ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

Facultatea de Management
Programul de studii universitare de licență, anul I

ECOTEHNOLOGII

= Suport de curs =

Prof. univ. dr. Virginia Ciobotaru

București, 2017
CURSUL 1

DISCIPLINA ECOTEHNOLOGII
Tip disciplină: obligatorie
Categoria formativă a disciplinei: de specialitate
Forma de verificare: Colocviu (in ultimul curs)
Număr puncte credit: 4

CADRU DIDACTIC
Nume si prenume: CIOBOTARU Virginia
Apartenenţă: ASE, Facultatea de Management, Departamentul de Management
Specializare:
 Management de proiect
 Managementul mediului
 Eficienţă economică
 Management sportiv

CONTACT
Adresă departament: Clădirea Mihai Eminescu, sala 1303
Adresă birou: Clădirea Ion N. Angelescu, sala 0337
Consultații: Miercuri, interval orar 13.30 - 15.00
E-mail: sebastian.munteanu@ase.ro

EVALUARE si TERMENE IMPORTANTE

Răspunsuri la examen: 70%
Lucrări practice/proiecte: 20%
Participare activă la curs/seminar: 10%
Susținere proiect si referat: ultimele 2 întâlniri la seminar
Colocviu: ultimul curs
BIBLIOGRAFIE
 Ciobotaru Virginia, Frăsineanu Corina, Frăsineanu Ion, Ţăpurică Oana Cătălina
(2011), Politici ecologice de mediu, Editura Economică, București
 Guvernul României, Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile (2007), Programul
Operațional Sectorial de Mediu 2007 – 2013
 Guvernul României, Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, Programul
Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă
(2008), Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi
2013 – 2020 – 2030, București
 Consiliul Uniunii Europene (2006), Strategia de Dezvoltare Durabilă a UE
revizuită, Bruxelles, 26 iunie 200610117/06

EXAMEN
 Orientare in sala in ordinea notelor de la seminar
 Comunicarea de orice forma e interzisa

CONȚINUT
Disciplina Ecotehnologii:
Vizează analiza strategică a mediului ambiant din perspectivă economică, socială și
tehnică.
Poate prezenta interes:
 Din considerente personale
 Din considerente profesionale
 ca viitori manageri, administratori, decidenți în orice domeniu
 ca investitori, angajați în domeniul mediului

DIVERSE
 Acordarea unei șanse disciplinei. Renunțați/refuzați doar în cunoștință de cauză
(dezvoltare durabilă)
 Rolul cadrului didactic este de facilitator.
 Dezvoltarea învățământului autodidact
 Educația presupunea dezvoltarea de: cunoștințe, abilități și deprinderi
 Implicare și participare la activități educaționale (studiu, voluntariat, socializare,
achitarea responsabilităților)

Subiecte posibile:
1. Ce puteti spune despre sursele de poluare a apelor?
2. Ce puteti spune despre reglementarile economice de mediu?
3. Ce puteti spune despre principiile juridice internationale de mediu?
4. De ce reprezinta protecţia mediului o constrângere necesară pentru economia bazată
pe cunoaştere?
Unitatea de învăţare 2: POLUAREA ATMOSFERICĂ

Cuprins

2.1. Obiective
2.2. Dispersia poluanţilor în funcţie de condiţiile de mediu
2.3. Caracterizarea poluanţilor atmosferici
2.4. Principalele surse de poluare
2.5. Efectele poluării atmosferice
2.6. Măsuri specifice de prevenire şi combatere a poluării atmosferice

2.1. Obiective
După studierea acestei unităţi de învătăre vei avea cunoştinţe despre:

- modul specific în care apare şi se dispersează poluarea atmosferică

în funcţie de condiţiile de mediu;
- principalele surse şi caracteristici ale poluanţilor şi poluării
atmosferice
- efectele directe şi indirecte ce se manifestă asupra mediului şi
sănătăţii umane ca urmare a poluării atmosferei
- măsurile specifice de diminuare a poluării atmosferei care apare
din activitătile antropice (industriale şi de trafic)

2.2. Dispersia poluanţilor în funcţie de condiţiile de mediu

Atmosfera terestră reprezintă învelişul gazos alcătuit din aer, care înconjoară
Pământul, fără o limită superioară precisă, având compoziţie şi proprietăţi aproximativ
constante până la cca 5000 m altitudine. Constituie unul dintre factorii esenţiali care permit
existenţa vieţii pe planeta Terra şi protejează biosul de radiaţiile dăunătoare ale Soarelui.
Aerul reprezintă circa 96% din volum atmosferei, restul de 4% revine apei în stare
de vapori. Aerul, uscat, este un amestec format din circa 78% N2, 21% O2 şi alte gaze ca
argon, neon, heliu, CO2, în proporţie de circa 0,03%.
Aparent, datorită volumului uriaş, estimat la 40-50.109 km3 (cu o masă
corespunzătoare de 1-2.1015 tone) şi faptului că este sistemul ecologic cel mai uniform
răspândit, s-a crezut că aerul “absoarbe” orice şi în orice cantitate, fără să-şi modifice
sensibil compoziţia şi caracteristicile care îl fac compatibil şi indispensabil vieţii.
În timp s-au acumulat date care atestă că prezenţa anumitor substanţe străine în
atmosferă, afectează echilibrele ecologice şi viaţa omului.
Se estmează că poluarea atmosferică contribuie cu aproximativ 120 000 decese la
mortalitatea anuală înregistrată în SUA.
Poluarea atmosferei se datorează prezenţei unor substanţe străine mediului natural,
care produc o variaţiei semnificativă a proprietăţilor acestuia. Ea afectează şi ecosistemele
acvatice şi terestre, deoarece poluanţii ajung în contact cu apa şi solul.
 Deteriorarea calităţii atmosferei este strâns legată de concentraţia sau dispersarea
substanţelor poluante dintr-un anumit spaţiu şi variază semnificativ în funcţie de condiţiile
atmosferice, respectiv temperatura, presiunea, umiditatea etc.
Din punct de vedere al dispersării poluanţilor în atmosferă şi al efectelor acestora,
rolul cel mai important revine deplasării maselor de aer, care poate avea loc atât pe
verticală, cât şi pe orizontală.
 Deplasarea maselor de aer pe verticală determină apariţia unui gradient de
temperatură, respectiv variaţia temperaturii cu înălţimea în funcţie de care se disting mai
multe stări ale atmosferei:
- instabilitate - temperatura scade cu înălţimea mai mult decât media gradientului
(0,98 oC/ 100 m); în acest caz, aerul încălzit la sol, într-o zi de vară, se deplasează
pe verticală şi favorizează dispersia poluanţilor;
- stabilitate - temperatura scade cu înălţimea mai puţin decât media gradientului;
mişcarea ascendentă este frânată şi dispersia poluanţilor este defavorizată
(concentraţia lor în apropierea solului creşte);
- stare indiferentă (neutră) - temperatura nu variază semnificativ cu înălţimea,
determinând o acalmie, în general de scurtă durată;
- inversiune termică - temperatura creşte cu înălţimea, aerul se răceşte la sol prin
radiaţie, devine mai dens şi acţionează ca un ecran, împiedicând amestecarea
maselor de aer pe verticală. Dispersia poluanţilor este total împiedicată şi poluarea
este maximă la sol. Această inversiune termică poate surveni sub influenţa unui front
atmosferic staţionar de presiune ridicată, cuplat cu viteza redusă a vântului în zonă.
 Deplasarea maselor de aer pe orizontală generează vântul, variabil ca direcţie şi
intensitate, datorită unor fenomene de turbulenţă mecanică sau termică.
- turbulenţa mecanică este consecinţa frecării aerului de suprafaţa solului sau de
obstacole întâlnite în cale şi provoacă vârtejuri care se propagă pe verticală;
- turbulenţa termică se datorează diferenţei de temperatură între sol şi stratul de aer adiacent.
Amândouă tipurile de turbulenţă acţionează concomitent, în proporţii diferite, în
funcţie de condiţiile meteorologice concrete şi au importanţă deosebită în disiparea
substanţelor nocive în atmosferă.
Turbulenţa face ca un volum de aer impurificat să ocupe spaţii din ce în ce mai
mari şi în consecinţă substanţele nocive antrenate se vor dispersa, iar în timp, concentraţia
lor descreşte. Aceste fenomene reprezintă o cale de purificare a aerului şi precipitaţiilor (o
excepţie o reprezintă ceaţa), cu rol de curăţire a atmosferei, permiţând în special
depunerea particulelor solide.
În depresiuni, datorită absenţei circulaţiei aerului, gradul de poluare creşte iar
efectul se amplifică dacă în zonă se manifestă şi fenomenul de inversiune termică.
Cunoaşterea condiţiilor geografice, topografice şi meteorologice, dintr-o anumită
zonă este absolut necesară pentru luarea unor măsuri concrete de evitare a poluării.

2.3. Caracterizarea poluanţilor atmosferici

În funcţie de starea de agregare, poluanţii pot fi:

 gaze: dioxid de carbon (peste limita normală de 0,03%), monoxid de carbon,
dioxid de sulf, oxizi de azot, hidrogen sulfurat, clor, amoniac, ozon, freonii1 etc.;

1
freoni – clorofluorocarboni, CFC
  lichide: hidrocarburi şi solvenţi organici în stare de vapori sau sub formă de ceaţă2;
 solide: pulberi de natură diferită, sub formă de particule solide cu dimensiuni
variabile (0,01-1µ), fin dispersate în aer;
 aerosoli3 de metale grele, oxizi metalici, clorură de sodiu solidă etc.
Prin trecerea în aer a substanţelor poluante, lichide sau solide, sub formă de
particule fin divizate, volumul acestora creşte de câteva ori, particulele cele mai fine devin
parte integrantă a atmosferei, capătă o stabilitate considerabilă, persistă timp îndelungat.
Caracterizarea poluanţilor atmosferici se poate face, determinând concentraţia,
gradului de persistenţă şi influenţa lor reciprocă.
 În toate ţările lumii există norme ce stabilesc limite de concentraţie pentru
substanţele toxice din atmosferă, limite de la care se face resimţit efectul poluant al
acestora4. Aceste norme pot fi diferite de la o ţară la alta, pentru acelaşi tip de poluare, în
funcţie de metoda de determinare a poluantului, amploarea studiilor de morbiditate,
precum şi de interesul economic al producătorilor, de a nu coborî concentraţia poluanţilor
sub o anumită limită care ar necesita costuri suplimentare pentru purificare.
În ţara noastră, normele Ministerului Sănătăţii, inventariază peste 400 de agenţi poluanţi
atmosferici. Concentraţiile maxime admisinile pentru principalii poluanţi atmosferici se regăsesc
în STAS 12574-87.
 În ceea ce priveşte gradul de persistenţă al poluanţilor în atmosferă, acesta este
foarte diferit, în funcţie de natura lor, respectiv capacitatea de a reacţiona, precum şi de
condiţiile meteorologice locale, tabelul 2.1..
Tabelul 2.1. Gradul de persistenţă pentru diferiţi poluanţi atmosferici

Poluant Persistenţă (remanenţă) Autoepurare

CO2 4 ani prin fotosinteză, absorbţie în apă şi pe roci
alcaline
CO 2-3 ani prin oxidare la CO2
prin oxidare la sulfaţi, absorbţie în aerosoli,
SO2 4 zile
reacţie cu NOx şi cu hidrocarburi
NO, NO2 5 zile prin oxidare la nitraţi
N 2O 1-3 zile disociere fotochimică, acţiuni biologice în sol
NH3 2 zile prin oxidare la nitraţi, reacţie cu SO2
H2S 2 zile prin oxidare la SO2 şi H2O
hidrocarburi circa 16 ani prin oxidare
freoni (CFC) circa 100 ani prin reducerea gradului de clorurare

 Influenţa reciprocă se manifestă ca fenomene de sinergism, antagonism şi

anergism care reprezintă respectiv, potenţarea efectelor, anihilarea lor sau lipsa oricărei
influenţe. Influenţa reciprocă se datorează în mare măsură activităţii chimice a
substanţelor poluante, în special în prezenţa oxigenului atmosferic şi a radiaţiilor
ultraviolete, care catalizează reacţii fotochimice.
 Reacţiile sinergice determină apariţia fenomenului denumit smog (cuvânt
englezesc compus, de la smoke – fum şi fog – ceaţă), caracteristic atmosferei din marile

2
ceaţă - sistem dispers format din aer şi vapori de apă sub formă de picături foarte fine
3
aerosoli - sisteme disperse formate din aer şi particule solide foarte fine sau picături de lichide
4
concentraţia maximă admisă, CMA, se exprimă în mg/m3, mg/Kg sau ppm în funcţie de natura poluantului, stare de
agregare, concentraţie, toxicitate etc.
oraşe. Formarea smog-ului se datorează gazelor de eşapament care conţin NOx şi compuşi
organici incomplet arşi, care prin reacţii fotochimice duc la formarea unor produşi şi mai
nocivi (peroxiacetilnitraţi).
Smogul induce multiple efecte nocive ca deteriorarea stării de sănătate, reducerea
vizibilităţii pe marile artere rutiere, erodarea clădirilor şi a monumentelor, degradarea vegetaţiei.
 Reacţiile fotochimice duc şi la formarea ozonului, atât de necesar în protecţia
împotriva radiaţiilor ultraviolete, dar totodată deosebit de dăunător pentru oameni ca şi
pentru culturile agricole, când se depăşeşte limita de concentraţie maximă admisă la
nivelul solului.
 Un caz tipic de sinergism este cel care a transformat zona Copşa Mică în perimetrul
cel mai poluat din Europa, datorită prezenţei concomitente în atmosferă a dioxidului de sulf,
negru de fum, pulberi metalice, cu depăşirea de câteva ori a normelor admise.
Înrăutăţirea stării de sănătate a populaţiei din zonă s-a evidenţiat prin faptul că a
crescut frecvenţa bolilor pulmonare, cardio-vasculare, digestive, infecţioase, parazitare,
ale pielii şi ţesutului celular subcutanat, anemii etc., a crescut mortalitatea infantilă, au
apărut efecte mutagene şi cancerigene cu acţiune pe timp lung (10-20 ani).
În ceea ce priveşte vegetaţia şi culturile agricole se observă decolorări, uscări timpurii,
dezechilibrări de creştere (pitice când ar trebui să crească înalte sau invers), rezistenţă scăzută
la schimbări bruşte de temperatură, boli, dăunători, masă biologică redusă etc.

2.4. Principalele surse de poluare

Poluarea atmosferei se datorează unor surse naturale şi unor surse antropice.

2.4.1. Surse naturale

Erupţiile vulcanice, furtunile de praf, incediile naturale de pădure etc. produc un impact
semnificativ asupra calităţii factorilor de mediu .
Erupţiile vulcanice emană produşi gazoşi, solizi şi lichizi, care modifică micro şi
mezorelieful zonelor respective. Se estimează că erupţiile vulcanice produc cea mai mare
parte a suspensiilor existente în atmosfera terestră, cu dispersie la mari distanţe şi
remanenţă atmosferică de 1 – 2 ani.
Furtunile de praf. Vânturile continue şi de durată ridică de pe sol o parte din
materiile care formează „scheletul mineral” al solului şi le trasformă în suspensii
subaeriene plutitoare care sunt reţinute în atmosferă perioade lungi de timp. Depunerea
acestora ca urmare a procesului de sedimentare sau a efectului de spălare datorat
precipitaţiilor se poate produce la distanţe apreciabile faţă de locul de unde provin. Furtuni
de praf, taifune, cicloane se produc şi în alte regiuni ale globului. Mai recent apar în zone
nespecifice acestor manifestări atmosferice.
Incendiile naturale reprezintă o sursă importantă de poluare atmosferică. Se
produc atunci când umiditatea zonei scade sub pragul critic. Fenomenul este deosebit de
răspândit, în special în zona tropicală, deşi gradul de umiditate a pădurilor tropicale nu
este de natură să favorizeze izbucnirea lor. Incendiile distrug suprafeţe întinse de păduri şi
habitate naturale.
În încercarea de a minimiza efectele catastrofale ale poluării naturale, o serie de
programe de supraveghere a mediului monitorizează nivelul de poluare/degradare a
oceanului planetar, a solului şi pădurilor etc.
 2.4.2. Surse antropice
Pe primul loc, cu o contribuţie de circa 60% la poluarea antropică a atmosferei se
află transportul rutier, urmat de industrie (chimică, metalurgică etc.) reprezentând circa
17%, energetică, cu circa 14% şi alte activităţi.
Arderea combustibililor lichizi, solizi şi gazoşi în consumul casnic şi industrial
reprezintă o sursă importantă de poluare.
 Industria - sursă majoră de poluare
Industria materialelor de construcţii reprezintă una dintre industriile puternic
poluante, în special cu praf şi pulberi, care provin din materiile prime utilizate şi specificul
proceselor tehnologice de fabricaţie.
Fabricarea cimentului este ramura industrială cu impactul poluant cel mai
puternic, prin specificul materiilor prime de bază utilizate, calcar în amestec cu argilă.
În toate fazele procesului tehnologice se produc cantităţi mari de pulberi şi gaze
industriale.
Poluanţii rezultaţi se dispersează pe o rază de peste 3 km în jurul sursei,
concentraţia în apropierea acesteia variind între 500 şi 1000 t/km2/an.
 Traficul rutier – sursă de poluare atmosferică
Dintre substanţele poluante, cele mai des întâlnite sunt: monoxid de carbon şi de azot,
dioxid de sulf, benzen, hidrocarburi poliaromatice, metan, plumb, azbest etc. Volumul, natura
şi concentraţia poluanţilor depind de tipul de autovehicul, natura combustibilului, condiţiile
tehnice de funcţionare (starea tehnică a maşinii, starea tehnică a carosabilului).
Principalele efecte dăunătoare ale poluanţilor care rezultă din traficul rutier sunt
redate în tabelul 2.2.
Tabelul 2.2. Poluanţii din traficul rutier şi efectele lor asupra
sănătăţii umane şi a mediului înconjurător
Noxe din taficul Efecte asupra sănătăţii umane Efecte asupra mediului
rutier
letal în doze mari, în doze mici scade contribuie la încălzirea globală,
monoxid de capacitatea de concentrare şi buna accentuând efectul de seră
carbon funcţionare a sistemului nervos şi măreşte
predispoziţia la boli coronariene
cresc predispoziţia la astm şi la infecţii generează ploi acide şi sunt
oxizi de azot respiratorii precursori ai ozonului la
nivelul solului
compuşii cu greutate moleculară redusă precursori ai ozonului la
hidrocarburi produc iritaţii oculare şi tuse, iar cei cu nivelul solului
greutate moleculară mare sunt factori
mutageni sau cancerigeni
benzen factor cancerigen
Produce iritaţii oculare şi ale căilor oxidant pentru plante,
ozon, la nivelul
respiratorii, măreşte sensibilitatea împiedică creşterea şi
solului
astmaticilor şi predispoziţia la infecţii maturizarea lor
frânează dezvoltarea intelectuală normală poluează apele
plumb
şi capacitatea de memorare la copii

Emisiile de poluanţi ale autovehiculelor prezintă două particularităţi:

  se produc foarte aproape de sol, fapt care duce la o concentrare ridicată la o
înălţime foarte mică;
 se produc pe întreagă suprafaţă a localităţiilor, diferenţele de concentraţii
depinzând de densitatea traficului şi de posibilităţile de ventilaţie a străzilor etc.
 Nivelul emisiilor poluante ce provin de la avioane este de asemeni foare ridicat,
existând aeroporturi, ca Los Angeles International Airport (LAX), a căror poluare aviatică
constituie principala sursă de smog din oraş.

2.5. Efectele poluării atmosferice

Efectele produse de poluanţii atmosferici, în funcţie de momentul când se manifestă,

pot fi: efecte directe sau imediate şi efecte pe termen lung sau cu caracter global.

2.5.1. Efecte directe ale poluanţilor atmosferici

Efectele directe ale acţiunii poluante pe care o determină anumite substanţe, sunt
prezintate în continuare, în funcţie de starea de agregare a acestora şi sursele lor de provenienţă.
 Poluarea cu produşi gazoşi
Acest tip de poluare este foarte variat ca sursă de emisie, cantitate produsă,
nocivitate şi persistenţă în atmosferă.
 Dioxidul de carbon, CO2, particită la procesele de fotosinteză în urma cărora se
formează oxigenul atmosferic. Creşterea concentraţiei peste limita normală de 0,03%,
datorată reducerii suprafeţelor împădurite duce la perturbarea echilibrelor ecologice şi
manifestarea efectului de seră, cu tulburări climatice severe.
Pentru om intoxicarea se produce pe ambele etape ale procesului de respiraţie. Mai
întâi, are loc autointoxicarea cu CO2, instalată prin presiunea parţială creată, care
împedică trecerea CO2 din sângele venos în alveolele pulmonare de unde să fie eliminat
prin expiraţie. La aceasta se adaugă o intoxicaţie exogenă, prin existenţa presiunii parţiale
când devine imposibilă acţiunea de inspiraţie a aerului şi de oxigenare a alveolelor
pulmonare. În jurul concentraţiei de 3% se manifestă primele tulburări respiratorii care
constau în accelerarea respiraţiei, urmată, odată cu creşterea concentraţiei, de cianozarea şi
apariţia dezechilibrului acido-bazic, iar în final survine decesul.
 Monoxidul de carbon, CO, este prezent în gazele de ardere incompletă a
combustibililor fosili, în gazele de cocserie (circa 50% CO), în gazele de la obţinerea
oţelului în convertizoarele cu oxigen (circa 75% CO) şi în gazele de eşapament (circa 10%).
In mod natural, se formează în metabolismul unor microorganisme şi plante şi este
un component al gazului natural. Astfel, mari cantităţi sunt fixate în sol şi degradate de
microorganisme, iar anumite plante, precum morcovul, fixează monoxidul de carbon.
Ponderea cea mai mare în poluarea atmosferică cu monoxid de carbon o are, în
proporţie de 67%, traficul rutier, combustia carburanţilor fiind completă numai dacă
motoarele autovehiculelor merg în plină viteză.
Monoxidul de carbon este deosebit de toxic pentru om, deoarece blochează
hemoglobina prin formarea carboxihemoglobinei. Hemoglobina are o afinitate de 240 de
ori mai mare pentru CO decât pentru O2.
 Limita maxim admisă, recomandată de OMS5 este de 10 µg CO/m3 aer/ 8 ore, ceea
ce reprezintă 30 ppm în 8 ore, limită care se atinge foarte rar.
 Oxizii de azot, NOx, contribuie constant la poluarea atmosferei. Sursa
principală o reprezintă motoarele cu ardere internă6, arderea combustibililor fosili şi
fabricarea acidului azotic şi a produselor derivate. Sunt toxici, în special dioxidul de azot
(NO2) care provoacă la om asfixiere prin distrugerea alveolelor pulmonare. De asemenea,
provoacă căderea frunzelor, reducerea vizibilităţii pe şosele etc.
Este un gaz colorat, roşu portocaliu, care formează deasupra coşurilor industriale
de dispersie aşa numitele “cozi de vulpe”, cu formarea “smogului fotochimic”, care dă
aerului o nuanţă uşor cafenie. În prezenţa apei, pe timp de ploaie, formează acidul azotic şi
determină caracterul acid al ploilor care afectează direct vegetaţia.
Sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete NO2 se descompune în oxid de azot şi oxigen
atomic. Ultimul, foarte reactiv, se recombină parţial cu oxidul de azot regenerând NO2,
(proces prin care NO2 se menţine constant în atmosferă), iar o altă parte se combină cu
oxigenul molecular şi formează ozonul, compus foartre reactiv, poluant puternic oxidant.
Limita maximă admisă pentu NO2 recomandată de OMS este de 400 µg/m3/oră şi
150 µg/m3/24 ore.
 Ozonul, O3, format prin mecanism fotochimic în prezenţa NOx din gazele de
eşapament, distruge membrana celulară a frunzelor, contribuie la efectul ploilor acide de a
solubiliza zincul şi alte metale (Al, Cd etc.) existente în sol. Creşterea concentraţiei O3 în atmosfera
marilor oraşe duce la agravarea unor afecţiuni respiratorii (precum astmul bronşic etc.).
 Dioxidul de sulf, SO2, se acumulează datorită activităţii vulcanice, arderii
combustibililor fosili, industriei de neferoase etc. Este deosebit de toxic, având efecte directe
asupra faunei şi florei, degradarea construcţiilor (transformă calcarul în gips, care este uşor
solubil şi permite infiltrarea apei), precum şi acidifierea solului.
Dioxidul de sulf prezintă un sinergism ridicat la asocierea cu negru de fum şi
pulberi metalice şi contribuie în mare măsură la formarea ploilor acide.
Recomandările OMS (1980-1984) prevăd un maxim de 40-60 µg SO2/m3 aer,
pentru a evita orice risc de îmbolnăvire respiratorie din cauza expunerii prelungite la SO2.
 Hidrogenul sulfurat, H2S, provine din activităţile vulcanice, procese de
putrefacţie, industria de prelucrare a petrolului (rafinăriile de petrol) din gazele de la
cocsificarea cărbunilor etc. Efectele nocive sunt mai pronunţate la om decât la alte
vieţuitoare. Este sesizabil după miros până la 35µg/m3, după care aparatul olfactiv se
blochează, dar intoxicaţia continuă. Provoacă îmbolnăviri grave de tip neurologic
(“Sindromul Drobeta” - manifestare a simptomelor de tip neuroastenic: astenie, cefalee,
nervozitate, somnolenţă diurnă etc.).
Normele Ministerului Sănătăţii/1974 prevăd o CMA de 10-30 µg/m3, dar valoarea
de 2 µ/gm3 este considerată drept standard de calitate pe termen lung.
Alţi poluanţi gazoşi (hidrocarburile, Cl2, F2, NH3 etc.) provin din scăpări
accidentale în cadrul întreprinderilor de profil şi contribuie într-o măsură mai mică sau mai
mare la poluarea atmosferei, în special pe plan local, în funcţie de amploarea accidentului.
 Freonii sau cloroflorocarbonii (CFC) sunt substanţe sintetizate în 1928 şi
considerate iniţial ca netoxice. Producţia lor a crescut până în 1980, datorită utilizării în

5
OMS – Organizaţia Mondială a Sănătăţii
6
motorul cu ardere internă, în patru timpi, a fost inventat de Nikolaus August Otto din Köln, în anul 1876,
denumit “motor Otto”, pentru care a primit atunci medalia de aur la Expoziţia Mondială de la Paris
diferite domenii: 28% ca agent frigorific, 28% ca agent de expandare, 12% ca solvent în
electronică, 5% pentru fabricarea spray-urilor cosmetice etc.
Gradul mare de persistenţă în atmosferă (estimată la cca 100 ani) a dus la creşterea
continuă a concentraţiei de freoni în atmosferă, cu circa 6% anual.
Implicarea lor în mecanismul distrugerii stratului de O3 şi exacerbarea efectului de seră a
impus, la scară globală, luarea unor măsuri drastice privind limitele de producţie şi de consum.
 Poluarea cu substanţe lichide
Acest tip de poluare atmosferică are o pondere mai mică şi se datorează folosirii
solvenţilor organici în industria de lacuri şi vopsele, sub formă de dispersie în produse
petroliere, precum şi utilizării insecticidelor şi pesticidelor în agricultură.
În general, solvenţii au volatilitate mare, grad de dispersie ridicat, şi zonele de
percepţie au extindere redusă.
 Poluarea cu substanţe solide
 Se datorează activităţilor industriale şi traficului rutier. Agenţii poluanţi solizi au
compoziţie chimică variabilă în funcţie de provenienţă, se prezintă sub formă fin divizată (sub
1µ = 10-6 m, ca pulberi sau ca aerosoli); pot fi nocivi - dacă provoacă doar alterări mecanice ale
ţesuturilor aparatului respirator (particule fine de silice, calcar, gips, argilă) şi pot fi toxici - dacă
conţin compuşi ai unor metale grele, Pb, Cd, Mg.
 Praful de ciment evacuat în atmosferă se dispersează pe distanţe mari, de ordinul
kilometrilor, conducând la depuneri de 500-1000 t/km2/an în zonele limitrofe, reducând
transparenţa atmosferei, diminuând procesul de fotosinteză, provocând îmbolnăviri etc.
 Pulberile metalurgice, provenite de la fabricarea fontei, oţelului, aluminiului
etc. Au un conţinut ridicat de oxizi metalici (Fe, Ca, Al etc.), ceea ce reprezintă totodată şi
o pierdere însemnată de materiale: 8 kg pulberi/t fontă, 10 kg pulberi/t oţel, 450 kg
pulberi/t aluminiu. De exemplu, un convertizor cu O2 produce 2-4 t pulberi/şarjă oţel, cu
un conţinut ridicat de oxizi de Fe (70%) şi oxizi de calciu, fosfor, siliciu.
 Poluarea cu aerosoli
 Poluarea cu plumb apare din procesu de obţinere a acestui, precum şi la
utilizarea lui pentru fabricarea acumulatorilor, grundurilor anticorozive şi sub formă de
tetraetilplumb, aditiv pentru corectarea cifrei octanice la benzine.
Plumbul este deosebit de toxic, reduce rezistenţa organismului la infecţii, afectează
funcţiile sistemului nervos. Are acţiune sinergetică cu NOx, şi produce intoxicaţii grave,
culminând cu îmbolnăvirea de saturnism.
 Poluarea cu mercur apare la obţinerea acestuia şi la utilizarea lui în industria
de clorosodice, la prepararea amalgamurilor, în sinteza antidăunătorilor, ca agent de răcire
în reactorii nucleari etc.
Mercurul dereglează mecanismele reacţiilor redox, la nivel celular şi blochează
metabolismul general al organismului uman, întrucât se poate acumula prin lanţul trofic.
De aceea se impun măsuri severe pentru controlul “scăpărilor” de mercur în atmosferă.
În baza influenţei reciproce, de tip antagonic, dintre unii poluanţi, intoxicarea cu
mercur se poate înlătura cu hidrogen sulfurat.

2.5.2. Efecte globale ale poluării atmosferice

 Efectul de seră
 S-a constatat că anumiţi poluanţi gazoşi existenţi în atmosferă absorb radiaţiile solare
şi împiedică pierderile de căldură spre spaţiul cosmic, producând încălzirea exagerată a
straturilor inferiore ale atmosferei, fenomen cunoscut sub denumirea de efect de seră.
Principalul „gaz de seră”, provenit din activităţile antropice este considerat
dioxidul de carbon. Acţiunea acestuia este amplificată şi de contribuţia altor gaze cu efect
de seră, cum sunt metanul (prezent în atmosferă “dintotdeauna”, emanat şi din culturile de
orez, de bacteriile anaerobe din mlaştini şi zone umede, dejecţii animaliere sau insecte
xilofage), oxizii de azot (datoraţi dezvoltării explozive a transportului auto, dar şi ca
produşi rezultaţi din acţiunea bacteriilor) şi compuşii organici de tip clorofluorocarbon şi
halogeni (sintetizaţi pentru utilizări diverse).
Cea mai mare catitate de CO2 provine din generatoarele de energie pe bază de combustibili
fosili (de la centralele termoelectrice) şi de la motoarele cu ardere internă din traficul rutier.
Poluarea majoră a atmosferei cu dioxid de carbon devine îngrijorătoare pentru
omenire prin încălzirea globală pe care o provoacă şi modificarea climatului global al
planetei. Alarmează ritmul accelerat al schimbărilor climatice, asociat cu imposibilitatea
adaptării biosului la acest ritm. Consecinţele cele mai importante vor fi perturbările
climatice, cu perturbarea echilibrelor terestre: lărgirea zonelor aride, restrângerea zonelor
subtropicale cu ploi hibernale şi perturbarea regimului de precipitaţii în zona temperată,
care va crea dificultăţi în aprovizionarea cu apă a ţărilor industrializate, modificari ale
biodiversităţii terestre etc.
La nivelul comunităţilor umane efectul de seră este amplificat şi datorită gradul de
urbanizare, oraşele fiind adevărate enclave de căldură, deoarece materialele de construcţii
absorb radiaţiile solare de trei ori mai mult decât un sol umed, vânturile în sistem canion sunt
sursă de secetă şi nu permit purificarea aerului, iar canalizările împiedică evaporarea apei.
Dintre consecinţele acestui fenomen mai importante sunt:
 topirea parţială a calotelor glaciare, ducând la creşterea nivelului oceanului
planetar cu 1-2 m şi inundarea unor zone joase (Bangladesh, Pakistan, Cairo, Veneţia
etc.), la care se adaugă schimbari ale reliefului şi apariţia din ce în ce mai des a unor
fenomene meteorologice extreme, dat fiind cantitatea neobişnuit de mare de apă care intră
în circuitul natural;
 infiltrarea apei sărate marine în pânza freatică terestră cu perturbări severe în ceea
ce priveşte cantitatea şi calitatea apei potabile, cu perspectiva penuriei acesteia;
 diminuarea producţiilor agricole, prin instalarea unor perioade de secetă prelungită
şi extinderea fenomenului pe direcţia S→N. Aşa de exemplu, valul de căldură înregistrat
în 1988, în S.U.A., în perioada polenizării porumbului, a diminuat producţia cu 34% faţă
de 1970. Porumbul reprezintă 2/3 din recolta cerealieră a S.U.A. şi 1/8 din cea mondială,
precum şi o bună parte din importurile agricole ale unor ţări dens populate (Venezuela,
Japonia, Egipt, Pakistan).
Secete neaşteptate, valuri de căldură neobişnuite, inundaţii sau uragane devastatoare,
sunt printre evenimentele periculoase care se înregistrează frecvent într-o „lume mai caldă”.
În general, contracararea efectului de seră impune luarea unor măsuri ferme şi de
durată, la scară planetară, cum ar fi un program de reîmpăduriri masive, restructurarea
energeticii la scară mondială cu trecerea la utilizarea largă a resurselor energetice
neconvenţionale, regenerabile şi nepoluante (ceea ce necesită investiţii suplimentare),
utilizarea carburanţilor alternativi în transporturile rutiere etc.
 Distrugerea stratului de ozon
 În partea superioară a atmosferei (20 – 55 km), sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete,
are loc formarea ozonului. Acest gaz se găseşte distribuit în concentraţii variabile de la
suprafaţa Terrei până la altitudinea de circa 35 km, unde se consideră că are o grosime
uniformă de circa 3mm (echivalent cu 3 uD – unde uD reprezintă unitea Dobson în care se
masoară grosimea stratului de ozon), cu o concentraţie de aproximativ 10 ppmv.
Stratul de ozon înconjoară Pământul formând un ecran protector care filtrează
radiaţiile ce vin din spaţiul cosmic, fiind, din acest punct de vedere, benefic pentru
existenţa vieţii pe Pământ.
Fenomenul de deteriorare a stratului de ozon a fost corelat cu creşterea poluării
naturale ca rezultat al erupţiilor vulcanice, frecvente şi puternice din utimii 20 de ani,
precum şi cu utilizarea abuzivă a freonilor şi intensificarea traficului rutier.
Prezenţa şi creşterea concentraţiei de gaze poluante, ca metan, oxizi de azot şi
freoni, din activităţile umane contribuie important la dezvoltarea acestui fenomen, care
duce la declanşarea efectului de seră cu propagarea în lanţ a unor manifestări specifice.
Deteriorarea stratului de ozon devine astfel un fenomen asociat declanşării şi agravării
efectului de seră.
În 1985, în atmosfera Antarticii, la sfârşitul primăverii astrale, s-a constatat o
scădere dramatică a stratului de ozon. Specialiştii au explicat că deasupra polilor tereştri,
cel sudic în special, se formează iarna o pătură de nori, din ace foarte fine de gheaţă pe
suprafaţa cărora se accelerează reacţiile de descompunere a ozonului (de către radiaţiile
ultraviolete). S-a estimat că un atom de clor rezultat din descompunerea unei molecule de
freon, face să dispară, prin reacţii în lanţ, până la 100000 molecule de ozon.
Astfel s-au format “găuri” în stratul de ozon (scăderi ale grosimii acestuia sub 1,5
mm), a căror arie s-a extins. În 1988, suprafaţă găurii de ozon de deasupra Antarcticii
măsura 10 mil km2 (cam cât suprafaţă Statelor Unite). Fenomene asemănătoare s-au
observat şi deasupra regiunilor Arctice, precum şi a altor regiuni.
S-a estimat că o scădere a concentraţiei de ozon cu 1% determină o creştere a
fluxului de radiaţii ultaviolete către Pământ cu 2%, ceea ce ar duce la sporire de 6 ori a
frecvenţei cancerului de piele şi a bolilor de ochi, plus la alte efecte care ar perturba în
mod serios echilibrele ecosistemelor terestre, precum distrugerea planctonului, schimbării
în sistemul imunologic uman, reducerea rezistenţei seminţelor la acţiunea dăunătorilor şi
la antidăunători, etc.
Eliminarea totală a folosirii freonilor va determina mutaţii importante în industria
sistemelor frigorifice şi de climatizare precum şi în industria produselor cosmetice.
 Ploile acide
Ploile acide reprezintă precipitaţii atmosferice cu pH acid, mai mic de 5,6 - 5,4, dar în
majoritatea regiunilor industriale din Europa s-au înregistrat valori de pH şi mai reduse.
Germania a fost prima ţară afectată de acest tip de poluare, denumit sindromul “pădurii
muribunde” (waldsterbere) care s-a întins ca o epidemie pe suprafeţe mari de conifere şi foioase.
Fenomenul se datorează prezenţei în atmosfera terestră a SO2 şi NOx, gaze uşor
solubile în apă, cu formarea acizilor corespunzători. Marii utilizatori de cărbune sunt
responsabili pentru 86% din cantitatea de SO2 existentă în atmosferă, iar NOx se datorează,
în special, intensificării traficului rutier. În SUA, de exemplu, circa 2/3 din cantitatea
totală de SO2 şi 1/4 din cea de NOx provine de la centralele electrice şi de la motoarele
autovehiculelor.
 Poluarea datorată SO2 reprezintă o poluare aproape invizibilă, deoarece evacuarea
gazelor de termocentrală prin coşuri mai înalte (construite după 1975) modifică problema
poluării aerului în jurul sursei, transformând-o în poluare la mare distanţă, când afectează:
 atmosfera, prin formarea ceţii acide care împiedică desfăşurarea în condiţii
normale a traficului auto, feroviar, aviatic etc;
 solul, pădurile, livezile, vegetaţia, culturile agricole, prin spălarea substanţele
nutritive din sol, scade rezistenţa pomilor la îngheţ, perturbă ciclul de creştere al arborilor
(cresc toamna târziu fiind surprinşi de îngheţ). Ploile acide acţionează la nivelul
membranei celulare a frunzelor (şi rădăcinilor), astfel că frunzele se îngălbenesc şi apoi
cad, iar pădurea moare;
 clădirile, statuile, obiectivele de artă prin corodarea finisărilor exterioare;
 sănătatea umană, în special căile respiratorii. Dioxidul de sulf şi de azot provoacă
tuse, astm, dureri de cap, iritaţii ale ochilor, nasului şi gâtului. Un efect indirect, constă în
preluarea cu metale toxice, care prin lanţul trofic ajung la om. Astfel, mercurul, care se
acumulează în organele şi ţesuturile animalelor crează disfuncţionalităţi cerebrale la copii,
boli ale sistemului nervos, leziuni ale creierului, iar peste o anumită limită devine letal.
Aluminiul, prezent în organele animalelor, a fost asociat cu apariţia bolilor de rinichilor la
om. Specialiştii corelează acest fapt şi cu apariţia bolilor degenerative care produce
dereglări ale funcţiilor mentale (boala Alzheimer);
 ecosistemele acvatice, prin scăderea producţiei piscicole din lacurile şi râurile aflate în
zonele poluate, peştii fiind deosebit de sensibili la pH-ul mediului acvatic.
În general, efectul ploilor acide este mai puternic în zonele reci, acolo unde
concentraţia de amoniac în aer este mai redusă, datorită proceselor de putrefacţie mai lente
(amoniacul prin caracterul său bazic neutralizează ploile acide).
Pentru diminuarea efectelor poluării cu SO2 şi NOx, se practică măsuri de:
 restructurare a energeticii şi aplicarea conceptului de centrală electrică ecologică
(nucleară, eoliană, solară, geotermală etc);
 purificarea înaintată a gazelor de ardere şi a gazelor de eşapament, prin investiţii
susţinute în acest domeniu;
 un program global de reîmpădurire cu specii de arbori rezistente.

2.5.3. Efectele poluării aerului asupra sănătăţii umane

Acţiunea pe care o exercită poluarea atmosferică asupra stării de sănătate a
populaţiei se manifestă prin:
− efecte directe, apar la contactul cu agenţii poluanţi;
− efecte de lungă durată, caracterizate prin apariţia unor fenomene patologice în urma
expunerii prelungite sau a acumulării de poluanţi atmosferici (cum ar fi plumb, flor etc.):
 îmbolnăviri specifice poluanţilor - intoxicaţii cronice, fenomene alergice,
efecte cancerigene, mutagene şi teratogene;
 îmbolnăviri cu etiologii7 multiple, în care poluanţii reprezintă unul dintre agenţii
determinanţi sau agravanţi – boli respiratorii acute şi cronice, anemii etc.
În funcţie de efectele pe care le determină, poluanţii atmosferici pot fi:
 poluanţi iritanţi specifici precum pulberile şi o serie de gaze, ca dioxidul de sulf
şi de azot, amoniacul, ozonul, clorul etc., determină cea mai răspândită formă

7
etiologie (grec. aitia – cauză şi logos - ştiinţă), med.- disciplină care studiază cauzele maladiilor
 de poluare atmosferică, care se manifestă la nivel uman în special asupra
aparatului respirator şi al ochilor;
 poluanţi fibrozanţi (poluanţi solizi:cenuşă, oxizi metalici şi nemetalici, azbest),
mai răspândiţi în mediul industrial, unde determină îmbolnăviri profesionale
specifice, cu modificări fibroase la nivelul aparatului respirator, cancer etc;
 poluanţi asfixianţi, cum ar fi monoxidul de carbon şi hidrogenul sulfurat, care
împiedică oxigenarea sângelui;
 poluanţi alergeni naturali, cum sunt polenul, fungii, insecte etc., dar la fel de
răspândiţi sunt şi cei din industriile specializate în obţinerea produselor farmaceutice,
maselor plastice, insecticidelor, la care se adaugă poluanţii din microclimatul casnic,
care produc un număr foarte mare de alergii respiratorii sau cutanate;
 poluanţii cancerigeni, provenţi în special din surse industriale:
 de natură organică, din categoria hidrocarburilor policiclice, ca benzopiren,
benzoantracen etc., insecticidelor organoclorurate sau monomeri de la
fabricarea maselor plastice;
 de natură anorganică: azbest, arsen, crom, cobalt, beriliu, nichel, seleniu,
frecvent întâlniţi în mediu industrial. Corpi azbestici pulmonari s-au întâlnit şi
la un procent apreciabil din populaţia urbană neexpusă profesional.
Unii poluanţi pot provoca leziuni la nivelul unor organe interne sau chiar să afecteze
integral sistemele funcţionale, intrând în categoria poluanţilor sistemici.

2.6. Măsuri specifice de prevenire şi combatere a poluării atmosferice

Înainte de evacuarea în atmosferă, trebuie asigurată o epurare avansată a efluenţilor,

printr-o purificare diferenţiată, în funcţie de natura şi concentraţia substanţelor nocive, starea
de agregare, dimensiunea particulelor antrenate etc.
Pentru diminuarea poluării atmosferice se utilizează metode fizico-mecanice şi
metode fizico-chimice.
Metodele fizico-mecanice se folosesc pentru îndepărtarea poluanţilor solizi şi a
picăturilor lichide antrenate de gaze.
 În cazul poluanţilor solizi şi lichizi se utilizează metode şi aparate de separare
gravitaţională şi centrifugală, diferenţiate:
- pentru particule mari (10-100) - camere de desprăfuire, aparate cu şicane,
cicloane, filtre cu saci;
- pentru pulberi fine şi picături de lichid(1-10) - turnuri de spălare, filtre
electrostatice şi epuratoare sonice.
 Epurare avansată a gazelor se face prin utilizarea electrofiltrelor. Aceste utilaje au
aplicaţii multiple într-o serie de domenii:
- industria extractivă şi instalaţiile de măcinare fină (ex. fabricarea cimentului);
- industria metalurgică, pentru separarea pulberilor metalice de la fabricarea
fontei, oţelurilor (8kg pulberi/t fontă şi 10 kg pulberi/t oţel) şi aluminiului (cca
450 kg pulberi/t aluminiu);
- purificarea gazelor de cocserie, separarea prafului de cărbune de picăturile de gudroan;
- industria chimică, ex. fabricarea H2SO4, când se recuperează acidul antrenat
sub formă de ceaţă.
Electrofiltrele de construcţie diferită, toate prezintă aceleaşi avantaje:
  se folosesc la temperaturi înalte, de cca. 1000oC în gazele evacuate;
 au eficacitate de reţinere mare (98-99,9%) pentru particule cu dimensiuni sub 2 ;
 necesită consum redus de energie, cca. 0,1-0,4 kwh/1000 m3 gaz epurat.
Prezintă dezavantajul că solicită investiţii ridicate şi un control riguros al condiţiilor de
lucru (tensiunea curentului, viteza gazelor etc), care se pot asigura prin automatizare.
Metodele fizico-chimice se folosesc pentru îndepărtarea poluanţilor gazoşi prezenţi
în efluenţii evacuaţi în atmosferă.
Aceste metode sunt mai des utilizate cu scopul de a elimina poluanţii gazoşi înainte
de a fi evacuaţi în atmosferă, poluanţi cum ar fi: oxizii de sulf şi de azot, monoxidul de
carbon, hidrogenul sulfurat, amoniacul etc. În acest scop se folosesc metode, că: absorbţie
cu solvenţi selectivi, adsorbţie pe solide poroase, procedee catalitice etc.
 Un deosebit interes prezintă desulfurarea gazelor fie că sunt gaze de
combustie, gaze de cocserie şi rafinărie sau gaze de eşapament.
În Japonia, încă din 1984, s-a pus la punct un procedeu de tratare a gazelor
sulfuroase din industria chimică şi rafinării cu performanţe semnificative de reducere a
conţinutului de hidrogen sulfurat cu recuperarea avansată a sulfului (de 99,9%).

2.6.1. Prevenirea şi combaterea poluării din traficul rutier

Gazele de eşapament reprezintă circa 60% din cantitatea de poluanţi ai atmosferei
marilor centre urbane.
Poluanţii emişi de autovehicule diferă după natură şi cantitate în funcţie de tipul
motorului, starea de întreţinere, condiţiile de circulaţie, regimul de viteză, calitatea
carburantului folosit.
În general, autovehiculele evacuează în atmosferă CO, NOx, hidrocarburi nearse,
compuşi cu sulf (mercaptani), aldehide şi cetone, precum şi compuşi rezultaţi prin reacţii
fotochimice (peroxiacetilnitrat şi ozon).
Se constată că motoarele cu aprindere prin scânteie, sunt mai poluante, producând
o cantitatea mai mare de CO. Ele emit circa 70% din CO din atmosferă. Cantitatea de
monoxid de carbon admisă în atmosferă, este de 8-10 ppm, dar ajunge, uneori, în orele de
vârf de trafic, la 40-50 ppm.
Motoarele cu aprindere prin compresie (motoarele diesel, care funcţionează cu
motorină) emit în atmosferă gaze cu un conţinut ridicat de negru de fum (50 mg/ m3) şi aldehide.
Reducerea emisiilor poluante din traficul rutier se realizează atât prin introducerea unor
îmbunătăţiri la actualele autovehicule, cât şi înlocuirea carburanţilor clasici cu alternative de
substituţie îmbunătăţite sau total ecologice, pentru care se construiesc motoare flexibile
specifice. Există o competiţie a nouăţilor în industria de profil (carburanţi şi/sau motoare), care
au în vedere performanţe calitative în contextul progresului tehnic actual, cu toată complexitatea
de abordări orientate spre tipurile de autovehicule cu grad avansat de autonomie în trafic, dar şi
faţă de resursele clasice de carburanţi (petrol şi/sau motorină), care să corespundă totodată
dezideratelor unei dezvoltări durabile (atât de mediu cât şi economică).
 Diminuarea gradului de poluare atmosferică datorată gazelor de eşapament
se poate realiza prin purificarea catalitică, cu montare unui convertor catalitic,
antipoluant în sistemul de evacuare a gazelor, care conţine o structură ceramică acoperită
cu un catalizator metalic, din platină, rodiu şi/sau paladiu, dispozitivul eliminând prin
reacţii chimice, monoxidul de carbon, hidrocarburile nearse şi oxidul de azot.
 Convertorul catalitic trebuie să prezinte stabilitate mecanică la şocuri şi stabilitate
termică, la variaţii de temperatură între 20-1000 0C, ceea ce explică costurile sale foarte ridicate.
Performanţele, îl recomandă spre a fi folosit pe scară largă, pentru protecţia atmosferei
(a devenit obligatoriu în România, începând cu anul 1998). Se constată o scădere cu circa 90%
a concentraţiei CO şi hidrocarburi şi cu 50% a concentraţiei de NOx. Echiparea autovehiculelor
cu convertor antipoluant a devenit obligatorie şi în CEE, începând cu Germania.
Pentru diminuarea riscului de poluare cu plumb din gazele de eşapament s-a pot
utiliza filtre adsorbante, sau carburanţi auto amelioraţi.
 Utilizarea combustibililor alternativi
În acest context, producătorii de autovehicule au fost nevoiţi să-şi orienteze atenţia
spre reducerea consumului de carburanţi, îmbunătăţirea calităţii acestora şi implicit spre
dezvoltarea de motoare cu performanţe înalte atât în ceea ce priveşte micşorarea
consumului cât şi respectul faţă de mediu.
Compuşi oxigenaţi, de tip alcool sau eter, sunt utilizaţi în scopul creşterii cifrei
octanice a benzinelor concomitent cu reducerea progresivă a conţinutului de plumb şi de
hidrocarburi aromatice. Dintre aceşti compuşi mai importanţi sunt:
 Metanol, folosit drept combustibil alternativ de tipul M85 (85% metanol şi 15%
benzină) pentru vehicule, deşi poate reduce dependenţa unei ţări faţă de resursele
petroliere, are totuşi o utilizare limitată comparativ cu benzina.
Utilizarea acestui carburant de substituţie, nu rezolvă problema poluării: scade
concentraţia de O3 în aer, dar creşte concentraţia de aldehide şi CO2; în plus, este toxic şi
foarte solubil în apă, putând contamina cu uşurinţă apele de suprafaţă sau pe cele din
pânza freatică. Poate fi, în schimb, utilizat ca sursă de producere a hidrogenului, care
poate deveni o alternativă la criza petrolieră actuală.
 Etanol, folosit în mod frecvent pentru mărirea cifrei octanice a benzinei şi pentru
îmbunătăţirea emisiilor. Numărul acestor vehicule creşte exponenţial şi datorită faptului că etanolul
poate fi sintetizat din porumb, grâu, paie de orice fel, lemn, iarbă, chiar şi din deşeuri urbane.
 Gazul propan lichefiat (GPL), disponibil în cantităţi uriaşe ca produs secundar
rezultat la prelucrarea gazului natural sau a petrolului, prezintă o serie de avantaje:
 este cel mai frecvent combustibil alternativ utilizat la momentul actual;
 Necesită activitate „service”o dată la 2 – 3 ani;
 staţiile de distribuţie se pot realiza prin modificarea staţiilor de benzină;
 autovehiculele pe bază de GPL produc mai puţine noxe decât cele pe benzină
sau motorină;
 poate fi obţinut şi din resurse regenerabile, respectiv biomasă, reducând, în
acest fel dependenţa faţă de petrol
 Biocarburanţii fac parte din categoria combustibililor „curaţi”. Biodiesel este
numele unui astfel de combustibil alternativ, produs din resurse regenerabile, nepetroliere,
dar poate fi amestecat în orice proporţie cu motorinele clasice.
Se poate extrage din orice tip de vegetaţie oleaginoasă, precum seminţe de rapiţă,
floarea soarelui, muştar sau soia, alun, bumbac, ricin, palmier etc. Aceiaşi calitate de
biodiesel se obţine şi dacă se folosesc amestecuri de uleiuri vegetale şi grasimi animale
recuperate din industria alimentară. Prezintă o serie de avantaje:
 se pot utiliza în motoarele diesel curente sau modificate;
 există resurse naturale de materii prime pentru obţinerea lor;
 se pot utiliza individual sau în amestec cu motorina;
  sunt testaţi din punct de vedere sanitar şi al poluării atmosferice (chiar şi în România);
 produc mai puţine emisii poluante în timpul obţinerii şi utilizării lor decât
combustibilii clasici;
 au emisia zero de dixid de carbon şi reduc substanţial poluanţii cu efect de seră;
 utilizarea biodieselului într-un motor convenţional duce la o reducere substanţială
a hidrocarburilor nearse, a microparticulelor şi oxizilor de carbon şi sulf,
comparativ cu utilizarea motorinei;
In România, biodieselul constituie un element de noutate (o invenţie, InterAgro în
colaborare cu ICECHIM Bucureşti), care se va realiza pentru început în cadrul unui ciclu
de producţie integrat la Combinatul „Viromet” SA din oraşul Victoria.
 Seriile P, incluse pe lista combustibililor alternativi (create de Stephen Paul de la
Universitatea Princeton, SUA), reprezintă o nouă familie de combustibili lichizi, obţinute
dintr-un amestec de gaze naturale lichefiate, etanol şi un co-solvent derivat din biomasă. Pot
fi utilizate singure sau în ameste cu benzină, în orice proporţie.
Fabricate în proporţie de 96% din deşeuri menajere, prezintă importante avantaje
faţă de benzină: reduc cu 50% utilizarea energiei neregenerabile, respectiv a petrolului cu 80%
şi ce e mai important reduc emisiile de gaze cu efect de seră în proporţie de 45 - 50%.
 Soluţii ecologice constructive pentru motoarele de autovehicule
 Utilizarea celulei electrice cu hidrogen (fuel cell)
Celula respectivă funcţionează ca o baterie, care, spre deosebire de acumulatorii clasici,
nu se descarcă atât timp cât este alimentată cu hidrogen. Se utilizează hidrogen descompus
anodic, ca generator de câmp electric, iar ca produs secundar, la catod, se formează apa.
Avantajele utilizării acestui dispozitiv sunt următoarele:
 elimină un rezidiu netoxic şi nepoluant, apa, producând energie pe baza unor
reacţii electrochimice şi nu a unui proces de ardere;
 prezintă posibilităţi nelimitate de utilizare;
 se foloseşte în întreaga lume în spitale, grădiniţe, şcoli, clădiri de birouri etc.,
ca energie primară sau rezervă de energie;
 este utilizat pe scară largă în echiparea de autobuze, automobile, bărci cu
motor, scutere, biciclete, mini-submarine;
 reduce cu 20 – 40% costurile de utilizare comparativ cu cele convenţionale de
alimentare cu energie.
 Motoarele cu ardere internă care consumă hidrogen lichid reprezintă o preocupare
recentă a marilor producători de automobile, ca Ford, Honda, Mazda, Nissan, Peugeot,
BMW sau Opel care au deja prototipuri de astfel de automobile., prin modelele propuse,
Toyota - CCX, Acura – RDX, Honda – Sprocket.
 Motoarele electrice, mai sunt încă în vogă. Firmele costructoare se întrec în a
scoate pe piaţa modele noi, ecologice.
 Motoarele hibride par să cucerească mai repede piaţa de automobile.
 Reglementări europene privind noxele din traficul rutier
Conform normelor de poluare „Euro”, intrate în vigoare încă din anul 1988 s-a impus:
 scăderea continuă a emisiilor poluante;
  omologarea autovehiculelor în raport cu aceste norme, prin testarea lor pe
stand care simulează un anumit parcurs considerat reprezentativ pentru reţeua
drumurilor europene, denumit „ciclul european”;
 trecerea la o normă de poluare, mai strictă, care se aplică pentru toate
autovehiculele admise în circulaţie după o anumită dată.
Similar ca principiu, se realizează omologarea autovehiculelor construite în/pentru
SUA şi Canada, respectiv Japonia. Modelele comercializate pe alte pieţe decât cele
autohtone necesită o retestare corespunzătoare destinaţiei.
Normele americane de limitare a poluarii au fost introduse începând cu anul 1993,
iar etapele de fabricare a autovehiculelor sunt: TLEV (Transitional Low-Emission
Vehicle), LEV (Low-Emission Vehicle), ULEV (Ultra-Low-Emission Vehicle), ZEV
(Zero-Emission Vehicle).
California a introdus norme de limitare a poluării şi criterii ecologice specifice
pentru producătorii de autovehicule şi de combustibili, începând din anul 1988, devenind
astfel statul din confederaţia americană aflat în avanpostul luptei pentru un aer mai curat.

Bibliografie

1. Ciobotaru, V., Socolescu, A.M., “Poluarea şi protecţia mediului”, Editura onomică,

Bucureşti, 2008;
2. Ciobotaru, V., Socolescu, A.M., “Priorităţi ale managementului de mediu”, Meteor
Press, Bucureşti, 2006;
3. Preda, G., Brăteanu, C., Socolescu A.M., „Valorificarea resurselor naturale”, vol. II,
Editura International University Press, Bucureşti, 2005;
4. Angelescu, A., Ponoran, I., Ciobotaru, V., “Mediu ambiant şi dezvoltarea durabilă”,
Editua ASE, Bucureşti, 2003;
5. Brown, L., “Eco-economie. Crearea unei economii pentru planeta noastră”, Editura
Tehincă, Bucureşti, 2001.
 Unitatea de învătăre 3. POLUAREA APELOR
Cuprins
3.2. Principalele surse de poluare a apelor
3.3. Evaluarea gradului de poluare a resurselor de apă
3.4. Clasificarea poluanţilor hidrosferici
3.5. Particularităţi ale poluării mărilor şi oceanelor
3.6. Efectele poluanţilor asupra resurselor de apă
3.7. Impactul poluării acvatice asupra stării de sanitare şi igienice
3.8. Măsuri de prevenirea şi combatere a poluării apelor

3.1. Obiectivele unităţii de învătăre

După studierea acestei unităţi de învătăre vei avea cunoştinţe despre:

- modul specific în care apare poluarea hidrosfere;

- principalii efluenţi deversaţi în sursele acvatice;
- modul de evaluare si clasificare specific poluării apelor de
suprafaţă;
- în ce constau particularităţile de poluare a zonelor costiete
maritime şi oceanice;
- efectele directe şi indirecte ce se manifestă asupra mediului şi
sănătăţii umane ca urmare a poluării apelor;
- autoepurarea apelor si metodele de epurare eficiente;
- măsurile specifice de diminuare a poluării apelor.

3.2. Principalele surse de poluare a apelor

Printre problemele contemporane de nivel globale, ce caracterizează acest început

de secol şi mileniu, criza ecologică ocupă un loc de poll position. Ea acţionează, pe termen
lung, ca o bombă silenţioasă, ce provoacă pierderi dramatice şi are implicaţii incalculabile
pentru evoluţia viitoare a omenirii. Când ne referim la biosferă, ca inveliş terestru, cu o
grosime mai mică de o sutime din raza Pământului, vorbim de fapt despre mediu în care
trăim şi ne dezvoltăm.
In acest context, fiecare dintre noi, când ne referim la apă, la modul cotidian şi
curent de utilizare, o facem dominaţi de automatism, fară a-i acorda o importanţă specială.
Folosirea ei intră în obişnuinţă, este luată ca un dar cu care ne-am născut şi de care
automat trebuie să beneficiem. Această comportare ne plasează într-o falsă relaţie cu
mediul nostru natural, care ne susţine existenţa
Componenta esenţială a biosferei, apa este cea mai răspîndită materie de pe glob
(70,8% din suprafaţa Pămantului este acoperită de apă). Reprezintă circa 1,41 miliarde kmc,
din care 97% se găseşte în mări şi oceane. În lume resursele de apă utilizabile sunt limitate
la 30.000 kmc, ceea ce reprezintă doar 1% din totalul de apă dulce ce se găseşte în fluvii,
râuri, lacuri şi pânză freatică..
 Paradoxal,cu toate că există o cantitate imensă de apă (care ar putea inunda
complet planeta cu un strat de 3 kilometri), asistăm la o criză a ei. Criza, care se răsfrânge
asupra omului în primul rând şi asuprs biosului în general, apare în două situaţii limită
opuse, ambele având ca efect dezastre naturale, inundaţii sau secetă. Ambele situaţii
perturbă nemilos echilibrul natural şi existenţa umană.
Asistăm de fapt la un mod brutal în care natura îşi caută echilibru pierdut, un
echilibru pe care omul i l-a furat sau alterat. Se produce o “retrocedare naturală”, în care
apele îşi reiau vechile cursuri şi meandre pe care omul în mod abuziv le-a modificat. O fac
violent şi abuziv sub imperiul restabilirii echilibrului firesc.
Începând cu anii deceniului şapte al secolului trecut, ani de puternică dezvoltare
industrială, diferenţa dintre calitatea resurselor naturale de apă şi calitatea apei solicitată
de consumatori (potabilă, industrială, de irigaţie etc.) s-a accentuat, ducând în multe cazuri
la imposibilitatea aplicării tehnologiilor de tratare cunoscute. Astfel, a trebuit, fie să se
renunţe la sursa respectivă şi să se caute alta, cu cheltuieli suplimentare de captare şi
transport, fie să se caute noi tehnologii de tratare, mai eficiente, dar şi mai costisitoare.
În prezent, datorită amplificării fenomenului de poluare, procurarea apei devin şi mai
complicată. Sunt situaţii în care este adusă de la distanţe mai mari de 100 km, sau este
pompată de la adâncimi mai mari de 300 m. Pe de altă parte, procedee de tratare ca: osmoza,
îndepărtarea sărurilor cu ajutorul unor schimbători de ioni, ozonizarea, adsorbţia pe cărbune
activ etc. presupun consumuri energetice foarte mari şi investiţii costisitoare, ce urcă foarte
mult costul apei, care poate ajunge, în unele cazuri, la nivelul costurilor materiilor prime de
bază.
Poluarea apei reprezintă o alterare a calităţilor fizice, chimice şi biologice ale
acesteia, produsă direct sau indirect de o activitate umană, în urma căreia apa devine
improprie pentru o folosire normală, în scopul în care această utilizare era posibilă înainte
de a interveni alterarea.
Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă se pot împărţi în:
 surse de poluare concentrate sau organizate, reprezentate de apele uzate industriale,
cu descărcare continuă sau intermitentă şi care au un anumit grad de epurare, precum şi de
apele uzate orăşeneşti ce sunt deversate continuu după o prealabilă epurare;
 surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului hidrografic al
cursului de apă, constituite din apele de precipitaţii sau şiroaiele care spală suprafeţele
localităţilor sau drumurilor, depozite de rezidii, terenuri agricole pe care s-au aplicat
îngrăşăminte sau substanţe chimice de combatere a dăunătorilor etc.
 surse de poluare accidentală, apărute ca urmare a unor avarii.
Sursele de poluare a apelor subterane reprezintă:
- impurificări cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor
lucrări miniere sau foraje;
- impurificări produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului a tuturor categoriilor de
ape uzate care produc totodată şi impurificarea dispersă a surselor de apă de
suprafaţă;
- impurificări produse în secţiunea de captare a apelor, din cauza nerespectării
zonei de protecţie sanitară sau a condiţiilor în care se execută procesul de
captare.
Există o mare diversitate de substanţe impurificatore a apei:
- compuşi anorganici, care se acumulează în sedimentele din albiile râurilor;
 - compuşi organici biogeni cu o degradare biologică rapidă;
- compuşi organici cu o degradare foarte lentă;
- compuşi minerali toxici, care conţin metale grele, ca: Pb, Zn, Cu, Cr etc;
- substanţe petroliere din industria de extracţie-prelucrare a petrolului sau din
transporturi;
- bacterii, viruşi, paraziţi din apele menajere uzate;
- substanţe radioactive de la extracţia şi utilizarea minereurilor radioactive;
- săruri minerale dizolvate (cloruri, fosfaţi, sulfaţi etc.)
Întrucât domeniile de folosire a apei sunt multiple (apă potabilă, apă utilizată în
industrie, agricultură, piscicultură sau în scopuri urbanistice şi de agrement), posibilităţile
de poluare a acesteia sunt foarte mari. Prin folosirea de către om, în cele mai diverse
scopuri practice, sau prin contactul apelor meteorice (ploaie, zăpadă) cu produse ale
activităţii umane, acestea se încarcă cu materii poluante, devenind ape uzate improprii
pentru orice utilizare.
Categoriile de ape uzate sunt:
- ape industriale uzate, care conţin diverşi impurificatori ce creează dificultăţi în
tratarea lor;
- ape menajere uzate din consumul casnic şi din industria alimentară, care
conţin ca poluanţi substanţe organice;
- ape uzate publice;
- ape uzate de la unităţile zootehnice şi piscicole;
- ape uzate rezultate din consumul de apă din sistemului de canalizare, pentru
activităţi ca spălatul şi stopitul străzilor, întreţinerea spaţiilor verzi etc;
- ape meteorice infectate.
Din totalul activităţilor umane industria produce poluarea mediului acvatic în
proporţie de 38%.
 Principalii efluenţii poluanţi deversaţi în mediile acvatice
→ scurgeri accidentale de reziduuri de la diverse fabrici, dar şi deversări deliberate
ale unor poluanţi. Aproape toate ramurile industriale produc deşeuri, care pe diferite căi ajung
în râuri şi în mări. Aşa de exemplu, din procesul de fabricare a detergenţilor cu fosfaţi, rezultă
ca deşeu cadmiul, care, chiar şi în concentraţii reduse, atacă orice formă de viaţă cu care vine
în contact;
→ scurgeri de la rezervoarele de depozitare şi de la conductele subterane de
transport, mai ales în cazul produselor petroliere;
→ utilizarea antidăunătorilor (pesticide, ierbicide, fungicide) în lucrările agricole.
O mare parte dintre aceste substanţe ajung în râuri sau în pânza freatică, prin spălarea
suprafaţelor agricole, de către precipitaţii;
→ folosirea îngrăşămintelor chimice anorganice, pe bază de azot, fosfor, potasiu,
utilizate în mod curent pentru creşterea productivităţii culturilor agricole. Mare parte din
ele, prin intermediul ploilor, ajung în râuri, lacuri, canale, unde provoacă fenomenul de
eutrofizare sau pot ajunge, prin infiltraţie, în pânza freatică;
→ poluarea provenită din activitatea fermelor şi combinatelor zootehnice. Lichidul
de fermentaţie a nutreţurilor din dejecţii este de 200 de ori mai periculos decât apele uzate
provenite din canalizările curente, ele induc fenomenul de eutrofizare a apelor de suprafaţă,
care afectează rapid flora şi fauna acvatică.`;
 → deversarea apelor menajere uzate din sistemul de canalizare în râuri şi mări, în
principiu, cu o sumară tratare prealabilă sau netratate;
→ utilizarea sării, ca antiderapant în timpul iernii, care prin intermediul
precipitaţiilor ajunge, de cele mai multe ori, în pânza freatică.
→ depunerile de poluanţi din atmosferă, prin intermediul ploilor acide poluează şi
apele de suprafaţă şi pe cele subterane.
Evacuarea apelor uzate într-un receptor se face prin canale de suprafaţă, deschise
sau prin canale subterane, de submersie.

3.3. Evaluarea gradului de poluare a resurselor de apă

Efectul poluării chimice a apelor, cel mai des întâlnit, este denumit, la modul general
“efect ecologic”, care defineşte influenţa poluanţilor asupra proceselor biologice. Echilibrul
ecologic al diferitelor biocenoze din apă este sensibil, astfel încât schimbări infime din
compoziţia apei pot duce la perturbări profunde, cu efecte negative grave. Poate avea loc
distrugerea microorganismelor, urmată, ca o consecinţă, de oprirea sau încetinirea
fenomenelor naturale de autoepurare a apei, şi persistenţa poluării.
Estimarea efectului poluării se poate realiza pe baza modificărilor ce apar în fauna
şi flora acvatică. Ca regulă generală, se aplică criteriul faunei piscicole, conform căruia o
apă este nepoluată dacă tot ecosistemul poate funcţiona nealterat. În special, peştii sunt cei
mai sensibili la poluare. Pentru a permite o dezvoltare normală a peştilor, apa de suprafaţă
trebuie să îndeplinească anumite condiţii de calitate. Conform normelor de calitate, pentru
reproducerea şi dezvoltarea salmonidelor (păstrăvilor), apa trebuie să îndeplinească
condiţiile de calitate conform categoriei I din standardul privind calitatea apelor de
suprafaţă, iar pentru reproducerea şi dezvoltarea fondului piscicol natural din apele de şes,
categoria a II-a de calitate. Desigur că, orice deversare de apă uzată are o influenţă
negativă asupra calităţii apei şi implicit asupra fondului piscicol.
Evidenţa efectului nociv al apelor uzate (gradul de poluare) asupra vieţuitoarelor
acvatice, inclusiv a peştilor, a fost apreciat prin două limite de concentraţie:
- doza limită, reprezintă concentraţia unui poluant care, acţionând timp de o oră, nu
afectează viaţa peştilor;
- doza minimă letală, reprezintă concentraţia unui poluant care după o oră produce
moartea peştilor.
Gradul de poluare a apelor este stabilit cu ajutorul indicatorilor specifici de
concentraţie a amoniului, azotaţilor, azotiţilor, substanţelor organice, germenilor
patogeni etc.
Evoluţia dinamicii gradului de poluare se determină utilizând:
- metode de analiză fizico-chimică care stabilesc calitatea şi cantitatea poluanţilor;
- metode de analiză biologică, pentru compararea dezvoltării formelor de viaţă
în absenţa/prezenţa poluanţilor;
- metode bacteriologice, pentru identificarea germenilor patogeni, responsabili de
îmbolnăviri epidemice, precum poliomielită, hepatită A, febră tifoidă, dezinterie etc;
- metode toxicologice, pentru stabilirea nocivităţii poluanţilor şi determinarea
dozelor, limită şi letală, de existenţă a vieţii acvatice.
 Pe baza acestor metode, s-au stabilit valorile maxim admise pentru diferiţi
impurificatori ai resurselor de apă. Pentru ţara noastră aceste valori sunt incluse în STAS
4706-88, pentru următoarele trei categorii de apă:
- ape categoria I - utilizabile pentru consum (utilizari potabile şi zootehnice, în alimentări
centralizate), industrie alimentară, anumite irigaţii, piscicultură (în afară de
salmonicultură), piscine;
- ape categoria a-II-a – utilizabibe pentru amenajări piscicole, procese
tehnologice industriale, agrement, necesităţi urbanistice;
- ape categoria a-III-a – utilizabile pentru irigaţii, utilităţi industriale,
hidrocentrale, staţii de spălare.
Calitatea apelor diferă, uneori semnificativ în funcţie se utilizarea pe care o
capătă. Condiţiile de potabilitate a apelor, stabilite conform Standardului SR ISO
1342:1991. Calitatea impusă apei utilizate în diferite industrii diferă după ramura
industrială în care se foloseşte şi după rolul pe care-l are în procesul tehnologic.
Atunci când apa nu este utilizată ca materie primă într-un proces de producţie (ca
materie primă intră în compoziţia produsului final şi nu se mai regăseşte la finalizarea
procesului de fabricaţie), poate să participe la orice proces ca utilitate (de exemplu, agent
termic în cadrul unei operaţii/etape din procesul tehnologic pentru încălzirea, menţinerea
unei temperaturi constante sau răcirea unui echipament tehnologic de tip agregat, utilaj,
instalaţie sau poate avea alte funcţii), caracteristicile calitative fiind în funcţie de
domeniulde utilizare.

3.4. Clasificarea poluanţilor hidrosferici

3.4.1. Clasificarea poluanţilor după natura şi tipului de poluare pe care o determină

Poluanţi de natură fizică
Principalii impurificatori fizici ai mediilor acvatice sunt substanţele radioactive şi
apele rezultate din procesele de răcire a diverselor agregate industriale, care determină
tipuri specifice de poluare:
 Poluarea radioactivă, una din consecinţele nedorite ale extinderii folosirii energiei
nucleare. Sursele de contaminare provin din depunerile radioactive aduse de vânt,
care ajung în apă odată cu precipitaţiile şi au capacitate radioactivă redusă şi
deşeurile radioactive rezultate, în principal, din energetica nucleară (tratate-
sigilate-incapsulate), care se depun în abisurile oceanice. Radiaţiile penetrante pe
care aceste substanţe le emit provoacă radioliza apei, care devine astfel purtătoare
de oxigen şi hidrogen atomic, elemente chimice deosebit de reactive şi nocive
pentru organismele vii. În cazul organismelor umane aceste elemente declanşează
reacţii care pot induce efecte cromozomiale, proteice, citoplasmatice etc.
 Poluarea termică apare în urma deversării apelor de răcire din centralele
termoelectrice şi nuclearoelectrice, dat fiind că energetica industrială este, în general,
puternic hidrofagă. În prezent, la nivel mondial, se apreciază că peste 20% din debitul
apelor curgătoare este afectat de poluarea termică. Producerea unui kwh energie electrică,
într-o centrală nuclearo-electrică, are loc cu degajarea de energie calorică, 1600 KJ în aer şi
5300 KJ în apă.
În condiţii normale, capacitatea de răcire naturală a apei este de circa 3300 MJ/oră,
ceea ce înseamnă că pentru o termocentrală de 2000 MW (cum sunt termocentrale din
Oltenia) sunt necesare circa 1200 hectare luciu de apă. Dacă nu dispunem de o asemenea
suprafaţă (şi nu dispunem!), se instalează poluarea termică.
Efectele ecologice se manifestă prin modificarea unor factori abiotici care afectează
toate nivelele trofice8. Incălzirea apelor conduce la scăderea gradului lor de oxigenare cu
accelerarea fenomenului de degradare a substanţelor organice şi proliferarea
microorganismelor aerobe.
Poluanţi de natură chimică
Sunt substanţe chimice diverse, de la cele organice degradabile, până la cele toxice cu
remanenţă îndelungată. Poluarea pe care o determină poate fi întâlnită atât în zone puternic
dezvoltate cât şi în zone nedezvoltate din punct de vedere economic, Aceşi impurificatori au
cea mai mare arie de răspândire atât prin tipurile şi numărul de substanţe poluante cât şi prin
efectele nocive pe care le produc.
Poluarea de natură chimică se poate produce accidental, dar de cele mai multe ori
apare ca urmare a deversărilor ne/controlate de deşeuri sau rezidii lichide sau solide.
Sursele de poluare sunt multiple, însă cele mai frecvente sunt rezidiile comunitare,
industriale şi zootehnice.
 Poluarea cu plumb (Pb) apare din traficul rutier şi din procesele tehnologice de
obţinere şi utilizare a lui în diverse procese industriale, cum ar fi obţinerea de aditivi -
pentru benzine, acumulatori auto etc.
 Poluarea cu mercur (Hg) provine din procesul de obţinere a mercurului sau utilizarea
lui în diverse procesele industriale de obţinere a clorosodicelor, fungicidelor, amalgamurilor
dentare etc.). Concentraţia mercurului în ape fiind de cca 30 mg/l, la suprafaţă, cu tendinţa de
creştere spre adâncuri. La nivelul algelor se poate acumula de peste 100 de ori mai mult mercur
decât există în mediul acvatic, iar peştii (de exemplu tonul), pescuiţi la mare distanţă de sursele
de poluare, pot acumula până la 120 ppb9.
 Poluarea cu azotaţi, are un nivel variabil, de la valori mici sau puţin peste limita
admisă, de 45 mg/l, până la sute de mg/l. Aportul cel mai mare îl are fabricarea şi
utilizarea îngrăşmintelor chimice cu azot, spălarea terenurilor agricole fertilizate de către
precipitaţii, apoi, traficul auto, deversările urbane etc.
 Poluarea cu fosfaţi provine îndeosebi de la fabricarea îngrăşămintelor şi
detergenţilor.
 Poluarea cu hidrocarburi. Acestea ajung în hidrosferă prin intermediul scurgerilor de
petrol de la transporturile fluviale, maritime sau transoceanice, din accidentele unor petroliere
sau din apele tehnologice de la uzinele petrochimice limitrofe râurilor, lacurilor sau zonelor de
coastă-litoral (inclusiv sondele terestre şi maritime de extracţie, etc.). In acest mod, în apele
oceanice, ajung anual cantităţi de 5 – 10 milioane tone petrol.
Poluanţi de natură biologică
Diverşii agenţi biologici care determină o poluare specifică sunt diferitele tipuri de
microorganisme şi substanţe organice fermentabile, care ajung în resursele acvatice prin
deversările de ape menajere uzate. Poluarea pe care o determină se face responsabilă de
fenomenul de eutrofizare a apelor continentale de suprafaţă.

8
nivel trofic - totalitatea organismelor vii, care populează un anumit mediu, formând cu el un tot unitar
9
ppb (părţi pe bilion) – mod de exprimare a concentraţiei unor poluanţi din aer, apă, sol; 1 ppb reprezintă o
parte la un miliard părţi (egală cu 10-9)
 În funcţie de gradul de poluare biologică, există trei categorii de ape: polisaprobe –
foarte puternic poluate, mezosaprobe – impurificate de la moderat până la puternic şi
oligosaprobe – considerate practic curate.
 Poluarea menajeră depinde de numărul de locuitori dintr-o aşezare umană. Apele
menajere10 uzate au o încărcătură foarte mare în poluanţi organici şi minerali, atingând 10
litri nămol pe locuitor şi zi sau 50 kg material solid uscat per locuitor şi an11. Ele conţin
materii organice putrescibile compuse din glucide, proteine şi diverse lipide.
 Poluarea agro-zootehnică, provocată de rezidiile animaliere, produşi de erodare a
solului, îngrăşăminte naturale sau sintetice, săruri anorganice, substanţe minerale rezultate
din irigări, tratare cu ierbicide şi pesticide, biostimulatori, etc. Nivelul poluant al rezidiilor
animaliere depăşeşte pe cele umane într-o proporţie de 5 : 1 privind consumul de oxigen, 7
: 1 pentru cel de azotul total şi 10 : 1 pentru cel de materiile solide conţinute.

3.4.2. Clasificarea poluanţilor după persistenţa lor în apă

Din punct de vedere al persistenţei în apă, poluanţii pot fi clasificaţi în următoarele
categorii: poluanţii biodegradabili, care pot fi metabolizaţi şi neutralizaţi de fauna şi flora
acvatică şi poluanţi nebiodegradabili, care se menţin ca atare în ape, acumulându-se în timp.
Poluanţi biodegradabili tipici sunt cei biologici, dejecţiile animalelor de la
crescătorii, sau poluanţii din apele menajere uzate ale marilor oraşe.
Caracterul biodegradabil nu înseamnă, însă, că aceştia pot fi deversaţi oricând şi în
orice cantitate în sursele naturale de apă. Degradarea lor se face prin intermediul unor procese
de oxidare, care implică consum de oxigen din apă. Lipsa oxigenului din apă înseamnă în final
dispariţia florei şi faunei acvatice cu deteriorarea ireversibilă a echilibrului ecologic.
Se consideră că fiecare efluent are o anumită capacitate de autoapărare/autopurificare
proprie, care depinde de conţinutul de O2 dizolvat în apă, de temperatura şi debitul apei,
caracteristici variabile în timp.
Cantitatea de impurificatori biodegradabili se măsoară prin intermediul
indicatorului “CBO 5”, care reprezintă consumul biologic de oxigen în 5 zile - timpul
necesar degradării impurificatorilor. Cu cât CBO 5 este mai redus, cu atât apa este mai
curată. Menţinerea capacităţii de autoepurare, deci a unui CBO 5 cât mai redus, se poate
face prin mărirea gradului de diluţie a apelor uzate, diluţie realizată printr-un aport
suplimentar de apă, operaţie prohibitivă, datorită cheltuielilor necesitate de captare,
transport etc necesare surplusului de apă.
Poluanţii nebiodegradabili sunt formaţi din substanţele anorganice (săruri de
metale grele), organice (insecticide, detergenţi, coloranţi), petroliere şi radioactive. În
cazul unor substanţe toxice, cu ioni de mercur, sau ioni radioactivi de fosfor, diluţia nu
mai reprezintă o soluţie eficientă. Există riscul de a regăsi aceste substanţe concentrate în
alimente, prin intermediul lanţurilor trofice.

3.5. Particularităţi ale poluării mărilor şi oceanelor

10
ape menajere uzate – pe lângă poluanţii biologici mai conţin, în cantitate apreciabilă, constituenţi
anorganici, săruri dizolvate sub formă de ioni de sodiu, potasiu, calciu, magneziu, amoniu, cloruri, nitraţi,
bicarbonaţi, sulfaţi şi fosfaţi.
11
conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii
 Poluarea apelor oceanice este prezentă în estuare, în locurile de vărsare a marilor
fluvii, zonele de litoral cu activitate turistică, industrială şi de transport, cu alte cuvinte,
tocmai acolo unde trşiesc mulţi oameni.
Atât oceanele, cât şi mările s-au dovedit a fi limitate ca posibilităţi de regenerare,
statutulul lor biologic fiind grav ameninţat şi odată cu acesta rolul pe care-l au în
menţinerea echilibrelor ecologice pe Pământ.
În legătură cu acest tip de poluare, apar o serie de probleme particulare, legate, în
primul rând de poluarea apelor de coastă şi a mărilor închise. Această poluare poate avea
drept cauze principale poluarea cu rezidii industriale sau poluarea cu petrol.
Poluarea cu rezidii industriale poate fi:
- directă, prin deversarea în mare a apelor reziduale de la industriile situate pe
litoral, care devin periculoase mai ales prin detergenţi, pesticide, unele metale grele, dar şi
prin alţi produşi chimici pe care îi poartă.
- indirectă, prin intermediul marilor fluvii ce se varsă în mari sau oceane.
Poluarea cu produse petroliere
Suprafaţa de apă marina afectată este foarte mare, dat fiind puterea de dispersie
peliculogenă a petrolului. Aşa de exemplu, o tonă de petrol brut poate acoperi, cu o
peliculă aproape moleculară, o suprafaţa de apă de 12 kmp.
Poluarea petrolieră poate provine din mai multe surse:
a. Extracţia petrolului. Sondele de forare, din zona platoului continental prin
imtermediul platformelor marine, provoacă poluarea, în special datorită unor accidente,
neetanăeităţi sau erupţii necontrolate.
b) Din transportul petrolului, unde circa 1% din petrolul transportat de navele
petroliere rămâne în tancuri/cisterne, care trebuie indepărtat cu ajutorul instalaţiilor
portuare de spălare, în practică însă, nu se întâmplă aşa, întrucât această operaţie implică
pierderi financiare. Se preferă plecarea imediată din port, spălarea tancurilor cu mijloace
proprii de bord, şi deversarea apei de spălare în mare.
De asemenea, transportul marin este vinovat de poluarea în cazul eşuării unor
petroliere. Exemplele în acest sens pot fi extrem de numeroase.
Trebui reţinut că o maree neagră în Arctica are efecte mult mai grave decât într-o
altă zonă a globului, deoarece:
- fracţiile petroliere cele mai toxice sunt cele uşoare, dar în zonele reci ele nu se evaporă;
- fracţiile petroliere mai grele, formează aici cruste pe gheaţă;
- petrolul are o densitate intermediară între cea a gheţii şi cea a apei, drept urmare,
se va aglomera, formând un strat între apă şi gheaţă;
- procesul de degradare a fracţiilor petroliere prin oxidare şi prin activitatea
biologică a microorganismelor este mult mai lent la temperatură scăzută;
c) Rafinarea petrolului este o sursă importantă de poluare marină, dat fiind că cele mai
mari rafinării sunt situate pe ţărm şi de la ele “scapă” petrol spre mare, prin neetanşeiri ale
rezervoarelor, prin evacuarea apelor reziduale neepurate etc.
d) Transportul naval în general prin uleiurile de ungere a motoarelor Diesel
instalate pe motonavele de agrement care conţin benzopiren, o substanţă puternic
cancerigenă care se concentrează în grăsimea peştilor.
Cererea crescândă de petrol determină o mare toleranţă faţă de poluarea produsă de
prelucrarea, transportul şi utilizarea lui, care nu va constitui în viitoarele decenii un
argument în favoarea limitării consumului, iar eforturile depuse nu vor stăvili tendinţa de
creştere a poluării.
În prezent, peste 85% din petrolul exploatat este transportat cu ajutorul tancurilor
petroliere. Riscul de eşuare a acestor vase uriaşe, pe timp de furtună, din cauza unor
defecţiuni tehnice sau a unor erori de pilotaj este real şi implică grave efecte ecologice.

3.6. Efectele poluanţilor asupra resurselor de apă

Apele de suprafaţă sunt supuse, pe lângă impurificarea proprie (autogenă),

provocată de descompunerea plantelor şi animalelor moarte existente sau aduse în mod
natural pe cursul de apă, şi la o impurificare severă datorată apelor uzate.
Apele uzate, provoacă o serie de transformări, cum ar fi:
- modificarea calităţilor organoleptice (gustul şi mirosul);
- modificarea calităţilor fizice, prin schimbarea culorii, radioactivităţii, temperaturii,
conductibilităţii, cu formarea de spume, pelicule plutitoare sau depuneri pe fundul
apelor;
- modificarea calităţilor chimice prin schimbarea pH-ului, creşterea conţinutului de
substanţe toxice, schimbarea durităţii, reducerea cantităţii de oxigen, îndeosebi
datorită substanţelor organice din apele uzate;
- distrugerea florei şi faunei specifice cu favorizarea dezvoltării unor microorganisme,
înmulţirea numărului de viruşi şi de bacterii, printre care se pot găsi şi germeni
patogeni.
La acestea se adaugă şi efectele poluării termice:
 creşterea sensibilităţii organismelor la poluanţii din apă;
 scăderea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă, întrucât solubilitatea gazelor în
apă scade odată cu creşterea temperaturii; pentru reproducere peştii au nevoie de
cel puţin 5 mg O2/l apă, iar pentru a trăi au nevoie de cel puţin 3 mg O2/l apă;
 afectarea fitoplanctonului;
 înlocuirea algelor verzi cu alge monocelulare albastre;
 creşterea mortalităţii florei şi faunei acvatice; chiar şi la câteva grade în plus
crustaceele şi peştii sunt deosebit de sensibili, dat fiind că sunt vieţiutoare cu
sânge rece care nu posedă sistem de autoreglare a temperaturii corpului;
 distrugerea populaţiei de peşti, prin distrugerea mecanică a icrelor şi larvelor, la
pomparea apei spre şi dinspre turnurile de răcire de la centralele electrice (hidro
şi noclearoelectrice).
Refacerea şi normalizarea florei şi faunei în apele curgătoare se face printr-o
succesiune de procese, care necesită prezenţa unor cantităţi din ce în ce mai mari de oxigen
şi uneori timp îndelungat. Astfel, decontaminarea unui bazin hidrografic, contaminat cu
azotaţi, durează cca 100 de ani.
Efectele poluării apelor maritime
Afectarera apelor marine sub acţiunea deversărilor poluante se produce, în mare
măsură, în mod asemănător apelor de suprafaţă, cu deosebirea că trebuie luate în
considerare nu numai modificarea calităţii apelor respective, cu afectarea florei şi faunei
specifice, cât şi efectele pe care le produc asupra plajelor şi zonelor de coastă.
Efectele poluării cu rezidii industriale
 În baza concepţiei (absurde!) că marea e destul de vastă pentru a prelua orice,
oricât, oricum, cantităţile de rezidii industriale deversate în zonele litorale şi de
coastă au crescut îngrijorător şi exponenţial cu acestea s-au multiplicat efectele.
Unul dintre efectele dezastruoase ale acestei concepţii se poate evidenţia în Marea
Mediterană, unde producţia de peşte a scăzut dramatic. La o serie de specii, conţinutul în ioni,
foarte toxici, de cadmiu şi mercur, a depăşit semnificativ limitele admise.
Un alt efect îl constituie proliferarea algelor microscopice otrăvitoare. Un exemplu
elocvent îl constituie sindromul Minamata, apărut în Mare Japoniei ca urmare a unor
intoxicaţii grave cu mercur. Prezent, ca poluant în apa marină, în urma unor deversări
industriale şi acumulării lui pe lanţ trofic, mercurul a afectat atât fauna din zonă (îndeosebi
peştii), dar mai ales populaţia.
Cunoscutul oceanolog J.Y.Cousteau a adus în discuţie şi un alt pericol potenţial:
vietăţile marine comunică şi prin intermediul unor substanţe organice, similare ca funcţie,
cu feromonii folosiţi de insecte. O poluare severă putând să “bruieze” această formă de
comunicare, cu declanăarea unor consecinţe grave de ecosistem acvatic.
Efectele poluării pertoliere
Sunt foarte grave, fie că poluarea se produce asupra mărilor închise, a golfurilor
maritime şi zonelor de coastă, ele afectând deopotrivă flora, fauna marină, precum şi păsările
ichtiofage.
Flora suferă pe seama neoxigenării apei acoperite cu o peliculă de hidrocarburi;
eventual, unele specii din fitoplancton dispar, altele, rezistente, proliferează, echilibrul
ecologic şi unele lanţuri trofice se rup. În timp, petrolul se oxidează la gudroane care cad
la fund, afectând algele şi adâncurile marine.
Fauna marină suferă prin lipsa oxigenării apei, prin afectarea reproducerii.
Păsările de mare sunt cele care suferă cel mai mult. Pe de o parte, la contactul cu
apa, penele se îmbibă cu hidrocarburi, care dizolvă stratul protector de grăsime de pe pene,
iar pasările mor de frig. Pe de altă parte, vânând peşti, acestea ingerează şi petrol. În anii
1970, în Anglia, pierderile de păsări marine datorate poluării petroliere au fost apreciate la
250 000 de exemplare/an.
Un alt efect, mai puţin studiat până în prezent, îl prezintă reducerea consumului de
bioxid de carbon şi implicit a degajării de oxigen de către fitoplanctonul marin distrus de
peliculele de ulei (utilizat pentru întreţinere agregatelor navelor în stare de funcţionare),
efect care poate avea urmări însemnate, dacă ţinem sama de faptul că fitoplanctonul marin
realizează peste 70% din totalul proceselor de fotosinteză de pe Terra.
Poluarea petrolieră a coastelor are şi efecte economice directe, prin scoaterea din funcţie
a unor crescştorii de stridii, dar, mai ales, prin pagubele pe care le provoacă turismului specific.
Efectele poluării solurilor
Influenţa asupra solurilor după folosirea apelor uzate pentru irigaţii se manifestată
atât prin efecte pozitive, prin creşterea conţinutului de elemente fertilizante pe care le
conţin aceste ape, cât şi prin efectele negative pe care acestea le pot produce, cum ar fi:
emanărea de mirosuri, colmatarea porilor, impiedicarea aerisirii, creşterea acidităţii şi
alcalinităţii, ridicarea nivelului apelor freatice şi chiar înmlăştinirea lor, precum şi
infectarea acestor soluri şi a apelor freatice de mică adâncime, cu viruşi şi bacterii.
Apele uzate industriale cu un conţinut divers şi intens de poluanţi au, de asemeni, o
mare influenţă asupra folosinţelor agricole şi a creşterii animalelor. Astfel, apele cu un
conţinut mare de acizi dizolvă substanţele nutritive din sol. Apele toxice de la minele de
plumb şi zinc depuse pe pajiştile de păşunat pot provoca îmbolnăvirea animalelor care le
consumă, influenţând şi capacitatea lor de reproducere. Sau apele provenite de la băile de
galvanizare, cu cianuri şi săruri metalice, provoacă moartea animalelor şi păsărilor care
consumă plante irigate cu aceste ape.

3.7. Impactul poluării acvatice asupra stării de sanitare şi igienice

Apele uzate de la abatoare, lăptării, fabrici de uleiuri, margarină, bere, tăbăcării
etc., prin conţinutul lor ridicat de materii organice, ca albumine, hidraţi de carbon şi săruri
nutritive, constituie un mediu propice pentru toate bacteriile şi, în consecinţă, favorizează
dezvoltarea acestora în emisar, constituind un factor negativ pentru sănătatea oamenilor şi
a animalelor.
Pentru oameni există riscul de apariţie a unor îmbolnăviri mai extinse, ca:
 Epidemii hidrice, care pot fi alimentare sau de contact, care pot să apară în mod
brusc, într-un număr mare de persoane (indiferent de vârstă, sex, profesie). în special în
jurul unei surse de apă, şi care încetează în urma măsurilor de combatere, tot atât de
repede pe cât a început.
 Boli infecţioase digestive hidrice, care implică un număr mic de persoane, în
condiţiile unor defecţiuni în alimentarea populaţiei cu apă captată din râuri care prezintă
poluare.
 Epidemie sporadică, în care nu se poate stabili o relaţiei clară, de tip cauză-efect.
Apar atunci cand sunt deficienţe în alimentarea cu apă, iar apa este frecvent poluată.
 Boli netransmisibile, cosiderate astăzi ca fiind determinate sau favorizate de
compoziţia chimică a apei, citând în acest sens : guşa epidemică, caria dentară şi fluoroza
endemică, afecţiunile cardiovasculare, intoxicaţiile cu plumb, intoxicaţiile cu cadmiu,
crom, arseniu, cianuri etc.
De asemeni, extinderea poluării microbiologice a apelor continentale şi litorale care au
determinat creşterea frecvenţei unor afecţiuni grave, precum colibaciloza, hepatita virală, holera etc.

3.8. Măsuri de prevenirea şi combatere a poluării apelor

Natura acţionează prin procese naturale de autoapărare pentru reducerea treptată a

efectelor impurificatorilor, naturali sau artificiali, în vederea menţinerii calităţii apelor în
limitele unui echilibru natural al ecosistemelor acvatice. Dincolo de aceste limite intervine
dereglarea acestor ecosisteme şi a echilibru natural care le susţin.
3.8.1. Autoepurarea apelor
După primirea în receptori a apelor impurificate, acestea sunt supuse unor procese
naturale de autoepurare, de reducere treptată a efectelor dăunătoare.
Prin autoepurare se înţelege ansamblul proceselor naturale de epurare, prin care
receptorii sunt readuşi la caracteristicile lor calitative pe care le-au avut înainte de
primirea apelor uzate.
Indiferent de receptor şi de natura apelor uzate, procesele naturale de autoepurare
sunt asemănătoare, însă desfăşurarea lor diferă ca durată sau ca succesiune şi amploare
amecanismelor. Capacitatea de autoepurare a receptorilor nu este nelimitată.
 Procese de autoepurare, în dinamica lor, sunt influenţate de numeroşi factori de
mediu, de natură fizică, chimică sau biologică, care pot interveni în proces simultan sau în
succesiune. Între ei există o anumită interdependenţă. Momentul în care intră în acţiune un
factor şi intensitatea cu care el acţionează fiind condiţionate de alţi factori. Astfel,
cantitatea de oxigen din apă, necesară pentru procesele de oxidare a materiei organice
depinde, între altele, de cantitatea de alge, iar prezenţa acestora este condiţionată de
lumină, a cărei intensitate este în funcţie de gradul de turbiditate a apei etc. de asemenea
unul şi acelaşi factor de mediu poate acţiona asupra mai multor mecanisme de
autoepurare. Temperatura, de pildă, influenţează viteza de sedimentare a materiilor în
suspensie, viteza unor reacţii chimice şi intensitatea unor procese metabolice din corpul
organismelor acvatice.
Principalii factori fizici care joacă un rol direct sau indirect în autoepurarea apei
sunt: limpezirea, lumina, temperatura şi mişcarea apei.
Limpezirea constituie, deci, o parte esenţială a procesului de autoepurare şi se
realizează prin procesul de sedimentare a materiilor aflate în suspensie, condiţionat, la
rândul său, de natura suspensiilor şi de anumite caracteristici ale apei: viteza de curgere,
densitate, vâscozitate, temperatură etc. Particulele grosiere se depun mai repede decât cele
fine, iar dacă este vorba de suspensii organice, acestea pot suferi descompuneri biochimice
cu producere de gaze, care determină procesul de sedimentare. Suspensiile pot antrena şi
depune bacterii sau ouă de paraziţi, sedimentarea având astfel importanţa igienico-
sanitară.
Lumina are o importanţă deosebită, influenţând, direct sau indirect, reacţiile chimice
şi procesele biologice care intervin în autoepurare. Constituie sursa de energie pentru
procesele de fotosinteză sau pentru unele reacţii fotochimice şi determină miăcări pe
verticală ale unor organisme acvatice.
Temperatura influenţează direct majoritatea proceselor fizice, chimice şi biologice
care participă la realizarea autoepurării: viteza de sedimentare a suspensiilor, viteza unor
reacţii chimice, intensitatea proceselor metabolice ale organismelor acvatice. De asemeni,
temperatura influenţează regimul oxigenului din apă, intensitatea proceselor de
descompunere bacteriană, gradul de toxicitate a unor substanţe etc.
Miăcarea apei influenţează procesul de amestec al apelor uzate cu cel al
receptorului, viteza de aerare, viteza de sedimentare a suspensiilor etc. şi joacă un rol
important în popularea cu organisme vii a bazinelor acvatice.
În cazul apelor stătătoare, curenţii şi valurile se produc din cauza vântului şi a
diferenţelor termice, iar mişcările turbulente din cauza diferenţelor de densitate a apei.
Toate aceste mişcări influenţează difuzia gazelor şi a altor substanţe în masa apei, cu
consecinţe asupra întregii vieţi acvatice.
Factorii chimici joacă un rol foarte important în procesul de autoepurare a apelor,
contribuind direct şi indirect la crearea condiţiilor de viaţă ale organismelor. În natură,
factorii chimici acţionează, de obicei, împreună cu cei fizici şi biologici, fie simultan, fie
succesiv, unii creând premisele pentru ceilalţi. Un proces de degradare a substanţelor
organice, de exemplu, poate fi început de către factorii biologici, continuat de cei chimici
şi desăvârşit tot de cei biologici.
Oxigenul este elementul cu cea mai mare importanţă în procesul autoepurării. De
concentraţia acestuia depinde intensitatea proceselor de descompunere biochimică a
materialelor organice, oxidarea unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a
sistemelor acvatice.
Dinamica aerării variază în funcţie de mai mulţi factori, dar în special, de mişcarea
apei. De aceea, între apele curgătoare şi cele stătătoare există deosebiri importante în ceea
ce priveşte capacitatea de autoepurare.
Factorii biologici, în special bacteriile au rolul principal în procesul de
autoepurare a apelor, restul organismelor, cu puţine excepţii, continuând transformările
începute de bacterii, eventual stimulând unele dintre ele.
Din punct de vedere al nutriţiei, bacteriile se împart în autotrofe şi heterotrofe.
Bacteriile autotrofe, care utilizează drept sursă de hrană (carbon şi energie)
substanţe minerale. Carbonul necesar pentru sinteza glucidelor, lipidelor şi proteinelor îl
iau din bioxidul de carbon, carbonaţi şi bicarbonaţi. Cele care îşi procură energia necesară
din oxidarea unor substanţe minerale se numesc chemosintetice, iar cele care folosesc
lumina soarelui ca sursă de energie se numesc fotosintetice, având în celulă pigmenţi verzi
sau purpurii, asemănători cu clorofila.
Bacteriile heterotrofe necesită materii organice ca sursă de carbon şi energie. În
acest scop, ele utilizează hidraţi de carbon şi aminoacizi, care împreună cu sărurile
minerale servesc la sinteza materiilor celulare. Aceste bacterii se împart în: saprofite, care
utilizează materii organice moarte şi care joacă rolul principal în procesul de autoepurare
şi parazite, care se dezvoltă în corpul organismelor animale şi vegetale şi care apar numai
întâmplător în apele poluate (unele sunt patogene, reprezentând un pericol pentru
sănătatea omului, dar acestea, în general, nu pot supravieţui mult timp în afara
organismului pe car-l parazitează).
După modul în care unele bacterii din apă folosesc oxigenul în procesele
metabolice se deosebi: bacterii aerobe, care au nevoie de oxigen liber, molecular şi care
joacă rolul principal în autoepurarea apelor, bacteriile anaerobe, care utilizează oxigenul
din combinaţiile chimice (din sulfaţi, azotaţi etc.) şi facultativ aerobe, care au posibilitatea
să utilizeze atât oxigenul molecular, cât şi cel combinat chimic.
În procesele de autoepurare a apelor încărcate cu materii organice, intervin toate
aceste categorii de bacterii, activitatea unora fiind condiţionată de activitatea altora,
succedându-se într-o anumită ordine, în funcţie de natura şi cantitatea substanţelor
organice şi de condiţiile fizico-chimice şi hidrologice ale apei< parcurgând
Treapta anaerobă a autoepurării când au loc procese de transformare şi degradare
a proteinelor, a hidraţilor de carbon şi a grăsimilor în compuşi mai simpli, cum ar fi:
transformarea ureei în compuşi de amoniu; reducerea sulfaţilor la hidrogen sulfurat;
reducerea azotaţilor la azotiţi, amoniac şi azot etc.
Între hidraţii de carbon, cea mai cunoscută degradare anaerobă este a celulozei din
celula vegetală. Atât din descompunerea anaerobă a celulozei, cât şi a proteinelor poate rezulta
metan. După unii autori, toate substanţele organice pot fi descompuse în aşa fel încât produsul
final să fie metan şi bioxid de carbon. În mediul organic de pe fundul unor lacuri, în toate
apele poluate cu substanţe organice biodegradabile, în nămolul depus pe fundul bazinelor de
decantare au loc procese de fermentare anaerobă cu producere de metan.
Treapta aerobă, în care caz, descompunerea materiei organice are loc până la
bioxid de carbon şi apă. Este o descompunere completă, fără apariţia unor produşi
intermediari nocivi.
 Pe lângă bacterii, un rol deosebit în autoepurare îl au protozoarele şi plantele care
conţin clorofilă. Pe de altă parte, toate algele, inclusiv diatomeele, sunt capabile să
absoarbă substanţe organice în stare lichide şi să prelucreze anumiţi produşi intermediari,
rezultaţi din descompunerea protidelor: peptide, aminoacizi, uree, acizi graşi. Pe de altă
parte, folosind sărurile minerale pentru hrană, îndeosebi fosfaţi şi azotaţi, plantele
autotrofe pot concura la restabilirea echilibrului chimic din apă.
Ţinând seama de toate aceasta, s-a propus introducerea celei de a treia trepte de
epurare a apelor uzate, reprezentată de instalaţii biologice unde, datorită activităţii plantelor,
să se elimine excesul de săruri nutritive azot şi fosfor care, altfel, acestea ajunse în receptor,
produc fenomenul de înflorire a apei, eutrofizare, cu consecinţe deosebit de grave pentru
mediile acvatice.
Un rol aparte îl are, în procesul de epurare şi nămolul de pe fundul apelor
curgătoare sau stătătoare.
3.8.2. Epurarea apelor uzate
Natura acţionează în direcţia menţinerii indicatorilor de calitate ai apelor, dar, în
condiţiile unei poluări tot mai accentuate, aceştia nu mai pot fi păstraţi în limitele normale
numai prin autoepurare, fiind necesară intervenţia omului în scopul de a combate sau
preveni poluarea. Combaterea poluării se realizează prin construcţii, instalaţii,
echipamente etc., aşa-numitele staţii de epurare a apelor, iar prevenirea poluării se
realizează, mai ales, prin măsuri de supraveghere şi control atât a activităţilor poluante cât
şi a calităţii mediillor acvatice.
Epurarea apelor uzate reprezintă ansamblul de măsuri şi procedee prin care
impurităţile de natură chimică sau bacteriologică din apele uzate, sunt reduse sub anumite
limite, astfel încât aceste ape să nu mai dăuneze receptorului.
În mare măsură, procesele de epurare sunt, asemănătoare cu cele care au loc în timpul
autoepurării, doar că sunt dirijate de către om şi se desfăşoară cu o viteză mult mai mare.
Procedeele tehnologice de epurare a apelor uzate - mecanice, chimice, biologice -
cuprinde, două grupe mari şi succesive de operaţii:
- reţinerea şi/sau transformarea substanţelor nocive în produşi nenocivi;
- prelucrarea substanţelor rezultate sub diverse forme (nămoluri, emulsii, spume
etc.) din prima operaţie.
Epurarea ca proces tehnologic se realizează în instalaţii speciale, denumite staţii de
epueare. Proiectarea şi construirea staţiilor de epurare trebuie să soluţioneze o serie de aspecte
tehnice şi economice legate de debitul mare de ape uzate cu un conţinut relativ scăzut de
impurificatori ce necesită o purificare avansată, diversitatea foarte mare de impurificatori ce
trebuie eliminaţi, valorile investiţiilor şi costurilor de exploatare corelate cu asigurarea unei
fiabilităţi avansate a instalaţiilor şi cu valorificarea eficientă a produselor recuperate.
În urma aplicării acestor procedee de epurare din staţiile de epurare rezultă ca
produse principale: apele epurate care sunt evacuate în receptor sau pot fi valorificate în
irigaţii sau alte folosinţe şi nămolurile care sunt îndepărtate din staţie şi valorificate.
După modul de echipare şi complexitatea schemei tehnologice, staţiile de tratare
pot produce: apă potabilă, ape de diferite categorii de calitate pentru utilizări industriale,
apă pentru complexele zootehnice, apă pentru irigaţii.
Tehnologii de tratare a apelor potabile
 Tehnologiile standard de tratare a apelor de suprafaţă pentru transformarea lor în
apă potabilă (să se încadreze în categoria A1) au un anumit flux tehnologic, care
corespunde categoriei de calitate a resursei de apă utilizate. Astfel avem:
 Tehnologii de tratare a apelor de suprafaţă de Categoria A2 de calitate,
implică un tratamente fizice şi chimice normale şi o dezinsecţie, prin
intermediul următorului flux de operaţii: preclorinare, coagulare, floculare,
decantare, filtrare şi clorinare finală (dezinsecţie).
 Tehnologii de tratare a apelor de suprafaţă de Categoria A3 de calitate,
implică o tratare fizică normală, chimică avansată, perclorare şi dezinsecţie, prin
următorul flux de operaţii: clorinare intermediară, coagulare, floculare,
decantare, filtrare prin adsorbţie pe cărbune active, ozonizare şi clorinare finală
(ultimile două operaţii pentru realizarea dezinsecţiei).
3.8.3. Procedee biologice de epurare a apelor uzate
În prezent, se apreciază că metodele biologice de epurare reprezintă soluţia cea mai
avantajoasă, în special în cazul apelor cu conţinut ridicat de impurificatori biodegradabili.
Pentru exemplificare se prezintă în continuare schema de flux tehnologic a unei
instalaţii de epurare a apelor uzate orăşeneşti printr-una din tehnologiile de epurare cele
mai răspândite, figura 3.1.
APE UZATE
omogenizare
- neutralizare
tratare preliminară
- decantare, coagulare
eliminare grăsimi
aer tratare aerobă

limpezire NĂMOL ACTIV

filtrare
tratare finală tratare anaerobă
clorinare
APĂ EPURATĂ BIGAZ NĂMOL

deversare în afluent APĂ

Fig. 3.1. Fluxul de epurare a apelor menajere

Nămolul obţinut în prima fază, de tratare aerobă, în proporţie de 10 – 30%, după

mineralizarea practic totală a hidraţilor de carbon şi a urmelor de grăsimi, reprezintă o
masă de microorganisme, cu miros dezagreabil. Acesta este tratat, în continuare, prin
fermentaţie anaerobă, în scopul metabolizării proteinelor, în prezenţa unor bacterii
saprofite şi metanice, ce trăiesc în simbioză. Rezultă apă epurată şi gaz de fermentaţie,
biogaz cu 70-75% CH4, 20-25% CO, H2, H2S, cu putere calorifică 5.000-6.000 Kcal/m3,
folosit în scop energetic.
Nămolul stabilizat şi deshidratat poate fi utilizat ca îngrăşământ.
În prezent, s-a pus la punct o vitamină (desfolatul) care accelerează metabolismul
microorganismelor în timpul epurării biologice a apelor reziduale pentru a menţine şi
dezvolta nămoluri biologice optime, permiţând în acest fel o rentabilizare mai bună a
staţiilor de epurare a apelor reziduale.
Costul unei staţii de epurare a apelor orăşeneşti este destul de ridicat. O staţie ce
poate prelucra 4.000 m3/zi (ce corespunde unui oraş cu o populaţie de aproximativ 30.000
locuitori), presupune o investiţie de 600.000 $, iar o staţie ce prelucrează 1,5.106 m3/zi
necesită o investiţie ce depăşeşte 145 mil.$. Ea produce, pe de altă parte, 9.000 m3 gaz
combustibil/zi, cantitate care acoperă necesarul de consum de aragaz a ceva mai mult de
5.000 de apartamente.
3.8.4. Măsuri de prevenire a poluării apelor în România
Pentru schimbarea situaţiei precare a apelor din România sunt necesare măsuri la
nivel naţional, local sau la nivelul fiecărui agent economic, pentru prevenirea şi controlul
poluării, protecţia calităţii apelor subterane etc.
a) Prevenirea şi controlul poluării apelor de suprafaţă
Atât prevenirea cât şi combaterea pot fi costisitoare, funcţie de miza care se
urmăreşte, dar prevenirea este desigur mai simplă decât tratamentul curativ.
Creşterea calităţii apei unui râu o putem obţine prin tehnici nestructurale sau
structurale care au în vedere prevenirea poluării şi conservarea calităţii resurselor de apă.
Tehnicile structurale constau în practicarea de îngrădiri zonale (garduri), pază,
deflexie curenţi, remodelare a albiei, manipularea vegetaţiei şi a substanţelor organice etc.
Tehnicile nestructurale au în vedere stoparea poluării, îmbunătăţirea legislaţiei, a
standardelor, a educaţiei enviromentale sau schimbarea regimului de uzinare hidrotehnică,
refacerea zonelor umede ect.
De remarcat în acest sens o serie de măsuri care vizează:
- realizarea de staţii de epurare la agenţii economici nedotaţi şi completarea
capacităţilor existente la nivelul necesar;
- îmbunătăţirea randamentului staţiilor de epurare prin perfecţionarea tehnologiilor,
instalaţiilor şi a exploatării lor ;
- aplicarea riguroasă a prevederilor legale privind reactualizarea şi punerea în
funcţiune a instalaţiilor de epurare, concomitent cu obiectivele productive de bază şi
controlul eficient al noilor unităţi industriale sau cu proiectele de dezvoltare a
infrastructurilor şi a depozitelor de deşeuri de orice fel;
- înăsprirea şi generalizarea reglementărilor existente prin aplicarea de penalităţi,
pe baza principiului “cine poluează - plşteşte” ;
- actualizarea şi extinderea numărului de indicatori din standardele privind calitatea
efluenţilor pentru îmbunătăţirea calităţii receptorilor;
- aplicarea celor mai eficiente metode tehnice, administrative şi juridice pentru
protecţia mediului împotriva poluării difuze (a cărui efecte pe termen lung nu sunt
cunoscute), pentru limitarea/reducerea ei, prin folosirea raţională şi riguros planificată a
îngrăşămintelor şi pesticidelor;
- controlul evacuărilor de ape uzate din industrie, inclusiv a exploatării instalaţiilor şi
tehnologiilor de epurare, precum şi intensificarea recirculării apei în sectorul productiv;
- recuperarea substanţelor utile din apele uzate, care prezintă avantajul extinderii
bazei de materii prime;
 - stabilirea şi introducerea de reglementări privind diminuarea poluării termice a
resurselor de apă, complet nerezolvată la nivel naţional, dar care este o problemă secifică
industriei energetice chiar şi la nivel mondial;
b) Dezvoltarea unor tehnologii integrate de epurare-tratare a apelor uzate, astfel
încât calitatea lor finală să le facă utilizabile în industrie, agricultură, acvacultură,
agrement.
c) Protecţia apelor subterane
- refacerea reţelelor de colectare a apelor uzate din localităţi şi de pe platformele industriale;
- prevenirea poluării acviferelor, prin stabilirea şi realizarea unor zone de protecţie a
fronturilor de captare şi a zonelor de reîncărcare naturală sau artificială a stratelor freatice;
- proiectarea, executarea şi exploatarea captărilor de ape subterane bazate pe studii
şi informaţii hidrogeologice corespunzătoare, în scopul evitării compromiterii capacităţii
acviferelor, folosind noi tehnologii, utilaje şi sisteme de extragere
- studierea şi eliminarea cauzelor care produc pierderi de substanţe petroliere şi,
implicit, poluarea solului, subsolului şi a resurselor de apă, cu o atenţie sporită în ce
priveşte poluarea difuză, oriunde s-ar produce ea (dat fiind, mai ales, necunoaşterea
efectelor pe termen lung pe care le implică!).
d) Urmărirea şi supravegherea calităţii apelor
- modernizarea sistemelor existente de supraveghere ;
- urmărirea surselor de poluare difuză;
- introducerea de aparatură pentru măsurarea debitelor de apă captate şi
evacuate;
- supravegherea (monitorizarea) strictă a producţiei, transportului şi folosirii
îngrăşămintelor şi pesticidelor;
- colaborarea permanentă la fundamentarea şi aplicarea programelor de
organizare (supraveghere şi/sau gospodărire), în scopul prevenirii degradării,
eroziunii sau colmatării terenurilor sau a altor efecte distructive a apelor.
Reconsiderarea importanţei apei, reevaluarea preţioaselor funcţii ale râurilor şi
lacurilor şi asigurarea unei armonii între natură şi ceea ce face omul în numele dezvoltării,
implică adoptarea unor strategii în domeniul gospodăririi apelor atât pe termen scurt şi
mediu, cât şi pe termen lung.

Test de autoevaluare

Răspuns şi comentarii la testele de evaluare

Bibliografie
6. Ciobotaru, V., Socolescu, A.M., “Poluarea şi protecţia mediului”, Editura Eonomică,
Bucureşti, 2008;
7. Ciobotaru, V., Smaranda, D., Socolescu, A.M., “Dicţionar-protecţia mediului”,
Editura ASE, Bucureşti, 2009;
8. Ciobotaru, V., Socolescu, A.M., “Priorităţi ale managementului de mediu”, Meteor
Press, Bucureşti, 2006;
9. Petrescu I., “Managementul mediului”, Editura Expert, Bucureşti, 2005;
10. Bleahu, M., „Priveşte înapoi cu mânie…priveşte înaite cu spaimă”, Editura
Economică, Bucureşti, 2001;
11. Ciobotaru V., Angelescu A., Vişan S., “Progres tehnic - calitate - standardizare”,
Editura ASE, Bucureşti, 2001;
 Unitatea de învăţare 4

Poluarea şi degradarea solului

Cuprins
4.1. Obiective
4.2. Degradarea antropică a solului
4.3. Aspecte privind starea solului în România

4.1. Obiective
După studierea acestei unităţi de învătăre vei avea cunoştinţe despre:

- resursele de sol ale planetei in condiţiile actuale de dezvoltate

economică
- modul specific de poluare a solului
- amploarea calitativă şi cantitativă a deşeurilor atât la nivel
internaţional şi la nivelul României
- cele mai importante reglementări legislative de prevenirea poluarii
solului în România

4.2. Degradarea antropică a solului

Solul este un ecosistem bogat dar fragil, un strat afânat,
moale şi friabil care se găseşte la suprafaţa scoarţei pământului
şi care împreună cu atmosfera învecinată reprezintă mediul de
viaţă al plantelor. Constituie un factor ecologic vital cu o
grosime de circa 1,5 metri, funcţionând ca un strat dinamic în
care se desfăşoară în mod continuu numeroase şi complexe
procese fizice, chimice, biologice.
Din punct de vedere fizic, solul este un sistem polidispers, stucturat, poros, alcătuit
din trei faze  solidă, lichidă şi gazoasă.
Factorii care contribuie la formarea solului, respectiv factorii pedogenetici sunt
materialul parental ( rocă primitivă), forma de relief, clima, activtatea biologică.
Compozţia procentuală aproximativă a solului este următoarea 78% substanţe
minerale (carbonaţi, argilă, cuarţ, oxizi de fier, humă), 1,5% apă, 1,5% aer, 5% substanţe
organice (humus, lignină, celuloză, grăsimi, răşini, etc.).
Humusul este un material organic amorf de culoare
neagră sau brună, care se găseşte la suprafaţa solului. Conţine
carbon, hidrogen, sodiu, potasiu, fosfor, elemente care intră în
alcătuirea acizilor humici, substanţe organice complexe cu
caracter slab acid. El asigură o bună fertilizare a solului
eliberând treptat substanţele pe care le conţine prin procese
chimice şi microbiologice.
 Solul, produce o mare cantitate de biomasă folosită ca hrană de multe dintre
vieţuitoare precum şi de om şi este cel mai important mijloc de producţie pentru
agricultură, zootehnie şi silvicultură.
Solul, capitalul cel mai preţios de care dispune omul pentru satisfacerea nevoilor sale
reprezintă un factor de mediu esenţial şi o resursă fundamentală pentru dezvoltarea
economică.
Caracterul limitat al resurselor primare necesare obţinerii hranei a devenit din ce în
ce mai evident în ultimii 50 ani, perioadǎ în care populaţia globului s-a dublat.
Oricât de diferit ar fi nivelul dezvoltării economice a uneia sau alteia dintre ţările
lumii, hrana reprezintă o componentă de bază, vitală pentru toate categoriile de populaţie.
Mărimea suprafeţei agricole medii pe locuitor variază în
limite largi, de la 23.075 m2 în Australia la 264 m2 în Egipt. Doar
în cazul a 7 ţări/regiuni suprafaţa agricolă medie depăşeşte 3000
m2 şi anume: Australia, Rusia, Ucraina, SUA, România, Turcia,
Franţa.
In ultimii 40 de ani, producţia mondială de cereale a
crescut continuu. In anul agricol 2003 – 2004, producţia de
cereale pe plan mondial a fost de peste 2,1 miliarde tone, adică
cu 7% mai mare decât în 1990. Acest lucru s-a datorat atât
factorilor extensivi (creşterea suprafeţelor cultivate), cât şi
intensivi (creşterea randamentului la hectar).
Corelarea creşterii populaţiei, prevăzută pentru
următoarele decenii (care ţine cont de „explozia demografică”
din Africa şi India, mai ales) cu faptul că în circuitul agricol se
află deja cea mai mare parte din suprafeţele destinate acestei
activităţi ridică serioase semne de întrebare referitor la căile
posibile de asigurare a hranei omenirii.
Peste tot în lume se manifestă fenomene de degradare a
fondului agricol, a fondului de vegetaţie naturală, modificări ale
florei, care conduc la modificării ale faunei, într-o interdependenţă
de multe ori necunoscută, de cele mai multe ori ignorată în mod
iresponsabil.
Cu toate că este o resursă limitată, neregenerabilă, solul a
fost şi este afectat şi de alte sectoare economice, nu numai de
agricultură şi silvicultură, ceea ce face ca anual suprafeţe
importante de teren să devină improprii pentru agricultură sau
chiar să fie scoase din circuitul agricol. Se apreciază că în
decursul timpului, au fost astfel irosite circa 2miliarde hectare de
teren agricol. Actualmente, în fiecare an, circa 6 – 7 milioane
hectare teren arabil îşi schimbă categoria de folosinţă, fiind
utilizat în alte scopuri.
Poluarea solului este reprezentată de orice activitate care
produce un dezechilibru în funcţionarea normală a solului ca
mediu de viaţă, în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau create
de om. Se manifestă prin degradarea fizică, chimică, biologică a
 solului. Ii afectează negativ fertilitatea, capacitatea productivă, din
punct de vedere calitativ şi/sau cantitativ.
Poluarea solului poate fi estimată printr-un indicator
sintetic, care ţine seama fie de reducerea calitativă şi cantitativă
a producţiei, fie de cheltuielile necesare pentru a readuce
capacitatea bio-productivă la parametrii anteriori apariţiei
fenomenului de poluare.
In România, solurile poluate sunt clasificate după mai
multe criterii, precum:
a) Clase de poluare (de exemplu: PF-poluare fizică, PC-poluare chimică, PB-
poluare biologică, PR-poluare radioactivă);
b) Tipuri de poluare (de exemplu: Pb-poluare datorată acoperirii cu halde de
steril, gunoaie; Ph- poluare prin dejecţii animaliere; Pk-poluare prin
sărăturare; Pq- poluare cu antidăunători etc.);
c) Grade de poluare ale terenurilor (de exemplu: 0 – nepoluate; 1 – slab poluate,
producţia scade cu 5-10%; 2 – mediu poluate, producţia scade cu 11-25%; 3
– puternic poluate, producţia scade cu 26-50%; 4 – foarte puternic poluate,
producţia scade cu 51-75%; 5 – excesiv poluate, producţia scade cu peste
75%).
Omul, dovedindu-se şi în acest domeniu deosebit de inventiv, reprezintă factorul
cel mai important de poluare a naturii pe care o “agresează” în diverse moduri prin:
utilizarea în exces a substanţelor chimice; supraexploatarea resurselor biologice;
schimbarea destinaţiei terenurilor prin realizarea de construcţii industriale şi civile, căi
rutiere, canale, diguri etc;valorificarea unor zăcăminte de substanţe minerale utile, solide,
lichide şi gazoase prin exploatare în carieră sau în mină;acumularea de halde de steril,
deşeuri, nămoluri şi reziduuri industriale, precum şi reziduri agricole şi forestiere;activităţi
care duc la eroziunea solului;depozitarea abundentǎ şi incorectă a gunoaielor etc.
1. Utilizarea în exces a substanţelor chimice
Urmărind să crească productivitatea solului, oamenii au practicat la început, o
agricultură de tip extensiv apoi au introdus irigaţiile (Mesopotamia, Egipt), au tratat
terenurile cu îngrăşăminte naturale şi au încercat ameliorarea diferitelor soiuri de plante şi
rase de animale.
Astăzi se conturează tot mai mult tendinţa, în special în ţările în curs de dezvoltare,
de a obţine o productivitate agricolă sporită folosind îngrăşăminte chimice, cu azot, fosfor
şi potasiu (N,P,K), precum şi antidăunători. Utilizarea îngrăşămintelor cu azot a constituit
principala pârghie a sporiri producţiei agricole în ultimele decenii. Acest tip de fertilizare
prezintă însă unele dezavantaje:
- poluarea cu nitraţi a alimentelor. Nitraţii din sol, în exces, care se regăsesc în
legume si fructe produc anemie în special la copii şi animalele tinere şi pot
favoriza sintetizarea unor compuşi cancerigeni;
- reducerea treptată a fertilităţii solurilor, prin deteriorarea structurii lor şi reducerea
procentului de humus.
Bolile plantelor, insectele şi buruienile produc anual pierderi de până la o treime
din producţia mondială de hrană realizată pe plan mondial, aşa încât utilizarea
antidăunătorilor sau pesticidelor s-a extins pe scară largă, obţinându-se rezultate
spectaculoase. Se utilizează pentru combaterea diverselor tipuri de dăunători: zoocide,
pentru combaterea dăunătorilor animale, insecticidele pentru stârpirea insectelor parazite,
rodenticidele împotriva rozătoarelor (care consumă anual 10% din producţia agricolă
mondială), larvicide împotriva larvelor, ovicide împotriva oălelor de insecte şi păianjeni.
Fungicidele se folosesc la combaterea ciupercilor parazite, bactericide pentru bacerii,
virocide pentru viruşilor, irebicide buruienilor etc.
Pesticidele pot fi folosite în scopuri multiple, acţionând repede şi eficient, mai ales
în cazuri dificile în care dăunătorii sunt în număr foarte mare.
Totuşi pesticidele prin efecte directe şi indirecte au o acţiune perturbatoare asupra
ecosistemelor, ducând la schimbări nedorite şi uneori dramatice în evantaiul speciilor şi
numărul populaţiilor existente. Ele distrug nu numai dăunătorii, insecte, rozătoare, etc. dar
şi anumite insecte utile cu rol în echilibrul ecologic al solului (distrug viaţa existentă în
sol), modificând calitatea acestui mediu complex, suport pentru producţia agricolă.
Pericolul este potenţat de persistenţa acestor substanţe, care în unele cazuri se descompun
după un timp îndelungat.
De exemplu, compusul DDT, sintetizat de Paul Muller, laureat al Premiul Nobel,
cu o persistenţă în sol de 39 %, după 17ani, este considerat “cetăţeanul principal al
globului”, deoarece a fost găsit peste tot, de la ecuator la cercul polar. Datorită toxicităţii
şi remanenţei mari în multe ţări folosirea DDT-ului a fost interzisă.
Utilizarea pesticidelor este necesară, dar trebuie făcută corect, selectiv şi în cantităţi
adecvate pentru fiecare caz în parte, deoarece utilizarea unor cantitǎţi mari de pesticide poate
provoaca impurificarea pânzei freatice, iar unii dăunători au capătat deja rezistenţă faţă de
aceste substanţe. Se preconizeză limitarea combaterii dăunătorilor prin mijloace chimice,
astfel că “războiul chimic” va trebui înlocuit cu un „rǎzboi biologic”, găsind şi dezvoltând
populaţii de vieţuitoare nedăunătoare care, să distrugă în mod natural, dăunătorii.
În România poluarea chimică a solului afectează circa 9 milioane hectare, din care
poluare excesivă pe circa 2 milioane hectare.
Poluarea cu metale grele (în special cupru, plumb, zinc, cadmiu), precum şi cu
dioxid de sulf, identificată, în deosebi, în zonele Baia Mare, Zlatna, Copşa Mică etc., are
un efect agresiv deosebit de puternic asupra solului. Deşi, în ultimii ani, multe unităţi
industriale puternic poluatoare au fost închise, iar altele şi-au redus activitatea, poluarea
solului se menţine ridicată în zonele puternic afectate (Borzeşti – Oneşti, Bacău, Tîrgu-
Mureş, Braşov, Ploieşti, Işalniţa, Piteşti, Govora, Turnu Măgurele, Tulcea etc.).
O formă specială de poluare este datorată substanţelor organice. Astfel, poluanţii
organici persistenţi (POP) sunt substanţe care au o remanenţă îndelungată în mediul
înconjurător, se bioacumulează în organismele vii şi sunt toxice pentru om şi celelalte
vieţuitoare.
POP se găsesc pretutindeni, în atmosferă, în apa mărilor şi oceanelor, în sol, fiind
dozate chiar şi în Arctica. POP sub formă de pesticide, insecticide, fungicide, hidrocarburi
clorurate sunt folosite în agricultură şi industrie. Pot apărea ca produşi secundari în unele
procese industriale, la incinerarea deşeurilor din spitale, arderea combustibililor fosili, emisii
ale autovehiculelor. Prezintă un pericol grav pentru sănătate, deoarece afectează sistemul
imunitar, sistemul reproducător, ficatul, rinichii, tiroida etc. Pătrund în lanţul trofic şi pot
trece prin placentă şi laptele matern de la mamă la făt.
Cele mai importante categorii de POP:
• pesticide: aldrin, clordan, DDT, eldrin, dieldrin, mirex, heptaclor, toxafen;
 •substanţe chimice industriale: hexaclorbenzen, bifenili policloruraţi;
•produşi secundari din diferite procese tehnologice: dioxine, furani.
Câteva activităţi din care rezultă poluanţii organici persistenţi:
 procese de fabricaţie: fabricarea hârtiei, obţinerea substanţelor organice
clorurate, obţinerea clorului prin procedeul cu electrozi de grafit etc;
 activităţi agricole şi industriale: tratarea cu pesticide, ierbicide, utilizarea
solvenţilor etc;
 procese termice: în cuptoare de ciment, incinerarea deşeurilor, arderea
combustibililor etc;
 procese de reciclare a: metalelor, hârtiei, solvenţilor şi uleiurilor uzate,
materialelor plastice etc;
 eliminarea şi stocarea gunoaielor: deşeuri de lemn, transformatori uzaţi,
rampe de gunoi etc.
2. Supraexploatarea resurselor biologice
Suprapǎşunatul şi defrişarea pădurilor reprezintă cele două activităţi principale de
supraexploatare a resurselor biologice.
a. Suprapăşunatul. Ca urmare a procesului de păşunare intensivă de către
animalele ierbivore are loc distrugerea covorului vegetal al ecosistemului.
În ecosistemul populat cu animale sălbatice, dacă aceste limite sunt depăşite apare
autoreglarea, adică se intensifică activitatea prădătorilor, creşte migraţia sau frecvenţa
bolilor şi a paraziţilor, deoarece populaţiile de insecte se găsesc în echilibru dinamic cu
mediul, suferind modificări în funcţie de fluctuaţiile acestuia.
În cazul populaţiilor de animale domestice, care sunt subordonate factorului
antropic, se produce suprapopularea păşunilor şi o dezgolire a biotopului care îşi pierde
posibilitatea naturală de regenerare. Animalele domestice masate pe suprafeţe limitate
consumă şi tasează învelişul vegetal, astfel că vegetaţia îşi pierde varietatea şi dispare
progresiv de pe anumite suprafeţe, care treptat sunt supuse eroziunii şi degradării.
Tasarea sau compactarea solului reduce mult circulaţia aerului şi a apei. Dacă
stratul tasat depăşeşte 30 cm, degradarea este ireversibilă pe cale naturală.
În prezent pe glob se manifestă o preocupare generală privind salvarea vegetaţiei,
prin limitarea păşunatului intensiv sau prin fixarea solului prin plantarea de perdele
forestiere, ca de exemplu în Tunis, Maroc unde se cultivă specii de Tamarix articulata,
Accacia Cyclops, rezistente la temperaturi ridicate şi la secetă.
b. Defrişarea pădurilor. Pădurile reprezintă un factor determinant în menţinerea
echilibrului ecologic, climatic şi hidric, constituind un ecosistem cu capacitate de
regenerare de 3-5 ori mai mare decât al oricǎrui alt ecosistem natural.
Cu un deceniu în urmă, pe Terra, pădurile ocupau o suprafaţă de 3,8-4,7 miliarde
hectare. Datorită despăduririlor intensive şi iresponsabile, pădurea planetară de azi ocupă
suprafeţe incomparabil mai mici, nu mai formează masive mari şi continue, urcă spre
munţi şi locuri greu accesibile cu soluri sărace şi climat nefavorabil pentru agricultură.
Faţă de perioada preistorică, când 70% din suprafaţa uscatului era acoperită cu
păduri s-a ajuns în prezent la o acoperire de circa 30%.
În fiecare minut, se pierd 26 de hectare de pădure şi dacă procesul continuă în
acelaşi ritm, Terra va ajunge o planetă lipsită de păduri. Aceasta ar reprezenta o catastrofă
ecologică, nu numai datorită faptului că pădurea constituie habitatul natural al multor
specii de plante, animale, păsări, etc. dar şi deoarece pădurea are un rol important în
reglarea climei planetei şi stoparea fenomenelor de eroziune şi deşertificare.
Despăduririle masive în scopul valorificării lemnului constituie una dintre
principale cauze ale degradării solului, mai ales pe terenurile în pantă.
În funcţie de suprafaţa acoperită cu păduri, ţările din diverse regiuni ale lumii se
încadrează într-una din categoriile:
- cu păduri suficiente (în Asia, America centrală, Oceania);
- cu păduri relativ reduse ca întindere, dar aflate încă în limita păstrării
echilibrului ecologic ( Europa, America de Nord );
- sărace în păduri ( Africa Tropicală, Australia ).
Starea cea mai apropiată de optimul ecologic se manifestă în America de Sud,
continentul cu cel mai ridicat procent de împădurire (46,7%).
În Europa, despădurirea s-a produs lent, dar “moartea pădurilor” o reprezintă aici
poluarea. Tăierile neraţionale conduc nu numai la dispariţia pădurilor ci la pierderi
materiale, precum şi pierderi de vieţi omeneşti, acolo unde din cauza despăduririlor au loc
alunecări de teren sau inundaţii cu efecte devastatoare.
În Asia, în locul pădurilor de odinioară s-a extins deşertul (hindustan, iranian, sirian).
În Africa, despădurirea a luat proporţii dramatice în special în Egipt, Algeria,
Africa de sud. Foarte afectată a fost Sahara, care din zonă fertilă, parţial împădurită s-a
transformat în cel mai mare deşert. În Ghana, Nigeria şi Kenya continuă defrişările pe
spaţii largi pentru a iniţia culturi agricole. Singura regiune a Africii, care mai păstreză un
potenţial forestier apreciabil este zona ecuatorială (Zair, Nigeria, Gabon, Congo).
În America de Nord, după venirea coloniştilor în secolul XVIII, din 382 milioane hectare de
pădure, au mai rămas doar 311 milioane hectare, din care 216 milioane hectare productive, 6
milioane hectare în rezervaţii şi 89 milioane hectare reprezentând păduri degradate.
În America de Sud, activitatea de despădurire s-a deşfăşurat în mod diferit, în
funcţie de gradul de accesibilitate şi direcţia de propagare a presiunii demografice. Cele
mai afectate zone sunt Brazilia răsăriteană, Columbia şi Chile.
Pădurea amazoniană, uriaşe bogăţie biologică este şi ea în pericol în special din
cauza proiectului intitulat “marea magistrală amazoniană”.
Defrişările masive distrug echilibrul biocenozelor, produc eroziunea puternică a
solului şi induc schimbări dramatice ale climatului: schimbări bruşte de temperatură,
temperaturi extreme, secetă, ploi torenţiale, inundaţii etc
Pădurea reprezintă factorul primordial în păstrarea echilibrului în ecosisteme.
Acţiunea benefică a pădurii asupra solului se manifestă în două moduri: prin formare de
noi straturi şi prin protecţia straturilor existente.
În România pădurea mai acoperă doar 26% din teritoriu, faţă de 32% baremul
minim de împădurire pentru această latitudine.
3. Schimbarea destinaţiei terenurilor prin realizarea de construcţii
industriale si civile, căi rutiere, canale, diguri etc
Amplasarea unor obiective industriale, însoţită de crearea de căi de acces, racordarea
la sisteme de alimentare cu apă şi energie, uneori realizarea în vecinătate a unor locuinţe
destinate forţei de muncă etc, modifică profund echilibrul natural al ecosistemului respectiv.
Extinderea centrelor urbane, “satelizarea lor”, sau chiar creşterea ariei populate a
unor aşezări de dimensiuni mai reduse implică intervenţia brutală asupra mediului.
 Defrişările sălbatice, practicate în România în ultimii 60 de ani, reprezintă
principala cauză a inundaţiilor catastrofale (1970,1975…2005,2006).
În scopul asigurării cu apă potabilă, a realizării de reţele de irigaţie, căi de
comunicaţie, precum şi pentru producerea energiei electrice, omul intervine în
ecosistemele acvatice prin construirea de canale, baraje, lacuri de acumulare etc.
Aceste construcţii schimbă componenta calitativă şi cantitativă a florei şi faunei
locale, uneori duc la inundarea unor terenuri, la fenomene de eroziune, alunecări de teren,
modificarea microclimatului, apariţia unor viruşi, bacterii, insecte nedorite, uneori
nefamiliare ecosistemului.
4. Valorificarea unor zăcăminte de substanţe minerale utile,
solide, lichide şi gazoas,e prin exploatare în carieră sau în mină
Descoperirea unor zăcăminte de substanţe minerale utile (s.m.u.) solide, ca
minereuri feroase, neferoase (minereuri de cupru, plumb, zinc etc) sau nemetalifere
(calcar, sulf, sare), precum şi a unor zăcăminte de petrol, gaze naturale, conduce odată cu
punerea lor în exploatare la modificări profunde ale spaţiului respectiv.
Toate aceste activităţi schimbă în mod radical, dramatic, respectivul ecosistem şi îl
impurifică cu substanţe străine poluante. Aşa de exemplu, pe terenurile din jurul sondelor,
rafinăriilor, reţelelor de conducte, rezervoarelor cu produse petroliere poate să apară
poluarea cu hidrocarburi, cu efecte puternice asupra solului. Sau atunci când exploatarea
de substanţă utilă sau zăcământ, situat la adâncime prea mare, devine neeconomică minele
şi carierele sunt umplute cu rambleu, adică material steril si uneori recopertate final, cu un
strat de sol adus din altă parte.
5. Acumularea de halde de steril, deşeuri, nămoluri şi reziduuri industriale,
precum şi reziduri agricole şi forestiere
Orice unitate industrială reprezintă un potenţial poluator. Prepararea minereurilor şi
cărbunilor, mai ales procesul de concentrare (creşterea conţinutului de substanţă utilă), este
însoţită de apariţia unor halde, “munţi” de steril, iazuri de decantare cu conţinut de metale
grele, care provoacă dezechilibre importante în procesele fizice, chimice şi biologice care au
loc în sol. Furajele, culturile de porumb, rădăcinoasele, soia etc, acumulează metale grele,
care se regăsesc apoi în organe (sânge, ficat, rinichi) de bovine şi ovine.
Industriile chimice, organice şi anorganice sunt mari producătoare de poluare.
Cantitatea de deşeuri aruncate în gropi, lacuri, râuri etc este uriaşă.
Haldele de steril (de exemplu, o fabrică de acid sulfuric cu capacitate 100.000 t/an
produce şi 2-300.000 t/an cenuşi de pirită, pentru depozitarea cărora sunt necesare 2-3
hectare de teren) acoperă suprafeţe întinse care ar putea fi utilizate pentru agricultură,
impurifică aerul, apele freatice şi solul. Termocentralele produc halde de cenuşi,
industriile metalurgică şi prelucrătoare îşi aduc şi ele din plin aportul la poluarea mediului
etc.
Deşeurile industriale pot fi:
- obişnuite (sticlă, metal, cauciuc, materiale plastice, resturi animale, vegetale,
lemn etc);
- speciale, care conţin elemente nocive în concentraţii variate, din categoria
deşeurile toxice periculoase.
 Comerţul cu deşeuri toxice este o mare afacere care nu se bazează pe considerente
etice sau morale, astfel că unele ţări sărace devin loc de depozitare pentru asemenea substanţe.
Legile şi reglementǎrile privind deşeurile toxice se aplicǎ diferit în funcţie de ţarǎ şi
regiune astfel că s-au pus bazele unui comerţ prosper, prin care tǎrile dezvoltate îşi vând
deşeurile toxice ţǎrilor sǎrace, dornice sǎ obţinǎ bani şi dispuse sǎ nu ia în considerare
riscurile.
În 2004, în România au fost înregistrate circa 1135 depozite de deşeuri din care 845
depozite industriale şi 290 depozite orǎşeneşti. Toate acestea ocupǎ peste 12.700 hectare teren
din care 11.000 hectare pentru deşeuri industriale şi 1.170 hectare acoperite de deşeuri
orǎşeneşti.
Cele mai multe deşeuri industriale au fost generate în judeţele Vâlcea, Mehedinţi şi
Hunedoara (exploatǎri miniere) precum şi în judeţele Alba, Prahova, Bacǎu, Sǎlaj,
Covasna, Galaţi, judeţe in care sunt activităţi de tratare a minereuri, de producere a
energiei din combustibili fosili, există metalurgie sau prelucrarea petrolului etc.
Dintre activitaţile economice mari producǎtoare de deşeuri se evidenţiază: industria
extractivǎ - 48 mil t/an, producerea de energie, 8,1 mil. t/an; rafinarea petrolului 2,2 mil.
t/an; industria chimicǎ 2,1 mil. t/an; industria construcţiilor de maşini 1,4 mil. t/an;
agriculturǎ şi zootehnie 1,2 mil. t/an;industria alimentarǎ 0,9 mil. t/an.
Anual, pricipalele categorii de deşeuri industriale reprezintă: steril minier 36
mil.tone, cenuşǎ şi zgurǎ de termocentralǎ 6,4 mil.tone, deşeuri metalurgice 4,5 mil. tone,
nǎmoluri reziduale 2,5mil.tone ; deşeuri chimice 2,2 mil.tone ; deşeuri din construcţii
3mil.tone etc.
Cele mai multe deşeuri periculoase sunt produse de industria chimicǎ (deşeuri de
sodǎ calcinatǎ – în judeţele Alba, Dolj, Vâlcea, fosfogips – în judeţul Bacǎu), dar şi de
industria metalurgicǎ (zguri din metalurgia aluminiului – în judeţul Olt şi a metalelor
neferoase – în judeţul Maramureş), precum şi cea de prelucrare a petrolului (în judeţele
Constanţa, Olt, Bacǎu).
6. Activităţi care duc la eroziunea solului
Solul este supus în mod permanent procesului de eroziune ca rezultat al acţiunii
factorilor de mediu (apǎ, aer, temperaturǎ, vânt).
Activitatea antropicǎ a potenţat eroziunea naturalǎ prin despǎduriri masive, pǎşunat
excesiv, monoculturi etc.
Dimensiunea eroziunii se cuantificǎ prin volumul de detritus transportat de ape, ca
rezultat al spǎlǎrii stratului superficial al solului, care acţioneazǎ fie la suprafaţǎ ca urmare
a ploii torenţiale sau de lungǎ duratǎ fie pǎtrunzând în adâncime, dislocând şi transportând
particule de sol.
Furtuni de praf care se produc în diverse zone ale globului se datoreză în special
acţiunilor antropice. În ultimul timp numǎrul lor a crescut în mod îngrijorǎtor.
Eroziunea a afectat în secolul XX, pe tot globul, 20 milioane km2 de terenuri
cultivate, adică 28% din suprafaţa acestora.
În ţara noastră, suprafaţa de teren supusă eroziunii este de cca. 7 milioane hectare, mai
afectate fiind centrul Transilvaniei, Podişul Bârladului şi zona Subcarpaţilor de Curbură.
Cercetări recente, realizate din satelit, dimensionează eroziunea eoliană doar de pe
continentul african, la 100-400 milioane tone/an, astfel că, estimând că deşertul Sahara
înaintează în fiecare an cu 1,5-10 km.
 Ca măsuri de prevenire a eroziunii se folosesc în special în Asia, cultivarea în
terase limitate de şanţuri pentru reţinerea apei, aratul în brazde pe curbe de nivel,
acoperirea în permanenţă a solului cu un covor vegetal, dar mai ales împădurirea.
7. Depozitarea abundentǎ şi incorectă a gunoaielor
In cartea “The Waste Makers”, Vance Pakard scria încă din 1960, “istoricii ar
putea denumi perioada aceasta – Epoca deşeurilor”.
Fiecare locuitor din oraşele europene «fabrică» cca. 1,5 kilograme de gunoi pe zi.
Statele Unite, reprezentând 6% din populaţia lumii, produc peste 70% din
reziduurile solide ale omenirii. Este vorba de 500 milioane tone reziduuri solide, care
trebuie colectate, evacuate şi tratate.
De obice, drumul gunoiului sfârşeşte la periferia oraşelor, în gropi speciale sau
locuri virane unde se acumulează în cantităţi uriaşe. După ce a urâţit peisajul, a poluat
solul, apele subterane şi aerul, din halda de gunoi rămâne un amestec de reziduuri, care
împiedică utilizarea solului.
Un obiectiv fundamental al oricărei politici de protecţie a mediului înconjurător
este reducerea cantităţii de deşeuri rezultate fie din producţia de bunuri, fie ca urmare a
modului de consum.
În toate fazele de obţinere a unui produs apar o serie de produse secundare şi
rezidii care sunt deversate în mediu. De asemenea, produsul uzat devine un element de
poluare a mediului pe care acesta, de cele mai multe ori, nu reuşeşte să-l asimileze.
După un anumit timp, mai scurt sau mai îndelungat, o parte din deşeuri sunt
integrate în circuitul biologic, prin ceea ce se numeşte reciclare naturală, iar o altă parte,
în circuitul economic, prin reciclare artificială.
 Reciclarea naturală poate fi realizată prin utilizarea eficientă a resurselor, cu
menţinere produselor reziduale evacuate în mediu, în limita condiţilor de păstrare a
echilibrului dinamic natural.
 Reciclarea artificială reprezintă acţiunea de reintroducere într-un ciclu de tratare
sau de flux tehnologic, acelaşi sau diferit, a unor materiale care au mai parcurs un flux
tehnologic. Aceasta reprezintă reintroducerea materialelor într-un nou circuit de utilizare.
Pe de o parte deci, pentru obţinerea unor produse utile, care pot fi utilizate ca atare sau
reintroduse într-un ciclu de producţie se consumă o cantitate mult mai redusă de materii
prime şi energie, iar rezidiile care apar în urma proceselor de recuperare, recondiţionare şi
reciclare sunt considerabil mai reduse decât cele generate în etapele iniţiale ale fluxurilor
tehnologice.
Exemple care ilustrează cele de mai sus sunt prezentate în figura 4.1. şi 4.2.

1 t maculatură

3 – 4 m3 lemn 12 500 ziare

înlocuieşte
sau
800 kW/h se obţine 1t hârtie pentru
energie electrică celuloză 2 500 caiete
sau

250 kg combustibil 400 cutii de ambalaj

convenţional

Fig. 4.1. Posibilităţi de valorificare a maculaturii

48 kg ţiţei
 Fig. 4.2. Posibilităţi de valorificare a anvelopelor
uzate
Gestionarea eficientă a deşeurilor, în contextul unei dezvoltări durabile, presupune
o serie de aspecte esenţiale, legate de neutralizarea deşeurilor şi reziduurilor, eventual
recuperarea valorii pe care acestea o mai conţin, ţinând cont atât de restricţiile impuse de
prezervarea mediului ambiant, cât şi de restricţiile economice. Scopul urmărit în
managementul deşeurilor este maximizarea conservării resurselor neregenerabile şi
minimizarea efectului negativ al deşeurilor asupra mediului.
În prezent, în ţările dezvoltate, din fondul total de cheltuieli destinat protecţiei
mediului ambiant, un procent de 20-25 % este alocat industriei de valorificare a deşeurilor, iar
restul de 75-80 % reprezintă necesarul pentru acoperirea cheltuielilor făcute pentru colectarea,
neutralizarea, eliminarea şi/sau depozitarea deşeurilor nevalorificabile economic.
O soluţie aplicatǎ pe scară largă o reprezintă separarea deşeurilor încă de la nivelul
consumatorilor şi depozitarea pe sortimente de gunoi: sticlǎ, metal materiale plastice,
hârtie, deşeuri menajere, deoarece reciclarea materialelor constituie un element cheie în
reducerea poluării solului, apei şi a aerului. De exemplu, la obţinerea oţelului din fier
vechi se reduce poluarea aerului cu 85% şi a apei cu 76%, iar cosumul energetic scade la
cca. 30%. De asemenea, hârtia de ziar produsă din hârtie reciclată necesită cu 25 - 60%
mai puţină energie în procesul de fabricaţie.
Sticlele PET (polietilentereftalat) se degradează în mod natural în mediu, într-o
perioadă de 1000 ani. În ţările din Europa de vest aceste amabalaje sunt colectate, sortate
şi transformate în produse utile, precum sunt fulgii (550 - 600$/t) sau fibre şi aliaje,
folosite în industria prelucrătoare .
Creşterea preţului petrolului în deceniul 7 al secolului trecut a făcut ca procesul de
reciclare să devină mai atractiv din punct de vedere economic.
Pe de altă parte în deceniul 8, când mai multe gropi de gunoi urbane s-au umplut,
depozitarea gunoiului a ajus să coste mai mult, astfel că soluţia “implementării”
industriilor de reciclare a devenit mai eficientă (în SUA din cele 20.000 de gropi de gunoi,
mai mult de 15.000 au fost închise, deoarece au ajuns la capacitatea maximă).
Pentru unele tipuri de deşeuri menajere soluţia incinerării este mai avantajoasă.
Totuşi, conform unor studii, emisiile gazoase rezultate din acest proces conţin
substanţe deosebit de toxice ca: dioxină, furan, clor, benzen, clorofenoli, compuşi cu
crom, cadmiu, cobalt, plumb, mercur şi bioxid de sulf. Incinerarea crează şi o altă
problemă, deşi 90% din volumul deşeurilor este redus prin incinerare, 10% rămâne sub
formă de cenuşă, mult mai toxică, mai periculoasă decât materialele care intrǎ în proces.
Pentru anumite tipuri de gunoaie se practică depozitarea controlată, cu asigurarea
condiţiilor de fermentare aerobă ceea ce permite transformarea lor în condiţii igenice, într-
un compost stabil ce se foloseşte ca amendament în agricultură.
Analizele tehnico-economice au stabilit că aceasta este metoda optimă de tratare a
reziduurilor colectate din aşezări mici şi mijlocii. Procesul se poate realiza în variante diferite
de la simpla depozitare controlată, până la utilizarea de instalaţii moderne, de mare
productivitate, în care prelucrarea mecanică şi fermentarea intensivă se face în flux continuu.
Totuşi pentru rezolvarea problemei gunoaielor se impune luarea unori măsuri de
anvergură la nivel statal, modificarea proceselor de producţie, reducerea drastică a
cantităţilor de deşeuri produse, sortarea pe categorii şi în anumite cazuri reciclarea lor, în
altele incinerarea cu producere de electricitate şi căldură.
Nu în ultimul rând educaţia cetăţenescă, începutǎ încǎ din şcoala primarǎ,
reprezintǎ, poate factorul cel mai important de progres în domeniu.
4.3. Aspecte privind starea solului în România
Pe o suprafaţă de cca. 12 milioane hectare terenuri agricole din care circa 7,5
milioane hectare teren arabil (80% din suprafaţa arabilă) se manifestă deteriorarea
caracteristicilor şi funcţiilor solului, respectiv micşorarea capacitatǎţii bioproductive ceea
ce afectează calitatea produselor agricole şi securitatea alimentară.
Câteva dintre cauzele naturale sau antropice care au condus la această situaţie sunt
prezentate în tabelul 4.5.
Tabel 4.5. Suprafaţa terenurilor agricole afectate de diverşi factori
limitativi ai capacităţilor productive, la nivelul anului 2000
Denumirea factorului Suprafaţa afectată12,
mii ha
total arabil
Secetă 7100 -
- din care amenajări pentru irigaţii 3211 -
Exces periodic de umiditate în sol 3781 -
- din care cu amenajări de desecare-drenaj 3196 -
Eroziunea solului, prin apă 6300 2100
- din care cu amenajări antierozionale 2274 -
Alunecări de teren 702 -
Eroziunea solului prin vânt 378 273
Sărăturarea solului 614 -
- din care cu alcalinitate ridicată 223 135
Compactarea solului datorită lucrărilor 6500 6500
necorespunzătoare de tip “talpa plugului”
Compactare primară a solului 2060 2060
Formare crustă 230 230
Rezervă mică-extrem de mică de humus în sol 7485 4525
Aciditate putenică şi moderată 3424 1867

12
Aceeaşi suprafaţă poate fi afectată de unul sau mai mulţi factori restrictivi
 Asigurare slabă şi foarte slabă cu fosfor mobil 6330 4301
Asigurare slabă şi foarte slabă cu potasiu mobil 787 312
Asigurare slabă cu azot 5110 3061
Carenţe de microelemente (zinc) 1500 1500
Poluarea chimică a solului, din care: 900 -
- excesiv poluate 200 -
- poluate cu petrol şi apă sărată 50 -
- poluate cu substanţe purtate de vânt 147 -
Distrugerea solului prin diverse excavări 15 -
Acoperirea terenului cu deşeuri şi reziduuri solide 18 -

Pierderile directe înregistrate în producţia agricolă datorită factorilor menţionaţi

sunt de cca. 20% anual.
În vederea reconstrucţiei ecologice a terenurilor degradate precum şi în scopul
ameliorǎrii calităţii solului au fost luate următoarele măsuri:
- experimentarea şi definitivarea tehnologiilor de recultivare a terenurilor
degradate datorită exploatărilor miniere la zi din bazinul carbonifer al Olteniei
şi din alte zone;
- experimentarea şi definitivarea tehnologiilor de recultivare a diferitelor tipuri
de halde rezultate din industria minierǎ, metaliferǎ, energeticǎ etc;
- experimentarea şi definitivarea tehnologiilor de refacere ecologică a solurilor
afectate de poluarea cu petrol şi apă sărată;
- caracterizarea unor areale afectate de poluare şi recomandarea măsurilor de
reconstrucţie ecologică;
- fundamentarea măsurilor de refacere a solurilor poluate cu metale grele (Copşa
Mică, Zlatna, Baia Mare etc.);
- brevetarea tehnologiilor de fertilizare a culturilor şi solurilor în condiţii de
protecţie a mediului ambiant;
- sinteze ale cercetărilor în cadrul monitoringului integrat al solului.
Se apreciază că pentru refacerea calităţii solurilor agricole şi pentru reconstrucţia
ecologică a unor landsafturi (peisaje) este necesar un efort financiar de cca. 25 milioane
dolari eşalonat pe o perioadă de 15-25 ani.
Sistemul naţional de monitorizare a solurilor agricole cuprinde subsisteme de
supraveghere pentru:
- starea de calitate a solurilor privind valorile de acidifiere, conţinutul de fosfor şi
potasiu, precum şi indicele de azot pentru întreaga suprafaţă a ţării;
- stabilirea evoluţiei proceselor de înmlăştinire şi sărăturare în marile sisteme de
desecare şi irigaţii;
- poluarea cu nitraţi a solurilor şi a apelor freatice în zonele cu soluri nisipoase;
- poluarea cu reziduuri de la insecticide organo-clorurate, ape uzate, nămoluri;
- evoluţia degradării solurilor prin eroziune şi alunecări.
4.3.1. Prevederi legislative de îmbunǎtǎţirea calitǎţii solului în România
Regimul îngrǎşǎmintelor chimice şi al pesticidelor, conform Legii nr. 5/ 1982:
Art. 26 – Obligaţiile ce revin ministerele competente pentru protecţia solului:
a. să reglementeze regimul produselor fitosanitare şi a altor pesticide ce se
utilizează în profilaxia sanitar-umană şi veterinară;
 b. să organizeze la nivel teritorial reţeaua de laboratoare pentru analiza şi
controlul îngraşămintelor chimice şi pesticidelor, precum şi a concentraţiilor
pesticidelor în sol, recolte, furaje, produse agro-alimentare vegetale şi
animale;
c. să întocmească lista cu îngrăşăminte chimice şi pesticide din ţară şi
străinătate, precum şi cu limitele maxime admise ale concentraţiilor
pesticidelor, în concordanţă cu standardele internaţionale;
Art. 27 – Autorităţile centrale pentru protecţia mediului împreună cu cele pentru
agricultură, silvicultură, sănatate şi serviciile descentralizate ale acestora în unităţile
administrativ-teritoriale, după caz, supraveghează şi controlează modul de aplicare a
reglementărilor privind îngrăşămintele chimice şi pesticidele.
Protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre, conform Legii nr.
18/1991)
Art. 47 – Protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre, prin măsuri
adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a teritoriului este obligatorie
pentru toţi deţinătorii de terenuri , indiferent cu ce titlu.
Art.48 – Autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea ministerelor
competente, stabileşte:
a. sistemul de monitoring al calităţii solului în scopul cunoaşterii stării actuale şi a
tendinţelor de evoluţie a acesteia;
b. reglementările privind protecţia calităţii solului, subsolului şi a ecosistemelor
terestre şi conservarea biodiversităţii;
c. procedura de autorizare privind problemele de protecţia mediului, cuprinse în
planurile de amenajare a teritoriului, amenajarea torenţilor, întocmirea
amenajărilor silvice, combaterea eroziunii solurilor, precum şi prospecţiuni
geologice şi hidrogeologice şi activităţi miniere de extracţie;
d. reglementări privind refacerea cadrului natural în zonele în care solul, subsolul
şi ecosistemele terestre au fost afectate de fenomene naturale sau de activităţi cu
impact negativ asupra mediului.
Art. 51 – Deţinătorii de terenuri cu orice titlu, în scopul asigurării protecţiei
calităţii solului, au următoarele obligaţii:
a. să prevină pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calităţii solului;
b. să asigure, la amplasarea, proiectarea construirea şi punerea în funcţiune a
obiectivelor de orice fel, ca şi la schimbarea destinaţiei terenurilor, condiţiile
prevăzute în acordul şi autorizaţia de mediu;
c. să nu ardă miriştile, stuful, tufişurile sau vegetaţia ierboasă fară autorizaţie din
partea autorităţilor competente pentru protecţia mediului.
Prevenirea şi limitarea poluării mediului înconjurător în agricultură, este posibilă
şi prin introducerea de reglementări privind utilizarea unor factori de producţie (de
exemplu îngrăşămintele chimice, produsele fitofarmaceutice ş.a.), precum şi a unor
tehnologii (de exemplu utilizarea îngrăşămintelor organice). De asemenea, adoptarea de
practici agricole specifice poate favoriza protecţia mediului (utilizarea mijloacelor de
combatere integrală a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, cu reducerea mijloacelor de
combatere chimică).
Retehnologizarea şi modernizarea lucrărilor de amenajări de îmbunătăţiri funciare,
în conformitate cu noile caracteristici ale structurii de proprietate, impune susţinerea formării
şi dezvoltării serviciilor de producţie agricolă, a infrastructurilor specifice unei agriculturi
bazate în mod preponderent pe proprietatea privată (achiziţionare, depozitare şi transport,
servicii de analiză a solurilor din punct de vedere chimic, sanitar-veterinar, reproducţie şi
selecţie etc.).
Promovarea iniţiativelor individuale şi aplicarea unor programe cu asistenţă
externă sunt menite să realizeze, pe baza principiilor economiei de piaţă, sisteme de
agricultură durabilă şi competitivă, specifice diverselor condiţii locale, care să permită
integrarea politicilor agrare în cadrul unei strategii naţionale privind dezvoltarea
economică în corelaţie cu protecţia mediului înconjurător şi cu asigurarea securităţii
alimentare în conformitate cu principiile ecologice moderne.
Refacerea calităţii solului impune în primul rând instituirea unui cadru legislativ
privind protecţia mediului înconjurător, inclusiv a solului, care să delimiteze clar perimetrul de
acţiune a agenţilor economici de stat şi privaţi în perspectiva asigurării echilibrului ecologic şi
care sǎ prevadǎ sancţiuni drastice în cazul periclitării acestuia.

Test de autoevaluare

Răspuns şi comentare la testele de autoevaluare

Bibliografie

1. Ciobotaru, V., Socolesu, A.M., „Poluare şi protecţia mediului”, Editura

Economică, Bucureşti, 2008;
2. Ciobotaru, V., Socolesu, A.M., „Priorităţi ale managementului de mediu”, Meteor
Press, Bucureşti, 2006;
3. Preda, G., Brăteanu, C., Socolescu A.M., „Valorificarea resurselor naturale”, vol.
II, Editura International University Press, Bucureşti, 2005;
4. ***Anuarul statistic al României, 1995 – 2004
5. ***Planeta Pământ, “Comerţul cu deşeuri toxice”, rev. Arborele Lumii, nr. 80, 2002;
6. Myres N. R. et al “Biodiversity hotspots for conservation priorites” Nature, vol 404
fev., 2000;
7. Bright, C., „The Nemessis Effect”, World Watch,1999;
 Unitatea de învătăre 5

FORME SPECIALE DE POLUARE

Cuprins

5.1. Obiective
5.1. Poluare radioactivă
5.2. Poluare fonică
5.3. Poluare transfrontalieră

5.1. Obiective
După studierea acestei unităţi de învătăre vei avea cunoştinţe despre:

- forme speciale de poluare a mediu;

- principalele surse şi caracteristici ale poluanţilor şi poluării
radioactive, fonice şi internaţionale;
- efectele directe şi indirecte ce se manifestă asupra mediului şi
sănătăţii umane ca urmare a existenţei unei poluări speciale
- situaţia radioactivităţii mediului din România
- măsurile specifice de prevenire şi combatere a poluărilor speciale

5.2. Poluare radioactivă

Poluarea sau contaminarea radioactivă reprezintă o formă specială de agresiune asupra

mediului datorată emiterii în spaţiu a unor radiaţii care produc modificări fizice, chimice şi
biologice organismelor vii.
Radioactivitatea poate fi naturală sau poate fi antropică.
Radioactivitatea naturală este o componentă a mediului, determinată de prezenţa în
aer, apă, sol, floră, faună, precum şi în fiinţele umane, a unor substanţe radioactive
existente pe Terra încă de la formarea acesteia, la care se adaugă radiaţia cosmică.
Radioactivitatea naturală de origine terestră se datorează substanţelor radioactive
care se găsesc răspândite pretutindeni, într-o concentraţie mai mică sau mai mare, în
funcţie de natura solului şi de originea rocilor componente. Specialiştii sunt unanim de
părere că, în linii mari, dozele de radiaţii primite în prezent de către organismele vii,
datorate radioactivităţii naturale, nu se deosebesc mult de cele din epoca antropogenezei.
În total, în corpul omenesc se dezintegrează circa 22 · 103 atomi pe secundă. În
decursul mileniilor, omul s-a adaptat în mare măsură la aceste condiţii de existenţă.
În schimb, radioactivitatea antropică reprezintă ca magnitudine, frecvenţă şi
variaţie un pericol infinit mai mare asupra mediului şi fiinţelor vii.
Descoperirea fisiunii nucleare în anul 1939, a fost urmată destul de repede de
realizări tehnice de excepţie: arma nucleară, motorul cu propulsie, centrala atomoelectrică.
Radiaţiile sunt de două tipuri:
- radiaţii electromagnetice, (de exemplu X şi gamma).
- radiaţii corpusculare care pot fi formate din:
 • particule încărcate electric (electroni, protoni, ioni grei);
• particule fără sarcină electrică (neutroni, care reprezintă cea mai
periculoasă radiaţie ionizantă).
Pentru sănătate, cei mai periculoşi produşi de fisiune nucleară sunt iod – 131, cesiu
– 137, stronţiu – 90 şi plutoniu – 239. Purtaţi prin aer sub formă de aerosoli, pot fi inhalaţi,
se depun pe sol, impurifică apele, sunt înmagazinaţi în plante şi intră în lanţul trofic.
Aceştia reprezintă elemente instabile care se descompun, formând noi elemente şi
eliberând energie sub formă de radiaţii.

5.1.1. Surse de poluare radioactivă şi efectele lor

Principalele surse de poluare radioactivă antropică

- materialele radioactive utilizate în medicină, cercetare, industrie;
- extracţia, prelucrarea, transportul şi depozitarea minereurilor radioactive, pot
contamina atmosfera cu gaze şi aerosoli, iar procesele de preparare contaminează apa şi
solul etc;
- procesele metalurgice de obţinere a metalelor radioactive şi a combustibilului
nuclear, din care rezultă produşi secundari gazoşi, lichizi şi solizi al căror transport şi
stocare pot contamina mediul ambiant;
- procesele tehnologice de rafinare şi reprocesare a combustibilului nuclear;
- reactivii nucleari experimentali, de cercetare;
- centralele nuclearoelectrice care în cazul funcţionării la parametrii proiectaţi
poluează mediul în limite admisibile, dar reprezintă un pericol major în cazul unui
accident nuclear, (centralele echipate cu reactori a căror putere depăşeşte 300-400 MW
constituie cele mai importante surse de contaminare);
- exploziile nucleare experimentale, realizate în aer, apă sau subteran;
- accidentele survenite în cadrul transportului diferitelor materiale radioactive, pe
cale rutieră, ferată, navală sau aeriană.
Dintre toate formele de poluare artificială a mediului, cea mai periculoasă este
determinată de răspândirea produşilor de fisiune rezultaţi în urma experimentărilor cu
arme nucleare şi în special cele din atmosferă. Se apreciază că în perioada 1945-1963 au
fost înregistrate circa 450 de testări de arme nucleare în aer liber, după care în urma
acordului dintre SUA şi URSS, aceste experienţe au fost oprite. Au fost detonate în total
294 Mt de trinitrotoluen – TNT (echivalentul a 14.700 de bombe de tip Hiroşima), din
care circa 50.000 t au fost deversate în atmosfera polară.
Principalele surse de contaminare radioactivă se datorează fragmentelor de fisiune
ale combustibililor nucleari care conţin mai multe specii de radioizotopi, dintre care cei
mai periculoşi sunt: 131 I, 137 Cs, şi 90 Sr.
O altă sursă de poluare radioactivă o constituie elementele din combustibilul nuclear
(235 U, 233U, 239Pu ) care nu au intrat în reacţie. Se estimează că în circa 30 de ani, scoarţa
terestră a fost poluată cu mai mult de 5 tone plutoniu a cărui activitate este de 100 de ori mai
mare decât cea produsă de accidentul de la Cernobâl.
După interzicerea pe plan mondial a testelor cu arme nucleare, principalele surse de
poluare radioactivă sunt reprezentate de reactoarele nucleare utilizate în centralele
nuclearoelectrice.
 În mod inevitabil, procesul este însoţit de acumularea unor uriaşe cantităţi de produse
de fisiune în totalitate radioactive, precum şi de importante cantităţi de 239Pu. Se apreciază că
un reactor nuclear cu o putere de 1000 MW, funcţionând timp de un an, produce o cantitate de
deşeuri radioactive dintre care 98% sunt produse cu viaţă lungă. Printre ele se află 90 Sr şi 137
Cs, precum şi 0,003% produse de fisiune în fază gazoasă.
Principalele surse de poluare pot apărea cu ocazia deschiderilor periodice a
reactoarelor, pentru schimbarea parţială a combustibilului nuclear uzat, precum şi cu ocazia
golirii circuitelor de răcire a reactoarelor şi a curăţirii lor. În sfîrşit, o altă sursă de poluare o
constituie îndepărtarea deşeurilor solide provenind de la filtre, răşini schimbătoare de ioni, la
nămolurilor de decantare, ori reziduurile deşeurilor de slabă activitate, care deşi sunt
gestionate şi controlate cu stricteţe, de regulă sunt dispersate în împrejurimi, direct sau după
tratare, sub formă lichidă, gazoasă sau sub formă de aerosoli.
În mod curent, deşeurile lichide, după depozitare în vederea scăderii radioactivităţii,
sunt eliminate în apele curgătoare sau în mare. Se apreciază că deşeurile lichide şi gazoase nu
reprezintă în acest caz, în medie, decât câteva zecimi de procente peste nivelul autorizat.
Cîteva mărimi specifice domeniului sunt prezentate în tabelul 5.2.

Tabelul 5.1. Mărimi şi unităţi de radiometrie şi dozimetrie

Mărimea Sistem Relaţii de

măsurată Definiţie Sistem clasic internaţional (SI) transformare

nume simbol unitate nume simbol

Număr de
Activitate dezintegrări curie Ci 1/s Bequerel Bq 1Ci = 3,7.1010 Bq
pe secundă 1Bq = 27,03.10-12 Ci
sursei – emisia
de radiaţii a
sursei de
radioactivitate
Doza absorbită – Cantitatea de
parte din radiaţiile energie primită rad rad J/kg Gray Gy 1Gy = 100 rad
absorbite de corpul pe unitatea de 1mGy = 100 mrad
uman masă organică 1Gy = 100 rad
iradiată
Doza efectivă de Efectul
iradiere – parte din radiaţiilor rem rem J/kg Sievert Sv 1Sv = 100 rem
radiaţiile absorbite care asupra 1mSv = 100 mrem
au efect de iradiere organismului 1Sv = 100 rem
asupra organismului uman
uman

Efectele poluării antropice cu radiaţii sunt resimţite în atmosferă, în apă şi pe sol,

influenţând organismele vii, uneori şi prin lanţul trofic.
 În funcţie de suportul asupra căruia acţionează efectele pot fi:
- directe – în urma interacţiunii radiaţiilor cu suportul biologic, ceea ce duce la
modificarea compoziţiei şi structurii materiei;
 - indirecte – în urma interacţiunii radiaţiilor cu mediul în care se află elementele
de origine biologică.
Efectul nociv al radiaţiilor depinde de tipul radiaţiei, energia radiaţiei şi durata de
iradiere.
 În funcţie de momentul în care se manifestă, efectele pot fi:
• efecte pe termen scurt care se manifestă la doze mari de expunere. Iradierea
la nivelul întregului organism cu doze de peste 1 Gy induce boala de iradiere, care tratată
imediat este vindecabilă. La o doză de 5 – 6 Gy, care reprezintă doza letală, chiar cu
tratament, 50% din cazuri sunt mortale. La doze mai mari de 10 Gy moartea survine în
câteva zile. Dacă iradierea afectează doar o parte a corpului aceleaşi doze pot fi suportate
de organism, dar provoacă apariţia eritemului (înroşirea pielii) sau necrozarea locului
respectiv. La nivelul organelor de reproducere o doză de 5 – 6 Gy provoacă sterilitate
permanentă.
• efecte pe termen lung, apar după mai mult timp de la momentul iradierii şi se
manifestă ca boli maligne (cancer), opacifierea cristalinului, radiodermită cronică.
 efecte genetice care se manifestă la urmaşii părinţilor iradiaţi;
 efecte teratogene care apar la embrionul uman.
Pentru ţesuturile vii, pragul radiaţiei de risc este cel care produce ionizarea
acestora. Deoarece ţesuturile vii conţin o mare cantitate de hidrogen (hidrocarburi, formate
esenţialmente din carbon şi hidrogen) iar energia de ionizare a atomului de hidrogen este
de 13,6 eV, pragul radiaţiei de risc este considerat valoarea de 10 eV. Cele mai sensibile
organe umane la poluare radioactivă sunt cele hematopoetice (măduva spinării), ochii şi
organele de reproducere.
Datorită radiaţiilor se produc „radicali liberi” – care afectează funcţiile celulelor,
uneori chiar ADN-ul din nucleul celular.
Peste pragul de 0,5 Sv, (vezi Tabelul 5.2.) considerat ca doză mare de iradiere, o
serie de simptome devin vizibile imediat sau în câteva zile: sistem imunitar slăbit,
modificări ale celulelor sangvine, afecţiuni ale organelor interne (plămâni, ficat, etc.) şi ale
sistemului nervos central. Mortalitatea creşte cu 20% în cazul persoanelor expuse unei
doze de radiaţie de 1-2 Sv.
Nu toate organismele vii sunt afectate în aceiaşi măsură. Speciile neevoluate, cum
sunt bacteriile, rezistă la doze de iradiere de ordinul miilor de unităţi Gy, în timp ce
organismele cu sânge cald sunt distruse la o doză de câteva unităţi Gy.
Normele republicane de securitate nucleară din România definesc „accidentul
nuclear” drept evenimentul care afectează instalaţia nucleară şi provoacă iradierea şi/sau
contaminarea populaţiei şi a mediului înconjurător peste limitele admise.

5.1.2. Utililizarea energiei atomului

Energia nucleară reprezintă astăzi o opţiune larg acceptată. Două treimi din populaţia
Terrei trăieşte în ţări în care centralele nucleare produc o mare parte din energia necesară
economiei.
În 31 de ţări, un număr de 440 de reactoare nucleare generează „electricitate
curată”.
 Circa 300 reactoare din 50 de ţări sunt utilizate în cercetare, în timp ce 400 de nave
călătoresc pe oceanul planetar folosind ca sursă de propulsie energia nucleară.
Toate acestea, precum şi experimentările efectuate în subteran, dar mai ales
accidentele nucleare, dintre care cel mai grav s-a petrecut pe 26 aprilie 1986 la Cernobâl,
au făcut ca doza de radiaţii pe cap de locuitor să crească, în ultimii 20 de ani, de 5 – 10 ori.
În România concentraţiile de substanţe radioactive, care reprezintă pragul de
avertizare şi cel de alarmare sunt cele prezentate în tabelul 5.4
Tabelul 5.4. Concentraţii de substanţe radioactive, în România
Limita de avertizare, Limita de alarmare, Bq/m3
Mediu Bq/m3
Sol 370 1850
Apă potabilă 1850 3700
Aer (aerosoli) 185 333

Se estimează că în prezent populaţia României este supusă anual unei doze

efective totale de 2807 Sv. Aceasta se datorează în proporţie de 80,9% radiaţiei
naturale şi 19,1% radiaţiei artificiale.
În ţară sunt circa 60 de unităţi în care se lucrează cu surse radioactive – spitale,
centre de cercetare şi în special unitatea nucleară de la Cenavodă.
În diverse ramuri ale economiei, în scop de diagnostic şi
tratament, în cercetări în domeniul biologiei, medicinei,
agriculturii, în sterilizarea unor produse farmaceutice şi
conservarea unor produse alimentare, în controlul unor procese
industriale şi al calităţii produselor sunt utilizate surse
radioactive artificiale. Cei care lucrează în aceste domenii de
activitate, precum şi cei care lucrează în energetica nucleară
reprezintă personal expus profesional la radiaţii.
În România, circa 15 000 de persoane intră în această categorie, ceea ce reprezintă
sub 0,1% din populaţie. Dintre aceştia, 4000 lucrează în cercetare şi alte activităţi, precum
şi în cadrul CNE Cernavodă, 3000 în domeniul extracţiei şi prelucrării industriale a
minereurilor radioactive, iar 8000 în domeniul sănătăţii.

5.1.3. Securitatea nucleară la scară mondială

În 1989 a fost înfiinţată Asociaţia Mondială a Operatorilor Nucleari (WANO) cu
scopul de a promova securitatea nucleară. A fost creată o reţea transnaţională de cooperare
la care au aderat toate statele care utilizează energie atomică. Astfel, fiecare reactor
nuclear în funcţiune este inclus în sistemul WANO de inspecţie operaţională. Se urmăreşte
astfel respectarea riguroasă a standardelor de siguranţă impuse de ONU prin Agenţia
Internaţională pentru Energie Atomică (IAEA).
Legi naţionale şi internaţionale în domeniul asigurărilor stabilesc răspunderile
operatorilor de centrale nucleare. În SUA aceştia au un sistem propriu de asigurări care nu
cheltuieşte banul public.
Pentru transportul materialelor nucleare, se folosesc containere speciale, care
trebuie să reziste la eforturi foarte mari. Peste 20 000 de containere cu combustibil nuclear
uzat sau deşeuri nucleare au fost transportate în siguranţă, fără vreo scurgere de radiaţii, pe
distanţe însumând peste 30 de milioane de kilometri.
Deşeurile nucleare reprezintă o parte nesemnificativă din cantitatea uriaşă de deşeuri
produsă de industrie. Cu toate acestea, problema gestionării acestor deşeuri este atât
de importantă încât poate pune sub semnul întrebării însăşi implementarea unei astfel
de industrii.
Administrarea deşeurilor radioactive comportă: colectarea, prelucrarea, transportul
şi stocarea temporară şi permanentă. Colectarea se face în containere speciale de
metal căptuşite cu materiale plastice, iar transportul se efectuează cu mijloace de
transport speciale, care asigură respectarea strictă a normelor de securitate împotriva
poluării şi iradierii.
Reprocesarea combustibilului nuclear uzat generează cea mai mare cantitate de deşeuri
radioactive provenite din instalaţiile nucleare. După folosire, combustibilul nuclear
impurificat cu produse de fisiune şi elemente transuraniene extrem de radioactive, se
conservă timp de minimum un an în bazine cu apă, până la dezintegrarea în mare măsură,
astfel că mai rămâne doar cca 2-5% din radioactivitatea iniţială. De aici se transportă, în
condiţii de mare siguranţă, la instalaţii speciale de prelucrare, unde are loc dizolvarea lor
chimică. Apoi se recuperează materialele reutilizabile, 96% 238 U, 0,85-0,1% 235 U şi 1%
239
Pu. Circa 97% de uraniu din combustibilii nucleari se recuperează şi reutilizează sub
formă de soluţii în reactoare nucleare. În cursul operaţiilor de recuperare se eliberează o
cantitate considerabilă de gaze reziduale care pot contamina atmosfera înconjurătoare.
Deşeurile nucleare, lichide sau solide, sunt administrate în conformitate cu activitatea
lor nucleară, scăzută, intermediară sau ridicată.
Deşeurile lichide cu activitate scăzută, după diluare şi stocare în bazine speciale, sunt
deversate în apele de suprafaţă sau la mari adâncimi, în mări şi oceane.
Deşeurile solide cu activitate scăzută, în general nu au nevoie de prelucrare, putând
fi încapsulate şi stocate permanent prin îngropare în pământ la adâncimi mici sau prin
imersie controlată în mări şi oceane.
Deşeurile cu activitate intermediară (timpi de înjumătăţire mari) se incorporează în
materiale inerte, precum betonul, bitumul sau masele plastice, putând fi stocate
definitiv, sau prin imersie în mări şi oceane, sau temporar în diferite locaţii. Soluţiile
cu activitate radioactivă intermediară se injectează la mari adîncimi (1500 m), în roci
poroase, în mine sau saline părăsite.
Deşeurile cu activitate ridicată, rezultate de la reprocesarea combustibililor nucleari
se depozitează în rezervoare speciale sau în cavităţi naturale sau artificiale. Metoda
cea mai utilizată este depozitarea în rezervoare îngropate sau imersate în mări şi
oceane. Rezervoarele sunt confecţionate din beton căptuşit cu oţel inoxidabil.
Depozitarea în depresiuni marine se face în recipienţi de formă sferică, din material
plastic şi oţel. În prezent, cantităţi imense de astfel de deşeuri radioactive rezultate din
industria nucleară, se află în Marea Irlandei, Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific.
S-a propus depozitarea acestor deşeuri în regiuni glaciare. Metoda este avantajoasă
din punct de vedere al securităţii dar inacceptabile financiar.
Deşeurile lichide puternic radioactive, obţinute la tratarea combustibililor nucleari
uzaţi se prelucrează pe mai multe căi: evaporare, precipitare, adsorbţie şi schimb
ionic.
 La decontaminarea soluţiilor puternic radioactive se folosesc şi adsorbanţi naturali
sau sintetici, cum sunt: zeoliţii, bentonita, diatomita, diferite argile, nisip, diferiţi
cărbuni etc.
Deşeurile solide combustibile se incinerează în cuptoare speciale, prevăzute cu
instalaţii de filtrare şi epurare a gazelor şi a aerosolilor.Cenuşa obţinută se ambalează
în recipienţi de metal, beton sau mase plastice şi se depozitează în puţuri betonate,
grote granitice, formaţiuni argiloase sau saline părăsite.
Deşeurile necombustibile se comprimă cu ajutorul unor prese pentu a li se reduce
volumul şi se depozitează asemănător cu reziduurile de la incinerare.
Procedee moderne transformă deşeurile radioactive într-o masă sticloasă sau
ceramică şi le depozitează în puţuri betonate sau saline părăsite.

5.1.4. Situaţia radioactivităţii mediului pe teritoriul României

Sistemele de supraveghere a radioactivităţii
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor organizează şi asigură supravegherea
continuă a radioactivităţii mediului la nivelul teritoriului naţional prin două
sisteme specializate
 Reţeaua Naţională de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului (RNSRM)
înfiinţată în anul 1962 şi care, în prezent, funcţionează cu un număr de 37 de staţii de
monitorizare a radioactivităţii, în cadrul agenţiilor pentru protecţia mediului.
Coordonarea ştiinţifică,tehnică şi metodologică a RNSRM este asigurată de către
Laboratorul Naţional de Referinţă pentru radioactivitatea mediului.
 Sistemul Naţional de Avertizare/Alarmare pentru Radioactivitatea Mediului
(SNAARM), organizat şi gestionat de către Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului
şi care, în prezent, este constituit din două sisteme locale de supraveghere cuprinzând un
număr de 49 de staţii automate cu transmisie satelitară a datelor, amplasate în zona de
influenţă a CNE Cernavodă şi respectiv Kozlodui.
Aceste două sisteme constituie o componentă specializată a sistemului naţional de
radioprotecţie, care realizează supravegherea şi controlul respectării prevederilor legale
privind radioprotecţia mediului şi sănătăţii populaţiei.
Baza naţională de date pentru radioactivitatea mediului este conectată la sistemul
informaţional al Uniunii Europene, realizându-se un transfer bidirecţional de date între
România şi reţelele radiologice din UE, pe platforma EURDEP (European Data Exchange
Platform). In situaţii de rutină, frecvenţa raportărilor este zilnică, iar schimbul de date se
realizează în fiecare oră sau la interval de două ore, în funcţie de natura şi evoluţia
situaţiei.
Aplicarea programul standard de supraveghere la nivelul anului 2004, de pildă, a
constat în efectuarea unui număr de 208.327 măsurători beta globale de către Staţiile RA
din teritoriu şi a unui număr de 1760 analize gamma spectrometrice de înaltă rezoluţie şi
un număr de 3400 analize cu scintilator lichid, de către laboratorul central de măsurare a
radioactivităţii (LRM, Bucureşti). Conform analizelor efectuate nu s-au înregistrat
evenimente de contaminare radioactivă a mediului.
Rezultatele măsurătorilor arată că, în toate regiunile ţării, principala sursă de
poluare radioactivă artificială a mediului o constituie materialul de origină cernobâliană.
Produsul de fisiune Cs-137 este prezent în toate compartimentele de mediu (aer, apă, sol,
vegetaţie), concentraţiile radionuclidice reflectând distribuţia neomogenă a poluării la
scara teritoriului României, dată de particularităţile depunerilor radioactive din perioada
accidentului de la Cernobâl, evidenţiindu-se creşterea nivelului poluării radioactive odată
cu creşterea altitudinii.
Tendinţa de scădere a concentraţiilor radionuclizilor artificiali în mediu se menţine
în continuare, cu o reducere semnificativă pentru atmosferă,
solul rămânând factorul de mediu cu cel mai ridicat conţinut
radioactiv.
Supravegherea obiectivelor cu impact radiologic
Analizele efectuate în cadrul programelor de supraveghere a obiectivelor ce produc
modificarea nivelului radioactivităţii naturale (zone cu activităţi miniere uranifere,
combinate de îngrăşăminte chimice) au indicat faptul că, activităţile desfăşurate produc
modificarea fondului radioactiv pe zone restrânse din cadrul amplasamentului (datorită în
principal prezenţei haldelor).
In ceea ce priveşte obiectivele nucleare de pe teritoriul naţional (CNE Cernavodă,
platforma SCN-FCN Piteşti, Platforma Măgurele), rezultatele analizelor efectuate
în cadrul programelor de supraveghere, indică respectarea limitelor de evacuare în
mediu, impuse pentru poluanţii radioactivi prin procesul de autorizare.
Prima centrală nuclearoelectrică din România, a cărei construcţie a început în
anul 1979, cuprindea iniţial 5 unităţi, cu o putere de 706,5 MW pentru fiecare unitate.
Centrala are la bază conceptul de reactor nuclear de tip CANDU (Canadian Deuterium-
Uranium) şi foloseşte drept combustibil uraniu natural şi apă grea (D2O) ca moderator şi
agent de răcire.
Unitatea 1 livrează în Sistemul Energetic Naţional 706,5 MW. reprezentând 10-
12% din consumul energetic naţional şi contribuie astfel la reducerea emisiilor anuale de
dioxid de carbon cu circa cinci milioane tone.
În anul 2008, Unitatea 2 a intrat în producţie comercială şi împreună cu Unitatea 1
acoperă 17-18% din necesarul energetic al României.
Conform HG 691/2008 care completează anexa HG 643/2007 privind investiţiile
de realizare a Unităţii 3 şi 4, acestea au intrat în construcţie în anul 2009 şi 2010.
Tehnologia CANDU de producere a energiei nuclearoelectrice este recunoscută pe
plan internaţional pentru performanţele atinse de sistemele sale de securitate nucleară şi
protecţie a mediului înconjurător, având un impact ecologic minim.
Următoarele elemente concură la asigurarea protecţiei adecvate a populaţiei şi
mediului:
 controlul surselor
 controlul şi monitorizarea efluenţilor
 monitorizarea mediului
Centrala nucleară de la Cernavodă a obţinut în anul 2003 un certificat care atestă că
sistemul său de management de mediu este conform cerinţelor standardului de medkiu ISO
14001.
La nivelul anului 2004, programul de supraveghere a mediului în zona de
influenţă a CNE Cernavodă a avut ca scop principal identificarea unor eventuale
eliberări radioactive în mediu, peste limitele reglementate, precum şi estimarea
expunerii suplimentare a populaţiei, ca urmare a funcţionării obiectivului nuclear.
Toate valorile înregistrate s-au încadrat în limitele de avertizare/alarmare
operaţionale în cadrul RNSRM.
 In cadrul programului de monitorizare, s-a evidenţiat că principala componentă a
dozei absorbite de către un locuitor al oraşului Cernavodă provine de la fondul radioactiv
natural. Influenţa CNE fiind relativ mică, de circa 0,02% din doza efectivă de iradiere
totală şi nu depăşeşte limita de 1 mSv/an stabilită prin reglementări naţionale.

5.2. Poluare fonică

Poluarea sonoră este prezentă în toate compartimentele vieţii, afectează profund

colectivităţiile umane şi reprezintă o problemă cu care se confruntă atât ţările dezvoltate
cât şi cele în curs de dezvoltare. Are loc un fenomen generalizat de extindere a zonelor
poluate sonor concomitent cu creşterea nivelului de zgomot.
Fiziologii consideră că zgomot este orice sunet supărător. Zgomotul poate fi
definit şi drept o suprapunere întâmplătoare şi dezordonată a unor sunete.
Sunetul, reprezintă o vibraţie a aerului care se propagă sub formă de unde
elastice, cu viteza de 340 m/s. Urechea umană percepe sunete în intervalul 16-20.000 Hz.
Sunetele cu frecvenţe sub 16 Hz poartă denumirea de infrasunete, iar cele peste
20.000 Hz sunt numite ultrasunete.
Principalele caracteristici ale sunetelor sunt:
- lungimea de undă - respectiv distanţa dintre două puncte succesive între
care are loc o dilatare sau comprimare a mediului de propagare a undei
elastice;
- frecvenţa sunetului - dată de numărul de oscilaţii complete în unitatea de
timp, se măsoară în Hertz (Hz); un Hz reprezintă o perioadă/secundă;
- perioada - timpul în care se produce o oscilaţie completă, se măsoară în
secunde;
- presiunea sunetului - diferenţa de presiune între minimul şi maximul unei
oscilaţii, care apare datorită dilatării şi comprimării mediului în care se
propagă unda sonoră. Se măsoară în Pascal (1 Pa=1N/m2). S-a adoptat şi o
altă mărime şi anume belul, cu submultiplul decibelul (dB), care reprezintă
cea mai mică variaţie a presiunii acustice, decelabilă (perceptibilă) de către
urechea umnă.
In funcţie de modul de propagare în aer, undele pot fi:
 longitudinale, atunci când direcţia de propagare coincide cu direcţia de
oscilaţie a particulelor mediului;
 transversale, atunci când direcţia de propagare este perpendiculară pe
direcţia de oscilaţie a particulelor mediului.
Atunci când în calea undelor intervine un alt mediu cu caracteristici diferite, se
produc fenomene de reflexie, refracţie şi absorbţie a undei. In cazul propagării undelor au
loc şi fenomene de interferenţă, reprezentate de compunerea undelor sonore cu
amplitudini, faze şi frecvenţe diferite. Acest fenomen este folosit în scopul amortizării
zgomotului industrial.
In funcţie de frecvenţă, zgomotele pot fi:
- cu frecvenţă înaltă, peste 800 Hz
- cu frecvenţă medie, între 350 şi 800 Hz
- cu frecvenţă joasă, până la 350 Hz
 In funcţie de poziţia surselor emiţătoare, de frecvenţa, intensitatea şi durata
zgomotelor, efectele acestora se manifestă diferit asupra organismului. Astfel zgomotele
pot provoca stres, stare de oboseală, irascibilitate, scăderea randamentului intelectual,
traumatisme, hipoacuzie sau chiar surzenie.
Ultrasunetele ca şi infrasunetele nu sunt percepute de om, dar pot avea efecte
nedorite asupra sănătăţii umane.
Ultrasunetele sunt folosite cu succes în defectoscopie şi în radiolocaţie, se
utilizează pentru sterilizarea instrumentelor, deoarece distrug bacteriile şi viruşii cum sunt
bacilul tuberculozei, virusul gripei, virusul tifosului exantematic, concomitent însă
acţionează negativ asupra globulelor roşii, ducând la oboseală şi anemii. Ultrasunetele pot
fi produse pe cale mecanică, de pildă cu ajutorul generatorului Hartman, sau
electromagnetică, cu generatoare magnetostrictive etc.
Infrasunetele cele mai periculoase sunt cele cu frecvenţe cuprinse între 6 - 7 Hz, cu
o rază de acţiune de peste 10 km. De aceea, exploziile atomice şi de altă natură, erupţiile
vulcanice, zgomotul produs de avioanele supersonice, datorită emisiei de infrasunete,
foarte greu absorbite, sunt resimţite la mii şi chiar zeci de mii de kilometrii depărtare de
epicentru. Interacţiunea dintre suprafaţa oceanului planetar şi masele de aer în mişcare
reprezintă o sursă de infrasunete cu frecvenţa de 0,1-10 Hz. Vibraţiile de frecvenţă foarte
joasă, la anumite intensităţi şi frecvenţe pot provoca moartea, datorită distrugerii
alveolelor pulmonare, în cazuri mai puţin severe provoacă ameţeli, stres, un fals efect de
euforie asemănător drogurilor, convulsii, insomnii etc.
Oboseala auditivă este un fenomen fiziologic care se instalează datorită expunerii
organului auditiv la acţiunea zgomotului. Traumatismul sonor apare în cazul expunerii,
chiar pentru scurt timp, la zgomote de intensitate mare. Este însoţit de senzaţia de
ameţeală, dureri de urechi, eventual spargerea timpanului sau lezarea organului lui Corti.
Nivelul de 130 dB este considerat drept pragul senzaţiei dureroase.
Surditatea profesională este o boală des întâlnită; leziunea se găseşte în organul lui
Corti, duce la surditate de percepţie, de obicei bilaterală şi este ireversibilă. Se caracterizează
prin pierderea percepţiei pentru sunete de înaltă frecvenţă, urmată şi de cea a sunetelor de joasă
frecvenţă. In mod paradoxal şi funcţia vizuală este afectată de un zgomot de intensitate mare,
astfel că apare o dificultate la percepţia luminilor colorate în 75% din cazuri şi în mod special a
culorii roşii.
Zgomotul este foarte periculos, acţiunea sa se instalează cu timpul, pe nesimţite.
Tot mai frecvent în lumea medicală se vorbeşte despre „maladia zgomotului”, cu afectarea
sistemului nervos şi auditiv.
Muzica de intensitate sonoră prea mare poate provoca stări de depresie.
Sursele majore de poluare sonoră sunt reprezentate de activităţile industriale şi de
zgomotul urban, respectiv traficul urban, traficul aerian şi alte activităţi.
In industrie, cele mai grave îmbolnăviri profesionale se manifestă în cazul lucrătorilor
din industria extractivă, metalurgică, industria constructoare de maşini, industria textilă,
tipografie şi agricultura mecanizată. Zgomotul industrial depăşeşte frecvent limitele admise.
Astfel utilizarea ciocanelor pneumatice generează zgomote cu valori variind între 108-111 dB,
a forjelor la nivel de 95-104 dB, iar războaiele de ţesut emit zgomote care ating 96-100 dB.
In scopul diminuării zgomotului produs în întreprinderi industriale, măsurile ce
trebuie luate se definesc încă în faza de proiectare şi vizează arhitectura şi structura halelor,
caracteristicile utilajelor şi dispozitivelor fonoizolante precum şi mijloacele individuale de
protecţie.
In funcţie de natura activităţilor, în România au fost stabilite norme cu privire la
nivelul admis al zgomotelor, ca de exemplu:
- 90 dB pentru hale industriale;
- 80 dB pentru locuri de muncă cu solicitare medie a atenţiei (laboratoare
uzinale, cabine de control);
- 75 dB pentru locuri de muncă cu solicitare mare a atenţiei (centrale
telefonice, centre de calcul);
- 60 dB pentru locuri de muncă cu solicitare deosebită a atenţiei (laboratoare
de cercetare-proiectare);
- 50 dB –zonă urbană de locuit;
- 45 dB –zone de recreere şi zone special protejate (parcuri, spitale etc.).
Alte reglementări sunt prevăzute în STAS 61613-82 şi STAS 10009-88,
armonizate şi echivalate cu normele europene din domeniu.
 Pentru realizarea acestor deziderate, se iau o serie de măsuri care constituie căi de
combatere a poluării sonore.
In industrie, se realizează:
• izolarea utilajelor prin montarea lor pe elemente vibroizolante din cauciuc sau
azbest sau în cazuri critice prin închiderea acestora în carcase fonoizolante
rigide, dublu căptuşite cu materiale fonoabsorbante;
• placarea pereţilor cu materiale fonoabsorbante;
• realizarea unui tavan fonoabsorbant, alcătuit din straturi de vată minerală
acoperită cu plăci perforate din PFL, polistiren, rigips etc;
• realizarea unui tavan fonoabsorbant, din casete de aluminiu perforat şi plăci de
silan de 50 mm grosime;
• protejarea operatorilor cu antifoane;
• rotaţia operatorilor de servire şi întreţinere a utilajului producător de zgomot,
astfel încât să scadă timpul de expunere.
Protecţia individuală împotriva zgomotelor constă în utilizarea unor echipamente,
denumite antifoane, care sunt de două categorii, de tip intern şi de tip extern.
Principala sursă de poluare fonică a oraşelor este reprezentată de autovehicule.
In funcţie de tipul de maşină, regimul de rulare, starea drumurilor, poluarea
variază în limite largi. Astfel, maşinile echipate cu motoare Diesel produc poluare
fonică mai ridicată decât alte tipuri de autovehicole. Frânarea şi demararea pentru
orice tip de vehicul reprezintă un maxim al zgomotelor emise (90-100 dB). Cea
mai mică variaţie a nivelului de zgomot se înregistrează la rularea cu viteză
constantă de 50 km/h.
In scopul reducerii zgomotului produs de autoturisme, acestea se dotează cu filtre
şi atenuatoare de zgomot din materiale fonoabsorbante.
Pentru reducerea nivelului de zgomot în traficul rutier, în diferite ţări s-a introdus
un nivel limită al emisiei sonore a cărui depăşire atrage după sine retragerea cărţii de
imatriculare a maşinii. Actualmente, firmele care produc autoturismele cele mai
silenţioase sunt BMW, Renault şi Citröen.
Zgomotul traficului urban poate fi atenuat prin: reducerea numărului de
autovehicule care rulează pe arterele de circulaţie (de exemplu prin schimbarea direcţiei
traficului, introducerea sensului unic, realizarea de zone rezidenţiale sau de interes istoric
închise traficului), fluidizarea circulaţiei prin utilizarea metodei „unda verde” (evitând
staţionarea la stopuri, frânarea şi demararea unui număr mare de vehicule), asigurarea unei
mai bune sistematizări urbanistice, izolarea clădirilor cu ecrane fonoizolante sau de
vegetaţie, amplasarea clădirilor ţinând cont de direcţia propagării undei sonore, ecranarea
clădirilor de locuit cu ajutorul clădirilor cu altă destinaţie etc.
Tramvaiele se dotează cu amortizoare de vibraţii, bandaje de cauciuc montate pe
calea de rulare, iar motorul se amplasează longitudinal pe axa vehiculului (şi a drumului).
In cazul metroului, se urmăreşte diminuarea poluării sonore începând cu alegerea
soluţiei constructive, a materialelor utilizate, folosirea de grinzi de beton armat, metal.
pentru calea de rulare, placarea tunelului cu materiale fonoizolante etc.
Pentru reducerea poluării fonice în cazul traficului feroviar care generează
zgomote cu intensităţi cuprinse între 110-120 dB la viteze de 100-120 km/oră, trebuie
aplicate atât măsuri de organizare a traficului (existenţa zonei de protecţie de circa 500 m
de la şină până la prima construcţie, centralizarea comenzilor la macaze etc.), cât şi măsuri
privind construcţia garniturii de tren (izolarea acustică a vagoanelor etc.).
Cel mai important poluator fonic, în cazul traficului aerian, avionul supersonic,
produce o undă de şoc percepută la sol ca „bang sonor”, care poate afecta clădirile, dar
mai ales fiinţele umane.
Rezultatele măsurătorilor climatului sonor îl situează, alături de poluarea
atmosferică, lipsa dotărilor edilitare şi managementul incorect al deşeurilor, pe unul din
primele locuri în ierarhia factorilor de risc la care este supusă fiinţa umană. Solicitarea
continuă a sistemului nervos duce la manifestări de tipul diminuării atenţiei, instalării unei
stări de oboseală, cefalee, ameţeli, tulburări de somn, irascibilitate, manifestări direct
proporţionale cu nivelul şi durata expunerii. Persistenţa expunerii poate duce la depăşirea
capacităţii de adaptare a organismului, antrenând modificări afective şi comportamentale
sau iniţierea de procese patologice de tipul tulburărilor nervoase, hipertensiunii arteriale,
infarctului acut de miocard, tulburărilor de secreţie şi motilitate digestivă etc.
Un studiu epidemiologic efectuat de specialiştii Inspectoratelor de Sănătate
Publică, în anul 2000 semnaliza, în zonele de trafic intens, pentru grupele de vârstă
cuprinse în intervalul 15-64 ani, următoarele simptome: tulburări de somn (49%), cefalee
(56%), ameţeli (25%), hipertensiune arterială (16%).
In scopul monitorizării poluării sonore urbane se întocmesc „hărţi acustice”.
Principalele avantaje pe care le oferă această activitate sunt:
 dezvoltarea de noi zone rezidenţiale. La stabilirea amplasamentelor se va ţine
cont de nivelul de zgomot al zonelor învecinate şi se va simula şi efectul apariţiei
zonei nou construite din punct de vedere al acusticii întregului perimetru;
 informarea populaţiei asupra nivelului de zgomot din zonele urbane existente
(Internet, panouri electronice locale, publicaţii periodice de specialitate);
 amplasarea zonelor de recreere în funcţie de datele hărţii, astfel încât să fie
întradevăr „oaze” de linişte şi să contribuie în acelaşi timp la diminuarea
nivelului de poluare fonică a spaţiului respectiv;
 conturarea zonelor în care nivelul zgomotului este ridicat pentru a putea simula
implementarea diferitelor metode preconizate pentru diminuarea acestuia şi
alegerea de soluţii optime.
 Ca urmare a alinierii la normele europene, România va trebui să se introducă
reglementări şi în acest domeniu: realizarea de hărţi speciale pentru zonele cu zgomot intens,
taxe speciale pentru depăşirea limitelor admise de poluare, fabricarea de alarme sonore mai
puţin agresive.
Garda Naţională de Mediu va amenda semnificativ pe cei care poluează fonic,
ziua, la nivel mai mare de 50 de dB, iar noaptea, la mai mult de 40 de dB.
Preţul unei locuinţe ar putea fi afectat de nivelul poluării fonice din zonă, iar
indicatorii de zgomot vor fi prezenţi în hărţile acustice care se întocmesc conform Directivei
Europene 49/2002.
Pentru a respecta cerinţele UE, România trebuie să monitorizeze nivelul de zgomot din
marile aglomerări urbane, căile ferate cu un trafic mai mare de 60 de mii de trenuri pe an şi
drumurile naţionale cu un trafic mai mare de 6 milioane de autovehicole pe an. Ministerul
Mediului şi Gospodăriri Apelor trebuia să stabilească indicatorii limită de zgomot admişi (Lday
şi Lnight ).
Pentru început, hărţile acustice se realizează pentru drumurile şi căile ferate din
sud-estul României, precum şi pentru nouă oraşe: Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara,
Constanţa, Craiova, Galaţi, Braşov şi Ploieşti.

5.3. Poluare transfrontalieră

„Omenirea va supravieţui ca un tot, sau nu va supravieţui deloc” reprezintă o

recunoaştere a faptului că poluarea mediului reprezintă o problemă globală a omenirii.
Faptul că pe plan mondial se organizează din ce în ce mai multe forumuri care
discută şi emit documente, care legiferează diferite aspecte ale problemelor de
mediu de interes comun ale Terrei, la care aderă tot mai multe state de pe glob,
constituie dovada că omenirea se găseşte la o răscruce şi conştientizează acest fapt,
precum şi faptul că ieşirea din impas se poate face doar prin eforturile conjugate ale
tuturor.
Poluarea transfrontalieră, sau transnaţională, ca sumă de influenţe nocive ale unui
sistem (de exemplu o economie naţională ) asupra altui sistem, se manifestă în diferite moduri:
 poluare directă, care constă în transferul, prin intermediul apelor sau vânturilor,
a unor rezidii dăunătoare, dintr-o ţară în alta;
 poluare reciprocă, care apare atunci când mai multe ţări împart ţărmul unui lac, râu
sau chiar mări, cum este cazul pentru Marea Negră, Mediterana, Marile Lacuri din
America de Nord etc;
 poluare ascunsă, care se manifestă atunci când considerentele etice şi morale
sunt ignorate în mod conştient, cum ar fi:
• exportul către ţări mai sărace a unor produse agricole impurificate, care nu
mai pot fi vândute pe piaţa internă a unor ţări dezvoltate; interzicerea
importului de produse, în special din lumea a III-a, în baza unor reglementări
ce impun criterii de calitate exagerat de severe, practică denumită „barieră
ecologică”;
• păstrarea secretului referitor la tehnologiile de epurare şi reciclare a
deşeurilor, a tehnologiilor nepoluante, sau vânzarea acestora la preţuri
prohibitive;
 • implementarea pe teritoriul altor ţări a unor industrii puternic poluante,
eventual fără instalaţii de depoluare, pentru a le face mai profitabile şi
aceasta sub pretextul de a ajuta ţara gazdă să-şi dezvolte industria. Un astfel
de exemplu îl reprezintă construcţia complexului industrial, gigantic, de la
Porto Alegro, din Brazilia;
• exploatarea intensivă de materii prime de pe teritoriul altor ţări, cu tot
cortegiul de perturbări ale factorilor de mediu pe care îl implică activitate;
• închirierea de suprefeţe de teren, în ţările gazdă, pentru depozitarea de
deşeuri puternic poluante. Agenţia pentru Protecţia Mediului (EPA), din
SUA, estima, de exemplu, că în cursul anului 1988 s-au exportat circa 2,2
milioane tone de deşeuri toxice, costul depozitării lor în ţări sărace fiind
considerabil mai mic decât cel al tratării lor în ţările de origine.
Comerţul cu deşeuri toxice constituie o problemă actuală de mari dimensiuni,
comparabilă, ca amploare, cu traficul de stupefiante.
Se produce cu acordul tacit al unor guverne influente în geopolitica mondială, deşi
există convenţii internaţionale în acest sens. Astfel Convenţia de la Basel (1992), vizează
comerţul cu anumite clase de deşeuri periculoase, reglementând transportul de la ţări care
nu au posibilităţi de tratare (tehnologii şi instalaţii speciale) către ţari care au astfel de
posibilităţi. Conform acestei convenţii, comerţul este permis numai cu acordul scris al
ţărilor exportatoare, importatoare şi al celor de tranzit, indiferent dacă acestea sunt sau nu
membre ale convenţiei. Pe bază de documente, cuprinzând contractul dintre ţara
exportatoare şi cea importatoare (prin care se motivează exportul, tipul de deşeu,
mijloacele de transport etc), se face avizarea transportului de către o comisie internaţională
specializată.
In cazul poluării transnaţionale, estimarea dimensiunilor şi a costurilor poluării
reprezintă un proces dificil cu atât mai mult cu cât se ridică întrebări al căror
răspuns este greu cuantificabil cum ar fi:
- cum poate fi abordată problema impurificării unui râu sau a unui lac, dacă limitele
maxime admise ale concentraţiei impurificatorului sunt diferite în ţările riverane?
- cum pot estima ţările scandinave, de exemplu, ce proporţie din ploile acide care le
distrug pădurile revine noxelor produse în Germania, sau cât din Franţa şi cât din Anglia?
Sunt celebre spusele lui Albert Schweitzer (1875-1965, doctor, teolog protestant
şi muzicolog francez, care a primit în 1952 premiul Nobel pentru pace ): „omul şi-
a pierdut capacitatea de a prevedea – va sfârşi prin a distruge planeta”
Acest semnal de alarmă, precum şi numeroase altele stau la baza realizării unui
consens privind necesitatea unor eforturi concertate, de mare amploare, atât pe plan social
cât şi economic, dar a căror miză este până la urmă cea mai mare miză care există -
supravieţuirea omului pe Pământ.

Test de autoevaluare

Răspuns şi comentare la testele de autoevaluare

Bibliografie

1. Ciobotaru, V., Socolescu, A. M., “Priorităţi ale managementului de mediu”,

Meteor Press, Bucureşti, 2006;
2. Stern, N., “Stern review executive summary. New Economic Fundation”, oct.
2006;
3. ***Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra
schimbărilor climatice, dec 1997, Monitorul Oficial, feb 2001;
4. *** Semnal n, Anul VII - Serie nouă, 2, mar –apr 2006;
5. *** ANCS, Strategii 2007 – 2013. Programe interne;
6. *** Mesagerul energetic, Anul VI, 62, dec. 2006;
7. Bright, C., „The Nemessis Effect”, World Watch,1999;
8. Ryding, S. O., “Environmental Management Handbook”, Lewis Publishers, 1992;
Unitatea de invatare 6
POLITICI ECOLOGICE ÎN INDUSTRIE

Managementul de mediu
(standardul ISO 14000)

Managementul de mediu - o abordare sistematică a

cerinţelor de mediu în strategia de afaceri a unei firme.
 Programul de management de mediu cuprinde:
 evaluarea impactului de mediu
 alocarea resurselor necesare
 definirea responsabilităţilor
 evaluarea continuă a metodelor şi
procedurilor utilizate etc
Managementul de mediu se practică integrat cu
managementul calităţii pentru dezvoltarea durabilă a
firmei în ce priveşte:
 dezvoltare economică în manieră ecologică
 abordarea proceselor dpdv al costurilor de mediu
 ţinând seama de:
- componenta fondului de comerţ
- imaginea de marcă
- gradul de satisfacţie a cumpărătorului
 schimbarea atitudinii faţă de mediu, cu gestionarea
riscului/impactului de mediu
Atitudinea firmelor faţă de problemele de mediu poate fi:
 fără acţiune – firme care constată şi recunosc
efectele poluării după ce poluarea s-a produs, fara
implicare
acţiune reactivă – în cazul firmelor care urmăresc
beneficii pe termen scurt:
 aplică măsuri curative de înlăturare a efectelor
 nu acţionează pentru înlăturarea cauzelor poluării
acţiune continuă – în cazul firmelor cu stabilitate
economică şi poziţie consolidată pe piaţă care
acţionează pentru prevenirea impactului de mediu:
 practică curent monitorizarea problemelor de mediu
 problemele de mediu fac parte din planul de afaceri
Părţi interesate de respectarea cerinţelor de mediu:
- investitorii – care evaluează performanţele de
mediu pentru firmele cu oportunităţi de investiţie
- angajaţii – care consideră că o firmă cu
performanţe de mediu beneficiază de o existenţă
stabilă
- opinia publică – pentru care organizaţiile
productive „curate” sunt percepute ca „vecini
buni”, „prietenoşi”, „de încredere"
- furnizorii – care pentru competitivitatea de piaţă
trebuie să respecte barierele comerciale, impuse
prin norme şi standarde de mediu - pentru
atingerea performanţelor de mediu
- clienţii-consumatorii – care au devenit conştienţi
de necesitatea protecţiei individuale/colective pe
seama calităţii ecologice a produselor
 Sistemul de management de mediu, SMM

Sistemul de Management de Mediu, conform standardului

ISO 14001 reprezintă o componentă a sistemului de
management general care include structură
organizatorică, planificare, practici, responsabilităţi,
resurse şi termene necesare pentru elaborarea,
implementarea, aplicarea, analizarea şi menţinerea
unei politici de mediu.
SMM consideră orice activitate/eveniment pe probleme de
mediu ca un proces cu intrări-desfăşurare-ieşiri
Obiectivele SMM în cadrul unei firme/companii:
- identificarea şi controlul aspectelor, impactului şi
riscurilor de mediu, efective/potentiale
- îndeplinirea conformităţii cu legislaţia de mediu
- stabilirea de principii fundamentale pentru
activităţi viitoare responsabile în raport cu mediu
- creşterea performanţelor de mediu apreciată pe
baza bilanţului cost-beneficii
- stabilirea de resurse, responsabilităţi, autorităţi şi
proceduri care să asigure implicarea/participarea
fiecărui angajat la reducerea impactului de mediu
- realizarea unui sistem eficient de comunicare în
interiorul companiei şi de instruire a personalului

Implementarea SMM
Seria de standarde ISO 14000 şi cele conexe fac posibilă
implementarea şi funcţionarea unui SMM în cadrul
oricărei organizaţii economice, cu scopul de a
îmbunătăţi continuu calitatea întregii activităţi.
Standardul ISO 14001 stabileşte cerinţele de
implementare şi certificare a unui SMM.
Scopul implementării SMM:
- de a menţine şi îmbunătăţi activităţile referitoare la mediu
- să asigure conformitatea cu politica de mediu
declarată şi să demonstreze această conformitate
partenerilor sociali
Implementarea şi menţinerea certificării SMM
funcţionează pe baza documentelor înregistrate
care fac dovada desfăşurării proceselor conform
standardului avut ca referinţă.
Avantajele implementării SMM:
- îmbunătăţirea imaginii organizaţiei
- îmbunătăţirea relaţiilor cu autorităţile publice şi
comunitatea socio-economică
- limitarea răspunderii civile şi penale, prin satisfacerea
reglementărilor legale referitoare la mediu
- reducerea costurilor prin reducerea consumurilor
specifice de energie, materii prime, precum şi prin
reciclarea deşeurilor de producţie, a produselor şi
ambalajelor uzate etc
- facilitarea accesului pe pieţele internaţionale,
prin asigurarea conformităţii cu standardele de
mediu, recunoscute internaţional;
Pe baza politici de mediu vor fi stabilite:
 obiectivele
 resursele necesare
 responsabilităţile
 măsurile de menţinere sub control a activităţilor
cu impact de mediu, efectiv/potenţial
 abordarea SMM într-o firmă dovedeşte
partenerilor de piaţă şi celor sociali
preocupările şi performanţele de mediu
 certificarea implementării SMM = dovada
respectării standardului luat ca referinţă
 menţinerea certificării SMM dovedeşte o
preocupare permanentă de îmbunătăţire
continuuă a SMM = îmbunătăţire continuă
a atitudinii firmei faţă de mediu

Cerinţele implementării SMM

 Politica de mediu a organizaţiei

Politica de mediu, ca parte a politicii generale a

unei organizaţii se reflectă în declaraţia de intenţie şi
principiile referitoare la performanţele de mediu pe
care le urmăreşte organizaţia.
Declaraţia privind politica de mediu trebui să includă în
mod necesar trei angajamente:
- angajamentul de conformitate cu legislaţia şi
reglementările de mediu în vigoare
 - angajamentul de prevenire a poluării;
- angajamentul de îmbunătăţire continuă a
politicii de mediu
Această declaraţie apare în urma parcurgerii a unuia
sau mai multor planuri/programe de acţiuni în
domeniul mediului privind:
• analiza de mediu preliminară - efectuată "în teren"-
stabileşte realizările şi deficienţele şi se finalizează
cu revizuirea şi/sau identificarea priorităţilor de
mediu (acţiuni);
• planul strategic pe termen mediu  obiective de
mediu + resurse economice;
• programul de management de mediu  cerinţe
tehnice, economice, operaţionale + termene
Viziunea strategică a firmei
Politica de dezvoltare a oricărei firme trebuie să se
axeze pe o viziune strategică de perspectivă acţionând
în următoarele direcţii:
 să se preocupe de protecţia mediului, înaintea
competitorilor din domeniu, obţinând astfel un
avantaj concurenţial
 să-şi promoveze pe toate căile preocupările în
domeniul protecţiei mediului, demonstrând astfel
partenerilor de afaceri (clienţi, guvern,
investitori) că tratează mediul cu maximă
seriozitate prin acţiuni încununate de succes.
 Etapele de implementarea/funcţionare a SMM
Urmăresc:
Definirea responsabilităţilor şi asigurarea resurselor
necesare conform ierarhie operaţionale stabilite.
Formarea competenţelor necesare  prin instruire.
Ţinerea sub control a proceselor de comunicare 
circuitul documentelor/informaţiilor.
Elaborarea şi ţinerea sub control a documentaţiei
referitoare la SMM: manualul sistemului,
procedurile sistemului, documentaţia referitoare la
managementul operaţional.
 Manualul sistemului  un document de
referinţă permanentă în implementarea şi menţinerea
SMM.
 Procedurile sistemului, descriu modul de
desfăşurare a activităţilor de mediu (cu
responsabilităţi, coordonare, verificare şi analizează)
 procedurile pot fi detaliate prin documente
operaţionale cu informaţii despre procese/procedee de
fabricaţie, de tratare a deşeurilor, reziduurilor, apelor
reziduale etc
 Standarde - instrumente de management de mediu
Seria ISO 14010  auditul de mediu, defineşte:
• auditul de mediu ca proces de verificare şi
evaluare sistematică şi documentată a activităţilor
de mediu ale unei firme
• procedurile de auditare a SMM
 • criteriile de calificare a auditorilor de mediu
Seria ISO 14020  eco-etichetarea produselor , defineşte:
• Etichetarea de mediu Tip I
- se referă la ciclul de viaţă a produselor
(metode de producţie şi de tratare post-utilizare)
şi se face de către o terţă parte (organism
recunoscut/acreditat);
• Etichetarea de mediu Tip II
- se face pe baza declaraţiei pe proprie
răspundere a producătorilor, importatorilor,
distribuitorilor sau a altor părţi interesate;
- face referire la caracteristici de natură strict
ecologică a unui produs (de exemplu “produs
reciclabil”, “produs care nu dăunează stratului
de ozon” sau “produs integral biodegradabil”
etc).
• Etichetarea de mediu Tip III - funcţie de un set de
elemente de referinţă stabilite pe categorii de produse; se
aplică tuturor produsele care nu s-au încadrat în
etichetarea de Tip I
Seria ISO 14030  evaluarea performanţelor de mediu
„Managementul de mediu – Ghid de evaluare a
performanţei de mediu”
„Managementul de mediu – Exemple de evaluare a
performanţei de mediu.
Seria ISO 14040  analiza ciclul de viaţă a produselor
Analiza ciclului de viaţă poate servi, în egală
măsură, ca bază pentru marcarea ecologică, sau pentru
stabilirea indicatorilor de evaluare a impactului de
mediu al produselor.
 Monitoringul de mediu
Presupune monitorizarea:
 factorilor de mediu
 surselor cu potenţial de poluare
Monitoring-ul de mediu foloseşte reţele de monitorizare
care urmăresc respectarea limitelor legale
(standardizate) privind nivelul de poluare:
- planifică şi amplasează staţiile de control pentru:
 emisii şi deversări poluante
 înregistrarea calităţii factorilor de mediu
- stabilesc metodele de determinare şi înregistrare
a datelor de control
- prelucrează datele obţinute

Tehnologii curate - nepoluante

Pentru a putea rezolva problemele de mediu, se
pot aborda două direcţii de principiu:
 asigurarea unei proporţionalităţii între rata de
deşeuri rezultate din activităţile economice şi rata de
absorbţie/asimilare a deşeurilor de către mediu
 situaţie care presupune o post-tratare a deşeurilor
de producţie/consum ca să devină total
asimilabile (calitativ şi cantitativ) de către mediu
asigurarea unei parităţi între dezvoltarea
economică şi degradarea mediului (intrări=ieşiri)
situaţie care:
 în termeni microeconomici implică utilizarea
doar a tehnologiilor care nu generează
deşeuri/rezidii
 în termeni macroeconomici implică dezvoltarea
integrală a industriei pe bază de tehnologii
curate/nepoluante
Modalităţi concrete:
a) Prima modalitate pe care industria a găsit-o
pentru a evita deşeurile cunoscută drept metoda end-
of-pipe (în traducere „la capătul ţevii”, în sens
industrial ”la capătul liniei tehnologice”) are:
 ca avantaj principal faptul că permite desfăşurarea
proceselor de fabricaţie fără nicio modificare
tehnologică/a instalaţiei/a liniei de fabricaţie
 o serie de dezavantaje:
- implică necesitatea unor secţii specializat în
tratarea deşeurilor, care necesită investiţii
suplimentare, costuri de exploatare etc
- imposibilitatea tratării tuturor deşeurilor
tehnologice
- riscul scăpării deşeurilor în mediu dacă secţia
îşi încetează accidental funcţionarea
b) Cea mai bună politică de gestionare a deşeurilor
constă în a nu le produce, posibilă cu ajutorul
tehnologiilor curate, tehnologii care presupune
îmbunătăţirea continuă a proceselor şi produselor
industriale, prin:
- reducerea utilizării de resurse materiale sau
energetice
- prevenirea poluării aerului, apei, solului
- reducerea/dispariţia deşeurilor şi minimizarea
riscurilor pentru populaţie şi mediu
Măsuri impuse de tehnologiile curate:
 schimbarea tipurilor de materii prime – mai puţin

toxice sau care asigură produse cu un timp de

viaţă mai lung
 schimbarea tehnologiilor/utilajelor cu scopul de a

valorifica intens materiile prime şi de a produce

mai puţine deşeuri, produse secundare, pierderi
 controlul procesului tehnologic – prin
îmbunătăţirea metodelor, procedeelor,
instrucţiunilor de lucru cu evidenţierea strictă a
intrărilor şi ieşirilor materiale pentru evitarea
disfuncţionalităţilor care cresc consumurile
specifice, deşeurile sau pierderile înregistrate
 reciclarea şi valorificarea deşeurilor în cadrul

firmei care le produce

 valorificarea produselor secundare ca materii
prime în alte firme/ramuri industriale
 îmbunătăţirea managementului firmei pentru
optimizarea funcţionării întregului proces de
producţie
Perspective tehnologice de dezvoltare durabilă
Prin utilizarea de tehnologii curate, capabile să
realizeze produse curate care să nu genereze deşeuri pe
parcursul realizării lor, dar şi al utilizării lor şi nici la
încheierea ciclului de viaţă.
Obiectivele strategiei de dezvoltare durabilă prin
aplicarea tehnologiilor curate:
 proiectarea/reproiectarea produselor cu includere
de operaţii uşoare de dezmembrare, colectare şi
refolosire a unor componente
 analiza tuturor tehnologiilor existente sub aspectul
stocării, transportului, tratării şi reciclării
deşeurilor dar şi a apelor uzate pe care le produc
» efecte pozitive se obţin folosind metoda
urmăririi unui produs de către producător din
perspectiva ciclului de viaţă, cf. principiului:
 “a da produsul spre utilizare”, în loc de a-l
vinde, în sens clasic, iar la sfârşitul
perioadei de viaţă activă producatorul
„răscumpără produsul uzat”, utilizând
procentul de retur al bunului dat spre
folosire
 utilizarea de cicluri multiple de reciclare
cum ar fi: diferitele părţi componente din plastic
(circa 10 -12 % din masa totală) de la un
automobil, marcate cu ajutorul unor coduri
 specifice pentru a fi uşor identificate în vederea
recuperării/reciclării.
Astfel firma GE Plastics (filiala europeană a lui
General Electric) recicleză de 3-4 ori unele
componente uzate din material plastic:
 la prima colectare, produsul de material
plastic uzat se mărunţeşte şi utilizează la
producerea unui alt subansamblu destinat
echipării automobilului, dar care să nu
funcţioneze în condiţii de solicitări mecanice,
(cum ar fi tabloul de bord, carcasa de
antifonizare a motorului etc)
 la a doua colectare, subansamblul uzat după
sfărâmare se foloseşte la fabricarea unor
ambalaje nealimentare
 la a treia colectare, ambalajul nealimentar
uzat după sfărâmare poate fi folosit ca material
de umplutură sau de izolaţie în construcţii
 la a patra recuperare, materialele plastice
uzate din construcţii vor fi utilizate drept
combustibil în termocentrale
Standardele ISO 14000 impun o poluare cât mai
redusă a mediului din activităţile antropice.
Eforturile specialiştilor sunt de regulă orientate
spre două direcţii tehnologice:
- retehnologizări/îmbunătăţiri tehnologice - cu
modernizarea tehnologiilor de fabricaţie perimate,
uzate moral sau fizic, în scopul obţinerii de produse
ecologice, cu impact redus asupra mediului şi de
creştere a competitivităţii firmelor pe pieţe
cunoscute/noi;
- inovare permanentă în domeniul proceselor,
produselor prin intensificarea activităţii de cercetare-
dezvoltare din cadrul firmei.
Fiecare opţiune are specificul ei:
 în raport cu capacitatea investiţională şi
strategia de dezvoltare a firmelor
 funcţie de tipul de tehnologii de care firma
dispun şi asupra cărora vor orienta eforturile
pentru realizarea performanţele de mediu

Progresul tehnic

 Este un factor cheie de dezvoltare economică şi de

reducere a poluării. După cum acţionează asupra
sistemelor productive, se identifică două tipuri:
 Progresul tehnic de tip I – cu acţiune directă asupra
sistemelor productive, la nivelul factorilor de
producţie, utilizează un volum mai mic de
materii prime/energie şi realizează produse mai
puţin poluante (care elimină mai puţine deşeuri
în mediu):
 poate fi implementat „în-plant”, oriunde
pe lanţul productiv, urmărind creşterea
eficienţei procesului şi maximizarea
profitului
 Progresul tehnic de tip II – cu acţiune indirectă
asupra sistemelor productive, la nivelul
factorilor de producţie, prin monitorizarea,
tratarea, recuperarea şi în unele cazuri,
prelucrarea/preluarea deşeurilor şi a
poluanţilor
 cu implementare “end of pipe”- reduce
poluarea la capătul lanţului productiv,
prin tehnologii proprii acestui scop
 Acţiunea cele două tipuri de progres tehnic în
activitatea organizaţiei poate fi separată, sau
integrată succesiv/concomitent
Astfel:
- când se urmăreşte, în primul rând, creşterea
eficienţei, mărirea randamentului de fabricaţie şi
maximizarea profitului, lăsând în plan secundar
interesul de reducere a poluării, se preferă
progresul tehnic de tip I
- dacă se urmăreşte o reducere rapidă a poluării cu
cheltuieli minime, atunci se va opta pentru
progresul tehnic de tip II
 Este de preferat integrarea simultană a celor două
tipuri de progres tehnic astfel ca economiile
obţinute de pe urma progresul tehnic de tip I să
acopere costurile necesare pentru introducerea
celui de tip II.
 În funcţie de politica de protecţie a mediului şi de
legislaţia în vigoare:
 - progresul tehnic de tip I este introdus, doar pentru
creşterea performanţelor sistemului de producţie
- progres tehnic de tip II este introdus ca răspuns la
stimulentele sau constrângerile de mediu
(impozite, taxe, subvenţii, reglementări, standarde
etc)
 În domeniul protecţiei mediului progresul tehnic
valorifică şi utilizează pe scară largă „tehnologiile
curate” care oferă o serie de avantajele comparativ cu
tehnologiile clasice:
 reduc poluarea, prin promovarea controlului
permanent asupra proceselor de producţie cu
diminuarea riscurilor de oprire şi avariere a
utilajelor/instalaţiilo;
 economisirea de energie şi materii prime, cu
recuperarea mai rapidă a investiţiilor şi creşterea
ratei de amortizare
 creşterea productivităţii prin gestionarea
riguroasă a întregului proces de producţie
 cererea de forţă de muncă se deplasează în
favoarea personalului superior calificat şi mai bine
remunerat.
Piaţa procedeelor şi utilajelor de depoluare

Există o piaţă a metodelor şi tehnologiilor cu

caracter antipoluant, divizată în sectorul primar
(tehnologii “curate”) şi sectorul secundar (piaţa
echipamentelor):
 sectorul primar, care solicită tehnologii noi, cu
performanţe superioare celor prevăzute în legislaţia de
mediu în vigoare, tehnologii bazate pe principiul “a
preveni” mai degrabă decât a “remedia”, sector
reprezentat de piaţa tehnologiilor curate sau integrate,
cu reciclarea internă a deşeurilor şi valorificarea
produselor secundare
 sectorul secundar, care solicită adaptarea
instalaţiilor existente la noile cerinţe ale legislaţiei de
mediu cu asigurarea echipamentelor de purificare a
gazelor, tratarea apelor etc. Sectorul secundar are o
pondere mai mare decât cel primar şi o evoluţie în
salturi, funcţie de revizuirea standardelor de mediu.
Există o serie de factori care influenţează piaţa
eco-industriilor, cum ar fi nivelul dezvoltării
economice (PIB/locuitor), nivelul poluării (emisii CO2
etc), randamentul tehnologic etc.
Corelaţia dintre aceşti factori arată că ţările
bogate cheltuiesc mai mult pentru depoluare.
Dezvoltarea durabilă este un deziderat care capătă
substanţa de la un anumit nivel de PIB.
Economia bazată pe cunoştere, specifică secolului
actual, orientată spre o lume „mai curată”, „mai
sigură”, impune toate aceste eforturi şi transformări.
 Unitatea de invatare 7
Managementul ecologic prin intermediul
ciclului de viaţă al produsului

Proiectarea ecologică
Proiectarea ecologică a produselor se poate aborda în
două moduri.
Prima abordare porneşte de la ciclul de viaţă al
produsului, luând în considerare toate intrările
(materiale şi energie) şi toate ieşirile (emisii poluante,
deşeuri), etapelor de fabricaţie, distribuţie, utilizare şi
debarasare pentru a concepe produse mai puţin
energofage, cu potenţial toxic redus, mai uşor de
reparat pentru a asigura o durată de viaţă mai lungă,
mai uşor de dezmembrat şi reciclat.
A doua abordare constă în a elimina din produse tot
ce este inutil sau de prisos, cu un raport funcţii/cost cât
mai eficient, eliminând funcţiile cu impact de mediu.
În practică, prima abordare este mai utilizată, cea
de a doua, deşi mai blândă pentru mediu, intră în
contradicţie cu tendinţele lumii moderne, de a
personaliza produsele cu diverse accesorii.
Proiectarea ecologică răspunde atât unor imperative
externe, (care impun firmei ce trebuie să facă) cât
 şi unora interne (ce vrea firma să facă).
Factorii externi apar din funcţionarea firmei într-
un sistem societate – parteneri şi constau în:
- presiunea socială, în general, care prin reglementări
legale obligă firma să protejeze mediul
- orientarea clienţilor către produsele ecologice
- presiunea competiţiei care face ca produsul
ecologic să devină un atu concurenţial
- influenţa furnizorilor aliniaţi unor norme de
mediu (management de mediu în amonte)
Factori interni, dat fiind simţul de respundere
asumat de conducerea firmei, constau în:
- ameliorarea calităţii produselor şi îmbunătăţirea
imaginii de marcă
- necesitatea de a motiva personalul în spiritul unor
activităţi ecologice
- reducerea costurilor
- nevoia de inovare/înnoire pentru o poziţie
competitivă de top pe piaţă

Eco-proiectarea unui produs

Variantele de eco-proiectare au ca deziderat 
costul aferent acoperit de beneficiile obţinute:
(1) Ameliorarea ecologică a unui produs existent,
urmăreşte:
- reducerea consumului de energie şi materii prime
 în procesul de fabricaţie şi de utilizare
- reducerea greutăţii/dimensiunilor
- modul de ambalare (cu materiale reciclate) şi
modalitatea de transport
- reducerea substanţelor periculoase implicate în
fabricaţie şi/sau incluse în produs
- reducerea timpiilor de depanare / dezasamblare /
dezmembrare a diferitelor componente
- uşurinţa de reciclare a componentelor
(2) Reconceperea parţială a produsului:
- schimbarea unor componente cu altele noi
- utilizarea de noi materii prime
(3) O nouă tehnologie de fabricaţie care să permită
consumuri mai mici de materii prime şi/sau de
energie, mai puţine rebuturi, o calitate mai bună a
produselor (exemplu: maşinile-unelte cu comandă-
program sau roboţii industriali).
(4) Un nou concept/proiect al produsului prin care
funcţiile lui se realizează într-un mod cu totul
diferit (de pildă folosirea de e-mail în locul hârtiei
pentru scrisori, înlocuirea motoarelor pe benzină
cu cele electrice acţionate prin pile de combustie
etc).
Firma care aplică un nou concept îşi asumă o serie
de riscuri: clienţi adesea reticenţi, investiţii mari cu
rezultate incerte, infrastructura de funcţionare a noului
produs deficitară (cel puţin la început), etc.
În mod practic, prima dintre variantele prezentate
este cea mai utilizată.
Etapele unui proces de eco-proiectare
 Planificarea proiectului, conform
 politicii şi obiectivelor de mediu asumate de

firmă/conducere;
 cerinţelor pieţii şi tendinţelor generale ale
domeniului în care funcţionează firma;
 Stabilirea specificaţiilor produsului prin studii
tehnico-economice, evaluarea impactului
potenţial de mediu în conformitate cu
reglementările în vigoare (limitele proiectului);
 Elaborarea metodelor de realizare a produsului cu
optarea pentru soluţia optimă, economic şi în
raport cu mediu
 Proiectarea efectivă
 schiţa de proiect conform soluţiei optime

 definitivarea caietului de sarcini pentru furnizori

 optimizarea logisticii şi a impactului de mediu

pentru procesul de fabricaţie

 Comercializare
 argumente pentru marketing-ul „verde”

 suporturi de promovare/comunicare

 Valorificare
 feedback privind:

- problemele de poluare pe care le mai generează

produsul eco-proiectat
- modul de tratare a produsului la sfârşitul ciclului
 de viaţa
Managementul unui eco-proiect constă în arta de a
stăpâni riscurile de eşec sau factorii care îi
asigură reuşita:
Riscurile de eşec ale unui eco-proiect:
- lipsa de cunoştinţe despre problemele reale de
mediu, cu incertitudinile lor temporale
- incertitudinile prevederilor legale şi a atitudinii
beneficiarilor
- neînţelegerea mizei şi importanţei privind imaginea
firmei şi a potenţialelor avantaje concurenţiale
- insuficienţa de reglementări legislative pentru evaluarea
eco-proiectului sub aspectul respectului de mediu
Factorii care asigură reuşita unui eco-proiect:
- susţinerea necondiţionată din partea conducerii
firmei (fonduri alocate, metode de cointeresare etc)
- utilizarea unui set de norme interne simple,
precise, uşor de aplicat şi de controlat
- activitatea susţinută de formare/responsabilizare
/cointeresare, dar şi de penalizare a personalului
- buna circulaţie a informaţiei, intern şi extern
- lucrul în echipă, conform competenţelor salariaţilor,
furnizorilor, distribuitorilor şi a celor care preiau
produsul la sfârşitul ciclului de viaţă pentru a fi
reciclat
- transferul de cunoştinţe despre proiecte similare ale
altor firme
Căile de elaborare a eco-proiectelor
 nu sunt standardizate
 pot fi particularizate în funcţie de dezideratele firmei

Metode practicate:
 Urmărirea unui produs de la concepţie până la
eliminare:
[I] concepţia produsului revine serviciului de cercetare-
dezvoltare din firma respectivă (cum va influenţa
produsul mediul?)
[II] materiile prime – se urmăreşte fiecare materie
primă utilizată pe tot ciclul de obţinere, pentru a
şti dacă a generat impact de mediu (se pot găsi
înlocuitori mai puţin poluanţi?)
[III] metoda de fabricaţie (există o tehnologie mai
curată?) în ce priveşte:
- transportul materiilor prime de la furnizor şi de
la depozitarea lor în fabrică (ambalaje rezultate,
scurgeri posibile, riscuri de incendiu sau
explozie)
- transportul intern al materiilor prime,
produselor şi deşeurilor rezultate
- tipul de deşeuri şi ape uzate rezultate cu
stocarea, transportul, tratarea şi reciclarea lor
[IV] service-ul (sunt clienţii instruiţi/sfătuiţi să
exploateze produsul cu maximum de securitate,
pentru ei şi mediu ?)
[V] eliminarea produsului uzat (cum se poate recicla
produsul uzat sau componentele sale ?)

 Evaluarea sub aspectul modului de abordare a

problematicilor de mediu
Fiecărui element evaluat (dintre cele care urmează)
i se atribuie o notă cuprinsă între 1 (compania stă foarte
rău sub aspectul preocupărilor de mediului) şi 5
(compania este profitabilă, se poate dezvolta pe seama
măsurilor asumate de protecţie a mediului), conform
unor criterii:
 Produsele, dacă sunt
 realizate cu materii prime neregenerabile /
regenerabile şi reciclabile
 poluante / nepoluante
 energo-intesive / cu consum redus de energie.
 Tehnologiile, dacă sunt
 poluante / nepoluante
 cu deşeuri periculoase / fără deşeuri
 energointensive / cu consum redus de energie
 cu condiţii grele de muncă / fără probleme pentru
sănătatea muncitorilor
 Alinierea la standardele de protecţia mediului
 nealiniere / aliniere strictă
 Comportarea conducerii
 nepreocupată / preocupată de problemele de
protecţie a mediului
 Nivelul de pregătire al personalului
  slab / înalt
 cunoaşte doar vechile tehnologii / pot fi operatori
buni pentru tehnologii noi, nepoluante
 needucat / educat în spiritul protecţiei mediului.
 Nivelul activităţii de cercetare-dezvoltare (C-D)
 scăzut / creativitate înaltă

 Analiza S.W.O.T.
Este analiza care stabileşte pentru o firmă punctele
Tari, Slabe, elementele Favorabile şi Ameninţările
(SWOT = Strengths, Weaknesses, Opportunities
and Threats)
Analiza este efectuată de un grup de specialişti şi
directorii de firmă în cadrul unor sesiuni de discuţii
pe probleme de protecţia mediului.
 Punctele tari:
 produse care răspund cerinţelor
 tehnologii având consumuri reduse de materii
prime, fără deşeuri poluante
 imaginea de firmă angajată în protecţia mediului
 politica de protecţie a mediului asumată de
conducerea firmei
 temele de cercetare-dezvoltare evidenţiază
evoluţia spre „curat” ao firmei (spre o firmă
„curată”)
 Punctele slabe:
 produse care nu sunt reciclabile
  ambalaje nereciclabile
 procese tehnologice poluante
 deşeuri agresive
 imaginea de firmă poluantă, neprietenoasă cu mediu
 conducerea firmei nepreocupată de aspectele de mediu
 Elemente favorabile:
 posibilitatea de a pătrunde pe pieţe noi
 poziţie de top privind reproiectarea unui produs
mai "ecologic/curat"
 certitudinea că firma este pregătită în raport cu
evoluţia legislaţiei de mediu
 educaţia corespunzătoare a personalului
 economii pe seama reducerii consumului de
materii prime şi energie
 Elemente defavorabile/ameninţări:
 legislaţie care impune o suplimentare a investiţiilor
şi riscul ca produsele să devină necompetitive
 sporirea controalelor, eventual a amenzilor sau a
altor măsuri restrictive
 acţiuni ale partidelor ecologiste, mass-mediei, care
degradează imaginea firmei
 pierderea unor segmente de piaţă în faţa unor
concurenţi cu produse mai "ecologice/curate"
 serioase probleme de recrutare şi păstrare a
personalului instruit
 pe termen mediu, existenţa firmei este ameninţată
de faliment
Protecţia mediului poate fi integrată tuturor
activităţilor firmei ca parte a lanţului de creare a
valorii adăugate (conform specialistului de renume
M. Porter).
Managementul general al firmei (1)
Servicii Finanţe - contabilitate (2)
Managementul resurselor umane (3)
suport Managementul tehnologiilor, C - D (4)
Managementul interfuncţional (5)
Producţie Logistică Producţie Distribuţie Marketing Sevice
amonte Logistică Vânzări
efectivă aval (10)
(6) (7) (8) (9)

Semnificaţiile lanţului de creare a valorii adăugate:

1. Stabilirea politicii ecologice a firmei, luând în
considerare factorii implicaţi (stakeholders)
2. Contabilizarea efectelor ecologice apărute în
activităţile firmei şi lansarea de acţiuni pe piaţa de
capital al firmelor cu caracter “verde”
3. Educarea environmentală a salariaţilor
4. Cercetare-Dezvoltare axată pe potenţialele efecte
ale potenţialului impact de mediu atât al procesul
de fabricaţie cât şi al produsului uzat după
parcurgerea ciclului de viaţă
5. Elaborarea de sisteme de management integrate,
calitate-mediu
6. Opţiunea pentru materii prime regenerabile, de la
furnizori prietenoşi cu mediu
 7. Prevenirea poluării prin reducerea consumurilor
specifice, evitarea utilizării de substanţe toxice
poluante, gestionarea şi reciclarea deşeurilor;
8. Ambalaje, transport;
9. Punerea în valoare a preocupărilor de mediu ale
firmei prin studii de marketing pentru testarea
cerinţelor pieţii cu privire la produsele „verzi”;
10. Responsabilitatea producătorului pentru
activităţile service de întreţinere a produsului în
bună funcţionare şi pentru preluarea lui la
sfârşitul ciclului de viaţă, conform principiului
care tratează produsele ca pe „bunuri date în
folosinţă”.

Modalităţi de reducere a poluării industriale

În orice tip de economie bunurile economice şi de

consum sunt o consecinţă a proceselor de transformare
primară şi secundară a resurselor naturale în cadrul
proceselor industriale.
Se pot pune în evidenţă etapele de accesare şi
transformare a resurselor materiale în bunuri
economice şi de consum ca sursă generatore de poluare:
 ETAPE POLUARE/DEGRADARE

accesul la
materii → epuizarea rezervelor de
prime naturale resurse minerale (subterane)
↓
prelucrare primară
(minerit, energetică, steril, cenuşă, pulberi industriale,
siderurgie, chimie, → gaze toxice (dioxid de sulf, oxizi de
azot etc), ape reziduale, ocupare de
materiale de terenuri
construcţii)
↓
prelucrare secundară
(construcţii de maşini, → ape reziduale, pulberi, gaze
fabricare bunuri de toxice, ocupare de terenuri
consum, construcţii)
↓
utilizare  → abandonarea în natură a unor
 produse uzate produse nebiodegradabile

Pentru companii, în special în ţările dezvoltate,

alinierea la politica ecologică devine o componentă
 esenţială a succesului, dat fiind următoarele
considerente:
 populaţia, devenită sensibilă la problemele de
mediu, preferă produse "curate", cultivând şi
polularizând renumele şi prestigiul firmei
 normele de protecţie a mediului sunt obligatorii şi
din ce în ce mai severe. O firmă care şi-a propus
atingerea unor valori ale emisiilor poluante mai
bune decât permite legislaţia curentă (valori care
vor deveni legiferate ulterior) dobândeşte un
avantaj de imagine publică, dar mai ales un
avantaj concurenţial de perspectivă
 deşi alinierea la normativele de protecţie a
mediului implică pentru companie cheltuieli
suplimentare, uneori lucrurile pot sta şi invers,
anume:
 când eforturile de reducere a poluării duc la
economii de materii prime, la acumularea de
cunoştinţe în domeniu - cu posibilităţi de
valorificare a potenţialului tehnologic
(vânzare, consultanţă, producere pentru terţi)
care sunt valori mai mari decât cheltuielile
făcute de firma respectivă pentru alinierea la
reglementările legale
Unitatea de invatare 8
Aspecte juridice ale activităţii de
protecţie a mediului

Instrumente juridice
Activitatea de protecţie a mediului nu se poate
desfăşura în mod eficient decât în condiţiile
existenţei unui cadru legislativ şi a unei structuri
instituţionale adecvate.
În activitatea de protecţie a mediului,
instrumentele juridice coexistă funcţional cu
instrumentele economice şi cele de standardizare.
Instrumente juridice specifice prevenirii
poluării:
 contracte de asigurare împotriva riscului de
poluare care introduc stimulente de promovare a
tehnologiilor nepoluante  implică necesitatea
de apariţie a unor firme de asigurare specializate
 contracte de răspundere pentru poluare care
stimulează poluatorii pentru a minimiza
riscurile de poluare şi servesc la includerea
costului daunelor potenţiale în preţul
produselor
Principii juridice internaţionale de mediu
- pentru interzicerea poluării
 - prevenirea poluării
- buna vecinătate între state
- conservarea şi utilizarea raţională a resurselor
- principiul poluatorul-plăteşte (PPP)
- principiul notificării şi consultării
- principiul nediscriminării
 Pe baza acestor principii, s-a acceptat
caracterul global, transfrontalier al poluării
pentru care s-au stabilit o serie de
reglementări obligatorii.
În 1985, ţările membre OECD, au adoptat
“Declaraţia cu privire la viitorul resurselor de
mediu”, care cuprinde principiile esenţiale pentru
politicile de mediu. Cu acest prilej, s-a introdus şi
principiul poluatorul plăteşte (polluter pays
principle - PPP), considerat ca bază de plecare în
orice acţiune antipoluantă.
Programele europene de mediu:
- ţine cont de principiul poluatorul plăteşte
- precizează ca direcţie de acţiune prioritară
pentru protecţia şi îmbunătăţirea calităţii
mediului  acţiunile preventive
- prevede o serie de instrumente economice şi juridice
privind costurile poluării  cum ar fi marcarea
ambalajelor pentru reciclare/recuperare, eco-taxa de
reducere a consumurilor energetice, eco-etichetele
pentru produse etc
 Structuri organizatorico – administrative în România

 în 1990 a luat fiinţă Ministerul al Mediului

 în 1995 se publicată în Monitorul oficial “Legea
protecţiei mediului” (legea 137/1995) – axată pe
principiile şi elementele strategice proclamate în
Declaraţia de la Rio de Janeiro (1992) pentru o
dezvoltare durabilă:
 principiul prevenirii riscurilor ecologice
 conservarea biodiversităţii şi ecosistemelor
 crearea unui sistem naţional integrat de
monitorizare a mediului etc
Legislaţia de Mediu în România, echivalentă
Legislaţiei Europene de Mediu:
 reglementează activităţile economice şi sociale
cu impact asupra mediului
 conformitatea legislaţiei se urmăreşte de către
Autoritatea Centrală a Mediului sau
Autorităţile Teritoriale de Protecţie a Mediului
 Agenţiile de Protecţie a Mediului
 Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta
Dunării
 Garda de mediu (organism guvernamental)
Rolul structurilor organizatorico-administrative
este de a evalua impactul de mediu al unei unităţi
productive în vederea obţinerii acordului şi/sau
autorizaţiei de mediu, în concordanţă cu legea şi
obligaţiile internaţionale asumate.
Acordul şi autorizaţia de mediu
 instrumente juridice care stabilesc cadrul legal
de aplicare a politicii ecologice
 au valabilitate periodică de maxim 2 ani
Cadrul legal se referă la:
- gradul de fluctuaţie a parametrilor tehnologici
- fiabilitatea şi gradul de uzură a instalaţiilor
- impactul asupra sănătăţii umane şi a
factorilor de mediu
- riscul poluării accidentale
- auto-monitorizarea emisiilor de către producător
Legea mediului 137/1995, modificată prin
Ordonanţa de Guvern 195/2005, cuprinde şi
răspunde pentru:
 încălcarea prevederilor legale  prin
aplicarea răspunderii juridice
 caracterul obiectiv al răspunderii pentru
prejudiciul de mediu
 asigurarea obligatorie pentru daune

Răspunderea juridică de mediu

Răspunderea juridică se referă la sancţiuni şi
reparaţi privind daunele de mediu.
În ţara noastră, reglementarea răspunderii
juridice este prevăzută în Ordonanţa de Guvern
195/2005, completată cu reglementările de ramură
care definesc acţiunile/inacţiunile care cad sub
incidenţa răspunderii juridice.
Categoriile de răspundere juridică, care se
aplică în cazurile de încălcare a dispoziţiilor
legale cu privire la protecţia mediului sunt:
 răspunderea civilă;
 răspunderea contravenţională;
 răspunderea penală.

 Răspundere civilă
În cadrul răspunderii civile se sancţionează,
în general, comportamentul/faptele unor persoane
fizice sau juridice, care produc pagube factorilor
de mediu sau mediului în ansamblul.
Faptele generatoare de răspundere civilă:
 comportamente ilicite care produc pagube
mediului
 activităţi care pot constitui cauze de
prejudiciu pentru mediu
* în dreptul mediului, pentru termenul de „prejudiciu” se
foloseşte şi „daună ecologică”, care include pagube suferite
de mediu, de om sau de bunuri

 Răspundere contravenţională
Este importantă prin rolul pe care îl are:
 preventiv în raport cu poluarea mediului
 stimulativ dpdv economic pentru acţiunile
antipoluante
 Persoanele fizice şi juridice cad sub incidenţa
sancţiunii contravenţionale dacă:
 desfăşoară activităţi neconforme cu
regulile sau dispoziţiile prevăzute de normele
privind protecţia mediului, natural şi artificial
 nu îndeplinesc obligaţiile legale ce le revin
prin reglementările juridice privind mediu
Contravenţiile sunt stabilite prin lege şi alte acte
normative cu putere de lege:
 forma de bază o constituie amenda bănească
 limitele minime şi maxime ale amenzii sunt
prevăzute de lege în funcţie de:
 importanţa obiectivului supus protecţei
juridice
 gradul de poluare cauzat
 nocivitatea poluării
Amenda contravenţională se aplică în numele
organelor administrative şi urmăreşte:
 determinarea agentului poluator să respecte
prevederile legale
 folosirea amenzilor contravenţionale pentru
finanţarea investiţiilor antipoluante
 sprijinirea cercetării în domeniu
 acordarea de stimulente companiilor care
fac investiţii pentru reconstrucţia ecologică
 utilizarea amenzii de poluare ca factor de
echilibru economic între agenţii poluatori şi
unităţile care nu poluează mediul,
 urmărind ca agenţii poluatori să nu obţină,
în urma evitării investiţiilor de prevenire a
poluării, profituri mai mari decât unităţile
care respectă prevederile legale

 Răspundere penală
Sancţionează acţiunile de poluare prin
intermediul actelor normative care au în vedere
infracţiunile ecologice.
Infracţiunile ecologice pot fi fapte periculoase,
care aduc atingere relaţiilor sociale (a căror
ocrotire implică şi apărarea factorilor naturali şi
artificiali ai mediului) cu punerea în pericol a
sănătăţii oamenilor, animalelor şi plantelor sau
producerea unor pagube economice naţionale.
Infracţiunile ecologice (fapte care nu respectă
dispoziţiile legale) în ţara noastră sunt
stipulate în Codul penal. Astfel avem:
 infectarea surselor/reţelelor de apă (cf. art. 311)
 producerea/cultivarea, deţinerea sau circulaţia
produselor şi a substanţelor stupefiante sau
toxice (cf. art. 312)
 fabricarea, prelucrarea, deţinerea, transportul,
folosirea de materiale explozive, radioactive (cf.
art. 280)
 introducerea, tranzitarea, importul de deşeuri,
reziduuri de orice natură/mărfuri periculoase
 pentru sănătatea populaţiei şi a mediului (cf.
art. 302)
Codul penal reglementează:
 obligaţia statului de a asigura protecţia
mediului şi menţinerea echilibrului ecologic
 obligaţia tuturor persoanelor fizice şi juridice
de protecţie a mediului
Constituţia stabileşte că:
 dreptul de proprietate obligă la respectarea
obligaţiilor privind protecţia mediului
 încălcarea sarcinilor atrag sancţiuni specifice
Dreptul mediului în România
 depăşeşte perspectiva ecologică
(interacţiunea dintre om şi natură) de
protecţie a mediului
 integrează şi obiectivul dezvoltării durabile
 reglementează aspectele mediului privind:
 gestionarea resurselor naturale
 prevenirea şi combaterea poluării
 repararea daunelor ecologice
 răspunderea pentru nerespectarea
normelor legale în materie etc
 va produce efecte atunci când instituţiile
abilitate asigura aplicarea lui în practică
 Reglementările economice
şi juridice de mediu
Poluarea se datorează de regulă:
 unei cauze de natură economică
 unei cauze de natură juridică, care îngreunează
măsurile practice de reducere a poluării
Această situaţie anormală apare dat fiind că nu toţi
factorii de mediu au asociat un drept explicit
de proprietate.
Modelul concurenţei perfecte are la bază un drept de
proprietate clar definit, care permite negocierea
unui preţ de vânzare/cumpărare.
Cf. acestui model aerul, apa şi parţial solul au
caracter de resurse în proprietate comună.
Pentru ele nu există un proprietar explicit
care să fixeze un preţ de utilizare a lor.
Modelul facilitează producerea fenomenului de
externalizare a cosutilor.
Externalizarea costurilor poluări presupune
deplasarea frecventă a lor către alţi plătitori,
cum ar fi:
 unele costuri pe care le plăteşte omul pentru
sănătate, fără să lege în mod explicit
degradarea acesteia de poluarea mediului
 costurile plătite de utilizatorii de apă situaţi în
aval faţă de o serie de poluatori situaţi în amonte
„Principiul poluatorul plăteşte”, stabileşte plăţile în
raport cu pagubele produse, astfel ca să existe o
proporţionalitate directă între:
• plăţile efectuate şi costurile de depoluare
• plăţile efectuate şi cantităţile emise de poluanţi
Reglementările economice şi juridice facilitează
aplicarea politicii de protecţie a mediului prin
integrarea consideraţiilor economice şi
ecologice în procesul decizional de conservare a
calităţii mediului.
 Reglementări prin standarde de mediu
» standarde de ambient care definesc calitatea
mediului, stabilind CMA-ul pentru
impurificatorii aerului, apei, solului
» standarde de emisie care stabilesc volumul şi
concentraţia de impurificatori ce pot fi
eliminaţi în mediu de o sursă
(firmă/utilaj/instalaţie/linie de fabricaţiei)
» standarde de produs sau de proces care
limitează fie conţinutul de poluant dintr-un
produs, fie sursele de poluare din cadrul
unui procesul
» standarde de performanţă – specifice
pentru emisii poluante, standarde care
utilizează cea mai bună/nouă/de vârf
tehnologie de control pentru noilor surse de
poluare
 Reglementări prin taxe sau amenzi
» taxe administrative
 pentru eliberarea de:
- permise/acorduri de funcţionare, licenţe,
înregistrarea de noi produse pe piaţă
- permise negociabile
 stimulente pentru:
- reducerea emisiilor poluante
- aplicarea unor tehnologii noi curate,
nepoluante;
» amenzi administrative
- stimulează respectarea standardelor
- furnizează venituri
» subsidii care ajută la implementarea unor
măsuri mai restrictive de încadrare în
limitele admise de poluare
 Instrumente economice specifice
» impozitul pe poluare (preţul poluării) suportat
de cel care poluează
- taxele de utilizare
 pentru utilizarea resurselor de mediu
 pentru servicii de mediu (colectare de
deşeuri menajere, tratare ape uzate)
 constituie venituri cu care se stimulează
acţiuni antipoluante
- taxele de produs, ce se adaugă preţului
materiilor prime şi produselor, a căror
prelucrare/utilizare/eliminare determină poluare
(cum ar fi combustibilii cu sulf, pesticidele)
 se pot aplica şi suprataxe pentru
 produsele cu potenţial poluant
 returnarea produsului uzat după
utilizare (baterii auto, anvelope,
maşini uzate)
» diferenţa la plata impozitelor în funcţie de
natura poluantă sau nepoluantă a unor
activităţi (de exemplu, accize mai mici pentru
benzina fără plumb)
» permisele comercializabile
se stabilesc funcţie de limita maximă de
poluanţi acceptată de un factor de mediu
(un râu, o pădure, un teren, atmosfera
unei zone etc) fără a se degrada
licitatarea dreptul de a deversa poluanţi în
acel mediu
agenţii economici interesaţi cumpără o
parte din acest drept, dobândind un drept
de poluare limitat, cantitativ şi calitativ
dreptul de poluare poate fi comercializat
(dacă nu a fost consumat/epuizat)
Utilizarea instrumentelor economice urmăreşte:
- încurajarea activităţilor nepoluante - când
taxele, amenzile etc sunt mai mari decât
costurile depoluării
- crearea fondurilor de subvenţionare/finanţare a
 unor acţiuni globale de depoluare:
 refacerea ecosistemului forestier
 promovarea “tehnologiilor curate”
 organizarea sistemului de colectare şi
reciclare a deşeurilor etc
Taxele trebuie să aibă o valoare considerabilă
pentru a-şi atinge scopul:
 taxele mai mari conduc la
 eficienţă administrativă
 determină ca mulţi poluatori să dorească
monitorizarea poluării reale pentru a
evita plăţile suplimentare
 un nivel prea ridicat al taxelor este
acceptabil numai dacă este riguros detaliat,
altfel:
 scade eficienţa acţiunilor administrative
 scade eficienţa economică a protecţiei
mediului