Noțiunea de dezvoltare durabilă

Dezvoltarea durabilă este forma de creştere economică care satisface nevoile societăţii
în termeni de bunăstare pe termen scurt, mediu şi lung, ea trebuind să vină în întâmpinarea
nevoilor prezente, fără, însă, a pune în pericol pe cele ale generaţiilor viitoare.
Această noţiune conciliază între mediul înconjurător şi economie, reprezentând o cale
de dezvoltare ce susţine progresul uman pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat.
În cadrul acestei abordări, se urmăreşte interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme:
economic, uman, ambiental şi ecologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor
prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
nevoi. Strategia dezvoltării durabile include simultaneitatea progresului în toate cele patru
dimensiuni.
Dezvoltarea globală are ca scop general îmbunătăţirea vieţii omeneşti şi asigurarea
condiţiilor necesare pentru ca oamenii să se poată realiza la întregul lor potenţial. Atingerea
acestui scop global necesită îndeplinirea următoarelor obiective: ƒ
 analiza prezentului prin prisma viitorului, prin introducerea securităţii
ecologice în locul maximizării profitului, acesta reprezentând adevăratul scop al
dezvoltării durabile; ƒ
 modificarea tendinţelor de consum şi producţie; ƒ
 stabilirea creşterii demografice;
 distribuirea la nivelul întregii populaţii a beneficiilor dezvoltării economice;
 realizarea unei guvernări eficiente, adică dezvoltarea unui sistem politic care
să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor oamenilor; ƒ
 compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul
natural.
Transformarea structurală este procesul de deplasare a alocării resurselor către
sistemele cu productivitate ridicată astfel încât economia să poată susţine un standard de viaţă
mai ridicat pentru întreaga populaţie.
Activitatea administrativă competentă, garantarea respectării legilor şi asigurarea
accesului cetăţenilor la informaţiile de interes public reprezintă aspecte legate de guvernarea
eficientă.

Necesitatea dezvoltării durabile

 Necesitatea dezvoltării durabile a societăţii a fost evidenţiată încă din 1992 la
Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro şi s-a reiterat la Summit-ul Mondial pentru
Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg în 2002.
Fără ocrotirea mediului nu se poate asigura dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea durabilă
include protecţia mediului, în timp ce protecţia mediului condiţionează dezvoltarea durabilă.
Uniunea Europeană impune o nouă abordare a problemelor globale de mediu, legat de
efectele şi presiunea asupra mediului, a tuturor consecinţelor dezvoltării socio-economice.
Conştientizând necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale, este imperios
necesară protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului reprezentând singura posibilitate pentru
crearea şi menţinerea bunăstării atât a generaţiilor prezente, cât şi a celor viitoare, acest
echilibru fiind factorul care poate şi trebuie să asigure dezvoltarea societăţii în ansamblul ei.
Acesta reprezintă problema cheie a dezvoltării durabile.
În ultimul secol, progresul economic şi tehnic a dus la neglijarea deteriorării
sistemelor şi resurselor naturale. Economia globală este, însă, structurată acum pe resurse
neregenerabile şi cu un impact puternic asupra mediului înconjurător, depăşind capacitatea
diferitelor ecosisteme. Exemple în acest sens sunt următoarele: decimarea suprafeţelor de
pădure, reducerea suprafeţei de teren agricol pe persoană, micşorarea surselor de apă
potabilă, creşterea temperaturii globale, topirea gheţarilor şi dispariţia unor specii animale şi
vegetale.
Instrumentele pe care statul le utilizează pentru realizarea politicii de dezvoltare
durabilă sunt de natură: economică (taxe, facilităţi fiscale, permise negociabile de poluare),
juridică (regulamente, norme, legi), tehnică (stimularea cercetării-dezvoltării pentru
promovarea tehnologiilor curate, pentru economisirea energiei). Ca şi instrumente
economice, pot fi menţionate:
 instrumente fiscale;
 instrumente ale pieţei;
 instrumente financiare;
 sisteme de impozitare.
Astfel, prin eforturi interne şi cooperare internaţională, guvernele trebuie să
stabilească şi să protejeze limitele ambientale şi să stimuleze creativitatea corporaţiilor, în
vederea creării unei societăţi durabile şi moderne.
Firmele vor trebui să anticipeze tranziţia şi posibilităţile lor de a exploata
oportunităţile investiţionale apărute. Organizaţiile nonprofit vor trebui să conducă pe un drum
ascendent atât guvernele, cât şi firmele, prin eforturi susţinute, acţionând în calitate de
votanţi, consumatori, donatori în scopuri caritabile, sau proprietari de pământ şi resurse.

Legislaţia internaţională

Prin Tratatul de la Maastrich (1993) a fost evidenţiată şi analizată următoarea

problematică: Uniunea Europeană trebuie să ajungă la stabilitate şi dezvoltare durabilă a
statelor membre.
Consiliul de la Göteborg (2001) urmărea adoptarea strategiei de Dezvoltare Durabilă
a Uniunii Europene.
Consiliul de la Barcelona (2002) a adăugat o dimensiune externă dezvoltării durabile.
Summit-ul Mondial de la Johannesburg (2002) a adus în discuţie următoarea
problemă: ca Uniunea Europeană şi Statele Membre să fie semnatare a Planului de
Implementare.

Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă

Obiectivul fundamental al Strategiei Naţionale de Dezvoltare Durabilă este acela de

creştere a bunăstării şi prosperităţii individuale şi a ansamblului social la nivel naţional,
urmărind o dezvoltare economică în limitele de suport ale Capitalului Natural, într-un mod
care să garanteze şi calitatea vieţii generaţiilor viitoare.
Obiectivele principale avute în plan de către Strategia Naţională de Dezvoltare
Durabilă sunt următoarele: ƒ
o Eradicarea sărăciei în toate formele sale și în orice context
o Eradicarea foametei, asigurarea securității alimentare, îmbunătățirea nutriției și
promovarea unei agriculturi durabile
o Asigurarea unei vieți sănătoase și promovarea bunăstării tuturor la orice vârstă
o Garantarea unei educații de calitate și promovarea oportunităților de învățare de-a
lungul vieții pentru toți
o Realizarea egalității de gen și împuternicirea tuturor femeilor și a fetelor
o Asigurarea disponibilității și managementului durabil al apei și sanitație pentru
toți
 o Asigurarea accesului tuturor la energie la prețuri accesibile, într-un mod sigur,
durabil și modern
o Promovarea unei creșteri economice susținute, deschise tuturor și durabile, a
ocupării depline și productive a forței de muncă și a unei munci decente pentru
toți
o Construirea unor infrastructuri rezistente, promovarea industrializării durabile și
încurajarea inovației
o Reducerea inegalităților în interiorul țărilor și de la o țară la alta
o Dezvoltarea orașelor și a așezărilor umane pentru ca ele să fi e deschise tuturor,
sigure, reziliente și durabile
o Asigurarea unor tipare de consum și producție durabile
o Luarea unor măsuri urgente de combatere a schimbărilor climatice și a impactului
lor
o Conservarea și utilizarea durabilă a oceanelor, mărilor și a resurselor marine
pentru o dezvoltare durabilă
o Protejarea, restaurarea și promovarea utilizării durabile a ecosistemelor terestre,
gestionarea durabilă a pădurilor, combaterea deșertificării, stoparea și repararea
degradării solului și stoparea pierderilor de biodiversitate
o Promovarea unor societăți pașnice și incluzive pentru o dezvoltare durabilă, a
accesului la justiție pentru toți și crearea unor instituții efi ciente, responsabile și
incluzive la toate nivelurile
o Consolidarea mijloacelor de implementare și revitalizarea parteneriatului global
pentru dezvoltare durabilă.

Indicatorii de Dezvoltare Durabilă

Crearea sistemului de indicatori care să monitorizeze dezvoltarea durabilă a ţării

noastre este legată de obiectivele şi ţintele prevăzute în: Strategia Naţională de Dezvoltare
Durabilă, Raportul asupra obiectivelor de dezvoltare ale mileniului şi Strategia de Dezvoltare
a României „Orizont 2025”.

Criterii de selectare a indicatorilor

 Criteriile utilizate în selectarea indicatorilor de Dezvoltare Durabilă sunt următoarele:
 să fie clari şi viabili din punct de vedere statistic;
 să fie obţinuţi din cele mai bune surse de date;
 să fie armonizaţi din punct de vedere al metodologiei cu standardele
internaţionale;
 să fie comparabili cu cei dezvoltaţi de Statele Membre ale Uniunii Europene;
 să se poată obţine în timp util;
 să fie uşor de revizuit, în vederea actualizării lor.
Indicatorii utilizaţi în domeniul schimbării climatice şi al energiei se referă la: emisiile
de gaze cu efect de seră, emisiile de CO2/loc. şi consumul intern brut de energie. În acest
sens, Comisia Naţională pentru schimbări climatice are ca obiectiv principal îmbunătăţirea
eficienţei echipamentelor termo-electrice, prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu
8%, în perioada 2008-2012. Ea are rolul de a analiza propunerile de colaborare internaţională
din domeniu şi de a propune măsuri de optimizare a aplicării prevederilor Convenţiei Cadru a
Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice (în anul 2001, România a ratificat Protocolul
de la Kyoto).
Proporţia terenurilor acoperite cu păduri şi suprafaţa ariilor protejate pentru asigurarea
conservării biodiversităţii sunt cei doi indicatori din domeniul naturii şi biodiversităţii,
indicatori prin care se urmăreşte ocrotirea biodiversităţii, precum şi prevenirea şi reducerea
procesului de deşertificare, prin creşterea gradului de împădurire, de la 27% la 35% din
suprafaţa ţării, până în anul 2040, cât şi prin creşterea proporţiilor ariilor protejate de la 2,5%
din suprafaţa ţării în anul 1990, la 10% în 2015.
Pentru protecţia diversităţii biologice, România a ratificat Convenţia privind
Diversitatea Biologică, în anul 1992, prioritară fiind şi intrarea în vigoare a Protocolului de la
Cartagena. Astfel, în 1992 s-a înfiinţat prin lege Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării”.
Referitor la calitatea vieţii în mediul urban şi a mediului în general, Strategia de
Dezvoltare Durabilă are două obiective principale: asigurarea unui standard ridicat de viaţă
din punct de vedere al apelor, precum şi reducerea emisiilor de poluare a atmosferei şi
menţinerea poluanţilor sub un anumit prag pentru a evita deteriorarea sănătăţii umane,
ecosistemelor şi moştenirii culturale. Indicatorii utilizaţi în acest sens sunt:
 procentul populaţiei cu acces la sursele de apă potabilă;
  numărul de locuitori care are acces la un sistem centralizat de alimentare cu
apă; racordarea populaţiei la serviciile centralizate de apă şi canalizare;
 gradul de echipare cu reţele de apă a străzilor;
 pierderi de apă în reţelele de distribuţie;
 vechimea reţelei de distribuire a apei;
 numărul de staţii de epurare;
 populaţia urbană expusă la poluarea aerului, indicatori atinşi prin
îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii sistemului centralizat de alimentare
cu apă şi canalizare din aglomeraţiile umane urbane şi rurale.
Indicatorii utilizaţi în domeniul utilizării resurselor naturale şi generarea deşeurilor
sunt în număr de trei:
1. colectarea deşeurilor municipale, gropile de gunoi şi incinerările în kg/loc;
2. schimbarea utilizării terenurilor (naturale – agricultură – construcţii);
3. extragerea apei de suprafaţă şi subterane/resursele disponibile.
Obiectivele specifice ale acestui aspect se referă la administrarea resurselor naturale
mai responsabil şi îmbunătăţirea calităţii resurselor de apă.
În domeniul transportului, obiectivele specifice se referă la faptul că, pe termen mediu
şi lung, România trebuie să păstreze un sistem echilibrat, în care calea ferată să deţină 30-
35% din piaţa de transport, prin internalizarea costurilor externe ale transporturilor, prin
sprijin echivalent în dezvoltarea infrastructurilor rutiere şi feroviare şi susţinerea
transporturilor ecologice. Pentru atingerea acestor obiective au fost utilizaţi următorii
indicatori:
o volumul de marfă transportat, raportat la PIB;
o volumul de pasageri transportaţi, raportat la PIB;
o transportul de marfă pe tipuri de transport;
o transportul de pasageri pe tipuri de transport.

Activităţi viitoare

Activităţile viitoare ce urmează a fi desfăşurate prin Strategia de Dezvoltare Durabilă

sunt:
 definitivarea sistemului de indicatori de dezvoltare durabilă, cu referinţă la mediu;
  elaborarea studiului pilot al indicatorilor de dezvoltare durabilă, cu referinţă la
mediu, care să cuprindă şi metodologiile de calcul al acestora;
 extinderea sistemului de indicatori de dezvoltare durabilă şi la celelalte domenii de
dezvoltare durabilă.

Protecţia mediului

În sensul conceptului de dezvoltare durabilă, domeniul „protecţia mediului” vizează:

a) controlul şi reducerea poluării aerului, apei şi solului;
b) protecţia resurselor naturale;
c) gestionarea deşeurilor, inclusiv a deşeurilor periculoase.
Astfel, anumite proiecte individuale (private sau publice) care ar putea avea efecte
semnificative asupra mediului, de exemplu, proiectele de investiţii în infrastructură, fac
obiectul unei „evaluări a impactului asupra mediului” (EIM).
În acest sens, Ordonanța de Urgență nr. 195/2005 privind protecția mediului stabilește
următoarele:
ART. 9
(1) Solicitarea şi obţinerea avizului de mediu pentru planuri şi programe sunt
obligatorii pentru adoptarea planurilor şi programelor care pot avea efecte semnificative
asupra mediului.
(2) Evaluarea de mediu are ca scop integrarea obiectivelor şi cerinţelor de protecţie a
mediului în pregătirea şi adoptarea planurilor şi programelor.
Respectiv,
ART. 11
(1) Solicitarea şi obţinerea acordului de mediu sunt obligatorii pentru proiecte publice
ori private sau pentru modificarea ori extinderea activităţilor existente, care pot avea impact
semnificativ asupra mediului.
(2) Pentru obţinerea acordului de mediu, proiectele publice sau private care pot avea
impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau localizarea lor, sunt
supuse, la decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului, evaluării impactului
asupra mediului.
 ART. 12
(1) Desfăşurarea activităţilor existente precum şi începerea activităţilor noi cu posibil
impact semnificativ asupra mediului se realizează numai în baza autorizaţiei/ autorizaţiei
integrate de mediu.
(2) Procedura de emitere a autorizaţiei de mediu şi lista activităţilor supuse acestei
proceduri sunt stabilite prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului.
În completare, procedura evaluării de mediu și obținerii autorizației de mediu pentru
planuri și programe este reglementată de Hotărârea Guvernului nr. 1076/2004 privind
stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri și programe, Ordinul nr.
995/2006 pentru aprobarea Listei planurilor și programelor care intră sub incidența HG nr.
1076/2004 și de Ordinul nr. 117/2006 pentru aprobarea Manualului privind aplicarea
procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri și programe.
Similar, procedura evaluării de mediu și obținerii autorizației de mediu pentru
proiecte publice și private este reglementată de Hotărârea Guvernului nr. 445/2009 privind
evaluarea impactului anumitor proiecte publice și private asupra mediului și de Ordinul nr.
135/84/76/2010 privind aprobarea Metodologiei de aplicare a evaluării impactului asupra
mediului pentru proiecte publice și private. Anexele la HG nr. 445/2009 specifică clar care
sectoare de activitate sunt supuse procedurii obținerii autorizației de mediu.
De asemenea, OUG nr. 195/2005 mai prevede la art. 73 că „Planurile de urbanism şi
amenajarea teritoriului se supun procedurii de evaluare de mediu, în vederea obţinerii
avizului de mediu pentru planuri şi programe, conform legislaţiei în vigoare.”

Atenuarea şi adaptarea la schimbările climatice

Prin schimbări climatice se înțeleg acele schimbări ale climatului pe glob generate de
activităţile umane, în principal datorită emisiilor de gaze cu efect de seră (CO2, metan,
monoxid de azot etc.), al căror efect principal este încălzirea globală a atmosferei.
Actualul cadru de politică europeană, Strategia Europa 2020, se bazează pe trei
obiective principale care trebuie îndeplinite în UE:
 reducere cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES), până sub nivelul
din 1990;
 o pondere de 20% a energiei din surse regenerabile în energia consumată;
  economisirea a 20% din energia primară consumată (în comparaţie cu
proiecţiile realizate înaintea acordului privind obiectivele legate de
schimbările climatice şi de energie pentru 2020).
„Adaptarea înseamnă luarea de măsuri pentru a consolida rezistența societății la
schimbările climatice și pentru a reduce la minimum impactul efectelor negative ale acestora.
Atenuarea înseamnă reducerea sau limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră.”

Conservare şi protejarea biodiversității

În vederea protejării acestui valoros capital natural şi asigurării unei stări favorabile
de conservare a habitatelor naturale, este importantă implementarea măsurilor privind
conservarea şi protejarea biodiversităţii în orice proiect de dezvoltare viitoare.
Biodiversitatea implică patru niveluri de abordare, respectiv diversitatea
ecosistemelor, diversitatea speciilor, diversitatea genetică şi diversitatea etnoculturală. Din
punct de vedere conceptual, biodiversitatea are o valoare intrinsecă, acesteia asociindu-i-se
însă şi valorile ecologică, genetică, socială, economică, ştiinţifică, educaţională, culturală,
recreaţională şi estetică.
Ordin nr. 19 din 13 ianuarie 20106 asigură cadrul legislativ necesar pentru evaluarea
adecvată a efectelor pe care le pot avea anumite planuri şi proiecte asupra biodiversităţii din
siturile NATURA 2000 şi din proximitatea acestora.
Reglementarea de bază în domeniul conservării biodiversităţii o constituie OUG nr.
57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi
faunei sălbatice, cu modificările şi completările ulterioare, ce asigură transpunerea în
totalitate a legislaţiei comunitare din domeniu, reprezentată de Directiva Consiliului nr.
79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice (pe scurt Directiva „Păsări”) şi Directiva
Consiliului nr. 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de floră şi
faună sălbatice (pe scurt Directiva „Habitate”).

Principiul „poluatorul plătește”

Acesta este un principiu de bază în politicile de mediu și care prevede ca plata
costurilor cauzate de poluare să fie suportată de cei care o generează. Astfel se urmărește
internalizarea costurilor de poluare la nivelul celor responsabili, principiul având scopul de a
încuraja operatorii economici care poluează să îmbunătățească procesele de producție astfel
încât impactul negativ asupra mediului înconjurător să se diminueze. Acest lucru implică
conștientizarea implicațiilor de mediu ale produselor/ serviciilor pe parcursul întregului „ciclu
de viață”, altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producţie al bunurilor şi
serviciilor ce cauzează poluarea.
La nivel național, cadrul de reglementare în vigoare care are legătură cu acest
principiu este reprezentată generic de legislația privind protecția mediului:
 Ordonanța de Urgență nr. 195/2005 privind protecția mediului are la bază
printre alte principii și principiul „poluatorul plătește” (art. 3 pct. e);
 Ordonanța de Urgență nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la
prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului, art. 1, “stabileşte cadrul de
reglementare al răspunderii de mediu, bazată pe principiul „poluatorul plăteşte”,
în scopul prevenirii şi reparării prejudiciului asupra mediului”;
 Hotărârea Guvernului nr. 1403/2007 privind refacerea zonelor în care solul,
subsolul şi ecosistemele terestre au fost afectate: „Poluatorul are obligaţia de a
suporta costurile măsurilor de refacere a mediului geologic al siturilor
contaminate şi al ecosistemelor terestre”(art. 19).

Elementele strategiei de dezvoltare durabilă

O strategie de dezvoltare durabilă este un ansamblu coordonat de procese

participative care permit progresul permanent în domeniul analizei, dezbaterii, consolidării
capacităţilor, a planificării şi a mobilizării resurselor existente, conciliind obiective
economice, sociale şi de mediu ale societăţii, pe termen scurt şi lung, datorită punerii în
aplicare a unor strategii care se susţin una pe alta când aceasta este posibil, iar în caz contrar
procedând la arbitraje.
Ea se constituie într-un instrument care serveşte la transpunerea în acţiuni concrete a
alegerilor făcute, după modalităţi realiste, eficace şi durabile.
Substanţa strategiei de dezvoltare durabilă este dată de principiile care guvernează
materia, acestea conducând, pe de-o parte, la identificarea realistă a rezultatelor scontate, iar
pe de alta, la crearea instrumentelor necesare implementării efective a acesteia.
Aceste principii pun accentul pe însuşirea proceselor strategice de către partenerii
locali, pe participarea efectivă a acestora la toate nivelele şi pe existenţa unei voinţe politice
la nivel înalt. Strategia dezvoltării durabile reprezintă cadrul de referinţă pentru facilitarea
luării unei decizii când anumite alegeri sunt incompatibile.
Strategiile care au reuşit sunt cele care:
  au definit clar priorităţile;
 se înscriu într-o optică de termen lung;
 vizează promovarea coerenţei între diferitele cadre de planificare existente
deja;
 favorizează apropierea la nivel local;
 traduc un angajament la nivel naţional;
 induc participarea actorilor vizaţi.
Strategiile care au eşuat sunt cele care:
 au focalizat acţiunile pe un aspect particular;
 s-au limitat la iniţiative punctuale şi izolate;
 sunt rezultatul unor demersuri descendente.
Sistemul de integrare a diferitelor strategii sectoriale existente este fundamental
pentru o coordonare eficace. De eficienţa acestuia depinde nu doar gradul de succes al
strategiei dar şi nivelul economiei de resurse şi de capacităţi care poate rezulta în urma
procesului în sine.
Trebuie urmărite coerenţa, complementaritatea şi convergenţa între diferitele cadre de
planificare.
Aplicabilitatea strategiei este în mod direct legată de măsura în care aceasta conciliază
aspiraţiile Statului, a societăţii civile şi a sectorului privat. Aceste componente societale
trebuie să participe împreună la elaborarea acestui proiect de viitor al societăţii române.
Strategia dezvoltării durabile este în fapt un sistem care trebuie să cuprindă
următoarele elemente:
a. un cadru al organizării întâlnirilor regulate dintre partenerii implicaţi şi un
instrument de negociere la nivel naţional şi descentralizat permiţând stabilirea
unor punţi între aceste diferite nivele;
b. viziune comună a dezvoltării durabile şi un ansamblu de obiective strategice;
c. un ansamblu de mecanisme flexibile destinate atingerii obiectivelor fixate
(sistem de informare, mijloace de comunicare şi analiză , angajare la nivel
internaţional, dispozitive coordonate pentru integrarea diferitelor politici,
bugetarea, mecanisme de evaluare);
d. principii şi norme susceptibile a fi adoptate de către actorii implicaţi şi
sectoarele vizate;
e. activitãţi experimentale destinate favorizării învăţării şi însuşirii obiectivelor
strategiei la nivel local;
 f. un secretariat sau alt tip de structură competentă pentru coordonarea acestor
mecanisme.
Strategia trebuie să includă, de asemenea, mecanisme de evaluare a punerii în practică
a strategiei. Acest proces trebuie să acompanieze de la bun început procesul de formulare a
strategiei şi trebuie, bineînţeles, continuat în timp. Supravegherea proceselor şi a indicatorilor
de rezultat trebuie să facă obiectul unei supravegheri continue în raport cu examenul
finalităţilor şi a obiectivelor strategiei.
România a început să devină tot mai atractivă pentru investitori. Acest lucru se
întâmplă şi ca urmare a dezvoltării economice care este din ce în ce mai vizibilă, dar şi ca
efect al îmbunătăţirii rating-ului de ţară acordat de agenţiile internaţionale.
Având în vedere interesul real al companiilor străine de a intra pe piaţa românească,
trebuie să fim bine pregătiţi pentru a le oferi investitorilor atât un cadru legislativ coerent, cât
şi strategii prin care să arătăm că ştim în ce direcţie vrem să ne îndreptăm, pentru a evita
dezvoltarea haotică a unor investiţii. Tocmai de aceea se lucrează acum la finalizarea Planului
Naţional de Dezvoltare 2007- 2013, care sperăm să fie aprobat la sfârşitul lunii martie, un
document care să ne orienteze toate eforturile intersectoriale, să dea un sens resurselor şi
potenţialului naţional. De asemenea, până la sfârşitul anului avem nevoie de un concept
strategic de dezvoltare spaţială pe termen lung 2007-2025, pe baza căruia să fie valorificat
potenţialul României pentru propriile obiective de dezvoltare şi care să identifice rolurile pe
care România şi le poate asuma şi exercita în contextul Uniunii Europene. Sunt două strategii
care trebuie armonizate pentru a putea absorbi fondurile structurale la care România va avea
acces din 2007. De altfel, accesul la fondurile structurale este condiţionat de o corelare foarte
bună a strategiilor cu planurile spaţiale şi cu cele de investiţii.
Conturarea unui concept strategic de dezvoltare spaţială a României presupune
stabilirea unor oraşe sau zone care pot fi motoare de dezvoltare economică în domenii
competitive, care vor fi identificate şi stabilite ţinând cont de noul context european. La fel de
importantă este fixarea unor zone prioritare de dezvoltare, zone cu un anumit potenţial care
nu presupun investiţii prea mari pentru a aduce beneficii economice importante. De
asemenea, conceptul strategic fixează priorităţile de investiţii în infrastructura şi planul de
acţiuni la nivel naţional pentru dezvoltare în context european.
Necesitatea acestei strategii este dată de faptul că partenerii noştri – ţările membre ale
UE, oamenii de afaceri, instituţiile financiare – au nevoie de un cadru de referinţă, de o
descriere a direcţiei în care doreşte România să se îndrepte. În acest context, este esenţial ca
viziunea pe care o propunem să fie agreată de toţi partenerii interesaţi de politicile de
dezvoltare pe care le adoptăm. Obiectivele de dezvoltare teritorială, şi nu numai, trebuie însă
stabilite împreună cu reprezentanţii autorităţilor locale, care cunosc cel mai bine necesităţile
comunităţilor pe care le reprezintă.
Ştiinţa trebuie să aibă un rol din ce în ce mai important în asigurarea dezvoltării
durabile prin creşterea eficienţei utilizării resurselor, prin dezvoltarea unor noi tehnologii,
ecologice, de productivitate ridicată şi cu consumuri materiale şi energetice reduse, prin
identificare unor noi resurse etc.
Ştiinţa trebuie privită ca o componentă esenţială în procesul de restructurare a
societăţii şi economiei pentru asigurarea dezvoltării durabile. Evaluarea ştiinţifică a
condiţiilor actuale şi a perspectivelor potenţiale, bazată pe inovaţiile ştiinţifice existente şi în
curs de dezvoltare trebuie să stea la baza procesului de elaborare a politicilor de dezvoltare.
În faţa ameninţărilor degradării ireversibile a mediului înconjurător, lipsa unei
înţelegeri ştiinţifice complete a fenomenelor care au loc nu poate fi o scuză pentru amânarea
acţiunilor care se impun. De aceea, este necesară creşterea susţinută a productivităţii în
activitatea ştiinţifică.
 Bibliografie

 Răbonţu, C. I., Serviciile în economia românească, Editura Scrisul Românesc,

Craiova, 2005;
 Ion. Corbu – Managementul dezvoltării durabile. Note de curs
 M. Florio – Ghid pentru analiza cost-beneficiu a proiectelor de investiții publice,
Manualdin partea DG Politici regionale, Comisia Europeană.
 https://www.irena.org/-/media/Files/IRENA/Agency/Publication/2019/Feb/
IRENA_RRA_Moldova_2019_RO.pdf
 http://ec.europa.eu/eu2020/pdf/COMPLET%20EN%20BARROSO
%20%20%20007%20-%20Europe%202020%20- %20EN%20version.pdf
 http://ec.europa.eu/europe2020/europe-2020-in-a-nutshell/flagship-initiatives/
index_ro.htm
 http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/ro/climate_action_ro.pdf
 https://www.fonduri-ue.ro/images/files/documente-relevante/orientari_beneficiari/
Ghid.egalitate.sanse.2.pdf