METODE DE DECIZIE ETICĂ

I. Cazuistica morală

În istoria eticii există două mari direcții de evoluție:

- prima este creată de Platon, fiind continuată de teoria legii naturale, de
Kant și de utilitarism; conform acestei direcții, etica este o știință 1 (sau cel puțin o „artă”
bazată pe știință), ce poate propune un sistem de principii universale, imuabile, iar orice
fapt particular poate fi evaluat prin subordonarea față de aceste principii;
- cealaltă cale de evoluție a eticii este creată de Aristotel, care respinge
posibilitatea unor scheme de evaluare universale și propune judecăți morale particulare,
dependente de context; aceste judecăți sunt realizate nu de o rațiune deductivă, ci de un
fler practic, moral, de o „înțelepciune practică”2 bazată pe acumularea de experiență.
Tradiția inițiată de Aristotel este continuată de Cicero, de creștinismul medieval și ea se
află la baza cazuisticii morale actuale. Totuși, ca metodă de decizie, metoda cazuistică 3 a fost
dezvoltată în evul mediu, în numeroasele manuale pentru confesori și penitenți, perioada de vârf
fiind secolul al XVI-lea. În secolul al XVIII-lea, importanța ei începe să scadă, etica principiilor
devenind tot mai influentă datorită respectului tot mai mare pentru modelul științelor naturii, în
special al fizicii newtoniene. În următoarele două secole, cazuistica a ajuns să fie exclusă din
sfera eticii. Deși pe parcursul secolului XX cursurile de filosofie morală nu arătau niciun interes
pentru cazuistică, totuși, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în universitățile americane, în cadrul
cursurilor de drept și de economie, ea a fost utilizată ca metodă didactică. Abia spre finalul
secolului XX cazuistica începe să fie preluată în cursurile de etică aplicată, fiind considerată o
metodă mai interactivă și mai potrivită să formeze abilități de gândire autonomă în comparație cu
studiul teoriilor și legilor morale (care ar predispune mai degrabă la o învățare superficială,
mecanică).
Metoda cazuistică ne ajută să evaluăm moral un caz nou, despre care nu știm să ne
pronunțăm în privința moralității sau imoralității sale. „Cazul” reprezintă un anume tip de acțiune
plus circumstanțele particulare în care se desfășoară; el poate fi și un anume tip de caracter. Noul
caz va fi evaluat prin comparație cu o taxonomie de cazuri paradigmatice care sunt considerate
morale în comunitatea care lucrează cu această metodă. Comparația respectivă presupune
raționamente analogice, probabile, fără reguli generale certe, apelând la procedee retorice și la
flerul moral (înțelepciunea practică). În cazuistică sunt deosebit de importante circumstanțele
particulare legate de cazul nou. Evaluările sunt revizuibile; chiar și cazurile paradigmatice pot fi
înlocuite, deși mult mai greu.
Metoda cazuistică se axează pe o „moralitate cutumiară”, cazuistul procedând asemănător
medicului clinician și juriștilor care lucrează în dreptul cutumiar. De pildă, medicul nu apelează
în mod direct la legile biologiei sau bio-chimiei pentru a deduce logic tratamentul, ci pleacă de la

1 Episteme.
2 Phronesis.
3 Valentin Mureșan, Managementul eticii în organizații, Editura Universității din București, 2009, pp. 185-202.

1
o clasificare a bolilor și tratamentelor, la care adaugă propria sa experiență, conștientizând că
fiecare pacient e unic și că circumstanțele personale ale bolii sunt esențiale. Însă, pentru această
adaptare la fiecare bolnav nu există reguli generale care să fie memorate în timpul facultății de
medicină, ci există doar flerul profesional al medicului, fler format în urma unei vaste experiențe.
Exemplu: să presupunem că bolnavul are simptome de gripă: febră, dureri musculare etc.
În mod uzual, medicul îi determină boala prin compararea simptomelor pacientului cu acelea
prezentate în lucrările ce cuprind exemple paradigmatice de boli, iar această comparație îl
conduce la concluzia clară că pacientul are într-adevăr gripă. Acesta este un caz simplu, însă
există cazuri mult mai complicate, unde nu este la fel de ușor să pună diagnosticul, să evalueze
situația: bolnavul poate avea gripă sau hepatită, pentru că unele simptome se suprapun. Acesta e
un caz de ambiguitate, pentru că pare să țină de două paradigme, a hepatitei și a gripei. Pentru a
vedea cu care paradigmă e mai asemănător, medicul va cere investigații factuale suplimentare
(probe de sânge, culoarea ochilor etc.) ce-l vor ajuta să ia o decizie. În alte cazuri, stabilirea
diagnosticului cere și mai mult efort, timp și experiență, iar rezultatul e nesigur. De pildă, pot
exista situații în care două tratamente paradigmatice și vitale se exclud reciproc la același bolnav;
medicul nu poate aplica un tratament decât cu riscul omorârii pacientului. Conflictul
paradigmelor medicale generează o dramă morală. Pentru a decide într-un astfel de caz, medicul
apelează la codul deontologic al spitalului sau la comitetul de etică pentru a-i solicita consilierea.
Dacă nu există o regulă morală în cod pentru cazul respectiv, medicul va cere comitetului de
etică să creeze o regulă nouă. Dacă nu există acel comitet, el ar putea raționa utilizând o
combinație de gândire utilitaristă și de fler: punând în balanță consecințele fiecărui tratament în
circumstanțele particulare respective. Rezultatul său poate constitui un precedent utilizabil
ulterior sau o nouă regulă adăugată codului deontologic, cu mențiunea că totul este provizoriu și
dinamic. Nu se poate vorbi despre o precizie matematică; un alt medic, în alt spital, poate recurge
la o soluție diferită, fără a fi învinovățit pentru asta. Aplicarea unor tratamente diferite pentru
aceeași boală reprezintă ceva obișnuit.
Metoda cazuisticii morale seamănă foarte mult cu metoda medicului care încearcă să ia o
decizie corectă în privința diagnosticului unui pacient. Problema de rezolvat pentru cazuist este
evaluarea morală a unui caz nou; de exemplu, dacă este morală uciderea unei persoane în scop de
autoapărare. Mai întâi, el apelează la un repertoriu de cazuri paradigmatice de omor sau chiar la
o singură paradigmă pentru omor: omorul e un atac intenționat direct, neprovocat, finalizat cu
uciderea celuilalt. Substanța morală a cazului se află tacit în această paradigmă: omorul e imoral.
Imoralitatea lui se bazează pe consensul social în comunitatea particulară în care trăim, pe
tradiția noastră istorică ce acreditează ideea că omorul este rău. Prin urmare, cazul nou este
evaluat în interiorul unei culturi, comparându-l prin analogie cu paradigma cea mai apropiată lui,
aducând în discuție toate circumstanțele: unde, ce, cum, de ce, când, cu ce rezultat? Exemplu:
este uciderea unei persoane în scop de autoapărare un caz de omor? Pentru a decide dacă acest
caz nou e similar paradigmei omorului, trebuie să răspundem la întrebările: unde a fost prins cel
ucis? Era înarmat? Mijlocul folosit de cel agresat (împușcarea agresorului) a fost proporțional cu
scopul său (autoapărarea)? Putea fi agresorul doar speriat și pus pe fugă, pentru a se evita
împușcarea lui? Dacă putea fi doar speriat, atunci împușcarea lui e disproporționată în raport cu
scopul urmărit și uciderea agresorului e imorală. Dacă nu, atunci împușcarea în scop de
autoapărare e justificată moral. Această judecată prin analogie nu se face pe bază de reguli

2
explicite, ci pe bază de maxime morale, procedee retorice, persuasiune și discernământ etic.
Atunci când situațiile sunt complexe, cu multe date interpretabile, rezultatul nu este absolut, ci
revizuibil. În exemplul de mai sus s-a apelat la maxima „dublului efect” introdusă de Toma
dʼAquino: „Un act făcut cu intenție bună poate fi transformat într-un act moralmente rău dacă e
disproporționat în raport cu scopul urmărit”.
Din punct de vedere moral sunt interesante cazurile problematice, cele ambigue și cele
conflictuale. Ambiguitatea apare atunci când cazul nou se potrivește cu mai multe paradigme și
nu știm pe care să o alegem. Conflicutul paradigmelor se referă la situația în care avem două
paradigme morale care nu pot fi aplicate simultan fără a comite o imoralitate. Exemplu: cazul în
care mama va muri dacă se naște copilul, iar dacă alege să trăiască, acest lucru este posibil doar
cu prețul vieții copilului. Un medic trebuie să salveze viața oricărui pacient și, de asemenea, el
trebuie să facă astfel încât un copil să se nască în condiții normale. În cazul respectiv el trăiește o
adevărată dramă morală, pentru că nu poate respecta în același timp ambele obligații morale; iar
alegând oricare dintre cele două variante, va săvârși o imoralitate.
Totuși, el trebuie să acționeze într-un fel sau altul, pentru ca pierderea să nu fie totală,
încălcând ambele datorii morale. Teoreticienii4 metodei afirmă că în acest caz medicul este
nevoit să pună în balanță efectele și riscurile celor două acțiuni, abordând astfel problema ca un
utilitarist. Totuși, spre deosebire de utilitariști, cazuiștii susțin că această cântărire reciprocă a
cazurilor nu e o chestiune de calcul al consecințelor, de reguli generale sau de principii teoretice,
ci de înțelepciune, de talent în a sesiza pe care dintre reguli trebuie să insistăm într-o
circumstanță particulară sau alta.
Filosoful Valentin Mureșan rezumă (în cartea citată, la pag. 190) trăsăturile de bază ale
cazuisticii ca metodă de evaluare morală:
1) La cazuişti, deciziile morale nu sunt legate direct de teoriile etice: nu deducem
formal concluzii particulare din premise universale; legătura cu teoria e, dacă există, mult
mai indirectă şi mai legată de probleme de conţinut (nu formale);
2) Punctul de plecare al eticienilor cazuişti îl reprezintă taxonomiile etice; va trebui
aşadar să convenim asupra unui repertoriu de cazuri paradigmatice care să conţină în ele
substanţa a ceea ce noi considerăm că este moral, stabilind astfel graniţele moralităţii
pentru comunitatea noastră. Dacă ni se cere să justificăm mai departe aceste opţiuni, vom
răspunde că nu avem nevoie de asemenea justificări suplimentare; există numai o
întemeiere istorică: aşa s-a întâmplat să se sedimenteze, în timp, tradiţia etică;
paradigmele acceptate sunt rezultatul unui „consens socialistoric”.
3) Cazurile paradigmatice trebuie să fie cele mai simple exemple, extrem de clare şi
de necontroversate; deşi nu sunt invulnerabile, ele sunt cele mai stabile precedente.
Aceste cazuri exemplare încapsulează tacit principii şi reguli morale.
4) Un caz nou, mai complex, e evaluat prin comparaţie analogică cu cazurile
paradigmatice. Comparaţia analogică e una bazată pe fler (phronesis), pe o pledoarie de
tip retoric şi persuasiv, fără a avea neapărat un fir logic discernabil. Pot fi utilizate pe
4 Cei mai cunoscuți sunt Albert R. Jonsen și Stephen Toulmin, cei care au contribuit decisiv la
relansarea cazuisticii morale prin încercare de a studia structura ei formală ca metodă. Ei sunt autorii
lucrării The Abuse of Casuistry. A History of Moral Reasoning, Berkeley: University of California Press,
1988.

3
 parcurs „maxime” intermediare (culese din moralitatea comună sau din tratatele de etică),
definiţii ale conceptelor-cheie, precum şi cazurile rezolvate anterior.
5) Concluzia e provizorie şi poate conţine tacit o regulă nouă. De aceea metoda
cazuistică poate servi la dezvoltarea codurilor deontologice, dar ea pare mai potrivită ca
metodă didactică şi instrument de persuasiune în consultanţa morală. Argumentele etice
(fiind prezumtive, nu necesare) lasă întotdeauna loc pentru formularea unor opinii diferite
cu privire la cazurile marginale şi ambigue – în cazul cărora evaluatori diferiţi pot avea
concluzii diferite fără a fi criticaţi pentru asta.

II. Metoda principiistă

Apariția principiismului se datorează preocupărilor oficiale ale anilor ʼ70 din societatea
americană, în legătură cu restricțiile ce ar trebui impuse cercetărilor biomedicale. Până atunci,
medicii tratau superficial problemele morale ale profesiei, limitându-se la o abordare ambiguă
conform căreia datoria lor e doar să maximizeze beneficiile și să minimizeze riscurile bolnavului.
Deși la nivelul universităților cercetările etice erau destul de ample, nu exista niciun fel de
legătură între studiile de etică ale filosofilor profesioniști ai moralei și practica medicală. În presa
americană apăruseră diverse critici și plângeri privitoare la modul în care erau tratați subiecții
unor cercetări medicale; de exemplu, unui grup de bolnavi de sifilis nu li s-a aplicat tratamentul
corespunzător pentru că medicii doreau să vadă cum evoluează boala. Aceste aspecte au urgentat
nevoia de a avea un set de principii etice ale acestei profesii.
În anul 1974, Congresul SUA a înființat în acest scop „Comisia națională pentru protecția
subiecților umani în fața rezultatelor cercetării științifice” și i-a solicitat să identifice un număr de
principii morale de bază care să ghideze cercetarea în domeniul biomedical și în științele
comportamentului, principii care să fie acceptate indiferent de viziuni religioase sau teoretice în
domeniul filosofiei morale. Eforturile acestei comisii s-au materializat în anul 1978 sub forma
„Raportului Belmont”, în care au fost identificate trei principii de bază: autonomia, binefacerea și
dreptatea. Așadar, la vechiul principiu hipocratic de a nu face rău, ci bine, s-au adăugat
principiul respectului autonomiei persoanei (cea mai cunoscută specificare a sa fiind „regula
consimțământului informat”) și principiul dreptății, cu rolul protejării persoanelor vulnerabile.
Totuși, s-a dovedit că aplicarea acestor principii nu este deloc simplă, pentru că practica
medicală solicita măsuri concrete, iar simpla raportare la aceste principii nu era suficientă, din
moment ce nu se stabiliseră metode de a decide când un principiu este mai important decât altul
sau cum pot fi rezolvate anumite dileme morale: cum să aplici un principiu fără să încalci alte
principii.
Ca atare, analiza a fost reluată de doi cercetători 5 de la Universitatea din Georgetown,
care propun cercetătorilor din domeniul biomedical un instrument mai ușor de asimilat și de
5 Tom L. Beauchamp, James F. Childress, Principles of Biomedical Ethics, Oxford University
Press, 1979. Un alt studiu important în care sunt expuse ideile principiismului aparține autorilor Tom L.
Beauchamp și David DeGrazia, "Principles and Principlism", in George Khusfs (ed.), Handbook of
Bioethics, Kluwer Academic Pub., 2004.

4
folosit: o listă de criterii în funcție de care să judece ei înșiși situațiile pe care le întâmpină, fără a
fi preocupați de fundamentarea lor. Principiismul, perspectiva propusă de Tom Beauchamp și
James Childress, nu e o teorie etică, ci un cadru de evaluare morală, axat pe ideea că principiile
reprezintă chintesența vieții morale și că, pentru etica practică, aplicată, marile teorii etice
tradiționale (kantianismul și utilitarismul) nu sunt de mare folos. Totuși, așa cum se va observa,
cei doi autori nu reușesc să realizeze un instrument pe care „înșiși medicii” (fără pregătire etică)
îl pot utiliza neproblematic; pe de altă parte, este exagerată afirmația că marile teorii etice clasice
sunt irelevante în aplicarea instrumentului propus de ei.
De fapt, metoda principiistă este accesibilă numai unor specialiști, anume bioeticieni care
cunosc în detaliu cele mai noi achiziții din domeniul medical, dar și ultimele rezultate ale
cercetărilor etice. Prin urmare, nici medicul de rând nu e pregătit să facă o bună evaluare morală
a diverselor cazuri, dar nici eticianul generalist, fără pregătie profesională în domeniul medical
sau în alt domeniu în care este aplicată metoda principiistă; deși ea a apărut pentru a rezolva
probleme din spațiul cercetării biomedicale, totuși sfera de aplicabilitate este mult mai mare:
etica presei, etica afacerilor, etica organizațională. În domeniul bioeticii, Beauchamp încearcă
prin principiism să ofere un repertoriu de reguli apropiate de situațiile concrete, pentru a forma o
cultură morală în domeniul respectiv, astfel încât să poată funcționa ca ghid accesibil pentru
personalul medical. În această privință e important de menționat că expertul etic trebuie să dețină
o pregătire interdisciplinară, etică și medicală, pentru a nu realiza evaluări morale superficiale, în
pofida bunelor intenții și a unei serioase pregătiri de specialitate.
Beauchamp și Childress își concentrează eforturile asupra găsirii unui cadru de evaluare
stabil care să orienteze coerent bioetica, iar la baza acestui cadru se află un set de valori larg
acceptate, pe care le extrag din „moralitatea comună”: mulțimea de norme pe care o împărtășesc
toate persoanele serioase moral; ea conține normele morale ce leagă toate persoanele în toate
locurile, deci în viața morală nu există alte norme care să fie mai fundamentale. În discursul
public al utimelor decenii, acest nucleu universal al moralității a fost reprezentat de sintagma
„drepturile omului”; însă părți la fel de importante ale moralității comune sunt și obligațiile și
virtuțile morale.
Deși în cartea lor resping ideea de fundamentare teoretică a principiismului, o reflecție
asupra fundamentelor este inevitabilă. Astfel, ei fac precizarea că moralitatea există înaintea
reflecției noastre asupra ei, pentru că este un fenomen social obiectiv; nu teoriile generează
normele morale, ci practica socială o face, iar teoriile le studiază. De precizat că termenul de
„moralitate” este mai cuprinzător decât acela de „moralitate comună”. „Moralitatea” se referă la
sistemul normelor de conduită corectă și incorectă larg împărtășite, ce întrunesc consensul social,
chiar dacă acest consens este incomplet. Ca instituție socială, moralitatea cuprinde standarde de
conduită, principii morale, reguli, drepturi și virtuți comune dar și divergente, ale unor grupuri
specifice, având religii și instituții diferite. Așadar, caracteristica moralității în sens larg este
pluralismul. În schimb, moralitatea comună (moralitatea în sens restrâns) conține toate acele
norme și numai pe acelea pe care toate persoanele serioase moral le acceptă ca având autoritate;
moralitatea comună conține preceptele universal valabile care leagă toate persoanele în toate
timpurile. În privința raportului dintre cei doi termeni, reținem că moralitatea comună este chiar
nucleul moralității în sens larg.

5
 În opinia celor doi autori nu există în etică o sursă de apel mai fundamentală decât această
moralitate comună. Ei pleacă așadar de la o convingere empirică: toate persoanele mature moral,
indiferent de cultură, religie, naționalitate, spațiu geografic etc., cred că o viață morală pretinde
câteva lucruri de bază, precum: 1) să-ți respecți semenii; 2) să urmărești bunăstarea lor; 3) să
eviți acțiunile care le dăunează; 4) să-i tratezi echitabil.
Conform analizei realizate de Beauchamp și Childress, nucleul moralității comune în
domeniul biomedical e format din patru principii de bază din care se pot obține numeroasele
reguli morale ce constituie corpul moralității comune. Aceste principii sunt:
1) Principiul respectului autonomiei: oricărei persoane trebuie să i se
recunoască libertatea de a face propriile alegeri și de a-și dezvolta propriile opinii și
planuri de viață, cu singura condiție de a nu afecta autonomia celorlalți.
2) Principiul binefacerii: persoanele au obligația de a-și ajuta semenii să
promoveze acele interese care sunt importante și legitime pentru ei, însă punând în
balanță beneficiile, prejudiciile și riscurile în vederea obținerii celui mai mare beneficiu
net pentru toți cei afectați, în mod imparțial.
3) Principiul nefacerii răului: persoanele trebuie să se abțină de la a săvârși
acte care pot cauza prejudicii de orice fel (fizice, mentale, morale, economice etc.), cu
excepția situației în care există un temei suficient pentru a proceda așa.
4) Principiul dreptății: întotdeauna trebuie să se aibă în vedere distribuirea
nepărtinitoare a beneficiilor, riscurilor și costurilor.
Principiile sunt standarde fundamentale de conduită, repere sau criterii pentru instituirea
unor reguli morale concrete. Spre deosebire de reguli, principiile orientează indirect
comportamentul moral cotidian. Regulile se obțin prin specificarea principiilor, ceea ce înseamnă
concretizarea, particularizarea lor la contexte specifice. Pentru ca o regulă să fie morală, susțin
acești autori, ea trebuie să îndeplinească trei criterii: 1) să fie dominantă, adică mai tare decât alte
tipuri de reguli (de eficiență, prudențiale, estetice etc.); 2) să fie universalizabilă, adică ne obligă
să tratăm similar din punct de vedere moral alte cazuri asemănătoare; 3) să se refere la
bunăstarea celorlalți.
Regulile rezultate din specificarea principiilor pot fi: - reguli morale de bază: de exemplu,
cele privitoare la spunerea adevărului, la confidențialitate, la consimțământul informat, la
eutanasie etc.;
- reguli de autoritate, adică cele care conferă autoritate, iar acestea se referă
la persoana care trebuie să realizeze anumite acțiuni; exemplu: reguli privind
reprezentanții legali ai bolnavilor; reguli referitoare la surclasarea deciziilor pacientului;
reguli cu privire la decidentul în chestiunea distribuirii resurselor în spital;
- reguli procedurale, adică acelea care stabilesc proceduri; exemplu: ce face
spitalul în cazul unor pacienți incompetenți să ia o decizie ce-i privește.
Prin urmare, moralitatea comună are o structură formată din trei niveluri: (1) principii, (2)
reguli (reguli morale de bază; reguli de autoritate; reguli procedurale) și (3) drepturi, virtuți și
judecăți morale particulare (totuși, prin cel de-al treilea nivel se pătrunde în domeniul moralității
în sens larg). Exemple: dreptul la intimitate, bazat pe respectul dorinței autonome de a nu fi
tulburat în viața privată; dreptul la consimțământul informat, bazat tot pe principiul autonomiei;

6
virtuțile caracterului pe care le presupune profesia medicală; evaluarea morală a faptelor
personalului medical în cazul reclamațiilor din partea pacienților. Drepturile, virtuțile și
judecățile morale pot fi de mare folos în ghidarea deciziilor morale în domeniul biomedical,
pentru că ele completează tabloul structurat de principii și reguli.

Premisele procedurii principiiste

I. În domeniul bioeticii sunt suficiente cele patru principii din care pot fi
desprinse (ori „specificate”) reguli, pentru a arăta de ce și cum cad noile cazuri
particulare sub acele principii. Din cauza faptului că principiile etice prima facie nu sunt
ierarhizate, este necesar apelul la două procedee: cel al specificării principiilor și cel al
cântăririi temeiurilor, procedee la care a fost adăugată și metoda de justificare de tip
coerentist a „echilibrului reflectat în sens larg”.
Principiile nespecificate nu sunt utilizabile într-un domeniu particular. De pildă,
principiul autonomiei trebuie să fie „specificat” pentru contexte particulare pentru a deveni un
ghid practic de conduită, iar specificările sale includ și excepțiile considerate valabile. Exemple
de specificări ale acestui principiu pentru domeniul biomedical: „Trebuie să spui adevărul despre
starea pacientului”; „Trebuie să respecți viața privată a semenilor”; „Protejează informațiile
confidențiale!”; „Nu trebuie să tratezi pacientul fără consimțământul în cunoștință de cauză al
acestuia sau al reprezentantului său legal, cu excepția unor cazuri precizate explicit (de exemplu,
atunci când pacientul nu e competent6 și liber de orice coerciție)”. La regula consimțământului
informat s-au adăugat7 treptat diverse precizări și condiționări, sub presiunea apariției unor cazuri
exemplare noi, astfel contribuind la o formulare elaborată a regulei; experiența morală medicală
se îmbogățește odată cu înmulțirea detaliilor sistemului de norme.
Principiul binefacerii e specificat prin următoarele reguli: să previi provocarea unor
dureri inutile; să previi acțiuni ce duc la incapacitarea altora; să previi uciderea; să protejezi
drepturile altora; să ajuți persoanele cu dizabilități etc. Principiului nefacerii răului i se
subordonează reguli precum: să nu ucizi; să nu cauzezi durere inutilă; să nu realizezi acțiuni ce
duc la incapacitarea altora etc. Toate aceste reguli și mentalități morale trebuie să fie cunoscute
de personalul medical dar și de public.
Așadar, la un prim nivel, adică pentru cazurile simple și evidente, evaluarea unui caz nou
se realizează prin „aplicarea” mecanică (de „sus în jos”) a principiilor sau regulilor la acest caz.
Însă, de obicei, modalitatea de evaluare (al doilea nivel) este asemănătoare cu aceea practicată de
cazuiști: vom verifica dacă noul caz e suficient de asemănător cu exemplele paradigmatice
sugerate de enunțul principiilor sau de regulile subordonate. Cu alte cuvinte, acest procesul de
evaluare a noului act particular e unul de încadrare analogică a lui sub modelul acțional descris

6 A fi competent înseamnă: adult conștient că autorizează un tratament și e apt să înțeleagă

efectele acestuia, e apt să înțeleagă opțiunile disponibile în termeni de sănătate, viață, stil de viață, credințe
religioase, valori și în alte aspecte care pot influența decizia cu privire la tratament.
7 De exemplu, pentru cazurile pacienților incompetenți s-au stabilit proceduri care precizează rolul
decizional al rudelor apropiate, când poate decide medicul în locul pacientului, cât trebuie să știe pacientul
din diagnostic etc. 8 Tom L. Beauchamp și David DeGrazia, "Principles and Principlism", în George
Khusfs (ed.), Handbook of Bioethics, Kluwer Academic Pub., 2004, pp. 397-398.

7
de o regulă. De altfel, cel mai important întemeietor al principiismului, Tom Beauchamp, afirmă
că metodologia propusă de el nu diferă într-un mod semnificativ de metodele propuse de
cazuișiti: recunoașterea unui caz drept unul paradigmatic înseamnă acceptarea implicită a tuturor
acelor principii sau reguli ce permit paradigmelor să fie extinse și la alte cazuri. Nici principiile
generale și nici cazurile paradigmatice nu sunt suficiente (luate separat) pentru a genera concluzii
cu gradul dorit de credibilitate: „Principiile trebuie să fie specificate pentru a le aplica la diferite
cazuri particulare, iar analiza de caz are nevoie de lumina care vine dinspre principii. Dacă o
normă menită să ne ghideze acțiunile depinde de experiențele noastre particulare sau de un
principiu general, aceasta e o chestiune ce ține de ceea ce e cunoscut și inferat în anumite
contexte specifice. Pe scurt, modalitatea în care ajungem să dobândim cunoașterea noastră
morală nu e fixată prin niciun fel de ordine esențială a inferențelor sau dependențelor” 8. Așadar,
cazuistica și principiismul se completează reciproc, deseori fiind neclar dacă judecăm după
cazuri sau după reguli incluse în ele.
II. Trebuie reținut că, în contextul evaluării unui caz nou, în sistemul de
principii, norme și judecăți particulare, niciuna din aceste părți nu este infailibilă.
Criteriul de acceptare a unei noi reguli în sistem e ajustarea cât mai coerentă a
ansamblului, în vederea acestui scop putându-se realiza orice fel de sacrificii. Nici cele
patru pricipii nu au un caracter absolut, ceea ce înseamnă că: a) există excepții la fiecare
dintre ele; b) nu există o ierarhie fixă a lor (în contexte particulare, fiecare principiu poate
fi surclasat de unul dintre celelalte trei); c) oricare dintre principii e revizuibil. Conceptul
de datorie prima facie ne ajută să înțelegem cum putem încălca o datorie recunoscând-o
totodată ca valabilă. De exemplu, dacă, obligați de anumite împrejurări, adoptăm regula
„Să nu minți, cu excepția circumstanțelor C (de pildă, când poți salva viața unei
persoane)”, aceasta nu înseamnă că regula „Să nu minți” își pierde valabilitatea. Și la
nivelul principiilor putem întâlni acest lucru: într-un context deosebit, după atenta
cântărire a temeiurilor, putem accepta că principiul binefacerii poate fi încălcat în numele
principiului autonomiei și că încălcarea respectivă este valabilă numai în circumstanțele
C8; dar prin aceasta principiul binefacerii nu își pierde valabilitatea. Prin aceste aspecte,
metoda principiistă diferă de cele propuse de kantianism și de utilitarism, care presupun
că sistemul de reguli morale trebuie să fie absolut coerent, coerență asigurată de un singur
principiu de bază, ghidat de o valoare supremă – autonomia sau fericirea generală.
III. Întemeierea celor patru principii nu se face pe marile teorii etice; ele sunt
derivate din moralitatea comună și din aceea a tradițiilor medicale. În plus, istoria
filosofiei morale confirmă încrederea în aceste principii, din moment ce majoritatea
teoriilor etice clasice includ, în diverse forme, aceste principii.
IV. În cazul dilemelor morale, adică al conflictelor ce apar între principiile
prima facie, soluția propusă de principiiști este ca fiecare principiu dilematic să fie
„specificat” și „cântărit” (al treilea nivel de evaluare morală) până când dispare
conflictul datoriilor.
În situația în care același caz concret ne apare ca specificare a două reguli diferite (adică
avem specificări competitive), Beauchamp recomandă să acceptăm modelul de justificare etică,
8 De pildă, în cazul în care pacientul este membru al organizației Martorii lui Jehova, solicitând expres, din motive
religioase, abținerea de la realizarea unor acțiuni medicale (i.e. transfuzia) care altfel sunt obișnuite într-un spital.

8
numit „echilibru reflectat în sens larg” (al patrulea nivel de evaluare morală). Conform acestei
proceduri de justificare morală, în orice situație din sfera asigurării sănătății, orice specificare,
alegere între specificări alternative, revizuire a unei convingeri morale, decizie în caz de dilemă
morală e în ultimă instanță justificată moral dacă e coerentă cu principiile sau regulile relevante
pentru acel context; succesul justificării poate fi măsurat prin gradul în care se asigură o coeziune
de ansamblu a tuturor elementelor luate în considerare în judecată. Criteriile pentru o mulțime
coerentă de convingeri morale sunt:
a) consistența logică: judecățile acceptate să nu fie contradictorii;
b) suport argumentativ: să existe temeiuri explicite în favoarea acceptării unei reguli în
sistem;
c) plauzibilitate intuitivă; de exemplu, noua regulă pe care o evaluăm trebuie să fie
credibilă per se, independent de temeiurile etice sau factuale aduse în favoarea sa;
d) compatibilitate sau coerență cu alte opinii non-morale raționale: cu legile juridice, cu
rezultatele teoriilor științifice, cu evidența empirică;
e) să fie cuprinzătoare: mulțimea de principii, reguli etc. trebuie să acopere valorile
majore din domeniul etic;
f) simplitate: a utiliza în argumentare un minimum de considerente etice tehnice, însă
oricâte considerente empirice.
Rezumând cele afirmate mai sus, putem spune că principiismului îi sunt specifice trei
proceduri de decizie etică: specificarea principiilor și regulilor; cântărirea principiilor (acestea
două vin de obicei împreună în procesul concret de luare a deciziei); maximizarea coerenței
sistemului de principii, norme, datorii, convingeri morale: între specificări concurente alegem pe
baza criteriului maximizării coerenței sistemului respectiv.

III. Morala creștină – între principiism și cazuistică

Dacă teoriile etice create de filosofi au o fundamentare rațională, cele susținute de teologi
au o întemeiere dogmatică. Dogma stabilește limitele în care anumite idei sunt considerate a fi
justificate. Contrar opiniei comune, dogmele nu se găsesc doar în gândirea religioasă, ci și în
ideologiile politice, în filosofie, în științele sociale și chiar în științele naturii, după cum reiese
din cartea Structura revoluțiilor științifice9, a lui Thomas Kuhn, renumitul specialist american în
istoria științei. O dogmă trasează o cale dincolo de care se intră în tărâmul „ereziei”, al ideilor
străine de ideile inițiale. Ereziile sunt așadar idei raportate la anumite dogme considerate a fi
modul adevărat, autentic de înțelegere în domeniul respectiv. Dogmele sunt transmise de la o
generație la alta, se discută pe seama rolului și a valorii lor, a capacității de a cuprinde diverse

9 Cartea a apărut în anul 1962. Pentru consultarea lucrării în limba română, vezi ediția Humanitas, 2008.

9
aspecte ale vieții (apelându-se la exemple), se fac analize comparative cu alte idei/dogme străine,
pentru a înțelege unde se situează fiecare.
De obicei, când se vorbește despre dogmă se are în vedere sensul „tare”, al dogmei
religioase, adică idee sau ansamblu de idei transmise (direct sau indirect) de către divinitate,
aspect care presupune că nu trebuie pusă la îndoială și că nu poate fi cuprinsă decât parțial cu
mijloacele raționale. Așadar, dogmei îi este specifică o acceptare care presupune credința, un
factor ce depășește modul rațional de raportare, în sensul raționalității instrumentale 10. Din cauza
faptului că dogma religioasă nu trebuie pusă la îndoială și că nu poate fi „disecată” cu
instrumente raționale, ea are un sens peiorativ pentru cei care cred că științele experimentale pot
oferi răspuns la orice întrebare. Această atitudine ar trebui să fie însă mai nuanțată; trebuie să
avem discernământ privind domeniile în care dogmele nu își au locul. În primul rând este clar că
locul lor este justificat în religii, ceea ce nu înseamnă că anulează uzul rațiunii. În al doilea rând,
este necesar să înțelegem că dogmele pot deveni foarte periculoase dacă sunt cultivate în spațiul
socio-politic, iar în acest sens este suficient să ne amintim că totalitarismele secolului XX au fost
întemeiate pe dogme de ordin rasial, politic, economic. De asemenea, trebuie puse sub semnul
întrebării dogmele din științe, fie că vorbim despre științe sociale sau ale naturii.
După această introducere necesară, revenim la tema eticii creștine, despre care spuneam
că are o întemeiere dogmatică; etica creștină este o teorie etică de tip teologic, având la bază
porunca divină. La rădăcina moralei se află învățăturile despre Dumnezeu și faptele Sale 11, iar
morala creștină se ocupă cu învățăturile revelate după care creștinii trebuie să se conducă în
viață. Sursele moralei creștine sunt Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție; principiile și regulile
morale sunt porunci ale lui Dumnezeu, pe care creștinul trebuie să le urmeze în vederea
desăvârșirii sale morale.
Morala creștină, afirmă un teolog și filosof contemporan, nu trebuie gândită în termeni
convenționali, „între bine și rău”, ci „între viață și moarte”, adică între salvare (mântuire) și
refuzul iubirii lui Dumnezeu, care este moarte a sufletului: „Morala omului e înainte de orice un
eveniment existențial: realizarea dinamică a plinătății existenței și vieții, sau eșecul și alterarea
adevărului ființei sale. Altfel spus, morala se referă la evenimentul salvării omului: al putinței ca
omul să fie salvat, adică mântuit, «teafăr și nevătămat»; să-și realizeze integral posibilitatea
existenței și vieții dincolo de spațiu, de timp și de realitățile convenționale; să învingă moartea”12.
Principiile moralei creștine sunt întemeiate direct pe autoritatea divină (sunt revelate),
așadar sunt fără erori. Cel mai mare bine din punct de vedere creștin este expresie a voinței
divine revelate în legile morale; cel mai înalt principiu al moralității nu ține de convenții sociale
schimbătoare, ci este voința lui Dumnezeu, câteva dintre „atributele” sale fiind Atotbun,
Atotcunoscător, Atotînțelept, Atotputernic. Legea morală universală și imuabilă este sădită în
om, care are rațiune, voință liberă, sensibilitate, iar legea morală de bază, care este o formă

10 Conceptul de raţionalitate formală sau instrumentală este opus celui de raţionalitate valorică sau teleologică. Cu
alte cuvinte, raţionalitatea instrumentală priveşte aflarea celor mai bune mijloace pentru atingerea unor scopuri
prestabilite, nu însăşi alegerea scopurilor respective. În schimb, raționalitatea teleologică presupune preocuparea
privind scopurile de urmărit în viață și, pornind de aici, în diverse domenii de cercetare care afectează viața, iar
aceste scopuri îi vizează pe toți oamenii în general.
11 Aceste subiecte aflându-se, de fapt, în centrul disciplinei numită „Dogmatică”.
12 Christos Yannaras, Libertatea moralei, Editura Anastasia, București, 2004, p. 9.

10
generală a oricăror legi concrete este „să faci binele și să eviți răul”; în Noul Testament această
lege devine: „Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31),
pregătindu-i pe oameni să primească legea iubirii, care este o dreptate dumnezeiască, nu una
umană, cum este legea talionului: bine pentru bine și rău pentru rău. Se poate vedea ierarhia
legilor morale în creștinism:
- legea pozitivă (concretă) dumnezeiască, care se împarte în Legea Vechiului Testament
(cele zece porunci) și legea Noului Testament: „Fericirile” rostite în „Predica de pe munte”,
sfaturile evanghelice, parabolele și exemplele; - legea pozitivă omenească: derivă din cea
dumnezeiască și este dată fie de Biserică (legea bisericească), fie de stat (legea civilă).
În viața comunităților și a societăților, legea omenească poate deraia spre interese
subiective, iar reperul pentru îndreptarea ei rămâne legea dumnezeiască. S-a spus deseori despre
legile Vechiului Testament că sunt imperfecte (cu referire la legea talionului, nu la cele zece
porunci13) și că din acest motiv a adus Hristos legea iubirii, a Noului Testament. Această idee
trebuie înțeleasă nuanțat: desigur că, în raport cu legea iubirii, legea talionului („ochi pentru ochi,
dinte pentru dinte”) e imperfectă, dar în acea perioadă istorică ea a fost cea mai potrivită, în
sensul că a reprezentat o treaptă necesară (mai ușor de acceptat și de pus în practică) pentru a
ajunge la legea înaltă a iubirii aproapelui, chiar dacă el se comportă ca un vrăjmaș: „Și dacă
iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii același
lucru fac. Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți
avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiți
pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, și
răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și
răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv. Nu judecați, și nu veți fi judecați; nu
osândiți, și nu veți fi osândiți; iertați, și veți fi iertați. [...] căci cu ce măsură veți măsura, cu
aceeași vi se va măsura” (Luca 6, 32-38).
Din punctul de vedere al metodei de evaluare a unui fapt moral, etica creștină este o
formă de principiism, la care se adaugă mijloacele complementare ale reflecției de tip cazuistic:
la baza evaluării morale se află mai multe principii și exemple paradigmatice la care aderă
comunitatea creștinilor; orice comportament și orice regulă nouă trebuie să fie compatibile cu
aceste standarde inițiale. Poruncile și învățăturile din Evanghelii reprezintă elementele
fundamentale ale moralității comune creștine, acceptate prin tradiție. În termenii principiismului
creat de Beauchamp și Childress, aceste elemente de bază formează mulțimea de norme
împărtășite de toate persoanele serioase moral, norme ce leagă între ele toate persoanele în toate
locurile și au funcția de ghizi ai moralei personale și sociale. Principiile de bază ale moralei
creștine sunt ulterior specificate sub forma unei mulțimi de reguli sau legi pozitive, de obligații,
drepturi și virtuți care acoperă tot spațiul vieții sociale.
Principiismul creștin deține avantajul de a avea un cadru instituțional format din sancțiuni
interne (conștiința vinovată în cazul încălcării legilor morale) și externe (interdicția de a primi
Taina Euharistiei pentru o anumită perioadă; „canonul” primit de la duhovnic), avantajul
„verificării” pe parcursul a douăzeci de secole a efectelor respectării normelor morale, avantajul

13 Însă și acestea trebuie să fie interpretate în spiritul Noului Testament, așa cum vedem că îi învață Iisus pe oameni
în „Predica de pe munte”.

11
experienței dobândite în lupta cu diversele forme ale răului, ceea ce înseamnă o îmbogățire a
cunoașterii morale printr-o cunoaștere a omului.
Deși există în cazul multor eticieni tendința de a simplifica învățătura creștină, despre care
consideră că e suficient să cunoști poruncile de bază pentru a le aplica apoi în situații reale,
lucrurile nu stau așa. Având permanent în vedere complexitatea vieții reale ce provine de altfel
din complexitatea omului, morala creștină se dovedește a fi capabilă să dea răspunsuri nuanțate,
rezultate în urma unui discernământ creat în paralel cu formarea virtuților creștine. Întâlnim
aceste aspecte ale bogăției eticii creștine în lucrările ce cuprind învățături patristice (cele 12
volume ale Filocaliei – culegere din scrierile Sfinților Părinți) sau în cele numite „Paterice”
(întâmplări din viața asceților, monahilor, credincioșilor, unde se caută răspunsuri la diferite
probleme morale), dintre care cel mai cunoscut și mai vechi este Patericul egiptean.
Aceste aspecte fac astfel încât morala creștină să fie una vie, actuală, îmbinând în mod
echilibrat avantajele kantianismului (deontologismului), ale utilitarismului și ale eticii virtuții.
Cadrul de evaluare oferit de morala creștină este format din următoarele principii și
reguli:
1. Doar pe Dumnezeu trebuie să-l cinstești.
2. Să nu te închini la idoli!
3. Să nu batjocorești numele lui Dumnezeu (să nu hulești)!
4. Să cinstești ziua Domnului!
5. Să-ți cinstești părinții biologici și spirituali!
6. Să nu ucizi! (indiferent care sunt formele uciderii; în Noul Testament,
chiar și mânia împotriva semenilor, jignirea lor, ura față de aceștia sunt condamnate drept
forme ale uciderii14).
7. Să nu fii desfrânat! (această poruncă nu se referă doar la relațiile fizice
nepermise dintre bărbat și femeie, în afara căsătoriei, ci și la gânduri, dorințe 15, imagini cu
conținut erotic).
8. Să nu furi!
9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! (Să nu minți! În Noul
Testament nu doar faptul de a jura strâmb este un mare păcat, ci însuși faptul de a te jura;
vorbirea fără rost este ea însăși interzisă).
10. Să-ți înfrânezi orice dorință de a avea ceea ce nu ți se cuvine! (cu atât mai
mult cu cât acesta este al aproapelui tău). Cele zece „fericiri”:
1. Să fii smerit!

14 „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu
însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său:
netrebnicule!, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule!, vrednic va fi de gheena
focului. Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva
împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind,
adu darul tău. Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea
judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de
acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban”. (Matei 5, 21-25).
15 „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu săvârşeşti adulter. Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie,
poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”. (Matei 5, 27-28).

12
 2. Să-ți recunoști greșelile și să le deplângi, pentru că astfel te poți îndrepta și
vei dobândi conștiință împăcată.
3. Să fii blând, cumpătat!
4. Să lupți pentru dreptate!
5. Să fii milostiv, generos!
6. Să ai inima curată! (Să nu primești în inimă niciun fel de răutate: viclenie,
ură, invidie, mânie, desfrânare, minciună, hulă etc.)
7. Să iubești pacea și să lupți pentru realizarea ei! (Pacea interioară este o
condiție a păcii exterioare, sociale)
8. Să lupți pentru dreptate până la jertfirea propriei vieți! (Este una dintre
cele mai înalte virtuți, făcându-l pe om „fiu al lui Dumnezeu”. Această luptă nu trebuie
înțeleasă drept una pentru interesul personal egoist16, ci ca luare de atitudine când
Dumnezeu și când semenii sunt nedreptățiți prin diverse cuvinte sau fapte).
9. Adevărata iubire pentru Dumnezeu trebuie să meargă până la suportarea
prigoanei, pentru că cel care Îl urmează pe Hristos este conștient că drumul spre Înviere
nu poate ocoli drumul crucii. 10. Bucurați-vă pentru darurile cerești pe care Dumnezeu
le-a oferit oamenilor!
Pe aceste principii de bază ale moralei creștine se întemeiază legile omenești, adică cele
date de Biserică și de stat. Legi emise de Biserică: reguli adoptate de sinoadele ecumenice, cele
nouă reguli bisericești pentru desăvârșirea morală și spirituală (ascultarea Liturghiei în zilele de
sărbătoare, respectarea zilelor de post, mărturisirea păcatelor, împărtășirea credincioșilor cu
Sfintele Taine, respectarea fețelor bisericești etc.).
Legea civilă cuprinde normele de drept promulgate de instituțiile statului, iar la baza lor
trebuie să se afle, de asemenea, valorile și principiile morale.
Pe lângă aceste reguli, există și o categorie de reguli speciale sau particulare (în special
„datorii”), ce constituie morala creștină empirică și vizează cele mai importante sfere ale vieții
umane: trupul, sufletul, familia, semenii, proprietatea, autoritățile de stat, datoriile față de mediu,
comportamentul în vreme de război etc.
La acestea se mai adaugă numeroase idei privind virtuțile creștine și modul de dobândire
a lor; apoi pildele având rolul unor exemple paradigmatice; sunt povestiri cu tâlc din care se
desprind învățături de mare importanță pentru viața creștină, ajutându-i să compare diverse
situații concrete de viață cu acele pilde sau parabole evanghelice, pentru a le evalua. Astfel ei pot
înțelege mai ușor dacă intențiile și faptele săvârșite se situează în interiorul sau în afara
modelului creștin de viață. Exemple: pilda fiului risipitor, a bogatului nemilostiv, pilda aruncării
pietrei, pilda semănătorului, a bunului samaritean, a samarinencei, pilda sutașului, a vieții lui Iov
etc.
Desigur, pentru a face evaluări bine întemeiate din perspectiva moralei creștine, eticianul
respectiv trebuie să fie familiarizat cu acest vast ansamblu de principii, reguli, virtuți și exemple
paradigmatice, să fie un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, al literaturii patristice și al regulilor
morale stabilite de sinoadele ecumenice. La acestea este necesară o inteligență ascuțită, care este

16 Desigur, nu e greșit să lupți pentru a ți se face dreptate, însă această fericire vizează ceva mult mai înalt, precum
faptul de „a-ți pune viața pentru prieteni”.

13
capabilă să înțeleagă faptul că regulile moralei creștine nu trebuie să fie izolate de miezul
mesajului creștin; cu alte cuvinte, el trebuie să aibă în vedere nu doar „litera”, ci și „spiritul”
regulilor morale.
Marele avantaj al eticii creștine în raport cu teoriile etice consacrate în literatura filosofică
este, așa cum se poate observa, bogația deosebită a reperelor normative pentru a realiza judecăți
morale. În plus, acele teorii au preluat și au pus accentul pe unele dintre principiile morale
creștine, accent ce are efectul de a duce în extremă o anumită latură a vieții morale și de a le
neglija pe celelalte. Creștinismul a modelat 17 Europa (și nu numai) din punct de vedere cultural și
moral-spiritual, având un rol deosebit în formarea mentalităților, a ideilor privind demnitatea
persoanei, libertatea, responsabilitatea, dreptatea, universalitatea valorilor morale creștine (a
mesajului de iubire indiferent de aspecte rasiale, materiale, de statut social), modul de înțelegere
a timpului ca prilej al desăvârșirii morale, ca „aniticameră” a vieții veșnice etc.

Trei metode rapide pentru rezolvarea dilemelor morale

Aceste metode sunt propuse de Carter McNamara 18, expert american cu recunoaștere națională
în domeniul dezvoltării organizaționale. El afirmă că în viața reală a organizațiilor angajații
întâlnesc deseori dileme morale și trebuie totuși să ia o decizie bună. Vorbim despre dileme
morale atunci când: a) apar conflicte între valori, ceea ce face ca părțile interesate, care pun
accent pe o anumită valoare în detrimentul celorlalte, să aibă opinii opuse; b) apar alternative
reale care sunt în mod egal justificabile; c) apar consecințe semnificative care afectează părțile
interesate (angajați, parteneri, furnizori, clienți).
Exemple de dileme etice (pentru a ne exprima succint, unele dintre dileme vor fi
exprimate sub forma unor întrebări):
- când este justificată etic filmarea apelând la camera ascunsă? Ce riscuri
apar dacă se generalizează jurnalismul sub acoperire?
- există contexte în care este justificată etic difuzarea imaginilor cu
victimele infracțiunilor?
- poate fi justificată sustragerea de materiale pe parcursul investigației
jurnalistice pentru a rezolva o problemă? Dacă da, în ce situație?
- pot fi articolele bazate pe surse anonime? Dacă da, în ce context?
- un client solicită un produs (sau serviciu) de la o companie. După ce i se
transmite care este prețul, clientul spune că nu își permite. Reprezentantul companiei știe
însă că acel produs poate fi cumpărat la un preț mai mic de la o companie concurentă.
Trebuie ca el să-i spună clientului despre acest competitor sau nu?
- șeful îi spune unui angajat (Paul) că unul dintre colegii celui din urmă
(Robert) se află printre cei care vor fi concediați în următoarele câteva săptămâni,

17 Vezi volumul Cristian Bădiliţă, Tudorel Urian (coord.), Nostalgia Europei. Volum în onoarea lui Alexandru
Paleologu, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
18 În Complete Guide to Ethics Management: An Ethics Toolkit for Managers.
(http://www.managementhelp.org/ethics/ethxgde.htm on the Web).

14
 cerându-i totodată să păstreze această informație pentru că altfel este posibil să afle și alți
angajați că organizația are probleme financiare. Între timp, Paul află de la colegul său
Robert că dorește să cumpere brățări pentru ziua fiicei sale și mobilă nouă pentru
sufragerie. Ce ar trebui să facă Paul?
- un tânăr (Paul) îi spune colegului (Robert) său că intenționează să renunțe
la organizația respectivă în două luni și să înceapă un nou loc de muncă ce i-a fost
garantat. La câteva zile, șeful îi spune lui Robert că nu-i va prelungi contractul de muncă,
pentru că va prelungi contractul lui Paul. Ce ar trebui să facă Robert?
- un psihoterapeut este întrebat de o cunoștință, într-un context informal,
dacă poate recomanda un bun mecanic; cineva aude discuția și îi recomandă pe X.
Psihoterapeutul îl cunoaște și el pe X, care îi este pacient și știe că a fost închis pentru
furt; de asemenea, a mai fost arestat în ultima vreme pentru furturi minore. Care este cel
mai bun (moral) mod de a proceda în acest caz?
- o femeie își face programare pentru o ședință de terapie de cuplu. La
puțină vreme, psihoterapeutul este sunat de soțul acelei femei pentru a amâna
programarea, spunându-i totodată că el este directorul firmei de asigurări de sănătate cu
care și cabinetul psihoterapeutului are contract. Acest telefon îl enervează pe
psihoterapeut, pentru că a fost indirect amenințat că va avea de pierdut dacă nu intră în
jocul de avantajare a directorului (în raport cu soția sa) în cadrul terapiei. Ce va face el
mai departe pentru a evita acest lucru?
- o tânără se plânge în cadrul ședinței de terapie de relația cu soacra sa, iar
psihoterapeutul își dă seama, în urma discuțiilor, că și acea persoană îi este pacient. Dacă
fiecare dintre cele două paciente ar afla despre cealaltă că vine la același cabinet, ar putea
deveni suspicioasă că psihologul este părtinitor în defavoarea ei, afectând astfel procesul
de psihoterapie. Ce ar trebui să facă psihologul în această situație?

Metoda 1 – Lista de verificare etică

Lista de verificare etică Se încercuiește răspunsul potrivit de pe această scală; „1” =

deloc; „5” = total de acord
1. Testul informației relevante. Am obținut toată informația necesară pentru 1 2 3 4 5
a lua o decizie informată și a face un plan de acțiune pentru această
situație?
2. Testul implicării. Am implicat pe toți cei care au dreptul să participe în 1 2 3 4 5
luarea acestei decizii și în planul de acțiune?
3. Testul consecințelor. Am anticipat și am comparat consecințele acestei 1 2 3 4 5
decizii și ale acestui plan de acțiune asupra tuturor celor afectați de ele?
4. Testul imparțialității. Dacă ar trebui să mă aflu în locul oricăruia dintre 1 2 3 4 5
cei implicați în această situație, aș considera decizia și planul de acțiune a
fi esențialmente corecte, având în vedere toate circumstanțele?
5. Testul valorilor durabile. Decizia și planul de acțiune apără valorile mele 1 2 3 4 5
durabile prioritare care sunt relevante pentru această situație?

15
6. Testul universalității. Aș vrea ca decizia și planul de acțiune să devină o 1 2 3 4 5
lege universală aplicabilă tuturor situațiilor similare, chiar și mie însumi?
7. Testul vizibilității. Cum m-aș simți și cum aș fi privit de alții (colegi, 1 2 3 4 5
familie etc.) dacă detaliile deciziei și ale planului de acțiune ar fi dezvăluite
tuturor?
8. Scorul total privind gradul de încredere oferit de analiza etică. Suma 1 2 3 4 5
formată de numerele încercuite
Cât de încrezător ești că ai realizat o bună analiză etică?
7-14 Nu prea încrezător
15-21 Oarecum încrezător
22-28 Destul de încrezător
29-35 Foarte încrezător

Metoda 2 – Metoda celor 10 pași de luare a deciziei

Pași Note
1. Care sunt FAPTELE cunoscute în această situație?
2. Care sunt principalele PĂRȚI INTERESATE, în ce pondere și
ce rezultate vizează fiecare?
3. Care sunt ASPECTELE PROFUNDE ce cauzează situația?
4. În ordinea priorității, ce principii etice și valori trebuie să fie
apărate în această situație?
5. Cine ar trebui să fie implicat în luarea acestei decizii?
6. Enumerați orice alternativă sau plan de acțiune care ar putea: Alternativa Alternativa Alternativa
a) preveni sau minimiza daunele produse oricăreia 1 2 3
dintre părțile afectate
b) apăra valorile prioritare pentru această situație
c) fi o bună soluție pentru situație
7. Imaginează-ți CEL MAI RĂU SCENARIU care ar apărea în
cazul alternativei preferate, pentru a vedea cum afectează părțile
interesate. Dacă e necesar, regândește și revizuiește alternativa
preferată
8. Adaugă o componentă ETICĂ PREVENTIVĂ planului tău de
acțiune care are de-a face cu aspectele profunde ce cauzează
situația, enumerate la pasul 3
9. Evaluează-ți decizia și planul de acțiune în comparație cu
celelalte alternative
10. Ia decizia, realizează un plan de acțiune, aplică-l și
monitorizează-l

Metoda 3 – Douăsprezece întrebări prin care să ne raportăm la dilemele etice

16
1. Ai definit cu claritate problema?
2. Cum ai defini problema dacă te-ai afla de cealaltă parte?
3. În primul rând, cum a apărut această situație?
4. Cui și de ce trebuie să-i oferi loialitate, ca persoană și ca membru al organizației?
5. Care este intenția ta în luarea acestei decizii?
6. Care sunt rezultatele probabile privind această intenție?
7. Pe cine ar putea răni decizia sau acțiunea ta?
8. Poți discuta problema cu părțile afectate înainte de a lua decizia?
9. Ești sigur că poziția ta va fi la fel de valabilă peste o perioadă mare de timp pe cât
pare acum?
10. Ai putea să-i dezvălui fără remușcare decizia sau acțiunea șefului tău, directorului
general, consiliului de administrație, familiei, societății?
11. Care este potențialul simbolic al acțiunii tale dacă este înțeles? Neînțeles?
12. În ce condiții ai permite excepții de la poziția adoptată?

17