ORGANIZAȚIA ABORDARE CONCEPTUALĂ ȘI TIPOLOGIE

1.1.Clarificări conceptuale referitoare la diversitatea termenilor

folosiți pentru definirea organizației
In limbajul uzual se folosește o diversitate de termeni pentru definirea
întreprinderii ca agent economic capabil să identifice în piață nevoi ale diverselor
categorii de clienți pe care să le satisfacă în condiții de eficiență într-un mediu de
afaceri dinamic, complex și pe o piață puternic concurențială, așa cum este astăzi
piața serviciilor.
În comunicarea formală și informală se constată folosirea termenilor
organizație, societate, firmă, întreprindere, agent economic.
Organizația este termenul generic utilizat astăzi pentru a descrie un organism
cu autonomie deplină care participă la circuitul economic național și
internațional punând în valoare rațiunea sa de a exista. Este termenul cel mai
adaptat la conceptul de gestiune înglobând atât dimensiunea internă cât și
misiunea externă a întreprinderii.1
Rațiunea sa de a exista este legată de identificarea în piață a acelui set de
nevoi pentru care are capabilitatea de a le satisface în condiții mai bune decât
competitorii prin valorizarea resurselor materiale, umane și informaționale de care
dispune. Prin combinarea tuturor resurselor concepe, produce și comercializează
bunuri economice ( produse, servicii, informații, etc) în structura, cantitatea și la
nivelul calitativ solicitate de piață în condițiile necesității asigurării sustenabilității
într-un mediu concurențial intens.
Dicționarul explicativ al limbii române definește organizația ca asociație
de oameni cu concepții sau preocupări comune, uniți conform unui regulament
sau unui statut, în vederea desfășurării unei activități organizate.
Această definiție are în vedere toate domeniile de activitate, industrie,
agricultură, construcții, servicii, cercetare științifică, învățământ, cultură, religie,
sport, etc.
In literatura de specialitate organizația este definită drept ” o asociație de
oameni cu concepții și/sau preocupări comune, uniți conform unui regulament sau
statut, cu scopul desfășurării unei activități organizate pentru realizarea unor
obiective asumate. Este prezentă în toate domeniile de activitate: industrie,
agricultură, construcții, servicii, cercetare, educație, cultură, sport, religie, etc”2.
Orice organizație este constituită din subsisteme aflate în interacțiune și
funcționează ca un sistem deschis în cadrul macrosistemului social și economic

1
D Constantinescu, T Nistoreanu- Economia întreprinderii, Editura SITECH, 2009, p17
2
Tatiana Gavrilă (coord.) , Viorel Lefter, Mihai Pricop, Doina Popescu- Managementul organizațiilor, studii de
caz, aplicații, teste de verificare, Editura Economică,2007,p.12
împreună cu alte organizații cu profiluri de activitate din cele mai diverse. In
cadrul acestui sistem organizația se află într-un schimb permanent impus de
necesitatea procurării elementelor de intrare in sistem (resurse umane, resurse
materiale, resurse financiare, resurse informaționale) care prin procesul de
transformare se vor materializa in ieșiri din sistem sub forma de produse, servicii,
informații.
Între subsisteme există în permanență o corelare susținută de structura
operațională, structura managerială care asigură adecvarea elementelor de
intrare astfel încât rezultatele obținute să fie în concordanță cu nevoile
identificate în piață și să fie rapid valorizate.
Abordată ca sistem, organizația se caracterizează prin faptul că dispune de
o structură, de elemente care alcătuiesc structura, de obiective, de relații între
elementele care o compun și care se manifestă în cadrul definit al pieței.
Orice organizație are un rol important în dezvoltarea economică prin faptul
că creează și distribuie valoare adăugată .Valoarea adăugată creată de
organizație este rezultatul utilizării resurselor de care dispune și se măsoară prin
diferența dintre valoarea bunurilor și/ sau serviciilor pe care le vinde și valoarea
intrărilor necesitate de producerea acestora.
Activitatea unei organizații se fundamentează pe două categorii de fluxuri,
respectiv fluxul de cheltuieli reprezentat de intrările de resurse provenite de la
diverși agenți economici și fluxul de venituri generat de ieșirile de bunuri și
servicii produse comercializate către agenții economici care constituie cererea
identificată în piață.
O organizație este o entitate socială întrucât include oameni cu interese
particulare care aparțin unor categorii socioprofesionale proprii organizației.
In limbajul obișnuit se folosește și termenul de firmă sau întreprindere care are
rolul de a produce bunuri și servicii și de a obține profit suportând costuri care
corespund remunerării factorilor de producție folosiți care trebuie compensați din
veniturile obținute.
Întreprinderea ca termen economic este definită în moduri variate. In sens
economic o firmă sau întreprindere este acel agent economic care produce bunuri,
servicii, informații destinate schimbului în piață pentru a obține profit.
Întreprinderea este denumirea generică pentru orice entitate economico-socială.
In sens economic, întreprinderea poate fi deopotrivă un mic comerciant sau o
societate multinațională. In accepțiunea europeană, întreprinderea este dată de o
organizare unitară a elementelor personale, materiale și imateriale, legate de un
subiect de drept autonom și urmărind în mod susținut un scop economic
determinat.3
O uniune de întreprinderi constituită sub o singură conducere și gestiune
financiară este denumită firmă comercială4 care poate să cuprindă mai multe
unități sau filiale care efectuează activități identice localizate în mai multe zone
geografice sau filiale care fac afaceri de genuri diferite în aceeași zonă.
In concepția clasică a dreptului comercial, întreprinderea a fost definită ca
un organism economic, in fruntea căreia se află o persoană numită întreprinzător
care combină forțele naturii cu capitalul și munca în scopul producerii de bunuri
și servicii. In doctrina modernă a dreptului comercial, întreprinderea a fost definită
ca un grup uman, coordonat de organizator, în scopul realizării unei activități
comerciale. Într-o altă accepțiune, întreprinderea apare ca un organism economic
și social; ea constituie o organizare autonomă a unei activități, cu ajutorul
factorilor de producție de către întreprinzător, pe riscul său, în scopul producerii
de bunuri, executării de lucrări și prestării de servicii în vederea obținerii de
profit5.
În doctrina juridică se folosește termenul societate definită ca un contract
în temeiul căruia două sau mai multe persoane (asociați) se înțeleg să pună în
comun anumite bunuri pentru a desfășura o anumită activitate, în vederea
realizării și împărțirii beneficiilor care vor rezulta6.Activitatea comercială a
societăților comerciale este reglementată de Legea 31/1990. Prin Legea 76/2012
legiuitorul a renunțat la denumirea de societate comercială, termenul folosit
pentru fostele societăți comerciale este societate. Termenul societate este interesat
de aspectul juridic al activității.
Firma este un termen anglo-saxon, puțin utilizat astăzi , dar folosit de țările
microeconomiilor clasice ale piețelor. Acest termen este caracteristic cercetării
economice care privilegiază dinamica externă a piețelor și mai puțin înțelegerii și
stăpânirii funcționării specifice fiecărei întreprinderi. Teoria firmei s-a dezvoltat
în anii 1930 pentru a analiza formele concurenței pe piețe.7

3
Tatiana Gavrilă, Viorel Lefter-Managementul organizațiilor, Editura Economică,2007,p.39
4
Idem p.40
5
St D Cărpenaru- Tratat de drept comercial român, ed a 4a, actualizată, Editura Universul juridic , București,
2014, p 32 citat de Vasile Nemeș-Drept comercial, ediția a 2a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2015,p.17
6
St D Cărpenaru- Tratat de drept comercial român, ed a 4a, actualizată, Editura Universul juridic , București,
2014, p 122-123 citat de Vasile Nemeș- Drept comercial, ediția a 2a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu,
2015,p.87
7
D Constantinescu, T Nistorescu- Economia întreprinderii, Editura SITECH, 2009, p16
 1.2. Tipologia organizațiilor
Activitatea economică desfășurată în scopul conceperii de servicii
valorificate în piață prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare poate fi
desfășurată de persoane fizice și/sau de persoane juridice.
Formele de desfășurare a activității economice de către persoanele fizice
sunt, conform legii, următoarele:
a) persoană fizică autorizată (PFA) poate desfășura o activitate economică,
individual și independent folosind capabilitățile profesionale. Conform
OUG nr 44/2008, persoana fizică autorizată poate colabora cu alte
persoane fizice autorizate, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor
întreprinderi individuale. Poate angaja terțe persoane cu contract
individual de muncă, încheiat conform legii. Poate fi supusă procedurii
insolvenței. Au obligația de a se înregistra în registrul comerțului
înaintea începerii activității economice
b) persoana fizică, titular al unei întreprinderi individuale. Întreprinderea
individuală nu are personalitate juridică, iar titularul acesteia are
obligația de a se înregistra în registrul comerțului înaintea începerii
activității și poate fi supusă procedurii insolvenței. Întreprinzătorul
persoană fizică poate fi angajator dar și angajat. In conformitate cu
legislația în vigoare, întreprinderea individuală desfășoară activitate
economică în mod organizat, permanent și sistematic8 ( aceasta este
principala deosebire în raport de PFA)
c) persoana fizică în calitate de membru al unei întreprinderi familiale.
Întreprinderea familială este întreprinderea economică, fără
personalitate juridică, înființată de un întreprinzător persoană fizică
împreună cu familia sa având la bază un acord de constituire încheiat
între membrii familiei. Răspunderea revine tuturor membrilor
întreprinderii familiale.
Avantajele formei de manifestare a inițiativei particulare de tipul
întreprinzător individual sunt:9
- taxe de autorizare mai mici
- neobligativitatea subscrierii și vărsării unei anumite valori a capitalului
social la înființare
- evidența contabilă în partidă simplă (registre sau jurnale vânzări –
cumpărări)
Dezavantajele se referă la:

8
Vasile Nemeș- Drept comercial, ediția a 2 a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2015, p.31
9
Radu Traian Lăscuț- Manual de cunoștințe economice și antreprenoriale în turism, Colecția 27THR, Centrul
Național de Învățământ Turistic, p.82
 - posibilități reduse de finanțare și autofinanțare și de întreținere curentă a
activității
- posibilități limitate de dezvoltare a activității
- imposibilitatea de a întocmi întotdeauna documente justificative pentru
consumul de produse din gospodăria proprie
In categoria persoanelor juridice care se ocupă de procesul de crearea și
livrare a unui serviciu sau a unui portofoliu de servicii în domeniul comerțului,
turismului și serviciilor se încadrează următoarele:
a) Societatea în nume colectiv este o societate comercială creată de doi sau
mai mulți asociați pe baza încrederii reciproce, a capitalului subscris în
numerar și in bunuri și pe bază de contract prin asumarea răspunderii
directe, nelimitate, solitare.
b) Societatea in comandită simplă este o societate comercială de persoane
înființată în scopul efectuării de acte de comerț cu sprijinul a două
categorii de asociați: comanditari, deținători de capital și comanditați
care sunt împuterniciți de comanditari să folosească părțile lor din
patrimoniu și să administreze societatea. Contractul care stă la baza
colaborării celor două categorii de asociați stipulează părțile de profit pe
care ar trebui să le primească și modul în care răspund de bunul mers al
afacerii în limita aportului la constituirea capitalului social.
c) Societatea în comandită pe acțiuni este o societate de capitaluri cu două
categorii de asociați, comanditarii care urmăresc valorificarea
capitalului investit și comanditații care , in baza contractului, răspund
de administrarea societății. Capitalul social este împărțit în acțiuni, iar
profitul este distribuit asociaților proporțional cu valoarea acțiunilor
deținute, sub formă de dividende. Răspunderea este nelimitată și
solidară a comanditaților.
d) Societatea pe acțiuni este forma tipică a societăților de capitaluri. Poate
fi constituită prin asociere sau subscriere publică. Capitalul social este
împărțit în cote de participare reprezentate prin titluri de valoare egală
pe acțiuni (nominative sau la purtător). Acțiunile devin negociabile după
constituirea societății. Garantarea obligațiilor sociale de către societate
se asigură numai cu patrimoniul social și de către acționari în limita
valorii acțiunilor deținute. Fiecare acționar are în conducerea societății
un număr de voturi proporțional cu numărul acțiunilor deținute.
Adunarea Generală a Acționarilor alege Consiliul de administrație ,
Directorul General și cenzorii. Profitul se împarte sub formă de
dividende.
e) Societatea cu răspundere limitată este o societate care îmbină caracterul
societăților de persoane cu cele ale societăților comerciale pe acțiuni.
 Este forma de societate cea mai des utilizată întrucât capitalul social
inițial este redus, numărul asociaților este, de asemenea relativ mic,
putând avea chiar și asociat unic. Statutul societății include activitățile
care sunt de dorit a fi desfășurate în cadrul unui domeniu principal și a
domeniilor secundare. Capitalul social este alcătuit din părți sociale de
valoare egală care pot fi transmise între asociați fără acordul societății
sau altor persoane cu acordul tuturor membrilor societății. SRL-ul este
condus de Adunarea Generala a Asociaților și este administrat de unul
sau mai mulți administratori care pot fi sau nu asociați, desemnați de
Adunarea Generală a Asociaților. Răspunderea pentru nerespectarea
hotărârilor Adunării Generale revine administratorului.
Într-o economie concurențială modernă există întreprinderi mari, mijlocii și mici
care prezintă avantaje și dezavantaje care se află într-un echilibru redat de
mecanismele pieței, de strategii și programele naționale de dezvoltare.
In literatura de specialitate întreprinderile sunt grupate după mai multe criterii,
respectiv:
a) Forma de proprietate în:
- Întreprindere proprietate particulară, individuală, unipersonală sau
familială cu răspundere limitată
- Întreprindere societară care dispune de capital divizat prin statut în
părţi sociale sau acţiuni și poate înfiinţa filiale şi sucursale.Caracterul societar sau
natura societară a afacerii este susținut de faptul că aceasta se constituie într-o
comuniune economică a mai multor persoane numite asociați sau acționari care
contribuie la constituirea unui fond social sau capital social comun pentru a
desfășura anumite activități și pentru a împărți rezultatele obținute. Comuniunea
economică este o persoană juridică ce reunește mai multe persoane fizice, juridice
care își asumă misiune, valori, obiective comune în scop lucrativ , care constituie
patrimoniu propriu , subiect de drepturi și obligații. Din perspectiva conținutului
activităților desfășurate și al relațiilor juridice generate, întreprinderea societară
poate fi civilă sau comercială. Întreprinderea comercială poate fi din punctul de
vedere al formei juridice de constituire: societate în nume colectiv; societate în
comandită simplă sau pe acţiuni; societate cu răspundere limitată; societate
unipersonală cu răspundere limitată; societate pe acţiuni (uneori denumite şi
anonime); societate cooperativă; societate cooperativă pe acţiuni.
- Întreprindere proprietate publică sau de stat care aparține administrației
centrale sau locale și care poate funcționa sub forma de societăți comerciale, regii
, agenții naționale.
b) Din perspectiva juridică a naturii societății întreprinderea ca entitate
economică colectivă îmbracă forma societății de persoane sau societății de
capitaluri. Societatea de persoane se constituie pe baza calităților personale ale
asociaților și pe încrederea reciprocă a acestora. Sunt societăți de persoane
societatea în nume colectiv și societatea în comandită simplă. Societatea de
capitaluri se fundamentează pe capitalul social cu care contribuie un număr de
persoane fără să prezinte interes calitățile personale ale asociaților. Sunt societăți
de capitaluri societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni.
Cea mai răspândită și folosită societate comercială este societatea cu
răspundere limitată care funcționează pe baza elementelor împrumutate de la
societăți de persoane cât și de la societăți de capitaluri.
c)Domeniul de activitate:
- întreprinderi industriale
- întreprinderi comerciale
- întreprinderi prestatoare de servicii
- întreprinderi agricole
d)după apartenența națională:
- Întreprinderi naționale
- Întreprinderi multinaționale care au filiale cu activitate in două sau mai
multe țări proprietate a unui grup privat
- întreprinderi mixte sau joint-ventures care au capital constituit din
participarea mai multor persoane fizice sau juridice din mai multe țări.
e)în funcție de dimensiune sunt întreprinderi:
- mici
-mijlocii
- mari
- grup- care reprezintă o persoană juridică rezultată din reunirea mai multor
societăţi comerciale prin participaţia la capitalul social cu o anumită cotă
de acţiuni și pentru atingerea unui scop comun susținut prin participație. În
componenţa unui grup se pot identifica și societăţi cu activităţi diferite (ex:
producţie de bunuri alimentare, alimentaţia publică, comerţ cu ridicata,
comerţ cu amănuntul, activităţi imobiliare).Dispune de o conducere
centralizată asumată de una sau mai multe elemente constitutive ale
ansamblului.
- conglomerat de întreprinderi.
Într-o economie modernă trebuie să existe toate aceste categorii de
întreprinderi, fiecare cu avantaje și dezavantaje, dar într-un echilibru asigurat de
mecanismele economice de reglare a pieței și de managementul la nivel micro și
macro.
 Ca urmare a globalizării a crescut ponderea companiilor transnaționale,
iar concomitent cu acest fenomen asistăm și la un proces de încurajare a înființării
de întreprinderi mici și mijlocii –IMM-uri în mod special in domeniul serviciilor.
IMM-urile sunt definite de Comisia Europeană prin prisma următoarelor
criterii: număr total de angajați, cifra de afaceri anuală , balanța globală și tipul de
proprietate.
In spiritul Recomandării 361/2003/CE categoria IMM_urilor este formată
din întreprinderi care angajează mai puțin de 250 de persoane și care au o cifră
anuală netă de până la 50 de milioane de euro și/sau dețin active totale de până la
43 de milioane de euro.
In România, Legea 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați
pentru înființarea și dezvoltarea IMM-urilor definește IMM-urile cu activitate în
sfera serviciilor astfel:
-microîntreprinderi-până la 9 salariați
-întreprinderi mici –între 10 și 49 salariați
- întreprinderi mijlocii-între 50 și 249 salariați. La criteriul salariați se mai
adaugă și alte criterii, respectiv cifra de afaceri, mărimea capitalului investit,
mărimea profitului, mărimea activului.

1.3. Reglementarea legală a înființării și funcționării organizațiilor și actele

constitutive ale societăților comerciale
Activitatea întreprinzătorilor este reglementată legal prin:
- Decretul lege nr 54/1990 privind organizarea și desfășurarea activității
întreprinzătorilor individuali și asociațiilor familiale care este permisă pe
baza atestărilor profesionale a întreprinzătorilor pentru activitățile
desfășurate
- Legea nr 26/1990 referitoare la Registrul Comerțului prin care se
reglementează înmatricularea obligatorie a organizațiilor în care se
constituie inițiativa particulară și regimul denumirilor, emblemelor și al
firmelor
- Legea nr 31/1990 care definește și reglementează formele legale de
constituire a persoanelor juridice care desfășoară acte de comerț în societăți
comerciale. Este esențială pentru înființarea și organizarea IMM-urilor
- Legea nr 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru
înființarea și dezvoltarea IMM-urilor care completează Legea 31/1990.
Asistența în domeniul IMM-urilor poate fi asigurată prin instituții, agenții,
asociații profesionale care pot sprijini activitatea de management,
promovarea și finanțarea activităților. Programele de dezvoltare a IMM-
urilor sunt finanțate de la bugetul statului sau bugete locale și sunt
 supravegheate de Agenția Națională pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii.
Această lege împreună cu normele de aplicare precizează și aspectele legate
de fuziune sau divizare a societăților comerciale.
- Reglementări europene sub forma Directivelor in materie de societăți
comerciale care au fost implementate și in Legea 31/1990 prin actele
normative de modificare și completare a acesteia.
Actul constitutiv al unei societăți este actul de naștere al acesteia. El diferă
în funcție de forma juridică a societății. Astfel, societatea în nume colectiv sau în
comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe
acțiuni, în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin
contract de societate și statut. Societatea cu răspundere limitată se poate
constitui și prin actul de voință al unei singure persoane, in acest caz se întocmește
numai statut. Denumirea generică de act constitutiv este folosită pentru înscrisul
unic
Societatea comercială reglementată de legea 31/1990 are la bază contractul de
societate cu următoarele elemente specifice: aportul asociaților -capitalul social
și patrimoniul societății, consimțământul asociaților, realizarea și împărțirea
profitului.
Aportul asociaților reprezintă obligația asumată de fiecare asociat de a aduce
în cadrul societății un anumit bun, o valoare patrimonială. Obligația asumată se
regăsește în conceptul de aport subscris, iar materializarea obligației în bun
patrimonial se regăsește în conceptul de aport vărsat.
Aportul poate fi în numerar întrucât societatea are nevoie de un minim de
resurse financiare care nu este purtător de dobânzi și aport în natură sub formă de
bunuri mobile corporale și necorporale ( creanțe care sunt guvernate de regulile
cesiunii de creanță și pentru care asociatul subscriitor răspunde de solvabilitatea
debitorului și de încasarea sau plata contravalorii ei de către asociatul subscriitor,
fond de comerț, mărci, invenți, inovații). Bunurile aduse sub formă de aport în
natură pot fi cu titlu de proprietate, cu titlu de folosință sau cu titlu de uzufruct.
Valoarea bunurilor aduse ca aport trebuie consemnate în actul constitutiv al
societății. Bunurile trebuie să fie evaluabile pentru a stabili numărul și valoarea
părților de interes, părților sociale sau acțiunilor cuvenite asociatului în schimbul
aportului.
Capitalul social este constituit din aportul asociaților în expresie valorică.
Aportul asociaților în natură se constituie în patrimoniu inițial al societății. În sens
juridic, capitalul social constituie limita gajului general al creditorilor societății,
respectiv în patrimoniul societății trebuie să existe bunuri a căror valoare să fie
cel puțin la nivelul capitalului social. Din punct de vedere contabil, capitalul social
este evidențiat in pasivul bilanțului societății cu semnificația de obligație a
societății față de asociați. Bunurile sub forma aportului de capital sunt evidențiate
în activul bilanțier întrucât se regăsesc în patrimoniul societății.
În ceea ce privește limita capitalului social, in cazul societății cu răspundere
limitată nu poate fi mai mic de 200lei divizat in părți sociale egale care nu pot fi
mai mici de 10 lei și trebuie vărsat în întregime la data constituirii societății.
Pentru societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni, Legea 31/1990
prevede un plafon minim al capitalului social, respectiv 90000 lei, din care min
30% trebuie să fie capital social vărsat la constituire, iar diferența în termene
stabilite de lege de 12 luni și maxim 2 ani de la data înmatriculării societății.
Pentru celelalte tipuri de societăți legea nu prevede o limită minimă a capitalului
social, după cum nu există precizată o limită superioară a capitalului social pentru
toate tipurile de societăți comerciale.
Între capitalul social și patrimoniul societății există anumite deosebiri,
respectiv10 ca semnificație juridică , în timp ce capitalul social reprezintă expresia
valorică a aporturilor asociaților, patrimoniul social este totalitatea drepturilor,
obligațiilor și bunurilor aparținând societății. Din punct de vedere material,
capitalul social are o valoare fixă pe toată durata funcționării societății, în timp ce
patrimoniul are o structură și o valoare care diferă în funcție de rentabilitatea
operațiunilor comerciale exercitate de societate. Bunurile constituite cu titlul de
aport pot fi vândute, gajate, ipotecate, închiriate, schimbul lor va genera intrarea
unei sume de bani corespunzătoare sau alte bunuri.
Consimțământul asociaților este expresia voinței de a constitui o societate și
a de a colabora în comun pentru desfășurarea activității acesteia. Societatea cu
personalitate juridică se constituie prin acordul de voință a minim 2 asociați, cu
excepția societății cu răspundere limitată care poate avea și asociat unic.
Contractul de societate este înscrisul care precizează obiectul de activitate al
societății, adică operațiunile comerciale pe care aceasta le va desfășura. Aceste
activități sunt precizate în cuprinsul actului constitutiv al societății.
Elementele obligatorii ale actului constitutiv sunt prevăzute de Legea
31/1990 și sunt diferite în funcție de forma juridică a societății.
Clauzele contractului de societate se referă la :
1. Clauze privind identificarea părților ( nume, prenume , cod numeric
personal, locul și data nașterii, domiciliul, cetățenia pentru persoane
fizice; denumirea societății, sediul, numărul de înregistrare în registrul
comerțului sau codul unic de înregistrare pentru persoane
10
Vasile Nemeș –op cit .p .97
 juridice).Pentru societățile în comandită este necesar a se preciza în
actul constitutiv și asociații comanditați.
2. Clauze privind identificarea viitoarei societăți: denumirea societății,
forma juridică, sediul social
3. Clauze privind caracteristicile societății:
- obiectul de activitate cu precizarea domeniului și activității principale prin
specificarea activităților cu respectarea Nomenclatorului de clasificare a
activităților din economia națională CAEN
- durata societății-determinată sau nedeterminată
- capitalul social
- clauzele privind conducerea și administrarea societății: numele și datele de
identificare ale asociaților care administrează, responsabilitățile, datele de
identificare ale primilor cenzori sau a primului auditor financiar, dup caz,
al societății
- clauzele privind drepturile și obligațiile asociaților
- clauzele privind sediile secundare ale societății
- clauzele privind dizolvarea și lichidarea societății
Profitul este considerat, potrivit legii, finalitatea înființării oricărei societăți
comerciale. Acesta se împarte în cote -părți între asociați, participanți la
activitățile cu scop lucrativ. Cota parte care revine fiecărui asociat constituie
dividend și se distribuie numai în cazul în care societatea obține profit. Asociații
participă atât la profitul societății cât și la pierderile înregistrate de aceasta. In
concepția actuală profitul este considerat ca fiind alcătuit și din servicii sau bunuri
obținute de o societate în condiții mai avantajoase decât acelea care s-ar obține
individual, precum și evitarea unor pierderi sau cheltuieli11 ,pe lângă rezultatul
financiar pozitiv obținut din activitatea economică.
Referitor la repartizarea profitului, Legea 131/1990 stipulează faptul că pentru
a fi distribuit profitul trebuie să fie real, adică să reprezinte excedent față de
capitalul social și să fie util , adică profitul realizat să asigure acoperirea
cheltuielilor societății. Din profitul obținut, societățile pe acțiuni și cele cu
răspundere limitată trebuie să constituie fond de rezervă în fiecare an , cel puțin
5 % din profit până ce acesta va atinge minim a cincea parte din capitalul social.
In afara fondului de rezervă , societățile comerciale pot constitui și alte rezerve
decât cele legale, denumite rezerve statutare care trebuie acoperite înainte de
distribuirea dividendelor.
Modul de distribuire a profitului societății este stipulat în actul constitutiv al
societății ca și modul de suportare a pierderilor de către asociați. Plata

11
St D Cărpenaru-Tratat de drept comercial, ed a 4a, actualizată, Ed Universul juridic , București, 2014, p.140
dividendelor se face nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situației financiare
anuale pentru exercițiul financiar încheiat.
Statutul societății are valoare unei convenții și trebuie să includă în
cuprinsul său clauzele reglementate prin Legea 31/1990 art5.alin.(5).După
întocmirea actului sau actelor constitutive în forma solicitată de lege se
procedează la înmatricularea și autorizarea funcționării societății.
Înmatricularea societății în registrul comerțului se face în baza unei cereri
tip adresate biroului unic din cadrul oficiului registrului comerțului în a cărui rază
teritorială se va afla societatea nou înființată. Cererea de înmatriculare trebuie să
fie însoțită de următoarele documente:
-actul constitutiv al societății
-dovada efectuării vărsămintelor în condițiile actului constitutiv
- dovada sediului declarat ( contract de vânzare-cumpărare, de comodat, de
locațiune, etc) și a disponibilității firmei
-acte constatatoare ale operațiunilor încheiate în contul societății și aprobate
de asociați
-actele privind aportul în natură
- declarația pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori
- alte acte și avize prevăzute de lege în vederea constituirii.
Cererea de înmatriculare este analizată de un judecător delegat la oficiul
registrului comerțului și după analiză directorul oficiului registrului comerțului
autorizează constituirea societății. Înmatricularea se face în termen de 24 ore de
la data rezoluției directorului registrului comerțului și are drept consecință
dobândirea personalității juridice a societății. Certificatul de înregistrare obținut
în urma înregistrării societății conținând codul unic de înregistrare atestă că
societatea a fost luată în evidența oficiului comerțului. El cuprinde mențiuni
referitoare la : firma societății ( societate in nume colectiv, societate in comandită,
societate pe acțiuni, SRL, etc), sediul social, activitatea principală, numărul de
ordin în oficiul comerțului și codul unic de înregistrare atribuit de Ministerul
Finanțelor Publice. Constituirea societății este supusă publicității prin publicarea
din oficiu de către Regia Autonomă Monitorul Oficial.
Concomitent cu efectuarea înmatriculării societății se realizează și
înscrierea fiscală a acesteia. Pe baza datelor cuprinse în cererea de înregistrare
fiscală comunicate de Oficiul Registrului Comerțului, Ministerul Finanțelor
Publice atribuie codul unic de înregistrare. Certificatul de înregistrare atestă luarea
societății în evidența Oficiului Comerțului și în evidența organului fiscal.
În activitatea lor comercianții folosesc o multitudine de bunuri în vederea
desfășurării activității. Aceste bunuri mobile și imobile, corporale și necorporale
folosite de comerciant pentru atragerea clienților și obținerea de profit sunt
integrate în noțiunea de fond de comerț. Fondul de comerț împreună cu capitalul
și resursa umană alcătuiesc sfera societății sau întreprinderii.
Dicționarul juridic definește fondul de comerț ca universalitate de bunuri
mobile și imobile , corporale și incorporale , pe care comerciantul le afectează
desfășurării de activități comerciale, în scopul atragerii clientelei și obținerii de
profit. Cuprinde elemente de natură: i) corporală de tipul bunuri imobile prin
natură (construcții) sau prin destinație (utilaje necesare desfășurării activității
economice),bunuri mobile (materiale, materii prime, mărfuri);ii)incorporală:
firma, emblema, vadul comercial, clientela, drepturi de autor, drepturi de
proprietate industrială.
Elementele necorporale ale fondului de comerț 12 sunt reprezentate de
firmă, emblemă, clientela și vadul comercial, brevete de invenții, mărci și indicații
geografice, dreptul de autor.
Firma este elementul de identificare a comerciantului și de sensibilizare a
clienților față de activitățile desfășurate. Poate fi diferită în raport de calitatea de
comerciant persoană fizică sau societate reglementată prin Legea
31/1990.Termenul provine din limba italiană și înseamnă ”semnătură”
In cazul comerciantului persoană fizică, Legea 26/1990 reglementează prin
art 31 modul de compunere a firmei, respectiv numele comerciantului scris în
întregime sau din nume și inițiala prenumelui acestuia. In cazul întreprinderii
familiale firma include numele inițiatorului urmat de mențiunea întreprindere
familială.
In cazul societăților reglementate prin Legea 31/1990 firma se compune din
numele a cel puțin unul dintre asociați urmat de mențiunea ”societate in nume
colectiv” sau ” societate în comandită simplă” întrucât numele persoanei indică
faptul că aceasta este persoana responsabilă nelimitat și solidar de toate obligațiile
societății.
In cazul unei societăți pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, firma se
compune dintr-o denumire proprie care o deosebește de o alta însoțită de

12
St.D Cărpenaru, op.cit, p 97
mențiunea societate pe acțiuni sau S.A. , respectiv ”societate în comandită pe
acțiuni”.
In cazul unei societăți cu răspundere limitată, firma se compune dintr-o
denumire proprie însoțită de mențiunea ” societate cu răspundere limitată” sau
S.R.L.
Firma trebuie să întrunească anumite condiții pentru a se constitui în
element de individualizare a comerciantului, respectiv trebuie să aibă caracter de
noutate, adică să aibă un conținut diferit de firmele înscrise în Registrul
comerțului și să fie disponibilă. Disponibilitatea este validată de Oficiul
Registrului Comerțului cu ocazia înscrierii firmei. Potrivit legii, firma și emblema
radiată din Registrul Comerțului este indisponibilă pentru o perioadă de 2 ani de
la data radierii.
Emblema este o componentă a fondului de comerț cu titlu facultativ, ea
desemnând semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de un altul de
același gen. De regulă constă într-un însemn, o figură sugestivă cu rol de a
influența comportamentul de cumpărare al clientului. La fel ca și firma, și
emblema trebuie să aibă caracter de noutate și să fie disponibilă și trebuie
înregistrată în Registrul Comerțului. Emblema este folosită pe facturi, scrisori,
documente ale firmei, prospecte, afișe, publicații , etc cu condiția să fie însoțite in
mod vizibil de firma comerciantului.
Firma , emblema și marca și indicațiile geografice sunt componente ale fondului
de comerț care sunt reglementate prin lege, iar instituțiile cu atribuții de
înregistrare a acestor elemente de distinctivitate sunt Oficiul Național al
Registrului Comerțului -ONRC și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci -OSIM.
ONRC-ul este organizat în subordinea Ministerului Justiției și cu activitate
reglementată de prevederile Legii 26/1990 privind registrul comerțului cu
următoarele atribuții:13

 Asistență acordată persoanelor interesate pentru înregistrarea în registrul

comerțului;
 Identificarea unei firme (cod unic de înregistrare, denumire, sediu);
 Statistici structurate pe diferite criterii;
 Informații privind evoluţia firmei de la înregistrare până la zi;
 Confirmarea inexistenţei unei firme sau constatarea radierii.

Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci - OSIM are atribuțiile14:

13
https://www.onrc.ro/index.php/ro/despre-onrc
14
http://www.osim.ro/despre/despreo.htm#Atributii%20specifice%20ale%20O.S.I.M.%20conform
-înregistrează şi examinează cererile din domeniul proprietăţii industriale,
eliberând titluri de protecţie care conferă titularilor drepturi exclusive pe teritoriul
României.

- este depozitarul registrelor naţionale ale cererilor depuse şi ale registrelor

naţionale ale titlurilor de protecţie acordate pentru invenţii, mărci, indicaţii
geografice, desene şi modele, topografii de produse semiconductoare;

- editează şi publică Buletinul Oficial al Proprietăţii Industriale al României;

- editează şi publică fasciculele brevetelor de invenţie;

- administrează, conservă şi dezvoltă, întreţinând o bază de date informatizată;

- efectuează, la cerere, servicii de specialitate în domeniul proprietăţii industriale;

- desfăşoară cursuri de pregatire a specialiştilor în domeniul proprietăţii

industriale;

- editează şi publică Revista Română de Proprietate Industrială;

- atestă şi autorizează consilierii în domeniul proprietăţii industriale, ţinând

evidenţa acestora în registrul naţional.

In limbajul economic se mai utilizează și termenii siglă și logo care sunt adesea
confundate cu firma și emblema. Sigla și logoul sunt elemente care țin în mod
special de activitate de comunicare de marketing.

Clientela și vadul comercial sunt acele elemente ale fondului de comerț care
influențează succesul sau insuccesul comerciantului, societății. Clientela include
totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obișnuit la societate
sau persoană fizică în calitate de comerciant pentru a cumpăra bunuri și servicii.
Vadul comercial ca element al succesului societății este reprezentat de locul de
amplasament al societății, comportamentul personalului, calitatea serviciilor și
bunurilor comercializate, abilitatea de comunicare cu clienți, capabilitatea de a
satisface nevoile clienților , reputația. Aceste aspecte sunt denumite și good-will.
In cazul vânzării afacerii existența good-will –ului poate aduce un plus substanțial
de valoare în raport de activele care fac obiectul tranzacției.
Invențiile, know-how-ul, mărcile și indicațiile geografice sunt considerate
creații și semne noi ca obiecte ale dreptului de proprietate industrială .Drepturile
asupra invenției sunt recunoscute și apărate prin brevetul de invenție eliberat de
OSIM. Mărcile sunt acele însemne de reprezentare grafică cum ar fi cuvinte,
desene, elemente figurative, combinații de culori, holograme și orice combinație
a acestora utilizate pentru a distinge produsele/serviciile unei întreprinderi de
cele ale alteia. Dreptul de exploatare a acesteia precum și dreptul de a interzice
folosirea acestui însemn de către alte persoane este stipulat în Legea nr 84/1998
privind mărcile și indicațiile geografice.
Protecția elementelor fondului de comerț este realizată prin Legea
nr.11/1991 privind combaterea concurenței neloiale . Consiliul Concurenței este
organismul care monitorizează aspectele de practici de concurență neloială.

1.4. IMM-urile- forme de organizare a majorității organizațiilor

În general, IMM-urile, care constituie forma de organizare a majorității
organizațiilor din domeniul serviciilor comerciale și din turism, se caracterizează
prin următoarele aspecte:
- număr apreciabil de IMM-uri în comparație cu întreprinderile mari; în
fiecare an se înființează multe firme de acest gen, dar există și un număr
apreciabil de firme care falimentează
- capitalul este asigurat de către manager care, de regulă, este și proprietarul
întreprinderii. In multe situații alături de manager participă la constituirea
capitalului întreprinderii și alte persoane care au rol de asociați
- activitatea întreprinderii urmărește satisfacerea nevoilor identificate în
piață pe o arie geografică locală, în primul rând, care, de multe ori, se
extinde și la nivel național prin cooperarea cu alte întreprinderi
- capacitate redusă privind investițiile in activități de cercetare-dezvoltare
- sunt flexibile, au capacitate de adaptare la schimbările care au loc în cadrul
mediului de afaceri și în privința cererii manifestate în piață
- au structură organizatorică mai simplă, managementul asumându-și
responsabilități legate atât de strategie cât și în ceea ce privește
managementul operațional
- densitatea (număr mediu de IMM-uri ce revin la 1000 de locuitori) și
mărimea medie a IMM-urilor ( număr de salariați) sunt două trăsături
considerate legități ale funcționării și sunt dependente de nivelul de
dezvoltarea economică a țării sau a regiunii administrative și de tipul de
economie
- IMM-urile sunt întreprinderi creatoare de locuri de muncă, însă locurile de
muncă sunt mai puțin stabile și mai puțin atractive din perspectiva
veniturilor medii oferite salariaților
- în România IMM-urile funcționează cu precădere în sectorul terțiar
întrucât acest sector se află in plină ascensiune, necesită un capital inițial
mai redus și oferă posibilitatea de a obține profit într-un timp relativ redus
- eterogenitatea IMM-urilor este susținută de traiectoria parcursă în cadrul
ciclului de viață al organizației. Dacă în structura tradițională
întreprinderea își susține activitatea la început prin faptul că oferă
produse/servicii specifice personalizate într-o arie geografică locală,
performanțele fiind susținute de know-how-ul deținut, de relațiile personale
și capabilitatea managerială a conducerii, pe măsură ce întreprinderea
traversează etapele ciclului de viață performanța sa este întreținută de
calitatea parteneriatelor stabilite, de extinderea pieței de desfacere, de
capacitatea de a identifica oportunitățile de nișă și de a relaționa cu
întreprinderi mari. În structura modernă, IMM-urile sunt considerate
elemente ale lanțului valoric aferent întreprinderilor mari din postura de
întreprinderi complementare. Complementaritatea IMM-urilor este
fundamentată fie pe mecanisme de proprietate (IMM-urile respective sunt
filiale cu rezidențe interne sau externe ale companiilor transnaționale
constituite prin investiții directe), fie pe mecanisme de subcontractare
(pentru realizarea unor activități în totală subordonare față de marile firme
sau parteneriate care au ca scop modernizarea activității, inovarea de
produs sau de proces prin programe comune)
- IMM_urile se află în relații de complementaritate cu marile întreprinderi
, relații care se referă la resurse, tehnologii, echipamente și care sunt
operaționalizate printr-o varietate de modalități: contracte de
subcontractare, alianțe strategice sub forma francizei, acord de
cooperare, contracte de vânzare-cumpărare
- dimensiunea întreprinderii din domeniul serviciilor se poate modifica în
sensul creșterii fie prin extinderea propriei structuri prin autofinanțare și
prin finanțare externă, fie prin asocierea întreprinderii cu alte întreprinderi
prin fuziune, absorbție, luarea în participație
- folosirea eficientă a factorilor de producție, obținerea unei poziții
competitive pe piață poate fi sustenabilă dacă întreprinderea alege strategia
concentrării pe orizontală care presupune gruparea mai multor
întreprinderi aflate în același stadiu care produc sau comercializează același
tip de produse/servicii pentru a atenua sau elimina concurența directă și
pentru a produce și vinde mai mult. O altă strategie care susține aceste
obiective este strategia concentrării pe verticală (integrare) care
presupune gestiunea inputurilor (integrare in amonte) cu outputuri
(integrarea în aval)
- dezvoltarea sectorului privat al IMM-urilor este susținut la nivel de politică
economică de către administrația publică centrală și locală, iar
implementarea programelor specifice revine unor agenții care aparțin
sectorului neguvernamental, respectiv organizațiilor mediului de afaceri
 care furnizează o serie de servicii specifice de tipul centre de consultanță,
Camere de Comerț și Industrie, centre de afaceri, incubatoare de afaceri,
etc.
- succesul sau eșecul IMM-urilor este determinat, conform literaturii de
specialitate15, de două categorii de factori, factori care vizează
întreprinderea și factori care privesc întreprinzătorul
Factorii care vizează întreprinderea sunt:
 resursele financiare proprii sau atrase
 numărul și calitatea personalului
 resursele informaționale, capacitatea de planificare și monitorizare a
activității
 segmentele de clienți cu caracteristicile lor (putere de cumpărare,
ritmicitatea cumpărărilor, bonitatea acestora, etc)
 categoriile și particularitățile furnizorilor
 portofoliul de produse sau servicii care poate fi creat și comercializat
 particularitățile proceselor care alcătuiesc sistemul managerial
Factorii care vizează întreprinzătorul
 abilitățile și capabilitățile managerului de a fundamenta strategia de
dezvoltare a afacerii pornind de la o analiză SWOT pertinentă și de a stabili
obiective în acord cu capabilitățile organizației și cu caracteristicile
mediului extern al întreprinderii
 capacitatea de a realiza o gestionare adecvată a tuturor categoriilor de
activități legate de relația cu piața (marketing, desfacere, distribuție) și de
relația cu componentele funcționale pentru realizarea producției de bunuri
/servicii
 capacitatea de a –și asuma riscuri și de a identifica soluții la problemele ce
pot să apară în legătură cu resursele umane, materiale, informaționale,
costurile, vânzările, fluxurile de numerar, necesarul de resurse de capital.
Pașii de parcurs pentru înființarea persoanelor fizice autorizate și
întreprinderilor individuale
Persoana fizică autorizată-PFA este una din formele de organizare a întreprinderii
de persoane cele mai întâlnite în România întrucât condițiile de înființare,
procedura de înmatriculare sunt mai puțin complicate și costurile mai reduse.
Potrivit legislației românești, respectiv O.U.G nr 44/2008, PFA este o persoană
fizică autorizată care poate desfășura activitate economică prin valorificarea
resursei proprii a forței de muncă în cadrul unui sediu profesional asupra căruia
are drept de folosință.

15
Tatiana Gavrilă, Viorel Lefter- Managementul organizației, Editura Economică, 2007, p.57
 Întreprinderea individuală reprezintă o extensie a personalității titularului,
extensie profesională. Activitatea economică se desfășoară in mod organizat,
permanent și sistematic prin folosirea resurselor financiare, resursă umană atrasă
( titularul nu poate fi angajat), materii prime,etc pe riscul întreprinzătorului în
condițiile prevăzute de lege.
Pașii de parcurs pentru înființarea unui PFA și II sunt:
- rezervarea denumirii, prin depunerea la Oficiul Registrului Comerţului de
pe lângă Tribunalul în raza căruia solicitantul îşi stabileşte sediul
profesional a cererii de verificare disponibilitate şi/sau rezervare firmă.
Dovada rezervării denumirii are valabilitate 3 luni
- solicitarea înregistrării în registrul comerțului și autorizarea funcționării
înainte de începerea activității economice
- prezentarea dovezii că deține un sediu social; documente le care atestă
dreptul de folosință asupra spațiilor cu destinație sediu social pot fi :extras
de carte funciară, contract de vânzare-cumpărare, contrcat de donație,
certificat de moștenitor, contract de închiriere, de subînchiriere sau de
comodat
- prezentarea dovezii referitoare la calificarea deținută pentru domeniul în
care urmează să desfășoare activități
- solicitarea înscrierii în registrul comerțului a mențiunilor privind
participarea în mod obișnuit a soției/soțului la activitatea desfășurată de
PFA pe baza declarației pe propria răspundere
- constituirea patrimoniului de afectațiune, respectiv a bunurilor, drepturilor
și obligațiilor PFA afectate scopului exercitării unei activități economice
- depunerea specimenului de semnătură al titularului întreprinderii
individuale la oficiul registrului comerţului odată cu cererea de înregistrare
; acesta poate fi dat în faţa notarului public, în formă legalizată, ori în faţa
directorului ORC sau a înlocuitorului acestuia, care va certifica semnătura
- înregistrarea de către II pentru a putea opera în Registrul electronic de
evidenţă a salariaţilor (Revisal/Reges) și pentru a respecta prevederile
Codului muncii şi ale legislaţiei muncii privind angajarea
- întocmirea de către II a unui Regulament intern, în conformitate cu
normele în vigoare
PFA și II au de achitat următoarele taxe și impozite:
- impozit pe venit
- contribuția de asigurări sociale -- CAS -- și contribuția de asigurări sociale
de sănătate -- CASS --.
- pot opta pentru plata taxei pe valoare adăugată. Înregistrarea unei PFA ca
plătitoare de TVA se face prin depunerea declarației 070 „Declarație de
înregistrare fiscală”.
CAPITOLUL II Cultura organizationala
CULTURA ORGANIZAȚIONALĂ

Cultura organizațională
Conceptul de cultură organizațională are un rol foarte important în ceea ce
reprezintă comportamentul organizațional. Este considerat de managerii
contemporani un instrument managerial pentru gestionarea eficientă și eficace a
afacerii.
În literatura de specialitate se folosesc termenii cultură organizațională sau
cultură a organizației cu definiții care se pot grupa în două categorii:
- abordare funcțională care consideră cultura organizațională ca parte
integrantă a organizației
- abordare interpretativă care consideră cultura organizațională doar
ca o construcție mentală.
In lucrarea Cultura afacerilor, autorul M Popescu Nistor (2003, p.26)
definește cultura organizațională în funcție de trei sensuri diferite:
- Sensul etnologic-scoate în evidență modurile de viață distincte ale
membrilor organizației, respectiv credințele și obiceiurile acestora
- sensul intelectual-consideră cunoștințele și experiența acumulată de
membrii organizației drept punct de plecare în definirea culturii organizației
-sensul psihologic- potrivit căruia cultura organizației include toate
elementele psihice din organizația respectivă, în oponență cu elementele sale
materiale ( numai o construcție mentală).
Există foarte diverse opinii legate de conținutul conceptului cultură
organizațională, majoritatea incluzând ca elemente specifice un conglomerat de
valori, simboluri, convingeri, standarde etice acceptate de comunitatea
organizației cu rol important în integrarea angajaților în specificul mediului
intern, și în adaptarea organizației la specificul mediului extern, în asigurarea
sustenabilității organizației într-un mediu turbulent, dinamic și complex.
Cultura organizațională reprezintă ”totalitatea valorilor, credințelor,
atitudinilor, normelor specifice unei întreprinderi, care dau identitate acesteia, au
caracter relativ stabil și influențează semnificativ succesul sau nerealizările
membrilor organizației în ansamblu”16.

1616
Cristina Gănescu- Cultura organizațională și competitivitatea, Editura Universitară, București, 2011, p. 20
 Literatura de specialitate subliniază esența conceptului cultură
organizațională ca un sistem de valori fundamentale, de coduri și de reprezentări.
Cultura organizațională este acel cadru specific organizației care are ca
rol:
- asigurarea mediului adecvat pentru integrarea rapidă și eficientă a
angajaților
- construirea, păstrarea și transmiterea specificului organizațional
- susținerea acțiunilor preventive ale organizației la stimulii mediului
extern al acesteia
- sprijinirea performanței, competitivității organizației pentru creșterea
capacității organizaționale. Există preocupări evidente în domeniul culturii
organizaționale și manageriale de evidențiere a relației dintre cultura
organizațională și performanță. Astfel, în lucrarea ”Corporate Culture and
Organizational Effectiveness” autorul american Denison (1991) vorbește despre
patru variabile care influențează performanța unei organizații, respectiv:
implicare, consecvență, adaptabilitate și misiune.
O componentă importantă a culturii organizaționale este cultura
managerială care reflectă17 modul de conducere a afacerilor, gândirea
managerilor, standardele etice, tipurile de comportament, politicile manageriale
adoptate, tradițiile, atitudinile și evenimentele specifice care au marcat evoluția
organizației.
Contribuția culturii organizaționale la creșterea performanțelor unei
organizații trebuie privită, pe de o parte, prin prisma capacității organizației de a
se adapta la schimbările determinate de componentele mediului extern, iar pe de
altă parte, de promovarea în cadrul organizației a acelor valori, norme de
comportament ale personalului care să conducă la dezvoltarea sentimentului de
apartenență la organizație cu impact direct asupra implicării angajaților în
procesele derulate de organizație în condițiile pieței concurențiale.
In condițiile actuale, pe piața serviciilor, mai mult decât pe piața bunurilor
materiale, cultura organizațională este un factor de formare a imaginii
organizației, a personalității acesteia. În domeniul serviciilor, imaginea unei
organizații poate reprezenta element patrimonial, intangibil cu valori chiar mai
mari decât elementele patrimoniale materiale.
Imaginea globală a unei organizații este influențată de18:
a) factori interni, respectiv:

17
Tatiana Gavrilă, Viorel Lefter- Managementul organizațiilor, Editura Economică, 2007, p.220
18
Papuc M-Tehnici promoționale, Editura Universitară, București, 2004, p.27
 - produsul/serviciul privit prin prisma caracteristicilor și performanțelor
obiective ale acestuia
- marca și personalitatea acesteia
- identitatea, vocația și cultura organizațională
b) factori externi, respectiv:
- furnizorii,
- distribuitorii,
- clienții,
- mediile financiare, valutare și vamale,
- opinia publică,
- puterea publică
În concluzie, cultura organizațională are un rol strategic în identificarea
imaginii organizației, care odată creată, va asigura creșterea performanțelor
economice, a competitivității, notorietății, o percepție pozitivă a consumatorilor
și clienților asupra produselor/serviciilor oferite.
Elementele care concură la crearea unei imagini pozitive, atractive
organizației sunt :
- sistemul de valori, norme, însemne, mărcile de produse/servicii
- misiunea asumată de organizație
- strategia de dezvoltare a afacerii
- structura organizatorică și funcțională
- tipologia managementului de vârf
- calitatea personalului și comportamentul etic al acestuia
În cazul organizațiilor care activează în mediul privat, se vorbește despre o
cultură antreprenorială caracterizată de o mai bună capacitate de adaptare la
mediu comparativ cu organizațiile publice, o mai mare deschidere față de
promovarea valorilor și strategiilor flexibile, respect și considerație față de toți
stakeholderii organizației. Există preocuparea pentru dezvoltarea unei culturi
organizaționale puternice, pozitive, adaptativă. Se constată o relație directă între
cultura organizațională, leadership, performanțele și sustenabilitatea
organizației într-o piață puternic concurențială și volatilă.
Valoarea clientului, a acționarilor, capacitatea de a acționa și reacționa în
mediul concurențial, potențialul uman și cel tehnologic folosite pentru
implementarea strategiei organizației sunt elemente care contribuie la creșterea
performanțelor.
Dezvoltarea unei culturi antreprenoriale ca structură a culturii
organizaționale este susținută în condițiile actuale de o politică de comunicare
integrată de marketing determinată de:
 - utilizarea mărcilor ca elementul principal de diferențiere a produselor sau
serviciilor/întreprindere
-folosirea tehnologiilor digitale în toate domeniile de activitate

- globalizarea afacerilor

Cap III STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A INTREPRINDERII

Structura organizatorică a intreprinderii presupune acel sistem de
organizare cu precizarea responsabilităților și a modului de relaționare astfel incât
să se asigure o bună comunicare intre structuri și o eficiență corespunzătoare a
grupurilor și a sistemului in integralitatea lui.
Structura organizatorică a intreprinderii reprezintă totalitatea posturilor și
compartimentelor de muncă, modul de constituire, grupare și subordonare precum
și legăturile ce se stabilesc intre posturi, compartimente de muncă și persoane, in
vederea indeplinirii in cât mai bune condiții a obiectivelor stabilite.
Reflectă diviziunea muncii atât de verticală cat și pe orizontală. Pe verticală
diviziunea muncii se concretizează in stabilirea liniilor de autoritate, ierarhia și
fluxul de comunicații, de legături din interiorul întreprinderii.
Autoritatea reprezintă ansamblul responsabilităților atribuite unui manager
în vederea realizării unor activități precizate de către un grup de persoane,
compartimente de muncă.Este instrumentul prin care un manager își exercită
libertatea de acțiune în scopul realizării condițiilor necesare pentru obținerea unor
rezultate în concordanță cu obiectivele intreprinderii.
Diviziunea pe orizontală constă in separarea activităților departamente, gruparea
lor in posturi și compartimente cu scopul specializării muncii și creșterii
eficienței.
Structura organizatorică prezintă două mari părți:
-structura de management care reunește ansamblul persoanelor,
compartimentelor și relațiilor organizaționale astfel constituite și plasate încât să
asigure condițiile economice, tehnice și umane necesare desfășurării proceselor
de management și proceselor de execuție
- structura de producție sau operațională care este alcătuită din ansamblul
compartimentelor și relațiilor organizaționale constituite în vederea realizării
directe a obiectului de activitate al intreprinderii.
Elementele constitutive ale structurii organizatorice sunt: postul, funcția, sfera de
autoritate, compartimentul de muncă, nivelul ierarhic, relațiile dintre
compartimentele de muncă.
Postul de muncă- cea mai simplă subdiviziune organizatorică ce include
totalitatea obiectivelor, sarcinilor, competențelor și responsabilităților care revin
în mod permanent spre executare unui angajat.
Funcția exprimă întinderea autorității și responsabilității unui manager, iar postul
individualizează la nivelul fiecărui loc de muncă obiective, sarcini, competențe și
responsabilități.
In raport de elementele care le definesc, există două categorii de posturi de muncă
și funcții:
- posturi de management, respectiv funcții de management care au o sferă
largă de responsabilități și autoritate cu sarcini de coordonare a altor posturi
- posturi de execuție, respectiv funcții de execuție cu responsabilități și
autoritate limitate la executarea unor lucrări sau rezolvarea unor probleme,
neimplicând coordonarea altor posturi
Sfera de autoritate se referă la numărul de persoane conduse nemijlocit de către
un manager.
Compartimentul de muncă-o grupare de persoane subordonate unui manager
care efectuează cu caracter relativ permanent sarcini omogene sau complementare
contribuind la realizarea acelorași obiective. Exemple-atelier, sectie, birou,
serviciu, direcție.
După natura autorității exercitate, compartimentele de muncă sunt:

Compartimentele ierarhice- se caracterizează prin autoritatea pe care o au

managerii lor asupra managerilor compartimentelor situate la nivelurile imediat
inferioare de pe aceeași linie sau filieră ierarhică, de a da dispoziții și de a fi
informați asupra felului în care se transpun in practică dispozițiile .( sectia
productie este un compartiment ierarhic pt ca seful de secție are autoritatea de a
da dispoziții șefilor de ateliere din secție, adică maiștrilor)
Compartimente funcționale- se caracterizează prin autoritatea funcțională pe care
o au managerii lor asupra managerilor altor compartimente, situate pe același
nivel ierarhic, de a da indrumări pe linia specialității lor.
După modul de participare la elaborarea deciziilor și aplicarea lor, există:
- compartimente de decizie (de management) care au autoritate decizională și
dreptul de dispoziție intr-un anumit domeniu
- compartimente de stat major- desfășoară o activitate de pregătire a elementelor
necesare procesului de luare a deciziilor de către compartimentele de decizie ( ex
compartiment de marketing)
- compartimente de execuție – desfășoară activități de aplicare și realizare a
deciziilor elaborate în compartimentele de decizie.
Nivelul ierarhic-indică poziția pe care o ocupă o funcție de management, un
compartiment de muncă și personalul acestuia față de șeful executiv al
intreprinderii
Ansamblul compartimentelor de muncă dispuse pe diferite niveluri ierarhice și a
legăturilor ierarhice formează piramida ierarhică care are ca dimensiuni
înălțimea care este direct proporțională cu numărul nivelurilor ierarhice și baza
care include numărul total de executanți din întreprindere și sfera de autoritate.

Relațiile dintre compartimentele de muncă – sunt legăturile care se stabilesc între

compartimentele situate pe același nivel ierarhic sau pe niveluri ierarhice diferite
cu scopul realizării anumitor obiective. Acestea pot fi relații formale sau
informale, unilaterale sau bilaterale, de autoritate, de autoritate ierarhică, de
cooperare.
Capitolul IV Managementul ca știință- Henri Fayol- unul dintre parinții
managementului
Managementul este una dintre cele mai noi științe apărute. Pentru a înțelege
mai bine și durabil acest concept a fost nevoie de un studiu și, implicit, de o
cercetare care să releve modul cum managementul a căpătat contur.
Henri Fayol este considerat a fi unul dintre părinții managementului.
Ideologia și teoriile sale s-au născut din practică, fapt ce a exonerat managementul
de idei fanteziste și irealizabile. Henri Fayol nu a promovat în lucrarea sa numai
idei legate strict de modul de organizare și administrare, ci a stăruit și asupra
faptului că ar trebui să existe o educație managerială și, astfel, o formare
profesională în acest sens. Ceea ce propune Fayol este un lucru durabil pentru că
dorește însușirea unor concepte fundamentale de organizare de către marea masă
a populației. Acest obiectiv al său pare să fie cât se poate de îndreptățit, având în
vedere situația politică, socială și economică a Franței la sfârșitul secolului al XIX
– lea și începutul secolului al XX – lea, ce a culminat cu începerea Primului
Război Mondial.
Henri Fayol (1841-1925) este considerat unul dintre părinții fondatori ai
teoriei managementului sau administrației generale. Autorul, istoricul își propune
să arate în cartea sa cum principiile esențiale precum prevederea, organizarea,
coordonarea, comanda și controlul, au fost formulate după un model verosimil și
au măsurat cariera sa de la inginer în mine până la cea de director general de
întreprindere.
Henri Fayol este recunoscut ca unul dintre principalii teoreticieni ai istoriei
administrației afacerilor. El a fost „primul scriitor continental care a tratat acest
aspect științific și practic de gestiune... și el simbolizeză ideile generației sale”19.
În 1960 Ernest Dale20 conchide că „majoritatea principiilor de gestiune în
folosință din zilele noastre sunt derivate din munca lui Henri Fayol”.
Un scriitor dedică 5% din eforturile sale administrației, securității și
contabilității și 85% tehnicii, un director general, pe de altă parte alocă 50% din
eforturile sale administrației și 10% pentru fiecare dintre celelalte operații de
gestiune.
În 1860, la vârsta de 19 ani, Fayol, plecat de la Școala de Mine din Saint-
Etienne, a fost angajat ca inginer de societatea Boigues, Rambourg et Cie (după
1874, Societatea Comambault) pentru minele sale din Commentry. El și-a
dezvoltat cariera în sânul acestei întreprinderi. Succesul lui Fayol în a combate
incendiile subterane a condus la numirea sa ca director al minelor Commentry în
1866. Șase ani mai târziu, el a fost numit și director al Minei de carbon din
Montvicq și a Minei de minerale din fier din Berry, ce aparțineau aceleași
societăți.
După 4 ani fără dividende, la sfârșitul anilor ’80, Comambault îl numește
în 1888 pe Fayol director general cu scopul de a redresa activitațile întreprinderii.
În acest context, el a fost artizanul unei redresări spectaculare: „ Aplicare metodei
administrative pozitive este, în opinia mea, singura cauză care a determinat
schimbarea, plecând din 1888, în Comambault.”21
Doctrina lui Henri Fayol
Fayol nu a cunoscut notorietatea decât după publicarea lucrării
Administrarea industrială și generală. Într-o epocă a organizării temeinice a
angajaților, scriitorilor, funcționarilor, consumatorilor și a altora, era necesar un
stat administrativ. Henri Fayol susținea că „Regimul politic este legat de empirism
și sentimentalism, în consecință este instabil și fragil; regimul administrativ, bazat
pe o doctrină și pe principii este general și stabil.”22
De asemenea, industriașul spunea că : „este foarte dificil să împaci
interesele opuse, dar aceasta nu este imposibil. Vom dobândi aceasta printr-o bună
administrație.”23

19
Lévy-Leboyer, M., The Large Corporation in Modem France , in A. Chandler Jr. et H.
Daems, eds., Managerial Hierarchies, Cambridge, 1980, p. 133.
20
Dale, E., The Great Organizers, New York, 1960, p. 5.
21
Fayol, H., L'administration positive dans l'industrie , La technique moderne, I, février 1918,
p. 74.
22
Fayol, H., Notes , 22 juillet 1925, Archives Fayol (AF, dans la suite du texte).
23
Fayol, H., De l'importance de la fonction administrative dans le gouvernement des affaires
, Bulletin de la Société ď encouragement pour l'industrie nationale, n° 129, janvier/février 1918,
p. 27 à 57.
 Ideologia lui Fayol în raport cu cea a lui Taylor
Una dintre pozițiile pentru care Fayol este cel mai cunoscut este diferența
de opinii dintre el și Taylor asupra valorii răspunderii funcționale. Taylor
pretindea că specializarea era forma cea mai eficace a gestiunii: trebuia să existe
o autoritate pentru fiecare dintre cele 8 aspecte ale muncii. Fayol avea o părere
opusă și considera că niciun muncitor nu trebuie să primească ordine de la mai
mult de o sursă și că acea autoritate trebui să fie prezentă în permanență.
Contribuția lui Henri Fayol în domeniul managementului este bine
cunoscută. Cele mai multe lucrări de specialitate din domeniul managementului îl
numesc și îl recunosc pe Fayol drept părintele primei teorii a administrației, iar
principiile elaborate de acesta se dovedesc a fi „ABC” studiului managementului.
Henri Fayol a crezut cu tărie că conceptele de management sunt parte
integrantă a vieții cotidiene și, prin urmare, nu ar trebui incluse doar în curricula
studiilor superioare, ci și în cea a învățământului primar și general.
Ca o prefață la concepțiile sale asupra procesului educațional, Fayol explică
funcțiunile esențiale ale tuturor activităților industriale – tehnic, financiar, de
securitate, contabil și managerial. Acesta obișnuia să le categorisească astfel
pentru a sublinia că activitățile manageriale reprezintă o funcțiune distinctă și
unică. Teoreticianul a conchis că abilitățile manageriale pot fi privite ca niște
abilități tehnice care pot fi însușite în timp.
Henri Fayol a fost atât de convins de nevoia unei educații formale de
management, încât a propus cerințe educaționale specifice și a subliniat ideile sale
pedagogice înainte de Congresul Mineritului și Metalurgiei din 1900. În mod
notabil, el a diminuat, ideologic, importanța acordată matematicii. În schimbul
unei riguroase pregătiri matematice, Henri Fayol susținea aplecarea spre filosofie,
literatură, istorie naturală și chimie.24 Astăzi, variația schemei de activități a lui
Fayol furnizează tabloul general de discipline, adoptat de majoritatea
universităților cu specializarea în business, precum și aversiunea sa față de
matematica la nivel înalt fiind reafirmată. Studiile realizate de Business-Higher
Education Forum (1985) și California Management Revue (1985) susțin că
științele sociale și umaniste oferă o mai bună pregătire în educația de business,
îndepărtându-se de ceea ce este prea tipic „specialiști pregătiți la nivel înalt, dar
cu o minte analitică îngustă.”25
A doua, și cea mai familiară secțiune din carte sintetizează principiile
managementului pe care Fayol le-a aplicat cu preponderență în cei peste 50 de ani
de experiență managerială. În această secțiune sunt detaliate cele 14 principii de
management și sunt elaborate 5 elemente de management – planificare,
organizare, comandă, coordonare și control.

24
Carter, N. (1986). The Academy of Management Review, 11(2), 454-456. Accesat 1
noiembrie 2016, http://www.jstor.org/stable/258475.
25
Miles, S., Journal of Business Ethics, New York, p.66.
 Ca bază pentru teoria sa „științifică” de management a folosit dogmele
proprii, ce au trecut testul timpului, dovedindu-se de succes. Astfel cele ce au
supraviețuit managementului contemporan și-au demonstrat valoarea.
Universalitatea teoriei lui Fayol și perspectiva sistemelor închise sunt principalele
exemple. Fayol, în mod repetat, a evidențiat că doctina sa este valabilă pentru
toate tipurile de activități industriale, cu mici modificări pentru aria comercială,
politică, finnciară, religioasă și respectiv militară. Astăzi, puțini ar fi de acord că
toate organizațiile sau chiar unele pot fi, în mod efectiv, conduse „tradițional”, în
special acele organizații de profesioniști, voluntari sau grupuri autonome
muncitorești. Similar, capacitatea noastră curentă de a înțelege influențele
mediului determină interpretarea lui Fayol a organizațiilor ca sisteme închise.
Chiar dacă Fayol a susținut „forma” organizației ca o ierarhie rigidă, specificând
în detaliu progresia geometrică a configurației, acum academicienii și practicienii
evocă forme și rețele libere.26
Mulți s-au întrebat, însă, dacă tabloul funcțional al teoriei lui Fayol este
apropiat de practica reală de management. Argumentul care susține că a ști ce face
un manager nu este la fel de folositor ca a ști cum face respectivul lucru. Notabil,
Mintzberg (1975)27 a criticat legătura funcțională conchizând că „în cel mai bun
caz, ele (funcțiunile) indică obiectivele vagi pe care un manager le are în munca
sa”.
În ciuda acestor critici, academicienii și practicanții deopotrivă, găsesc în
continuare în dogmele lui Fayol, idei folositoare în investigare și uzanță. Dorința
sa de a specifica cum natura muncii manageriale variază de-a lungul nivelelor
ierarhice ale organizației s-a regăsit în majoritatea cursurilor fundamentale de
management. Sensibilitatea sa în ceea ce privește influența dimensiunii
organizației în activitățile manageriale și de structură este oglindită într-un
ansamblu crescând de cercetare. Similar, eforturile sale de a specifica abilitățile
esențiale ale managerilor de top au fost urmărite încă de la publicarea teoriei sale
în 1916. Astăzi, această teorie se bucură de adnotări aduse de cercetători în
literatura de specialitatea privind politica și strategiile CEO (Chef Executive
Office).
Dată fiind importanța contribuțiilor lui Fayol, este nefericit faptul că un
număr semnificativ al ideilor sale a fost înțeles greșit sau a fost prezentat
neadecvat de-a lungul timpului. De exemplu, deși a existat tendința de a percepe
principiile sale ca fiind material inflexibil pentru teorie, Fayol, în mod repetat le-
a negat rigiditatea. Într-adevăr, noțiunile elaborate de acesta atunci, par să fie
contingente cu cele de astăzi: „Nu este nimic rigid sau absolut în afacerile de
management, totul ține de proporții... distribuția trebuie să se realizeze în funcție
de diferitele circumstanțe care se schimbă și pentru multe elemente variabile.” 28
26
Reid, D. (1986). Genèse du fayolisme. Sociologie Du Travail, 28(1), 75-93. Accesat 1
noiembrie 2016, http://www.jstor.org/stable/43149357.
27
Mintzberg, H., The Nature of Managerial Work, Montreal, 1975.
28
Fayol, H., op.cit., 1918
 Asemănător, conceptele sale funcționale sunt adesea subliniate de
exclusivitatea în interesul pentru elementul uman. Totuși, în cartea sa, individul
este un factor care implică stresul. Luther Gulick29, într-o prefață a ediției din
1949, a notat că remarcile lui Fayol asupra „echității, inițiativei, „esprit de corp”,
echipa de muncă, organizarea ca un factor social și natura principiilor în teoria
administrativă și educație” reflectă mult din doctrinele școlilor psihologice și
sociologice. Același lucru poate fi spus astăzi. Pe de altă parte, deși teoria sa este
tipic etichetată ca fiind științifică, Fayol recunoaște că arta managementului cere
„... inteligență, experiență, decizie și proporție”.30

Fig.1 Funcțiunile și funcțile managementului în vizounea Henri Fayol

Sursa: Notes on the science of administration

5. Principiile formulate de Henri Fayol

Henri Fayol dezvoltă o serie de principii, 14 la număr, care fundamentează conceptul

numit management. Practic, pe baza acestor principii, știința managementului se

29
Gulick, L., Papers on the science of administration, New York, 1950, p.48.
30 Fayol, H., op.cit., 1925
materializează. Acesta vorbește despre toți factorii ce intervin în procesul muncii și care, în
ultimă instață, stabilesc randamentul și productivitatea activității desfășurate. Aceste principii
sunt:31
1. Diviziunea muncii. Munca ar trebui împărțită oamenilor și grupurilor, astfel încât să
se asigure faptul că efortul și atenția acestora să se concentreze pe îndeplinirea
sarcinilor distincte ce le-au fost atribuite. Fayol prezenta specializarea în muncă ca
cel mai bun mod de a folosi resursa umană a unei organizații.
2. Autoritatea. Conceptele de autoritate și responsabilitate au relativ aceeași
semnificație. Autoritatea a fost definită de Fayol ca dreptul de a da directive și
puterea unei obediențe exacte. Responsabilitatea implică seriozitate și astfel este, în
mod natural, asociată cu autoritatea. Oricine își asumă autoritatea, își asumă și
responsabilitatea.
3. Disciplina. O organizație de succes pretinde un efort general din partea muncitorilor.
Penalitățile ar trebui aplicate judicios pentru a încuraja acest efort general.
4. Unitatea de comandă. Muncitorii trebuie să primească ordine directe de la un singur
manager.
5. Unitatea direcției. Întreaga organizație trebuie să fie orientată în aceeași direcție,
urmând obiective comune.
6. Subordonarea intereselor individuale celor generale. Interesele unei singure
persoane nu trebuie să aibă prioritate în comparație cu interesele organizației, privită
ca întreg.
7. Remunerația. Multe variabile, precum costul vieții, cererea de personal calificat,
condițiile generale de business și succesul general al afacerii ar trebui luate în
considerare în determinarea nivelului la care este remunerat un muncitor.
8. Centralizarea. Fayol definea centralizarea ca fiind mai putin importantă decât rolul
pe care îl deține subordonarea. Descentralizarea crește importanța. Alegerea
adoptării centralizării sau descentralizării depinde de specificul organizației în care
managerul lucrează.
9. Lanțul scalar. În ierarhii, managerii sunt parte a unui lanț, în mod asemănator
precum o scală a autorității. Fiecare manager, începând de la supraveghetor la
președinte, dispune de anumite prerogative de autoritate. Președintele organizației
dispune de cea mai multă autoritate, iar prima linie de manageri, de supraveghetor,
dispune de cea mai puțină autoritate. Managerii de nivel mediu (ce ocupă funcții de
conducere inferioare) trebuie să îi informeze pe managerii de nivel superior (ce
ocupă funcții de conducere superioare) în legătura cu activitatea muncii lor.
Existența unui lanț scalar și aderența către el este necesară dacă organizația dorește
să fie de succes.
10. Ordinea. De dragul eficienței și coordonării, toate materialele și oamenii legați de
un tip specific de muncă, trebuie să fie tratați în mod egal.
11. Echitatea. Toți muncitorii trebuie să fie tratați în mod egal.
12. Stabilitatea pregătirii personalului. Recalificarea personalului productiv ar trebui să
fie întotdeauna o prioritate majoră pentru management. Recrutarea și costurile
selecției, precum și creșterea ratei produselor respinse sunt adesea asociate cu
angajarea unui personal nou (nepregătit).
13. Inițiativa. Managementul trebuie să ia măsuri pentru a încuraja inițiativa
muncitorilor, care este definită ca o activitate adițională de sorginte intrinsecă.

31
Chandler, A., Strategy and Structure, Cambridge, 1962.
14. „Espirit de corps”. Managementul trebuie să încurajeze armonia și binele general în
rândul angajaților.