TEMA 4.

PLANIFICAREA AUDITULUI SITUAȚIILOR FINANCIARE

4.1. Etapa inițială a planificării auditului

4.2. Cunoașterea și evaluarea sistemelor contabil și de control intern
4.3. Elaborarea planului general de audit și a programului de audit
Obiective:
 să analizeze informațiile obținute despre businessul entității;
 să identifice riscurile participanților la activitatea de audit;
 să distingă aspectele ce se referă la elaborarea Planului general de audit;
 să elaboreze setul de instrucțiuni ce se conțin în Programul de audit.

4.1. Etapa inițială a planificării auditului

Primul standard referitor la activitatea de teren din setul de standarde de audit general
acceptate (10 la număr, adoptate de către IACPC/AICPA în anul 1947) impune o planificare
adecvată. Munca trebuie corespunzător planificată, iar asistenții, dacă există, trebuie supervizați
de manieră adecvată.
Standardul Național de Audit 300 „Planificarea” a fost elaborate în baza Standardului
Internațional de Audit 300 „Planificarea” (ISA 300 „Planning”) aprobat de Federația
internațională a contabililor (IFAC) în redacția anului 1999. SNA 300 „Planificarea” a intrat în
vigoare începând cu 1 ianuarie 2001.
Obiectivul prezentului standard constă în stabilirea normelor și recomandărilor privind
planificarea auditului situațiilor financiare. Acest standard este destinat pentru a fi aplicat în
context cu auditele repetate.
La exercitarea pentru prima dată a auditului la agentul economic respectiv, auditorul poate
extinde procesul de planificare în afară aspectelor stipulate în prezentul standard.
Auditorul trebuie să planifice lucrările de audit astfel, încât auditul sa fie exercitat cât mai
eficient.
„Planificare” - elaborarea unei strategii generale și unei abordări detaliate a
caracterului, momentului de exercitare și a volumului procedurilor de audit presupuse.
Auditorul urmează a planifica exercitarea auditului într-un mod cât mai rațional și oportun.
Există trei motive fundamentale care explică de ce trebuie auditorul să-și planifice de
manieră adecvată angajamentele de audit:
- a permite auditorului să obțină suficiente probe temeinice pentru setul de circumstanțe
date;
- a contribui la menținerea costurilor auditului la un nivel rezonabil;
- a evita neînțelegerile cu clientul.
Planificarea lucrărilor de audit contribuie la:
- acordarea unei atenții cuvenite celor mai importante direcții ale
- auditului;
- determinarea problemelor potențiale;
- executarea rapidă a lucrărilor.
Planificarea de asemenea ajută la repartizarea eficientă a lucrărilor personalului luând în
considerare lucrările exercitate de alți auditori și experți.
Volumul planificării depinde de:
 - mărimea agentului economic;
- complexitatea auditului;
- experiența anterioara de lucru a auditorului cu agentul economic dat;
- cunoașterea business-ului clientului.
Obținerea informației despre business-ul clientului este o parte importanța a planificării
auditului. Cunoașterea business-ului clientului ajută auditorul să înțeleagă evenimentele,
tranzacțiile și practica existentă ce pot influența semnificativ asupra situațiilor financiare.
Auditorul poate discuta elementele planului general de audit și anumite proceduri de audit
cu consiliul director și cu conducerea agentului economic, precum și cu personalul acestuia
pentru asigurarea eficacității și eficienței auditului și pentru coordonarea procedurilor de audit cu
lucrul personalului agentului economic. Însă planul general de audit și programul de audit
rămân, totuși, în responsabilitatea auditorului.
La baza planificării unui audit stau șapte componente principale (Figura 1).

Figura 1. Planificarea unui audit și definirea unei metode de auditare

Elaborarea unui plan de angajament presupune mai întâi obținerea unei cunoașteri generale
a întreprinderii și a mediului său, urmată apoi de identificarea domeniilor și sistemelor
semnificative.
Primele informații sunt obținute de auditor încă din faza acceptării misiunii. Acestea sunt
completate cu altele obținute din surse interne sau externe întreprinderii, cum ar fi:
- vizite la sediul/sediile firmei și în secțiile de producție;
- rapoartele anterioare ale consiliului de administrație și a auditorilor;
- bugete, planuri de dezvoltare, planuri de finanțare;
- rapoartele auditorilor interni;
- rapoartele financiare ale întreprinderilor din același sector de activitate;
- revistele de specialitate;
- publicațiile organismelor profesionale.

4.2. Cunoașterea și evaluarea sistemelor contabil și de control intern

 După ce și-a planificat misiunea, auditorul trebuie să realizeze o evaluare a sistemului de
control/audit intern, ceea ce îi va permite stabilirea naturii, întinderii și calendarului controalelor
directe de efectuat.
Vorbim de evaluarea auditului intern atunci când un astfel de serviciu/compartiment este
organizat de firmă, întreprindere. Care ar firolul auditului intern într-o firmă?
Întreprinderile au urmărit întotdeauna să-și amelioreze performanțele în condițiile în care a
avut loc o descentralizare a adoptării deciziilor. În aceste condiții, managerul întreprinderii este
îndreptățit să se întrebe cum este controlată funcționarea întreprinderii, de către el sau de către
colaboratorii săi.
Funcția de audit intern este cea ce oferă o asigurare rezonabilă că deciziile luate sub
„controlul” responsabililor întreprinderii și că ele contribuie la atingerea obiectivelor propuse.
Pentru a da această asigurare, auditul intern evaluează controlul intern, respective capacitatea
întreprinderii de a atinge obiectivele propuse și de a ține sub control riscurile interne a activității
sale. Această funcție este utilă conducătorilor de întreprinderi, indiferent de nivelul lor de
responsabilitate.
În Republica Moldova societățile pe acțiuni, prin art. 71,72 a legii cu privire la societățile
pe acțiuni (Legea nr. 1134-XIII din 02.04.97 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.38-
39/332 din 12.06.1997, Monitorul Oficial al Republicii Moldova ediție specială din 15.12.2017)
sunt obligate să aplice controlul intern, prin crearea comisiei de cenzori a societății.
Conform prevederilor articolului 72(8) împuternicirile comisiei de cenzori a societății pot
fi delegate organizației de audit în baza hotărârii adunării generale a acționarilor și contractului
de audit.
Controlul intern vizează ansamblul sistemelor interne a întreprinderii. Inițial controlul
intern avea ca obiectiv evitarea fraudelor și erorilor involuntare, în timp acesta s-a extins și spre
ameliorarea performanțelor.
O definiție a controlului intern a fost propusă în anul 1994 de către IFAC: „Sistemul de
control intern este ansamblul politicilor și procedurilor aplicate de conducerea unei entități în
vederea asigurării, atât cât este posibil, a gestiunii riguroase și eficace a activităților sale.
Aceste proceduri implică respectarea politicilor de gestiune, protejarea activelor, prevenirea și
detectarea fraudelor și erorilor, exactitatea și exhaustivitatea înregistrărilor contabile și
stabilirea la timp de informații financiare fiabile”.
Un bun control intern are două obiective:
- protejarea patrimoniului;
- fiabilizarea (siguranța) informațiilor contabile.
Controlul intern constă în ansamblul măsurilor adoptate de întreprindere care să asigure:
integritatea patrimoniului; creșterea eficienței operațiunilor desfășurate și limitarea celor
ineficiente; respectarea normelor legale și a dispozițiilor conducerii și fidelitatea și exactitatea
informațiilor contabile.
Analizând elementele de bază ale controlului intern auditorul are obligația să urmărească:
1. Dacă în întreprindere au fost luate măsuri organizatorice corespunzătoare, care să
asigure gestiunea eficientă a stocurilor și reflectarea corectă în contabilitate a tuturor operațiilor
economico-financiare aferente. Pentru aceasta este necesară definirea cât mai precisă a sarcinilor
de serviciu, definirea limitelor de competență și a răspunderilor, precum și elaborarea precisă a
circuitelor informaționale, astfel încât să se asigure o unitate de metodă în prelucrarea datelor.
 2. Dacă întreprinderea este asigurată cu personal competent și dacă activitatea personalului
este verificată în permanență. Auditorul trebuie să analizeze în ce măsură în cadrul întreprinderii
se exercită un control asupra personalului.
În cadrul întreprinderii există trei funcții a căror separare asigură un control reciproc între
compartimente și executanți. Este vorba de:
- funcția de realizare a obiectivelor unității;
- funcția de conservare a patrimoniului;
- funcția contabilă.
O premisă esențială pentru asigurarea unui control intern efficient o reprezintă neadmiterea
cumulării de către aceiași persoană a acestor funcții. Dacă două din aceste funcții sunt cumulate
de către aceiași persoană, sporește riscul de eroare sau de fraudă. Auditul trebuie să analizeze în
ce măsură persoanele împuternicite să exercite controlul intern se caracterizează prin
independență și autoritate.
Dacă în cadrul întreprinderii există un sistem riguros de întocmire a documentelor, de
prelucrare a datelor și de arhivare a acestora. Este important de constatat dacă verificarea
documentelor și înregistrarea lor se face pe baza unor instrucțiuni scrise, iar arhivarea acestora
influențează exercitarea controalelor ulterioare.
Pentru aprecierea eficienței controlului intern asupra înregistrărilor contabile, auditorul
urmărește respectarea criteriilor auditului:
 exhaustivitatea și integritatea înregistrărilor (existența și respectarea seriilor numerice
ale documentelor; modul cum se exercită controlul reciproc dintre documente diferite în care se
înregistrează aceleași operațiuni – factura fiscală, nota deintrare-recepție);
 realitatea înregistrărilor (auditorul verifică modul de înregistrare în contabilitate a
datelor din aceste documente; observația fizică; controlul fizic prin inventariere; confirmări
primite de la terți; discuții cu conducătorii și salariații);
 exactitatea înregistrărilor (auditorul apreciază informațiile în baza comparațiilor globale
controalelor aritmetice).
În vederea aprecierii controlului intern, auditorul nu apelează la verificarea ansamblului
controlului intern, dar analizează procedurile efective aplicate în întreprindere , dacă aceste
proceduri sunt aplicate în continuu, asigură un control intern de calitate, duc la elaborarea de
documente financiar-contabile corecte.
Insuficiența controlului intern poate duce la transmiterea pentru contabilitate a unor date
eronate, ceea ce pune la îndoială valoarea probantă a contabilității. În așa caz există posibilitatea
ca auditorul să nu detecteze erorile. Rezultat – se impune certificarea cu rezerve a rezultatelor
auditului.
În cazul când controlul intern este bine conceput, funcționează corect, auditorul poate să-și
reducă propriile sale controale, se poate baza pe rezultatele controlului intern.
Controlul intern poate fi bazat pe unele principii, cum ar fi:
- principiul organizării;
- principiul separării funcțiilor;
- principiul integrării;
- principiul bunei informări;
- principiul permanenței;
- principiul independenței;
- principiul universalității;
- principiul calității personalului;
 - principiul armoniei.
Demersul auditorului în aprecierea controlului intern
Aprecierea controlului intern îi permite auditorului să stabilească, încă din faza inițială a
misiunii sale, care vor fi controalele directe pe care le va efectua și să facă recomandări pentru
ameliorarea unor proceduri ineficiente.
Demersul utilizat de către auditor pentru aprecierea controlului intern cuprinde două etape:
- aprecierea existenței controlului intern;
- aprecierea permanenței controlului intern.
Prima etapă are rolul de a stabili punctele tari și punctele slabe ale sistemului de control
intern. Evaluarea se face într-un raport de sinteză sau într-un tablou de evaluare a sistemului).
Raportul de sinteză cuprinde un anumit număr de note care rezumă pentru fiecare post
semnificativ:
- sistemul sau sistemele contabile care îl alimentează;
- judecățile care îl afectează;
- controalele interne pe care auditorul a decis să se sprijine și consecințele asupra
întinderi controalelor de efectuat;
- natura, întinderea și calendarul altor verificări de efectuat, atunci când nu există
controale interne pe care auditorul se poate sprijini.
Tabloul de evaluare a sistemului conține următoarele:
- punctele tari ale sistemului de control;
- punctele slabe ale sistemului de control;
- efectele posibile ale existenței acestor puncte slabe;
- incidența punctelor slabe asupra situațiilor financiare;
- incidența punctelor slabe asupra programului de audit;
- recomandările făcute întreprinderii.
Aprecierea permanenței controlului intern are loc după ce auditorul a identificat punctele
tari și punctele slabe ale sistemului. Scopul acestei etape este de a determina dacă sistemul
descris există în realitate. Pentru aceasta auditorul selecționează un număr de tranzacții pe care le
urmărește de la origine până la final. Se urmărește dacă controalele prevăzute au fost efectuate.
Aprecierea controlului intern presupune folosirea unor tehnici specifice în cadrul
următoarelor faze de lucru: cunoașterea inițială a sistemului de control intern, descrierea
sistemului, verificare existenței lui reale, evaluarea riscurilor legate de conceperea sistemului,
verificarea bunei lui funcționări și utilizarea eventuală a programelor informatice.

4.3. Elaborarea planului general de audit și a programului de audit

Elaborarea propriu-zisă a planului general de audit în care sunt menționate natura,

calendarul și întinderea lucrărilor de audit are loc abia după ce auditorul a obținut o cunoaștere
generală a întreprinderii, a stabilit un anumit nivel al pragului de semnificație, a identificat
domeniile și sistemele semnificative și a realizat o evaluare a riscului de audit.
Un plan general de audit poate cuprinde următoarele elemente:
 prezentarea întreprinderii – denumire, structură, istoric, obiect de activitate, localizare,
data închiderii exercițiului, numele responsabililor entității, concurența, caracteristicele
domeniului de activitate, înscrierea într-un dosar al elementelor obținute în timpul fazei de
cunoaștere generală a întreprinderii și a mediului său cu ocazia discuțiilor purtate cu
responsabilii entității, descrierea riscurilor inerente sectorului de activitate;
  informații contabile – principiile contabile general acceptate, necesar de menționat
eventualele derogări; planul de conturi; politica de contabilitate; particularitățile sistemului
contabil;
 definirea misiunii – originea misiunii (audit obligatoriu, solicitat); natura misiunii; lista
situațiilor de emis;
 domeniile și sistemele semnificative – pragul de semnificație; funcțiile și conturile
semnificative; zonele de risc identificate; controalele efectuate de întreprindere și pe care
auditorul apreciază că se poate sprijini;
 direcțiile programului de lucru – procedurile de control intern care trebuie analizate;
confirmările directe de obținut; inventarierile fizice la care trebuie să fie prezent auditorul;
asistența din partea experților (fiscalitate, informatică); documente de obținut;
 echipa de lucru și bugetul – componența echipei de audit (număr și nivel de pregătire);
bugetul de ore repartizat pe membrii echipei și pe modulele auditate;
 planificarea – contacte de stabilit și persoane de întâlnit; datalimită de emitere a
raportului; data și locul intervențiilor, timpul de lucru la cabinet; desfășurarea lucrărilor pe
parcursul anului; repartizarea lucrărilor între auditori; utilizarea lucrărilor terților.
Elaborarea planului general de audit poate fi considerată ultima etapă înaintea începerii
desfășurării propriu-zise a lucrărilor de audit.
Planul general al auditului presupune selectarea unei combinații din cinci tipuri de teste,
care ar duce la un audit eficient și eficace. Acest subiect cuprinde discuții privind compensările
dintre tipurile de teste și luarea în considerație a costului fiecărui tip de test. După ce auditorul
determină combinația de teste cea mai eficientă din punctul de vedere a costurilor, poate fi
redactat un program detaliat al auditului.
În cazul când este necesară estimarea riscului de control (RC) această evaluare trebuie
limitată la nivelul justificat al probelor acumulate. Procedurile utilizate pentru obținerea unor
asemenea probe sunt numite teste ale mecanismelor de control.
Aceste teste cuprind următoarele tipuri de proceduri:
o chestionarea personalului pertinent al clientului;
o examinarea documentelor, evidențelor contabile și a situațiilor;
o observarea activităților legate de control;
o reconstituirea procedurilor aplicate de client.
Scopul testelor substanțiale ale operațiunilor este de a determina dacă toate cele șase
obiective de audit referitoare la operațiuni (existența, exhaustivitatea, exactitatea, clasificarea,
cronologia, sistematizarea și sinteza) au fost respectate pentru fiecare categorie de operațiuni.
Procedurile analitice presupun compararea sumelor înregistrate cu estimările făcute de
auditor. Deseori ele presupun calculare unor indicatori de către auditor, pentru a-i compara cu
indicatorii și alte informații mai relevante din anii precedenți.
Testele detaliilor soldurilor se axează asupra soldurilor finale din cartea mare ale
conturilor bilanțiere și ale conturilor de rezultate, însă accentul principal al majorității testelor de
acest tip cade pe bilanțul contabil. Testele detaliilor soldurilor au drept obiectiv să determine
corectitudinea monetară a conturilor la care se referă și sunt, prin urmare, teste substanțiale.
După ce determină ponderea potrivită a fiecăruia dintre cele cinci tipuri de teste, auditorul
trebuie să conceapă procedurile de audit specifice fiecărui test.
Procedurile de audit reunite formează programul de audit
 Informațiile colectate în cursul preplanificării, al obținerii de informații de context, al
obținerii de informații despre obligațiile juridice ale clientului și al aplicării procedurilor
analitice preliminare sunt utilizate în principal pentru estimarea riscului inerent și a riscului de
audit acceptabil.
Estimarea pragului de semnificație, a riscului de audit acceptabil, a riscului inerent și a
riscului de control sunt utilizate pentru redactarea unui plan general de audit și a unui program de
audit.
În conformitate cu prevederile S.N.A. 300 „Planificarea”, auditorul trebuie să elaboreze și
perfecteze documentar planul general de audit descriind sfera de aplicare și metodele de
exercitare a auditului presupuse.
Planul general de audit trebuie să fie suficient de detaliat pentru a servi în calitate de
recomandări la pregătirea și realizarea programului de audit. Forma și conținutul planului general
de audit pot varia în dependență de:
o volumul activității agentului economic;
o complexitatea auditului;
o metodologia și procedeele tehnice specifice utilizate de auditor.
La elaborarea planului general de audit auditorul trebuie să ia în considerare un șir de
aspecte, cum ar fi:
1. Cunoașterea business-ului clientului
 Factorii economici generali și de ramură, care influențează business-ul clientului.
 Caracteristicile importante ale clientului, activitatea acestuia, indicatorii financiari și
cerințele înaintate fața de documentele de raportare, inclusiv schimbările intervenite din
momentul auditului precedent.
 Nivelul general de competența a conducerii clientului.
2. Înțelegerea sistemelor contabil și de control intern
 Politica de contabilitate a clientului și modificările acesteia.
 Influența noilor acte normative ce reglementează aspectele contabilității, auditului și
situațiilor financiare.
 Cunoștințele acumulate de auditor referitoare la sistemele contabil și de control intern și
preponderența relative presupusa a testelor de control sau procedurilor ce țin de esența.
3. Riscul și caracterul semnificativ
 Evaluările presupuse ale riscului inerent și riscului legat de control, constatarea
domeniilor importante pentru audit.
 Determinarea nivelului caracterului semnificativ, care să permită a considera rapoartele
financiare ca fiind autentice.
 Posibilitatea existenței denaturării semnificative, luând în considerare experiența
perioadelor precedente, sau fraudei.
 Identificarea celor mai complicate domenii de contabilitate, inclusiv cele ce implică
estimări contabile.
4. Caracterul, momentul de exercitare și volumul procedurilor de audit
 Schimbări posibile în prioritatea domeniilor specifice ale auditului.
 Influența tehnologiilor informaționale asupra auditului.
 Auditul intern și influența presupusă a acestuia asupra procedurilor auditului extern.
5. Coordonarea, gestiunea, supravegherea și verificarea
  Atragerea altor auditori (organizații de audit) în auditul situațiilor financiare ale
componentelor agentului economic, spre exemplu, întreprinderilor fiice, filialelor și altor
subdiviziuni structurale.
 Atragerea experților.
 Amplasarea agentului economic și componențelor acestuia.
 Necesarul în personal pentru exercitarea auditului.
6. Alte aspecte
 Posibilitatea nerespectării principiului continuității activității.
 Circumstanțe ce necesită o atenție deosebită, cum ar fi existența pârtilor afiliate
 Condițiile angajamentului privind exercitarea auditului și responsabilitatea prevăzută de
acte legislative și normative.
 Natura și termenele de prezentare agentului economic a documentelor de raportare ale
auditorului sau altor materiale, în conformitate cu condițiile angajamentului privind prestarea
serviciilor de audit.
Programul de audit
Auditorul trebuie să elaboreze și perfecteze documentar programul de audit prin care se
stabilește caracterul, momentul de exercitare și volumul procedurilor de audit planificate
necesare pentru efectuarea planului general de audit. Programul de audit constă dintr-un set de
instrucțiuni pentru asistenții implicați in audit, de asemenea este un mijloc de documentare și
control a executării adecvate a lucrărilor. Programul de audit de asemenea poate conține
obiectivele auditului referitoare la diversele domenii de audit și termenele de exercitare a
lucrărilor pentru fiecare domeniu sau proceduri de audit separate.
La pregătirea programului de audit, auditorul urmează să ia în considerare evaluările
riscului inerent si riscului legat de control, precum și nivelul necesar de certitudine, asigurat prin
procedurile ce țin de esența. Auditorul, de asemenea, urmează să ia în considerare momentul de
efectuare a testelor de control și procedurilor ce țin de esența, coordonarea oricărei asistențe
așteptate din partea agentului economic, posibilitatea atragerii angajaților organizației de audit,
precum și participarea altor auditori și experți în procesul auditului.
La elaborarea programului de audit pot fi examinate mai detaliat și alte aspecte.
Modificări în planul general de audit și programul de audit
Planul general de audit și programul de audit, în cazuri necesare, trebuie să fie revăzute în
procesul exercitării auditului. Planificarea are un caracter continuu în dependență de modificarea
condițiilor și rezultatelor neașteptate a procedurilor de audit. Cauzele modificărilor importante în
programul și planul general de audit urmează a fi documentate.
Controlul conturilor și proba de audit
Controlul conturilor este o etapă succesivă sau concomitentă cu controlul intern, în funcție
de experiența auditorului. Concluziile rezonabile pe care se bazează opinia trebuie sa fie
fundamentate cu probe de audit suficiente, prin combinarea testelor de control si a procedurilor
de fond.
Testele de control privind modul de funcționare a cadrului contabil conceptual și a
controlului intern, precum și a testelor efectuate cu scopul de a depista erori semnificative din
situațiile financiare (proceduri de fond) contribuie la ansamblul probelor de audit.
Sistemul contabil si cel de control intern au ca scop prevenirea, detectarea și corectarea
erorilor semnificative. Etapa precedentă, privind obiectivele și evaluarea controlului intern,
riscurile acestuia, reprezintă pentru auditor un pas important în controlul conturilor.
 Probele de audit trebuie realizate pentru fiecare aserțiune a conducerii cu privire la
situațiile financiare.
Auditorul trebuie să se asigure ca îi sunt confirmate exigentele cu privire la credibilitatea
unei aserțiuni a conducerii, prezentata în situațiile financiare. Credibilitatea probelor de audit
depinde de proveniența sursei, internă sau externă, și de natura sa: documentară, orală,
constatarea efectivă prin vizualizare de către auditor. Atunci când sistemul contabil și controlul
intern sunt funcționale, probele de audit intern sunt mai credibile decât cele externe; după cum
confirmarea primită de la un terț ca sursă externă este mai credibilă decât cea internă.
Obiectivul principal al auditorului pentru „Controlul conturilor” îl constituie obținerea
elementelor probante adecvate pentru a emite opinia motivată și responsabilă asupra modului de
reflectare a situațiilor financiare.
Aceasta etapă are ca obiectiv reunirea elementelor probante suficiente și juste pentru a
putea exprima o opinie motivată asupra situațiilor financiare, ceea ce presupune asigurarea
respectării
regulilor legale și regulamentare de către întreprindere:
- regulile referitoare la inventarieri;
- existența activelor și faptul ca acestea aparțin întreprinderii;
- regulile de ținere a registrelor și a contabilității;
- estimările contabile și de evaluare stipulate în normele legale și cele profesionale
sau în absența acestora;
- principiile contabilității: prudența, permanența metodelor, continuitatea activității,
independența exercițiului, intangibilitatea bilanțului de deschidere, necompensarea;
- pasivele patrimoniale, veniturile și cheltuielile referitoare la întreprinderea în cauza.
Programele minime sau restrânse de control al conturilor se elaborează atunci când, în
urma aprecierii controlului intern, se ajunge la concluzia că există un grad rezonabil de asigurare
ca înregistrările contabile sunt fiabile. În aceasta situație se pot limita sondajele numai la soldul
conturilor deoarece funcționarea controlului intern asupra rulajelor a fost urmărită în etapa
precedentă a auditului.
Totuși, pentru asigurarea coerenței cu etapele precedente ale auditului, rulajele conturilor
vor fi verificate cu ocazia examinărilor analitice.
Programele extinse de control al conturilor se elaborează în situația în care, în urma
parcurgerii etapelor precedente, se ajunge la concluzia ca auditul nu se poate sprijini pe controlul
intern din întreprindere. În acest caz, volumul sondajelor este mai mare, întrucât se cuprind în
sondaj atât soldurile, cât si rulajele conturilor. Aceste sondaje stabilesc, în funcție de punctele
slabe, si riscurile de eroare depistate cu ocazia cunoașterii caracteristicilor proprii ale
întreprinderii și cu ocazia evaluării controlului intern.
Programul de control al conturilor se întocmește, de regulă, separat de planul de audit si
foaia de sinteză a aprecierii controlului intern, fiind o continuare a acestora. Programul de
control al conturilor poate fi redat schematic astfel:
 Figura 2. Programul de control al conturilor
Proceduri utilizate pentru obținerea probelor de audit în etapa de control a
conturilor
Pentru obținerea probelor de audit se utilizează mai multe proceduri redate astfel:

Figura 3. Proceduri utilizate pentru controlul conturilor

Ansamblul probelor obținute în procesul de audit are ca scop satisfacerea următoarelor
obiective:
 existența - confirmarea potrivit căreia un element de activ sau de pasiv se află înregistrat
în evidentele patrimoniale de la o anumită dată;
 drepturi și obligații - constatarea potrivit căreia patrimonial reflectat în contabilitate este
real;
  exhaustivitatea - ansamblul tuturor activelor și pasivelor, precum și toate tranzacțiile și
evenimentele aferente exercițiului, au fost declarate, înregistrate și reflectate în situațiile
financiare;
 valoarea - un activ sau o obligație sunt înregistrate la o valoare contabilă
corespunzătoare;
 evaluarea - o tranzacție sau un eveniment sunt înregistrate la valoarea corespunzătoare,
iar veniturile și cheltuielile sunt alocate corect perioadei la care se referă;
 prezentarea informațiilor - elementele patrimoniale, veniturile și cheltuielile, fluxurile
de trezorerie, și notele explicative, sunt prezentate, clasificate și descrise în conformitate cu
standardele de contabilitate.
Auditorii trebuie să determine materialul probant pentru a putea evalua continuitatea
activității. Continuitatea activității nu se rezumă doar la a stabili dacă poziția prezentă a societății
este una solvabilă, ci trebuie pus accentul pe abilitatea acesteia de a-și putea realiza activele și
plați/obligațiile într-un viitor previzibil.