Fluctuaţiile activităţii economice

Ciclicitatea şi ciclurile economice

Activitatea economică nu are o evoluţie lină, acest lucru fiind remarcat chiar şi în
Vechiul Testament care evoca faptul că şapte ani de creştere erau urmaţi de şapte ani de
recesiune (parabola celor şapte vaci grase şi şapte spice pline urmate de șapte vaci slabe
şi sapte spice goale). Aşadar, perioadele faste din punct de vedere economic (cu şomaj
scăzut, profituri ridicate) sunt urmate de restrângerea activităţii economice, de o scădere a
profiturilor şi o rată a şomajului ridicată.
Unele fluctuaţii ale activitaţii economice sunt sezoniere, se petrec în decursul unui
an şi sunt explicabile şi plauzibile, ca urmare a unor factori naturali sau sociali, altele sunt
întâmplatoare, accidentale, fiind determinate de factori aleatori sau de evenimente
neaşteptate sau neobişnuite (cataclisme naturale, războaie etc.).
Pe lângă aceste mici fluctuaţii există şi fluctuaţiile ciclice cauzate de factori
interni ai economiei, ce se produc cu o anumită regularitate, la intervale de timp relativ
egale. Cu toate acestea nu există două cicluri identice, atât din punct de vedere al duratei,
cât şi al intensităţii.
Ciclul economic reprezintă evoluţia economiei într-o anumită perioadă de timp, şi
care cuprinde cel puţin două faze: una ascendentă (în care principalii indicatori
macroeconomici înregistrează creşteri semnificative) şi una descendentă , când aceeaşi
indicatori încep să scadă vertiginos.
În practică se consideră recesiune perioada în care apare un declin în activitatea
economică (PIB, venituri, vânzări etc.) pe o perioadă mai mare de câteva luni - National
Bureau of Economic Research (NBER) – un prestigios institut de cercetări în domeniul
economic.
În funcţie de durata lor, ciclurile se pot împărţi în:
- cicluri lungi, seculare (ciclul Kondratieff)
- cicluri majore (ciclul Juglar)
- ciclul minor (ciclul Kitchin)
Ciclul Kondratieff
Au fost studiate pentru prima dată de Nicolai Dmyitriyevich Kondratieff (1882-
1938) începând cu secolul al XVIII-lea. Acestea se întind pe durata a 50-60 de ani şi
cuprind două faze: una ascendentă şi alta descendentă.

Perioada ciclului lung; din care: faza ascendentă faza descendentă

1790 – 1844 (1851) 1790- 1810 (1817) 1811 (1818) – 1844 (1851)
1845 (1852) - 1900 1845 (1852) - 1872 1873 - 1900
1901 – 1948 1901 – 1928 1929 - 1948
1949 – 2000 1949 – 1973 (1975) 1974 (1976) -2000

În faza ascendentă a ciclului creşte producţia, gradul de folosire al forţei de

muncă, volumul afacerilor, preţurile, iar în faza descendentă scade producţia,volumul
vânzărilor şi preţurile, creşte şomajul.

4
 Kondratieff încearcă să emită unele consideraţii generale şi să explice cauzele
ciclurilor seculare, enunţând printre acestea: modificări în condiţiile fundamentale ale
vieţii economice; mişcări sociale; crizele agricole etc. în prezent cauza principală a
ciclului lung este evoluţia sinusoidală a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice, în
legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie. Se estimează astfel, că
la fiecare 50-60 de ani se modifică din temelii tehnologiile de producţie.
O posibilă durulare în timp a evenimentelor ar arata cam aşa: o inovaţie determină
investiţii masive care vor conduce la creşterea necesarului de forţă de muncă şi implicit la
sporirea producţiei. Populatia dispunând acum de venituri mai mari (cresc salariile pentru
a atrage persoane în câmpul muncii, precum şi numărul celor ce beneficiază de acestea)
vor spori volumul cererii de bunuri şi servicii, având ca rezultat creşterea profiturilor.
Însă, după un anumit moment apar semnele de epuizare a capacității noi tehnologii de a
mai genera prosperitate și randamentele sale încep să scadă apărând astfel faza
descendentă, în care creșterea costurilor va conduce către scăderea ofertei, a investițiilor,
a gradului de ocupare a forței de muncă, a veniturilor etc. Confruntându-se cu aceste
probleme, agenții economici se vor axa pe cercetare și inovare, creând astfel premisele
unei noi relansări economice.

Ciclul major (Juglar)

Economistul francez Clément Juglar (1819-1905) studiind evoluţia preturilor şi a
producţiei în secolul al XIX-lea, e identificat existenţa unor mişcări ciclice cu o perioadă
de repetabilitate de 6 – 10 ani. Trasăturile acestor cicluri sunt:
- este regulat, periodicitatea sa este între 6 şi 10 ani (sau 7-11 ani);
- este general, criza afectând simultan majoritatea ramurilor economice;
- echartul dintre nivelul de activitate cel mai înalt şi cel mai scăzut este foarte
mare.
În literatura de specialitate se presupune că acest ciclu are 4 faze, ale căror denumiri
diferă însă de la autor la autor:
- unii vorbesc de: criză, depresiune, înviorare şi avânt;
- P. Samuelson le denumeşte: restrângere (contracţie), învioarare, expansiune şi
apogeu;
- Grand Larousse Encyclopedique: criza propriu-zisă, depresiunea, palierul de
refacere incompletă, expansiunea.

B C
A
A D

În principiu, ciclul decenal se desfăşoară după următorul scenariu: mai întâi există
faza de expansiune (porţiunea A-B) în care conjunctura economică este favorabilă,
afacerile sunt prospere, cererea pentru bunuri de consum creşte, sporesc investiţiile, are
loc modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi. Şomajul va

5
 scădea, băncile vor acorda mai multe credite ceea ce va conduce la o creştere a masei
monetare care în final se va reflecta într-o creştere de preţuri. Această creşter va atinge un
vârf, un apogeu (porţiunea B-C), când rata şomajului va fi egală cu cea naturală (nu va
exista şomaj voluntar), iar producţia va atinge nivelul său maxim. Autorităţile vor fi
nevoite să reducă această presiune inflaţionistă şi vor aplica o politică monetară
restrictivă, majorând rata dobânzii. Această măsură va determina o scădere a investiţiilor
(care au devenit mai scumpe şi mai puţin rentabile), frânând astfel creşterea economică.
Rata profitului se va reduce ca urmare sporirii preţurilor factorilor de producţie şi a
restrângerii cererii. Stocurile de marfuri nevândute vor creşte, costurile vor depăşi
veniturile şi, astfel, producţia este încetinită sau oprită complet pentru o perioadă. Se
întâmplă ceea ce economiştii numesc recesiune (porţiunea C-D) adică “O recesiune are
loc, atunci când, din anumite motive, numărul şi profunimea dezamăgirilor sporeşte fără
nici o creştere, în compensaţie, a calităţii sau cantităţii de surprize plăcute…Venitul
pierdut este cel care, în cele din urmă, îi dezamăgeşte pe producători şi venitul în scădere
este cel care îi determină pe producători să reducă ritmul producţiei 1”. Apar apoi şi
manifestările specifice crizei (porţiunea D-A), ca urmarea a scăderii poducţiei se vor
reduce salariile şi va creşte şomajul, ceea ce va determina o scădere a veniturilor
populaţiei. Acest lucru va acutiza si mai mult scăderea cererii de bunuri şi servicii,
profiturile firmelor dispărând în totalitate în locul loc apărând pierderi. Firmele vor da
faliment ceea ce va spori şi mai mult numărul şomerilor. Pentru a ieşi din această criză
autorităţile vor scădea rata dobânzii, vor creşte cheltuielile bugetare şi vor aplica o
politică monetară laxă, apărând din nou expansiunea.

Ciclurile minore - ale stocurilor (Kitchin), care au o durată de circa 40 de luni (3-5 ani)
– principala cauză o reprezintă necesitatea refacerii stocurilor.
Ciclurile economice ale Kitchin sunt asociate cu lipsa capacității de a evalua instantaneu
condițiile pieței. Firmele au nevoie de timp atât pentru a începe să crească producția, cât
și pentru a decide dacă își reduce volumul. Este nevoie de timp pentru a pune soluția în
practică. Nu este atât de ușor să găsești imediat muncitori noi sau să concediezi persoane
vechi. Astfel, ciclurile pe termen scurt ale lui Kitchin sunt asociate cu o întârziere în
colectarea și procesarea informațiilor.

Politicile economice anticiclice

Pentru a combate aceşte şocuri ale ciclicităţii economice autorităţile concep

diferite politici economice ce au drept obiectiv atenuarea marjelor maxime şi minime de
fluctuaţie.
Politicile economice au 2 mari componente:

Politica monetară

Reprezintă ansamblul acţiunilor Băncii Naţionale, sau a altor autorităţi monetare, cu

privire la masa monetară şi este un instrument de intervenţie indirectă. Adică, politica
monetară este responsabilă pentru stabilirea valorii monedei autohtone atât în raport cu

1
Paul Heyne - “modul economic de gândire”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, pag. 324
6
 preţurile, cât şi cu rata de schimb externă 2.
Obiectivele politicii monetare sunt :
 monedă cu valoare stabilă;
 minimizarea şocurilor monetare asupra economiei reale
 un alt obiectiv poate fi nivelul activităţii economiei reale.
Instrumentele utilizate de politica monetară se pot împărţi în două categorii:
a) instrumente şi tehnici de intervenţie directă (reglementările bancare). Dintre aceste
instrumente cel mai utilizat este plafonarea creditelor.
b) instrumente şi tehnici de intervenţie indirectă. Din această categorie făcând parte:
• scontul – rata de rescontare a efectelor de comerţ
• intervenţiile pe piaţa monetară (open market)
• rata rezervelor obligatorii.

Rata de rescontare a efectelor de comerţ

Datorită activitaţilor specifice pe care le desfăşoară, băncile comerciale primesc de
la agenţii economici efecte de comerţ în schimbul cărora le oferă o suma de bani înscrisă
pe acele hârtii de valoare, mai puţin o sumă ce reprezintă dobânda până la scadenţă,
diverse comisioane şi riscurile generate de această operaţie – numită sont. Atunci când
băncile au nevoie, la rândul lor de lichidităţi pot vinde acele titluri de valoare Bancii
Centrale, care le va opri la rândul ei o sumă de bani. Rata de rescontare reprezintă
procentul din valoarea nominală a efectelor de comerţ pe care o reţine Banca Centrală. O
rată de rescontare mare va atenua oferta de titluri de valoare din partea băncilor
comerciale, care se vor confrunta astfel cu o lipsă de bani şi vor fi nevoite să-şi reducă
împrumuturile acordate, iar pe de altă parte vor fi nevoite şi ele să practice un nivel mai
ridicat pentru scont şi, implicit, pentru dobânzi, ceea ce va conduce, inevitabil, la o
scădere a masei monetare de pe piaţă. Un nivel scăzut al ratei de rescontare va stimula
băncile să cedeze efectele de comerţ Băncii Centrale, iar sumele obţinute în schimbul
acestora vor putea fi folosite pentru a acorda un număr mai mare de credite, sporind astfel
oferta de monedă.
Intervenţiile pe piaţa deschisă ale Băncii Centrale constă în cumpărarea sau
vânzarea de titluri de valoare (obligaţiuni, bonuri de tezaur, efecte de comerţ etc.) de pe
piaţa deschisă. Dacă autorităţile intenţionează să crească oferta de monedă ele vor
cumpăra de la diferiţi agenţi economici (în special de la bănci) titlurile de valoare din
portofoliul acestora cedând în schimb lichiditaţi, ce vor spori apoi oferta de monedă. În
schimb, dacă se doreşte reducerea masei monetare, Banca Centrală va acţiona în sens
contrar, cedând titlurile de valoare pe care le deţinea sau altele noi, în contrapartidă cu
banii deţinuţi de populaţie sau banci şi restrăngând astfel cantitatea de monedă de pe
piaţă.
Rata rezervelor obligatorii reprezintă procentul din volumul depozitelor ale unei
bănci pe care aceasta nu are dreptul sa-l folosească pentru acordarea de împrumuturi. Cu
cât această rata este mai mare cu atât băncilor vor avea blocaţi mai multe lichidităţi şi
astfel, masa monetară va fi diminuată. În cazul în care doreşte creşterea ofertei de bani,
Banca Centrală reduce rata acestor rezerve obligatorii pentru ca băncile să poată utiliza o
parte cât mai mare din sumele atrase de la populaţie pentru a credita economia, ceea ce
înseamnă de fapt o sporire a ofertei de bani.
Practica evidenţiază 2 tipuri de politici monetare:

2
R. Lipsey şi A. Chrystal – “Economia pozitivă”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
7
 Politică monetară restrictivă în faza de expansiune a ciclului economic, asociată cu
existenţa presiunilor inflaţioniste când Banca Centrală doreşte restrângerea masei
monetare şi creşterea ratei dobânzii.
Pentru acest obiectiv, Banca Naţională va creşte rata rezervelor obligatorii şi rata de
rescontare şi va vinde titluri de valoare pe piaţa deschisă.
Politică monetară expansionistă (stimulativă) în faza de recesiune a ciclului
economic, când existenţa de resurse neutilizate este asociată cu lipsa presiunilor
inflaţioniste, iar Banca Centrală urmăreşte sporirea masei monetare şi scăderea ratei
dobânzii.
Pentru a stimula creditarea Banca Naţională va scădea rata rezervelor obligatorii şi
rata de rescontare şi va cumpăra titluri de valoare pe piaţa deschisă.
Politica bugetară

Politica bugetară în sens larg cuprinde;

 politica fiscală;
 politica alocativă (sau politica bugetară în sens restrâns), generată prin instrumentarea
elementelor de cheltuieli bugetare şi are în vedere modul în care se realizează
cheltuirea banilor publici rezultaţi în urma colectării taxelor şi impozitelor.

Există 2 mari tipuri de politici bugetare

Politică fiscală expansionistă (relaxată) - dacă autoritaţile doresc relansare economiei (în
special în perioadele de criză), atunci acestea trebuie să reducă impozitarea şi să
sporească cheltuielile bugetare.
Scăderea impozitelor va determina pe de o parte creşterea veniturilor populaţiei
care astfel va creşte cererea pentru bunuri, iar pe de altă parte şi firmelor vor avea mai
mulţi bani pe care îi vor putea investi sporind volumul producţiei.
Atunci când guvernul va creşte cheltuielile de la bugetul de stat, în economie vor
apărea noi sume de bani care vor spori cererea agregată stimulând în acest fel şi
producţia.

Politică fiscală restrictivă ce se aplică în perioadele de creştere economică, atunci când

există pericolul încălzirii economiei (escaladării inflaţiei etc.).
În acest caz guvernul va creşte impozitarea şi va micşora cheltuielile bugetare. Creşterea
impozitelor va generea scăderea sumelor de bani rămase populatiei si firmelor după ce au
plătit impozitul, fapt ce va conduce la reducerea cererii pentru bunuri finale şi pentru
investiţii.