrul
comerțului în circumscripția căruia își are sediul societatea absorbantă o se
publică în Monitorul Oficial al României ▪ În ceea ce privește hotărârea asupra
fuziunii / divizării și actul constitutiv al societății / societăților nou constituite,
acestea constituie temei pentru urmarea procedurilor de radiere a societăților
absorbite/ divizate, respectiv de constituire a unei noi / noilor societăți. 3.4
Efectele fuziunii / divizării - Principalele efecte ale fuziunii / divizării (art. 250 L
31/1990): 1) înființarea unei noi societăți (atunci când a fost prevăzut în proiectul
de fuziune / divizare) 2) transferul tuturor activelor și pasivelor societății
absorbite/divizate către societatea absorbantă sau fiecare dintre societățile
beneficiare, în conformitate cu proiectul de fuziune/divizare3 ▪ transferul
privește atât raportul dintre societatea absorbită sau divizată și societatea
absorbantă/societățile beneficiare, cât și în raporturile cu terții 3) acționarii sau
asociații societății absorbite sau divizate devin acționari, respectiv asociați ai
societății absorbante, respectiv ai societăților beneficiare, în conformitate cu
regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare 4) societatea
absorbită sau divizată încetează să existe. - Data de la care se produc efectele
fuziunii / divizării este diferită, în funcție de efectul avut în vedere, respectiv: 1)
data înmatriculării în registrul comerțului a noii societăți sau a ultimei dintre ele -
în cazul constituirii uneia sau mai multor societăți noi 3 Art. 2411 . (1) Dacă un
element de activ nu este repartizat în proiectul de divizare și dacă interpretarea
proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, elementul de
activ în cauză sau contravaloarea acestuia se repartizează între toate societățile
beneficiare, proporțional cu cota din activul net alocat societăților în cauză, în
conformitate cu proiectul de divizare. (2) Dacă un element de pasiv nu este
repartizat în proiectul de divizare și dacă interpretarea proiectului nu permite
luarea unei decizii privind repartizarea sa, societățile beneficiare răspund solidar
pentru elementul de pasiv în cauză. (3) Dacă un creditor nu a obținut realizarea
creanței sale de la societatea căreia îi este repartizată creanța prin divizare, toate
societățile participante la divizare răspund pentru obligația în cauză, până la
concurența valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu
excepția societății căreia i-a fost repartizată obligația respectivă, care răspunde
nelimitat. 8 Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu: Modificarea societăților
reglementate de Legea nr. 31/1990 2) data înregistrării hotărârii ultimei adunări
generale care a aprobat operațiunea, cu excepția cazului în care, prin acordul
părților, se stipulează că operațiunea va avea efect la o altă dată4 - în alte cazuri
3.5 Nulitatea fuziunii / divizării - Cazurile de nulitate: • absența unui controlului
judiciar în conformitate cu prevederile art. 37 sau • dacă hotărârea uneia dintre
adunările generale care au votat proiectul fuziunii sau al divizării este nulă ori
anulabilă - Calitate procesuală activă: • Orice persoană interesată (e.g. asociații
societăților implicate) - Termenul • procedurile de anulare și de declarare a
nulității fuziunii sau divizării nu pot fi inițiate după expirarea unui termen de 6
luni de la data la care fuziunea sau divizarea a devenit efectivă, în temeiul art.
249 - Soluționarea • dacă neregularitatea poate fi remediată, instanța acordă un
termen pentru rectificarea neregularităților • hotărârea prin care este anulată
fuziunea/divizarea este înaintată din oficiu de către instanță către oficiile
registrelor comerțului de la sediile societăților implicate în fuziune/divizare -
Efectele nulității • Societățile participante la fuziune / divizare revin la situația
anterioară • nu se aduce atingere valabilității obligațiilor născute în sarcina sau în
beneficiul societății absorbante ori societăților beneficiare, angajate după ce
fuziunea sau divizarea au devenit efective, în temeiul art. 249, și înainte ca
hotărârea de declarare a nulității să fie publicată. o în cazul declarării nulității
unei fuziuni, societățile participante la fuziunea respectivă răspund solidar
pentru obligațiile societății absorbante, angajate în perioada menționată mai sus
o în cazul declarării nulității unei divizări, fiecare dintre societățile beneficiare
răspunde pentru propriile obligații, angajate în perioada prevăzută la alin. (6).
Societatea divizată răspunde, de asemenea, pentru aceste obligații, în limita
cotei de active nete transferate societății beneficiare în contul căreia au luat
naștere obligațiile respective. 4 Data nu poate fi însă ulterioară încheierii
exercițiului financiar curent al societății absorbante sau societăților beneficiare,
nici anterioară încheierii ultimului exercițiu financiar încheiat al societății sau
societăților ce își transferă patrimoniul.