1.

Sistem informatic bancar

1.1. Obiectivele S.I.B.

SIB are obiective manageriale şi funcţionale pentru următoarele activităţi principale:

- deschiderea de conturi bancare;
- constituirea şi actualizarea depozitelor bancare;
- plăţi şi decontări în lei sau valută;
- acordarea şi rambursarea creditelor bancare;
- închiderea unei zi de activitate bancară.
Pentru fiecare tip de activitate şi obiectiv managerial sau funcţional au fost identificate, în concordanţă
cu reglementările financiar-bancare, ieşirile şi intrările folosite de sistemul SIB, elemente ce sunt descrise în
tabelul următor.
Tabelul 1.1.
Activitate Obiective SIB Obiective SIB Ieşiri solicitate Intrări necesare
manageriale funcţionale
A. Deschidere de Supervizare - Extras de cont cu
cont bancar deschidere de rulaje zilnice
cont bancar - Jurnal contabil
- Balanţa de
verificare
- Actualizare - Recapitularea - Cerere de
registru de conturi deschiderilor de cont deschidere cont
deschise - Extrasele de cont bancar
- Înregistrare cu rulaje zilnice - Contract de
operaţiuni de - Confirmarea depozit bancar
depunere deschiderii de cont - Dosar cu actele
- Eliberare mijloc bancar agentului
de plată pentru - Fişa de cont client economic
persoane fizice
- Confirmare
operaţiuni
B. Constituire şi Verificare, - Extrase de cont cu
actualizare constituire şi rulaje zilnice
depozite bancare actualizare - Jurnal contabil
depozite bancare - Balanţa de
verificare
- Foaie de vărsământ
- Extras de cont cu
rulaje zilnice credite
- Înregistrarea - Contract de
efectuării depozit bancar
depunerilor sau - Cerere convenţie
restituirilor în/din
depozitele bancare
- Confirmarea
1
 realizării
operaţiunilor
C. Încasări şi Verificarea - Jurnal contabil
plăţi prin casă legalităţii - Balanţa de
încasărilor şi verificare
plăţilor
- Înregistrarea - Extras de cont cu - Dispoziţie de
cronologică a rulaje zilnice încasare
încasărilor şi - Fişa de cont client - Chitanţa
plăţilor prin casieria - CEC de numerar - Notă contabila
băncii
D. Acordare si Urmărirea - Situaţie credite în
rambursare de activităţii de execuţie
credite bancare creditare - Grafic de
rambursare
Situaţia ratelor
scadente

- Informatizarea - Situaţia creditelor - Contract de

activităţii de acordate sau creditare
creditare rambursate - Situaţia - Documente
- Realizarea şi creditelor în execuţie creditare pt.
actualizarea persoane juridice :
graficelor de bilanţ contabil,
rambursare BVS, documentaţii
pentru persoane
fizice: adeverinţă
de venit, garanţii
- Dovada plăţii
E. Decontări Realizarea - Înregistrarea şi - Ordin de plată, - Dispoziţii
interbancare operaţiilor de centralizarea CEC centralizatoare de
decontare documentelor de - Refuzuri plată/încasare
interbancară incasare/plată încasare/plată - Borderou DCI,
pentru supuse compensării propuse + justificare DCP
instrumente de interbancare - Fişă rectificare - Formular
debit şi de credit - Realizarea refuz compensare
documentaţiei - Fişă rectificare prezentat la
pentru şedinţa de plaţii + justificare deschiderea
compensare şedinţei
- Confirmarea - Formular
operaţiilor şi compensare
actualizare baze de complet
date - Ordin de plată
- Extras cont
F. Decontări Idem E Idem E Idem E Idem E
intrabancare
G. Închidere Verificarea - Jurnal contabil
activitate zi rulajelor şi - Balanţa de
bancară soldurilor pe verificare
client şi pe total - Situaţia ratelor
bancă scadente
2
 - Actualizarea - Jurnal contabil
conturilor clienţilor - Balanţa de
care au efectuat verificare
operaţiuni în bancă - Situaţia creditelor
în ziua curentă acordate
- Salvarea / - Situaţia creditelor
restaurarea datelor rambursate
aferente - Situaţia creditelor
operaţiunilor în execuţie
derulate într-o zi de - Extrase de cont cu
activitate bancară rulaje zilnice

2. Sistem informatic pentru Casa de Economii

2.1 Funcţiile sistemului C.E.
Sistemul C.E. este o parte a sistemului financiar-bancar şi îndeplineşte următoarele funcţii principale:
a) Reglarea circulaţiei monetare se realizează prin stimularea dezvoltării spiritului de economisire
în rândul populaţiei şi atragerea disponibilităţilor băneşti temporare (economii) ale populaţiei pentru
constituirea de noi surse de finanţare aflate la dispoziţia statului (C.E. având ca acţionar principal statul) sau
prin plasamente avantajoase la alte bănci. Realizarea acestei funcţii este determinată în principal de
activitatea de economisire şi creditare a populaţiei de către C.E.
b) Execuţia de casă a bugetului de stat este realizată prin activitatea de încasare de la populaţie a
impozitelor, taxelor, amenzilor etc.
c) Controlul financiar al activităţii unor organizaţii economice şi sociale care îşi păstrează
disponibilităţile băneşti la C.E.
Sistemul C.E. prezintă şi avantajul deloc neglijabil (mai ales acum, în perioada nedeterminată a tranziţiei
şi restructurării economiei către o economie de piaţă) că sumele depuse sunt garantate de stat şi au un caracter
imprescriptibil.

2.2. Organizarea sistemului C.E.

Casa de Economii este o instituţie bancară componentă a sistemului financiar bancar cu unităţi
distincte în teritoriu (operative şi de coordonare în fiecare judeţ) sub conducerea nemijlocită a Centralei C.E.
(figura 12.1). întreaga reţea C.E.C este compusă din două mari grupe de unităţi:

3
 Figura 2.1 Diagrama de structură a sistemului C.E.
- unităţi proprii:
- sucursalele judeţene;
- Sucursala de economii a municipiului Chişinău;
- Sucursala de credite a municipiului Chişinău;
- Centrul de calcul electronic al sistemului C.E.;
- filialele C.E.
- agenţiile C.E.
- unităţi mandatare:
- unităţi PTTR;
- ghişee C.E. cu gestiune;
- ghişee C.E. fără gestiune.
Centrala C.E. organizează, coordonează, îndrumă şi controlează activitatea unităţilor C.E., elaborează
norme metodologice şi tehnici de lucru pentru toate activităţile desfăşurate de unităţile C.E. din reţea, asigurând
totodată şi aplicarea acestora.
Sucursalele judeţene C.E. sunt organizate în fiecare judeţ al ţării, fiind subordonate Centralei C.E. Au
următoarele atribuţii:
- coordonarea activitatea unităţilor C.E. în judeţ;
- aplicarea normelor metodologice, a dispoziţiilor Centralei C.E. cu privire la activităţile de ghişeu,
organizarea şi ţinerea evidenţei analitice şi sintetice pentru unităţile proprii şi cele subordonate;
4
 - întocmirea de balanţe de verificare.
Sucursalele judeţene nu au personalitate juridică şi nu întocmesc buget propriu.
Filialele C.E. sunt unităţi operative subordonate sucursalelor şi care nu au personalitate juridică.
Funcţionează în oraşe mai mari, cu volum de operaţiuni mare. într-un judeţ pot exista maximum 3 filiale, dar
există judeţe în care nu funcţionează nici o filială. Acestea au următoarele atribuţii:
- servirea populaţiei în legătură cu economiile băneşti, acordarea de credite şi alte operaţiuni de ghişeu;
- organizarea şi întreţinerea contabilităţii sintetice şi analitice a operaţiunilor efectuate de la ghişeul
propriu şi ale unităţilor operative legate pe linie contabilă;
- controlul activităţii agenţiilor C.E. şi al reţelei mandatare din subordinea sa;
- asigurarea condiţiilor de desfăşurare a tuturor activităţilor în unităţile operative subordonate,
în prezent funcţionează 36 de filiale în toată ţara şi 6 în Chişinău.
Agenţiile C.E. sunt unităţi operative, subordonate sucursalelor judeţene sau filialelor C.E. şi
funcţionează în oraşe, comune, întreprinderi şi instituţii; nu au personalitate juridică. Atribuţiile agenţiilor sunt
următoarele:
- servirea clientelei în legătură cu primirea şi restituirea economiilor băneşti ale populaţiei;
- alte activităţi de ghişeu (încasări de impozite, taxe, amenzi, consemnaţiuni).
Agenţiile C.E. sunt direct subordonate din punct de vedere contabil sucursalelor sau filialelor în raza
cărora sunt amplasate din punct de vedere administrativ-teritorial, fiind aprovizionate cu numerar, imprimate şi
alte materiale de către acestea.
Reţeaua mandatară este formată din câteva categorii de unităţi care execută şi operaţiuni pe librete de
economii prin convenţii încheiate cu C.E. (oficii poştale, cooperative de credit).
Din prezentarea acestei structuri rezultă:
- La nivelul agenţiilor se execută numai operaţiuni de ghişeu sau legate de acestea (solicitări de
confirmări de sold).
- La nivelul filialelor, pe lângă activitatea proprie de ghişeu, se execută activităţi de evidenţă
analitică şi sintetică în fişele de cont aferente agenţiei proprii şi ale celor subordonate din punct de vedere
contabil. Toate fişele de cont aferente libretelor emise de agenţiile subordonate se păstrează şi se
actualizează la acest nivel. Filiala este sediul contabil pentru toate unităţile subordonate. Filiala transmite
sucursalei datele de centralizare.
- La nivelul sucursalei, pe lângă activitatea proprie de ghişeu se execută şi activităţi de evidenţă
analitică şi sintetică în fişele de cont aferente agenţiilor direct subordonate (pentru care este sediu contabil),
precum şi activităţi de centralizare a datelor pentru toate unităţile din judeţ în vederea întocmirii balanţei de
verificare şi a predării acesteia la Centrala C.E.

5
 2.3 Principalele activităţi şi fluxuri informaţionale
2.3.1 Activităţile desfăşurate de sistemul C.E.

Pentru familiarizarea cu baza informaţională primară din spaţiul C.E. se vor trece în evidenţă
principalele activităţi C.E. Acestea sunt:
a) Activitatea de economisire este activitatea de bază a C.E., constituind însăşi "raţiunea de a fi a
acestuia. Această activitate constă din atragerea disponibilităţilor băneşti temporare ale populaţiei şi reprezintă
unul din domeniile de bază ale circulaţiei monetare.
Economisirea se realizează prin instrumente ca:
- librete de economii;
- conturi curente personale;
- certificate de economii şi depunere la purtător;
- obligaţiuni C.E. cu câştiguri;
- foi şi timbre de economii.
Dintre aceste instrumente, ponderea cea mai mare în cadrul activităţii de economisire o au libretele de
economii care sunt de mai multe tipuri, în funcţie de condiţiile de depunere şi păstrare a sumelor şi de
avantajele ce decurg din aceste condiţii (rata dobânzii şi diverse premii).
Tipurile de librete de economii sunt:
- librete de economii cu dobândă la vedere;
- librete de economii cu dobândă pe termen;
- librete de economii cu câştiguri;
- librete de economii cu dobândă şi câştiguri;
- librete de economii cu dobândă şi câştiguri în autoturisme;
- librete de economii pentru turism;
- librete de economii cu câştiguri în materiale de construcţii.
Operaţiunile în libretele de economii sunt operaţiuni de ghişeu care se execută în cadrul unităţilor
operative şi se reflectă în compartimentele de contabilitate ca operaţiuni contabile.
b) Activitatea de creditare desfăşurată de către unităţile C.E. constă în acordarea şi urmărirea
rambursării creditelor pentru construirea şi cumpărarea de locuinţe proprietate personală sau bunuri de
folosinţă îndelungată.
C.E. a acordat populaţiei în principal două categorii de credite, în funcţie de fondurile utilizate:
- din fondurile atrase de C.E. s-au acordat credite pentru construirea sau completarea avansului
minim necesar contractării sau cumpărării de locuinţă proprietate personală';
- din fondurile puse la dispoziţie de către stat se acordă credite pentru aceeaşi destinaţie, dar cu

6
dobândă foarte mică, acoperirea procentului până la valoarea normală realizându-se compensat de către C.E.
Aceasta activitate se defăşoară numai în cadrul sucursalelor şi filialelor C.R.C.
c) Activitatea privind conturile curente. Conturile curente se deschid la unităţile C.E. atât pentru
persoanele fizice, cât şi pentru cele juridice. Conturile persoanelor fizice sunt denumite „conturi curente
personale”, depunerile în aceste conturi fiind similare depunerilor pe librete. Din aceste conturi, unităţile C.E.
efectuează, din dispoziţia titularilor, plata unor servicii (abonamente radio-TV, lumină, apă, gaze etc.) de care
aceştia au beneficiat.
În afara activităţii de economisire în conturile curente personale, unităţile C.E. desfăşoară o activitate cu
caracter bancar deschizând conturi curente colectoare şi speciale pentru unele unităţi şi organizaţii. Aceste
conturi se deschid numai la sucursalele şi filialele C.E.
d) Alte activităţi ale unităţilor C.E. Pe lângă activităţile prezentate mai sus, Casa de Economii desfăşoară
şi activitatea de păstrare a sumelor în consemnare şi de încasare de impozite, taxe etc. (execuţia de casă a
bugetului de stat). Aceste activităţi, deşi nu formează obiectul activităţii de bază a C.E., deţin o pondere relativ
însemnată în volumul operaţiunilor efectuate de unităţile C.E. Operaţiunile de consemnare şi încasare de taxe şi
impozite se realizează în cadrul tuturor unităţilor proprii ale C.E. (sucursale, filiale, agenţii). Fiecăreia din
activităţi enumerate îi corespunde un flux informaţional bine stabilit, reflectat in evidenţele operative statistice
şi contabile (sintetice si analitice) organizate la unităţile C.E.
În fluxurile informaţionale din cadrul C.E. sunt prelucrate informaţii şi date primare al căror
ansamblu, în funcţie de provenienţă (din sistemul informaţional sau din afara lui), constituie baza
informaţională primară (endogenă şi, respectiv, exogenă).

2.3.2 Descrierea fluxurilor informaţionale specifice sistemului C.E.

Sistemul informaţional al C.E. în totalitatea sa reprezintă un ansamblu de subsisteme aferente fiecărei

activităţi în parte, atât endogene cât şi exogene.
Referitor la activităţile endogene, din punct de vedere informaţional se pot distinge două macro
fluxuri:
a) Macrofluxul informaţional al activităţilor de ghişeu generat de:
- primirea şi restituirea economiilor băneşti ale populaţiei pe diferite instrumente de economisire;
- acordarea de credite şi încasarea ratelor de împrumuturi la creditele acordate în numerar;
- operaţiuni efectuate în conturile organizaţiilor;
- primirea spre consemnare şi restituirea sumelor consemnate;
- încasarea populaţie a diferitelor impozite, amenzi şi taxe;
Corespunzător acestui macroflux se utilizează în principal suporturi de date folosite pentru informaţiile

7
prelucrate în cadrul ghişeelor C.E., după cum urmează :
- foile de depunere, restituire şi lichidare pentru instrumentele de economisire;
- buletin de cumpărare/vânzare pentru operaţiuni;
- buletin de vărsământ şi cecuri pentru conturile curente;
- recipise de consemnare;
- chitanţe şi cecuri pentru conturile de credite,
- jurnale de operaţiuni;
- jurnale de casă.
În general, toate activităţile de ghişeu se realizează prin parcurgerea următoarelor faze principale de
prelucrare:
- primirea documentelor primare de la solicitanţii operaţiunilor şi a documentelor de identificare;
- verificarea identităţii solicitantului şi a disponibilului din contul în care se solicită efectuarea operaţiunii
şi acordarea vizei în acest sens;
- înregistrarea operaţiunii în jurnalul de operaţiuni de la ghişeu şi în suportul de date aflat la solicitant
(libret) şi predarea documentelor primare la casierie;
- efectuarea depunerii/restituirii şi eliberarea actului justificativ al operaţiunii sau al suportului (libret)
împreună cu actul de identitate;
- închiderea prin totalizare a jurnalului de operaţiuni de la ghişeu şi a situaţiei de casă (cu întocmirea
monetarului);
- verificarea diferenţei între rulajul debitor şi creditor din jurnalul de operaţiuni, cu creşterea sau scăderea
soldului din situaţia de casă.
Fazele din cadrul macrofluxului informaţional de ghişeu se realizează atât manual cât şi automat, cu
ponderea mare a prelucrărilor la nivel local.
b) Macrofluxul informaţional al activităţilor de contabilitate constă din:
- ţinerea evidenţei contabile sintetice şi analitice pentru toate conturile deschise la unităţile C.E.
- urmărirea rambursării creditelor;
- realizarea operaţiunilor de decontări interne, reciproce cu administraţiile financiare, casele de
pensii, ADAS şi bugetul statului;
- operaţiuni contabile privind gestiunea proprie ca: întocmirea balanţelor de verificare, salari
zarea personalului, aprovizionarea cu materiale, imprimate, rechizite, realizarea investiţiilor şi reparaţiilor
capitale etc.
Principalele suporturi de date utilizate pentru informaţiile prelucrate în cadrul compartimentelor de
contabilitate ale unităţilor C.E. sunt, pe de o parte, cele întocmite la ghişeu, iar pe de altă parte cele specifice
cum ar fi:

8
 - fişele conturilor sintetice;
- fişele grupă de maestru;
- centralizatoare sintetice;
- balanţe de verificare;
- facturi;
- dispoziţii de plată;
- borderouri cu note de decontare;
- jurnalele notelor de decontare;
- carnete cu note de decontare;
- extrase de cont;
- situaţii statistice;
- dări de seamă;
- fişele conturilor analitice;
- jurnalele de operaţiuni în conturile
analitice etc.
Principale faze de prelucrare în contabilitatea unităţilor C.E. sunt următoarele:
- primirea şi verificarea documentelor primare care determină înregistrări în contabilitate;
- înregistrarea documentelor primare sau cumulative în contabilitatea sintetică;
- centralizarea operaţiunilor efectuate în conturile analitice;
- înregistrarea centralizatoarelor în fişele grupă de maestru şi în contabilitatea sintetică;
- stabilirea şi rezolvarea diferenţelor intre înregistrările pre- şi post analitice pe zile de
contabilizare;
- întocmirea situaţiilor statistice, a dărilor de seamă, a balanţelor de verificare etc.
Ca şi în cazul macrofluxului de ghişeu aceste faze sunt realizate atât manual cât şi automat.
Dacă din punct de vedere al gradului de complexitate, în cadrul celor două macrofluxuri
informaţionale, activitatea de creditare prezintă cea mai complexă metodologie, ambele macrofluxuri ridică
probleme specifice, dat fiind volumul foarte mare al informaţiilor prelucrate în unitatea de timp.
Referitor la activităţile exogene ale C.E., avem în vedere două aspecte principale şi anume:
- activităţi din afara spaţiului C.E. determinate de relaţiile sistemului C.E. cu alte entităţi bancare, precum
şi cu cele subordonate. Fluxuri de tip exogen există şi în cadrul Centralei C.E . însăşi, între
compartimentele organizatorice din care este compusă aceasta. Trebuie menţionat că fluxurile informaţionale
exogene, fiind stabilite prin efectul unor legi sau al unor acte normative, nu pot fi influenţate de către C.E.
- activităţi din interiorul spaţiului C.E. în raport cu celelalte unităţi C.E.
Perfecţionarea sistemului informaţional al C.E. este direct condiţionată de existenţa unui sistem unitar

9
de codificare, denumire şi clasificare.
2.4. Prezentare de ansamblu a sistemului informatic al C.E.
2.4.1. Obiectivele sistemului informatic al C.E.

Dezvoltarea sistemului informatic SICE se orientează în principal pe două direcţii principale:

a) obiective în raport cu rolul SICE în cadrul sistemului C.E.;
b) obiective faţă de propria necesitate de perfecţionare.
a) Dezvoltarea SICE conţine ca element central realizarea unei baze de date în care se stochează
informaţii provenite atât din interiorul sistemului C.E. (domenii endogene), cât şi din exteriorul său domenii
exogene). Baza de date constituită ca fond centralizat de date utilizate în comun de aplicaţiile sistemului
asigură atât conducerea activităţilor de bază în sistemul C.E., cât şi legăturile acestuia cu sistemele de acelaşi nivel
şi de nivele superioare, în acest scop, informaţiile care se prelucrează sunt identificate (codificate) printr-un
sistem care asigură atât necesităţile actuale, cât şi cele de dezvoltare ulterioară a întregului SICE.
Caracterul bancar al operaţiunilor C.E. şi volumul mare al acestora impun eliminarea posibilităţilor de
eroare în adresarea operaţiunilor, deci stabilirea exactă a conturilor cu care se lucrează, deziderat realizabil numai
printr-un sistem de identificare (codificare) corespunzător şi care foloseşte, în locul cheilor multiple şi al cifrelor de
control, algoritmi de combinare a câmpurilor numerice şi alfabetice care, deşi sunt simpli, asigură o securitate mai
bună a bazei de date.
SICE prelucrează datele pentru a asigura furnizarea de informaţii pertinente (exacte, complete şi la timp)
la toate nivelele sistemului de decizie, formatul, conţinutul şi gradul de detaliere sau agregare a informaţiilor fiind
diferit de la un nivel la altul.
Una din restricţiile majore realizate de SICE o reprezintă accesul la informaţii şi dreptul de dispoziţie
asupra prelucrării datelor, determinat de principiul separării activităţii de ghişeu de cea de contabilitate, principiu
care caracterizează fluxurile informaţionale în unităţile C.E.
Dat fiind caracterul specific al unor instrumente de economisire (cu care se pot efectua operaţii în orice
unitate C.E. din teritoriu), precum şi al relaţiilor economico-financiare cu caracter patrimonial, în afara celor
rezultate din activitatea de economisire care apar între unităţile C.E. (reflectate în activitatea de decontări reciproce
între sediile contabile C.E.), în SICE contabilizarea economiilor este corelată cu necesităţile financiar-contabile.
b) Obiectivul major în realizarea SICE îl constituie crearea unui sistem informatic cu un grad ridicat de
integrare, mai ales în condiţiile create de noul statut de funcţionare ca bancă, propriu Casei de Economii, cu
conexiuni facile în sistemul informatic financiar-banrar.
SICE, care realizează gestiunea datelor din toate activităţile desfăşurate de C.E., precum şi din evidenţele
contabile şi statistice, trebuie să asigure continuitatea în proiectarea şi dezvoltarea ariei de cuprindere a sistemului
informatic o dată cu modificările ce vor apărea în cadrul C.E., modificări condiţionate de noul statut de

10
funcţionare ca bancă.
Caracteristicile principale specifice sistemului informatic al C.E. sunt următoarele:
- adaptabilitatea îi oferă posibilitatea efectuării „din mers” a modificărilor în sistemul
(subsistemele) informaţional;
- modularitatea are rolul de a asigura posibilităţile de implementare etapizată şi de a reduce la
maxim efortul uman, cheltuielile materiale şi timpul de realizare a modificărilor ce apar pe parcursul exploatării
SICE, impuse de eventuale modificări ale fluxurilor informaţionale;
- distributivitatea conţine subsisteme informatice unitare, generalizabile în spaţiu! C.E.
- claritatea asigură difuzarea pachetelor de programe şi implementarea subsistemelor până la o
viitoare etapă de conectare la nivel naţional (nu neapărat de tipul reţelelor extinse) fără o asistenţă tehnică a
proiectantului etc.

2.4.2. Structura sistemului informatic al C.E. şi legăturile dintre subsistemele sale

Corespunzător activităţilor C.E., SICE este format din următoarele subsisteme informatice:
- subsistemul economiilor;
- subsistemul creditelor;
- subsistemul conturilor organizaţiilor;
- subsistemul conturi lor curente personale;
- subsistemul execuţiei de casă a bugetului de stat;
- subsistemul activităţilor secundare.
Toate aceste subsisteme au ca element comun automatizarea unor evidenţe operative, statistice şi
contabile necesare stabilirii sistemului de indicatori, care poate fi în orice moment un barometru exact al
modului de a decide şi acţiona eficient în spaţiul C.E. Activităţile C.E. sunt însă urmărite şi din punct de
vedere al eforturilor (cheltuielilor) de realizare, în consecinţă, pentru a obţine informaţiile necesare pentru
stabilirea performanţelor fiecărei activităţi în raport direct cu cerinţele mecanismului economiei de piaţă,
SICE va trebui să includă şi următoarele subsisteme informatice:
- subsistemul resurselor umane;
- subsistemul mijloacelor fixe;
- subsistemul mijloacelor circulante.

2.4.3. Caracterul evolutiv, distribuit şi flexibil al SICE

Sistemul informatic al C.E. este conceput astfel încât să urmărească fidel, sub toate aspectele, evoluţia

11
sistemului obiect - Casa de Economii, pe de o parte, şi a propriei dezvoltări în cadrul sistemului informaţional
al C.E., pe de altă parte. Datorită modificărilor ce au loc în dimensiunile şi natura subsistemelor sale fizice,
precum şi în cadrul activităţilor sale, sistemul informatic al C.E. este, prin definiţie, un sistem evolutiv. Deci
acest sistem nu este proiectat în mod rigid, o dată pentru totdeauna. În acelaşi timp, pornind de la situaţia
existentă, SICE este conceput astfel încât să cuprindă o arie cât mai largă din sistemul informaţional al C.E.
Altfel spus. el este realizat în ideea acoperirii nivelului maxim posibil de informatizare.
Caracterul distribuit al SICE rezultă şi din faptul că este alcătuit din următoarele elemente structurale:
- Sistemul informatic central al C.E., aferent Centralei C.E. ca nivel superior de conducere;
- Sisteme informatice ale sucursalelor şi filialelor C.E.;
- Sisteme informatice aferente agenţiilor C.E.
Sistemul informatic central are ca problematică domeniile fizice proprii (materiale şi activităţi) ale
Centralei C.E., precum şi sarcinile ce îi revin acesteia, în calitate de organ central coordonator.
În ceea ce priveşte sistemele informatice ale sucursalelor şi filialelor C.E., acestea sunt concepute
astfel încât fiecare în parte să asigure cerinţele informaţionale ale Centralei C.E., în paralel cu satisfacerea
propriei necesităţi de informaţii.
În aceeaşi ipostază se situează si sistemele informatice ale agenţiilor C.E. faţă de sucursalele sau
filialele C.E. de care aparţin.
Flexibilitatea SICE rezultă implicit şi din concepţia de structurare şi perfecţionare a acestuia.
Întrucât din punct de vedere conceptual şi funcţional SICE reprezintă un sistem modularizat, există
posibilitatea reală de a se implementa noi funcţii noi ale acestuia care, cu un efort minim, să permită
satisfacerea unor viitoare cerinţe informaţionale.

3. Sistem informatic pentru bursele de valori

3.1. Organizarea şi funcţiile bursei de valori

Bursa este piaţa pe care se oferă şi se vând mărfuri sau valori mobiliare în funcţie de anumite proceduri
speciale.
Prin bursa privită ca instituţie se concentrează cererea şi oferta de valori imobiliare prin intermediul
unor operaţiuni de negociere, contractare şi executare a unor contracta într-un sistem deschis, în concordanţă
cu un regulament acceptat şi cunoscut de către agenţii economici, în acest context se realizează o centralizare a
tranzacţiilor prin intermediul unui mecanism de acces continuu, total şi direct al tuturor clienţilor la
informaţiile de piaţă, elemente urmate de realizarea efectivă a operaţiunilor prin concentrarea ordinelor de
vânzare (OV) şi de cumpărare (OC) în sala de negociere a bursei de valori prin intermediul căreia se
efectuează tranzacţiile de către agenţii de bursă. Bursele de valori mobiliare (BVM) sunt elementul

12
preponderent al pieţei secundare de capital deoarece asigură mobilitatea şi lichiditatea capitalurilor, în acest
mod, agenţii economici îşi pot folosi, într-o fază iniţială, capitalurile proprii pe piaţa primară, urmând ca
acestea să fie ulterior negociate pe piaţa secundară.
Funcţiile bursei de valori mobiliare sunt următoarele:
- sincronizarea pentru o anumită piaţă şi o dată calendaristică a ofertei şi cererii de valori
mobiliare;
- gestiunea ordinelor de vânzare/cumpărare emise de către clienţi prin derularea tranzacţiilor de
valori mobiliare;
- cotarea şi circulaţia liberă a valorilor mobiliare la un curs dependent de interesul clienţilor pentru
achiziţia unor anumite valori mobiliare, fapt dependent strict de competitivitatea economico-financiară a clienţilor
emitenţi, elemente corelate cu valoarea de piaţă a titlurilor mobiliare;
- reflectarea operativă a cursului valorilor mobiliare înregistrate zilnic la cota bursei;
- evidenţierea conjuncturii economice în raport cu factorii specifici şi externi ai pieţei de valon
mobiliare.
În sinteza, putem spune că o bursă de valori are rolul principal de a tranzacţiona cu hârtii de valoare emise
de către agenţii economici, prin plasarea efectuată de către agenţii de schimb datorită caracterului negociabi al
acestor hârtii de valoare.
Piaţa bursieră este urmărită şi analizată prin intermediul a doi indicatori fundamentali: cursul valorilor
mobiliare şi indicele bursier, indicatori ce evidenţiază starea conjuncturală a economiei naţionale.

3.2. Intermedierea de valori mobiliare

Această intermediere are la bază un sistem stabilit de derulare, prin precizarea rolului participanţilor şi a
modului apelativ de derulare a tranzacţiilor. Intermedierea de vaioi i mobiliare se desfăşoară în raport cu
cumpărătorii şi vânzătorii de valori mobiliare, ce guvernează cererea şi oferta de titluri mobiliare (firme, bănci,
persoane fizice).
Aceşti operatori economici nu au acces Ia bursă decât prin intermediul membrilor acesteia: societăţi de
intermediere şi agenţi de schimb.
Intermedierea de valori mobiliare se realizează de către societăţile de valori mobiliare - SVM, autorizate
de către CNVM, în forme juridice de societăţi pe acţiuni, cu obiectul de activitate constând exclusiv în
intermedierea de valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni, contracte la termen, opţiuni etc.). SVM realizează practic
activitatea de intermediere prin agenţi de valori mobiliare, persoane ce acţionează în numele şi pe contul SVM
de Ia care au primit ordine de tranzacţii.
SVM acţionează la bursă în două moduri principale:

13
 - intermediar. SVM se numeşte broker şi poate vinde sau cumpăra în contul clienţilor bursei,
obţinând în schimb un comision practicat;
- cont propriu: SVM se numeşte dealer, poziţie în care aceasta deţine un act propriu de acţiuni, pe
care le poate tranzacţiona în contul propriu, prin operaţiuni de vânzare/cumpărare. Rezultatul acestei
intermedieri este dat de diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al acţiunilor
tranzacţionale.
In situaţiile de brokci sau dealer, SVM are obligaţia de a asigura cu prioritate ordinele clienţilor săi în
condiţiile optime existente pe piaţă.
La rândul lor, agenţii de schimb, în conformitate cu uzanţele internaţionale, pot fi de două tipuri:
- brokeri: acţionează în numele şi contul clienţilor, cu rol de intermediari, prin primirea ordinelor
de vânzare/cumpărare de la aceşti clienţi, comunicând acestora cursurile titlurilor negociate şi modul de
exercitare al acestor ordine de vânzare-cumpărare;
- brokeri specialişti: centralizează ordinele de vânzare şi/sau cumpărare şi derulează
tranzacţionarea acestora. Brokerii specialişti deţin un portofoliu de valori mobiliare şi fonduri băneşti utilizate
în scopul menţinerii stabilităţii titlurilor tranzacţionale.
În aceste condiţii, fluxurile informaţionale existente la o SVM sunt următoarele:
A - transmiterea (primirea ordinelor de vânzare [cumpărare (OV/OC)];
B - trimiterea OV/OC către Departamentul Tranzacţiei;
C - transmiterea OV/OC către agenţii de bursă;
D - introducerea OV/OC în sistemul de tranzacţionarea al bursei;
E - elaborarea şi transmiterea Raportului de tranzacţionare (RT) şi Raportului de decontare (RD);
F - verificarea RT şi RD;
G - trimiterea OV/OC cu informaţiile aferente tranzacţiei;
H - înregistrarea şi contabilizarea SVM a RT şi RD;
I - transmiterea RT şi RD şi Ordinului de plată (OP), în cazul societăţilor plătitoare, la BV - De-
partamentul Decontare;
J – transmiterea RD şi OP la banca de decontare;
K – vrarea sumelor necesare decontării tranzacţiilor din contul curent (CC) şi contul de decontare (CD);
L – informarea clienţilor asupra elementelor tranzacţiei bursiere;
M – trimiterea extraselor de cont (EXC).

3.3 Procesele specifice cotării la BV

Procesele specifice cercetării BV au în vedere restricţia potrivit căreia înscrierea la cota Bursei din

14
Chişinău se face în concordanţă cu legea privind valorile mobiliare şi bursele de valori inclusiv cu reglementările
Comisiei Naţionale Mobiliare (CNVM) şi ale Bursei de Valori Chişinău. In acest spirit, înscrierea la Cota B V
.reprezintă permisiunea acordată de BV, unei societăţi emitente de a avea valorile mobiliare tranzacţionale
prin intermediul mecanismului specific al Bursei.
Cotaea la BV se realizează prin intermediul unor procese complexe asigurate prin cooperarea
Societate de Valori Mobiliare (SVM), membră a Asociaţiei Bursei (AB), care iniţiază aceste procese în
piaţa bursieră, SVM ce reprezintă eminentul în proces, numită societate iniţiatoare şi BV.
Procesele descrise prin MCC sunt următoarele:
1. Selecţia societăţii iniţiatoare (SVM iniţiatoare): eminentul va realiza această selecţie în
funcţie de activitatea generală desfăşurată de SVM, inclusiv pe baza altor criterii prestabilite
de tătre BV;
2. Îndeplinirea cerinţelor cotării: eminentul şi SVM colaborează pentru realizarea documentaţiei
ne-otării (DNC) în vederea trimiterii acesteia Ia BV, inclusiv a comisionului de procesare
(CP).
3. Verificarea asigurării condiţiilor cotării la bursă: se face prin intermediul Serviciului
EMITENŢI prin care se verifică îndeplinirea cerinţelor de cotare, cât şi depunerea tuturor
documentelor. Dacă toate aceste elemente sunt îndeplinite, Serviciul EMITENŢI emite nota
de recomandare (NR) către COMISIA DE ÎNSCRIERE LA COTA BURSEI (formată din 5
membri şi un preşedinte).
4. Decizia privind înscrierea la cola: SVM iniţiator prezintă activitatea trecută, prezentă, dar
mai ales de perspectivă a emitentului în faţa Comisiei de înscriere Ia Cota Bursei
(prezentarea se face în prezenţa conducerii societăţii eminente), în situaţia în care comisia
constată că toate cerinţele şi documentele necesare cotării sunt îndeplinite şi complete,
atunci se emite Decizia de înscriere la cotă (DIC) a valorilor mobiliare ale eminentului
respectiv.
5. Furnizarea Registrului Acţionarilor şi plata comisioanelor: societatea eminentă înscrisă la
Cota Bursei transferă discheta cu Registrul Acţionarilor (DRA) către Serviciul REGISTRU.
Acest serviciu verifică corelaţia dintre capitalul social şi numărul acţiunilor emise, pentru
care se primeşte un comision pentru verificarea Registrului Acţionarilor (CR).
6. Emiterea deciziei de tranzacţionare: este luată de către Directorul general al BV dacă sunt
în-trei condiţii:
a) existenţa Deciziei de înscriere Ia Cota Bursei;
b) încheierea Contractului de Registru (COR);
c) plata comisionului de înscriere la Cota Bursei.

15
 7. Informarea prin mass-media asupra începerii tranzacţionării, urmată de derularea acesteia:
se face prin comunicate de presă destinate publicului larg, acesta fiind informat asupra datei
începerii tranzacţionărilor valorilor mobiliare ale emitentului în cadrul BV. Practic, acest
proces se desfăşoară astfel: Emitentul, SVM şi BV organizează o conferinţă de presă ia care
participă reporteri de presă. Comisia de înscriere la Cotă, membrii CNVM. La această
conferinţă de presă se prezintă activitatea societăţii, cu descrierea perspectivei de dezvoltare.
La finalul acestei conferinţe de presă se începe tranzacţionarea valorilor mobiliare ale
emitentului la BV.
Corelaţia dintre aceste procese în concordanţă cu formalismul specific MCC, este redată în
continuare:

Figura 3.1. Fluxurile informaţiilor existente între emitentul VM, SVM iniţiatoare si B V
Notaţii folosite:
DNC - documentaţie necesară cotării CR - comision pentru registru
DIC - documente de înscriere la cotă DRA - discheta cu registrul acţionarilor
CP -comision de procesare COR - contract de registru
NR - notă de recomandare RBV - registrul BV
CIC - comision de înscriere la cotă CBV - cota BV
DIC - decizie de înscriere la cotă

3.4. Tipologia tranzacţiilor bursiere

Tranzacţiile bursiere sunt reprezentate prin contractele de vânzare-cumpărare ce au ca obiect titlurile şi

16
obiectivele financiare derulate pe piaţa financiară secundară (prin intermediul burselor sau pieţelor
interdealeri). Aceste tranzacţii bursiere fac referire la contractele încheiate în interiorul burselor de valori prin
intermediul agenţilor de bursă ce îşi desfăşoară activitatea în consonanţa cu reglementările pieţei bursiere.
În cadrul burselor de tip european se disting următoarele tipuri de tranzacţii:
- tranzacţii la vedere: livrarea titlurilor şi plata acestora au loc imediat sau eventual la câteva
zile
de la data tranzacţiei la bursă;
- tranzacţii la termen: sunt derulate la bursă la o dată fixă, eventual în finalul lunii în curs.
sau
chiar în lunile următoare;
- tranzacţii condiţionale: sunt executate la termen şi permit cumpărătorului să decidă între
două
alternative (executarea contractului sau renunţarea la acesta, decizie ce implică plata unui avans către
vânzător).

3.4.1. Tranzacţii la vedere (cash)

Prin intermediul acestor tranzacţii, persoana care adresează Ordinul de vânzare/Ordinul de cum-
părare îşi asumă obligaţia ca imediat (sau eventual în câteva zile de la date încheierii tranzacţiei) să
transmită cumpărătorului titlurile vândute sau preţul tranzacţiei, prin intermediul contului de CASH
deschis de către client la firma de broker.
In aceeste condiţii, clientul vinde "cash" valorile mobiliare contractate în cadrul unui termen şi pri-
meşte suma integrală în contul său.
Tranzacţiile cash se desfăşoară la BV în următoarele etape:
Tabelul 3.1
Eiapa Denumire Descriere
1 Transmiterea OV/OC Brokerii primesc OV/OC de Ia clienţi în scopul tranzacţionării acestora
către brokeri
2 Determinarea preţului Refoloseste mecanismul de licitaţie la preţ unic Ia alocarea valorilor
de deschidere al mobiliare, ca urmare a folosirii acestui mecanism
acţiunilor
3 Executarea ordinelor Se poate executa sesiunea de deschidere astfel:
• OC cu menţiunea "la cursul cel mai bun, având limita mai mare decât
preţul de piaţă"
• OV cu menţiunea "la cursul cel mai bun"

Aceste tranzacţii sunt derulate ca urmare a plăţii unei taxe de brokeraj, de maxim 8%, plătită de
vânzătorul şi cumpărătorul implicat în tranzacţia negociată. Comisioanele plătite de către client sunt
17
următoarele:
- comisionul general este de 0,3% din valoarea tranzacţiei;
- comisionul datorat băncii de decontare este de 0,125%;
- comisionul cuvenit BV este de 0,175%.

3.4.2. Tranzacţii în marjă

Tranzacţiile în marjă sunt variante ale tranzacţiilor la vedere, reprezentând cumpărări de titluri pri-
lare pe datorie, prin care brokerul acordă clientului un credit pentru realizarea tranzacţiei bursiere.
Clientul nu trebuie să acorde firmei broker întreaga contravaloare a ordinelor de cumpărare, dar
epune în termenul prescris o sumă acoperitoare (denumită marjă-margine), ce constituie diferenţa ană la
valoarea contractului, fiind de fapt un împrumut pe care îl primeşte clientul de la broker sntru tranzacţia
respectivă. Astfel se creează o capacitate financiară suplimentară în favoarea clienlului, dar acesta trebuie să
ofere o garanţie reprezentată prin titlurile ce fac obiectul contractului, titluri ce rămân la dispoziţia brokerului.
în situaţia în care investitorul doreşte să intre în posesia titlurilor, acesta trebuie să restituie creditul şi dobânda
aferenă, deci să-şi anuleze debitul faţă de broker. Titlurile folosite drept garanţie se numesc colateral, caracterizate
prin: valoarea colateralului (VDL-CO), datoria clientului faţă de broker (DAT-BROK) şi marja absolută (MARJA-
ABS). Astfel, se pot calcula următorii indicatori:

unde prin m am notat marja returnabilă.

3.4.3. Tranzacţii la termen

Principala caracteristică a tranzacţiilor la termen constă în faptul că partenerii tranzacţiei înţeleg în mod
deliberat să-şi îndeplinească obligaţiile peste o perioadă (de l, 2, 6 luni, nu mai mult) de la data încheierii
tranzacţiei, în acest mod, reglementările de conturi şi trimiterea titlurilor se vor face la o dată ulterioară
finalizării tranzacţiei, cu precizarea expresă că dreptul de proprietate asupra titlurilor se transmite de la
vânzător la cumpărător, din momentul încheierii contractului.
Valoarea titlurilor tranzacţionale se face prin intermediul cursului la termen prestabilit, neluându-se în
seamă evoluţia cursului de piaţă înregistrat la momentul efectiv al derulării tranzacţiei. Pentru garanţia bursei
şi a clienţilor săi, intermediarii bursei solicită constituirea unor depozite în numerar sau sub formă de titluri
blocate, numai pentru perioada în care clientul are rolul fie de vânzător, fie de cumpărător.
18
 Negocierile la termen pot fi de două feluri:
a) Operaţiuni la termen fix (ferm): în momentul negocierii, cumpărătorul plăteşte titlurile cumpă
rate, în timp ce vânzătorul cedează titlurile ce au făcut obiectul vânzării, dar lichidarea tranzacţiilor se
va face la o dată ulterioară. Tranzacţiile la termen fix pot fi urmate de răscumpărarea titlurilor. Astfel,
la scadenţa tranzacţiei, contul de titluri asociat fiecărui operator se va solda, în timp ce contul de nu
merar va fi debitor/creditor.
b) Operaţiuni condiţionate: sunt efectuate la termenul stabilit, dar finalizarea acestora depinde de
decizia operatorului, care are dreptul de a renunţa la contract suportând un cost, sau poate să-şi înde
plinească situaţia de cumpărător/vânzător de titluri, în funcţie de evoluţia ulterioară a cursului valori
lor mobiliare tranzacţionale.
3.4.4 Tranzacţii pe piaţă cu reglementare lunară

Acest tip de tranzacţii se finalizează din punctul de vedere al momentului plăţii şi livrării titlurilor către
cumpărători într-o perioadă denumită perioadă de lichidare. Executarea angajamentelor va avea loc în această
perioadă de lichidare ce începe cu cea de a şasea zi bursieră, înaintea ultimei zile lucrătoare a lunii, în cadrul
acestui tip de tranzacţii, vânzările şi cumpărările efectuate în orice zi (inclusiv în ziua de lichidare general) au
scadenţa chiar în luna respectivă. Aceste operaţiuni la termen de o lună sunt asemănătoare din punct de vedere
tehnic cu tranzacţiile în marjă, prin intermediul unui depozit de garanţie.

3.4.5. Tranzacţii Ia termen ferm

În cadrul acestor tranzacţii, cumpărătorul şi vânzătorul sunt ferm angajaţi în două momente:
• momentul iniţierii operaţiunii prin care se stabilesc valoarea şi termenul tranzacţiei prin inter-
mediul unui curs predeterminat;
• momentul finalizării tranzacţiei se face la cursul zilei, în raport cu care se stabileşte dacă iniţia-
torul operaţiunii a înregistrat câştig/pierdere.
Tranzacţiile la termen ferm sunt redate în continuare:

19
 Figura 3.4. Tranzacţii la termen ferm Notaţii:
OCTL - Ordin de cumpărare termen l iună; OVC - Ordin de vânzare cash
OVTL - Ordin de vânzare termen l lună; PL - plata efectivă
TTF - tranzacţiile la termen fix, CVţ - încasarea contravalorii tranzacţiei

Operaţiunile de cumpărare la termen sunt caracterizate prin faptul că un cumpărător intră direct
posesia valorilor mobiliare la termenul tranzacţiei, acesta fiind posibil avantajat de creşterea ulte-ară a
cursului. Astfel, dacă la momentul iniţierii tranzacţiei cursul cash este mai mare decât cursul termen, atunci
cumpărătorul poate adresa brokerului un Ordin de vânzare la vedere pentru acţiunile liziţionate. Acţiunea este
specifică atunci când se doreşte obţinerea unui câştig din tranzacţia la men şi nu introducerea titlurilor în
portofoliu.
Operaţiunile de vânzare la termen sunt derulate de către clienţii bursei în situaţia în care se imează o
scădere viitoare a cursului titlurilor mobiliare tranzacţionare.

3.4.6. Tranzacţii cu primă

Aceste tranzacţii cu primă sunt operaţiuni bursiere de tip condiţional, caracterizat prin următoarele:
♦ preţul tranzacţiei este predeterminat, fiind la nivelul dat de cursul la termen prestabilit
pentru lenta dată, această scadenţă fiind fixă;
♦ relaţia dintre cumpărător şi vânzător: există o primă reprezentată de pierderea maximă
pentru ipărător în cazul renunţării la contract;
♦ tranzacţiile cu primă se încheie pentru o cantitate de 100 de titluri;
♦ pot fi cu caracter speculativ sau pot fi o metodă de protejare a investiţiei împotriva
riscului de bursier.
Principalele tipuri de tranzacţie cu primă sunt redate sintetic în tabelul următor:
Tabelul 3.2
20
 Tipul tranzacţiei Descriere sintetică
cu primă
Tranzacţii cu Au la bază cumpărarea unui contract cu primă pemru o anumită lună de scadenţă, pentru
primă determinate care cursul de piaţă poate înregistra mai multe variante de cursuri de piaţă, în funcţie de
de obţinerea unui aceste fluctuaţii ale acestui curs de piaţă. Pentru a înţelege acest mecanism folosim
câştig următoarele notaţii: Pe - preţul de contract; P,, P2, P; - variante aJc cursului de piaţă; C* -
câştigul înregistrat; P* - pierderea înregistrată; R - rezultatul contractului. Situaţiile
rezultate din aceste tranzacţii pot fi:
• dacă PC>P,, atunci C*, = (PC-P,) • 100 acţiuni (13.3) • dacă P,>P2, atunci C*2 = (Pt-
P2) • 100 acţiuni (13.4)
• dacă PC>P3, atunci C*3 = (PC-P3) • 100 acţiuni (13.5)
• dacă PC<P|, atunci P*, = (PC-P,) • 100 acţiuni (13.6)
• dacă PC<P2, atunci P*2 = (PC-P2) • i 00 aciiuni (13.7)
• dacă PC<P3, atunci P*3 = (PC-P3) • 100 acţiuni (13.8) .
dacă PC=P,= P2= P,, atunci R=0 (13.9)
Tranzacţii cu Această cumpărare cu primă este asociată cuu o vânzare fermă pe piaţă cu reglementare
primă de tip lunară, în cai e vânzarea trebuie să se realizeze la un curs superior în raport cu un
arbitraj contract cu primă. Pentru a explica acest tip de tranzacţie, folosim următoarele notaţii:
Pe- preţ de cumpărare; P*c - preţ de cumpărare prin primă, PR - primă, PVT - preţ de
vânzare la termen, C - câştigul, în aceste condiţii rezultă: P*c = Pc-PR(13.10) C = 100
acţiuni • (PVT-P*c)-(IOO acţiuni • PR) (13.11)
Tranzacţii cu Aceste tranzacţii limitează pierderea în situaţia unei evoluţii de curs nefavorabil, iar pentru a
primă de tip înţelege acest mecanism folosim următoarele notaţii: PV - preţ de vânzare/acţiuni, PC- preţ
hedging de cumpărare/acţiuni; PR - primă/acţiuni, CURS - cursul înregistrat de acţiune, în
A aceste condiţii rezultă: a) pierderea la vânzarea primă: P* = 1 00 acţiuni • (Pv-Pc) dacă
CURS > Pv (13.12) )) pierderea din' tranzacţiile cu primă: P** = 100 acţiuni • (CURS-
Pc-PR) - (100 acţiuni • PR) (13.13) c) pierderea reală diminuată: p = p*.p»*(13 .H)
Stelaje Stelajele sunt acţiuni la termen ce folosesc elemente din tranzacţiile erme combinate cu
tranzacţiile de tip condiţionat. Stelaju! este de fapt o tranzacţie fermă deoarece, la finalul
scadenţei, operatorul economic este obligat să execute contractul. Stelajul foloseşte
două cursuri: cursul superior şi cursul inferior, denumite bornele stelaju-ui; operaţia de
stelaj fiind validă pe un termen de 6 luni, dar operatorul economic poate executa
contractul chiar în prima (una de la încheierea tranzacţiilor sau în următoarele 5 luni,
fără a depăşi scadenţa inală. La scadenţa celor 6 luni operatorul economic poate să-şi
tabilească poziţia în raport cu evoluţia cursului bursier al acţiunilor. Astfel, operatorul
poate acţiona în două moduri:
♦ prin cumpărarea de valori mobiliare tranzacţionale Ia preţul cel mai mare
prevăzut în stelaj;
♦ prin vânzarea de valori mobiliare tranzacţionale la preţul cel mai mic
înregistrat în stelaj.

3.4.7. Contracte de opţiuni

Contractele de opţiuni sunt contracte standardizate pentru acţiuni, obligaţiuni, indici bursieri, rata
Dânzii, mărfuri, valute etc. în cadrul acestor contracte cu opţiuni, cumpărătorul are dreptul, dar nu şi iaaţia, de a
achiziţiona un număr de titluri mobiliare la scadenţă, la preţ de exercitare (preţ presta-it), achitând o primă în
momentul încheierii tranzacţiei sau în finalul lunii curente. Această primă î suportată de cumpărător şi este
21
privită de acesta ca un cost necesar indiferent dacă respectivul itract se încheie sau nu. Contractele de opţiuni
pot fi de două feluri:
♦ opţiunea de cumpărare ("caii"): contract de structură negociabilă prin care cumpărători.,! achizi-lează
acţiuni la un preţ prestabilit într-o perioadă prestabilită, în timp ce vânzătorul are obligaţia de icra solicitarea
cumpărătorului prin vânzarea actului suport;
♦ opţiunea de vânzare ("put"): contract cu structură negociabilă prin care se acordă dreptul pentru

ipărătorul acţiunii de a vinde activul suport către partenerul său, într-o anumită perioadă de tinpp, m preţ,
prestabilit şi în schimbul unor prime plătite. Vânzătorul unui "put" este obligat de a ipăra activul de bază de
la cumpărătorul acţiunii la un preţ prestabilit, dacă opţiunea este exercitată un interval de timp. Aceste tranzacţii
cu opţiuni pot fi iniţiate dacă clientul deschide un cont la o ă-broker, după care emite un ordin pe piaţa
acţiunilor, în urma executării acestui ordin, clientul îndeştc o poziţie pe opţiuni, care poate fi: "long" pentru
cumpărare şi "short" pentru vânzare.
Elementele specifice ale unui contract c.u opţiuni având ca suport valorile mobjliare elementare următoarele:

Tabelul 3.3
Element Descriere
Mărimea opţiunii Entitate de 100 titluri suport
Durata de viaţă Intervalul de timp pentru exercitarea opţiunii, data' finală a exercitării opţiunii
denumindu-se preţul expirării.
Preţul de exercitare Este reprezentat prin mărimea la care se poate vinde (cumpăra) opţiunea determinată
în momentul încheierii contractului după o procedură bursieră standardizată.
Preţul opţiunii Este reprezentat de prima ce se achită din momentul încheierii contractului.
Valoarea intrinsecă Este diferenţa dintre preţul de exercitare al opţiunii şi preţul activului suport
Valoarea timp Este reprezentată de valoarea suplimentară peste cea intrinsecă pe care acţiunile le
pot avea pe piaţă, ca urmare a influenţei raportului cerere-ofertă, dedusă practic din
diferenţa dintre preţul opţiunii şi valoarea sa intrinsecă.

Opţiunile de tip "call" sau "put" pot fi cumpărate (vândute), ceea ce conduce la patru situaţii posibile
derivate din poziţia pe care o va lua investitorul în raport cu anticipaţia sa.
Aceste patru situaţii sunt:
Cumpărarea unei opţiuni de cumpărare (investitorul are o poziţie long pe caii);
Cumpărarea unei opţiuni de vânzare (investitorul are o poziţie long pe put);
Vânzarea unei opţiuni de cumpărare (investitorul are o poziţie short pe caii);
Vânzarea unei opţiuni de vânzare (investitorul are o poziţie short pe put), tru fiecare tip de operaţiune,
executarea contractului depinde de evoluţia cursului activului sună la scadenţă, rezultatele contractului de
opţiuni fiind evidenţiate în continuare:

22
 Tabelul 3.4
Opţiunea Tipul Anticiparea Riscul posibil Tipul de câştig;
cursului
cumpărare CALL creşterea cursului risc limitat câştig nelimitat
cumpărare PUT scăderea cursului limitat câştig important
vânzare CALL scăderea cursului risc nelimitat câştig limitat
vânzare PUT creşterea cursului risc important câştig limitat

3.5. Obiectivele SIBV

SIBV trebuie să furnizeze indicatorii fundamentali (cursul valorilor mobiliare, indicele bursier etc.) prin
care se evidenţiază starea conjuncturală a economiei naţionale, astfel încât bursa de valori să îndeplinească
funcţiile sale esenţiale, în aceste condiţii, SIBV trebuie să realizeze sincronizarea, pentru o anumită piaţă şi o
dată calendaristică, a ofertei şi cererii de valori mobiliare, inclusiv cotarea şi circulaţia liberă a valorilor
mobiliare la un curs dependent de interesul clienţilor, în funcţie de competitivitatea economico-financiară a
clienţilor bursei de valori, în corelaţie strictă cu valoarea de piaţă a titlurilor mobiliare. De asemenea, SIBV va
permite şi gestiunea ordinelor de vânzare/cumpărare emise de către clienţii bursei de valori prin urmărirea
accentuată a derulării tranzacţiilor de valori mobiliare.
SIBV va reflecta operativ cursul valorilor mobiliare înregistrate operativ Ia cota bursei, precum şi
reflectarea conjuncturii economice în raport cu factorii specifici si externi ai pieţei de valori mobiliare.

4. Sistem informatic privind veniturile statului

4.1. Infrastructura sistemului fiscal

Constituţia Moldovei precizează că ”impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi
bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”, în timp ce „impozitele şi taxele e se
stabilesc de Consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii”. Organul de decizie în
domeniul finanţelor publice este Parlamentul, ce stabileşte şi aprobă prin lege impozitele, e şi alte venituri
ale statului, în timp ce conducerea generală a activităţii executive în sfera finanţelor publice este realizată
de Guvernul Moldovei.
Reglementările cu caracter fiscal sunt realizate prin intermediul unui sistem fiscal, format dintr-un
ansamblu de concepte, principii, cerinţe, mecanisme adecvate, elemente legislative, aparat propriu, folosite
integral şi eficient pentru dimensionarea şi perceperea impozitelor necesare pentru realizarea obiective social-
economice urmărite prin politica fiscală.

23
 Infrastructura sistemului fiscal este formată din trei elemente independente:
1. legislaţia fiscală, prin intermediul căreia se reglementează nivelul, modul de determinare şi
perceperea impozitelor şi taxelor, privite drept elemente fundamentale ale veniturilor statului prin care se
instituie dreptul de creanţă al statului asupra contribuabilului;
2. aparatul fiscal este format din totalitatea organelor specializate care implementează mecanis-
mul fiscal în vederea urmăririi şi perceperii veniturilor bugetare;
3. mecanismul fiscal este alcătuit din totalitatea procedeelor, tehnicilor, metodelor, conceptelor şi
instrumentelor fiscale prin care se realizează acţiunile de urmărire şi percepere a impozitelor şi taxelor.

4.2 Elementele comune specifice veniturilor bugetare

Impozitele reprezintă modul de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau
juridice la dispoziţia statului, în scopul asigurării cheltuielilor sale, prelevare cu caracter obligatoriu, titlu
nerambursabil şi care nu necesită o contraprestaţie din partea statului.
Practic, aceste impozite sunt plăţi efectuate de plătitorul de impozit către stat, cu caracter nerambursabil
şi definitiv. În schimbul acestor plăţi, plătitorul de impozit nu are dreptul de a solicita statului un contraserviciu.
Impozitele pe venit sunt plătite de către următoarele categorii de persoane fizice sau juridice:
Tabel 4.1.
Persoana fizică / juridică Obiectul impunerii
agentul economic profitul realizat
proprietarul funciar renta funciară
deţinătorii de hârtii de valoare venitul obţinut de aceste hârtii de valoare
micii meseriaşi venitul realizat din activitatea prestată
liber profesioniştii venitul realizat din activitatea prestată
muncitorii şi funcţionarii salariul

Obiectul impunerii este stipulat prin lege; această reglementare fiscală trebuie cunoscută şi respectată de
subiectul impunerii şi organele fiscale. Astfel, legea prin care se instituie un impozit trebuie să precizeze:
• persoanele fizice/juridice plătitoare de impozit;
• sursa impozitului sau baza de calcul;
• mărimea relativă a impozitului;
• termenele de plată;
• sancţiunile aplicabile persoanelor fizice sau juridice ce nu achită impozitele la termenele stabilite.
Impozitele şi taxele sunt denumite generic venituri bugetare, fiind caracterizate prin următoarele
elemente comune specifice:

24

Particularităţile elementelor comune specifice veniturilor bugetare sunt detaliate în tabelul
următor:
Element
Denumirea impozitului
Subiectul sau plătitorul
Suportatorul sau destinatarul
impozitului
Obiceiul impunerii
Suma impozitului sau baza
decalcul
Unitatea de impunere sau
unitatea de măsură
Cota impozitului sau
cuantumul unitar
Asieta sau modul de aşezare
a impozitului
Perceperea sau încasarea
Figura 4.1 Elemente comune specifice veniturilor bugetare
Tabelul 4.2.
Particularitate
Denumirea şi semantica impozitului sunt prevăzute expres în legea care le
declară ca fiind operaţionale pentru sistemul fiscal.
Persoană fizică (ce are capacitatea de exerciţiu) sau persoană juridică (cu
personalitate juridică) definită prin lege ca fiind obligată să plătească taxă sau
impozit.
Persoană fizică sau juridică care plăteşte efectiv impozitul, în situaţiile în care
suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul.
Elementul concret care stă la baza impunerii, fiind, de regulă, venitul sau
bunul impozabil sau taxabil; acest element poate face parte din mai multe
categorii, aşa cum exemplificam în continuare:
• TVA;
• venitul obţinut din activităţi individuale (salarii, alte venituri asimilate,
dreptul de autor etc.) pe baza căruia se determină impozitul pe venit.
• profitul obţinut din diverse acţiuni economice, pe baza căruia se percep
impozitul pe profit, impozitul pe dividendele.
• bunurile aflate în proprietate, pentru care se percep, spre exemplu,
impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport etc.;
• dezbaterea succesiunii, divorţul, obţinerea unor autorizaţii, paşaportul,
pentru care se percep taxa de succesiune, taxa de timbru etc
Este elementul pe care se bazează calculul venitului bugetar, cum ar fi:
• venitul, valoarea, profitul sau tariful
• valoarea clădirii pentru obiectul impozitului care este clădirea,
capacitatea cilindrică pentru autovehicule.
Unitatea monetară (pentru impozitul pe profit), metrul pătrat de suprafaţă utilă
(pentru impozitul pe clădiri), hectarul (pentru impozitul funciar), kilogramul,
litru, bucata etc. (pentru unele taxe de consumaţie)
Impozitul asociat unei unităţi de impunere, stabilit fie în cotă fixă, fie în cota
procentuală, calculată proporţional, progresiv sau regresiv
Complexul măsurilor luate de către organele fiscale în legătură cu fiecare
subiect impozabil, în scopul stabilirii obiectului impozabil, a mărimii
materiei impozabile şi a determinării impozitului datorat statului.
Metoda utilizată pentru încasarea veniturilor bugetare, după cum urmează:
25

Termenul de plată
Înlesnirile, drepturile şi
obligaţiile debitorilor
Răspunderea plătitorului
 metoda plăţii directe: folosită pentru perceperea impozitelor aferente
veniturilor provenite de la persoanele juridice; în spiritul acestei
metode, debitorul stabileşte singur suma datorată, în condiţiile legii,
pe care o varsă, din proprie iniţiativă, în contul bugetului statului la
termenele prevăzute (exemplu: impozitul pe profit)
 metoda reţinerii şi vărsării (denumită şi stopajul la sursă): utilizată
pentru veniturile impozabile realizate de către persoane fizice, prin
sau de la unităţile economice specializate;
metoda aplicării de timbre fiscale: utilizată pentru diferite taxe (exemplu:
dezbateri succesorale, divorţ, obţinerea de autorizaţii, paşaport etc.).
Data limită până la care se poate achita impozitul sau taxa, iar în cazul
nerespectării acestei date, contribuabilul va plăti majorări de întârziere
(stabilite expres prin textul legii).
 înlesnirile prevăzute de lege au în vedere fie reduceri procentuale de
impozit, fie scutiri, pentru situaţii excepţionale;
 drepturile şi obligaţiile plătitorilor suni reglementate pentru respectarea
legalităţii şi încasarea obligaţiilor bugetare, prin solicitarea din partea
debitorilor de a se admite înlesniri legale.
Formele răspunderilor juridice, administrative, patrimoniale şi penale de
plată pentru abateri administrative prin intermediul unor amenzi sau
majorări de întârziere.

4.3. Rolul şi funcţiile sistemului fiscal

Rolul sistemului fiscal este concretizat în următoarele elemente definitorii:

a) Procurarea resurselor necesare finanţării acţiunilor statului, deoarece impozitele şi taxele sunt concentrate
în proporţie de 90 % în Bugetul de stat, Bugetul asigurărilor sociale şi Bugetele locale.
b) Asigurarea unui control asupra economiei naţionale prin intermediul unui aparat fiscal specializat,
element realizat prin procesul de planificare, urmărire şi percepere a impozitelor.
c) Folosirea unor criterii unitare pentru aceiaşi obiect impozabil, fără discriminări sociale, subiective
etc.
d) Fiscalitatea are un rol universal datorită faptului că un impozit va fi plătit de către toate persoanele care
realizează venituri din surse similare sau au în proprietate acelaşi gen de avere, ceea ce conduce la aceeaşi
materie impozabilă.
e) Fiscalitatea asigură echitatea prin intermediul justiţiei sociale fără discriminare de ordin politic, religios
sau etnic.
Funcţiile fiscalităţii sunt următoarele:
a) Funcţia socială, prin care sunt favorizate categoriile de contribuabili cu venituri mici şi

26
greutăţi materiale, precum şi agenţii economici care utilizează şomeri sau personal cu capacitate redusă de
lucru.
b) Funcţia stimulativă, realizată prin acordarea de facilităţi fiscale pentru agenţii economici
aflaţi în primii ani de activitate, înlesniri pentru investitorii şi reinvestitorii de capital, în scopul asigurării
unei creşteri economice importante.
Rolul şi funcţiile sistemului foca! sunt sintetizate în continuare:

Figura 4.2 Rolul şi funcţiile fiscalităţii

5. Sistem informatic pentru asigurări şi reasigurări

5.1. Conceptul de asigurare

Yvonne Lambert-Faivre arată că „sub aspectul său tehnic, care este fundamental, asigurarea este
operaţia prin care un asigurător, organizând pe principiul mutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la
producerea unor anumite riscuri, îi indemnizează pe aceia dintre ei care suferă un sinistru, pe seama fondului
comun constituit din primele încasate”. Această operaţie de asigurare are la bază un contract de asigurare cu
următoarele trăsături caracteristice (figura 15.1.)

27
 Figura 5.1 Trăsăturile caracteristice ale contractului de asigurare
1. Contract consensual: se încheie prin simplul consimţământ al părţilor, contractul fiind
valabil din momentul în care asigurătorul şi asiguratul şi-au exprimat acordul de voinţă într-o formă scrisă
solicitată expres de leguiitor cu scopul de a proteja interesele asiguraţilor şi ale terţilor.
2. Contract sinologmatlc: părţile contractante au obligaţii reciproce şi interdependente, ce pot fi
definite astfel:
a) Asiguratul este obligat să facă declaraţii de risc veridice, atât la încheierea contractului cât şi la
producerea sinistrului. Acesta se obligă să achite primele de asigurare datorate asigurătorului.
b) Asigurătorul se obligă să acopere riscul asiguratului, în cazul producerii acestui risc, prin
acordarea indemnizaţiei cuvenite.
3. Contract aleatoriu: la încheierea contractului, părţile nu cunosc existenţa sau amplitudinea
exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru fiecare parte din derularea contractului de asigurare,
deoarece obligaţiile asumate de către asigurat şi asigurător sunt dependente de un eveniment viitor incert
4. Contract cu titlu oneros: asiguratul şi asigurătorul urmăresc să obţină un folos, o contraprestaţie
în schimbul obligaţiei asumate prin contractul de asigurare. Astfel, asiguratul beneficiază de protecţia dată de
asigurător în schimbul unei plăţi denumite primă de asigurare.
5. Contract succesiv: asigurătorul acoperă
un complex de riscuri pentru o perioadă îndelungată de timp, ceea ce permite eşalonarea primei de asigurare pe
o perioadă calendaristică determinată/nedeterminată.
6. Contract de adeziune: contractul este acceptat de ambele părţi, deşi acesta este redactat şi ex-
primat de către asigurător.
7. Contract de bună credinţă: executarea acestui contract se face în mod corect de către ambele
părţi, deoarece asigurătorul acceptă preluarea unui risc în baza datelor furnizate de către solicitantul unei
asigurări, fără a putea verifica integral aceste date.
Conceptul de asigurare este corelat cu cel de fond de asigurare, care se realizează în vederea
acoperirii unor pagube provocate de evenimente/fenomene viitoare şi aleatoare.
Acest fond de asigurare este utilizat pentru:
a) acoperirea pagubelor provocate de evenimentele asigurate la asigurările de bunuri, respectiv
plata sumelor asigurate la asigurările de persoane;
b) finanţarea unor activităţi impuse de prevenirea pagubelor;
c) realizarea unui fond de rezervă pentru societăţile comerciale sau organizaţiile mutuale de
asigurare.

5.2. Funcţiile asigurării

28
 Asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a PIB, apărute în procesul constituirii şi
utilizării fondului de asigurare pentru continuitatea activităţii economice, asigurarea integrităţii bunurilor
asigurate, protecţia persoanelor fizice împotriva unor evenimente, onorarea obligaţiilor de răspundere civilă
ce revin persoanelor fizice sau juridice faţă de terţi. Asigurările îndeplinesc următoarele funcţii:
a) Funcţia de repartiţie: se realizează în procesul de formare a fondului de asigurare, la dispoziţia
firmei de asigurare, pe baza primei de asigurare plătite de persoanele fizice sau juridice cuprinse asigurarea ex
contract sau ex lege.
Asigurarea ex contract se face pe baza principiului facultativităţii, încheindu-se din proprie iniţiativă
către persoanele fizice sau juridice interesate de protecţia împotriva unor evenimente distructive.
Asigurarea ex lege are la bază principiul obligativităţii, acţionând fără consimţământul prealabil al
asiguraţilor şi fără încheierea unui contract între părţi, în mod automat sunt incluse în asigurare toate
persoanele fizice aflate într-o situaţie prevăzută de lege.
Funcţia de repartiţie se manifestă şi în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinaţiile sale
legale: plata indemnizaţiilor de asigurare, finanţarea unor activităţi cu caracter preventiv, constituirea unor fonduri
de rezervă sau pentru asigurarea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ale firmei de asigurare.
b) Funcţia de control: are în vedere modul în care se încasează primele de asigurare şi alte venituri a|e
firmei de asigurare, modul în care sunt efectuate plăţile cu titlu de indemnizaţie de asigurare, cheltuielile de
prevenire a riscurilor, cheltuielile administrativ-gospodăreşti, inclusiv calculul corect al drepturilor cuvenite
asiguraţilor, gospodărirea legală a fondului de asigurare, îndeplinirea integrală şi la termen a obligaţiilor financiare
ale firmelor de asigurări către stat şi către terţi.
5.3. Tipologia şi elementele definitorii ale asigurărilor

Asigurările pot fi de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă, fiind structurate în raport cu

următoarele criterii:
Tabelul 5.1.
Criteriul Tipul de asigurare Particularităţi
folosit
Domeniul/ Asigurări de bunuri Au ca obiect valori materiale aparţinând persoanelor
ramura de fizice sau juridice, ce pot fi supuse acţiunii unor
referinţă fenomene naturale sau unor accidente.
Asigurări de persoane Au ca obiect persoanele fizice şi ca scop diminuarea
consecinţelor diverselor evenimente (calamităţi naturale,
accidente, boli) sau plata sumelor asigurate în cazul
producerii unor evenimente privind viaţa persoanei
asigurate (pierderea capacităţii de muncă, împlinirea
unei vârste, deces etc.).
Asigurări de răspundere civilă Există obligaţia din partea asigurătorului de a plăti
29
 despăgubirile pentru prejudiciul adus de asigurat unei
terţe persoane.
Obiectul de Asigurări de: Sunt dedicate unei persoane sau unui domeniu de
activitate • persoane activitate strict.
• autovehicule
• maritime şi de transport
aviatice
• incendii şi alte pagube de
bunuri
• răspundere civilă
• credite şi garanţii •
 pierderi financiare din
riscuri asigurate
• agricole
Forma Asigurări prin efectul legii Se datorează interesului economic şi social pentru
juridică de apărarea avuţiei naţionale, continuitatea procesului de
realizare producţie şi protejarea victimelor unor accidente.
Asigurări facultative Au la bază contractele de asigurare încheiate între
asigurător şi asigurat privind bunuri, persoane, răspundere
civilă sau riscuri necuprinse în asigurările prin efectul
legii.
Sfera de Asigurări interne Părţile contractante îşi au reşedinţa în aceeaşi ţară, în timp
cuprindere ce bunurile, persoanele şi răspunderea civilă care (ac
obiectul lor se află pe teritoriul aceleiaşi ţâri. In cadrul
acestor tipuri de asigurări, primele de asigurare,
despăgubirile şi sumele asigurate se exprimă în moneda
naţională.
Asigurări externe Apar în raport cu persoanele, răspundere civilă sau bunuri
aflate în afara graniţelor ţării, astfel încât una din părţile
contractante sau beneficiarul asigurării are domiciliul în
altă ţară, obiectul asigurării se află pe teritoriul altei ţări
sau riscul asigurat se poate produce pe teritoriul altei ţări.
Pentru stabilirea modului şi condiţiilor în care se foloseşte asigurarea, este necesară cunoaşterea
elementelor definitorii ale unei asigurări, elemente descrise sintetic în continuare:
Tabelul 5.2.
Elementul asigurării Descrierea sintetică a elementului
1. Asiguratorul Este societatea de asigurare care îşi asumă răspunderea de a acoperi
pagubele produse bunurilor asigurate împotriva unor evenimente naturale
sau accidente, pe baza unor prime de asigurare plătite de către asigurat. De
asemenea, asiguratorul, poate plăti, in limitele legale, despăgubiri pentru
prejudiciul de care asiguratul se face vinovat.
2. Asiguratul Este persoana fizică/juridică ce îşi asigură bunurile contra calamităţilor
naturale sau accidentelor, pentru care plăteşte o sumă asigurătorului.
Asiguratul poate fi, de asemenea, o persoană fizică/juridică care se asigură
pentru prejudiciul pe care îl poate cauza altor astfel de persoane. De
asemenea, asiguratul poate fi o persoană fizică ce se asigură pentru
anumite evenimente nedorite ce pot apărea în viaţa sa.
3. Beneficiarul asigurării Este persoana ce încasează despăgubirea sau suma asigurată fără să fie
participant la contractul de asigurare, de multe ori indicată în mod explicit

30

4. Contractantul asigurării
5. Contractul de asigurare
6. Riscul asigurat
7. Evaluarea în vederea
asigurării
8. Suma asigurată
9. Norma de asigurare
10. Prima de asigurare
11 . Durata asigurării
de către asigurat în contractul/poliţa de asigurare.
Este persoana fizică/juridică, care deşi încheie o asigurare, nu are calitatea
de asigurat. De multe ori, contractantul asigurării poate fi şi beneficiarul
acesteia.
 Se foloseşte în cazul asigurărilor facultative şi este un înscris juridic
încheiat între asigurat şi asigurător, în baza contractului de
asigurare, asiguratul va plăti prima de asigurare, iar asigurătorul va
achita asiguratului sau beneficiarului asigurării, numai la
producerea riscului asigurat, fie despăgubirea, fie suma asigurată.
Contractul de asigurare prevede:
 drepturile şi obligaţiile părţilor contractante
 data începerii şi data încetării răspunderii asiguratului
 precizările referitoare la riscul asigurat
 are caracter sinologmatic şi oneros
are caracter aleatoriu şi de adeziune a părţilor contractante
Este un eveniment/fenomen sau un grup de astfel de situaţii care, prin
producerea sa, îl obligă pe asigurător să plătească
asiguratului/beneficiarului asigurării fie suma asigurată, fie despăgubirea
stabilită. Conceptul de risc asigurat are mai multe sensuri:
a) riscul este înţeles ca probabilitate a producerii
evenimentului/fenomenului contra căruia se face asigurarea
b) riscul poate fi privit ca posibilitatea de distrugere totală/parţială a
bunurilor de către fenomen/eveniment
c) riscul poate fi privit în sensul de proporţie a răspunderii asumate de
asigurător prin încheierea asigurării
Este operaţiunea prin care se determină valoarea bunurilor pentru
evidenţierea în asigurare. Valoarea menţionată în asigurare trebuie să fie cât
mai reală, şi poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea contabilă a
respectivului bun.
Este nivelul din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă
răspunderea în situaţia producerii evenimentului/fenomenului pentru care s-a
încheiat asigurarea. Această sumă asigurată este limita maximă a răspunderii
asigurătorului, fiind un element de bază al calculului primei de asigurare.
Este stabilită în mod expres prin lege şi reprezintă suma asigurată pe unitatea
de obiect asigurat numai în cazul asigurărilor de bunuri prin efectul legii, în
aceste condiţii, produsul dintre numărul unităţilor de obiect asigurat şi norma
de asigurare reprezintă suma asigurată pentru bunul respectiv.
Este suma de bani stabilită anticipat pe care asiguratul o plăteşte asigură-
torului pentru constituirea fondului de asigurare destinat achitării despă-
gubirii de asigurare sau a sumei asigurate la producerea riscului asigurat
Volumul primelor de asigurare încasate de la asiguraţi se determină prin
ponderarea sumei asigurate cu cota de primă tarifară determinată pentru 100
sau 1000 unităţi monetare sumai asigurată
Este reprezentată de perioada de timp în care sunt active raporturile de
asigurare între asigurat şi asigurător, fiind un element specific asigurărilor
facultative, în decursul perioadei de asigurare, părţile au următoarele
obligaţii:
a) asigurătorul poate plăti asiguratului despăgubirea pentru pagubele
produse bunurilor cuprinse în asigurare sau plăteşte beneficiatului asigurării
la producerea evenimentului asigurat
b) asiguratul achită prima de asigurare la termenele stabilite şi întreţine bune
31

12. Paguba/dauna
13. Despăgubirea de asigurare Reprezintă suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului
condiţii bunurile asigurate
Reprezintă expresia bănească a pagubelor suferite de un bun asigurat
datorită producerii unui fenomen distructiv prevăzut în mod explicit în
contractul de asigurare, în practică se folosesc două concepte: paguba totală,
înregistrată în situaţia în care bunul a fost distrus integral, şi paguba
parţială, survenită atunci când pierderea înregistrată este mai mică decât
valoarea bunului.
pentru compensarea pagubei produse de riscul asigurat, despăgubirea fiind
egală sau mai mică decât paguba. Pentru asigurările de bunuri se folosesc
trei principii aplicate pentru acoperirea pagubelor şi anume:
a) principiul răspunderii proporţionale are în vedere calculul despăgubirii de
asigurare în aceeaşi proporţie în care se află suma asigurată faţă de valoarea
bunului asigurat. Pentru a reflecta acest principiu, folosim următoarele
notaţii: VA - valoarea bunului asigurat
SA - suma asigurată
DA - despăgubirea de asigurare
PG - paguba înregistrată, de unde rezultă că:
DA/PG = SA/VA, iar DA = (SA x PG)/VA
b) principiul primului risc determină despăgubirea la nivelul pagubei
înregistrate
c) principiul răspunderii limitate indică faptul că despăgubirea se acordă
numai în situaţia în care paguba produsă de riscul asigurat depăşeşte o
limită determinată anterior.

Figura 5.2. redă sintetic tipurile şi elementele definitorii ale asigurării:

Figura 5.2 Tipurile şi elementele definitorii ale asigurării

5.4. Contractul de reasigurare

Reasigurarea este un mijloc de divizare a răspunderii între mai mulţi asiguraţi, răspândiţi din punct
de vedere geografic, în scopul menţinerii unui echilibru între primele încasate şi despăgubirile datorate

32
fiecărui asigurător în parte. Prin reasigurare, firma de asigurare care cedează se numeşte reasigurat/cedent, iar
aceea care primeşte se va numi reasigurator. În continuare, la rândul său reasiguratorul poate ceda o anumită
proporţie din riscul acceptat în reasigurare, până la limita în care riscul existent în asigurarea originală va fi
minim pentru diferitele societăţi de asigurare, operaţie denumită relrocesiune.
Operaţia de reasigurare se caracterizează, prin următoarele elemente definitorii:
 raporturile de reasigurare sunt declanşate ca urmare a existenţei unui contract de asigurare;
 reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurator, aceasta neputându-se în-
cheia pentru o sumă mai mare decât cea asigurată prin contractul de asigurare;
 prin operaţia de reasigurare, reasiguratul împarte riscul, prin cedarea acelor riscuri care depă-
şesc posibilităţile sale de acoperire;
 contractul de reasigurare conţine în principiu, următoarele elemente
 obiectul reasigurării
 răspunderea preluată de asigurător
 răspunderea preluată de asigurător pentru contul său propriu
 condiţiile de reasigurare (costul reasigurării, decontarea primelor şi a daunelor, durata con-
tractului, arbitrajul, decăderea din drepturi etc.
 contractul de reasigurare poate fi obligatoriu, facultativ sau mixt.
Pentru a sintetiza elementele specifice reasigurării, în figura 15.3. sunt prezentate funcţiile de asi-
gurare, reasigurare, coasigurare şi retrocesiune, iar în figura 15.4. este prezentată schema corelaţiilor specifice
reasigurării. Având în vedere aceste elemente cu caracter metodologic, putem să prezentăm n continuare
obiectivele sistemului informatic privind asigurările şi reasigurările.

Figura 5.3 Funcţiile de asigurare-reasigurare-coasigurare-retrocesiune

33
 Figura 5.4 Schema corelaţiilor specifice asigurărilor

5.5. Obiectivele sistemului

Manageriale Funcţionale
Urmărirea nivelului şi
dinamicii contractelor de
asigurare şi a nivelului
despăgubirilor plătite
Asigurarea unui nivel al
asigurărilor încheiate,
urmărirea ritmicităţii
încasărilor şi a nivelului
despăgubirilor plătite
Tabel 5.3.
Intrări necesare Ieşiri solicitate
SI. Situaţia contractelor
încheiate pe perioada ...
S3. Situaţia
despăgubirilor plătite pe
perioada ...
D1 - Contract de asigurare S1 - Situaţia contractelor
D2 - Chitanţă încheiate pe perioada ...
D3 - Dispoziţie de plată S2 - Borderoul
D4 - Proces-verbal de încasărilor pe luna ...
stabilire a despăgubirii S3 - Situaţia
despăgubirilor plătite pe
perioada ...

6. Sistem informatic pentru gestiunea tranzacţiilor valutare la casele deschimb valutar

6.1. Activitatea de schimb valutar

Înţelegerea convertibilităţii impune adoptarea unor soluţii şi criterii sistemice, privite printr-un proces
evolutiv. Convertibilitatea este o noţiune cu caracter istoric al cărei conţinut se modifică, devenind sesizabil doar
în cadrul evoluţiei relaţiilor monetare. Convertibilitatea s-a manifestat o dată cu crearea biletelor de bancă;
bancnota este reprezentanta aurului, banca de emisiune plătind la cerere, în monedă, de aur, suma înscrisă pe
bilet. Proprietatea bancnotelor de a putea fi oricând transformate în aur reprezintă convertibilitatea.
La baza funcţionării sistemelor monetare înainte de anul 1914, convertibilitatea s-a practicat folosind
forma clasică de aur sau argint. Importanţa convertibilităţii a fost de ordin primordial în relaţiile internaţionale
şi în domeniul formării cursurilor valutare, în cadrul acestui sistem, plăţile în străinătate erau făcute fie în aur,
fie în devize, cursul valutar crescând în situaţiile de cereri masive. Cu toate acestea, cursul nu putea depăşi
34
paritatea legală plus cheltuielile de circulaţie.
Limita superioară de fluctuaţie a cursului valutar, determinată de convertibilitate, a fost numită
„punctul de aur superior”, iar în situaţia în care cursul valutar nu putea să scadă sub limita de intrare a aurului în
ţară, convertibilitatea era denumită „punct de aur inferior”.
Punctele aurului se determină ca diferenţă între preţul aurului, respectiv cursul de schimb şi
cheltuielile ocazionate de ambalare, asigurare şi transport.

6.2. Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur

Etalonul reprezintă o cantitate de metal fin, cu o anumită greutate, având un anumit titlu şi fiind divizată
în părţi alocate stabilite prin legislaţia monetară: de exemplu, un dolar se divide în o sută de cenţi (l $= 100
cenţi).
Etalonul aur este o formă pe care a cunoscut-o etalonul metal, reprezentând baza sistemului monetar
naţional când acesta se sprijină pe aur sau argint. El se caracterizează printr-o serie de trăsături:
a) stabilirea prin lege a valorii paritare;
b) stabilirea parităţii ca raport între valorile paritare a două monezi diferite;
c) baterea liberă a monezilor;
d) convertibilitatea liberă şi nelimitată a bancnotelor în monezi de aur;
e) libera circulaţie a aurului în interiorul unei ţări şi între diferite ţări;
f) existenţa unui raport relativ stabil între valoarea monedelor diferitelor state;
g) asigură reglarea spontană a cantităţii de bani în circulaţie în raport cu nevoile economiei;
h) asigură stabilitatea relativă a sistemului monetar;
i) contribuie la realizarea echilibrului balanţei plăţilor curente, intrările de aur sporind masa
monetară
j) impune o disciplină internaţională în materie monetară
k) a asigurat stabilitatea cursurilor valutare ale punctelor aurului şi posibilitatea efectuării de plăţi
prin intermediul aurului;
l) a contribuit la întărirea economiilor mai dezvoltase, furnizându-le lichiditatea internaţională.
În condiţiile etalonului aur, moneda naţională putea fi convertită în aur şi valute, băncile de emisiune
creându-şi în acest scop un „stoc de acoperire” în proporţie de 30-40% din suma bancnotelor aflate în
circulaţie.
O formă hibridă a etalonului aur a constituit-o etalonul aur-lingouri, acesta reprezentând o primă etapă
a restrângerii convertibilităţii în aur.
Etalonul aur-monezi a reprezentat, de asemenea, o bază a sistemului monetar naţional.

35
 6.3. Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur - devize

Etalonul aur - devize este o formă a etalonului aur adoptată în cadrul conferinţei monetare internaţionale
din 1922, având următoarele caracteristici:
a) definirea unităţii monetare printr-o cantitate de aur sau o monedă mai convertibilă;
b) absenţa aurului din circulaţia internă a unei ţări şi folosirea altor instrumente monetare, cum ar
fi: bani de cont, bancnote, monedă divizionară.
Conversia se făcea în aur ori valute convertibile, iar transferarea era liberă sau cu unele mici stricţii
ale fondurilor: se formau rezerve din aur, valute de rezervă ca mijloace de plată internaţională. în sistemul
etalon aur - devize, convertibilitatea era redusă la promovarea unor mijloace de plată necesare achitării valorii
mărfurilor care se importau, în anul 1944, acest sistem a stat la baza sistemului monetar internaţional de la
Bretton - Woods, apărând ca o soluţie în condiţiile insuficienţei meiului preţios. România a adoptat acest sistem
în 1949.
În anul 1967, Fondul Monetar Internaţional a adoptat un instrument internaţional denumit „drepturi
speciale de tragere” pentru acoperirea nevoilor globale de lichiditate internaţională. Convertibilitatea a încetat
să mai fie o operaţie de verificare a rambursabilităţii în aur şi un prilej de alegere între o formă de plată sau alta,
devenind un mijloc prin care debitorii îşi procură la scadenţă valutele străine pentru plata datoriei.
O dată cu instituirea sistemului monetar internaţional, s-a schimbat şi atitudinea faţă de problemele
relaţiilor monetare internaţionale. Unul din principiile fundamentale ale sistemului monetar internaţional a
fost acela de înlăturare rapidă a restricţiilor şi discriminărilor din calea plăţilor şi transferurilor determinate
de tranzacţiile curente.
6.4. Convertibilitatea monedelor naţionale

Una din problemele cele mai controversate, cu profunde implicaţii în politica economică a unei ţări (în
politica monetară în special), o constituie puterea de cumpărare a monedei. Istoria conceptului de putere de
cumpărare etalon a parcurs un şir de etape succesive: etalonul - aur, etalonul aur - lingou, etalonul aur - monezi
şi etalonul aur - devize. Etalonul putere de cumpărare este cea mai recentă formă a cărei geneză a făcut obiectul
unor analize pertinente în lucrările marilor gânditori englezi Adam Smith şi David Ricardo. Dezvoltarea monedei
de hârtie, insuficienţa metalului preţios, concentrarea acestuia în câteva mari ţări producătoare, degradarea şi
falsificarea banilor de aur au reprezentat cauzele înlocuirii treptate a circulaţiei libere a aurului.
Raportul de valoare X marfă A = Y gr. Aur exprimă doar capacitatea mărfii aur de a măsura valoarea
oricărui bun sau serviciu.
În explicarea puterii de cumpărare a monedei, locul principal îl ocupă relaţia valorică dintre monedă,

36
preţul bunurilor şi serviciilor şi veniturile obţinute de un subiect sau altul. Putem spune, în concluzie, că atâta
timp cât moneda este stabilă, constantă şi rezistă oscilaţiilor de natură economică, conjuncturală şi juridică,
puterea ei de cumpărare va fi de lungă durată. De asemenea, numai pe fundalul unei economii sănătoase,
moderne, cu potenţial economic ridicat, se poate asigura o monedă capabilă să exprime puterea de cumpărare a
fiecărui subiect, a populaţiei şi economiei luată în ansamblu.

6.5. Formarea cursului de schimb valutar

6.5.1. Puterea de cumpărare a monedei

Valoarea monedei, respectiv puterea ei de cumpărare, decurge din nivelul preţurilor, puterea de cumpărare
a unei cantităţi de monedă este variabilă, deoarece valoarea bunurilor şi serviciilor ce pot fi achiziţionate cu
această cantitate nu este constantă - datorită variaţiilor condiţiilor conjuncturale ale pieţei.
Relaţia dintre cantităţi variabile de bunuri şi servicii şi o masă monetară fixă se evidenţiază prin
fluctuaţiile de preţ.
Puterea de cumpărare este reciproca unui indice de preţ. Indicii de preţ ce se utilizează pot fi de trei
tipuri:
 indici speciali, folosiţi într-un anumit sector economic;
 indicele general al preţurilor, cu ajutorul căruia se exprimă produsele şi serviciile reprezentative
ale economiei;
 indici de consum, care exprimă evoluţia puterii de cumpărare.
Puterea de cumpărare a monedei poate fi internă sau externă.
Pentru a determina puterea de cumpărare internă a unei monede se poate folosi relaţia:
P = S/p
unde:
S - reprezintă o sumă de bani
p - este preţul unei mărfi sau unei grupe de mărfuri.
Conceptual, relaţia nu este concludentă, deoarece se referă la un singur produs, iar preţul
produselor necesare subzistenţei este diferit.
Putem admite însă că puterea de cumpărare a monedei este o variabilă dependentă de un complex de
factori care intră în structura sa internă, preţul, volumul şi calitatea bunurilor supuse vânzării - cumpărării
influenţează nivelul cantităţii de bani, iar pe un plan mai larg, al masei monetare în circulaţie.
Determinarea valorii unei monede în raport cu toate bunurile sau în raport cu cele mai reprezentative
se poate reflecta cu ajutorul unui „coş” de bunuri, în care fiecare bun particular este ponderat cu un coeficient,
calculat în funcţie de locul ocupat în tranzacţiile comerciale. Considerând acest „coş” ca un produs nou, el va

37
avea un preţ „P” egal cu media ponderată a preţurilor monetare ale fiecărui bun component.
Această valoare poartă denumirea de „nivelul absolut al preţurilor” sau simplu „nivelul preţurilor” şi se
calculează pe baza relaţiei:

în care:
ai - ponderea fiecărui produs în totalul tranzacţiilor
pi - preţul monetar al produselor
Pe plan internaţional, puterea de cumpărare a monedelor naţionale este utilizată pentru stabilirea
cursurilor reale de schimb. Acest curs real nu se calculează în mod curent, deci nu este operativ în tranzacţiile
comerciale şi valutar - financiare. Cursul real de schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire ale
mărfurilor comercializate de o ţară în tranzacţiile cu altă ţară, folosind relaţia:

în care:
ai - ponderea produsului "i" în volumul tranzacţiilor internaţionale
Cri- cursul de revenire realizat la produsul "i" în relaţiile cu ţara de referinţă
La rândul său, cursul de revenire poate fi calculat ca raport al preţurilor interne din fiecare ţară
pentru fiecare produs:

unde PjA şi PjB sunt preţurile de vânzare exprimate în moneda naţională a ţărilor (A şi B)
realizate.
În practica internaţională se face deosebire între cursul nominal şi cursul real. Cursul nominal este
concept monetar care măsoară preţurile relative pentru două monede naţionale, iar cel real este un concept
care măsoară preţurile relative pentru două bunuri. Cursul nominal rezolvă unele probleme aţe de datoria
externă, de echilibrarea pieţelor pe termen scurt în regimul cursurilor flexibile. Cursul real se
fundamentează pe teoria parităţii puterii de cumpărare.

6.5.2. Cursul de schimb

Prin valută se înţelege moneda naţională a unui stat deţinută de persoanele fizice şi juridice
aparţinând unui alt stat, utilizată efectiv în plăţi şi plasamente internaţionale.
Pe de altă parte, devizele reprezintă toate instrumentele utilizate pentru efectuarea de plăţi între ţări şi
anume:
38
  valuta în cont sau efectivă;
 unităţile monetare artificiale;
 instrumentele de plată exprimate în valută;
 alte instrumente de credit pe termen scurt exprimate în valută.
Noţiunea de valută este strâns legată de cea de convertibilitate. În practica internaţională se cunosc
multe tipuri de convertibilitate:
 convertibilitatea deplină, ce se referă la rezidenţii din ţara emitentă a monedei, dar şi la
nerezidenţi pentru toate tipurile de operaţiuni efectuate;
 convertibilitatea internă reliefează posibilitatea schimbării monedei contra valutei numai de
către rezidenţi;
 convertibilitatea curentă se foloseşte numai pentru operaţiunile derivate din schimburile de
bunuri şi servicii;
 convertibilitatea totală se referă la toate operaţiunile comerciale şi de capital.
Cursul valutar, denumit şi curs de schimb, este o expresie a raportului valoric între monede, adică
preţul unui mijloc de plată străin exprimat în moneda unei ţări.
Cursurile valutare pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Astfel, după modul de formare, există
cursul valutar oficial şi cursul valutar de piaţă, denumit uneori şi curs valutar liber. Cursul valutar oficial este
stabilit de către autorităţile monetare ale unui stat, pe cale unilaterală, prin legea monetară.
În ţările cu monedă neconvertibilă se mai utilizează cursul oficial cu primă, care se obţine prin
adăugarea la cursul oficial a unei prime valutare de către autorităţile monetare din ţara respectivă, cu scopul de
a stimula intrările de valută în ţară.
Cursul valutar de piaţă este stabilit pe pieţele valutare pentru monedele convertibile.
6.5.3. Tipologia cotării

Cursul pieţei exprimat pentru anumite momente când variază în urma cererii şi ofertei pe piaţă se
numeşte cotaţie. Cotaţia se exprimă prin acelaşi raport al cursului valutar şi poate fi o cotaţie directă, când suma
necesară pentru cumpărarea unei unităţi monetare străine se exprimă în moneda naţională, sau cotaţie indirectă
în cazul invers.
Cursul valutar stabilit unilateral de către autoritatea monetară se numeşte curs oficial. In cazul în care
acesta este aproape de raportul parităţilor, primeşte numele de curs oficial paritar. Dacă el rezultă în urma
unui acord internaţional cu o anumită ţară, se numeşte curs oficial convenţional. Cursul oficial este stabilit fix,
în afara pieţei valutare deci distinct de cursul real. Pe piaţă se mai întâlnesc termenii de curs de schimb la
vânzare sau curs de schimb la cumpărare. Aceştia indică preţul la care se poate cumpăra, respectiv vinde, o
valută !a o bancă sau casă de schimb valutar. Cursul de schimb la vânzare este mai mare decât cursul valutar
39
economic, iar cel la cumpărare este mai mic decât acesta, aici intervenind comisioanele practicate de casa de
schimb valutar.
Cursul valutar central este o noţiune introdusă de FMI prin acordul din 1971, acord prin care se cerea
ţărilor membre o evaluare cât mai realistă a raporturilor valorice dintre principalele monede occidentale.
În funcţie de modul de variaţie, cursurile valutare au fost, de-a lungul anilor, de mai multe feluri:
 cursuri fixe, stabilite de autorităţile monetare ale statelor sau apărute în urma unor intervenţii
pe piaţa valutară;
 cursuri libere sau flotante, stabilite ca urmare a funcţionării neinfluenţate a mecanismului
pieţei;
 cursuri fluctuante, care pot flota numai între anumite limite, FMI stabilind că acestea pot
varia între ± 2,25% faţă de paritate.
Începând din anul 1976, s-a renunţat la menţinerea cursurilor fluctuante şi a fost adoptat principiul
flotării libere a valutelor.

6.5.4. Stabilirea cursului valutar

Metodele actuale pe piaţa internaţională pentru determinarea cursurilor valutare au în vedere nu numai
stabilirea dimensiunilor puterilor de cumpărare, dar şi evoluţia în timp a acestora conform unor indici
economici. Ca urmare, s-au elaborat nişte modele de abordare şi studiere a factorilor de influenţă:
Modelul evolutiv - se iau în considerare două ţări diferite A, B şi momentele t0, t1 şi tn plecându-se de
la puterea de cumpărare în momentul tn ţinându-se seama de influenţele provenite din partea unor factori
financiari. Se apreciază influenţa factorilor economici, raportul cerere/ofertă în momentul t„, precum şi factori
externi şi psihologici.
Modelul Fleming - fluctuaţiile cursului de schimb sunt determinate de amploarea anticipată a mişcărilor
de capitaluri şi a valorilor creanţelor, dar şi de stabilitatea pe termen scurt a preţurilor bunurilor şi salariilor.
Abaterile cursurilor reale de schimb de la nivelul puterii de cumpărare se datorează unor cauze structurale
(progresul tehnic, productivitatea) şi unor cauze conjuncturale. Cursul real de schimb oferă o bună
aproximaţie pentru gradul de competitivitate a mărfurilor pe piaţa străină. O creştere în termeni reali duce
implicit la creşterea competitivităţii.
Faţă de paritatea puterii de cumpărare, cursul de schimb variază pe o curbă care oscilează în jurul unei
axe. Cursul valutar economic este stabilit efectiv pe piaţă şi are diferenţe ( + ∆ ) faţă de paritatea puterii de
cumpărare (fig. 6.1).

40
 Figura 6.1 Variaţia cursului valutar în funcţie de paritatea puterii de cumpărare
Pentru determinarea cursului valutar al etalonului DST emis de FMI, se foloseşte metoda coşului
valutar.
Valutele liber convertibile („valutele forte”) cotează zilnic pe pieţele valutare internaţionale.

6.6 Obiectivele SICSV

Obiectivul fundamental al SICSV constă în furnizarea de informaţii corecte, relevante şi în timp util
atât conducerii, cât şi nivelelor operaţionale specifice unei unităţi economice, în scopul creşterii eficienţei
economice. Aceasta presupune creşterea calităţii şi operativităţii informaţiilor contabile, pentru a se asigura
cunoaşterea în detaliu a proceselor economice, a fluxurilor de valori materiale sau băneşti, a rezultatelor
financiare obţinute.
Realizarea de sisteme informatice financiar-bancare creează condiţii pentru introducerea unor metode
moderne, eficiente, de urmărire şi control al întregii activităţi.
Obiectivele manageriale constau în realizarea evidenţei şi gestiunea tranzacţiilor valutare, astfel încât
unitatea plătitoare să-şi cunoască exact rezultatele economice şi să poată beneficia de implementarea
sistemului informatic în activitatea de zi cu zi.
Elaborarea documentelor de ieşire (Buletinul de Schimb Valutar, Borderoul de Cumpărări, Borderoul
de Vânzări, Fişa tranzacţiilor valutare şi Lista de cursuri) pe baza datelor de intrare, reprezintă un alt obiectiv
important.
Obiectivele funcţionale presupun:
• preluarea corectă a informaţiilor de la tastatură, precum şi transmiterea acestora în situaţiile de
ieşire;
• elaborarea programelor cu o utilitate maximă, facilitând munca departamentului contabil, re-
ducând costul informaţiei;
• asigurarea unei interfeţe utilizator prietenoasă, cu posibilitatea obţinerii informaţiilor supli-
mentare;
• asigurarea integrală a controlului asupra activităţii caselor de schimb valutar, evitarea
nerespectării cerinţelor de evidenţă şi raportare impuse de BNR.

41
 Ţinând cont de aceste obiective SICSV facilitează evidenţa şi raportarea documentelor referitoare a
gestiunea tranzacţiilor valutare efectuate de casa de schimb valutar respectivă.
Un obiectiv derivat este şi acela de a da posibilitatea managerului firmei (al casei de schimb valutar)
de a cunoaşte în orice moment evoluţia cumpărărilor şi vânzărilor de valută, de a avea la dispoziţie un
puternic sistem de indicatori specifici pentru facilitarea luării deciziilor, aplicarea lor în practică şi urmărirea
efectelor acestora.
Obiectivele manageriale şi funcţionale ale SICSV pot surprinde şi alte aspecte ce decurg din:
• mărimea casei de schimb valutar;
• gradul de participare a casei de schimb valutar la derularea operaţiunilor de vânzare-
cumpărare;
• cota de piaţă ce revine casei de schimb valutar respective.
Obiectivele SICSV asigură utilizarea eficientă şi pe scară largă a calculatoarelor, creşterea vitezei de
circulaţie a informaţiei şi reducerea timpului de răspuns. Obiectivele SICSV pot fi sintetizate astfel:
Tabel 6.1.
Tipul obiectivelor Intrări necesare Ieşiri solicitate
manageriale Raport selectiv
Registru de casă
Raport BNM
Totaluri mişcări
funcţionale Buletin de cumpărare Jurnal cumpărări
Buletin de vânzare Jurnal vânzări
Buletin de mişcare (intrări, Borderou cumpărări
ieşiri, sold iniţial) Borderou vânzări
Registru de casă
Raport BNM
Totaluri mişcări

42