TEMA 4.

Planificarea misiunii

1. Definirea planificării auditului. Componentele de bază ale planificării unui audit

2. Cunoaşterea naturii entităţii şi a mediului său
3. Înţelegerea şi evaluarea controlului intern
4. Determinarea pragului de semnificaţie
5. Elaborarea strategiei generale şi a planului misiunii
6. Documentaţia de audit

1. Definirea planificării auditului. Componentele de bază ale planificării unui audit.

Conform ISA putem stabili următoarele etape ale exercitării auditului:

1. planificarea;
2. exercitarea (colectarea probelor);
3. finalizarea.

Fiecare etapă a auditului, la rândul său presupune efectuarea unui spectru mai larg de lucrări. Particularităţile, volumul şi timpul
de efectuare al lor depinde de particularităţile clientului. Normele şi recomandările privind planificarea auditului situaţiilor
financiare se conţin în ISA 300 „Planificarea unui audit al situaţiilor financiare”. Scopul standardului dat constă în planificarea
auditului în aşa mod ca el să fie desfăşurat într-o manieră eficace.

Planificarea reprezintă stabilirea strategiei de audit şi elaborarea unui plan de audit.

Strategia de audit stabileşte domeniul de aplicare, plasarea în timp şi direcţia auditului, iar planul de audit descrie natura, plasarea
în timp şi amploarea (volumul) procedurilor de audit.

Planificarea adecvată a lucrărilor contribuie la:

1. acordarea unei atenţii cuvenite celor mai importante domenii ale auditului;
2. determinarea problemelor potenţiale şi executarea rapidă a lucrărilor;
3. repartizarea eficientă a lucrărilor personalului;
4. menţinerea costurilor auditului la un nivel rezonabil;
5. facilitarea coordonării şi supervizării membrilor echipei de audit;
6. evitarea neînţelegerilor cu clientul.

Volumul planificării depinde de:

1. dimensiunea şi complexitatea entităţii;

2. complexitatea auditului;
3. experienţa anterioară de lucru a auditorului cu agentul economic dat;
4. cunoaşterea naturii afacerii clientului.

Planificarea auditului include în sine următoarele componente (etape): 

I. Obţinerea informaţiilor despre natura afacerii clientului

II. Înţelegerea şi evaluarea controlului intern
III. Evaluarea riscurilor şi determinarea pragului de semnificaţie
IV. Stabilirea strategiei genarale şi elaborarea planului de audit

Fiecare din primele trei etape au drept scop să-l ajute pe auditor să realizeze ultima etapă, adică stabilirea strategiei de audit
eficiente şi redactarea unui plan de audit. Spre exemplu, cunoaşterea naturii afacerii clientului ajută auditorul să înţeleagă
evenimentele, tranzacţiile şi practica existentă ce pot influenţa semnificativ asupra situaţiilor financiare.

ISA 300 prevede că auditorul poate să discute elementele planificării cu conducerea entităţii pentru a facilita exercitarea şi
gestionarea auditului (spre exemplu, coordonarea unor proceduri de audit cu activitatea personalului). Totodată el trebuie să ţină
cont că unele discuţii cu conducerea pe unele întrebări pot să influenţeze asupra eficacităţii auditului.

Exemplu: discuţiile despre natura, plasarea în timp a procedurilor de audit detaliate le fac pe acestea previzibile.
 2. Cunoaşterea naturii entităţii şi a mediului său

La exercitarea auditului situaţiilor financiare auditorul trebuie să obţină cunoştinţe despre natura entităţii şi a mediului său.
Cunoştinţele obţinute privind natura entităţii şi a mediului său trebuie să fie suficiente pentru ca auditorul să poată stabili şi
înţelege faptele, tranzacţiile şi practica existentă, care pot influenţa considerabil asupra situaţiilor financiare, verificării acestora şi
raportului auditorului. Modul de obţinere a cunoştinţelor respective este reglementat de ISA 315 „Identificarea şi evaluarea
riscurilor de denaturare semnificativă prin înţelegerea entităţii şi a mediului său”.

- Înainte de a accepta un angajament, auditorul urmează să obţină o informaţie preliminară despre natura entităţii şi a mediului
său.
- După acceptarea angajamentului auditorul trebuie să colecteze informaţie suplimentară şi mai detaliată, care în continuare este
precizată, completată şi actualizată.

Auditorul trebuie să înţeleagă următoarele aspecte:

1. sectorul de activitate, de reglementare, alţi factori externi importanţi;

2. natura entităţii, inclusiv operaţiunile sale, structura de conducere, tipul de proprietate, tipurile de investiţii, modul de
finanţare .;
3. politicile contabile aplicate, motivele modificării acestora;
4. obiectivele entităţii;
5. riscurile afacerii;
6. evaluarea performanţelor entităţii. (de prezentat explicaţie la natura entităţii A23-27 SIA 315)

Auditorul trebuie să cunoască şi factorii care influenţează natura entităţii:

1. factori aferenţi domeniului de activitate (mediul concurenţial, relaţiile cu furnizorii şi clienţii, progresele tehnologice etc.);
2. factori de reglementare (cadrul general de raportare financiară, mediul legal şi politic);
3. alţi factori externi (condiţiile generale economice, ratele dobânzii, inflaţia, reevaluarea monedei).

Drept surse de obţinere a informaţiilor natura entităţii şi a mediului său pot servi:

1. experienţa precedentă de lucru cu entitatea dată şi în ramura respectivă;

2. discuţii cu personalul a entităţii economice (cu directorii şi managerii);
3. discuţii cu personalul serviciului de audit intern şi analiza rapoartelor auditului intern;
4. discuţii cu alţi auditori, cu consultanţi - jurişti şi alţi consultanţi, care au prestat servicii entităţii economice sau altor entităţi
economice din ramura respectivă;
5. discuţii cu persoane competente din exteriorul entităţii economice (economişti din ramura respectivă, reprezentanţi ai
organelor de stat, clienţi furnizori, concurenţi);
6. publicaţii, care se referă la ramura respectivă (date statistice generale, rezumate, articole, reviste comerciale, rapoartelor
băncilor);
7. actele legislative şi normative, care reglementează activitatea entităţii economice;
8. inspectarea clădirilor, teritoriului şi utilajului entităţii economice;
9. documente prezentate de entitatea economică (procese verbale ale adunărilor, materiale expediate acţionarilor sau prezentate
organelor de stat, materiale de publicitate, rapoarte financiare ce ţin de anii precedenţi, bugete (planuri), rapoarte interne ale
conducerii, rapoarte finaciare intermediare, materiale ce ţin de politica conducerii, regulamente interne referitoare la sistemele
contabil şi de control intern, planul de conturi intern, instrucţiuni interne funcţionale, planuri ale serviciilor de marketing şi
desfacere).

Informaţia privind natura entităţii şi a mediului său este utilizată în continuare de către auditor pentru a:

1. determina riscul de denaturare semnificativă;

2. elabora strategia de audit şi a planului de audit;
3. evalua caracterul semnificativ şi modificările ulterioare posibile ale acestuia;
4. identifica părţile legate şi a operaţiilor cu acestea;
5. identifica informaţiile contradictorii (ale conducerii);
6. identifica faptele neordinare (frauda, nerespectarea cerinţelor actelor legislative şi normative, divergenţele dintre datele
evidenţei curente şi rapoartelor financiare prezentate);
7. evalua probele de audit;
8. deservi mai bine clientul.
 3. Înţelegerea şi evaluarea controlului intern

La etapa planificării auditului este necesar de a fi studiat şi înţeles controlul intern al entităţii. Recomandările privind înţelegerea
controlului intern sunt conţinute în SIA 315 „Identificarea şi evaluarea riscurilor de denaturare semnificativă prin
înţelegerea entităţii şi a mediului său”.

Conform standardului dat controlul intern reprezintă un proces conceput, implementat şi menţinut de către conducere
pentru a asigura atingerea obiectivelor entităţii cu privire la credibilitatea raportării financiare, eficienţa şi eficacitatea
operaţiunilor şi conformitatea cu legislaţia în vigoare.

Pentru a înţelege activitatea controlului intern la entitate auditorul auditorul trebuie să evalueze:

1. natura controlului intern;

2. esenţa controalelor relevante pentru audit;
3. componentele acestuia.

Controlul intern este organizat şi implementat pentru a preîntîmpina riscurile ce pot apărea în activitatea entităţii, care pot să
afecteze îndeplinirea obiectivelor acesteia. Modul în care controlul intern este organizat depinde de mărimea şi complexitatea
entităţii. Auditorul trebuie să ţină cont că fiecare entitate îşi formează un set de controale, dar nu toate acestea sunt relevante
pentru audit.

Spre exemplu, o companie aeriană deţine un sistem bine organizat aferent decolării, însoţirii zborului şi aterizării navelor.
Totodată, aceste controale nu sunt relevante pentru auditor şi ele nu vor fi verificate de el.

Controalele relevante pentru auditor pot fi (în cazul verificării tehnologiilor informaţionale):

1. care operaţiuni sunt formate şi controlate utilizând tehnologiile informaţionale;

2. existenţa programelor contabile computerizate;
3. existenţa reţelei de calculatoare, unite cu un server;
4. dacă la entitate se utilizează prelucrarea mecanică a informaţiei economice.

ISA 315 prevede cinci componente ale controlului intern, care influenţează procesul de audit şi pe care auditorul trebuie să le
ia în considerare:

1. Mediul de control;
2. Procesul de evaluare a riscurilor entităţii;
3. Sistemul informaţional, inclusiv procesele de afaceri aferente, relevante pentru raportatrea financiară şi comunicare;
4. Activităţile de control;
5. Monitorizarea controalelor.

Mediul de control include: funcţiile, atitudinea şi acţiunile conducerii cu privire la controlul intern şi importanţa acestuia pentru
entitate. Mediul de control caracterizează entitatea şi influenţează gradul de control asupra activităţii personalului unei entităţi.

Pentru a înţelege mai bine mediul de control auditorul trebuie să ia în considerare elementele lui:

1. valorile etice şi aplicarea lor la entitate;

2. competenţa angajaţilor;
3. gradul de participare a conducerii entităţii în activitatea ei (independenţa conducerii, experienţa de lucru);
4. stilul conducerii;
5. structura organizatorică a entităţii;
6. stabilirea împuternicirilor şi a responsabilităţilor etc.

Evaluarea riscurilor entităţii reprezintă procesul de identificare şi gestionare a riscurilor de către entitate. Conducerea
entităţii trebuie să iniţieze planuri sau acţiuni pentru evitarea riscurilor.

Riscurile legate de activitatea entităţii pot să apară în consecinţa:

1. schimbărilor în mediul de activitate al entităţii (reglementări interioare sau modul de lucru);

2. angajării de personal nou, care înţelege diferit activitatea controlului intern;
3. implementarea noilor sisteme informaţionale ori actualizarea celor existente la entitate;
4. dezvoltarea noilor tehnologii;
5. utilizarea principiilor noi de contabilitate (exemplu);
6. deschiderea de noi structuri, inclusiv peste hotarele ţării etc.

Sistemul informaţional, inclusiv procesele de afaceri aferente, relevante pentru raportatrea financiară, şi comunicare este stabilit
pentru:

1. a iniţia, înregistra operaţiunile entităţii;

2. pentru reflectarea în evidenţă a activelor, datoriilor şi a capitalului propriu;
3. pentru a înregistra informaţia din registrele de stocare în Cartea mare;
4. pentru a garanta că informaţia reflectată în situaţiile financiare, corespunde realităţii şi este înregistrată complet în
contabilitate.

Pentru a înţelege sistemul informaţional auditorul trebuie să ia în considerare:

1. tipurile de operaţiuni, în baza cărora este alcătuită raportarea financiară;

2. înregistrările contabile, care reflectă operaţiunile efectuate;
3. procesul de întocmire şi prezentare a rapotării financiare;
4. tipurile de controale, care sunt stabilite la entitate în cazul reflectări operaţiunilor netipice sau a corectărilor neordinare în
registrele contabile sau situaţiile financiare; (exemplu)

Activităţile de control reprezintă politica şi procedurile, care sunt stabilite de conducere pentru atingerea anumitor obiective ale
entităţii economice și ele includ:

1. proceduri de prevenire a denaturărilor:

2. proceduri de descoperire a denaturărilor.

Procedurile de prevenire a denaturărilor sunt:

a) limitarea accesului fizic direct la active şi înregistrări contabile;

b) aprobarea şi controlul documentelor;
c) controlul sistemului computerizat (modificările în programul de computer, accesul la fişierele de date);
d) rotaţia personalului cu funcţii de răspundere;
e) utilizarea formularelor de documente contabile, elaborate în baza cerinţelor legislaţiei cu privire la contabilitate, ţinând cont
de particularităţile organizatorice ale entităţii economice.

Proceduri de descoperire a înregistrărilor sunt:

a) pregătirea, efectuarea, controlul şi aprobarea rezultatelor verificării reciproce;

b) verificarea exactităţii aritmetice a înregistrărilor;
c) compararea şi analiza rezultatelor financiare cu datele bugetelor;
d) comparearea informaţiei interne cu sursele externe de informaţii;
e) compararea rezultatelor inventarierii numerarului şi a altor bunuri cu datele contabile;
f) verificarea analitică a înregistrărilor contabile.

Monitorizarea controalelor reprezintă un proces de evaluare a eficienţei controlului intern la entitate şi implementarea măsurilor
pentru înlăturarea situaţiilor negative.

Acest proces este efectuat continuu de către conducere. Monitorizarea controalelor poate să includă şi primirea informaţiilor de la
persoane terţe: plângerile clienţilor; rezultatele verificării din partea organelor de stat. Un mijloc eficient reprezintă existenţa
auditului intern la entitate (exemplu când se implementează).

Auditorul trebuie să obţină înţelegerea controlului intern suficientă pentru elaborarea planului de audit. Înţelegerea de auditor a
controlului intern, este obţinută în baza experienţei de lucru anterioare cu entitatea aeconomică şi se completează cu solicitări
conducerii şi altor angajaţi de la diferite niveluri ale structurii organizatorice ale entităţii economice (instucţiuni funcţionale,
schemele circuitului documentelor); Deasemenea auditorul poate utiliza chestionare pentru înţelegerea controlului intern (de
prezentat).

4. Determinarea pragului de semnificaţie

Conform ISA 320 „Pragul de semnificaţie în planificarea şi desfăşurarea unui audit” auditorul trebuie să aplice conceptul de prag
de semnificaţie.

Informaţia se consideră semnificativă, dacă omiterea sau denaturarea acesteia poate influenţa deciziile economice luate de
utilizatori în baza situaţiilor financiare.

Pragul de semnificaţie determină denaturarea maximă admisibilă a datelor din situaţiile financiare şi auditorul trebuie să
aprecieze dacă devierile descoperite depăşesc acest nivel de semnificaţie.

Pragul de semnificaţie este examinat de auditor în cadrul tuturor etapelor de audit:

a) la etapa planificării se calculează pentru a determina natura, momentul şi domeniul de aplicare de a procedurilor de audit (se
determină la nivel de situaţii financiare);
b) la etapa colectării probelor de audit este denumit ca eroare admisibilă (se calculează pentru fiecare cont sau grup de
tranzacţii);
c) la etapa finalizării auditului serveşte pentru stabilirea erorilor, care în trebuie în mod obligatoriu corectate de client.

Pentru determinarea pragului de semnificaţie trebuie de ţinut cont că acestă valoare este relativă şi nu absolută. Compania de audit
nu poate stabili un prag de semnificaţie unic pentru toate entităţile economice, deoarece, spre exemplu, o denaturare de 100000 lei
poate fi fatală pentru o entitate mică, însă nesemnificativă pentru un client de proporţii mari.

Auditorul trebuie să ia în considerare posibilitatea apariţiei denaturărilor în sume relativ mici, care, cumulate, pot influenţa
semnificativ asupra situaţiilor financiare. De exemplu, o eroare în procedura de închidere a contului la sfîrşitul lunii poate servi ca
semnal al unei denaturări semnificative potenţiale, dacă acestă eroare se repetă în fiecare lună.

Pragul de semnificaţie este orientat spre o cotă procentuală atribuită unei baze de calcul. În calitate de bază pot servi:

a) soldurile conturilor contabile;

b) posturile bilanţului;
c) indicatorii contului de profit şi pierdere.

În ISA 320 se regăsesc exemple de baze de calcul (criterii de reper) cum ar fi: profitul pînă la impozitare, profitul net, veniturile,
cheltuielile, capitalul propriu sau suma activelor nete. Totodată sunt prezentate aspecte, care pot să-l determine pe auditor să
aleagă baza de calcul.

Spre exemplu:

a) în cazul când profitul oscilează din an în an - se poate de ales indicatorul veniturilor;

b) dacă entitatea are venituri sau cheltuieli excepţionale, e logic de luat ca bază de calcul profitul până la impozitare, care
reflectă rezultatul financiar total;
c) pentru entităţile mici baza de calcul poate să fie profitul până la impozitare;
d) pentru entităţile din sectorul public - costul total sau costul net (cheltuieli minus venituri sau cheltuieli minus încasări).

Pot fi utilizaţi indicatorii de bază ai anului curent şi indicatorii medii ai anului curent şi anilor precedenţi. Baza de calcul şi cota
procentuală sunt influenţate de specificul activităţii clientului.

Ramura de activitate, tipul de întreprindere Baza de calcul a pragului de semnificaţie Cota procentuală recomandată
a) Întreprinderi industriale Profitul pînă la impozitare 5%
b) Întreprinderi comerciale Venituri din vînzări 2%
c) Întreprinderi de transport Valoarea mijloacelor fixe 2%
d) Companii de investiţii Profitul net al perioadei de investiţii 5%  
a) Entităţi nou create Capitalul propriu 10%
b) Entităţi cu o ponderă considerabilă a Cheltuielile perioadei 2%
cheltuielilor
c) Entităţi cu o ponderă considerabilă a Datorii pe termen scurt 5% - 10%
datoriilor pe termen scurt
d) Entităţi cu o pondere considerabilă a Active curente 5% - 10%
activelor curente

Trebuie de menţionat că ISA nu prevăd concret o metodă de calculare a pragului de semnificaţie. Auditorii pot utiliza o anumită
metodă, reeşind din:

a) judecata profesională a auditorului;

b) cunoştinţele, aptitudinile, experienţa proprie ş.a.

În continuare vom prezenta o metodă de determinare a pragului de semnificaţie.

Ca reper vor servi prevederile standardului american de audit nr. 47 „ Riscul de audit şi caracterul semnificativ în audit”. În el se
menţionează că cota procentuală atribuită bazei de calcul sunt elaborate de Comitetul american pentru standardele de raportare
financiară şi alcătuiesc:

 pentru profitul până la impozitare şi profitul net – 5%;

 pentru active – 1-3%;
 pentru venituri – 1-2%;
 pentru capitalul propriu – 1%.
Exemplu

Profitul net al entităţii pentru anul de gestiune precedent a alcătuit 500000 lei, iar activele – 18020140 lei. Corespunzător, pragul
de semnificaţie se calculează: pentru profitul net – (500000*5%)=25000 lei; pentru active – 18020140*1%=180201 lei.

Trebuie de menţionat că în practica americană se utilizează şi caculul pragului de semnificaţie, utilizând aşa-zisa gradaţie flotantă.
Sunt elaborate raporturi procentuale către profitul brut, în dependenţă de dimensiunea entităţii:

a) pentru nivelul 0 – 200 000$ (5%);

b) de la 1 000 000$ - 2%;
c) mai mult de 1 000 000$ - 1%;

Metoda de determinare a pragului de semnificaţie, toate calculele urmează a fi incluse în documentele de lucru ale auditorului, iar
pragul de semnificaţie preventiv urmează a fi reflectat în planul general de audit.

ISA 320 prevede că auditorul poate să revizuiască pragul de semnificaţie dacă obţine informaţii pe parcurs care determină
necesitatea modificării acestora.

5. Elaborarea strategiei generale şi a planului misiunii

Etapa planificării auditului se încheie cu elaborarea strategiei generale de audit şi a planului de audit. Modul de elaborare
al lor este reglementat de ISA 300 „Planificarea unui audit al situaţiilor financiare”.

Forma şi conţinutul strategiei generale de audit poate varia în dependenţă de:

a) dimensiunea entităţii economice;

b) complexitatea auditului;
c) metodele şi procedeele utilizate de auditor.

Pentru a stabili strategia generală de audit auditorul trebuie:

a) să stabilească domeniul de aplicare al auditului;

b) să definească obiectivele auditului;
c) să ia în considerare factorii, care potrivit raţionamentului profesional sunt semnificativi în desfăşurarea auditului (vezi mai
jos);
d) să ia în consideraţie rezultatele activităţii preliminare (cunoașterea clientului);
e) să determine natura resurselor implicate, să repartizeze timpul pentru efectuarea auditului şi să determine numărul auditorilor
ce vor participa la audit.

La alcătuirea strategiei generale de audit trebuie luaţi în considerare următorii factori importanţi:

a) determinarea pragului de semnificaţie;

b) determinarea domeniilor în care riscul de denaturare semnificativă poate să fie mare;
c) utilizarea rezultatelor auditelor precedente (dacă au fost depistate erori);
d) neajunsurile sistemului de control intern al entităţii şi măsurile întreprinse de conducere pentru lichidarea lor;
e) utilizarea scepticismului profesional la acumularea şi evaluarea probelor de audit;
f) tendinţele în activitatea entităţii, inclusiv modificările în tehnologiile informaţionale, procese de activitate, schimbarea
conducerii;
g) modificări semnificative în ramura în care activează clientul, inclusiv modificările în legislaţia care influenţează alcătuirea şi
prezentarea raportării financiare.

Сoncomitent cu strategia generală de audit se elaborează şi planul de audit, care descrie diferite domenii ale strategiei.

El este mai detaliat decât strategia generală de audit, deoarece include natura, plasarea în timp şi volumul (amploarea)
procedurilor de audit. Planul de audit constă dintr-un set de instrucţiuni pentru auditorii implicaţi în verificare. Pentru
conducătorul grupului de auditori serveşte ca o sursă de control al calităţii activităţii subalternilor.
Stabilirea strategiei generale de audit şi a planului de audit nu reprezintă procese separate, ci sunt strâns legate între ele ,
deoarece, spre exemplu, modificările operate în strategie duc inevitabil la modificări şi în planul de audit.

Planul de audit conţine următoarea informaţie:

a) denumirea companiei de audit şi a clientului;

b) perioada raportată;
c) scopul auditului;
d) perioada de exercitare a auditului;
e) compartimentul auditului sau ciclurile verificate;
f) lucrările aferente compartimentului de audit sau ciclurilor respective;
g) executorii lucrărilor de audit;
h) timpul planificat şi cel efectiv pentru fiecare lucrare de audit;
i) data efectuării lucrării de audit;
j) semnătura persoanei care a întocmit planul de audit

Pe parcursul auditului strategia generală de audit şi planul de audit pot fi revizuiţi în funcţie de necesitate. Auditorul face concluzii
pe fiecare capitol al strategiei generale de audit şi a planului de audit, întocmind documentaţia de audit conform ISA 230
„Documentaţia de audit”. (se analizează un plan de audit)

6. Documentaţia de audit

Modul de întocmire a documentaţiei de audit este reglementat de ISA 230 „Documentaţia de audit”. Conform acestui standard
auditorul trebuie să întocmească documentele de lucru la timp, deoarece aceasta contribuie la creşterea calităţii auditului.
Documentele de licru sunt pregătite atât de auditor, cât şi pentru auditor, sau obţinute de acesta pe parcursul auditului.

Auditorul trebuie să documenteze informaţiile şi faptele pentru:

1) acumularea probelor şi exprimarea opiniei de audit;

2) confirmarea faptului că auditul a fost efectuat conform ISA;
3) a supraveghea şi verifica lucrările de audit (pentru conducătorul grupei de audit);
4) a asigura posibilitatea altui auditor, care nu a participat la audit de a-şi forma o imagine privind lucrul efectuat etc.

Documentaţia de audit este întocmită pe suporturi de hârtie, tehnice, se păstrează de compania de audit şi reprezintă proprietatea
acesteia. Aplicarea documentelor de lucru standardizate (pentru anumite lucrări, liste de control, modele de scrisori) majorează
eficienţa pregătirii şi verificării acestora.

Documentaţia de audit se împarte în:

1) documente permanente, care se completează cu informaţie actualizată – documente de constituire, contracte pe termen lung;
2) documente curente, care conţin informaţie ce se referă la o anumită perioadă.

Documentaţia de audit poate să includă:

1) copii de pe documentele de constituire ale entităţii economice, alte documente juridice, acorduri, contracte, procese-verbale
etc.;
2) informaţii (publicaţii, date statistice) privind ramura, mediul economic şi juridic în care activează entitatea economică;
3) informaţia privin procesul de planificare;
4) informaţia referitoare la evaluarea riscului de denaturare semnificativă;
5) concluziile asupra activităţii auditului intern,
6) analiza operaţiunilor economice şi a soldurilor conturilor contabile;
7) procedurile analitice;
8) înregistrări referitoare la natura, momentul de exercitare şi amploarea (volumul) procedurilor de audit;
9) informaţii din care să rezulte cine şi când a exercitat procedurile de audit;
10) copii ale scrisorilor către alţi auditori, experţi şi alte persoane terţe;
11) scrisori şi alte declaraţii primite de la entitatea economică;
12) problemele neordinare descoperite pe parcursul auditului;
13) copii ale situaţiilor financiare şi a raportului auditorului.

Forma şi conţinutul documentaţiei de audit depinde de factorii:

1) Natura angajamentului (audit sau examinare limitată) – În cazul auditului situaţiilor financiare volumul documentelor
este mai mare şi conţinutul acestora se orientează în mare parte spre procedurilede fond. În cazul examinării limitate
principalele proceduri sunt expedierea de solicitări şi intervievarea şi, deci, conţinutul documentelor va fi orientat spre aceste
proceduri.

2) Dimensiunea şi complexitatea entităţii – Volumul documentelor de lucru pentru companiile de proporţii medii este mai
mare decât la cele mari, deoarece ele conţin informaţii suplimentare sub formă de consultaţii şi propuneri de înlăturare a
erorilor.

3) Tipul raportului de audit – Există patru tipuri de opinii pe care le poate expune auditorul: opinie fără rezerve; opinie cu
rezerve; opinie contrară; imposibilitatea exprimării opiniei. Dacă în raportul auditorului se conţine alt tip de opinie decât cea
fără rezerve, documentele de lucru vor fi mai voluminoase şi vor fi perfectate astfel încăt să se poată dovedi că situaţiile
financiare conţin denaturări.

4) Starea sistemului de control intern – Pentru clienţii la care sistemul de control intern funcţionează se întocmesc documente
de lucru suplimentare de genul:

a. chestionare, care conţin întrebări şi răspunsuri primite de la conducerea şi personalul clientului cu privire la controlul
intern;
b. schema circuitului de documente, care conţine prezentarea schematică a procesului de circulaţie a documentelor pe
compartimente sau pe cicluri de activitate ale clientului.

Documentele de lucru trebuie să conţină următoarele rechizite obligatorii:

1) denumirea clientului auditat;

2) perioada auditată şi perioada în care se efectuează auditul;
3) denumirea documentului de lucru care să caracterizeze succint conţinutul acestuia;
4) calcule, rezultate;
5) semnăturile persoanei care au întocmit şi care au verificat documentul;
6) codul cifric al documentului.

Informaţia conţinută în documentaţia de audit este confidenţială şi nu trebuie divulgată terţelor persoane. Persoanele terţe, inclusiv
organele fiscale şi alte organe de stat, nu au dreptul să ceară auditorului documentele de lucru, cu excepţiile prevăzute în legislaţie.

Exemplu din practica americană de auditare.

Următoarele documente ce confirmă planificarea auditului trebuie să fie incluse obligatoriu în dosarul curent al misiunii de audit:

1) scrisoarea de misiune;
2) ordinul privind numirea auditorilor pentru efectuarea misiunii;
3) scrisoarea privind planificarea întâlnirilor cu conducerea entităţii;
4) scrisoarea privind planificarea întâlnirilor cu membrii comitetului de conducere a auditorilor;
5) perfectarea documentară a procedurilor analitice preliminare;
6) perfectarea documentară a calcului riscului de audit;
7) perfectarea documentară a calcului pragului de semnificaţie;
8) graficul lucrărilor ce vor fi efectuate de către auditori;
9) chestionarele şi documentele vizând procedurile de înţelegere şi evaluare a controlului intern;
10) adresările documentate către conducerea entităţii;
11) chestionarele privind testarea sistemelor informaţionale;
12) documentele ce confirmă testarea controlului intern;
13) strategia generală de audit şi planul de audit.