AMENAJÃRI HIDROTEHNICE ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

ANUL II
GEOLOGIE
CURS 1

1. INTRODUCERE

Geologia este ştiinţa care se ocupã cu studiul Pãmântului (în sens larg), iar în sens
restrâns se limiteazã la studiul alcãtuirii şi al istoriei Pãmântului, în special a scoarţei terestre.

Termenul de „geologie” a fost utilizat pentru prima dată în anul 1475 de episcopul
francez Richard de Bury în lucrarea „Phylobiblion” şi se referea la ştiinţele pământeşti în
opoziţie cu „teologia” sau ştiinţa despre cele cereşti, despre divinitate. Etimologia cuvântului
geologie derivă din cuvintele greceşti Ge = Pământ şi logos = ştiinţă.

Geologia face parte din ramura Ştiinţe ale Naturii şi are ca obiect de studiu Pământul ca
întreg, în dinamica sa, din momentul ocupării locului pe orbită şi a primei diferențieri
geochimice majore (se produce în nebuloasa solară în urmă cu 4,6 mld. ani), până în prezent. În
acest sens este considerată şi curgerea evenimentelor geologice, ”punctul zero” al derulării
timpului geologic în scara geocronologică coincizând cu „momentul” separării geosferelor
interne în procesul de răcire a planetei (= 4,6 mld. ani).

Pentru cunoaşterea alcãtuirii scoarţei terestre, geologia cerceteazã compoziţia chimicã,

mineralogicã şi petrograficã a acesteia, precum şi formele de zãcãmânt ale diferitelor mase de
roci.

În vederea reconstituirii modului în care au luat naştere diferitele complexe de minerale şi

roci şi pentru a cunoaşte istoria dezvoltãrii în timp a Pãmântului, de la formarea sa pânã în
prezent, geologia cerceteazã diferite forţe care au acţionat şi acţioneazã asupra scoarţei terestre,
modificându-i structura şi aspectul.

Geologia generalã se ocupã cu cercetarea fenomenelor şi proceselor geologice care au loc

la suprafaţa şi în interiorul scoarţei terestre sub influenţa diferitelor forţe dinamice de origine
internã sau externã. Pentru înţelegerea proceselor geologice, adicã a proceselor de formare şi de
transformare a structurii şi a componenţei scoarţei terestre, în cadrul geologiei generale sunt
studiate proprietãţile şi componenţa actualã a învelişurilor externe ale Pãmântului, adicã a
atmosferei, hidrosferei şi biosferei, precum şi acţiunea pe care o exercitã acestea asupra scoarţei
terestre. Învelişurile externe sunt cercetate însã, numai în mãsura în care acestea acţioneazã ca
factori geologici, studiul multilateral al acestor învelişuri şi al interacţiunii dintre ele constituind
obiectul diferitelor ramuri ale geografiei fizice. Generalizând şi sintetizând datele oferite de
celelalte discipline înrudite, geologia general urmãreşte elaborarea metodelor de studiu pentru
reconstituirea proceselor care au avut loc în trecutul Pãmântului, precum şi a ipotezelor care sã
explice formarea planetei, a continentelor şi a depresiunilor oceanice, a munţilor, etc.

Numeroase fenomene ale naturii, cum sunt formarea munţilor, a continentelor şi a

bazinelor oceanice, formarea şi transformarea rocilor din constituţia scoarţei terestre, formarea
zãcãmintelor de substanţe minerale utile, dezvoltarea lumii organice de la forme simple,
inferioare la forme complexe, superioare. Îşi gãsesc explicaţia ştiinţificã prin studiul geologiei.

Studiile geologice au demonstrate cã scoarţa terestrã, oricât de imobilã, neschimbatã ar

pãrea la prima vedere, este, totuşi, într-o continuã mişcare şi transformare,, cã munţii se distrug
sub acţiunea factorilor externi, cã materialele rezultate din distrugerea formelor positive ale
reliefului sunt transportate şi depuse în diferite bazine de sedimentare unde formeazã alte roci.

Aspectul actual al suprafeţei Pãmântului este rezultatul luptei a douã categorii de forţe
contrarii: forţele interne ale Pãmântului (vulcani, mişcãri ale scoarţei, etc.), care au tendinţa de a
crea neuniformitãţi ale reliefului, şi forţe externe, determinate de energia solarã, care au tendinţa
general de a distruge aceste neuniformitãţi şi de a nivela suprafaţa Pãmântului.

Geologia cuprinde un ansamblu de ramuri sau discipline geologice, care s-au

individualizat în procesul dezvoltãrii cercetãrilor şi de perfecţionare a metodelor de cercetare.
Printre primele discipline care s-au individualizat în cadrul geologiei au fost mineralogia,
cristalografia şi petrografia. Petrografia cerceteazã compoziţia, structura şi geneza rocilor care
formeazã scoarţa terestrã. Mineralogia studiazã compoziţia chimicã, proprietãţile fizice şi modul
de formare a mineralelor din care sunt alcãtuite rocile. Cristalografia se ocupã cu studiul
formelor exterioare şi a structurii interne a cristalelor.
 Studiul legilor repartiţiei, asociaţiei şi migraţiunii diferitelor elemente chimice în
interiorul Pãmântului şi la suprafaţa lui, formeazã obiectul Geochimiei, care realizeazã legãtura
între geologie şi chimie.

Pãtura externã a scoarţei terestre (de alteraţie) reprezentatã prin diferite tipuri de soluri
constituie obiectul Pedologiei.

Cu studiul formelor de prezentare spaţialã a maselor de roci din constituţia scoarţei

terestre şi a mişcãrilor suferite de aceasta se ocupã Geotectonica generalã.

Relieful scoarţei terestre, procesele de formare a reliefului şi legile dezvoltãrii lui în timp
reprezintã obiectul Geomorfologiei (disciplinã desprinsã din geologie şi care are legãturi strânse
cu Geografia fizicã).

Reconstituirea istoriei Pãmântului, a succesiunii principalelor procese geologice care au

avut loc în trecut, formeazã obiectul Geologiei istorice. Pe baza datelor rezultate din studiul
caracterelor petrografice ale maselor de roci, a raporturilor dintre aceste mase şi a conţinutului
lor în resturi de organisme fosile, aceastã ramurã a geologiei urmãreşte stabilirea, pentru fiecare
etapã a trecutului geologic, a repartiţiei uscatului şi a mãrilor, a condiţiilor fizico-geografice, a
fenomenelor tectonice şi vulcanice care s-au manifestat, a condiţiilor de formare a acumulãrilor
de substanţe minerale utile, etc. Geologia istoricã cuprinde trei ramuri: stratigrafia,
paleogeografia şi paleotectonica. Stratigrafia are ca obiect stabilirea succesiunii cronologice a
formãrii diferitelor complexe de roci din scoarţa terestrã, utilizând în acest scop datele
paleontologiei (disciplinã care se ocupã cu studiul resturilor fosile ale vieţuitoarelor care au trãit
în trecutul geologic). Paleogeografia studiazã istoria schimbãrilor condiţiilor fizico-geografice
care au avut loc în trecutul geologic. Paleotectonica se ocupã cu studiul istoriei dezvoltãrii
structurii tectonice a scoarţei terestre.

Pe lângã disciplinele enumerate, geologia mai cuprinde o serie de discipline care

urnmãresc rezolvarea unor probleme practice. Acestea sunt: Cartografia geologicã (studiazã
metodele de întocmire şi interpretare a hãrţilor geologice), Prospecţiunile şi explorãrile
(studiazã metodele de punere în evidenţã şi de calcul al rezervelor de substanţe minerale utile),
Geologia zãcãmintelor de substanţe minerale utile (cerceteazã legile formãrii şi repartizãrii în
scoarţa terestrã a diferitelor acumulãri de substanţe minerale utile), Hidrogeologia (studiazã
apele subterane), Geologia inginereascã (stud temeinice de geologieiazã condiţiile geologice ale
terenurilor utilizate pentru diferite construcţii).

Relaţiile geologiei cu alte ştiinţe. Geologia nu poate răspunde singură la problemele

privind compoziţia, structura şi evoluţia Pământului, motiv pentru care este nevoită să apeleze la
metode şi cunoştinţe specifice altor ştiinţe precum: chimia, fizica, astronomia, biologia şi
geografia. Din interferenţa acestor ştiinţe cu subdomeniile geologiei, rezultă discipline de graniţă
precum geochimia, geofizica, geomorfologia, paleobiologia, paleoecologia etc. Practic, Geologia
nu poate fi studiată fără cunoștințe minime de fizică, chimie, biologie și geografie.

Importanţa practicã a geologiei. Dezvoltarea geologiei ca ştiinţã a fost condiţionatã de

necesitãţile practice ale mineritului. Studiul zãcãmintelor metalifere, de roci utile, de cãrbuni,
petrol, gaze naturale, sare, impun cunoştinţe temeinice de geologie, fãrã de care o exploatare
raţionalã nu ar fi posibilã. Identificarea pânzelor de apã, construcţia barajelor, stabilirea traseelor
de cãi ferate, drumuri, amplasamente pentru clãdiri de mari proporţii, cer, de asemenea,
cunoştinţe aprofundate de geologie.

2. METODE DE CERCETARE ALE GEOLOGIEI

Geologia, ca oricare altã ştiinţã, în afarã de materialul de cercetare, foloseşte anumite

metode cu ajutorul cãrora rezolvã probleme pe care le ridicã aceastã disciplinã. Principalele
metode utilizate în domeniul geologiei sunt:

1. Metoda observaţiei directe constã în observarea pe teren a fenomenelor geologice. Într-

o regiune specialistul trebuie sã vadã şî sã cerceteze alcãtuirea litologicã a formaţiunilor,
reporturilor geometrice care existã între stratele care alcãtuiesc formaţiunile respective, sã
observe extinderea spaţialã a acestora, etc. Aceste date adunate, coordonate şi raportate la
 materialul deja cunoscut, îl conduc spre anumite concluzii. Studiul faunei din anumite strate îl
conduce la stabilirea condiţiilor de viaţã ale organismelor din diferite medii, precum şi la
stabilirea perioadei când au trãit. Observarea poziţiei unor strate cutate duce la concluzia cã zona
respectivã a fost afectatã de mişcãri tectonice. Acumularea datelor prin observaţie duce la
dezvoltarea ipotezelor.
2. Metoda experimentalã se încearcã reproducerea în laborator anumitor fenomene care au
loc în naturã, reduse la scara şi la condiţiile pe care le poate oferi mediul respectiv. Metoda
experimentalã, aşa cum se foloseşte în chimice şi fizicã, întâmpinã dificultãţi mari în domeniul
geologiei, deoarece aici intervine un factor greu de înlocuit sau de realizat, cum este timpul.
Fenomenele geologice majore, ca orogeneza, se efectueazã aşa de lent, încât efectul lor poate fi
constatat doar în decursul a miilor şi milioanelor de ani, iar pe de altã parte, ele afecteazã regiuni
vaste, imposibil de reprezentat întru totul în laborator. Totuşi, unele procese geologice reduse ca
proporţii au putut fi reproduse, dacã nu complet, cel puţin parţial. Unele experienţe fizice,
mecanice (determinarea momentului de inerţie la sfere cu aceeaşi masã, dar cu distribuţie zonarã
diferitã a densitãţilor) au putut fi folosite cu succes pentru explicarea structurii interne a
Pãmântului. De asemenea, s-au realizat topituri de roci care au fost lãsate sã se rãceascã pentru a
se urmãri fazele de cristalizare şi condiţiile în care se pot amesteca diferiţi compuşi. Tot aşa s-a
realizat în laboratoare cutarea unor strate care, deşi redusã la scarã, a dat o idee despre
plasticitatea şi compresibilitatea rocilor şi despre modul cum se pot forma unele cute.
3. Metoda deductivã (a cauzelor actuale) Prin deducţie se înţelege forma de raţionament
prin care pornind de la un model general se descifrează cazurile particulare. Acest tip de
cercetare în geologie permite reconstituirea proceselor evolutive şi contextul paleogeografic şi
geogeodinamic în care se desfăşoară acestea.
a) Principiul superpoziţiei stratelor. Conform acestui principiu, într-o succesiune de strate
depuse în acelaşi bazin de sedimentare, neafectat de mișcări tectonice importante, stratul
din bază este cel mai vechi iar cel de la partea superioară a coloanei de roci este cel mai
nou. Acest principiu se aplică în cazul stabiliri vârstei relative a depozitelor şi a
raporturile temporale şi spaţiale ale acestora. În cazul stratelor răsturnate se procedează
mai întâi la reconstituirea poziţiei iniţiale ale stratelor pe baza unor structuri specifice
care se formează la partea inferioară a stratelor (de exemplu hieroglifele) sau la partea
superioară (de exemplu structurile convolute). Pentru a stabili poziţia normală sau
 răsturnată a stratelor, poziţia hieroglifelor se corelează cu granoclasarea depozitelor şi cu
alte elemente (de ex., în cazul decantării gravitaţionale într-un bazin de sedimentare în
bază se depune fracţiunea grosieră şi spre partea superioară fracţiunile din ce în ce mai
fine).
b) Principiul evoluţiei organismelor. Acest principiu porneşte de la faptul că organismele
fosile cu o organizare anatomică simplă sunt mai vechi decât cele cu o organizare
complexă. De exemplu, evoluţia linei lobare la cochilia de amonoidee separă grupele
primitive, mai vechi, de cele mai evoluate, mai noi. Acestea sunt animale marine cu o
cochilie cu înrulare planspirală, compartimentată în loje prin septe. Contactul septelor cu
suprafaţa cochiliei formează linia lobară. Aceasta este relativ simplă la goniatiţi
paleozoici şi se complică la ceratiţi triasici şi amoniţi cretacici. Organismele fosile se
clasifică în fosile index (caracteristice) şi sunt cele cu o mare răspândire pe orizontală (în
suprafaţă) şi redusă pe verticală (în timp), pe baza cărora se stabileşte vârsta relativă şi
fosile de facies, cu dezvoltare temporală mare în scara timpului geologic. Acestea oferă
informaţii asupra condiţiilor paleoecologice şi paleomediale.
c) Principiul actualismului. Principiul este formulat pornind de la premisa că legile fizico-
chimice care guvernează geosistemul, sunt constante de-a lungul timpului geologic. În
aceast caz forţele geologice care acţionează în prezent producând anumite efecte, în
trecutul geologic au produs aceleaşi efect, prezentul constituind cheia descifrării
paleoevoluţie. În aceastã metodã se admite cã în trecutul geologic au avut loc, în general,
aceleaşi fenomene şi procese care au loc şi în prezent şi, respectiv, cã în trecutul geologic
au acţionat aceleaşi cauze care acţioneazã şi astãzi. Actualismul a fost folosit încã din
secolul al XV-lea (L. DaVinci, N. Steno). El a fost enunţat sub formã de principiu de
cãtre E. V. Hoff. Aplicând aceastã metodã, specialistul are posibilitatea de a reconstitui
condiţiile care au existat în diferite regiuni ale globului în trecutul geologic. Astfel,
gãsind astãzi, în Cheile Bicazului un calcar recifal cu urme de corali, specialistul poate
deduce cã în timpul formãrii acestui calcar, regiunea respectivã a fost acoperitã de o mare
cu o adâncime micã (sub 80 m), cu o temperturã în jur de 20℃ - pornind de la faptul cã
în prezent recifii de corali se dezvoltã în astfel de condiţii. De asemenea, aceastã metodã
poate fi folositã uneori pentru a prevedea desfãşurarea în viitor a unor procese geologice,
pornind de la cunoaşterea modului în care se desfãşoarã astãzi procese geologice
 similare. Totuşi, acest mod de a vedea lucrurile duce la ideea greşitã cã fenomenele şi
procesele geologice se repetã identic, din trecutul geologic cel mai îndepãrtat şi pânã în
prezent. Aceastã concepţie greşitã, denumitã uniformism, nu permite o înţelegere justã a
dezvoltãrii progesive a proceselor geologice. Cercetãrile au arãtat cã nu poate exista o
identitate perfectã între fenomenele geologice actuale şi cele din trecut, întrucât în
decursul timpului geologic au variat atât condiţiile fizico-chimice din interiorul planetei
noastre cât şi climatul, compoziţia atmosferei, salinitatea bazinelor marine şi componenţa
lumii organice de la suprafaţa Pãmântului. În concluzie, metoda actualismului, metodã
care stã la baza deducţiilor noastre privind evenimentele din trecutul geologic, trebuie
aplicatã în mod dialectic, ţinând seama cã aceleaşi cauze au avut în trecut efecte similare
cauzelor actuale numai atât timp cât condiţiile în care s-au manifestat au fost similare.
Admiţând existenţa unor asemãnãri între procesele geologice trecute şi cele actuale, nu
trebuie sã admitem o identitate perfectã a acestor procese, întrucât dezvoltarea proceselor
geologice nu se face într-un cerc închis, ci în spiralã, fãrã a reveni niciodatã în acelaşi
punct de unde s-a plecat. Exemple care au relevanţă privind evoluţia paleoclimatică, sunt
reprezentate de conţinuturile izotopice de 86Sr/87Sr, 18O16O etc. ale sedimentelor şi
cochiliilor organismelor nannoplanctonice, asociaţiile de foraminifere aglutinate
paleogene care dau indicaţii paleobatimetrice şi paleomorfologice, organismele
constructoare de calcare recifale cu semnificaţii paleoecologice, etc.

4. Metoda analizei reprezintă baza evoluţiei ştiinţifice. Analiza trebuie să fie funcţională,
îndicând rolul elementelor în structura întregului, statistică, raportând serii de date, pe baza
cărora să poată fi formulate ipoteze probabilistice, armonică, arătând serii de variaţii periodice
ale componentelor din sistem şi cartografică, redând desfăşurarea spaţială a faptelor (analiza
hãrţilor tematice, analiza aerofotogramelor).
5. Metoda dialectică permite descifrarea corectă a relaţiilor între părţile componente ale
sistemului geologic. Pot fi astfel descoperite legăturile dintre cauzele şi efectele unor fenomene
(ex: cauzele şi efectele alunecărilor de teren, a formãrii anumitor forme de relief, etc.).
6. Utilizarea metodei inductivă presupune cunoaşterea de la particular la general, spre
deosebire de cea deductivă care porneşte de la model pentru a-l extrapola la cazuri particulare
(de la general la particular). În consecinţă, cercetarea inductivă presupune acumularea unui
 număr cât mai mare şi mai complet de date geologice punctiforme, cu distribuţie relativ omogenă
într-o regiune dată. Pe baza acestor informaţii, prin generalizare, se obţine o imagine de
ansamblu asupra alcătuirii şi distribuţiei volumelor de roci şi a raporturilor dintre acestea.
Practic, aceastã metodã constã în trecerea de la premise particulare la concluzii cu caracter
general ( ex. cauzele care au condus la formarea anumitor faciesuri).
7. Metoda comparativă - folosind această metodă se pot compara diverse aspecte ale
evoluţiei scoarţei terestre, formulându-se astfel anumite concluzii.
8. Metoda matematică poate fi utilizată pentru realizarea hărţilor digitale şi a calculelor
statistice.
9. Metoda sintezei constă în subsumarea datelor şi faptelor rezultate din analiza,
comparaţii, calcule şi închegarea lor într-un sistem, materializat în concluzii.
10. Metode specifice : metode petrografice-mineralogice de cercetare a compoziţiei şi
structurii rocilor şi mineralelor, metode geofizice (gravimetria, magnetometrie, termometria,
electrometrie, seismometrie, radiometrie), metode geochimice şi biogeochimice de prospecţiune
a substanţelor minerale utile, metode stratigrafice-paleontologice, metode tectonice şi
microtectonice, metode aerogeologice de cartare şi prospecţiune, etc.
Metodele geofizice utilizate sunt:
Gravimetria – se foloseşte în cazul conturării corpurilor cu greutăţi specifice
contranstante faţă de fondul litologic;
Magnetometria – conturează în special corpurile alcătuite din materiale fero- şi
paramagnetice (de ex. conturarea zăcămintelor de magnetit);
Seismometria – se bazează pe faptul că viteza de propagare a undelor seismice este
proporţională cu densitatea mediilor străbătute, iar undele secundare nu străbat decât mediile
solide. De asemenea, undele seismice suferă fenomene de reflexie şi refracţie la limita dintre
medii cu densităţi diferite și își modifică viteza de propagare;
Radiometria – se bazează pe măsurarea câmpului radioactiv natural, folosindu-se pentru
conturarea acumulărilor de minerale radioactive (de uraniu, thoriu, cesiu etc.);
Termometria – indică zonele cu flux caloric ridicat, fracturi crustale, zone de rift,
acumulări de ape termale etc.;
 Electrometria – se bazează pe conductivitatea diferită a acumulărilor metalice, a apelor
de zăcământ cu o concentraţie mare de săruri, a acviferelor, lui. Se conturează acvifere subterane,
zăcăminte de petrol, acumulări metalice, acumulări de grafit etc
11. Un rol important în dezvoltarea cercetãrilor geologice îl joacã elaborarea ipotezelor
ştiinţifice. Pe baza datelor de observaţie obţinute într-un anumit stadiu al cercetãrilor, se
elaboreazã ipoteze prin care se încearcã stabilirea legãturii dintre diferitele date de observaţie.
Verificarea ipotezelor geologice se face în special prin repetarea şi adâncirea observaţiilor şi prin
corelarea cu un cerc mai larg de date. Ipotezele confirmate de observaţiile ulterioare sunt ridicate
la rangul de teorii şi de legi, iar cele infirmate de practicã sunt înlãturate şi înlocuite. Unele
probleme ale geologiei sunt explicate şi astãzi numai pe baza unor ipoteze (formarea planetei). O
formã particularã a ipotezelor geologice o constituie prognozele, prin care se deduc regiunile şi
zonele în care existã perspective de a se descoperi în viitor noi zãcãminte de substanţe minerale
utile. Hãrţile geologice de prognozã stau la baza orientãrii lucrãrilor de cercetare geologicã
îndreptate în scopul descoperirii de noi zãcãminte.

3. SCURT ISTORIC AL GEOLOGIEI

Omul, odată cu desprinderea din regnul animal, a cunoscut principalul rezervor de resurse
minerale utile, și anume scoarța tereastră.
Primii pași a început cu confecționarea uneltelor din materiale silicolitice, apoi de
miracolul produs de descoperirea și folosirea metalelor, combustibililor fosili, și în prezent de
drumul deschis de folosirea energiilor nucleare și particulelor subnucleare. Pe acest drum
anevoios, grupurile umane au evoluat şi s-a produs prima diviziune a muncii, gama de materii
prime naturale s-a diversificat. Astfel, descoperirea ceramicii a făcut necesară aprovizionarea cu
argile de calitate corespunzătoare şi folosirea oxizilor şi hidroxizilor de fier şi mangan ca
pigmenţi coloranţi, folosirea mai târziu a diferitelor unelte de măcinat etc., au determinat lărgirea
treptată a orizontului de cunoaştere a omului asupra constituţiei scoarţei terestre. Descoperirea şi
utilizarea metalelor a însemnat și apariția primilor „geologi prospectori” și primelor preocupări
de cunoaștere geologică.
Astfel, în jurul datei de 540 î.H., Xenofan din Colofan, pe baza scoicilor găsite în munţi,
a tras concluzia că acolo a fost iniţial un fund de mare şi ulterior relieful s-a modificat
realizându-se lanţul montan. Această idee a fost preluată şi de Aristotel.
 În sec. al XV-lea, Leonardo da Vinci a întocmit pentru prima dată schiţa unui afloriment
cu dispunerea stratelor de roci şi a susţinut în premieră ideea că fosilele sunt “scheletele” unor
organisme care au trăit pe fundul mării şi nu “ludus naturae” (= jocuri ale naturii), cum se
considerau până la el.
În sec. XVI – XVII au urmat lucrările lui G. Bauer-Agricola referitoare la clasificarea,
proprietăţile şi metodele de extracţie a metalelor cunoscute, iar mai târziu cele ale lui N. Steno
care enunţă principiul superpoziţiei stratelor, afirmând că rocile s-au depus în strate orizontale,
cel mai de jos strat fiind şi cel mai vechi.
Mijlocul secolului al XVIII-lea (1747) a fost marcat de apariţia lucrării „Teoria
Pământului” a lui G. Buffon, în care este formulată prima concepţie cosmogonică. În acelaşi
secol, L. von Buch şi J. Hutton (1788) au promovat concepţia plutonistă conform căreia forţele
termice din interiorul Pământului constituie cauza principală a fenomenelor geologice. În
opoziţie cu acesta, A. Werner şi susţinătorii săi au formulat conceptul neptunist, conform căruia
acţiunea mării a fost motorul fenomenelor geologice.
În 1812, G. Cuvier a formulat „teoria catastrofistă” prin care se enunţă un scenariu
pentru evoluţia Pământului, compus dintr-o succesiune de fenomene catastrofice, urmate de acte
de creaţie. Acumularea datelor de cunoaştere a permis elaborarea conceptului evoluţionist, în
lumina căruia se formulează principiul actualismului de către Ch. Lyell.
În biologie apare teoria evoluţiei speciilor elaborată de către Ch. Darwin.
Mijlocul sec. al XIX-lea a fost denumit „vârsta de aur a geologiei” datorită exploziei
informaţionale, în această perioadă conturându-se o serie de teorii şi principii care anunţau
conceptul tectonicii globale, enunţat la mijlocul sec. XX.
Printre geologii remarcabili ai sec. al XIX-lea se numără E. de Beaumont, J. H. Pratt, G.
Airy şi J. Dana, iar la începutul sec. XX se remarcă E. Haug şi A. Wegener.
Secolul XX a fost marcat de apariţia conceptului tectonicii globale care însumează o serie
de teorii, printre care teoria derivei continentelor, teoria curenţilor de convecţie,
paleomagnetismul, teoria expansiunii fundului oceanic, teoria plăcilor tectonice etc. Deşi încă
criticat de o serie de geologi, acest concept a revoluţionat ştiinţele geologice, explicând într-o
manieră bună evoluţia majorităţii regiunilor mobile şi stabile de pe Glob, distribuţia centurilor
vulcanice, ariilor seismice, localizarea şi formarea substanţelor minerale utile etc.
 În România şcoala geologică a fost întemeiată odată cu înfiinţarea celor două universităţi
din România: Universitatea din Iaşi (1860) şi Universitatea din Bucureşti (1864).
Prima lucrare de geologie în limba română a fost publicată la Iaşi de Grigore Cobălcescu
(1831-1892) în 1862, sub denumirea „Calcarul de la Răpidea”, iar prima hartă geologică a
României s-a relizat sub îndrumarea lui Gregoriu Ştefănescu (1838-1911) în 1892, la
Universitatea Bucureşti.
Un punct de cotitură în cercetarea geologică românească la constituit anul 1906, când se
înfiinţează Institutul Geologic al României. De-a lungul timpului cunoaşterea teritoriului
României s-a realizat prin munca în teren şi în laborator a geologilor care au activat în cadrul
institutelor de geologie şi geofizică, universităţilor din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Baia Mare şi
Petroşani, întreprinderilor de prospecţiuni şi explorări geologice şi în unităţile de exploatare a
resurselor minerale.
Între personalităţile de seamă care ilustrează etapa de pionerat a geologiei româneşti
menţionăm pe: Matei Drăghiceanu (1844-1938), întemeitorul şcolii de geologie tehnică la noi în
ţară; Ludovic Mrazec (1867-1944), mineralog şi petrograf, descoperitor al cutelor diapire; Sava
Athanasiu (1861-1946), remarcabil cercetător a geologiei Carpaţilor Orientali; G. Munteanu-
Murgoci (1872-1925), care a intuit structura în pânze de şariaj a Carpaţilor Meridionali; Sabba
Ştefănescu (1857-1931), paleontolog, specialist în domeniul mamiferelor fosile; I. Popescu-
Voiteşti (1876-1944), autor al primei sinteze al evoluţiei geologice a teritoriului ţării; Ion
Simionescu (1873-1944), paleontolog şi stratigraf; G. Macovei (1880- 1969) specialist în
teritoriul dobrogean şi petrolist de seamă; Ion Atanasiu (1892-1949), cercetător al structurii
tectonice a Carpaţilor Orientali şi al seismelor vrâncene. Se cuvine să-i mai amintim pe Miltiade
Filipescu, Ion Băncilă, Alexandru Codarcea, George Murgeanu, Virgil Ianovici, Dan Giuşcă,
Nicolae Oncescu, Emilia Saulea, Grigore Răileanu, Nicolae Grigoraş, Dan Patrulius, Vasile
Lăzărescu, Mircea Săndulescu, iar de la Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi pe Liviu Ionesi, Radu
Dimitrescu şi Constantin Grasu.