Cursul 3-4 Întreprinderea Și Patrimoniul Profesional

IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL PARTEA GENERALA
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA
Cursul 3-4
INTREPRINDEREA SI PATRIMONIUL PROFESIONAL
ÎNTREPRINDEREA
SECTIUNEA I. DIVERSELE ACCEPTIUNI ALE CONCEPTULUI
1. Acceptiunea traditionala. Orice activitate comercială, desfăşurată cu

titlu profesional, presupune o structurare, o organizare metodică prin care
eforturile întreprinzătorului şi fondul de comerţ aferent acestei activităţi să fie
valorificate eficient, în scopul producerii unui profit. 1
Independent de suportul juridic pe care se grefează această organizare –

comerciant persoană fizică sau comerciant persoană juridică – ea este
indispensabilă realizării profesionale a comerţului, întrucât potenţează factorii
umani şi materiali implicaţi în această activitate.
Această organizare economică şi sistematică a activităţii comerciantului a

fost exprimată în legislaţia şi doctrina de drept comercial prin conceptul de între-
prindere. Art. 3 C. com. (în prezent abrogat) menţiona principalele fapte de
comerţ, printre care şi o serie de întreprinderi (de spectacole publice, de
comisioane, de construcţii, de fabrici, manufactură şi imprimerie, de editură şi
librărie, de transporturi şi altele). Examinarea enumerării, în art. 3 C. com., a
diverselor întreprinderi permite relevarea faptului că legiuitorul de la sfârşitul
secolului XIX a conceput întreprinderea ca o fapta de comert, deci, în primul
rând, ca o activitate organizată pe principii economice.
Codul comercial nu a definit însă noţiunea de întreprindere, omisiune

nocivă, cu atât mai mult cu cât acest concept poate îmbrăca mai multe
înţelesuri: pe de o parte, întreprinderea poate fi privită ca o entitate, ca un
1
Aceasta sectiune reia partial si dezvolta consideratii exprimate si in lucrarea I. Schiau,
Drept comercial, Editura Hamangiu, 2009, p. 68 si urm.
1
organism economic, pe de altă parte ca un mod de organizare sistematică a unei

activităţi.
Definiţia tradiţională a întreprinderii relevă că aceasta este un organism

economic, care asigură, pe riscul întreprinzătorului, coordonarea factorilor de
producţie – naturali, resurse umane şi capital – în vederea producerii de bunuri
sau servicii. 2 Din această definiţie rezultă că două elemente trebuie să concure
pentru existenţa întreprinderii: factorii de producţie şi factorii umani.
Evoluţia modernă a conceptului de întreprindere, puternic marcată de

experienţa şi doctrina juridică franceză 3, insistă însă asupra preponderenţei
factorului uman în această construcţie economică: acest factor este prezent, în
primul rând, prin prezenţa întreprinzătorului iar apoi, atât sub forma grupului
uman coordonat de întreprinzător cât şi sub cea a clientelei căreia îi este
destinată producţia de bunuri, prestarea de servicii sau executarea de lucrări.
Se poate observa că aceste definiţii oscilează între a califica întreprinderea

fie ca un organism (entitate) fie ca o activitate sau mod de organizare a
activităţii comerciale. In limbajul uzual sunt acceptate ambele intelesuri ale
notiunii. 4
2. Acceptiunea NCC. Preluand conceptia doctrinara grefata pe

prevederile art. 3 C. com., dispozitiile art. 3 NCC arata ca exploatarea unei
intreprinderi consta in exercitarea sistematica a unei activitati organizate
constand in producerea, administrarea ori instrainarea de bunuri sau in prestarea
de servicii, indiferent daca ea are sau nu un scop lucrativ.
Aici legiuitorul ofera, practic, doua definitii: una a exploatarii (exercitare

sistematica) si una a intreprinderii (activitate organizata). Reluand ideea ca
intreprinderea este o activitate sistematic organizata, NCC aduce elemente de
noutate privind configuratia juridica a intreprinderii, noutati care vizeaza (a)
delimitarea sferei activitatilor intreprinderii si (b) extinderea expresa a
2
I. L. Georgescu, Drept comercial, vol.1, Ed. Lumina Lex, 1995, p. 218.
3
O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, ed. II, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 294-295.
4
DEX 1998 ofera doua definitii ale intreprinderii: 1. unitate economica de productie, de
prestari de servicii sau de comert; 2. Actiune pornita din initiative personala), in timp ce
DEX 2009 preia definitia intreprinderii din Legea nr. 364/2004 (forma de organizare a
unei activitati economice autorizate).
2
conceptului si asupra activitatilor cu scop nelucrativ. Oricum, este de mentionat

ca art. 3 NCC, fara a da o definitie a intreprinderii, exprima, in principal obiectul
acesteia: activitati de natura economica, de natura celor calificate anterior drept
acte de comert.
Definitia NCC nu se indeparteaza, deci, drastic de conceptia traditionala

promovata de codul comercial si doctrina si jurisprudenta creata in jurul acesteia.
3. Conceptul de întreprindere in dreptul Uniunii Europene. In dreptul

Uniunii Europene, conceptul de întreprindere este utilizat, cu precadere, in
dreptul concurentei. Tratatul privind functionarea Uniunii Europene mentioneaza
intreprinderea (art. 101-102 si urm.) dar nu o definesc. Potrivit definitiei
promovate de Comisia Europeana 5 in vederea aplicarii legislatiei antitrust, prin
„întreprindere” se intelege orice entitate angajata intr-o activitate economica
constand in oferirea de bunuri sau servicii pe o anumita piata, indiferent de
statutul sau legal sau forma de finantare.
Definitia a fost preluata din jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii

Europene 6, in care sunt prezente si precizari potrivit carora (a) intreprinderea
desemneaza o entitate economica, chiar daca, din punct de vedere juridic este
constituita din mai multe persoane fizice sau juridice iar (b) existenta acesteia
este determinata de o organizare unitara a elementelor personale, materiale si
imateriale urmarind in mod sustinut un scop economic determinat. 7
Practica judiciara a aceleiasi Curti de Justitie de la Luxemburg a declarat

ca intreprinderea este un concept complex, implicand componente umane si
materiale reunite in vederea desfasurarii unei activitati economice. 8
5
http://ec.europa.eu/comm/competition/general_info/u_en.html#t62
6
A se vedea Cauza C-475/99, Firma Ambulanz Glöckner v Landkreis Südwestpfalz
[2001] ECR I-8089, Jacobs AG, paragraful 72; Cauza C-49/07, Motosykletistiki
Omospondia Ellados NPID (MOTOE) v Elliniko Dimosio [2008] ECR I-4863, paragraful 25;
Cauza C-41/90, Höfner and Elser v Macrotron GmbH [1991] ECR I-1979, paragraful 21;
Cauza T-513/93, Consiglio Nazionale degli Spedizionieri Doganali v Commission [2000]
ECR II-1807, paragraful 36.
7
G. Coman, Concurenta in dreptul intern si european, Editura Hamangiu, 2011, p. 34-35.
8
Jones, Alison, The Boundaries of an Undertaking in EU Competition Law (2012).
European Competition Journal, 8 (2), pp. 301-331, 2012. Studiu disponibil la adresa
SSRN: http://ssrn.com/abstract=2131740
3
Important de retinut este ca in dreptul Uniunii Europene, intreprinderea nu

mai este doar o activitate economica sistematic organizata, ci o entitate care
desfasoara sistematic activitati economice.
4. Definitii ale intreprinderii in legislatia romana. Anterior aparitiei

NCC, întreprinderea şi-a găsit nu una, ci mai multe definiţii legale. Unele dintre
acestea sunt inedite si sunt aplicabile intr-un context limitat; astfel, in conceptia
promovata de Codul fiscal (art. 12420-12426), intreprinderea este o persoana
juridica supusa impozitului pe profit, indiferent de nationalitatea ei.
O serie de alte definitii sunt inspirate de viziunea promovata de fostul Cod

comercial si sunt, deci, compatibile cu definitia intreprinderii din noul Cod civil;
altele sunt inspirate din doctrina si practica judiciara europeana si sunt, in
consecinta, compatibile cu conceptul de întreprindere conturat in dreptul Uniunii
Europene. Sigur, este criticabila apetenta legiuitorului roman pentru emiterea
unor defintii variate ale aceluiasi concept, dar este notabil faptul, ca pana la
urma aceste definitii pot fi reduse la un numitor comun.
Deşi actele normative care ofera aceste definitii au un caracter special, cu

referire îndeosebi la condiţiile şi procedura înregistrării şi autorizării
comercianţilor persoane fizice precum şi la regimul juridic şi fiscal aplicabil
întreprinderilor mici şi mijlocii, definiţiile invocate sunt semnificative pentru ca
marcheaza o dualitate a abordarii legale a conceptului de întreprindere in dreptul
roman.
Astfel, din categoria definitiilor care prezinta afinitati cu conceptia

traditionala a intreprinderii, promovata de Codul comercial si preluata de noul
Cod civil, pot fi mentionate urmatoarele:
- Legea nr. 346/2004 privind stimularea infiintarii intreprinderilor mici si

mijlocii defineşte întreprinderea ca fiind orice formă de organizare a
unei activităţi economice şi autorizată potrivit legilor în vigoare să facă
activitati de productie, comert sau prestari de servicii, în scopul obţinerii
de venituri, în condiţii de concurenţă, respectiv: societăţi reglementate de
legea nr. 31/1990, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare,
societăţi cooperative, persoane fizice autorizate, intreprinzatori titulari ai
4
unei intreprinderi individuale si intreprinderile familiale, autorizate potrivit

dispoziţiilor legale în vigoare, care desfasoara activitati economice.
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfasurarea
activitatilor economice de catre persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale si întreprinderile familiale defineşte întreprinderea economică
ca fiind activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent
şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii
prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
- Legea nr. 217/2005 privind constituirea, organizarea si functionarea
comitetului european de întreprindere, defineşte întreprinderea ca fiind
orice formă de organizare a unei activităţi economice în scopul
obţinerii de profit, în condiţii de concurenţă.
Aceste definitii contureaza intreprinderea fie ca o forma de organizare a

activitatilor economice, fie ca o activitate economica desfasurata in mod
organizat si sistematic – distinctiile conceptuale fiind minime.
O alta categorie de definitii le cuprinde pe cele inspirate din jurisprudenta

Curtii Europene de Justitie si preluate si in doctrina europeana:
- Legea nr. 21/1996 – Legea concurentei – arata ca prin întreprindere se

intelege orice entitate economica angajata într-o activitate constand în
oferirea de bunuri sau de servicii pe o piata data, indiferent de statutul sau
juridic si de modul de finantare, astfel cum este definita în jurisprudenta
Uniunii Europene.
- Tot astfel, Legea nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice
defineste întreprinderea ca fiind orice entitate implicata într-o
activitate economica, indiferent de natura sa juridica ori modul ei de
finantare.
Este, deci, evidenta existenta unei falii conceptuale intre modul in care
este definita intreprinderea in dreptul comun (Codul civil fiind considerat izvorul
principal si norma generala in materia dreptului privat) si dreptul special, în
5
speță dreptul concurentei, materie interdisciplinara, strans legata atat de dreptul

comercial cat si de dreptul consumatorilor. 9
In timp ca in acceptiunea de drept comun intreprinderea este un ansamblu

de fapte si acte juridice, in dreptul concurentei intreprinderea este o fiinta
juridica, o entitate organizata pentru a desfasura activitati economice. Este
evident, ca din punct de vedere conceptual, notiunea de întreprindere in dreptul
concurentei, atat pe plan european cat si national, are un grad superior de
organizare. Ea corespunde, conceptual, mult mai bine ideii de instrument al
profesionistului, nefiind doar o activitate ci o forma juridica a acelei activitati
economice.
Redefinirea intreprinderii ca o entitate, indiferent de forma de organizare

sau finantare, ar fi un demers asanator, care ar conferi substanta, materialitate
unui concept care, astfel cum este exprimat de art. 3 NCC, pare a fi
nedesavarsit. De altfel, nici legiuitorul nu crede in definitia pe care o da in art. 3
NCC, din moment ce in putinele cazuri in care mai mentioneaza aceasta notiune,
utilizeaza termeni care contureaza intreprinderea ca fiind o entitate si nu doar o
activitate organizata (art. 96 – „locul acelei intreprinderi”; art. 2.623 –
„intreprinderea emitenta”; art. 2.620 – „legii aplicabile statutului organic al
întreprinderii de transport pentru vehiculele feroviare si rutiere din patrimoniul
ei.”)
SECTIUNEA II. STRUCTURA CONCEPTULUI DE ÎNTREPRINDERE
1. Specificul intreprinderii. Activitatile proprii intreprinderii sunt

„producerea, administrarea ori instrainarea de bunuri sau prestarea de servicii”;
dar, in alta parte [art. 8 alin. (2) LPA], legiuitorul distinge intre „activitati de
productie, comert sau prestari de servicii”; din aceasta perspectiva, s-ar parea
ca, potrivit conceptiei NCC, intreprinderea nu are ca obiect si exercitarea
comertului (care nu consta, intotdeauna, in administrarea sau instrainarea de
bunuri) si care este diferit de prestarea de servicii [din moment ce art. 8 alin. (2)
LPA enumera ambele activitati]. De lege ferenda, se impune a se corecta
9
T. Prescure, Curs de dreptul concurentei comerciale, Editura Rosetti, 2004, p. 27 si
urm.
6
aceasta omisiune terminologica, care isi are sorgintea nu numai in obsesia

legiuitorul de a ostraciza termenul de comert si comerciant, ci si in multitudinea
de ipostaze pe care aceleasi activitati le imbraca in viziunea legiuitorului civil. 10
Dintre activitatile enumerate, prima facie, doar prestarile de servicii pot

avea si scop nelucrativ, toate celelalte avand caracter patrimonial, oneros.
Intreprinderea a fost vazuta, cu predilectie, ca un proces economic, cu

scop patrimonial, destinat obtinerii de venituri; prin exceptie, entitatile cu scop
nelucrativ erau si ele structurate ca o intreprindere, pentru simplul motiv ca
intrepinderea constituie un model organizational de succes.
NCC civil extinde conceptele de profesionist si de intrepindere si in

domeniul civil, lipsit de impulsul speculativ propriu intreprinderii comerciale
urmarind, astfel, sa aloce un regim juridic unitar obligatiilor asumate de
intreprinderi, indiferent ca au sau nu scop lucrativ.
In realitate, legiuitorul nu traduce in practica aceasta intentie, pentru ca in

materia obligatiilor, in mod repetat, reglementeaza distinct raspunderea dupa
cum raportul juridic a avut sau nu un caracter oneros iar anumite contracte le
rezerva doar profesionistilor care exploateaza o intreprindere cu scop lucrativ.
Cu toate acestea, interesul examinării noţiunii de întreprindere excede

acestor dificultăţi de definire inerente; întreprinderea este modelul primar de
organizare a oricărei activităţi comerciale moderne, indiferent că aceasta este
realizată de un întreprinzător persoană fizică sau de o societate comercială, o
regie autonomă, o organizaţie cooperatistă ori un grup de interes economic.
Din punct de vedere juridic, întreprinderea poate fi privită atât ca un

organism economic – deci o entitate juridică, cu accent pe latura patrimonială,
obiectivă, a întreprinderii – cât şi ca o formă de organizare a comerţului – cu
accent pe prezenţa factorului uman, subiectiv.
10
A se vedea art. 3 NCC si art. 8 alin. (1) si (2) LPA care folosesc trimiteri alternative la
urmatoarele activitati pentru a contura conceptele de intreprindere si profesionist si
pentru a inlocui notiunea de acte de comert: producere, administrare ori instrainare de
bunuri, activitati economice, activitati profesionale, productie, comert si prestari de
servicii.
7
2. Functiile intreprinderii. Impactul în materie juridică al conceptului de

întreprindere se desprinde prin raportare la funcţiile acesteia:
(a) întreprinderea este o formă de manifestare a activităţii

întreprinzătorului; ca orice activitate, aceasta este supusă anumitor reglementări
şi exigenţe legale, aici fiind incidente, în general, prevederile legislaţiei
societăţilor comerciale sau, de exemplu, cele speciale care ordonează procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului.
(b) întreprinderea este o formă de manifestare a iniţiativei

întreprinzătorului, iniţiativa care este însă limitată de ordinea publică şi de
rigorile legii comerciale; în acest sens pot fi menţionate dispoziţiile privind
protecţia semnelor distinctive (marca, firma, emblema) sau cele privind
combaterea concurenţei neloiale.
(c) întreprinderea este o formă de organizare a unor elemente

patrimoniale a căror unitate derivă din funcţia lor economică comună; de aceea,
organizarea unei întreprinderi se supune şi regulilor care guvernează fondul de
comerţ şi, mai ales, operaţiunilor juridice ce pot viza fondul de comerţ sau
anumite elemente ale acestuia.
(d) întreprinderea este o formă de organizare socială ce reuneşte factori

umani diverşi (întreprinzător, personal, clienţi) care colaborează pentru
realizarea obiectivului întreprinderii; sunt incidente aici atât dispoziţiile dreptului
muncii dar şi legislaţia contractelor comerciale.
Din perspectiva acestor implicaţii şi intervenţii ale materiei juridice asupra

organizării şi funcţionării întreprinderii, rezultă că studiul elementelor structurale
ale întreprinderii prilejuieşte o mai bună înţelegere a conceptului şi a rolului
întreprinderii.
3. Clasificarea intreprinderilor. Există, fără îndoială, multiple criterii şi

interese în raport de care pot fi clasificate întreprinderile – cum ar fi obiectul de
activitate 11, forma juridică, complexitatea organizării şi altele. Legea română
11
Această clasificare a întreprinderilor după obiectul lor este fundamentată pe
prevederile art. 3 C. com (abrogat). care enumeră o serie de întreprinderi drept fapte de
comerţ; pentru detalii, St.D. Cărpenaru, op. cit., ed. a VII-a revăzută şi adăugită, p. 42 şi
urm.
8
foloseşte două criterii principale de clasificare: cel al mărimii şi cel al gradului de

independenţă.
3.1. Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 346/2004, în funcţie de numărul
mediu anual de salariaţi şi de cifra de afaceri anuală netă sau de activele totale
deţinute, întreprinderile se clasifică în microîntreprinderi, întreprinderi mici,
întreprinderi mijlocii şi întreprinderi mari.
a) microîntreprinderile au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri

anuală netă sau deţin active totale de până la 2 milioane euro,
echivalent în lei;
b) întreprinderile mici – au între 10 şi 49 de salariaţi şi realizează o cifră
de afaceri anuală netă sau deţin active totale de până la 10 milioane
euro;
c) întreprinderile mijlocii – au între 50 şi 249 de salariaţi şi realizează o
cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în
lei, sau deţin active totale care nu depăşesc echivalentul în lei a 43
milioane euro.
d) întreprinderile mari sunt cele care depăşesc oricare dintre criteriile
specifice întreprinderilor mijlocii.
3.2. În funcţie de relaţia lor cu alte întreprinderi, raportată la capitalul sau

la drepturile de vot deţinute ori la dreptul de a exercita o influenţă dominantă,
pot exista 3 tipuri de întreprinderi: întreprinderi legate, partenere şi autonome
(art. 41 şi urm. din Legea nr. 346/2004).
Întreprinderile legate sunt întreprinderile între care există raporturi de

dominaţie, de exemplu prin faptul că una deţine majoritatea drepturilor de vot în
cealaltă întreprindere sau poate numi şi revoca majoritatea membrilor organelor
de administrare, conducere sau supraveghere ale celeilalte întreprinderii.
Întreprinderile partenere sunt toate întreprinderile care nu sunt clasificate

ca întreprinderi legate, dar între care există totuşi raporturi de coordonare sau
subordonare, prin faptul că una dintre întreprinderi deţine, individual sau în
comun cu una ori mai multe întreprinderi legate, cel puţin 25% din capitalul
social ori din drepturile de vot ale unei alte întreprinderi (dar fără a atinge
majoritatea specifică întreprinderilor legate).
9
În fine, o întreprindere autonomă sau independentă este orice

întreprindere care nu este clasificată ca întreprindere legată sau ca întreprindere
parteneră, în sensul că nici o altă întreprindere nu deţine mai mult de 25% din
capitalul social ori din drepturile de vot ale întreprinderii autonome.
3.3. In functie de structura lor asociativa, intreprinderile pot fi

unipersonale sau pluripersonale, după cum ele sunt organizate de un
întreprinzător individual sau de mai mulţi întreprinzători. În cazul întreprinderilor
unipersonale, întreprinzătorul exercită şi atribuţiile de conducere, reprezentare şi
gestionare a întreprinderii; în situaţia întreprinderilor pluripersonale, aceste
atribuţii pot fi asigurate fie de întreprinzători, fie de un personal specializat.
4. Elementele întreprinderii. Într-o primă opinie 12, se consideră că orice

întreprindere este compusă din elemente invariabile: un întreprinzător sau un
grup de întreprinzători şi fondurile financiare pe care aceştia le investesc într-o
activitate comercială; altfel spus, factori umani şi mijloace financiare.
Într-o concepţie mai elaborată, elementele componente ale întreprinderii

sunt organizarea autonomă a activităţii cu ajutorul factorilor de producţie (factori
naturali, factori umani şi mijloace materiale), coordonarea de către întreprinzător
a întregii activităţi şi asumarea riscului acesteia şi scopul, acela al producerii de
bunuri şi servicii destinate comerţului, în vederea obţinerii unui profit 13.
Dintre toţi aceşti factori vom acorda atenţie factorilor umani (dinamica
întreprinderii) şi capitalurilor (statica întreprinderii); ceilalţi, de natură
organizatorică sau vizând scopul întreprinderii vor fi analizaţi ca aplicaţii speciale
în cadrul societăţilor comerciale.
4.1. Factorii umani. Aceştia pot fi împărţiţi în patru mari categorii:

întreprinzătorul sau întreprinzătorii, personalul întreprinderii, partenerii
întreprinderii şi clientela întreprinderii (a-d).
(a) Întreprinzătorii sunt persoane fizice sau juridice care, în mod individual
sau în asociere, organizează o întreprindere, în vederea desfăşurării unor
activitati economice, pentru obţinerea unui profit. Rezultă că în categoria
12
Y. Reinhard, Droit commercial. Actes de commerce, commerciants, fonds de commerce,
Litec, 1990, p. 188.
13
M.L. Belu Magdo, Drept comercial, Ed. HG, Bucureşti 2003, p. 35.
10
întreprinzătorilor sunt incluse şi persoanele fizice autorizate, titularii

intreprinderilor individuale si reprezentantii si/sau membrii intreprinderilor
familiale precum si societatile reglementate de legea nr. 31/1990, societatile
cooperative sau grupurile de interes economic, fundatii sau asociatii..
Întreprinzătorii sunt cei care nu numai îşi asumă sarcina organizării între-
prinderii dar preiau şi riscurile activităţii economice desfăşurate de întreprindere;
acesta este de altfel şi unul dintre criteriile de distincţie dintre întreprinzători şi
ceilalţi factori umani care concură la organizarea întreprinderii.
Din perspectiva prevederilor art. 3 NCC, intreprinzatorii sunt o specie a

profesionistilor, intrucat ei organizeaza si exploateaza o întreprindere.
Două sunt elementele fundamentale care definesc implicarea

întreprinzătorului în organizarea întreprinderii: iniţiativa şi riscul 14.
Iniţiativa întreprinzătorului se manifestă atât în faza constitutivă a

întreprinderii – atunci când defineşte structura organizatorică a acesteia şi
direcţiile în care se va concretiza activitatea acesteia – cât şi pe parcursul
exerciţiului comerţului – când mecanismul întreprinderii este pus în acord cu
evoluţia mediului de afaceri şi cu necesităţile proprii de dezvoltare.
Riscul întreprinzătorului constă în asumarea de către acesta a tuturor

consecinţelor patrimoniale sau sociale derivând din opera sa de organizare şi din
activitatea întreprinderii; de aceea, se poate spune ca întreprinzătorul nu este
numai domini negotius (stăpânul afacerii), ci şi primul servitor al întreprinderii,
fiind cel dintâi chemat să răspundă exigentelor activităţii antreprenoriale.
(b) Personalul întreprinderii poate fi alcătuit din salariaţi, administratori şi

reprezentanţi.
Salariaţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui contract individual de

muncă, încheiat cu persoana fizică sau juridică pe structura căreia se grefează
întreprinderea, contract care îi determină sarcinile şi remuneraţia. Din această
poziţie juridică, ei pot exercita atât atribuţii de conducere cât şi atribuţii
executive. Regimul juridic al salariaţilor este reglementat de codul muncii, dar
din perspectiva dreptului comercial ei sunt consideraţi atât nişte creditori ai
14
G. Ferri, Manuale di Diritto Commerciale, UTET, 2002, p. 34.
11
întreprinderii (pentru salariile ce le revin – a se vedea legislaţia insolvenţei) cât şi

nişte parteneri ai acesteia (contractele lor subzistă în cazul unei divizări sau
fuziuni a întreprinderii şi ei pot încheia cu întreprinderea contracte colective de
muncă, adevărate acorduri de parteneriat) 15.
Administratorii şi reprezentanţii întreprinderii sunt factori interni de

organizare a întreprinderii, însărcinaţi cu gestionarea şi reprezentarea
întreprinderii în raporturile cu terţii; în timp ce primii sunt adevăraţii manageri ai
întreprinderii, cu atribuţii de gestiune şi reprezentare, grefate pe un raport de
mandat, ultimii au numai atribuţii de reprezentare, care se pot fundamenta atât
pe un contract de mandat cât şi pe unul de muncă (în cazul prepuşilor).
(c) Partenerii întreprinderii sunt factori umani sau structuri umane

exogene întreprinderii, indispensabili pentru activitatea sa: parteneri comerciali
(furnizori, agenţi comerciali, comisionari, concesionari exclusivi – într-un cuvânt,
intermediari şi cumpărători, toţi aceştia încorporaţi unei reţele de aprovizionare şi
distribuţie a produselor şi serviciilor întreprinderii) şi parteneri financiari (instituţii
de credit, asigurători).
(d) Clientela întreprinderii este la rândul ei un factor exogen, denumind

ansamblul persoanelor care beneficiază de produsele, serviciile şi lucrările
vândute de întreprindere. Fără a constitui un factor intern al întreprinderii sau al
fondului de comerţ, clientela constituie mai degrabă scopul organizării
întreprinderii, ea fiind ţinta întreprinderii, a cărei activitate comercială ar fi un
nonsens dacă nu s-ar concretiza prin încheierea unor raporturi juridice de
vânzare către clientela sa.
4.2. Capitalul. O întreprindere nu ar putea supravieţui fără capital, adică

fără fondurile financiare necesare finanţării activităţii sale. Aceste capitaluri pot fi
de origine internă – adică furnizate de întreprinzători – sau de origine externă –
mobilizate de pe piaţa financiară. Procurarea lor presupune o serie de raporturi
juridice care pot merge de la actul de dotare a întreprinderii cu un capital iniţial
sau de majorare a capitalului prin aporturi ale întreprinzătorilor până la contracte
de credit încheiate cu instituţii financiare sau lansare de titluri de valoare pe piaţa
financiară.
15
Y. Reinhard, op. cit., p. 192 şi urm.
12
Prezenţa capitalului permite întreprinderii să îşi asigure lichidităţile

necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor sociale şi să procure şi să organizeze
bunurile necesare desfăşurării activităţii comerciale. Acestea din urmă constituie
substanţa fondului de comerţ.
PATRIMONIUL DE AFECTATIUNE PROFESIONALA
SECTIUNEA I. CONSIDERATII INTRODUCTIVE
Potrivit prevederilor art. 31 alin. (1) C. civ., care cuprinde o norma cu

valoare de principiu, „Orice persoana fizica sau persoana juridica este titulara a
unui patrimoniu care include toate drepturile si datoriile ce pot fi evaluate in bani
si apartin acesteia”.
Aceste prevederi consacra teza unicitatii patrimoniului, care poate fi

exprimata, alternativ, prin doua asertiuni: o persoana nu poate fi titulara decat a
unui singur patrimoniu iar un patrimoniu nu poate avea decat un singur titular.
Intr-o aparenta abatere de la acest principiu, art. 31 C. civ. instituie regula

divizibilitatii patrimoniului si ingaduie ca patrimoniul sa poata face obiectul unei
diviziuni sau afectatiuni 16 in cazurile si conditiile prevazute de lege, exemplificand
asemenea diviziuni, in principal, prin masele patrimoniale fiduciare si prin masele
patrimoniale afectate exercitarii unei profesii autorizate, pe care le denumeste,
generic, patrimonii de afectatiune; de asemenea, textul face trimitere si la alte
patrimonii determinate potrivit legii.
In realitate, diviziunea reglementata de textul art. 31 C. civ. nu contravine

tezei unicitatii patrimoniului, intrucat prin diviziune nu rezulta mai multe
patrimonii 17, ci mai multe mase patrimoniale distincte, dintre care unele cu
destinatie (afectatie) speciala. 18
16
Desi, aparent, legiuitorul distinge intre diviziunea patrimoniului si afectatiunea
patrimoniului, in realitate se refera la cele doua laturi ale unei singure operatiuni:
diviziarea patrimoniului si afectarea masei patrimoniale desprinse unei destinatii special.
17
Chiar daca legea le numeste „patrimonii” – a se vedea art. 31 - 33 C. civ.
18
In acelasi sens, L. Tuleasca, Patrimoniul de afectaţiune – instrument în derularea
afacerilor, in Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 6/2014; in sens contrar, Gh.
13
Aceste prevederi ale Codului civil constituie o noutate doar la nivel

principial, pentru ca legea speciala consacrase deja posibilitatea constituirii unor
mase patrimoniale de afectatiune, sub forma fondului de comert si a
patrimoniului de afectatiune, destinat exercitiului unor activitati economice,
reglementat prin prevederile OUG nr. 44/2008. In ceea ce priveste patrimoniul
de afectatiune destinat exercitarii unei profesiuni autorizate, art. 33 C. civ.
distinge, indirect, intre titularii acestuia, denumind drept patrimoniu profesional
individual acea masa patrimoniala afectata exercitarii individuale, de catre o
persoana fizica, a unei profesii; per a contrario, rezulta ca atunci cand profesia
este exercitata in mod colectiv, de catre o asociatie (de exemplu, o întreprindere
familiala), s-ar putea vorbi de un patrimoniu profesional colectiv.
In fine, in cadrul acestor consideratii generale, ar trebui sa remarcam si

distinctia pe care legea civila nu o face, si anume aceea dintre masa patrimoniala
sau patrimoniul de afectatiune destinat exercitiului unei profesii autorizate si
masa patrimoniala afectata exploatarii unei intreprinderi. Aceasta omisiune este
rezultatul unei confuzii terminologice pe care Codul civil o incurajeaza, aceea
dintre întreprindere si profesie autorizata.
SECTIUNEA II. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI DE

AFECTATIUNE IN REGLEMENTAREA CODULUI CIVIL
1. Conditii de forma si de fond. Constituirea unui patrimoniu de

afectatiune destinat exercitarii unei profesii (sau exploatarii unei intreprinderi)
reprezinta un instrument juridic care permite profesionistilor sa trateze bunurile
incluse in respectiva masa patrimoniala fie distinct, fie impreuna, ca un tot
unitar.
Potrivit dispozitiilor art. 33 C. civ., constituirea patrimoniului profesional

individual (afectat exercitarii unei profesii autorizate) se stabileste prin actul
încheiat de titular, cu respectarea conditiilor de forma si de publicitate prevazute
Piperea, Drept Comercial. Întreprinderea, Ed. C. H. Beck, 2012, p. 60. R.-M. Popescu, E.
Oprina, Fiducia şi implicaţiile acesteia asupra executării silite, Revista Română de
Executare Silită nr. 4/2011, p. 72. R. Catană, Drept Comercial. În PowerPoint, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 97
14
de lege. Astfel, daca patrimoniul de afectatiune este constituit de o persoana

fizica autorizata sau de titularul unei intreprinderi individuale, o declaratie scrisa
a acestuia este suficienta; in cazul intreprinderii familiale sau al unei persoane
juridice, un acord al asociatilor va fi solicitat. Aceste acte vor fi depuse spre
inregistrare la oficiul registrului comertului, asigurandu-se astfel publicitatea
ceruta de lege.
Constituirea patrimoniului de afectatiune nu este, insa, o operatiune care

sa ridice un val impenetrabil intre diversele mase patrimoniale rezultate din
diviziunea unui patrimoniu unic; legea permite circulatia bunurilor, respectiv a
drepturilor si obligatiilor, intre aceste mase patrimoniale, impunand insa unele
conditii de forma si de fond.
Sub raportul formei, transferul intrapatrimonial nu este considerat o

instrainare, astfel incat nu este supus altor conditii de forma decat cele cerute
pentru constituirea sa, legea prevazand ca acestea sunt valabile si in cazul
maririi sau micsorarii patrimoniului profesional individual (art. 33 alin. (2) C.
civ.).
Conditia de fond impusa de lege este aceea ca acest transfer dintr-o masa
patrimoniala in alta sa nu prejudicieze drepturile creditorilor nascute asupra
fiecarei mase patrimoniale (art. 31 alin. (1) C. civ.). Aceasta cerinta, are in
vedere faptul ca realizarea creantelor nascute in legatura cu un anumit
patrimoniu de afectatiune poarta, mai intai, asupra bunurilor din acel patrimoniu
si, in consecinta, diminuarea unui patrimoniu de afectatiune ar putea afecta
drepturile creditorilor.
2. Realizarea creantelor. Potrivit prevederilor art. 2.324 C. civ.,

realizarea creantelor creditorilor asupra averii debitorului primeste un regim
juridic diferit atunci cand patrimoniul debitorului incorporeaza si o anumita
diviziune a patrimoniului, autorizata de lege. Aceasta specificitate este exprimata
sub doua ipoteze cu caracter complementar:
- creantele nascute in legatura cu o anumita diviziune a patrimoniului se

realizeaza, mai intai, asupra bunurilor incluse in respectivul patrimoniu de
afectatiune, si doar in masura insuficientei acestora, asupra celorlalte bunuri ale
debitorului; legea are in vedere, aici, o diviziune generica a patrimoniului, asa
15
numitul patrimoniu de afectatiune, fara a face distinctie intre masele patrimoniale

dupa destinatia lor;
- bunurile incluse in patrimoniul de afectatiune profesional, respectiv o masa

patrimoniala afectata exercitiului unei profesii autorizate, pot fi urmarite numai
pentru realizarea creantelor nascute in legatura cu profesia respectiva; aceste
creante nu vor putea fi realizate asupra celorlalte bunuri ale debitorului. Avem aici
o regula speciala, care deroga de la regula generala exprimata mai sus, limitand
urmarirea anumitor creante numai la bunurile cuprinse in patrimoniul profesional,
fara beneficiul extinderii acestei urmariri (in temeiul garantiei comune enuntate de
art. 2.324 alin. (1) C. civ.) si asupra celorlalte bunuri ale debitorului.
3. Distinctia dintre patrimoniul profesional si universalitatea de

fapt.
Patrimoniul profesional, potrivit prevederilor art. 32-33 C. civ., constituie o

masa patrimoniala alcatuita din drepturi si obligatii, rezultata din diviziunea unui
patrimoniu si afectata exercitiului unei profesii autorizate. Art. 541 C. civ.
defineste universalitatea de fapt ca fiind „ansamblul bunurilor care apartin
aceleiasi persoane si au o destinatie comuna stabilitã prin vointa acesteia sau
prin lege”.
Rezulta ca legiuitorul face o distincție structurală între cele doua instituții;

explicația acestei distinctii rezidă in structura diferita a celor doua institutii
juridice: masa patrimoniala este o universalitate juridica, consfintita prin lege,
care poate cuprinde atat drepturi cat si obligatii, in timp ce universalitatea de
fapt este doar un ansamblu de bunuri, deci de elemente de activ patrimonial si
nu cuprinde elementele de pasiv - obligatiile corelative. Asa fiind, intre
patrimoniu sau masa patrimoniala, pe de o parte, si universalitatea de drept este
o relatie intre intreg si parte, aceasta din urma putandu-se regasi ca o diviziune
a masei patrimoniale; patrimoniul profesional si universalitea de fapt prezinta
conexiune prin prisma destinatiei lor – ambele sunt afectate, in exprimarea legii,
exercitarii unei activitati profesionale.
16
Din aceasta perspectivă, fondul de comert ar trebui privit ca specie a

universalitatii de fapt 19 , intrucat dispozitiile art. 5 pct. 73 din Legea nr. 85/2014
definesc fondul de comert ca fiind „ansamblul bunurilor mobile si imobile,
corporale si necorporale (marci, firme, embleme, brevete de inventii, vad
comercial), utilizate de un comerciant in vederea desfasurarii activitatii sale.” 20
Potrivit prevederilor art. 706 C. civ. 21, o masă patrimonială precum și o

universalitate de fapt sau o cota-parte din acestea pot fi date in uzufruct,
permitand tertului uzufructuar sa foloseasca astfel un patrimoniu profesional sau,
indeosebi, bunurile cuprinse în acesta. 22 Din analiza continutului juridic al acestor
notiuni rezulta ca, desi enumerarea se refera, in mod distinct, la mase
patrimoniale și la universalitatea de fapt, ar putea exista, cel puțin ipotetic, o
situație în care masa patrimoniala să fie privita ca fiind genul iar universalitatea
de fapt ca fiind specia.
Pentru a da valoare incuviintarii ca o masa patrimoniala sa fie data in

uzufruct, ar trebui sa admitem ca o masa patrimoniala poate fi constituita si
numai din bunuri si atunci ea s-ar suprapune perfect, conceptual, peste cuprinsul
notiunii de universalitate de fapt si, implicit, de fond de comert. Concluzia ar fi
ca, dand curs unei asemenea interpretari, rezulta ca nu numai o universalitate de
fapt poate fi grevata de o ipoteca ci si o masa patrimoniala constituita din bunuri
determinate sau determinabile (art. 2.350 C. civ.).
19
Pentru opinia potrivit careia fondul de comert este o parte a patrimoniului de
afectatiune, a se vedea L. Tuleasca, op. cit.
20
De notat că definiția din Legea nr. 85/2014 folosește termenul de ”operator economic”,
în timp ce zceeași definiție, inițial cuprinsă în art. 11 din Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurentei neloiale, folosea noțiunea de ”comerciant”, ambele subsumate,
în prezent, conceptului de ”profesionist”, astfel cum este el utilizat în art. 3 C. com. și
art. 8 din Legea nr. 71/2011. Art. 11 din Legea nr. 11/1991 a fost modificat prin art. I
pct. 2 din O.G. nr. 12/2014, în vigoare de la 9 august 2014.
21
Art. 706 C. civil - Pot fi date în uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori
incorporale, inclusiv o masã patrimonialã, o universalitate de fapt ori o cotã - parte din
acestea.
22
Dispozitiile art. 706 C. civ. cuprind, cel putin aparent, o contradictie in termeni: se pot
da in uzufruct bunuri, dar se pot da si mase patrimoniale (care sunt constituite din
drepturi si obligatii!). Intr-o interpretare stict literala, ar rezulta ca pot fi date in uzufruct
si obligatiile cuprinse in masa patrimoniala, sau ca acestea sunt indisolubil legate de
bunurile asupra carora poarta!
17
In sprijinul acestei teze, prevederile art. 773 C. civ. definesc fiducia ca

fiind ”operațiunea juridică prin care unul sau mai mulți constituitori transferă
drepturi reale, drepturi de creanță, garanții ori alte drepturi patrimoniale sau un
ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulți
fiduciari care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor
beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă
de celelalte drepturi și obligații din patrimoniile fiduciarilor.”
Intrucât art. 31 alin. (3) C. civ. califică masa patrimonială fiduciară ca fiind
un patrimoniu de afectațiune si intrucât această masă patrimonială este compusă
exclusiv din drepturi, rezultă că ea are, structural, o configurație identică fondului
de comerț, care este o universalitate de fapt.
Concluzia ce se poate desprinde este ca, in anumite conditii, patrimoniul

profesional si universalitatea de fapt sau de bunuri (fondul de comert) sunt
concepte care se intrepatrund sau care se suprapun si ca toate dispozitiile
aplicabile patrimoniului profesional, prin extrapolare, sunt incidente si in materia
fondului de comert. Aceasta concluzie este importanta pentru definirea regimului
juridic al fondului de comert, intrucat, chiar daca definitia fondului de comert a
fost eliminata din Legea nr. 11/1991, Codul civil mai face referire la fondul de
comert in art. 340 lit c) 23, iar legislatia speciala il mentioneaza si ea intr-un
numar impresionant de acte normative 24.
SECTIUNEA III. PATRIMONIUL PROFESIONAL INDIVIDUAL

REGLEMENTAT DE ORDONANTA DE URGENTA A GUVERNULUI NR.
44/2008
23
Art. 340 C. civ.: „Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecarui sot: ……
c) bunurile destinate exercitarii profesiei unuia dintre soti, daca nu sunt elemente ale
unui fond de comert care face parte din comunitatea de bunuri;….”
24
De exemplu, Legea nr. 26/1990 privind registrul comertului, Legea nr. 84/1998 privind
marcile si indicatiile geografice, Legea nr. 64/1991 privind brevetele de inventie,
Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 27/2002 privind pietele reglementate de marfuri
si instrumente financiare derivate, Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea si sanctionarea
spalarii banilor, precum si pentru instituirea unor masuri de prevenire si combatere a
finantarii actelor de terorism, Legea nr. 346/2004 privind stimularea infiintarii si
dezvoltarii intreprinderilor mici si mijlocii, etc.).
18
Patrimoniul profesional individual este o specie a patrimoniului de

afectatiune, reglementat ca institutie de drept comercial inca inainte de aparitia
noului Cod civil. penntru prima oara, patrimoniul de afectațiune a fost definit de
OUG nr. 44/2008 ca fiind ”totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei
fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii
familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi economice, constituite ca o
fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului
întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul
general al creditorilor personali ai acestor”.
In raport de aceasta definitie, rezulta ca acest patrimoniu de afectatiune

poate fi atat rezultatul diviziunii unui singur patrimoniu in mai multe mase
patrimoniale cat si rezultatul divizarii mai multor patrimonii, masele patrimoniale
desprinse alcatuind, aparent, un patrimoniu distinct, cuprinzand bunuri apartinand
unor patrimonii diferite dar reunite prin afectatiunea lor speciala.
Potrivit prevederilor OUG 44/2008, patrimoniul de afectatiune individual se

constituie prin declarația persoanei fizice autorizate ori a titularului întreprinderii
individuale in timp ce patrimoniul de afectatiune colectiv se constituie prin prin
acordul membrilor întreprinderii familiale. În acest din urma caz, patrimoniul de
afectațiune include fracțiuni ale unor patrimonii aparținând unor diferite persoane
fizice (apartinand insa aceleiasi familii), având astfel o structură compozită;
reunirea acestor fractiuni nu transcende, insa, principiul de drept civil potrivit căruia
o persoană poate avea un singur patrimoniu și fiecare patrimoniu poate avea un
singur titular, intrucat nu se constituie un patrimoniu distinct, ci doar o structura
patrimoniala cu un regim juridic distinct.
Constituirea patrimoniului de afectațiune conferă fractiunilor desprinse din

patrimoniul titularilor un regim juridic special, iar persoanelor fizice, titularilor
intreprinderilor individuale si membrilor intreprinderii familiale, o serie de avantaje,
de natura economica, fiscala sau juridica. Elementul de legătura care conecteaza
din punct de vedere al tratamentului juridic diversele bunuri, drepturi și obligații ale
profesionistului – in cazul vizat de prevederile OUG 44/2008, ale comerciantului –
persoană fizică, în cadrul patrimoniului de afectațiune este destinația unică și
19
specială a acestei fracțiuni patrimoniale: realizarea unei activități comerciale sau, in

termenii noului Cod civil – exploatarea unei intreprinderi.
Din această perspectivă, este interesant de semnalat ca, spre deosebire de

structura fondului de comert 25, patrimoniul de afectațiune include și drepturile și
obligațiile persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau
membrilor întreprinderii familiale, drepturi si obligatii nascute din exploatarea
intreprinderii sau dedicate exploatarii acesteia; fondul de comerț, privit ca un
ansamblu de bunuri imobile și mobile, corporale și necorporale afectate exercițiului
comerțului, exclude din sfera sa creanțele și obligațiile comerciantului.
Anticipand solutiile noului Cod civil (art. 2324), definitia patrimoniului de

afectatiune, emisa de OUG nr. 44/2008, marcheaza separarea acestuia de restul
patrimoniului ce constituie gajul general al creditorilor personali ai persoanei fizice
autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii
familiale.
Rezulta, astfel, ca un creditor personal al unui profesionist, a cărui creanță

nu s-a născut in legatura cu exploatarea intreprinderii acestuia sau cu in legatura
cu exercitarea profesiei autorizate, nu va putea urmări, pentru a-și satisface
creanța, acele bunuri care incluse in patrimoniul de afectațiune, aptitudinea sa de a
se îndestula din averea debitorului, urmând a se întinde numai asupra celorlalte
bunuri ale debitorului. In schimb, un creditor a carui creanță are o cauză
comercială sau profesionala, se va îndestula, cu prioritate, din patrimoniul de
afectațiune al debitorului și, dacă astfel nu a obținut stingerea creanței sale, va
continua executarea și asupra restului patrimoniului debitorului.
In literatura de specialitate s-a mai remarcat si un alt efect al separarea

patrimoniului de afectațiune de gajul general al creditorilor personali ai
comercianților - persoană fizică, efect care se produce in situatia insolventei
25
Potrivit prevederilor art. 11 lit. c) din legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei
neloiale (publicata in Monitorul Oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991), fondul de comert
cuprinde ansamblul bunurilor mobile si imobile, corporale si necorporale (marci, firme,
embleme, brevete de inventii, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea
desfasurarii activitatii sale. dar aceste prevederi au fost abrogate incepand cu 9 august
2014, prin efectul OG nr. 12/2014 (publicata in Monitorul Oficial nr. 586 din 6 august
2014), astfel incat in prezent nu mai exista o definitie legala a fondului de comert.
20
titularului patrimoniului de afectatiune profesional. 26 Astfel, s-a aratat ca, intrucât

persoana fizica autorizata si titularul întreprinderii individuale sunt supusi procedurii
simplificate a insolventei (constand in aplicarea falimentului), reglementarea
regimului juridic al patrimoniului de afectațiune poate avea două consecințe
inedite:
- creditorii personali ai persoanei fizice autorizate si ai titularului

întreprinderii individuale a caror creanta nu s-a nascut in legatura cu exercitarea
profesiei autorizate sau in legatura cu exploatarea intreprinderii, vor putea cere
deschiderea procedurii insolvenței și vor putea să își îndestuleze creanțele numai
asupra bunurilor necuprinse în patrimoniul de afectațiune, daca debitorul lor nu
este comerciant - profesionist (art. 20 alin. (2) și art. 1 lit. j) din OUG nr.
44/2008);
- creditorii personali ai titularului întreprinderii individuale și ai membrilor

întreprinderii familiale vor putea să își execite urmărirea, în cadrul procedurii
insolvenței, numai asupra bunurilor necuprinse în patrimoniul de afectațiune, care
constituie gajul lor general (art. 1 lit. j) din OUG nr. 44/2008).
PROFESIONISTUL, INTREPRINDEREA SI ACTIVITATEA

PROFESIONALA AUTORIZATA
Art. 3 NCC opereaza cu doua concepte inedite pentru dreptul civil:

profesionistul si intreprinderea. Ambele sunt definite sumar si incomplet, dar
constituie soclul pe care legiuitorul cladeste o nemarturisita dihotomie a
raporturilor juridice reglementate de legea comuna: pe de o parte, raporturile
dintre profesionisti si cele dintre profesionisti si non-profesionisti, pe de alta
parte raporturile dintre persoane care nu au calitatea de profesionisti (care sunt
non-profesionisti).
In consecinta, asteptarea logica ar fi ca atunci cand codul civil

reglementeaza consecintele diferite ale raporturilor juridice, dupa cum la acestea
participa sau nu profesionisti, in exercitarea activitatilor lor specifice, sa se refere
26
I. Schiau, Drept comercial, Ed. Hamangiu , 2009, p.
21
la exploatarea intreprinderii, drept un criteriu de distinctie fata de raporturile

juridice incheiate intre non-profesionisti.
In mod surprinzator, desi il defineste in art. 3, NCC mai utilizeaza conceptul

de „exploatare a intreprinderii” sporadic. Astfel, potrivit prevederilor art. 96
C. civ. (Domiciliul profesional), cel care exploatează o întreprindere are domiciliul
şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-
au născut sau urmează a se executa în acel loc. In lumina prevederilor art. 1358
C. civ. (Criterii particulare de apreciere a vinovăţiei), pentru aprecierea vinovăţiei
se va ţine seama şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un
profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
Noțiunea de întreprindere mai este menționată (în forma sa singulară,
neasociată altei noțiuni) doar în alte doua articole (art. 2.620 si 2.623), dedicate
determinării legii aplicabile în raporturile de drept internațional privat, deci cu
semnificatii marginale pentru conturarea regimului juridic distinct al exploatarii
intreprinderi.
În schimb, Codul civil utilizează alte două sintagme nedefinte, dar care par
a se afla într-o anumită conexitate cu întreprinderea, respectiv cu exploatarea
întreprinderii: ”activitatea profesională” și ”exercitarea unei profesii
autorizate”
Astfel, sintagma ”activitate profesională” este utilizată două situații:
(a) potrivit dispozițiilor art. 1480 alin. (2) NCC, ”În cazul unor obligaţii
inerente unei activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de
natura activităţii exercitate.”
(b) iar potrivit art. 2010 alin. (1) teza finală NCC, ”... mandatul dat pentru
acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu
oneros.”
Ar rezulta, prin interpretarea acestor două texte că legiuitorul înțelege,

totuși, prin activitate profesională, activitățile desfășurate de profesioniști, astfel
încât activitatea profesională ar fi un alter ego imperfect a întreprinderii.
22
Tot astfel, in repetate randuri, NCC utilizeaza conceptul de exercitare

autorizata a unei profesii, care nu este definit in cod si care pare a se substitui
conceptului de exploatare a intreprinderii.
Astfel art. 31 NCC arată că patrimoniile de afectaţiune sunt masele

patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi
alte patrimonii determinate potrivit legii. Aici legiuitorul înlocuiește sintagma
”exploatare a întreprinderii” cu aceea de ”exercitare a unei profesii autorizate”,
desi acestea nu sunt echivalente și nici măcar nu vizează aceiași subiecti ai
raporturilor civile.
Exercitarea unei profesii pare, mai degrabă, a fi o activitate echivalentă cu

exercitarea unei meserii sau a unei ocupații profesionale. Acest al doilea sens
pare să fie cel folosit și în art. 310 și 312 NCC, care reglementând regimul
matrimonial, arată ce fiecare soț este liber să exercite o profesie iar celălalt soț
nu poate cenzura alegerea profesiei celuilalt soț.
Diferența dintre cele accepțiunii ale notiunii de profesie este important. În

timp ce persoana care exploatează o întreprindere este un profesionist, în
întelesul art. 3 NCC, cel care exercită o profesie autorizată poate să fie atât un
meseriaș, un salariat cât și un liber-profesionist. Dacă această persoană este un
salariat (exercitând o activitate dependentă), statutul său profesional este
guvernat de dreptul muncii și nu de dreptul civil.
Astfel, cu titlu critic, remarcăm că NCC incurajeaza confuzia intre

exploatarea intreprinderii si exercitarea unei profesii – reamintim, profesionistul
nu este cel care exercita o profesie, ci acela care exploateaza o întreprindere!
De asemenea, NCC nu distinge dupa cum obligatiile profesionistului sunt

obligatii asumate in exploatarea unei intreprinderi sau sunt obligatii care sunt
straine de o asemenea exploatare (de exemplu, cumparare de bunuri pentru
folosinta proprie sau a familiei sale).
23

Cursul 3-4 Întreprinderea Și Patrimoniul Profesional

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursul 3-4 Întreprinderea Și Patrimoniul Profesional

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL PARTEA GENERALA

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

INTREPRINDEREA SI PATRIMONIUL PROFESIONAL

SECTIUNEA I. DIVERSELE ACCEPTIUNI ALE CONCEPTULUI

1. Acceptiunea traditionala. Orice activitate comercială, desfăşurată cu

Independent de suportul juridic pe care se grefează această organizare –

Această organizare economică şi sistematică a activităţii comerciantului a

Codul comercial nu a definit însă noţiunea de întreprindere, omisiune

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

organism economic, pe de altă parte ca un mod de organizare sistematică a unei

Definiţia tradiţională a întreprinderii relevă că aceasta este un organism

Evoluţia modernă a conceptului de întreprindere, puternic marcată de

Se poate observa că aceste definiţii oscilează între a califica întreprinderea

2. Acceptiunea NCC. Preluand conceptia doctrinara grefata pe

Aici legiuitorul ofera, practic, doua definitii: una a exploatarii (exercitare

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

conceptului si asupra activitatilor cu scop nelucrativ. Oricum, este de mentionat

Definitia NCC nu se indeparteaza, deci, drastic de conceptia traditionala

3. Conceptul de întreprindere in dreptul Uniunii Europene. In dreptul

Definitia a fost preluata din jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii

Practica judiciara a aceleiasi Curti de Justitie de la Luxemburg a declarat

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

Important de retinut este ca in dreptul Uniunii Europene, intreprinderea nu

4. Definitii ale intreprinderii in legislatia romana. Anterior aparitiei

O serie de alte definitii sunt inspirate de viziunea promovata de fostul Cod

Deşi actele normative care ofera aceste definitii au un caracter special, cu

Astfel, din categoria definitiilor care prezinta afinitati cu conceptia

- Legea nr. 346/2004 privind stimularea infiintarii intreprinderilor mici si

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

unei intreprinderi individuale si intreprinderile familiale, autorizate potrivit

Aceste definitii contureaza intreprinderea fie ca o forma de organizare a

O alta categorie de definitii le cuprinde pe cele inspirate din jurisprudenta

- Legea nr. 21/1996 – Legea concurentei – arata ca prin întreprindere se

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

speță dreptul concurentei, materie interdisciplinara, strans legata atat de dreptul

In timp ca in acceptiunea de drept comun intreprinderea este un ansamblu

Redefinirea intreprinderii ca o entitate, indiferent de forma de organizare

SECTIUNEA II. STRUCTURA CONCEPTULUI DE ÎNTREPRINDERE

1. Specificul intreprinderii. Activitatile proprii intreprinderii sunt

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

aceasta omisiune terminologica, care isi are sorgintea nu numai in obsesia

Dintre activitatile enumerate, prima facie, doar prestarile de servicii pot

Intreprinderea a fost vazuta, cu predilectie, ca un proces economic, cu

NCC civil extinde conceptele de profesionist si de intrepindere si in

In realitate, legiuitorul nu traduce in practica aceasta intentie, pentru ca in

Cu toate acestea, interesul examinării noţiunii de întreprindere excede

Din punct de vedere juridic, întreprinderea poate fi privită atât ca un

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

2. Functiile intreprinderii. Impactul în materie juridică al conceptului de

(a) întreprinderea este o formă de manifestare a activităţii

(b) întreprinderea este o formă de manifestare a iniţiativei

(c) întreprinderea este o formă de organizare a unor elemente

(d) întreprinderea este o formă de organizare socială ce reuneşte factori

Din perspectiva acestor implicaţii şi intervenţii ale materiei juridice asupra

3. Clasificarea intreprinderilor. Există, fără îndoială, multiple criterii şi

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

foloseşte două criterii principale de clasificare: cel al mărimii şi cel al gradului de

a) microîntreprinderile au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri

3.2. În funcţie de relaţia lor cu alte întreprinderi, raportată la capitalul sau

Întreprinderile legate sunt întreprinderile între care există raporturi de

Întreprinderile partenere sunt toate întreprinderile care nu sunt clasificate

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

În fine, o întreprindere autonomă sau independentă este orice

3.3. In functie de structura lor asociativa, intreprinderile pot fi