Petrolul- una dintre sursele

principale de poluare a solului

[Type the author name]

 Informaţii generale

Petrolul, este un amestec de hidrocarburi solide şi gazoase dizolvate într-un amestec de

hidrocarburi lichide. Ţiţeiul în stare brută (nerafinat) conţine peste 17 000 de substanţe organice
complexe, motiv pentru care este materia primă cea mai importantă pentru industria chimică
(vopsele, medicamente, materiale plastice, etc.) şi producerea carburanţilor.
Principalele elemente din structura petrolului sunt prezentate în tabelul 1.1
Tabelul 1.1. – Compoziţia petrolului
Elementul Concentraţia
Carbon 83 - 87%
Hidrogen 10 - 14%
Azot 0,1-2 %
Oxigen 0,1-1,5 %
Sulfur 0,5-6 %
Metale < 0,1 %

În figura 1.1. sunt prezentate rezervele de petrol pe ţară la nivelul anului 2009.

Figura 1.1. Rezervele de petrol

(bn = miliarde ; bbl = barili petrol )

1
 Efectul poluării cu petrol asupra mediului

Petrolul nu e doar un element esenţial pentru societatea modernă, ci stă chiar la baza politicii
şi a ajuns în atenţia câtorva oameni foarte influenţi. Aşa cum a afirmat recent Organizaţia Ţărilor
Exportatoare de Petrol (OPEC), petrolul nu este un produs obişnuit, ci „un bun de importanţă
strategică“. Petrolul a fost folosit de unele state ca mijloc de influenţă politică, prin impunerea unor
sancţiuni sau a embargourilor. În plus, sondele, rafinăriile şi petrolierele au fost ţinta atentatelor
teroriste, cauzând de multe ori daune uriaşe mediului înconjurător.

Industria petrolului a fost acuzată că ar contribui la distrugerea mediului prin emisiile de

bioxid de carbon, care sunt, probabil, una dintre cauzele schimbărilor climaterice globale. Potrivit
unui raport întocmit de PEMEX (Mexican Petroleums), una dintre cele mai mari companii
petroliere din lume, în diverse faze de prelucrare a ţiţeiului brut se emit în atmosferă agenţi poluanţi.
Deşi în prezent — la aproximativ 6 ani de la Protocolul de la Kyoto, unde 161 de state s-au reunit
pentru a lua măsuri în vederea reducerii ameninţării pe care o prezintă încălzirea globală — benzina
este mai puţin poluantă, mulţi sunt de părere că lucrurile nu s-au schimbat prea mult. În schimb,
OPEC a declarat că „petrolul e cel care aduce azi bogăţie şi prosperitate“ în multe ţări. Dar aşa să
fie oare în toate cazurile?

Caracterul de sortare şi reţinere pe profilul solului a componentelor petrolului depinde de

proprietăţile fizice şi fizco-chimice ale soluţiei, relief, cantitatea şi compoziţia petrolului, timpul de
acţiune asupra solului. Toate acestea determină o situaţie foarte variată a efectelor poluante ale
solului într-o zonă dată.
Orientativ se consideră că începe să fie afectată viaţa plantelor când cantitatea de ţiţei este
mai mare de 1 kg/m².
Poluarea solului cu petrol, se manifestă în principal în partea superioară a solului. În solurile
poluate cu petrol se observă o evoluţie caracteristică a microflorei în sensul stimulării puternice a
microflorei totale.
Reziduurile de petrol sunt amestecuri complexe de hidrocarburi cu conţinut relativ scăzut de
impurităţi sau substanţe poluante, cum sunt oxigenul, azotul, sulful, diferite metale. Compuşii cu
azot sunt derivaţi ai piridinei, chinolinei, şi pirolului. Sulful se găseşte în ţiţei în cantităţi de 0,08%
până la 1,5 %, sub formă de sulf elementar, hidrogen sulfurat, tiofen, etc.

2
 Cercetările arată că reziduurile de petrol sunt amestecuri complexe de substanţe şi că practic
în sol ţiţeiul nu s-a separat de componentele sale.
Proprietăţile petrolului, cele mai importante din punct de vedere al interacţiunii cu solul
sunt:
- Starea de agregare – amestec de compuşi lichizi în care sunt dizolvaţi compuşi solizi şi
gazoşi;
- Caracterul hidrofob – respinge moleculele de apă, este nemiscibil cu apa, formează o
peliculă superficială;
- Conţinutul ridicat de carbon organic (până la 85%);
- Raportul C/N foarte mare;
Efectul imediat al poluării solului se reflectă în însăşi perturbarea activităţii microbiologice
din sol. Poluarea modifică radical proprietăţile solului, atât cele fizice şi chimice, cât şi cele
biologice. Aceasta formează o peliculă impermeabilă la suprafaţa solului care împiedică circulaţia
apei în sol şi schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă, producând asfixierea rădăcinilor şi
favorizând manifestarea procesului de reducere. Pe măsură ce solul devine mai anaerob scade
numărul şi activitatea metabolică a bacteriilor.
În zonele de extracţie a petrolului problema poluării solului devine şi mai complicată
deoarece, concomitent cu poluarea cu reziduuri petroliere are loc şi o poluare cu ape uzate, sărate.
Fenomenul de poluare mixtă este cel mai adesea întâlnit în exploatările petroliere, cele două
elemente poluante formând o emulsie datorită amestecării intense a ţiţeiului cu apă sărată în cursul
extracţiei.
Raportul între soluţia salină şi componenta de petrol a amestecului variază după locul în
care se află pe circuit: conţinut minim de hidrocarburi în faza pompării în zăcământ şi maxim între
extragere şi staţia de epurare.
Însuşirile chimice ale acestor terenuri sunt apropiate, în ansamblu, de cele ale solurilor
poluate cu ţiţei, deoarece şi acestea au conţinuturi mari de această substanţă (între 9,44 şi 14,68 în
Câmpia Videle), ceea ce le încadrează tot la terenuri intens poluate cu ţiţei. Spre deosebire de
primele, aceste terenuri prezintă conţinuturi de 40-60 mai mari (2,79-3,15%) de săruri solubile în
stratul de suprafaţă. De asemenea, conţinuturile de săruri solubile în orizonturile subadiacente sunt
la rândul lor de 2-3 ori mai mari (0,578-0,979) faţă de terenurile de comparaţie.

3
 Surse de poluare

Dezvoltarea industriei petroliere, atât a celei extractive, cât şi a celei prelucrătoare, inclusiv
transportul petrolului şi al produselor petroliere, e însoţită uneori, de apariţia unor fenomene
secundare, neprevăzute , cu efecte mai mult sau mai puţin dăunătoare asupra mediului înconjurător
şi vieţii omului. Unul din aceste fenomene este poluarea solului cu reziduuri petroliere cu sau fără
apă sărată, ca şi cu alte produse reziduale rezultate de la activităţile de exploatare şi extracţie a
ţiţeiului, la acestea adaugându-se pierderile din conductele care transportă ţiţei sau produse
petroliere.
Poluarea solului cu petrol poate avea loc ca urmare a erupţiilor sondelor de petrol,
degajărilor dezordonate în jurul sondelor de extracţie, depozitelor şi rezervoarelor de tiţei şi produse
petroliere, a rafinăriilor, precum şi ca urmare a infiltraţiilor în sol, datorită scurgerilor din
conductele îngropate.
În industria extractivă de ţiţei din ţara noastră se produc, împreună cu ţiţeiul, prin cele 460
zăcăminte de ţiţei circa 155 000 m³ de apă zilnic care este evacuată în subteran sau la suprafaţă
astfel:
- Injecţie în scopuri tehnologice, circa 75% din apa produsă ;
- Injecţie în scopuri de evacuare, în formaţii acvifere cu permeabilitate mai mare, 10-12 %
din apa produsă (apă reziduală);
- Deversare controlată (în râuri), când permeabilitatea nu permite evacuarea în subteran,
sau accidentală pe terenurile înconjurătoare.
În zonele de extracţie a ţiţeiului, fenomenele de poluare cu reziduuri şi produse petroliere,
precum şi cu ape uzate, uneori încărcate cu săruri, sunt destul de extinse, impactul asupra
ecosistemelor depăşind intensitatea altor acţiuni antropice. După evaluarea făcută în anul 1987 de
către Consiliul Naţional pentru Gospodărirea Unitară a Fondului Funciar, împreună cu comitetele
executive ale consiliilor locale şi specialişti din Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului
Înconjurător, Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie şi reprezentanţi ai Ministerului
Petrolului, datorită deversarilor de petrol, apă sărată şi nămol de sondă, erau afectate peste 50 000
ha, din care peste 49 470 ha terenuri agricole. Pe mari suprafeţe ( 3 380 ha, din care 2 850 ha teren
agricol), solul era excesiv poluat, fiind practic neproductiv. Cele mai mari suprafeţe cu soluri
poluate cu petrol şi apa sărată se găsesc în judeţele Teleorman, Brăila, Bihor, Bacău, Dolj,
Dâmboviţa, Giurgiu şi Gorj.

4
 Pe lângă acestea, în zonele de exploatare petroliereă, mari suprafeţe sunt scoase din
producţia vegetală din cauza unor conducte, sonde scoase din exploatare, depozitării unor materiale
şi deşeuri , la care se adaugă drumuri şi poteci construite legal şi ilegal, linii electrice şi telefonice.

Reducerea poluării

Metode fizico-chimice
Procesele fizico-chimice pe baza cărora s-au elaborat metodele de remediere a solurilor
poluate sunt grupate în mai multe categorii:
• procese fizice ( ventilarea solului, spălarea solului);
• procese chimice ( extracţia chimică, dehalogenarea, oxido-reducerea);
• procese electrochimice ( decontaminarea electrochinetică);
• procese fizico-chimice ( spălarea, inertizarea, fotoliza, adsorbţia pasivă pe polimeri);
• procese electro-fizico-chimice ( decontaminarea electroacustică)
• procese termice (vitrificarea);
EXTRACŢIA CHIMICĂ, este o metodă de remediere ex situ care se bazează pe extracţia
poluanţilor din sol cu ajutorul solvenţilor organici ( ca de exemplu trietilamina). Această metodă
este de obicei aplicată pentru remedierea solurilor poluate accidental cu produse petroliere.
Extracţia chimică a fost aplicată cu succes pentru decontaminarea solurilor poluate cu bifenili
policloruraţi (PCB) până la 30000 ppm, cu o eficienţă în unele cazuri de 99,9% . De
asemenea, înlăturarea hidrocarburilor aromatice policiclice (PAH) din sol prin această metodă s-a
realizat cu randamente de până la 95%.
FLOTAŢIA, este un proces de remediere ex situ care se bazează pe coagularea
contaminanţilor în bule de aer. Solul excavat este amestecat cu apă şi substanţe chimice specifice
care acţionează asupra însuşirilor de suprafaţă ale contaminanţilor activându-i pentru absorbţia în
gaz. Amestecul este introdus apoi într-un reactor unde sunt create condiţiile pentru flotaţia
contaminanţilor la suprafaţa lichidului, după care spuma este înlăturată mecanic.
Procesul a fost testat în staţie pilot şi s-au obţinut rezultate foarte bune în îndepărtarea
hidrocarburilor clorurate, hidrocarburile aromatice policiclice (PAH), esteri ai acizilor
organofosforici, plumbului şi mercurului. Eficienţa procesului de flotaţie pentru uleiuri minerale
este de la 75 la 99,9%, pentru PAH-uri 80-90% şi pentru metale grele de 90%.

5
Metode biologice
În cadrul metodelor de remediere experimetate în întreaga lume, bioremedierea, bazată pe
activitatea microorganismelor de a folosi hidrocarburile din ţiţei drept sursă de carbon şi energie,
este considerată cea mai eficientă , în special, datorită faptului că nu implică perturbarea severă şi
ireversibilă a structurii şi implicit însuşirile pedogenetice ale solului afectat şi costului relativ
scăzut. În cadrul acestui proces complex, când biodegradarea ţiţeiului este completă, acesta este
supus transformărilor metabolice de către microorganisme până la obţinerea de CO2 şi H2O.
Biodegradarea hidrocarburilor din ţiţei este un proces foarte complicat, din cauza diversităţii
grupelor de compuşi din compoziţia acestuia, cu structuri chimice şi complexitate moleculară
diferite: alcani (metan, etan, propan), compuşi aromatici, parafine, răşini, asfaltene. În ţiţei,
compuşii aromatici aparţin la două clase: hidrocarburi monoaromatice: (BTEX: benzen, toluen,
etilbenzen, xilen) şi hidrocarburi aromatice policiclice (PAHs; naftalen, fenantren, antracen,
benzo[a]pyren) ambele fiind toxice. Numeroase microrganisme heterotrofe din sol , atât bacterii cât
şi fungi, sunt capabile să utilizeze hidrocarburile din ţiţei ca sursă de energie pentru creşterea şi
dezvoltarea celulară. Astfel , hidrocarburile aromatice, chiar şi cele cu solubilitate redusă, cum sunt:
antracenul, phenantrenul, pyrenul, 1,2-benzopyrenul, şi crysenul sunt descompuse microbiologic în
sol.
Nu este încă foarte clar cunoscut modul în care aceste substanţe sintetizate în laborator sau
produse industrial pot fi modificate şi chiar mineralizate de către comunităţile naturale de
microorganisme. Sunt totuşi cunoscute câteva procese biochimice care pot avea loc în biodegradare,
printre care: hidroliza, hidroxilarea, oxidarea, dehalogenarea, demetilarea sau alte dezalchilări,
metilarea, dezaminarea, clivarea legăturilor esterice, polimerizarea, conjugarea, strategia
folosită de către microorganisme fiind funcţie de natura chimică a poluantului. Cel mai bine
descifrate sunt:
• hidroliza - unul dintre cele mai comune procese prin care microorganismele inactivează
substanţele toxice poluante;
• hidroxilarea - adiţia unui hidroxil (OH) la o moleculă aromatică sau alifatică prin care
aceasta este transformată într-o substanţă mai puţin toxică. Astfel, compuşii aromatici sunt degradaţi
prin hidroxilare şi oxigenare, iar cei alifatici prin β-oxidare;
• dehalogenarea. Numeroase reziduuri industriale conţin în molecula lor clor sau alţi
halogeni, a căror înlăturare le transformă din substanţe toxice în substanţe inofensive;
• dezalchilarea. Foarte multe pesticide conţin în molecula lor radicali alchil, a căror
înlăturare le face să piardă activitatea pesticidă. Erbicidul diuron devine complet netoxic prin
înlăturarea de către microorganisme a radicalului N-CH3.

6
 • metilarea. Adiţia grupării metil CH3 poate inactiva fenolii. Capacitatea microorganismelor
de a recicla prin procese degradative substanţele organice sintetice, deşi foarte mare, este totuşi
limitată de recalcitranţa moleculară a unora dintre aceşti compuşi.
Microorganismele capabile să degradeze substanţele xenobiotice sunt prezente, în general în
respectivele medii poluate, dar biodegradarea naturală are loc cu rate foarte scăzute. De aceea, s-au
elaborate diverse tehnologii de bioremediere care presupun: cunoaşterea căilor de optimizare a
condiţiilor biodegradării, comportării şi efectelor substanţelor chimice introduse în sol asupra
ecosistenului şi selectarea unor microorganisme cu abilităţi degradative superioare.
Cele mai importante căi de optimizare a condiţiilor biodegradării constau în asigurarea unor
condiţii de mediu favorizate pentru creşterea şi multiplicarea microorganismelor degradative,
şi anume : conţinuturi adecvate de azot, fosfor, fier, potasiu, calciu, magneziu, sulf şi microelemente
: cupru, zinc, molibden, cobalt, fier, mangan, precum şi umiditate, reacţie şi temperatură optime.Toţi
aceşti parametri exercită o influenţa directă asupra ratei de creştere, numărului şi activităţii
fiziologice a populaţiilor de microorganisme, iar optimizarea lor este principalul mecanism
destimulare a biodegradării substanţelor xenobiotice poluante.
Avantajele metodei de bioremediere sunt conectate cu faptul că aceasta nu presupune
schimbarea drastică a structurii solului şi a echilibrului ecologic stabil. De asemenea, după
îndepărtarea poluantului, activitatea normală a comunităţilor de microorganisme caracteristice
( nu numai acelea cu abilităţi degradative ) se restabileşte rapid. În plus , această tehnologie are
cel mai scăzut cost.
Dezavantajele provin îndeosebi din timpul relativ îndelungat de desfăşurare al procesului de
degradare şi dificultatea în controlul acestuia.

7
Bibliografie

1. Mihail Dumitru, Decontaminarea solului poluat cu petrol, Lucrare de licenţă, Universitatea

de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară, Bucureşti.
2. Valeria Dițoiu, Nina Holban: Modificări antropice ale mediului, Editura Orizonturi universitare,
Timișoara, 2005
3. Gavrilescu Elena, Surse de poluare şi agenţi poluanţi ai mediului, Ed. Sitech, Craiova, 2007
4. Răuţă C., S. Cârstea, 1983, Prevenirea şi combaterea poluării solului, Ed. Ceres, Bucureşti