See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/347994486

Vulcanismul si relieful vulcanic

Chapter · December 2020

CITATIONS READS

0 1,508

3 authors, including:

Maria Radoane Dan Dumitriu

Stefan cel Mare University of Suceava Universitatea Alexandru Ioan Cuza
98 PUBLICATIONS   1,109 CITATIONS    59 PUBLICATIONS   218 CITATIONS   

SEE PROFILE SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

natural and anthopic risk View project

Sediment budgets in small catchments. Case study: the Gemenea catchment View project

All content following this page was uploaded by Dan Dumitriu on 30 December 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

115
 116

CAPITOLUL 6

VULCANISMUL SI
RELIEFUL VULCANIC

Vulcanismul ca proces morfogenetic si buclă a feedback-ului manta -

scoarţă. Clasificarea rocilor vulcanice. Fenomene şi corpuri intrusive.
Fenomene efuzive. Vulcanii. Produsele activităţii vulcanice. Sistematica
morfolgiei vulcanice. Tipuri de erupţii. Vulcanismul în morfogeneza timpurie
a Pământului. Morfologia vulcanilor. Relieful vulcanic. Aparatul vulcanic
Modelarea externă a aparatelor vulcanice. Răspândirea vulcanismului pe
glob. Procese şi forme pseudovulcanice. Mişcările seismice.

Cu cât este mai completă schema mentală ce explică raţional un sistem de forme de
relief, cu atât mai clar poate percepe ochiul fizic trăsăturile reale ale suprafeţei pământului

W.M. Davis (1894)

Prin vulcanism se înţelege totalitatea fenomenelor şi manifestaţiilor rezultate în urma

străpungerii scoarţei de către topiturile magmatice sau gazele provenite din zone profunde. Când aceste
topituri nu-şi pot deschide drum către suprafaţă ele sunt injectate în stratele superficiale ale scoarţei,
unde prin consolidare, formează mase vulcanice intrusive. Dacă magmele pătrund pe fisuri deschise,
sunt expulzate la suprafaţă unde formează conuri vulcanice. In consecinţă, procesele magmatice
generează structurile eruptive, care sunt de două feluri: intrunsive şi efuzive (extrusive), strâns legate
între ele (a se vedea şi raportul pe verticală din fig. 6.2).
Diferitele tipuri de roci vulcanice asociate cu forma extrusivă şi intrusivă a activităţii vulcanice
şi cu tipurile magmei din care ele provin, joacă un rol important în influenţarea formelor de relief
create. Pentru înţelegerea genezei şi evoluţiei formelor de relief asociate cu vulcanismul şi activitatea
vulcanică intrusivă, este necesar să prezentăm câteva proprietăţi cheie ale rocilor vulcanice. Fig. 6.1
prezintă o clasificare simplă a rocilor vulcanice bazate pe compoziţia lor minerală şi chimică şi pe
diferenţe în granulometrie şi textură. Rocile vulcanice se clasifică pe baza proporţiei de siliciu (SiO2)
pe care ele îl conţin. Rocile acide au mai mult de 66% SiO2, rocile intermediare între 52% şi 66%,
 117

rocile bazice între 45% şi 52% şi rocile ultrabazice mai puţin de 45%. Proporţia de siliciu este
aproximativ în legătură cu abundenţa relativă a mineralelor feldspatice deschise la culoare (cuarţ şi
feldspat) şi mineralelor mafice închise la culoare (silicaţi bogaţi în magneziu şi fier). Granulometria
rocilor vulcanice este puternic influenţată de rata în care ele s-au răcit când s-au format şi nu este
surprinzător că rocile vulcanice intrusive au o textură mai grosieră decât rocile vulcanice extrusive.

Fig. 6.1. Compoziţia minerală a rocilor vulcanice.

6.1. Fenomene şi corpuri intrusive

Masivele magmatice intrusive se găsesc sub forma batolitelor, stock-urilor, lacolitelor şi

filoanelor (fig. 6.2). Acestea sunt legate de volumul magmei şi de locul acesteia în raport cu rocile
înconjurătoare. O dată cu pătrunderea acestora în stratele sedimentare, magmele exercită asupra rocilor
înconjurătoare o serie de schimbări datorită temperaturilor ridicate şi a proceselor de degazeificare,
cunoscute sub numele de metamorfism de contact.
1) Batolitele sunt acumulări masive de materie magmatică din interiorul scoarţei Pământului şi
care nu ajung la suprafaţă decât în urma scoaterii lor prin eroziune de către agenţii externi, cum este
cazul masivelor granitice din Parâng, Retezat etc. Denumirea de batolit vine de la bathos = adâncime şi
lithos = piatră. Batolitul reprezintă forma principală de zăcământ a rocilor intrusive (granite,
granodiorite etc.), cu aspect de masive imense, alungite şi înrădăcinate în adâncul scoarţei Pământului
şi de aceea unii geologi sunt tentaţi să creadă că batolitul ar reprezenta chiar vatra magmatică iniţială.
 118

Masivele magmatice (stock-uri), întregite de apofize, protuberanţe şi alte corpuri plutonice

secundare sunt legate şi alimentate de batolite, asigurând tranziţia spre corpurile subvulcanice din
etajul superior. Prin eroziunea puternică a scoarţei ele pot fi dezgolite şi puse în evidenţă datorită
compoziţiei petrografice, aşa cum este cazul banatitelor (roci granodioritice) de la Dognecea, Bocşa
Montană din Munţii Poiana Ruscăi, Munţii Drocei etc

Fig.6.2. Raportul dintre structurile eruptive de adâncime şi de suprafaţă (Robinson, 1969).

2) Lacolitele, neck-uri, dyke-uri, sills-uri, considerate corpuri subvulcanice - se formează mai

aproape de suprafaţă, între corpurile plutonice şi cele vulcanice, având şanse mari de a fi exhumate
datorită eroziunii şi de a se impune în relief. Astfel, lacolitele, prin forma lor lenticulară, legate prin
canale de rezervorul magmatic de profunzime, pot provoca bombări ale stratelor de deasupra sau
cupole şi alte forme masive ca Munţii Henry din SUA, Masivul Boemiei, Munţii Bârgăului (Heniul
Mare), masivul sienitic de la Ditrău ş.a.
3) Neck-urile şi dyke-urile sunt forme intrusive discordante reprezentând umplutura coşurilor
vulcanice (neck-uri) sau a unor crăpături ale scorţei (dyke-uri). Originea lor magmatică le conferă
caracteristici deosebite faţă de zonele înconjurătoare formate din roci metamorfice şi sedimentare. In
urma unei evoluţii mai îndelungate a acestor regiuni, eroziunea selectivă poate face ca unele corpuri
intrusive cilindrice de tipul neck-urilor să ajungă la suprafaţă şi să genereze forme pozitive de relief,
aşa cum sunt vârfuri din Munţii Oaş, Gutâi, Bârgău sau Detunatele din Munţii Apuseni, iar vechile
 119

injecţii din lungul unor crăpături, mai mult sau mai puţin verticale, să se înscrie în morfologie prin
creste (creasta principală a Munţilor Bistriţei). Aceste componente ale vulcanismului intrusiv se
asociază cu filoane-strat (sill-uri) care favorizează apariţia unor mici platouri înalte de tip mesas şi
diverse alte corpuri filoniene. Ele pot persista ca forme de relief mult timp după ce forma vulcanică a
fost erodată. Un exemplu deseori citat în literatura de specialitate este Turnul Diavolului din Wyoming
(SUA), un neck vulcanic alcătuit din roci bazaltice cu desprindere columnară (fig. 6.3).

Fig. 6.3. Turnul Diavolului, Wyoming, un neck vulcanic cu vizibile desprinderi columnare ale bazaltelor
(Thornbury, 1969).

6.2. Fenomene efuzive. Vulcanii.

Vulcanii sunt forme geologico-geomorfologice create în urma apariţiei la suprafaţă a magmei -

care în acest caz poartă denumirea de lavă - precum şi a altor produse eruptive (gaze şi ape fierbinţi,
piroclastite). Aceste fenomene, lente sau explozive, însoţite adesea de cutremure, dislocaţii locale etc,
au drept consecinţă formarea unor edificii morfologice ale căror particularităţi reflectă modul de
desfăşurare a activităţii vulcanice. Este vorba de suprastructura unor “aparate” complexe constituite, de
obicei, din rezervorul magmatic (vatra), coşul vulcanic (canalul de alimentare), conul şi craterul.
Astfel de elemente caracterizează erupţiile centrale, pentru că există şi situaţii când emisiile de
lave au loc în lungul unor falii (erupţii liniare) ca cele din Islanda, sau erupţii areale care contribuie la
formarea unor platouri întinse.
Efuziunile împrăştie la suprafaţă o gamă variată de materiale, numite produse vulcanice. Din
totalitatea proiecţiilor gazoase (fumarole, solfatare, mofete, nori arzători), a celor sub formă de izvoare
 120

fierbinţi sau gheizeri, ori sub formă solidă (cenuşe, scorii, lapili, bombe vulcanice etc.). Cea mai mare
importanţă o prezintă scurgerile de lave. Aceste topituri de silicaţi se caracterizează prin temperaturi ce
pot depăşi 1200oC şi printr-o fluiditate determinată de compoziţia lor chimică. Din acest punct de
vedere se deosebesc lave bazice şi lave acide. Cele din prima categorie au conţinut mic de bioxid de
siliciu (40 – 52%), sunt fluide şi curg sub formă de torenţi ori pânze ce pot atinge viteze de câţiva
km/oră. Erupţiile sunt liniştite, iar lavele ajung la distanţe mari de locurile de emisie, dând naştere la
conuri larg boltite (conuri-scut), platouri întinse şi alte forme domoale cum sunt cele ale vulcanilor
Mauna Loa şi Kilauea din Hawai, Hecla şi Laki din Islanda etc. Lavele acide, bogate în siliciu (peste
66%) şi gaze sunt vâscoase, se deplasează încet, solidificându-se în apropierea punctului de erupţie,
uneori chiar în interiorul coşului vulcanic. Ele sunt proprii vulcanilor cu activitate explozivă şi
contribuie la apariţia unor conuri mai proeminente (Etna, Vezuviu etc), emisiile de lavă asociindu-se şi
cu alte produse vulcanice. Cercetările de specialitate au stabilit că în regiunile orogenice lavele
consolidate sunt reprezentate, în principal, prin andezite; în regiunile cratonizate predomină bazaltele,
iar în domeniul oceanic caracterele bazice sunt şi mai accentuate.

6.2.1. Produsele activităţii vulcanice

Produsele vulcanice atestă stadiul şi caracterul activităţii unui vulcan şi sunt următoarele:
izvoarele fierbinţi, gheizerii, proiecţiile gazoase, proiecţiile solide şi curgerile de lavă.

- Izvoarele fierbinţi reprezintă ultimul stadiu al degajării de căldură de către magma din
adâncime, care mai emană încă gaze şi vapori de apă supraîncălziţi. În drumul lor, vaporii de apă se
răcesc (ape juvenile) şi ies la suprafaţă ca izvoare termale. Migrând către suprafaţă, apa juvenilă
întâlneşte şi pânze de apă vadoasă, pe care le încălzeşte şi le readuce la zi. În ascensiunea lor, apele
supraîncălzite dizolvă siliciul din rocile înconjurătoare, îl transportă sub formă de bioxid de siliciu şi îl
depun, în parte, la gura izvorului. Apar cruste minerale, cu trepte de opal sau calcedonie, peste care
apele izvorului formează mici cascade.

-Gheizerii sunt izvoare tâşnitoare, fierbinţi şi intermitente, cunoscuţi în parcul Yellowstone din
SUA, în insula nordică a Noii Zeelande şi în Kamceatka. Formarea gheizerilor este pusă pe seama
apelor vadoase, infiltrate pe fisuri până la anumite adâncimi unde sunt încălzite până la fierbere de
către căldura de origine vulcanică. Când presiunea de la baza fisurii depăşeşte presiunea exercitată de
coloana de apă de deasupra, aceasta este expulzată cu mare putere către suprafaţă. Apa gheizerilor
formează un precipitat de silice hidratată, cunoscut sub numele de gheizerit.

- Proiecţiile gazoaze sunt formate din vapori de apă, bioxid de carbon, oxid de carbon, azotat,
hidrogen, hidrogen sulfurat, acid clorhidric etc. În funcţie de procentaj, ansamblul gazelor degajate pot
fi împărţite în: fumarole, solfatare, mofete.

-Proiecţiile solide cunoscute şi sub numele de piroclastite se compun din cenuşă, scorii etc.
Cenuşa vulcanică reprezintă materialul pulverulent până la nisipos expulzat în atmosferă la înălţimi de
sute şi mii de metri. Ea este depusă la distanţe foarte mari de locul erupţiei. Piatra ponce provine din
lava incadescentă smulsă din craterul vulcanic şi răcită în atmosferă. Are o porozitate foarte mare.
Scoriile (zgura) prezintă un aspect vacuolar. Lapiliile sunt materiale mici (2 mm - 2 cm) rupte din lavă
deja consolidată. Bombele vulcanice sunt bucăţi mai mari smulse din lava topită ce se răceşte în
atmosferă şi care, din cauza rotaţiei helicoidale, capătă aspecte fusiforme.

-Curgerile de lavă sunt topituri magmatice ajunse la suprafaţă şi, după compoziţia chimică şi
mineralogică, pot fi: bazice (au conţinut de silice sub 50%, sunt fluide şi dau în general roci bazaltice)
 121

şi acide (au conţinut de silice peste 70%, sunt vâscoase, mai uşoare şi se consolidează mai repede).
Comportarea lavei odată eruptă este semnificativ afectată de vâscozitatea ei, adică de rezistenţa la
curgere. Aceasta la rândul ei este în legătură cu alcătuirea şi temperatura lavei. Lavele acide, cum sunt
acelea alcătuite din riolit, care sunt derivate din magmă cu mare conţinut de siliciu, sunt cele mai
vâscoase şi în general erup la temperaturile cele mai joase (fig. 6.4).
În consecinţă ele sunt capabile să curgă numai pe distanţe foarte mici înainte de a se solidifica.
Magmele bazice care sunt predominant compuse din bazalte au un conţinut mult mai redus de siliciu şi
erup la temperaturi mari. Vâscozitatea lor redusă le permite să curgă pe distanţe considerabile. Odată
eruptă, rata în care curgerea de lavă se răceşte şi se solidifică depinde de adâncimea ei. Se exemplu, o
curgere de lavă bazaltică de 1 m adâncime se va răci în 12 zile de la 1100oC la 750oC.

Fig. 6.4. Relaţia între conţinutul

de SiO2 şi viscozitate pentru diferite
tipuri de magmă. Se observă că există
o diferenţă de 10 ordine de mărime
între magma riolitică, cea mai
vâscoasă, şi magma bazaltică, cea
mai puţin vâscoasă (Summerfield,
1997).

Erupţiile de lavă duc la formarea unor diverse tipuri de forme de suprafaţă, depinzând de
compoziţie, vâscozitate şi conţinut de gaz. Crusta subţire, elastică şi lucioasă, sub care curgerea lavei
continuă mult timp, până la solidificarea totală poartă denumirea de suprafaţă dermolitică (pahoehoe
în Hawai). Uneori ele capătă aspecte de dale de lavă, lave cordate, acumulări de blocuri în jurul unor
mici coşuri (pustule), umflături ale crustei datorită degazeificării lavei dedesubt, aa (denumire
hawaiană pentru suprafeţele clastolitice formate din lava cu blocuri provenite din fragmentarea crustei)
etc. Fisurile de contracţie apărute în urma răcirii lavei pot determina separaţii columnare cum sunt cele
din curgerile bazaltice din Islanda sau din corpurile subvulcanice ale Detunatelor ori din Munţii
Gurghiului.

6.2.2. Tipurile de erupţii

Erupţiile vulcanice sunt eliberări rapide de enorme cantităţi de energie. O erupţie violentă tipică
a unui vulcan individual are o energie între 1012 şi 1015 J. Aceasta în comparaţie cu energia de 1016 J
produsă de o bombă cu hidrogen de 1000 tone. Dar erupţiile mari implică cantităţi mult mai mari de
 122

energie. De exemplu, erupţia din 1980 a Muntelui St. Helens, Washington a fost echivalentă cu 30 de
bombe cu hidrogen de o megatonă, iar erupţia catastrofică a lui Laki din Islanda în 1783 a fost estimată
ca având o energie de 1020 J (echivalentul a 10 000 de bombe cu hidrogen de o megatonă).

Fig. 6.5.

Natura şi specificul erupţiilor condiţionează structura edificiilor vulcanice. Erupţiile pot fi de trei
tipuri principale, fiecare asociat cu o formă anumită a erupţiilor: exhalativă (gaz), efuzivă (lavă) şi
explozivă (tephra). Toată activitatea vulcanică implică explozia unei anumite cantităţi de gaz, dar
formele construcţionale se datorează erupţiei de lavă sau tephra. Cu toate acestea, gazul este crucial în
mecanismele actuale care controlează tipul de activitate eruptivă care are loc (fig. 6.5).
Au fost făcute încercări variate pentru a grupa tipurile de activitate vulcanică pe baza naturii
materialului erupt şi violenţa evenimentelor eruptive. O versiune simplificată a unei asemenea
clasificări este prezentată în tabelul 6.1, iar caracterizarea analitică a tipurilor de vulcani este cuprinsă
în următoarea secţiune:

-islandic, caracterizează vulcanii cu erupţii liniştite de lave bazice, foarte fluide, ce se revarsă în
lungul unor fracturi ale scoarţei. Activitatea este aproape permanentă. Deşi lavele acestea curg sub
formă de torenţi ori de pânze ce înaintează, uneori, zeci de kilometri, din loc în loc se formează conuri
mici ale căror altitudini rar depăşesc 100 – 150 m. Astfel, în Islanda, în urma erupţiei fisurale din 1783,
pe lângă întinsele curgeri bazaltice, de-a lungul liniei Laki, de cca 25 km s-au format peste 100 conuri
mici de cenuşă şi zgură. Întreaga structură a insulei cu grosimi însumate ale produselor bazaltice de 5 –
10 km, cu conuri aplatizate, cu numeroase dyke-uri se datoreşte de fapt, poziţiei sale pe traseul riftului
atlantic.

Tabel 6.1. Clasificarea erupţiilor vulcanice.

 123

Natura activităţii Forma creată în jurul

Tipul de erupţie Tipul de magmă Natura activităţii efuzive
explozive coşului
Conuri de lavă foarte
întinse; câmpii de lavă cu
Bazică, vâscozitate Curgeri groase, ex-
Islandic Foarte slabă construirea de conuri de-a
redusă tensive din fisuri
lungul fisurilor în faza
terminală
Normal subţire, curgeri
Bazică, vâscozitate Domuri şi platouri de lavă
Hawaian extensive din coşul Foarte slabă
redusă foarte întinse
central
Vâscozitate Curgeri absente sau
Conuri de cenuşe şi curgeri
Strombolian moderată; parţial groase şi moderat de Slabă la violentă
de lavă
bazică, parţial acidă extensive
Curgeri frecvent absente; Conuri de cenuşe, cratere de
Vulcanian Acidă, vâscoasă Moderată
groase dacă sunt prezente explozie
Vezuvian
Curgeri frecvent absente; Moderată la Conuri de cenuşe, cratere de
(vulcanian Acidă, vâscoasă
groase dacă sunt prezente violentă explozie
puternic)
Plinian
Curgerile pot fi absente;
(vulcanian Ponce şi lapilli; în general
Acidă, vâscoasă variabilă în grosime unde Foarte violentă
extrem de nu se formează conuri
sun prezente
puternic
Domuri şi/sau ace, Asemănător cu
Domuri; conuri de cenuşe şi
Peléan Acidă, vâscoasă curgeri foarte groase; pot tipul vulcanian dar
ponce
fi absente cu nori arzători
Caldere mari de explozie
Krakatauan Acidă, vâscoasă Absentă Cataclism

-hawaian se caracterizează tot prin revărsări bogate şi liniştite de lave foarte bazice care provin
însă dintr-un crater central şi acoperă suprafeţe imense. In acest caz craterul are forma unei căldări, cu
pereţii verticali sau în trepte şi cu lărgimi ce depăşesc 20-30 km (“lac de lavă”). In jurul său prin
acumularea îndelungată de lave, ia naştere o cupolă masivă, uriaşă, cu pante de 5-10º care justifică
numele de vulcan-scut. Interferenţa în timp şi spaţiu a acestor forme poate contribui la edificarea unor
structuri vulcanice de maximă importanţă, cum sunt cele din Hawai. Principalul vulcan în activitate
din insula Hawai este Mauna Loa, cu o înălţime de 4162 m şi cu un diametru de 400 km la nivelul
ţărmului, se continuă şi sub nivelul Ocanului Pacific (fig. 6.6). Altitudinea sa totală este de cca 9000 m.
În afară de vulcanii din Hawai, în acelaşi tip se încadrează cei din lungul riftului atlantic (din insulele
Azore, Ascension, Sfânta Elena, Tristan da Cuhna etc).

-strombolian se caracterizează prin erupţii explozive, ritmice de lave bazice obişnuite, cu multe
gaze, cu proiecţii de bombe şi scorii, însă cu foarte puţină cenuşă. Astfel, în jurul unor cratere centrale
cu dimensiuni reduse se formează nişte conuri proeminente constituite din alternanţe de lave şi pături
de sfărâmături grosiere, cu înclinări de 36 – 40o. Reprezentativ este vulcanul Stromboli (926 m) din
insulele Lipari care, datorită erupţiilor sale vizibile de la mari distanţe (100-150 km), cunoscute încă
din antichitate, a fost supranumit “Farul Mediteranei”. Din aceeaşi categorie face parte şi vulcanul
Avainskaia Slopka din Kamceatka, iar Athanasiu (1945) este de părere că astfel de erupţii au existat în
Miocen şi la noi în zona Munţilor Căliman.
 122

Fig. 6.6. Vulcanii

hawaieni. Forma în plan şi mai
multe secţiuni transversale
(Thornbury, 1969) din care se
observă forma de scut a acestui
tip de vulcan.

-vulcanian şi vezuvian prezintă erupţii violente, însoţite sau precedate de cutremure. Din crater
se înalţă coloane de gaze şi cenuşe ce capătă aspect umbeliform la partea superioară (3000 – 4000 m).
Nu lipsesc nici descărcările electrice, ploile de cenuşă etc. Lavele acide, vâscoase se pot consolida pe
coş, formând dopuri care explică exploziile puternice şi cantităţile mari de materiale piroclastice din
structura conurilor vulcanice. Tipic este Vulcano din insulele Lipari. Tot aici se încadrează şi Vezuviu
(1279 m), care în 79 e.n. a avut una dintre cele mai extraordinare erupţii, îngropând sub produsele sale
 123

oraşele Pompei, Stabiae şi Herculanum, - apoi Etna (Sicilia) cu un con ce atinge înălţimea de 3340 m –
cu diametrul bazei de 45 km şi un crater larg de 450 m, unii vulcani din Kamceatka ş.a. Erupţiile şi
acumulările de lavă, prăbuşirile şi lărgirile craterelor simple ale multor vulcani fac ca în locul acestor
cratere să apară nişte veritabile depresiuni numite caldeire. Ele se pot forma printr-o simplă
manifestare (caldeiră monogenă) sau prin asocierea mai multor puncte de erupţie (caldeiră poligenă).
Succesiunea unor erupţii poate da naştere la mici conuri noi, dispuse în imediata apropiere a craterului,
formând astfel o caldeiră inelară, aşa cum este cazul la Vezuviu, unde între marginea caldeirei (Monte
Soma) şi conul nou (Monte Nuovo) s-a schiţat un culoar numit “Atrio del Cavallo”(fig. 6.7).

Fig. 6.7. Caldeira inelară a vulcanului Vezuviu.

-peleean, se caracterizează printr-o lavă foarte vâscoasă, ce se întăreşte pe coş, fiind împinsă
spre suprafaţă de presiunea gazelor, până ce apare sub forma unui dom sau ac vulcanic. Presiunea
gazelor acumulate determină explozii violente, cu proiecţii laterale de nori arzători. Curgerile de lavă
sunt foarte reduse. O astfel de erupţie a fost înregistrată în insula Martinica la vulcanul Mont Pelée
(1597 m) în 1902; semnele prevestitoare au început în 1899 prin emanaţii însemnate de fumarole.
Câteva zile înainte de erupţie au avut loc cutremure puternice care au rupt cablurile telefonice
submarine. A urmat ridicarea unui “ac vulcanic” înalt de 476 m şi cu grosime de 100 m. În masa
acestui stâlp enorm au apărut apoi crăpături laterale prin care au fost evacuate gaze şi vapori de apă
supraîncălziţi (+700oC), încărcaţi cu cenuşă. Din cauza densităţii mari, aceste produse s-au rostogolit
pe versanţi sub forma unor avalanşe (“nori arzători”) cu o viteză de peste 100 km/h, distrugând total
oraşul St. Pie, cu întreaga sa populaţie de 30 000 locuitori. Din cauza vâscozităţii mari, suprafaţa lavei
se solidifică imediat, formând o crustă ce obturează punctul de erupţie. Erupţii de acest tip au dat
naştere unor domuri vulcanice din Masivul Central Francez (Puy de Dome), iar mai recent s-au produs
în Guatemala, Kamceatka, în Noile Hebride (Pacific).

- krakatauan se caracterizează prin lavă foarte vâscoasă, acidă şi bogată în gaze. Aceasta se
întăreşte înainte de a ajunge la gura coşului, determinând explozii puternice care, uneori, aruncă în aer
o mare parte a conului vulcanic sau chiar întregul edificiu. Are ca reprezentant principal vulcanul
Krakatau localizat între Java şi Sumatra a cărei erupţie în 1883 s-a resimţit pe tot globul. Particulele
fine de cenuşă şi praf au fost ridicate până la 70 km şi au înconjurat Pământul, iar în locul insulei, cu o
înălţime de 800 m s-a format o groapă enormă cu adâncimi de 360 m sub nivelul mării. Cea mai mare
parte din insulă a fost aruncată în aer. Zgomotul produs de explozie s-a auzit la 3400 km distanţă.
 124

Caracteristici asemănătoare au şi vulcanii Tambora (Arh. Sundelor), Katamai (Alaska), Taravera

(Noua Zeelandă) etc.

- vulcanii de tip maare se manifestă prin explozii scurte, provocate de decomprimarea gazelor
provenite din topituri magmatice şi acumulate în părţile superioare ale scoarţei. Proiecţiile constituite
exclusiv din sfărâmături, fără lavă şi cenuşă, contribuie la formarea unor diatreme (canale de
străpungere umplute cu sfărâmături) şi a unor cratere sub formă de pâlnii, ocupate ulterior de lacuri,
fără conuri vulcanice. Deşi istoria consemnează puţine erupţii de acest fel (ex. Sirane în Japonia, 1882;
Nilahue, Chile, 1955), forme mai vechi de maare sunt cele din zona Eifel (Germania) de unde provine
şi numele lor - , în Platoul Central Francez, nordul Angliei, Mexic, Africa de Sud.

- erupţii submarine sunt prezente în lungul marilor rifturi şi a altor fracturi importante ale
scoarţei. Se caracterizează prin lave bazice şi ultrabazice ce generează importante curgeri submarine cu
proeminenţe rotunjite, cu separaţii columnare hexagonale. Deşi erupţiile care au loc la adâncimi mai
mari de 200 m nu se reflectă la suprafaţa oceanului, ele creează o morfologie impunătoare. Acumularea
îndelungată şi consolidarea lavelor bazaltice conduc la apariţia unor proeminenţe cu înălţimi de mii de
metri şi a lanţurilor vulcanice impresioante, corespunzătoare dorsalelor mediane ce străbat oceanele.
Unele aparate submerse au partea superioară retezată (nivelată) de dinamica apelor, prezentându-se sub
forma unor platouri şi conuri tip guyot, altele depăşesc suprafaţa oceanului, constituind insule şi
arhipelaguri vulcanice. Formarea acestora este în plină evoluţie, fapt demonstrat, între altele, şi de
unele insule vulcanice apărute recent în Arhipelagul Azore (1956 – 1957), în lungul coastelor Japoniei
(1973) etc.

6.3. Relieful vulcanic

6.3.1. Aparatul vulcanic

Materialele expulzate prin erupţii se depun în jurul punctului de emisie, constituind un aparat
vulcanic, alcătuit din următoarele elemente: coş, crater şi con (fig. 6.8). Coşul vulcanic reprezintă
orificiul de evacuare a materialelor expulzate. Craterul reprezintă prelungirea externă, lărgită a coşului.
Conul vulcanic este edificiul propriu-zis, privit mai ales sub aspectul său exterior. Reprezintă o formă
de acumulare a cărei morfologie depinde iniţial de tipul activităţii vulcanice, iar apoi de evoluţia
subaeriană a eroziunii. Vulcanii sunt variabili în morfologie şi de aceea dificil de a fi clasificaţi în mod
satisfăcător. Dimensiunea este un criteriu important de clasificare, deoarece cantităţi mai mari de lavă
sau tephra nu produc forme vulcanice similare, dar produc dimensiuni mai mari. Astfel, se poate spune
că vulcanii au capacitate morfologică ce reprezintă dimensiunea maximă atinsă de un anumit tip de
erupţie. De exemplu, conurile de cenuşă care sunt compuse în întregime din tephra sunt structural prea
friabile pentru a atinge dimensiuni mari. În consecinţă, toţi vulcanii mari sunt alcătuiţi din lavă, sau
amestec de lavă şi tephra. Această noţiune a capacităţii morfologice este definită în tabelul 6.2 şi fig.
6.9 în care principalele tipuri de morfologii vulcanice sunt clasificate şi ilustrate.
 125

Fig. 6.8. Elementele componente ale unui vulcan tipic cu rezervor de magma, cos, con si crater, dyke (D), con
lateral (L), curgere de lava (F), con de cenusa îngropat ( C ), sill (S) (Chorley et al., 1985).

Tabel 6.2. Clasificarea vulcanilor şi a formelor de relief în relaţie cu aceştia.

CANTITATEA DE MAGMĂ PRODUSĂ

TIPUL DE TIPUL DE
MAGMA ACTIVITATE Mică Mare

Fluidă, foarte Efuzivă Domuri Islandic3 A

1 Domuri
fierbinte, bazică Curgeri de lavă bazaltice şi
exogene2 Hawaian3B
în compoziţie vulcani scut
Conuri de scoria cu
curgeri de lavă4
Conuri de tephra
nefixată cu curgeri
Vâscozitatea în groase de lavă5
creştere, conţinut Domuri endogene Platouri vulcanice cu
de gaz şi aciditate Mixtă (domuri cu dop)7 domuri multiple
(proporţie mare
de siliciu) Maare cu
Maare din tephra9
metereze10

Vâscoasă, relativ Caldere de

rece, acidă. Explozivă prăbuşire şi
Extrem de explozie13
Cratere de Pânze de sfărâmături
vâscoasă, cristale Maare de gaz11
explozie12 vulcanice
abundente Explozivă,
mult gaz

Notă: numerele se referă la cele din fig. 6.9.

 126

Fig. 6.9. Reprezentarea schematică a vulcanilor centrali simpli. Numerele se referă la tipurile de vulcani din
tabelul 6.2. (cit. după Summerfield, 1997).
 127

6.3.2. Modelarea externă a aparatelor vulcanice

O dată cu stingerea vulcanului, procesele de eroziune devin predominante, ele fiind dirijate de
sistemul pantelor caracteristice vulcanilor (convergente şi divergente) şi de structura lor iniţială.
Primele cursuri de apă se instalează pe şanţurile iniţiale generate de către lahare (torenţii de
noroi vulcanic) şi avalanşele uscate. Apare o reţea hidrografică radiară divergentă pe con şi alta
radiară convergentă pe crater (fig. 6.10, 6.11). La baza conului, râurile sunt colectate de o reţea
inelară, iar în crater se formează lacul de crater. Văile adânci care fragmentează radiar conul se numesc
barrancos (denumire folosită în insulele Azore). Interfluviile de formă triunghiulară care urcă în pantă
crescândă către vârful conului sunt numite planeze. In partea superioară, după o evoluţie îndelungată
ele se transformă în creste. Prin eroziune regresivă, barrancosurile pătrund în interiorul craterului şi
drenează lacul. Dirijarea reţelei convergente din interiorul craterului către un nivel de bază exterior,
coborât, intensifică eroziunea, fapt care duce la lărgirea craterului şi la transformarea lui într-o caldeiră
de eroziune.

Fig. 6.11. Vedere spre vest a vulcanului Fuji, prezentând un sistem de torenţi radiari pe suprafaţa conului
(din Virtual Geomorphology, Netscape).

Accentuarea generală a eroziunii duce la îndepărtarea rapidă a rocilor mai moi. Rezistă până la
urmă numai coşurile şi filoanele vulcanice, formate din lavă dură, care sunt puse în evidenţă prin
eroziunea diferenţială. Astfel, vechile forme negative (coşuri, crăpături) se transformă în pozitive; se
produc inversiuni de relief, materializate prin: neck-uri, dyke-uri şi sill-uri.
 128

Fig. 6.11. A. Reţea hidrografică pe un con vulcanic; B. Fragmentarea unui con vulcanic prin barrancosuri şi
planeze (Posea et al., 1976).

Neck-ul este un stâlp de rocă dură (lavă sau piroclastite cimentate), ce corespunde unei intruziuni
de lavă consolidată într-un coş vulcanic sau pe o fisură cu o secţiune relativ rotundă (fig. 6.12).

Fig. 6.12. Shiprock, New Mexico, un neck vulcanic (Scott, 1992).

Dyke-ul este un perete sau un zid impunător ce provine din injectarea lavelor pe o spărtură
longitudinală a conului.
Sill-ul provine prin dezvelirea lavelor injectate pe planurile de stratificaţie ale conului. El apare
sub forma unor pereţi circulari, care închid o depresiune inelară, un crater fals, rezultat în urma
degradării rocilor mai puţin rezistente.
 129

Secţionarea capetelor filoanelor-strat dă naştere la cueste ( de exemplu, în masivul Heniu, în

Călimani). Acestea sunt completate de numeroase forme reziduale cu aspect de coloane, stâlpi,
piramide, ciuperci ş.a. (de exemplu, cei Doisprezece Apostoli din Munţii Călimani).
Platourile primare sau derivate de lavă bazică sunt şi ele modelate intens, în raport de condiţiile
climatice în care se găsesc. Alterarea şi dezagregarea din regiunile aride crează întinse câmpuri de
blocuri, iar eroziunea fluvială din zonele umede sapă văi cu aspect de canion şi adesea cu caracter
epigenetic. Secţionarea unor pături subţiri de lavă şi deschiderea unor formaţiuni subiacente mai
friabile, favorizează o retragere mai accentuată a versanţilor, încât din platourile întinse mai rămân
doar sectoare izolate, bine conturate, cunoscute sub numele de mesas.

6.3.3. Evoluţia generală a reliefului vulcanic

Modelarea subaeriană a reliefului creat de activitatea vulcanică, ca şi toate celelalte procese şi

forme de relief, poartă şi ele pecetea factorului timp (fig. 6.13). În această ordine de idei se poate
considera că şi relieful vulcanic are un ciclu de modelare descendentă.

Fig. 6.13. Patru stadii în

eroziunea unui stratovulcanic:
vulcan intact; stadiul de
planeze, vulcan rezidual,
resturi vulcanice cu neck-uri
vulcanice şi dyke-uri (Ollier,
1969).

Astfel, faza de tinereţe a acestuia se caracterizează printr-o bună conservare a morfologiei

constructive: conuri proeminente şi cratere neştirbite, adesea cu lacuri, cum este Ciumatu Mare (1294
m) cu Lacul Sf. Ana, la care se adaugă numeroase barrancos-uri.
 130

Faza de maturitate este definită de cratere parţial distruse şi transformate în bazine de recepţie
ale unor artere hidrografice şi prin planeze, mai dezvoltate către baza conurilor vulcanice, continuate
de culmi relativ înguste spre partea superioară. Aşa este cazul Masivului Călimani al cărui crater, mult
lărgit prin procese denudative, este ocupat de bazinul superior al râului Neagra Şarului, apoi, al
Munţilor Gurghiului cu mai multe cratere ştirbite, ca cel de lângă vârful Saca (1776 m) drenat de
pârâul Secuiului, precum şi al Munţilor Harghita.
Faza de bătrâneţe este reprezentată prin distrugerea accentuată a conurilor vulcanice şi apariţia
unor inversiuni de relief de tipul neck-urilor şi dyke-urilor, ori al unor mici platouri de tip sills cum
sunt cele din cuprinsul munţilor Oaş, Gutâi, Ţibleş, Bârgău sau Detunatele din Munţii Apuseni etc. În
felul acesta se poate ajunge la distrugerea totală a aparatelor vulcanice, în urma cărora poate rămâne
doar o reţea hidrografică radiar-divergentă, colectată adesea de râurile care au marcat periferia fostelor
conuri.

6.4. Răspândirea vulcanilor pe glob

Este condiţionată de procesele care au loc în zonele de expansiune şi în cele de subducţie de la

marginea plăcilor principale ale scoarţei terestre ori de prezenţa unor puncte fierbinţi (hot-spots) din
diferite regiuni ale globului (fig. 6.14).
Vulcanismul din lungul dorsalelor medio-oceanice este generat de magmele bazaltice din
mantaua superioară, antrenate spre suprafaţă de curenţii subcrustali de convecţie. În această categorie
se înscriu vulcanii din insula Jan Mayen (cel mai nordic din lume) situat in Groenlanda, apoi Islanda cu
cca 100 vulcani, arhipelagul Azore (cel mai important Pico Alto, 2600 m), insula Ascension, Sf. Elena
(vulcanul Diana Peak al cărui con se ridică de la 4000 m adâncime, în afară fiind de 853 m); Tristan da
Cuhna, s.a.

Fig. 6.14. Răspândirea vulcanilor care au erupt în timpul geologic recent (Scott, 1993).

In lungul zonelor de acreţie din Oceanul Indian sunt mai puţin vulcani, deoarece mare parte a
acestor dorsale nu au rifturi. In schimb sunt numeroşi vulcani în lungul marelui rift est-african, pe o
 131

lungime de 6500 km. Reprezentativ este Kilimandjaro, 5895 m cu trei conuri concentrice - Kenya,
5199 m, Maru, 4567 m, Elgon, 4322 m.

Fig. 6.15. Vedere dinspre

NV a Muntelui Fuji peste
Lacul Shoji care s-a format
prin bararea unui râu cu lava
eruptă în anul 864 (din Virtual
Geomorphology, Netscape).

Vulcanismul zonelor de subducţie are cea mai largă răspândire pe glob, concentrând cca 350
vulcani activi (62%) dintre care 2/3 formează “cercul de foc al Pacificului”. Vulcanii se aliniază atât pe
marginea continentelor, cât şi în arcurile insulare, au erupţii de lave andezitice şi dacitice, cenuşe, gaze,
piroclastite, uneori foarte violente asociate cu mare seismicitate. Astfel, în lungul ţărmurilor estice ale
Asiei vulcanismul foarte activ este prezent începând din pen. Kamceatka cu peste 40 vulcani
importanţi, cărora li se asociază peste 100 de gheizere şi izvoare fierbinţi. Reprezentativ este vulcanul
Kliucev (4750 m). Mai spre sud în insulele Kurile sunt vreo 50 de vulcani activi, apoi în Japonia unde
sunt peste 30 vulcani cu activitate actuală şi peste 40 cu activitate recentă. Exemplu este vulcanul
andezitic Bandai - san (1819) care a erupt violent în 1888 după o linişte de 1000 ani; muntele sfânt
Fujiyama (3776 m) şi Aso-san (1592 m) cu o caldeiră a cărei circumferinţă are 114 km. Vulcanismul se
continuă în insula Taiwan, insulele Filipine, nordul Australiei; se continuă în insulele indoneziene cu
binecunoscuţii vulcani Tambora, 2851 m (Insula Sumbawa), Agung, 3142 m (Insula Bali), Insula
Djava cu 100 de vulcani, din care 30 activi, Krakatau cu cea mai puternică erupţie din timpurile
istorice.
In nordul Oceanului Pacific, arcul de foc se continuă spre est în ins. Aleutine. Vulcanismul, apoi,
este o caracteristică esenţială a Munţilor Cordilieri şi Anzi din lungul ţărmurilor vestice ale Americii.
Intre cei mai cunoscuţi sunt vulcanii din Alaska (Wranghel, 4268 m), în partea central-vestică a
Americii de Nord, în lungul Munţilor Cascadelor se aliniază cca 15 vulcani activi; în Mexic şi America
Centrală, în vecinătatea ţărmului oceanic se concentrează cca 100 de vulcani de mari dimensiuni, din
care 40 în plină activitate, cu aparate de tip stratovulcanic. Astfel, în Mexic se găseşte Popocateptl,
5452 m, Pico de Orizaba, 5747 m, Ixtacci Kuat, 5326 m. Un caz aparte este Paricutin (2771 m) cu o
dezvoltare spectaculoasă - a apărut în 1945 într-un lan de porumb, îngropând treptat sub cenuşe, lave şi
piroclastice mii de hectare, conul înălţându-se în primul an cu 450 m.
În America de Sud se găsesc cei mai mulţi vulcani cu înăţimi de 5000 - 6000 m: Chimborazo,
6272 m în Ecuador, Acongagua, 6959 m - cel mai înalt vârf vulcanic din lume, în Chile.
O altă zonă de subducţie însoţită de fose oceanice adânci şi totodată de vulcanism se află în
partea central-vestică a Atlanticului, respectiv, în arcurile insulare ale Antilelor ce închid Marea
Caraibilor. Un loc apartea îl ocupă provincia vulcanică din Europa Meridională şi Asia de sud vest,
 132

deosebit de complicată din punct de vedere al structurii litosferei. Aici se găsesc vulcanii Vezuviu
(1279 m), Etna (3340 m), Stromboli şi Vulcano. Spre est se găsesc vulcanii stinşi Ararat (5165 m) în
Podişul Anatoliei, Elbrus (5633 m) în Caucaz.
Tot unor procese de paleosubducţie se datoreşte şi formarea lanţului vulcanic ce se desfăşoară pe
cca 300 km în partea vestică a Carpaţilor Orientali.
6.5. Procese şi forme pseudovulcanice
In natură se întâlnesc unele fenomene sau forme de relief similare celor vulcanice, dar care sunt
provocate de alte cauze. In această categorie se includ craterele meteorice şi vulcanii noroioşi. Întrucât
asupra craterelor meteorice am dicutat la capitolul de geomorfologie planetară, vom aduce în discuţie
doar problema vulcanilor noroioşi. Aceştia se formează în regiunile cu emanaţii de gaze proprii
activităţilor postvulcanice, care, în drumul lor spre suprafaţă întâlnesc strate acvifere şi roci argiloase.
Uneori este vorba de gaze provenite din descompunerea unor substanţe organice (metan) aşa cum este
cazul în unele lunci şi zone mlăştinoase.

Fig. 6.16. Vulcanii noroioşi de la Pâclele Mari,

Buzău (colecţia www.Dumitrescu.com, 1999)

Sub influenţa gazelor şi a apelor

ascensionale, argilele şi marnele de la suprafaţă, bogate în săruri solubile se transformă într-o pastă
noroioasă. Acolo unde aceasta ajunge la nivelul solului se formează un mic “ochi glodos” din care se
degajă apă mâloasă şi bule de gaz. Cu timpul, noroiul se depune în jurul ochiului formând un mic con.
Astfel de situaţii se întâlnesc în Italia, în Crimeea, Islanda, America Centrală.
La noi în ţară cei mai reprezentativi vulcani noroioşi sunt în regiunea subcarpatică a Buzăului, la
Pâclele Mari şi Pâclele Mici, unde au înălţimi între 0,5 şi 2,5 m.

6.6. Mişcările seismice

 133

Reprezintă o altă categorie de fenomene naturale legate de descărcările de energie intratelurică şi

de contactele tectonice dintre diferite plăci şi microplăci. În consecinţă, ele se asociază adesea cu
manifestările vulcanice sau pseudovulcanice.
Dintre consecinţele geomorfologice ale seismelor menţionăm apariţia unor crăpături şi denivelări
ale scoarţei, deschiderea sau reactivarea unor falii, declanşarea unor mari deplasări de teren etc.
Literatura dre specialitate este foarte bogată în exemple. Astfel, cutremurul din California (1906), cu o
magnitudine de 7,9 pe scara Richter a dat naştere la numeroase dislocaţii paralele cu linia de fractură
San Andreas, care s-au întins pe cca 300 km. Deplasările orizontale din unele sectoare au fost de 4 – 6
m, iar crăpăturile din jurul oraşului San Francisco au atins lărgimi până la 20 m. Un alt cutremur, din
Pamir (1911) a produs surparea unui munte, cu o dislocare de cca 2,5 miliarde m.c. materiale stâncoase
ce au acoperit un sat şi au barat valea unui râu. În câţiva ani în spatele acestui baraj natural s-a format
un lac lung de 53 km şi adânc de 284 m. Pe ţărmurile Japoniei, în zona Golfului Sagami de la sud de
Yokohama, un cutremur din 1923 a produs ridicări şi coborâri de 250 – 300 m faţă de situaţia
anterioară, fără a mai vorbi de piederile de vieţi omeneşti şi de bunuri materiale. De asemenea,
cutremurele violente din ultimile decenii, cum au fost cele din Alaska (1964), Chile (1965), Peru
(1970), Nicaragua (1972), Guatemala (1976), Turcia (1999) au provocat importante deplasări
orizontale şi mari alunecări de teren.
Şi la noi în ţară cutremurele de amploarea celor din 10 XI 1940 ori din 4 III 1977, pe lângă alte
urmări catastrofale, au provocat multe crăpături ale solului, alunecări, reactivări ale unor deluvii mai
vechi şi alte modificări ale versanţilor şi albiilor de râu din zona subcarpatică, între care şi cele de la
Zăbala şi Dumitreşti (Vrancea), Albeşti-Bădila (Buzău), Slon (Prahova) ş.a. Uneori seismele provoacă
doar deranjamente structurale ori modificări ale drenajului subteran al apei, ale condiţiilor de stabilitate
etc., care contribuie la declanşarea unor procese geomorfologice ulterioare. Aşa, de exemplu, seismul
din 4 martie 1977 a provocat căderi de pietre, rostogoliri, alunecări întârziate în bazinele văilor
Lupului, Purcăreaţa, deplasări în masă şi reactivări de vulcani noroioşi în bazinul râului Turburea ori în
apropierea satului Ursoaia – toate în Subcarpaţii Buzăului (Bălteanu, 1983).

Rezumat

Prin vulcanism se înţelege totalitatea fenomenelor şi manifestaţiilor rezultate în urma

străpungerii scoarţei de către topiturile magmatice sau gazele provenite din zone profunde. Procesele
magmatice generează structuri eruptive, care sunt de două feluri: intrunsive şi efuzive (extrusive),
strâns legate între ele. Masivele magmatice intrusive se găsesc sub forma batolitelor, stock-urilor,
lacolitelor şi filoanelor. Vulcanii sunt forme geologico-geomorfologice create în urma apariţiei la
suprafaţă a magmei - care în acest caz poartă denumirea de lavă - precum şi a altor produse eruptive
(gaze şi ape fierbinţi, piroclastite). Lavele bazice, adică au conţinut mic de bioxid de siliciu (40 – 52%),
sunt fluide şi curg sub formă de torenţi ori pânze ce pot atinge viteze de câţiva km/oră. Erupţiile sunt
liniştite, iar lavele ajung la distanţe mari de locurile de emisie, dând naştere la conuri larg boltite
(conuri-scut), platouri întinse şi alte forme domoale cum sunt cele ale vulcanilor Mauna Loa şi Kilauea
din Hawai, Hecla şi Laki din Islanda etc. Lavele acide, bogate în siliciu (peste 66%) şi gaze sunt
vâscoase, se deplasează încet, solidificându-se în apropierea punctului de erupţie, uneori chiar în
interiorul coşului vulcanic. Ele sunt proprii vulcanilor cu activitate explozivă şi contribuie la apariţia
unor conuri mai proeminente (Etna, Vezuviu etc), emisiile de lavă asociindu-se şi cu alte produse
vulcanice.
Relieful vulcanic se caracterizează prin formarea unui edificiu numit aparat vulcanic (alcătuit din
coş, crater şi con) a cărei modelare subaeriană are următoarele faze: de tinereţe (bună conservare a
morfologiei constructive), maturitate este (cratere parţial distruse, planeze, mai dezvoltate către baza
conurilor vulcanice, continuate de culmi relativ înguste spre partea superioară), maturitate (distrugerea
accentuată a conurilor vulcanice şi apariţia unor inversiuni de relief de tipul neck-urilor şi dyke-urilor,
 134

ori al unor mici platouri de tip sills). Răspândirea vulcanilor pe glob este condiţionată de procesele care
au loc în zonele de expansiune şi în cele de subducţie de la marginea plăcilor principale ale scoarţei
terestre ori de prezenţa unor puncte fierbinţi (hot-spots) din diferite regiuni ale globului

Bibliografie selectivă

BACAUANU, V. (1989), Geomorfologie, Editura Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi.

CHORLEY, R.J., SCHUMM, S.A., SUGDEN, D.E. (1985), Geomorphology, Methuen, London.
OLLIER, C.D. (1969), Volcanoes, Canberra, Australian National Univ. Press.
NAUM, T., GRIGORE, M. (1974), Geomorfologie, Ed. Did. Ped., Bucureşti.
POSEA, G., GRIGORE, M., POPESCU, N., IELENICZ, M., Geomorfologie, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
RĂDULESCU, D. (1976), Vulcanii astăzi şi în trecutul geologic, Editura tehnică, Bucureşti.
RITTMAN, A. (1962), Volcanoes and their activity, New York, Wiley.
SCOTT, R. (1993), Physical Geography, West Publishing Co., New York.
SHORT, N.M., BLAIR, R.W. (editori) (1986), Geomorphology from Space, NASA SP-486,
Washington.
STRAHLER, A.H., STRAHLER, A.N. (1992), Modern Physical Geography, New York, Wiley.
*** Fuji Volcano, in Virtual Geomorphology, Netscape.

View publication stats