Notiuni utilizate în geologie

Geologia ( geo-pământ; logos – vorbire)

este ştiinţa care studiază învelişul de piatră al
pământului, în special scoarţa solidă a
acestuia.
Obiectul de studiu îl reprezintă cunoaşterea
structurii şi compoziţiei globului pământesc,
precum şi modul de formare al mineralelor şi
rocilor care îl alcătuiesc. Geologia oferă informaţii
despre trecutul îndepărtat, în primele stadii de
evoluţie ale Pământului şi încearcă să explice
complexitatea transformărilor care au avut loc la
suprafaţa sau în interiorul scoarţei terestre.
• Geologia este într-o continuă dinamică suferind
permanent transformări; un exemplu în acest sens îl
constituie rocile sedimentare care s-au format şi se
formează în continuare prin transformarea rocilor
primare magmatice şi metamorfice.
• Distribuţia acestor roci pe suprafaţa globului
pământesc nu este întâmplătoare, iar formarea unora
depinde de existenţa altora.
• Geologia se ocupă pe de o parte cu studiul
fenomenelor sau proceselor care se produc în
interiorul scoarţei terestre (dinamica internă), iar pe de
altă parte cu studiul proceselor de transformare ce se
desfăşoară la suprafaţa scoarţei terestre sub acţiunea
factorilor externi de mediu (dinamica externă).
 Metode de cercetare
• Pentru atingerea obiectivelor propuse geologia
foloseşte o serie de metode proprii de cercetare cum ar fi:
1. Metoda observaţiei – se aplică direct în teren în zonele
unde formaţiunile scoarţei terestre apar descoperite. Se
pot obţine date referitoare la următoarele aspecte:
– stabilirea tipurilor de roci şi modul în care au luat
naştere; se deduc împrejurările de ordin fizic şi chimic
care au condus la formarea lor;
– identificarea fosilelor permite stabilirea condiţiilor de
mediu în care au evoluat diversele organisme precum şi
perioada geologică în care au trăit;
– determinarea ordinii de suprapunere a straturilor care
permite deducerea cu uşurinţă a vârstei lor relative.
2. Metoda deducţiei
- se bazează pe observaţiile făcute în teren şi se
desfăşoară prin compararea elementelor
descoperite în structura scoarţei terestre, cu
procesele similare actuale ale căror cauze sunt
cunoscute şi se pot trage concluzii asupra
mecanismelor şi cauzelor proceselor din trecut.
Una din metodele folosite se numeşte metoda
actualismului sau metoda istorică care porneşte
de la premiza că forma şi structura actuală a
globului terestru reprezintă un fenomen
temporar, care evoluează şi se dezvoltă
continuu, ca rezultat a numeroaselor procese de
transformare la care este supus.
3. Metoda experimentală – aplicată în
laboratoarele de fizică şi chimie, prin care
se pot aduna date referitoare la fenomenele
care se petrec la suprafaţa şi în interiorul
scoarţei terestre fără a ţine seama de
factorul timp
Ex. - realizarea topiturilor de silicaţi artificiali,
identici cu cei din rocile magmatice şi care
permit studierea modului de răcire,
cristalizare sau de topire a acestora în
magmă.
 Legăturile geologiei cu alte ştiinţe
• Diversitatea problematici abordate a transformat
geologia clasică dintr-o disciplină simplă într-un ansamblu
de discipline care au în comun obiectul de studiu, dar care
se deosebesc prin metodele de cercetare.
– Mineralogia se ocupă cu studiul fizic şi chimic al
mineralelor.
– Petrografia se ocupă cu studiul rocilor, sub aspectul
formării, al compoziţiei mineralogice şi a însuşirilor fizice
şi chimice pe care le prezintă.
– Tectonica studiază structura scoarţei pământeşti, precum
şi modul în care elementele sale constitutive sunt plasate
în intriorul ei.
– Pedologia se ocupă cu studiul solului, care reprezintă
învelişul superior al scoarţei terestre.
– Paleontologia se ocupă cu studierea urmelor de viaţă
(fosile) rămase din timpurile cele mai îndepărtate
• Geologia dinamică se ocupă cu studierea fenomenelor
geologice, adică a forţelor care acţionează asupra
diferitelor părţi ale pământului, precum şi a modificărilor pe
care acestea le induce scoarţei terestre. Aici pot fi întâlnite:
– dinamica externă care studiază transformările suferite
de litosferă acţiunea geosferelor externe (hidrosferă,
atmosferă), condiţionate de căldura emisă de soare.
– dinamica internă care se ocupă cu studiul
transformărilor suferite de litosferă în raport cu interiorul
Pământului (vulcanism, seismologie)
• Geologia istorică sau stratigrafia – se ocupă cu studierea
evenimentelor geologice trecute în succesiunea
cronologică, spaţio-temporală.
• Geologia zăcămintelor care se ocupă cu identificarea şi
caracterizarea diferitelor zăcăminte utile societăţii moderne.
 ORIGINEA PĂMÂNTULUI
• Dintre ipotezele formulate în sec. XVIII sunt:
– ipoteza stelară sau a catastrofismului (G. Buffon 1707-1778) care
imaginează formarea sistemului solar ca un rezutat al expulzării
materiei din interiorul soarelui, în urma ciocnirii cu o cometă de
dimensiuni mari.
– ipoteza lui PS Laplace (1749-1827) numită ipoteza nebuloasei
(dedusă prin calcul matematic). Această nebuloasă este alcătuită
dintr-o masă pulverulentă de particule cu densităţi diferite,
dispersate neuniform în spaţiul cosmic, la temperaturi înalte, aflate
într-o mişcare de rotaţie, care a determinat acumularea de materie
în zona ecuatorului, sub formă de inel, asemănător inelului care se
observă în jurul planetei Saturn. Datorită forţei centrifuge (care a
depăşit la un moment dat atracţia centrului nebuloasei), inelul s-a
format, iar din acestea, rămase la diferite distanţe s-au format
planetele.
• Pământul este un corp cosmic care are poziţii bine stabilite în spaţiu,
face parte din sistemul solar, care la rândul său face parte dintr-o
grupare de ordin superior numit Galaxie. În galaxie există:
• a)materie organizată (soarele, planete, stele, asteroizi, comete, etc.);
• b) materie neorganizată, interstelară (praful cosmic).
 Alcătuirea Globului terestru
• Pământul este alcătuit dintr-o serie de zone
concentrice numite geosfere. Din corelarea datelor
din geofizică şi geochimie s-a ajuns la crearea unei
imagini asupra zonelor profunde ale Pământului,
zone în care investigaţia directă geologică nu a
ajuns.

• Din corelarea datelor geofizicii cu ale geochimiei s-a

ajuns la crearea unei imagini asupra zonelor
profunde ale pământului.
• Datele geofizice rezultate din studiul vitezei de propagare
a undelor seismice, longitudinale şi transversale, au arătat
că densitatea Pământului creşte odată cu adâncimea, dar
nu în mod continuu ci prin salturi bruşte, care ar marca
modificări în alcătuirea materiei globului în concordanţă cu
imaginea schiţată iniţial de Goldschmidt.
• Aceste salturi s-au numit discontinuităţi şi au fost luate
drept limită pentru marile zone concentrice, primind de
obicei numele celui care le-a descoperit. Astfel au apărut
discontinuitatea Mohorovicic având 70-80 km în dreptul
uscatului şi sub 10 km sub oceane.
• Scoarţa se subdivide în zona granitică, alcătuită din roci
magmatice acide de tipul granitului în care se
concentrează Si şi Al, care este mai groasă sub continente
şi foarte subţire sub oceane. Urmează zona Bazaltică
alcătuită din roci de tipul gabrourilor şi bazaltelor
• Atomii care alcătuiesc materia diferitelor geosfere sunt cu atât mai grei cu
cât ne deplasăm din zonele superioare, spre sâmburele acestuia; această
separare s-a produs (după Goldschmit) la faza iniţială mai mult sau mai
puţin fluidă care a urmat separării sale din nebuloasa iniţială.
• Studiile complexe au arătat că în alcătuirea litosferei se deosebesc
două zone principale:
– SIAL – zonă superioară alcătuită din roci magmatice acide
în a căror componenţă intră şi Si şi Al, atinge grosimea de
15-25 km
– SIMA – zonă alcătuită din roci magmatice bazice, de tipul
gabrourilor şi bazaltelor, în a căror componenţă intră şi Si şi
Mg
– Cercetările efectuate cu ajutorul undelor seismice au condus la
identificarea a 3 zone în care se găseşte materia sub formă de acizi şi
sulfuri:
• Zona CALCOFILA, cu grosimea de de 500 km, este alc. Din sulfuri cu
densităţi de 4-5 g/cm3
• Zona CROFESIMA, cu grosimea de 750 Km, este alcătuită predominant din
Cr, Fe, Ni cu densitatea de 6 g/cm3
• Zona NIFESIMA, cu grosimea de 450 km este alcătuită predominant din Fe
şi Ni, are o alcătuire asemănătoare majorităţii meteoriţilor căzuţi pe pământ.
 Litosfera
• Reprezintă învelişul superior al globului terestru
care înglobează crusta şi o parte din mantaua
superioară cu o grosime de aproximativ 70-150
km
• Cuprinde o litosferă oceanică şi una continentală
• Litosfera oceanică prezintă o grosime de 78 km
• Litosfera continentală poate avea grosimi de de
8 km până la aproximativ 155 km.
 Scoarţa
• Reprezintă învelişul extern al Pământului care acoperă
mantaua
• Grosimea scoarţei variază între 5-15 km în ariile
oceanice şi 30-80 km în ariile continentale.
• Este împărţită în scoarţa continentală, oceanică şi
intermediară
• Scoarţa continentală este divizată în:
– Pătura sedimentară alcătuită din roci sedimentare cu o grosime
de 3 km
– Pătura granitică cu o grosime de 10-15 km formată din granite,
granodiorite, gnaise şi micaşisturi. Mai poartă denumirea de
SIAL deoarece este bogată în Si si Al
– Pătura bazaltică cu o grosime de 10-20 km este formată din
amfibolite sau diorite bogate în Si şi Mg şi poartă denumirea de
SIMA
 Scoarţa oceanică
• Se caracterizează prin absenţa păturii granitice
• Este compusă din:
– Pătură sedimentară subţire de 0,4 km grosime de vărstă
recentă (triasică) formată din mâluri neconsolidate, sedimente
slab consolidate şi roci consolidate
– Pătura bazaltică cu două strate unul gros de 1,5-1,7 km
alcătuită din bazalte şi gabrouri şi al doilea strat oceanic cu o
grosime de 5 km alcătuit în partea superioară din bazalte şi în
partea inferioară din gabrouri.
– În regiunile mărilor interioare grosimea crustei variază între 15
km (Golful mexic) şi 45 km (Marea Caspică). Pătura granitică
lipseşte astfel încât pătura sedimentară stă direct pe pătura
bazaltică. Sedimentele sunt foarte groase depăşind 15 km în
Marea Neagră ţi 20 km în Marea Caspică
 Scoarţa intermediară
• În cadrul scoarţei terestre intermediare pot fi deosebite mai
multe tipuri crustale:
– Scuturile sunt părţile cele mai stabile alcătuite din roci precambriene
ocupă 6% din suprafaţa globului ex: scutul baltic, canadian, african şi
antartic
– Platformele sunt alc. din fundament precambrian şi o cuvertură
sedimentară de până la 5 km. Ocupă 18% cu o grosime de cca 41
km
– Catenele orogenice paleozoice alc din roci sedimentare şi
metamorfice (lanţuri muntoase erodate) au forme alungite (8%)
– Catene orogenice tinere sunt caracterizate prin relief accentuat,
alungit ex. Catena Anzilor Cordilieri, catena alpino-carpato-
himalaiană (6%)
– Rifturile continentale sunt văi largi de 30-75 km ex. Riftul est
African cu o lungime de peste 6500 km
– Insule vulcanice sunt constituite din produse magmatice de
natură bazaltică ex. Insulele Hawai, Insula Paştelui
– Arcurile insulare se dezvoltă în zone de subducţie pe produse
magmatice ex. Arhipeleagul Japoniei, Filipinelor (1%)
– Fosele oceanice sunt zone de subducţie se caracterizează
printr-o activitate seismică intensă având adâncimi de 5-8 km
(3%)
– Bazinele oceanice ocupă 41% din suprafaţa globului terestru
sunt stabile tectonic si au o pătură sedimentară de cca 7 km
– Dorsalele medio-oceanice sunt forme pozitive şi care au în
zona centrală o vale de rift, grosime de cca 5 km (10%)
– Bazinele marine marginale sunt groase de de cca 9 km ex.
Marea Japoniei (4%). Prezenţa lor este legată de zonele de
subducţie
– Bazinele marine interne sunt înconjurate complet de continente
(Marea Caspică, Marea Neagră) sau asociate cu sisteme de
arcuri insulare (Golful Mexic). Au cuverturi
sedimenatre foarte groase (1%)
 Vârsta şi evoluţia pământului
ERA PERIOADA EPOCA VARSTA CARACTERE GROSIMEA
MILIOANE DE PALEONTOLOG RELATIVĂ
ANI CE

NEOZOIC Cuaternar Holocen Recent animale şi plante 200 m Alpi, Carpaţi, Himalaia
Pleistocen 2 actuale, omul
paleo si neolitic
Pliocen 10 Clasa mamiferelor 4000 m
Argile, marne, gresii , Galaciaţiunea
Miocen 25
Oligocen 40 calcare, nisipuri, tufuri
Terţiar Eocen 60 vulcanice
Paleocen 70

MEZOZOIC Cretacic Cretaic sup, 135 Clasa reptilelor şi Incepe formare Lanţului Munţilor
mediu, inferior amonitilor Cordilieri
Jurasic 180 6000 m
Malm, dogger, dolomite,
Triasic liasic 220 gresii, conglomerate,
marne, calcare Doua continente: Laurasia in N si
Triasic sup, Godwana in S
med., inferior
PALEOZOIC Permian 270 Clasa pestilor şi Se formează: M. Scandinaviei, M.
trilobiţilor 30000 m Dobrogei, M. Pădurea
Carbonifer 350 conglomerate, Neagră, M. Urali
gresii, calcare,
Devonian 400
cărbune, argile,
Silurian 440 granite, gabrouri

Ordovician 500

Cambrian 600

PRECAMBRIAN Proterozoi 1000 Urme de vieţuitoare Au loc primele procese de

c 24000 m metamorfism
Roci sedimetare
Arheozoic 3000 Urme de vieţuitoare
Roci metamorfice
Azoic 4500 Urme de vietuitoare
 GEOSFERELE EXTERNE
• Atmosfera reprezintă sfera de gaze şi vapori ce
înconjoară la exterior intreg globul pământesc până la o
înălţime care după date mai noi este apreciată la 10.000
km. Atmosfera la rândul ei prezintă o structură zonară.
Partea inferioară denumită troposferă este alcătuită din
aerul respirabil, datorită căruia se poate dezvolta viata.
Compoziţia aerului este de 78 % N, 20,94 % O, 0,934
%Ar, 0,033 CO2, iar restul de 0,003 % este alcătuit din
Neon, Cripton, Xenon, Hidrogen, gaz metan şi oxizi de
azot. Pe lângă gazele componente ale aerului pur şi
uscat, troposfera conţine vapori de apă, praf,
microorganisme şi aerosoli.
• Stratosfera alcătuită aproape exclusiv din N, se întinde
până la o înălţime de 76-84 km, iar aerul de aici este
uscat, transparent şi liniştit.
• Ozonosfera este o zonă groasă de numai câţiva cm
alcătuită din ozon ce rezultă din oxigen sub influenţa
radiaţiilor ultraviolete are un rol covârşitor în
desfăşurarea proceselor biologice de la suprafaţa
planetei, deoarece filtrează ca un ecran razele
ultraviolete.
• Ionosfera în care gazele sunt ionizate sub acţiunea
radiaţiilor ultraviolete, fiind bune conducătoare de
electricitate, are proprietatea de a reflecta undele
electromagnetice, proprietate fără de care
radiocumunicaţiile nu ar fi posibile.
• Urmează exosfera în care gazele sunt mult mai rarefiate
după care se succede spaţiul interplanetar
 Hidrosfera
• reprezintă învelişul lichid discontinuu, format din apă, al
globului terestru. Hidrosfera este formată din suprafeţe
continui, mările şi oceanele, apa de pe continente sub
formă de reţea hidrografică de suprafaţă, pânze
subterane, lacuri şi gheţari, la care se pot adăuga vaporii
de apă din atmosferă.
• Apa de la suprafaţa Pământului este într-o continuă
mişcare în cadrul unui circuit închis: de la suprafaţa
oceanului prin evaporare se ridică în atmosferă de unde
sub formă de ploaie cad 2/3 în domeniul marin şi 1/3 pe
continent, care prin reţeaua hidrografică ajunge iar în
ocean. Din apa căzută în domeniul continental, se
apreciază că 70% se evaporă direct în atmosferă. Din cele
30 de procente rămase pe continent se estimează că 15%
rămân la suprafaţă )10% în reţeaua hidrografică şi 5% în
gheţari iar 15% se infiltrează (10% formează apa
subterană şi 5 % apa captivă în fenomenele de hidratare
ce se petrec în scoarţa terestră.
• Dpdv geomorfologic interesează mişcările apei
marine pentru că acestea produc modelarea
ţărmurilor cu formarea reliefului litoral. Aceste
mişcări sunt mareele (fluxul şi refluxul), curenţii
marini şi valurile.
• Mareele – reprez. fenom. de mişcare al apei marine
sub acţiunea forţei de atracţie a lunii şi Soarelui.
• Curenţii oceanici - repr. deplasarea unor cantităţi
mari de apă sub acţiunea vânturilor sau datorită
diferenţei de temperatură şi salinitate a apei.
• Valurile pot fi de oscilaţie – provocate de vânt şi de
translaţie provocate de seisme (Tsunamis).
• Hidrosfera continentală supraterestră este formată
din lacuri şi reţeaua hidrografică a globului.
 LACURILE
• Lacurile reprezintă acumulări de apă dulce sau sărată în
formele negative de relief, putând fi considerate ca mici
insule de hidrosferă în interiorul uscatului. Ocupă o
suprafaţă de 1,8% din suprafaţa continentală.
• Dp.d.v. al modului de formare se deosebesc:
– -lacuri de baraj natural;
– -lacuri de baraj artificial
– -lacuri carstice
– -lacuri vulcanice
– -lacuri glaciare
– -lacuri tectonice
• În raport cu gradul de salinitate sunt:
– -lacuri dulci cu mai puţin de 1g/l săruri;
– -lacuri salmastre 1-25 g/l
– -lacuri sărate mai mult de 25 g/l.
• Prin acţiunea valurilor şi apa lacurilor contribuie la
modelarea reliefului scoarţei terestre, creând un relief
litoral lacustru cu caractere specifice.
 Reţeauă hidrografică

• exoreică – are ca nivel de bază ocenul şi reprezintă 72 % din

reţeaua hidrografică a globului
• endoreică – are ca nivel de bază mările şi reprezintă 11 % din
reţeaua hidrografică
• areică – situată în regiuni fără scurgere în marile bazine şi
reprezintă 17% din RH
• Apele subterane rezultă din precipitaţii ce se infiltrează prin poriii,
fisurile şi crăpăturile rocilor, ad. maximă de pătrundere în scoarţă
variind între 9-12 km.
• Apa sub formă de gheţari care acoperă aproximativ 16% din
suprafaţa uscatului deosebindu-se gheţari de calotă şi gheţari
montani. Limita la care apar se numeşte limita zăpezilor persistente
iar altitudinea de la care apar depinde de latitudinea locului. Astfel în
insula Franz Iosif apar la 50 m, în N Groenlandei la 610 m iar în Alpi
la 2700-3000 m. Gheţarii se deplasează lent sub acţiunea gravitaţiei
şi contribuie prin acţiunea de eroziune, transport şi depunere la
formarea unui relief specific, relief glaciar. Hidrosfera prin toate
componentele sale contribuie la modelarea scoarţei terestre având
un rol primordial în geomorfologia sculpturală
 Biosfera
• – cuprinde toate fiinţele vii sau în termeni ecologici
totalitatea ecosistemelor de pe Pământ (atât în uscat cât
şi pe apă)
• Masa biosferei este foarte mică în comparaţie cu a
celorlalte geosfere astfel biosfera 1, atm 300, hidrosfera
70.000 iar litosfera 1.000.000.
• Rolul său este primordial în desfăşurarea fenomenelor de
la suprafaţa pământului, datorită considerabilei activităţi
chimice a materiei organice care alături de substanţele
radioactive sunt cele mai active substanţe ale scoarţei
terestre.
• Există o biosferă marină (Litoralul, Pelagialul şi Abisalul)
şi biosfera continentală.
 Biosfera continentală
– prezintă o zonalitate bine exprimată de la ecuator la poli,
deosebindu-se mai multe zone ecologice, fiecare zonă având
ecosisteme specifice, cărora le corespund anumite biocenoze
reprezentative prin diferite combinaţii de fito şi zoocenoze.
– Principalele zone ecologice ale uscatului sunt:
• Zona tropicală pluvială (ecuatorială) cu ecosistem
caracteristic de pădure tropicală;
• Zona tropicală aridă – savanele şi marile deşerturi
• Zona pădurilor aride, cu ecosistem de umiditate moderată
• Zona stepelor temperate, în cea mai mare parte transformate
în biocenoze agricole
• Zona pădurilor de foioase;
• Zona pădurilor reci (taigaua);
• Zona tundrei cu strat îngheţat în care cresc muşchi şi licheni;
• Zona zăpezilor eterne
• Între biosferă şi celelalte geosfere se petrec continuu schimburi de
substanţe şi energie. Toate elementele chimice migrează dintr-o
geosferă în alta. Cel mai uşor migrează elementele chimice ai căror
compuşi sunt solubili în apă, apa constituind principala cale de
migraţiune şi transport a substanţelor chimice pe pământ.
 Principalele elemente întâlnite în litosferă, atmosferă,
hidrosferă şi biosferă (%)

Litosfera Atmosfera Hidrosfera Biosfera

Elemente

Hidrogen 2,9 — 66,4 49,8

Oxigen 60,4 21 33 24,9
Carbon 0,16 0,03 0,01 24,9
Azot — 78,3 — 0,27
Siliciu 20,5 — — 0,033
Aluminiu 6,2 — — 0,016
Fier 1,9 — — —
Calciu 1,9 — 0,006 0,07
Fosfor 0,08 — — 0,03
Clor — — 0,33 —
Sulf 0,04 — 0,017 0,017
 Mineralele în funcţie de compoziţia lor au fost grupate în:
• 1. Clasa elementelor native
– Sulf (S),
– Cupru (Cu)
– Aur (Au), Argint (Ag)
– Platina (Pt)
– Diamant (C), etc.

• 2. Clasa sulfurilor cuprinde combinaţii ale sulfului cu diferite metale sau metaloizi.
– pirita (FeS2)
– blenda (ZnS)
– galena (PbS).

• 3. Clasa sărurilor haloide – cuprinde mineralele rezultate din combinarea halogenilor cu diferite
metale
– sarea gemă (NaCl)
– silvina (KCl)
– fluorină (CaF2).

• 4. Clasa oxizilor şi hidroxizilor – rezultă din combinarea metalelor şi metaloizilor cu oxigenul

sau cu gruparea hidroxil. Cei mai răspândiţi sunt oxizii de fier:
– hematitul (Fe2O3)
– limonitul (FeO[OH] · nH2O),
– oxizii de siliciu-cuarţul (SiO2)
– oxizii de mangan: piroluzita (MnO2).
5. Clasa sărurilor oxigenate cuprinde săruri naturale ale acizilor
oxigenaţi care în funcţie de radicalul acidului se grupează în:

– nitraţii - săruri ale acidului azotic:

• salpetru de Chile (NaNO3)
• salpetru de India (KNO3);
– carbonaţii - săruri ale acidului carbonic:
• calcitul (CaCO3)
• magnezitul (MgCO3)
• dolomitul (CaMg(CO)3;
– sulfaţii - săruri ale acidului sulfuric:
• gipsul (CaSO4· 2H2O)
• anhidritul (CaSO4);
– fosfaţii - săruri ale acidului fosforic:
• apatita (Ca5F(PO4)3
• vivianitul Fe3(PO4)2· 8H2O;
– silicaţii - mineralele ce compun această clasă reprezintă
circa 90% din volumul total al litosferei.
 Silicaţii

• mineralele ce
compun această
clasă reprezintă circa
90% din volumul total
al litosferei
 Silicaţii

Schema tetraedrului de SiO44-

Silicaţi cu structură insulară

Dintre aceştia cel mai răspândit este mineralul olivină (Mg, Fe)2SiO4,
un silicat feromagnezian care se alterează uşor datorită prezenţei fierului
în stare de oxidare +2 (în condiţii atmosferice stabile fierul este trivalent) .

Silicaţi cu structură insulară

 Silicaţi cu grupe finite de tetraedri de SiO44-

• Au o structură internă asemănătoare cu a silicaţilor

insulari, dar tetraedrii de siliciu în acest caz se grupează
câte doi (Si2O7), trei (Si3O9) şi şase (Si6O18).
• Silicaţii din această grupă au proprietăţi asemănătoare
cu cele ale silicaţilor cu tetraedrii izolaţi de SiO44-.
• Dintre aceşti silicaţi cel mai cunoscut este turmalina.
Aceasta cristalizează hexagonal, are o culoare neagră,
brună sau albastră. Se întâlneşte în rocile metamorfice şi
în cele magmatice.
 Silicaţi cu structură în lanţuri infinite de tetraedri de
SiO44-
• - silicaţi cu lanţuri simple, numiţi
piroxeni, din care mai răspândit este
augitul, un silicat cu o compoziţie
chimică complexă. În roci aceştia se
recunosc după aspectul scurt
columnar, în spărtură având aspectul
unor pete de culoare închisă (verde,
brună şi mai frecvent neagră), de
multe ori cu contur hexagonal

• - silicaţi cu lanţuri duble (sau în

benzi), numiţi amfiboli, din care mai
răspândit este hornblenda. Se
recunoaşte în roci după aspectul
alungit, sub formă de bastonaşe de
mărimi foarte diferite de culoare
neagră sau neagră-verzuie
 Silicaţi cu structură în strate infinite de
tetraedri
• Au un aspect foios şi sunt foarte răspândiţi în rocile
metamorfice şi sedimentare. Principalele grupe de
silicaţi care prezintă un rol foarte important în procesul
de solificare sunt:
• A. Grupa micelor:

– - mica albă (muscovit) (Si3Al)O10(OH)2Al2K, este un

aluminosilicat foarte rezistent la procesul de alterare, care
poate ajunge până în depozitele sedimentare sub forma
nisipurilor micacee.
– - mica neagră (biotit) (Si3Al)(O)10(OH)2(Mg,Fe)3K, este un
aluminosilicat feromagnezian cu rezistenţă mică la alterare, în
urma căruia rezultă compuşi ai fierului, magneziului, potasiului,
aluminiului, de culoare neagră.
• B. Grupa cloritelor care cuprinde un ansamblu
de minerale sub formă de mase solzoase sau
lamelare de culoare verzuie, deseori asociate în
rocile metamorfice cu sericitul.

• C. Grupa mineralelor argiloase, prezintă

proprietăţi comune: sunt minerale secundare, cu
aspect de mase afânate, fin granulare, deschise la
culoare (alb, cenuşiu, roz, gălbui), cu duritate mică
de unde rezultă un tuşeu unsuros. Prin umezire
prezintă miros specific de pământ reavăn, cu
volum variabil în funcţie de umiditate (la umezeală
îşi măresc volumul, gonflează; prin uscare îşi
micşorează volumul, se contractă). De asemenea,
prezintă o proprietate chimică deosebit de
importantă şi anume capacitatea de schimb
cationic (funcţionează ca nişte shimbători de
cationi, cationiţi).
 Mineralele argiloase
• - mice hidratate: illitul provenit
din mică albă şi vermiculitul
provenit din alterarea biotitului.
• Structura este în foiţe
tristratificate cu distanţa dintre ele
de 10 Å şi cu o capacitate de
schimb cationic de 40 me/100 g
sol.

• - montmorillonit (grupa
smectit) şi beydellit cu structură în
foiţe tristratificate cu distanţa între
ele de 14 - 19 Å, cu o capacitate
de schimb cationic de 85 - 150 me
% şi respectiv 55 - 65 me/100 g
sol.
Structură plană
• - caolinit - halloysit, cu
structură bistratificată, cu distanţa
între foiţe de 7 Å şi cu capacitatea
de schimb cationic de 10 - 15
me/100 g sol.
 Silicaţi cu structură spaţială

• Aceşti silicaţi determină formarea

unor reţele poroase, uşoare, de
culoare deschisă. Mai răspândiţi şi
mai importanţi în procesul de
solificare sunt feldspaţii care pot fi:
• potasici (ortoclazi) unghiurile dintre
foiţele de clivaj fiind de 900; ca
reprezentant:
– ortoza (Si3AlO8)K;
• calcosodici (plagioclazi), unghiurile
de clivaj sunt în general mai mari de
90o, mineralele mai răspândite din Structură spaţială
această grupă fiind
– albitul Si3AlO8Na şi
– anortitul Si2 Al2O8Ca.
 CLASIFICAREA ROCILOR
• Rocile sunt asociaţii naturale, constituite din unul
sau mai multe minerale care alcătuiesc scoarţa terestră.
• După fenomenele geologice ce au stat la baza
formării lor, se clasifică în:
• - roci magmatice, formate prin răcirea şi
consolidarea magmei la diferite adâncimi;
• - roci sedimentare care provin din alterarea,
dezagregarea, transportul şi depunerea materialului
rezultat din destrucţia rocilor magmatice, metamorfice şi
sedimentare mai vechi sau din depunerea resturilor de
vieţuitoare;
• - roci metamorfice, rezultate în urma procesului de
transformare a rocilor sedimentare sau magmatice
supuse unor temperaturi şi presiuni mari.
•
 Rocile magmatice (eruptive)

• Rocile magmatice se formează prin

consolidarea unei topituri intratelurice: magma, o
soluţie de silicaţi, de oxizi de compoziţie foarte
complexă saturaţi cu vapori de apă şi gaze.
• În clasificarea rocilor magmatice se pot lua în
considerare mai multe criterii:
– geologic care în acelaşi timp este şi un criteriu
structural;
– chimic;
– mineralogic.
• Structura mineralelor este datorată creşterii cristalelor şi determină
gradul de cristalinitate al rocii, ce depinde în primul rând de
adâncimea la care a avut loc consolidarea magmei.
– Adâncimea determină o anumită temperatură şi presiune a
soluţiei magmatice. Când consolidarea magmei s-a făcut la
adâncimi foarte mari, respectiv la temperaturi şi presiuni
ridicate (deci în condiţii total diferite de cele de la suprafaţă),
răcirea s-a produs foarte lent, cristalele fiind puternic
dezvoltate. Aceste roci sunt caracterizate printr-o structură
holocristalină (holos = întreg, complet) şi se numesc abisice,
intruzive sau plutonice.
• Aceste roci dezagregă şi alterează uşor ajunse la suprafaţă,
unde condiţiile termodinamice sunt total diferite faţă de cele în
care s-a format roca.
• Când consolidarea magmei a avut loc la suprafaţă sau
aproape de suprafaţă, datorită presiunii şi temperaturii scăzute,
cristalizarea s-a produs brusc, cristalele nu au avut timp să se
dezvolte suficient.
• Rocile se caracterizează printr-o structură hemicristalină sau
chiar o structură sticloasă. Aceste roci se numesc de suprafaţă,
efuzive sau vulcanice, prezintă o rezistenţă mai mare la
dezagregare şi alterare datorită condiţiilor termodinamice de
formare mult mai apropiate de cele din scoarţa de alterare.
• Când consolidarea magmei s-a produs în condiţii
intermediare, rocile se numesc filoniene, hipoabisice sau
subvulcanice. Structura lor e asemănătoare cu a celor abisice
şi comportarea la dezagregare, alterare, solificare
asemănătoare, motiv pentru care le vom asimila acestor roci.
• Tot de natură magmatică sunt şi produsele pe care le
aruncă vulcanii în timpul erupţiilor; se numesc roci piroclastice:
blocuri, bombe, lapilii, cenuşi, tufuri vulcanice (depuneri de
cenuşi vulcanice în ape liniştite), scorii vulcanice, la contactul
lavei cu apa se produce o vaporizare bruscă şi presiunea
vaporilor de apă provoacă o expandare a lavei luând naştere o
rocă cu aspect buretos, de exemplu piatra ponce.
• b. Criteriul chimic ţine seama de cantitatea
de silicaţi exprimată în unităţi SiO2. Din acest
punct de vedere se deosebesc:
• roci acide cu peste 65 % SiO2;
• roci neutre cu 65-52 % SiO2;
• roci bazice cu 47-52 % SiO2;
• roci ultrabazice <47% SiO2
• Rocile acide conţin silicaţi de K, Na, Ca care
vor da naştere la soluri acide.
• Rocile bazice conţin silicaţi de Mg, Fe şi ajunse
sub formă de depozite vor permite evoluţia unor
soluri bazice.
• c. Mineralogic. Rocile magmatice conţin un număr limitat de
minerale, majoritatea fiind silicaţi. Mineralele se pot grupa în
minerale primare şi minerale secundare.
• Mineralele primare s-au format prin cristalizarea directă din
magmă şi se împart în minerale principale şi accesorii.
• Mineralele principale alcătuiesc aproape întreaga masă a
rocii determinându-i caracterul distinctiv, esenţial.
• Acestea pot fi de culoare deschisă (leucocrate): silice,
feldspaţi sau de culoare închisă (melanocrate): olivina,
piroxeni, amfiboli, mica neagră.
• Mineralele accesorii se găsesc sporadic, în cantităţi mici,
neluându-se în considerare la clasificarea rocilor.
• Mineralele secundare apar datorită diferitelor procese
chimice suferite de mineralele principale: sericit, serpentin.
• În funcţie de locul de consolidare a magmei, de compoziţia
chimică şi mineralogică, rocile magmatice se pot grupa în
9 familii din care frecvent se întâlnesc 5 familii care poartă
numele rocilor abisale corespunzătoare.
• Un alt aspect care trebuie examinat cu atenţie este textura
rocii, adică modul de aranjare şi de orientare în spaţiu a
mineralelor componente. Ea reflectă condiţiile mecanice
existente în timpul consolidării magmei.
• Rocile magmatice se caracterizează printr-o textură
masivă, neorientată (mineralele componente sunt strâns
lipite unele de altele fără o orientare în masa rocii). Este o
textură specifică rocilor intruzive, cele efuzive având
uneori o textură fluidă iar cele piroclastice o textură
scoriacee sau chiar spumoasă (piatra ponce).
 Clasificarea rocilor magmatice
Criterii de clasificare Compoziţia chimică
După procentul de SiO2

Locul de Structur Textura Roci acide Roci neutre Roci bazice

consolidare a >65% SiO2 65%-52% SiO2 <52% SiO2
culoare: deschisă culoare: pestiţă culoare: închisă, roci foarte grele
<2,7, roci uşoare 2,7-2,9 roci grele
Familii de roci
Fam. Fam. Fam. Fam. Fam.
Granitului Granodioritului Sienitului Dioritului Gabroului
Intruzive holocristalin masivă Granit Granodiorit Sienit Diorit Gabrou
Plutonice ă
Abisice
Filoniene holocristalin masivă Pegmatite, porfire etc..+ denumirea familiei
ă
Efuzive hemicristali masivă Riolit Dacit Trahit Andezit Bazalt
vulcanic nă sau
e fluidă
sticloasă Scoriace Scorie vulcanică, Piatra poncee, Tufuri vulcanice
e,
spumoa
să,masi
vă.
Cuarţ, Cuarţ, feldspaţi Ortoză, Feldspaţi, Minerale
ortoză, plagioclazi, mică minerale plagioclazi melanocrate,
Minerale principale constitutive mică albă neagră, melanocrate minerale feldspaţi
melanocrate plagioclazi.
amfiboli
 Rocile metamorfice
• Din punct de vedere chimic rocile sunt sisteme constituite dintr-o
fază sau mai multe, într-un echilibru relativ stabil şi cu o oarecare
rezistenţă la schimbarea unor anumite condiţii fizice. Dacă o rocă e
scoasă din condiţiile termodinamice în care s-a format şi este
supusă altor condiţii mult diferite de cele iniţiale, ea îşi modifică
compoziţia mineralogică, structura, textura, transformându-se într-o
rocă nouă: rocă metamorfică.
• Factorii de metamorfism sunt:
• - presiunea - care poate acţiona în două moduri:
• ca presiune litostatică, crescând o dată cu adâncimea;
• ca presiune orientată: stress: datorită proceselor
tectonice de mari amplitudini manifestate prin fenomenele de cutare
şi supracutare a stratelor.
• - temperatura - creşte odată cu adâncimea (gradient geotermic şi
treaptă geotermică).
 Caractere de recunoaştere
• Pentru determinarea unei roci metamorfice trebuie să se cerceteze
caracterele ei principale: - compoziţia mineralogică;
• - structura;
• - textura.
• Mineralele care alcătuiesc rocile metamorfice sunt atât
minerale întâlnite în rocile magmatice şi în cele sedimentare, cât şi
minerale noi formate în timpul proceselor de metamorfism (talc,
sericit, granaţi, clorite).
• Structura şi textura rocilor metamorfice sunt strâns legate de
modul de formare a acestora. Deoarece au luat naştere prin
recristalizarea rocilor preexistente, ele sunt complet cristalizate,
mineralele apărând sub formă de grăunţi (structură granulară). De
cele mai multe ori grăunţii minerali apar deformaţi, turtiţi, având
formă de lamele sau solzi, ca urmare a presiunilor foarte ridicate la
care s-a produs metamorfismul.
• Textura rocilor metamorfice provenite din metamorfism
regional (cea mai răspândită formă de metamorfism) este şistuoasă
de unde şi denumirea lor de şisturi cristaline.
 Zona de Denumirea rocilor şi a Compoziţia Textura Structura Criterii de recunoaştere şi comportare în
metamorfism familiilor mineralogică procesul de solificare
Minerale principale

Filite Muscovit, sericit, Şistuoasă Cristalină Roci foarte fin cristalizate, cu luciu
cuarţ. foarte mătăsos de culoare cenuşie
fină închisă,cu duritate mică.
Dezagregă foarte uşor.
Epizonă
1-6 Km Şisturi cloritoase Clorit, cuarţ, Şistuoasă Cristalină Roci de culoare verde sau verzuie cu
t=200oC, feldspaţi, lamelară luciu mătăsos şi aspect foios.
p= mică sericit Dezagregă şi alterează uşor.
stres: mare
umiditatea: mare Şisturi sericitoase Sericit, cuarţ Şistuoasă Cristalină Roci de culoare alb-argintie, cu luciu
lamelară mătăsos aspect foios. Dezagregă
uşor dar alterează greu.

Şisturi Sericit, clorit Şistuoasă Cristalină Cu aspect şi comportare intermediară

cloritosericitoase lamelară între şisturi cloritoase şi cele
sericitoase
Mezozonă Micaşisturi Muscovit, biotit, Pronunţat Cristalină Roci colorate în cenuşiu deschis sau
6-12 Km cuarţ Şistuoa granular negru, cu luciu metalic sau
t=200-400oC să ă sidefos, aspect solzos. Cele cu
p=mare muscovit dezagregă dar nu
alterează; cele cu biotit dezagregă
şi alterează uşor.
Catazonă Gnaisuri Ortoză, cuarţ, mice Şistuoasă Cristalină Roci de culoare deschisă cu duritate
12-30 Km granular mare care se deosebesc de granite
t=400-700oC ă prin textură. Dezagregă şi
p= f.mare alterează uşor.

Cuarţite Cuarţ Masivă Cristalină Roci de culoare diferită în funcţie de

granular natura impurităţilor. Luciu sticlos,
Epizonă ă duritate mare. Dezagregă dar nu
Mezozonă alterează
Catazonă
Marmura Calcit sau dolomit Masivă Cristalină Roci de culoare diferită, cu aspect
zaharoid zaharoid, fac efervescenţă cu HCl
 ROCILE SEDIMENTARE
• Rocile sedimentare sunt cele mai răspândite în partea
superioară a litosferei, ocupând 75% din suprafaţa scoarţei
Pământului.
• După modul de formare, rocile sedimentare se clasifică în:
– roci detritice, care au luat naştere pe seama
fragmentelor minerale transportate şi depuse de vânturi
sau ape;
– roci de precipitaţie chimică, care au rezultat prin
depunerea din soluţii suprasaturate;
– roci organogene, care s-au format prin acumularea
resturilor vegetale sau animale.
• Rocile sedimentare se deosebesc de celelalte două
categorii de roci prin: compoziţia mineralogică, structură,
textură şi prezenţa fosilelor.
• Din punct de vedere mineralogic rocile
sedimentare sunt alcătuite din cele mai
variate minerale, care se pot grupa după
originea lor:
• minerale alogenetice, care au rezistat la
alterare: cuarţ, mică albă, ortoză, etc.
• minerale singenetice, care au rezultat în urma
proceselor de alterare: carbonaţi, sulfaţi,
halogenuri, silicaţi secundari, oxizi etc.
• minerale diagenetice, care s-au format în
masa rocii după formarea depozitului iniţial:
sulfuri, fosfaţi, azotaţi.
• Structura rocilor sedimentare depinde de compoziţia
mineralogică şi de mărimea grăunţilor mineralelor
componente:
• structură grosieră sau psefitică: caracteristică rocilor
alcătuite din fragmente mai mari de 2 mm;
• structură nisipoasă sau psamitică: caracteristică
rocilor cu fragmente ce au diametrul cuprins între 2-
0,02mm;
• structură mâlos-prăfoasă sau aleuritică:
caracteristică rocilor cu fragmente ce au diametrul
cuprins între 0,02-0,002mm;
• structură argiloasă sau pelitică: corespunzătoare
rocilor constituite din particule fine cu diametrul sub
0,002mm.
• Textura rocilor sedimentare este de cele
mai multe ori stratificată ca urmare a
modului de formare, prin sedimentarea
particulelor în aer, ape dulci sau sărate.
Când nu se observă aceste strate, rocile au
o textură masivă.
• Prezenţa fosilelor se poate explica prin
depunerea concomitentă a materialului
mineral şi a celui vegetal sau animal.
 Rocile detritice

• Aceste roci sunt alcătuite din fragmente

minerale rezultate în urma proceselor de
dezagregare şi alterare ale rocilor
preexistente. Se diferenţiază între ele prin
structură şi starea fizică, fragmentele şi
particulele constituente putând fi libere,
nelipite (roci detritice mobile) sau pot fi
legate printr-un ciment variat (roci detritice
consolidate).
 Rocile psefitice
• Roci psefitice mobile reprezentate prin depozite de fragmente rotunjite sau
colţuroase cu diametrul mai mare de 2 mm. Rocile psefitice rotunjite se
împart în bolovănişuri, pietrişuri grosiere şi pietrişuri fine iar cele colţuroase
sunt reprezentate prin grohotişuri.

• Prin cimentarea rocilor psefitice rezultă conglomerate mari grosiere, fine şi

breciile. Conglomeratele şi breciile se mai definesc şi după natura cimentului
de legătura care poate fi calcaros, silicios, feruginos etc. Natura petrografică
este folosită de asemenea la denumirea rocilor psefitice (pietrişuri
calcaroase, conglomerate cuarţifere). De cele mai multe ori rocile psefitice
au o alcătuire mineralogică complexă, adică sunt poligene.

• Rocile psefitice se întâlnesc în regiunile de munte, de deal, în conurile

de dejecţie, în luncile şi terasele apelor curgătoare.
 Rocile psamitice
– Rocile psamitice mobile sunt reprezentate prin
nisipuri, care sunt alcătuite fragmente minerale de
cuarţ, feldspaţi, muscovit, calcit, dolomit etc. După
natura grăunţilor predominanţi, se deosebesc
nisipuri cuarţoase, micacee, calcaroase,
feldspatice, poligene.
– Gresiile grosiere şi gresiile fine se formează prin cimentarea
nisipurilor grosiere şi respectiv a nisipurilor fine, cimentul de
legătură putând fi reprezentat prin calcar, silice, argilă,
marnă, oxizi de fier etc.
– Denumirea gresiilor se face în funcţie de natura mineralogică
a grăunţilor şi de felul cimentului, după denumirea cimentului
adăugându-se cea a mineralului predominant (gresie
silicioasă feldspatică, gresie calcaroasă muscovitică).
Gresiile au culori diferite, sunt aspre la pipăit, prezintă
grăunţi de nisip vizibili cu ochiul liber sau cu lupa.
 Rocile aleuritice
– Rocile aleuritice mobile sunt reprezentate prin pulberi (particule de praf), ce
rezultă în urma proceselor de dezagregare şi alterare. Sub formă consolidată
se găsesc ca loessuri şi lehmuri.

– Loessul este alcătuit din punct de vedere textural din praf, nisip fin şi particule
argiloase. Masa lui este străbătută de canale mici, verticale, urme ale
resturilor de plante descompuse. Umezit loessul are miros specific de pământ
reavăn şi prezintă caractere moderate de plasticitate. Deoarece conţine
carbonat de calciu face efervescenţă cu acidul clorhidric. Depozitele de loess,
nu prezintă stratificare şi formează pereţi verticali din care se desprind blocuri
mari, mai mult sau mai puţin prismatice.

– Există şi depozite loessoide şi sedimente loessoide mai bogate în nisip

cunoscute în general sub denumirea de nisipuri loessoide.

– Lehmurile sunt varietăţi de loess mai lutoase, puţin poroase, spălate de

carbonaţi şi cu pietricele şi resturi organice incomplet descompuse în masa
lor.

– Loessurile şi sedimentele leossoide, constituie roci foarte bune de solificare,

pe ele formându-se soluri cu o fertilitate ridicată (cernoziomuri, cernoziomuri
cambice).
 Rocile pelitice
– Rocile pelitice sunt reprezentate prin pulberi fine
(particule argiloase).
– Argilele sunt roci rezultate prin consolidarea
particulelor argiloase. Argilele sunt formate în cea
mai mare parte din minerale argiloase, iar în cantităţi
mici se găsesc mici particule cu diametrul sub 0,002
mm de cuarţ, calcit feldspaţi, muscovit, granaţi,
pirită, resturi organice, resturi de cochilii.
– Argilele au culori albe sau cenuşii, dar uneori pot fi
gălbui, ruginii, vineţii. Sunt roci coezive, unsuroase
la pipăit, cu duritate mică (se zgârie cu unghia).
Umezite au miros specific de pământ umed şi devin
plastice. Deoarece au un conţinut redus de carbonat
de calciu, nu fac sau fac efervescenţă slabă cu HCl.
– Argilele cu un conţinut mare de carbonat de
calciu se numesc marne, au în general între 35
şi 65 % carbonat de calciu.

– Când au mai puţin carbonat de calciu se

numesc marne argiloase sau argile marnoase.

– Spre deosebire de argile, marnele sunt mai dure

şi fac efervescenţă puternică cu acidul clorhidric.
 Rocile de precipitaţie chimică

• - sunt alcătuite din material solubil rezultat în

urma proceselor de alterare, transport sub formă
de substanţă dizolvată în apă, în bazine de
sedimentare, unde are loc depunerea lor prin
precipitare fizico - chimică.
• În funcţie de compoziţia chimică se clasifică
în roci calcaroase, gipsoase, slicioase şi roci
formate din săruri solubile. Dintre acestea mai
importante sunt cele calcaroase şi gipsoase.
 Rocile calcaroase
• Rocile calcaroase sunt alcătuite din carbonaţi. Mai
frecvente sunt calcarele, care sunt roci compacte,
poroase sau spongioase, grele sau mai uşoare, formate
din material cristalin sau amorf. În general conţin peste
80 % CaCO3. Există şi calcare cu peste 25 argilă,
denumite calcare marnoase, precum şi calcare bogate în
nisip, numite calcare nisipoase. Calcarele pot fi albe
(cele pure) dar şi roz, roşietice, gălbui, albăstrui, cenuşii,
negricioase sau chiar negre. Au duritate între 3 şi 4 şi fac
efervescenţă puternică cu acidul clorhidric.
• Calcarele compacte se deosebesc de marne prin
duritatea lor mai mare, nu sunt unsuroase, umezite nu
miros a pământ.
• Tufurile calcaroase se formează prin depunerea
carbonatului de calciu în izvoarele bicarbonatate, au
aspect spongios, prezintă tipare de frunze, plante întregi,
sunt uşoare şi colorate în alb, alb murdar sau alb gălbui.
• Travertinurile sunt tufuri calcaroase ceva mai compacte,
cu numeroase cavităţi vermiculare. Calcarele oolitice
sunt alcătuite din granule sferice de calcit, depuse în
strate concentrate cu diametrul de 1mm, în jurul unui
grăunte de nisip sau sfărâmătură de cochilie. Când
granulele sunt ceva mai mari se numesc pisolitice. Din
depozitele calcaroase de precipitaţie fizico-chimică fac
parte şi formaţiunile de peşteri reprezentate prin
stalactite şi stalagmite. Creta este o rocă formată prin
depunerea calcarului sub formă de praf alb, în lacuri.
Este uşoară, fin poroasă, friabilă şi colorată în alb.
Dolomitele sunt roci alcătuite din carbonat de calciu şi
magneziu. Se deosebesc de calcare prin aceea că fac
efervescenţă mai slabă. Rocile gipsoase sunt
reprezentate prin depozite de gips şi anhidrit.
• Rocile biogene (organogene) s-au format
pe seama vieţuitoarelor, prin acumulări de
resturi de animale (schelete, cochilii) şi de
plante (plane întregi, rădăcini, tulpini,
frunze).

• Rocile biogene se clasifică în

acaustobiolite care nu ard (calcare
organogene, diatomite) şi caustobiolite,
care ard (cărbuni, bitumine).
– Rocile biogene calcaroase sunt reprezentate prin calcare organogene.
Sunt alcătuite în cea mai mare parte din carbonat de calciu la care se pot
adăuga: carbonat de magneziu, argilă, nisip. Pot fi compacte sau mai
afânate, mai grele sau mai uşoare, colorate în gălbui, cenuşiu, roşiatic. Se
deosebesc de cele de precipitaţie fizico-chimică prin faptul că în masa lor
se disting resturile organice pe seama cărora s-au format.
– Rocile biogene silicioase sunt depozite de resturi silicioase alcătuite din
învelişurile de protecţie ale unor vieţuitoare, care au capacitatea de a
forma siliciul din mediul în care trăiesc. Mai cunoscute sunt diatomitele,
care sunt formate în cea mai mare parte din resturi de diatomee, au
culoare albă sau gălbuie şi sunt poroase şi uşoare.
– Rocile biogene fosfatice sunt reprezentate prin fosforite şi guano, iar rocile
biogene azotoase sunt reprezentate prin salpetru de sodiu şi de potasiu.
 PROCESELE DE TRANFORMARE A ROCILOR

1. Dezagregarea

• a) Dezagregarea datorită
variaţiilor de temperatură
(dezagregarea termică)
• b) Dezagregarea datorită
îngheţului şi dezgheţului
(gelivaţia)
• c) Dezagregarea sub acţiunea
biosferei (dezagregare
biomecanică)
• d) Dezagregarea sub acţiunea
apelor curgătoare, a zăpezii şi a
gheţarilor
• e) Acţiunea mecanică a vântului
cuprinde trei procese distincte:
– erodarea
– transportul
– sedimentarea
f)Dezagregarea sub acţiunea forţei
gravitaţionale
 2. ALTERAREA

• Acţiunea apei în procesele de alterare

• Principalele procese de alterare a mineralelor sub influenţa apei
sunt hidratarea, hidroliza şi dizolvarea.
• Hidratarea – reprezintă procesul fizico-chimic care constă în
atragerea apei la suprafaţa particulelor minerale (hidratare fizică),
şi/sau pătrunderea apei în reţeaua cristalină a mineralelor
(hidratarea chimică).
– Hidratarea fizică – constă în atragerea moleculelor de apă la
suprafaţa particulelor, rezultate în urma proceselor de dezagregare
datorită energiei libere existente şi a caracterului de dipol al moleculei
de apă.
– Hidratarea chimică – reprezintă procesul de pătrundere a apei în
reţeaua cristalină a mineralelor, provocând schimbarea reţelei
cristaline şi chiar a sistemului de cristalizare.

– CaSO4+2H2O → Ca SO4 · 2H2O

– anhidrit gips
 Dizolvarea

• Dizolvarea contribuie la alterarea rocilor care au liantul de legătură calcaros

(gresiile calcaroase prin dizolvare formează nisipurile). Datorită dizolvării calcarului,
gipsului, masivelor de sare iau naştere formele de relief carstic foarte des întâlnite
în ţara noastră.

Hidroliza
• - reprezintă procesul de transformare a mineralelor ca urmare a înlocuirii cationilor
cu ionii de hidrogen din apă. Aceasta poate fi definită şi prin efectele pe care le
produce şi anume descompunerea unor săruri în prezenţa apei în acizii şi bazele
din care au provenit.
• Hidroliza silicaţilor se produce în trei etape: debazificarea, desilicifierea şi
argilizarea.
• Debazificarea are loc în urma proceselor de dezagregare unde la suprafaţa
fragmentelor se găsesc diferiţi ioni de K, Na, Mg şi Ca. Apa încărcată cu CO2
disociază în ioni de H+ şi OH-. Ionii de H având o energie de schimb foarte mare
pătrund în reţeaua cristalină a silicaţilor şi elimină din reţea ionii de K, Ca, Na şi Mg.
Ionii trec în soluţie şi formează cu grupările OH diferite baze KOH, NaOH,
Mg(OH)2, Ca (OH)2.

•
•
• Desilicifierea reprezintă faza în care din reţeaua silicatului primar se
pune în libertate o parte din SiO2 sub formă de silice secundară.
Silicea secundară eliberată se depune sub formă de pulbere
albicioasă.
• silicat complex + apă disociată → silice + baze.

• Argilizarea - nucleele alumino-silicice rămase după

debazificare şi desilicifiere suferă procese de hidratare dând naştere
unor silicaţi noi denumiţi silicaţi secundari. Aceşti silicaţi sunt
principalii constituenţi ai argilei iar faza de formare a silicaţilor
secundari se numeşte argilizare. Un exemplu îl constituie formarea
caolinitului în urma proceselor de sinteză dintre hidroxizii
fundamentali:
• 4Al (OH)3+4Si(OH)4 →Al4Si4O10(OH)8 +10H2O
• hidroxizi caolinit apă
•
 Viteza hidrolizei depinde de următorii factori:

• dimensiunea particulelor minerale - hidroliza creşte în

intensitate odată cu micşorarea dimensiunii cristalelor;
• concentraţia ionilor de H+, exprimată prin pH-ul apei.
Odată cu scăderea pH-ului viteza hidrolizei creşte;
• procesul de hidroliză se desfăşoară mai rapid odată cu
creşterea temperaturii în regiunile calde şi mai lent în
regiunile umede;
• cantitatea de apă determină o creştere a hidrolizei
deoarece prin circulaţia sa verticală elimină produşii de
hidroliză;
• gradul de instabilitate a mineralelor care depinde de
compoziţia chimică şi de condiţiile de formare (anortit-
ortoza-albitul).
 Aerul ca agent al alterării
• Oxidarea poate fi definită ca:
– procesul de combinare a unei substanţe cu oxigenul 2SO2 + O2 = 2SO3 sau pierdere de
hidrogen H2S + O = H2O;
– creşterea valenţei unui metal ca urmare a pierderii de electroni, de exemplu trecerea
fierului bivalent în fier trivalent sau a manganului bivalent în mangan trivalent sau
tetravalent.
• FeCl2 + Cl =FeCl3

• Reducerea este procesul invers oxidării prin pierderea oxigenului sau pierdere de sarcini
pozitive şi câştig de sarcini negative. Acest proces are loc în condiţii anaerobe determinat de
excesul de umiditate.
• În stare redusă, compuşii feroşi şi manganoşi sunt solubili, fiind asigurată circulaţia
acestor elemente în sol şi în plantă, în timp ce în stare oxidată precipită pe profilul de sol.
• Fe2O3→2Fe+3O
• Mn2O3→2MnO+O
Carbonatarea – este determinată de dioxidul de carbon din apă, care acţionează asupra bazelor
rezultate din alterarea rocilor şi mineralelor dând naştere la carbonaţi şi bicarbonaţi. Dizolvarea
în apă a CO2 determină apariţia acidului carbonic care este mult mai agresiv asupra
mineralelor comparativ cu dioxidul de carbon.
• CO2+H2O→H2CO3
 . Vieţuitoarele ca agent al alterării
• Organismele animale şi vegetale au un rol important în procesele de alterarea a
mineralelor şi rocilor, atât direct prin activitatea lor, cât şi indirect prin
produsele rezultate din activitatea sau descompunerea lor.

• lichenii contribuie ca şi ciupercile prin acizii secretaţi (acidul carbonic, acidul

lichenic) la alterarea mineralelor de la suprafaţa rocilor, iar prin hifele cu care
pătrund în pori, la dezagregarea acestor roci.

• -bacteriile anaerobe îşi asigură oxigenul necesar metabolismului lor din oxizi,
prin reducerea fierului şi manganului trivalent;

• -ciupercile pătrund cu ajutorul hifelor în porii şi fisurile rocilor, contribuind

atât la dezagregarea lor cât şi la alterarea silicaţilor primari
 Mişcările seismice
Mişcările seismice sunt mişcări de scurtă durată care determină
zguduiri bruşte ale scoarţei terestre

Se apreciază că într-un an au loc un cutremul catastrofal, 10

cutremure nimicitoare, 100 cutrmure distrugătoare, 1000 de cutremure
care provoacă unele distrugeri ale construcţiilor (Gh. Răileanu)

Cuzele naturale ale cutremurelor Pământului pot fi grupate în două

mari categorii:

1.Cauze endogene legate de energia internă a Pământului şi anume

fenomenele tectonice şi cele vulcanice

2.Cauze exogene legate de factorii externi (prăbuşirea unor goluri

subterane (carstice), căderea unor meteoriţi, scăderile sau creşterile
bruşte ale presiunii atmosferice, forţa mareelor, etc
 Cutremurele
• Tectonice
• Vulcanice
• De prăbuşire
• Artificiale
– După locul de producere:
• Continentale
• Maritime
 Cutremure tectonice
• Sunt deplasări bruşte care se produc în scoarţa terestră
sau în zonele subcrustate de-a lungul unor suprafeţe de
fractură.

• Sunt cele mai frecvente determinând peste 95 % din

totalul cutremurelor de pământ. Epicentrul acestor
cutremure sunt localizate în lungul unor lanţuri
muntoase, la limita acestora cu câmpia sau marea

• Majoritatea cutremurelor cu epicentrul în M. Vrancei îşi

au epicentrul la adâncimi cu atât mai mari cu cât
epicentrul este situat mai la vest, fapt ce denotă că
aceste cutremure sunt legate de o fractură de adâncime
cu o înclinare generală spre vest
• Legătura dintre cutremurele tectonice şi marile
fracturi ale scoarţei terestre este evidenţiată şi de
faptul că numeroase cutremure de pământ de
acest tip sunt însoţite de apariţia la suprafaţa
Pământului a unor crăpături, falii şi decroşări.

• Ex. Cutremurul din 1891 din insula Honda a fost

însoţit de apariţia unei faliiu o lungime de 100 km
în lungul căreia s-au constatat deplasări verticale
până la 4 m.

• Cutremurele tectonice se manifestă pe suprafaţă

foarte mare a cărei rază atinge 1500-2000 km iar
efectul undelor seismice se resimte pe suprafeţe
mult mai mari, uneori chiar pe toată suprafaţa
Pământului.
 Cutremure vulcanice
• Au caracter local cu epicentru în imediata
apropiere a unui vulcan în activitate. Ele
se resimt pe suprafeţe relativ circulare ţi
puţin întinse, cu raze ce rareori depăşesc
30-50 km
• Mişcările seismice sunt determinate de
deplasarea magmei în vatra vulcanului
sau în coşul vulcanului sau de erupţiile
explozive.
 Cutremure de prăbuşire
• Au loc datorită prăbuşirii tavanelor unor
peşteri si sunt foarte puţin frecvente, au
loc pe suprafeţe mici şi durată foarte mică
de câteva secunde
• Cutremurele de pământ reprezintă eliberări
bruşte de energie într-un anumit spaţiu din
interiorul Pământului. Energia degajată de
deformarea bruscă a rocilor, supuse unor
tensiuni ce depăşesc rezistenţa lor de
deformare, se răspândeşte în mediul
înconjurător sub forma unor unde elastice

• Spaţiul din int. P. În care are loc deformarea

remanentă a rocilor şi eliberarea de energie se
numeşte focarul cutremurului iar centrul
hipocentrul cutremurului. Corespondent pe
suprafaţa P. Al hipocentrului este epicentrul.
Distanţa dintre hipocentrul şi epicentrul unui
cutremur reprezintă adâncimea focarului
cutremurului
• Energia unui cutremur puternic este evaluată la 1025 ergi
sau cca un trilion cai putere.

• Datorită faptului ca focarul are un anumit volum, la

suprafaţa P se manifestă cu o intensitate maximă, pe o
anumită suprafaţă denumită regiune epicentrală sau
regiune pleistoseistică

• Suprafaţa pe care intensitatea cutremurelor este aceeaşi

se numeşte izoseismică iar intersecţiile dintre
suprafeţele izoseismice cu suprafaţa Pămîntului se
numesc linii izoseiste sau linii izoseismice.
 Undele seismice
• Pot fi:
– Longitudinale care determină schimbări în volum şi
constau în comprimări şi dilatări, particulele materiale
suferind oscilaţii paralele cu cu direcţia de propagare
a undelor
– Transversale în care particulele oscilează
perpendicular pe direcţia de propagare a undelor.
– Viteza de propagare a undelor longitudinale este de
1,73 mai mare comparativ cu cea a undelor
transversale
• Viteza de propagare a undelor seismice variază
în functie de rigiditatea mediului, viteza undelor
longitudinale este de 0,5-1 km/s în nisipuri; 2,1-
2,5 km/s în argile şi poate ajunge la 5,8 km/s în
oţel.
• Sub acţiunea undelor seismice au loc mişcări ale
particulelor materialelor de trei categorii:
– orizontale
– verticale
– rotire
• În România zona cu maximă seismicitate
este Râmnicu-Sărat – Focşani.
Cutremurele au avut loc în 1472, 1683,
1740, 1790, 1802, 1838, 894, 1912, 913,
1916, 1940, 1977, 1988, 1990 etc.
 Clasificarea cutremurelor în
România
• Polikinetice caracterizate printr-o zguduire
iniţială urmată de o serie de mişcări succesive
mai slabe
– Danubiene (Vârşet-Moldova Nouă)
– Făgăreşene (M. Făgăraş)
– Pontice (coasta mării Negre)
• Monokinetice caracterizate printr-o zguduire
principală
– Moldavice (Vrancea)
– Transilvanice (Bazinul Transilvaniei)
– Prebalcanice (Bulgaria)
– Banatice (şesul Banatului)
 ACŢIUNEA GEOLOGICĂ A APELOR ŞI GHEŢARILOR
ACŢIUNEA GEOLOGICĂ A APELOR METEORICE

Prin ape meteorice se înţeleg apele provenite din

precipitaţii (ploi, grindină, brumă, zăpadă) care se scurg pe
versanţi.
Acţiunea apelor meteorice se exercită prin
intermediul picăturilor de ploaie, a curenţilor peliculari şi a
curenţilor concentraţi. Indiferent de forma de manifestare a
apelor meteorice se desprind particulele de sol sau rocă, le
transportă şi le depun generând forme de relief.
Sub acţiunea picăturilor de ploaie şi a curenţilor
peliculari are loc procesul de pluviodenudare, iar cand apa
se concentrează în curenţi iau naştere rigolele de şiroire,
ogaşele, ravenele şi torenţii.
 Pluviodenudarea
• este procesul de desprindere şi deplasare a particulelor
de la suprafaţa scoarţei de alterare prin acţiunea apei de
ploaie sau rezultată din topirea zăpezii.
• Desprinderea particulelor se realizează prin şocul
picăturilor de ploaie.
• Particulele desprinse sunt supuse procesului de eroziune
peliculară, şi le deplasează spre baza versantului.
• Prin acest proces sunt înlăturate orizonturile superioare
ale solului bogate în humus şi elemente nutritive ceea ce
determină scăderea producţiei vegetale.
• Intensitatea eroziunii este influenţată de:
– agresivitatea climei,
– permeabilitatea şi rezistenţa solului şi a rocilor la
eroziune,
– gradul de acoperire a versantului cu vegetaţie şi de
caracteristicile versantului (înclinare, expoziţie,
lungimă, formă etc).
• Materialele deplasate din partea superioară
a versanţilor şi acumulate pe versant datorită
reducerii pantei şi infiltrării apei se numesc
depozite deluviale. Ele au în general o altă
compoziţie mineralogică decât roca subiacentă
fiind sedimente aduse din altă zonă.
 Rigola de şiroire
– reprezintă forma elementară cea mai simplă la
care dă naştere apa concentrată în curenţi.
– Se prezintă sub forma unui şănţuleţ cu
adâncimea de de câţiva centimetri orientat pe
linia de cea mai mare pantă.
– Rigolele apar în grupuri paralele dispuse
perpendicular pe curbele de nivel.
– Rigolele se formează cu precădere în masa
solului sau în depozitele deluviale, iar rocile
cele mai favorabile dezvoltării rigoleleor sunt
cele slab coezive: nisipuri, loessuri, argile, etc.
 Ogaşele
• sunt şanţuri neregulate săpate de curenţii de apă
pe linia de cea mai mare pantă; au profil
transversal în formă de U şi adâncimea de 0,5-2 m.
• Ogaşele se formează prin dezvoltarea rigolelor în
urma ploilor torenţiale, cu predilecţie pe versanţi cu
înclinare mare, alcătuiţi din formaţiuni sedimentare
friabile (marne, argile, loess).
 Ravenele
• Provin din ogaşe, cu adâncimi
de 2-3 m, profilul transversal
are forma literei V, dar cu
malurile puternic înclinate.
• La gura ravenelor se află
materialele transportate de
curentul de apă şi depuse sub
forma unui con.
• Evoluţia ravenei se produce
până când profilul longitudinal
se apropie de profilul de
echilibru.
• În final se ajunge la
stabilizarea ravenei şi
acoperirea ei cu vegetaţie.
 Torenţii
• sunt cursuri temporare de apă formate pe versanţii
puternic înclinaţi în urma ploilor torenţiale sau a topirii
bruşte a zăpezii.
• Torenţii acţionează asupra scoarţei terestre prin
eroziune, transport şi sedimentare. Eroziunea
torenţială se manifestă în adâncime, regresiv şi lateral.
• Transportul torenţial se realizează prin târâre,
rostogolire şi suspensie
• La un organism torenţial se disting trei părţi:
– bazinul de recepţie
– canalul de scurgere
– conul de dejecţie.
 Bazinul de recepţie
• Reprezintă teritoriul de pe care torentul îşi
adună apa.
• Limita bazinului de recepţie se modifică de la o
ploaie la alta prin acţiunea regresivă a ogaşelor
şi ravenelor.
• În bazinul de recepţie se găsesc rigole, ogaşe şi
ravene ce converg spre punctul cel mai coborât
al bazinului de recepţie.
 Canalul de scurgere
• are aspectul unui jgheab îngust care
începe de la locul de întâlnire a apelor
colectate din bazinul de recepţie şi se
continuă până unde panta terenului scade
foarte mult, iar materialele sunt
sedimentate.
 Conul de dejecţie
• Este partea terminală a organismului torenţial
unde materialele transportate de torent sunt
dispuse sub forma unui semicon teşit.
• Mărimea conului de dejecţie depinde de
suprafaţa bazinului de recepţie şi de capacitatea
de transport a torentului.
• Conul de dejecţie se caracterizează prin prin
dpunerea materialelor grosiere la partea
superioară iar a materialelor fine în partea
inferioară şi stratificaţie încrucişată a
sedimentelor.
Actiunea geologica a apelor curgatoare

• Apele curgatoare sub forma de paraie, rauri si

fluvii, alcatuiesc reteaua hidrografica
• Actiuneea lor geologica depinde de viteza si
debitul cursului de apa si se exercita prin
eroziune, transport si sedimentare.
• In general eroziunea dominină în cursul superior
al râului, transportul în cursul mijlociu şi
depunerea în cursul inferior
• Eroziunea fluviatilă are loc în lungul albiei
minore a patului râului pe trei direcţii
dominante, vertical, lateral şi regresiv
• Eroziunea verticală generează cursul unui
râu
• Talvegul – reprezintă linia care uneşte punctele
cele mai adânci de pe fundul patului unui râu
• Profilul longitudinal – reprezintă linia care
uneşte izvorul cu vărsarea şi apare ca rezultat al
influenţei mai multor factori
– Debitul de apă
– Structura geologică
– Poziţia nivelului de bază
– Panta niţială
– Timpul
 Elementele unei văi fluviatile
• Albia minoră – este reprezentată de porţiunea
râului sau canalul ocupat permanent cu apă
• Albia majoră – este reprezentată de suprafaţa
ocupată de ape numai periodic în timpul viiturilor

Albie in forma de V Albie in forma de U

 Versanţii
• Reprezintă suprafeţele externe, marginale ale
văilor, depresiunilor şi interfluviilor
• Elementele unui versant sunt:
– Fruntea sau lungimea
– Lăţimea
– Înălţimea
– Panta
– Muchea care face legătura între versant şi interfluviu
– Piciorul versantului sau baza de eroziune
 Alunecări şi prăbuşiri de teren
• Din categoria deplasărilor de teren, alunecările constituie
fenomenele cele mai răspândite în ţara noastră. Ele se
produc când forţele de alunecare reprezentate de greutatea
masei de pământ şi presiunea apei subterane sunt mai mari
decât forţele de rezistenţă (coeziunea şi frecarea interioară
şi subpresiunea hidrodinamică).

• Factorul principal care declanşează alunecarea de teren

este gravitaţia, în anumite condiţii, determinăte de
caracteristicile rocilor, acţiunea apei (de infiltraţie, subterană
sau pluviatilă), relief; în special de panta terenului, precum
şi a altor factori cum ar fi variaţiile de temperatură, vânt şi
presiune atmosferică, vibraţiile naturale, activitatea omului.
• Declanşarea alunecărilor pe
versanţi cu potenţial de
alunecare şi activarea
alunecărilor stabilizate se
datorează în principal
modificării regimului
hidrostatic şi hidrogeologic
(despăduriri, terasare,
schimbarea modului de
folosinţă, etc.) şi perturbării
echilibrului de versant în
special prin erodarea bazei
acestuia.
 Caracteristicile alunecărilor de teren
Tip Grad de stabilitate Caracterizare
Alunecări în brazde - stabilizate - Alunecare superficială, terenul având
- semistabilizate aspect de brazde
- active
Alunecări în valuri - stabilizate - Alunecare superficială, terenul având
- semistabilizate aspect ondulat, valurile fiind
- active perpendiculare pe direcţia de
alunecare
Alunecări în trepte - stabilizate - Alunecare profundă, cu aspect de
(pseudoterase) - semistabilizate trepte largi
- active
Alunecări cu movile - stabilizate - Alunecare cu individualizarea unor
(monticoli şi - semistabilizate inflexiuni de relief pozitive
glimee) - active (monticoli) şi negative (glimee)
Alunecări curgătoare - semistabilizate - Alunecare liniară, în care materialul
- active curge ca o masă vâscoasă, sub
forma unei limbi
Prăbuşiri de mal - stabilizate - Desprinderea şi prăbuşirea unui strat
- semistabilizate deasupra unei linii de ruptură
- active
Dintre numeroasele particularităţi ale acestor terenuri, pentru cultura speciilor
pomicole prezintă interes caracteristicile de modelare a suprafeţei versantului (în
brazde, lenticulare, monticulare, în terase, în valuri, etc.), precum şi adâncimea
planului de alunecare ce poate fi situat superficial (1m), până la foarte adânc ( 15
m).
 Drenajul teritoriului

• Drenajul – reprezintă pierderea de apă din sol

prin scurgeri şi poate fi:
•  drenaj extern – scurgerea apei la
suprafaţa terenurilor înclinate;
•  drenaj intern – scurgerea apei prin sol în
profunzime, acesta depinzând de
permeabilitatea solului;
•  drenaj global – totalul pierderilor prin
scurgerea la suprafaţa solurilor şi în profunzime.
 Formele de relief create de
eroziune
• Formele de eroziune sunt numeroase, au dimensiuni variabile şi se înscriu
într-un proces evolutiv care începe cu albia în care se află apa râului (forma
cea mai nouă) şi valea (forma cea mai veche şi care le înglobează pe toate)

• 1. ALBIA MINORĂ – reprezintă spaţiul prin care se realizează scurgerea

apei râului la nivele medii
– Patul albiei încadrat de maluri nu este uniform, sectorul cel mai jos care se află
în vecinătatea malului abrupt, poartă numele de talveg şi este rezultatul eroziunii
lineare şi regresive
– În albie există:
• praguri determinate de prezenţa unor roci dure
• Praguri acumulative în spatele unor stânci prăbuşite
• Forme de acumulare (ostrove, plaje etc.) care au dimensiuni variabile unle sunt emerse
iar altele submerse (bancuri de nisip, pietriş, etc)
Forme de relief în albia minoră şi majoră
 Meandrele
• Rar albile au un aspect linear, frecvent acestea au un aspect
ondulat cu bucle dezvoltate spre stânga sau spre dreapta –
meandre
• Evoluţia meandrelor – dezvoltarea spre aval şi lateral a
meandrelor succesive conduce la îngustarea spaţiului dintre
ele, în timp devine atât de mic încât la viituri poate fi rupt, apa
trecând dintr-un meandru din amonte în altul în aval.
• Urmare a acestui proces numit autocaptare sau îndepărtarea
cursului de apă sunt un nou curs secţionat în gâtul meandrului,
un curs părăsit sau meandru părăsit în lungul căruia se
păstrează ochiuri de apă, sectoare cu exces de umiditate,
vegetaţie hidrofilă, o insulă numită popină sau grădişte
 Tipuri de meandre
• Meandre divagate sau libere aparţin râurilor care străbat regiuni de
câmpie, depresiuni întinse unde panta generală a reliefului este
redusă (ex. Meandrele Siretului)
• Meandre compuse – apare o dublă meandrare adică pe fondul
unor bucle mai mici se înscriu traseele unor bucle mari – acestea
sunt condiţionate de perioadele diferite ale precipiatiilor (ex. Râuri
mici din Câmpia Transilvaniei)
• Meandre încătuşate sunt ondulări care cuprind albia cât şi porţiuni
din vale, dezvoltându-se nu numai în plan, ci şi pe verticală (ex. în
reg. muntoase Defileul Jiului, Oltului), de podiş (Lăpuş, Covurlui)
• Meandre de vale sau moştenite - realizarea se produce prin
ridicarea lentă a regiunii după ce râul a ajuns la profil de echilibru
• Meandre de râu sau autogene – reprezintă o evoluţie a ulterioară a
meandrelor de vale în regiunile unde rocile nu opun rezistenţă prea
mare la eroziunea laterală.
Tipuri de meandre
 ALBIA MAJORĂ
•
(Lunca)
Teritoriul pe care il ocupă apele la debite mari sau viituri
• Luncile au dimensiuni mari în zona de câmpie şi podiş şi reduse sau lipsă în
zonele montane
• În decursul unui râu luncile au dimensiuni, alcătuire şi morfologie variate. Sunt
situaţii complexe la râurile care traversează regiuni montane (Olt, Jiu, Mureş,
Dunărea)
• Morfologia luncii – în cuprinsul ei există forme de relief pozitive şi negative:
– Grindurile
– Popinele
– Conurile de aluviuni
– Trepte de luncă
– Diguri
– Meandre părăsite (belciuge)
– Cursuri părăsite
– Microdeoresiuni
– Canale de drenaj
– Studiul luncilor are o dublă însemnătate ele reprezintă o treaptă de relief
care reflectă un stadiu din evoluţia văii şi practică (sunt terenuri ce pot
căpata utilizări pentru exploatări forestiere, expl. Nisipului, argilei, etc.)
 Terase
• Sunt trepte în lungul văilor la altitudini relative faţă de albie ce variază
între 4-5 m şi 180 m care la origine au fost lunci, rămânând
suspendate în urma adâncirii în ele a râurilor
• Numărul variază în funcţie de relief şi de generaţia de văi) ex. Olt -8
terase, Olteţ -5 terase iar pe afluenţii acestuia 1-3 terase
• Este compusă din d. p.d.v. morfologic în:
– podul terasei – reprezintă o luncă veche
– fruntea terasei – rezultă prin adâncirea albiei râului
Linia care îmbină cele două părţi se numeşte muchia terasei
Structural:
- terase aluviale la care se separă un strat de aluviuni cu o grosime de 1-5
m şi roca în loc, între ele fiind vechiul pat al albiei
- terase în rocă în care lipsesc aluviunile, podul terasei corespunzând
patului albiei
-terase aluvionare – ce au pânză groasă de aluviuni, în care ulterior râul
s-a adâncit
 Vârsta teraselor
• Se stabileşte prin diferite metode, dar rezultatele au un
anumit grad de relativitate
– Cel mai simplu se apreciază în funcţie de poziţia uneia în raport de
cealaltă (o terasă mai veche decât cea inferioară şi mai nouă
decât cea superioară)
– Prin metoda numărului de loessuri (acumulate într-un climat rece,
glaciar) şi de fosile (formate în climat temperat interglaciar) situate
peste depozitul de aluviuni, aprecierea se apropie mai mult de
realitate (terasa exista în momentul acumulării primului loess; dacă
sunt trei orizonturi de loess ce pot fi corelate cu wurm3, wurm2,
wurm1 atunci vârsta tăierii frunţii poate fi legată de prewurm).
– Interpretarea spectrelor de polen extrase din lentile de argilă din
depozitul de aluviuni
– Datarea paleontologică este cea mai apropiată de realitate cu
condiţia ca fosilele sa nu reprezinte elemente remaniate. Prin ea
se stabileşte vârsta depozitului
 Tipurile de terase
– 1. după desfăşurarea în profil longitudinal al
văii terasele pot fi:
• paralele cu talvegul (cele de natură climatică)
• convergente în aval
• convergente în amonte
• în foarfecă
– 2. după desfăşurarea în profil transversal sunt
terase bilaterale, monolaterale şi în evantai
– 3. după structură: aluviale, aluvionare
– 4. după geneză: terase de natură eustatică,
climatică, neotectornică
 Înălţimea, numerotarea şi
racordarea teraselor
• Înălţimea se apreciază prin altitudinea relativă, valoare
care se calculează prin raportarea nivelului superior al
depozitului de aluviuni la nivelul luncii
• Numerotarea teraselor se face plecând de la cea
inferioară (terasa I) la cea cu înălţimea cea mai
ridicată din lungul râului (ex. Terasa a VIII). Uneori se
folosesc valorile de altitudine (t3-5m, t10m, t25m, etc.)
• Racordarea teraselor este o operaţiune care
presupune identificarea tuturor fragmentelor de terasă
din lungul unui râu şi de pe afluenţi, cartarea lor pe
hărţi, întocmirea fişelor (alt., tipul de aluviuni, grosimea
acestora, vârsta fragmentelor etc.)
•
Tipuri de terase
 Versanţii
• Reprezintă suprafeţe înclinate din alcătuirea reliefului. Au origine diferită dar în
majoritatea situaţiilor sunt legaţi de adâncirea râurilor, torenţilor.
• Tipuri de versanţi:
1. Versanţii de vale –sunt suprafeţe create prin acţiunea de adâncire a râurilor,
torenţilor. Cei care aparţin văilor înguste şi recente se află imediat deasupra
albiei ceea ce face ca influenţa râului asupra evoluţiei lor să fie activă (erodarea,
bazei versanţilor conduce la subminare, alunecări etc.). Aceşti versanţi constituie
primul component, deci cel mai vechi în alcătuirea văii. Au lungime mare, înclinări
variate, o formă (convexă, concavă, dreaptă etc.) care se modifică continuu, dar
în ritmuri diferite în funcţie de o multitudine de factori între care:
• Rocile (în cele cu cu rezistenţă mare calcare, granite au pantă accentuată
sunt drepţi sau convexi; la cei formaţi din roci moi –argile, marne – pantele
sunt slabe şi frecvent concave
• Structura geologică (versanţi cu pantă accentuată şi în trepte atunci cand
secţionează capetele de strat şi versanţi cu pantă redusă cand coincid cu
suprafaţa stratelor.
• Unitatea de relief străbătută de un râu (în munţi sunt lungi şi au pante mai
mari, în câmpie sunt scurţi, drepţi şi cu înclinări variate în funcţie de rocă
• Stadiu de evoluţie a văii (drepţi la începutul evoluţiei, complexi ulterior) etc.
2. Versanţii de interfluviu – alcătuiesc pantele înclinate care fac
racordul între platourile interfluviilor sau linia de creastă cu diferite
trepte ale culmilor secundare

3. Versanţii impuşi de acţiunea agenţilor interni. Mişcările tectonice şi

vulcanismul sunt cele care determină în timp versanţi cu caracteristici
specifice

4. Versanţi maritimi. Sunt în strânsă dependenţă de acţiunea apei

mării, oceanelor. Se separă versanţi în lungul ţărmului înalt (impus
iniţial de tectonică, vulcanism, alcătuire litologică şi accentuat de
abraziune) şi versanţi submerşi între suprafeţe cvasiorizontale.

La scară locală se adaugă şi versanţi glaciari creaţi prin eroziunea

gheţarilor în circurile şi văile glaciare), antropici (cei rezultaţi prin
secţionarea unor culmi pentru canale maritime, de natură
petrografică (în loess, calcare, argilă, etc)
 Glacisurile şi pedimentele
• La baza versanţilor, şi a unor pante accentuate (ex. frunţi de terasă) prin
retragerea acestora, rezultând o suprafaţă slab înclinată care se
interpune între două forme de relief pe seama cărora se va extinde.
• Glacisurile şi pedimentele sunt frecvente aproape in orice regiune
morfoclimatică dar care cunosc amploare în cele aride şi semiaride
calde sau reci, iar diversitate ca marime şi geneză în regiunile
temperate. În regiunile aride şi semiaride ele rezultă în principal prin
acţiunea de eroziune în surafaţă realizată pe versanţi de către pânzele
de apă încărcate cu materiale (dezagregate anterior) în timpul
averselor.
• În regiunile temperate rezultă mai multe forme care pot fi grupate în:
– glacisuri de acumulare (se formează la baza pantelor cu înclinare
mare),
– glacisuri de eroziune
– glacisuri coluviale, proluviale, coluvio-preluviale, deluviale
Evoluţia versantului
 VĂILE
• Sunt forme de relief negative rezultate preponderent prin acţiunea apelor
curgătoare
• Principalele tipuri de văi
• După fizionomie:
– văi simetrice (ex. Cele dezvoltate în structura orizontală sau în
aceeaşi rocă-calcare, loess)
– văi asimetrice (văi formate în structură monoclinală, văi la care râul
suferă în timp o puternică deplasare spre un versant datorită fie
influenţei unui centru de subsidenţă activ ex. Argeşul în aval de
Piteşti, fie împingerii exercitate de un număr mare de afluenţi cu debit
mare (Siretul împins spre est de Suceava, Moldova, Bistriţa)
– La văile cu desfăşurare mare sunt utilizaţi termenii de chei (văi
înguste create în calcare), defilee, canioane
– După stadiul de evoluţie: văi tinere, văi mature, văi în stadiu de
bătrâneţe, văi policiclice
– După relief: văi în munţi, văi în cămpie, văi în dealuri
– După structura geologică: monoclinale, discordante, epigenice,
faliate, văi în loess, văi carstice
TIPURI DE VĂI
Forme de relief create prin acumulare
• Conurile aluviale –rezultă prin acumulări continue de
pânze de aluviuni la viituri
• Delte continentale – conuri aluviale foarte mari, dar cu
înălţime mică dezvoltate la ieşirea din câmpii sau în
depresiuni (ex. Buzău, Prahova, Putna)
• Glacisuri aluviale – sunt forme de relief de racord între
dealuri, munţi şi depresiuni sau câmpii rezultate din
îmbinarea, suprapunerea laterală a mai multor conuri
aluviale construite de râuri
• Piemonturile sunt câmpii extinse (zeci, sute de km.,
rezultate la contactul relativ brusc dintre o unitate înaltă
(munţi) şi una joasă, netedă (depresiune întinsă) prin
acumularea unor mase imense de aluviuni cărate de către
o reţea densă de pâraie şi râuri (Depresiunea Braşovului)
EVOLUŢIA PIEMONTURILOR
 Gheţarii şi relieful generat
• Tipuri de gheţari:
– Gheţari montani – sunt cantonaţi în bazinele de recepţie, pe văile şi
uneori pe platourile aflate în munţi foarte înalţi indiferent de latitudine
• Gheţari alpini (de vale) – au dimensiuni mari (zeci km) Mtii Alpi –
determină forme de eroziune circ, vale, praguri, etc. dar şi de acumulare
morene
• Gheţari de circ – au dimensiuni mici Mţii Pirinei
• Gheţari de tip himalayan sunt întâlniţi în Himalaya
• Gheţari de tip kilimandjaro s-au dezvoltat în craterele unor vulcani stinşi
(Kenia şi Tanzania)
• Gheţari de piemont (Alaska)
• Gheţari mixti de platou şi vale (Norvegia, Scoţia etc)
– Gheţari de calotă- acoperă suprafeţele continentale foarte mari sub
forma unor platoşe de gheaţă cu grosimi de la câteva sute de m la
mii de m (ex. Gheţarul antartic –grosimea maximă 4776m, gheţarul
groenlandez – maxim 3000m, gheţarul islandez caracteristic
insulelor cu activităţi vulcanice care sunt situate la latitudini polare.
 Relieful de eroziune specific
gheţarilor montani
• Circurile glaciare sunt excavaţii în care se acumulează zăpada ce se transformă în
gheaţă. Se pot situa la obârşia unor văi alpine sau în diferite nişe suspendate pe
versanţii circurilor mari sau deasupra unor pereţi abrupţi din lungul văilor. După
topirea gheţarilor din circuri, în spatele pragului sau a diferitelor mase de grohotiş
prin acumularea apei rezultă lacuri numite zănoage
• Văile glaciare există doar la gheţari cu dimensiuni mari la care gheaţa din circuri
înaintează pe văile create anterior prin eroziune lineară.
• Platorile glaciare se întâlnesc în munţii înalţi care păstrează petece de suprafeţe de
nivelare periglaciare. După topirea gheţii pe platou rămân mici excavaţii cu ochiuri de
apă
• Custurile sunt interfluvii de tip ascuţit (creste zimţate cu versanţi abrupţi) care separă
circurile şi uneori văile glaciare
• Şeile de transfluenţă – reprezintă sectoare joase la nivelul interfluviilor ce separă
gheţarii cu volum mare şi prin care gheaţa trece de la unul la celălalt (sunt frecvenţi
în himalaya)
• Spinările de berbeci sunt proeminenţe formate din roci dure situate frecvent pe
pragurile glaciare care au suferit o rotunjire determinată de masa de gheaţă care le
acoperă.
• Striurile glaciare – se păstrează pe roci dure sub forma unor şentulete mai mult sau
mai putin paralel
 Relieful de eroziune creat de
gheţarii de calotă
• Fieldul (câmpii de eroziune) constituie forma de relief cu
dimensiunile cele mai mari. La origine a reprezentat o suprafaţă
cvasiorizontală (câmpie, podiş, munţi nivelaţi) pe care s-a
dezvoltat calota glaciară.
• Nanatakurile sunt vârfuri de munţi care s-au situat deasupra
calotei glaciare şi care au suferit pe de-o parte atacul
avalanşelor şi îngheţ-dezgheţ
• Striurile au rezultat în acelaşi mod ca şi la gheţarii montani
numai că identificarea lor în prezent este mai dificilă într-cât
după topirea calotei au suferit transformări sau au fost
acoperite de depozite, soluri şi vegetaţie.
• Văile glaciare sunt frecvente în regiunile înalte, muntoase cu
care calota intra in contact sau la marginea muntilor si
podisurilor de la exteriorul calotei glaciare.
Modelarea glaciară a unei regiuni montane
 Relieful de acumulare
• Morene laterale
• Morene interne
• Morene de fund
• Osaruri (eskere)-mase de pietriş şi nisip
• Kamesurile – coline cu formă rotunjită alcătuite din depozite
de sip şi argilă
• Blocurile eratice – sunt mase de rocă cu dimensiuni foarte
mari care s-au prăbuşit peste masa de gheaţă
• Pradolinele – reprezintă culoare largi desfăşurate între
aliniamentele de morene frontale fiind paralele pe zeci şi
sute de km cu acestea
• Sandrele sunt câmpii piemontane dezvoltate la exteriorul
calotelor glaciare, au rezultat prin depunerea conurilor de
pietrişuri şi nisipuri
• Zoliile sunt microdepresiuni în câmpiile glaciare sau
fluvioglaciare rezultate prin tasarea materialelor ce
acopereau blocuri de gheaţă izolate
Relief litoral
Tipuri de ţărm
 Mişcările verticale ale scoarţei
terestre
• Se manifestă pe întreaga suprafaţă a scoarţei terestre
atât în domeniile continentale cât şi în cle maritime şi
determină înălţarea lanşurilor muntoase cutate ca ş a
unor platouri cu structură tabulară precum şi coborârea
treptată şi îndelungată a unor sectoare ale scoarţei
terestre însoţite de acumularea unor sedimente
• Mişcările oscilatorii sunt mişcări verticale de ridicale sau
coborâre a scoarţei terestre care au avut loc pe
suprafeţe întinse al căror rezultat a fost formarea
podişurilor, platourilor sau a depresiunilor submarine
– Ex. Mişcările de scufundare pe direcţia Galaţi- Focşani au făcut
ca râurile Ialomiţa şi călmăşui sa-şi schimbe directia de curgere
de la NS spre E în cursul mijlociu şi NE în cursul inferior
• În urma mişcărilor de subidenţă s-au format Câmpia
Tisei şi Câmpia Română
 Mişcări verticale
• Se produc în stratele cu roci dure şi sunt
reprezentate de falii, decroşări şi fracturi de
adâncime
• 1. FALIILE sunt dislocaţii rupturale însoţite
de deplasarea relativă pe vericală a
compartimentelor formate
• Ex. M. Apuseni, Banat, Podişul Mehedinţi, Culoarul
Rucăr – Bran, etc.
 Tipuri de falii

Buzele faliei Planul faliei

Săritura faliei
• Dintre structurile regiunilor faliate cele mai
importante sunt horsturile şi grabenele
• Horstul reprezintă compartimentul ridicat al
scoarţei terestre delimitat de două sau mai
multe falii (ex. M. Preluca, Mezeş, Rodnei,
Dobrogea de Nord)
• Grabenul reprezintă zona de scufundare cu
contur circular, poligonal prinsă într-un
sistem de falii (Depr. Bârsei, Tg. Secuiesc,
Haţeg etc.)
 Forme majore de relief ale
reliefului continental
Relieful montan
•Din punct de vedere genetic relieful montan apare sub forma
de masive de natură orogenetică, epirogenică sau vulcanică
•Muntii de natura orogenica sunt cunoscuti si ca munti de
incretire sau tipici si sunt cei mai frecveni de pe suprafata
Pamantului
•Muntii de natura epirogenetica sau muntii bloc cu aspectul unei
creste asimetrice cu versant abrupt corespunyator planului de
falie de-a lungul caruia blocul s-a inaltat si n versant mai putin
inclinat ce reflecta intr-o anumita masura suprafaţa iniţială
–Ex. Masivul Rodnei, delimitat în partea nordică de abruptul faliei Dragoş
Vodă de cca 1000 m
Munţii vulcanici rezulta din acumulari de produse eruptive Călimani-
Gurghiu-Harghita
 Relieful de podiş
• Podisurile sau platourile unt acele portiuni ale scoartei
terestre cu suprafata aproape plana sau larg si sor
vălurită însoţită de versanţi fragmentati şi văi adânci
• Sub raport genetic se deosebesc două tipuri principale de
podisuri: podisuri tipice si peneplene transformate in podis
• Podisurile tipice sau propriu-zise sunt cele cu structură
orizontală şi corespund unui bloc al scoartei terestre
înălţat prin mişcări epirogenice.
– Ex. Podişul Transilvaniei care în raport cu arcul carpatic area
aspectul unei depresiuni intercarpatice cu relief deluros şi culmi
rotunjite sau netede şi Podişul Moldovenesc care apare ca o
regiune deluroasă cu interfluvii largi şi plate
Peneplenele transformate în podiş apar în zonele de orogen
peneplenizate şi apoi înălţate. Aceste tipuri de podisuri au o
structura si o evolutie mai complicata decat cea a podisurilor tipice
 Relieful ce câmpie
• Ca forme de relief câmpiile sunt regiuni ale
scoartei terestre cu altitudini absolute şi
relative mici, cu energii de relief reduse si
cu aspect de suprafete plane intinse
• Sub aspect genetic pot fi:
– Câmpii aluvionare;
– Câmpii structurale;
– Câmpii sculpturale.
 Câmpiile aluvionare sau
acumulative
• Sunt porţiuni ale scoartei terestre care
datorita unor miscari tectonice negative au
determinat scufundarea acestor portiuni si
apoi sedimentarea lor cu material erodat
din regiunile mai inalte, transportat si depus
de ape
• Pot fi câmpii litorale sau marine (tectonice
şi eustatice) si continentale (acumulative
simple si acumulative de origine tectonica)
 Campii litorale tectonice
• Se caracterizeaza prin suprafete ce
coboara in panta domola catre mare si
sunt alcatuite din depoyite din ce in ce mai
noi pe masura apropierii de tarm. Ele au
luat nastere prin exondarea platformei
continentale sub influenta unor miscari
epirogenetice (de natura tectonica
 Câmpii litorale eustatice
• Se formează prin miscari eustatice de coborare
a nivelului apelor marine ca rezultat al unor
miscari epirogenice negative ale platformei
oceanice sau a glaciatiunilor care au dus la
scaderea nivelului oceanului planetar cu 50
pana la 100 de m fata de cel actual.
• Aceste câmpii apar la periferia câmpiilor de
origine tectonica si numai in regiunile unde
panta fundului submarin este redusa.
– Ex. Câmpia din N. Europei ce incepe de la Calais şi
se continua in Belgia, Olanda, Danemarca, Germania,
polonia şi tarile baltice (Estonia, Letonia, Lituania)
 Câmpiile continentale
• Sunt de origine tectonică şi au rezultat din depunerea
unor sedimente în regiunile scufundate, datorită
miscarilor tectonice negative
• Ele pot fi câmpii acumulative simple care la rândul lor pot
fi câmpii lacustre rezultate din colmatarea unor bazine
lacustre, câmpii aluviale rezultate prin acoperirea cu
depozite aluviale fluviatile şi câmpii acumulative de
origine tectonică. Toate depresiunile de baraj vulcanic
din tara noastra (Giurgeu, Ciuc) ca si depresiunile
intarcarpatice sunt oste bazine lacustre transformate prin
colmatare în câmpii intramontane.
 Câmpii fluviatile de revarsare
• Rezultă prin asocierea formelor de
acumulare elemnare (ostrove, conuri de
dejectie, depozite de confluenta) prin
suprapunerea acestora in cadrul văilor
fluviatile. Aceste câmpii apar de-a lungul
văilor fluviatile mari din regiunile montane
si deluroase si sunt formate din prundişuri.
 Câmpii de colmatare
• 1. Câmpii intramontane se formează prin aluvionarea
depresiunilor intramonatne sau de baraj vulcanic.
Depozitele lacustre colmatate unt foarte groase şi ele au
un continuat sa se acumuleze si dupa disparitia lacurilor,
mai ales la periferia bayinului unde s-au format conuri de
dejectie si s-au acumulat materiale mai fine
• 2. Câmpii piemontane iau nastere ca rezultat al acumularii
depozitelor fluviale la zona de contact dintre doua unitati
morfologice deosebite ca altitudine si panta (munte-deal,
deal – câmpie, etc). Ele sunt alcătuite din conuri de
dejectie suprapuse cu grosimi mari de sute de m.
• Ex. De câmpie piemontană este <piemontul Getic
modificat prin eroziunea apelor curgătoare
• 3. câmpiile de nivel de bază sunt formate din delte juxtapuse care
pătrund de-a lungul văilor continentale. Ea a luat nastere prin
colmatarea unui fost golf marin ce avansa în întinsul Câmpiei
Române. În general întreaga câmpie a Dunării este o câmpie de
colmatare în cadrul unei depresiuni tectonice transgresată de apele
mării.
• 4. câmpiile de subsidenţă sunt câmpii acumulative cu depozite
tasate şi ondulate în timpul depunerii aluviunilor în depresiunile
intarmontane, în zonele piemontane sau a câmpiilor de nivel de
bază. Grosimea depozitelor pot ajunge la sute de m. Ex. Câmpia
dintre Siret şi Argeş
• 5. Câmpiile fluvio-glaciare denumite si Sandre se formează la
periferi morenelor terminale unde apar mari suprafeţe nisipoase
usor inclinate ex Campia Germano-poloneze acoperita cu dune de
nisip
 Câmpii structurale
• Au ca suport o placă de roci dure de pe
care eroziunea a înlăturat depozitele
friabile şi ele se pot frma atât în regiunile
cu structură monoclinală cât şi în regiunile
cutate, pe flancurile nticlinallor si
sinclinalelor.
 Câmpii sculpturale (de
eroziune)
• Sunt câmpii rezultate prin procesele de
eroziune si pot fi marine, glaciare şi
fluviatile. Din aceasta categorie fac parte
platformele de eroziune din Carpati
Gornivita, Râul Şes şi Borăscu
 Depresiunile
• Sunt forme negative care apar ca rezultat al
miscarilor tectonice, al proceselor vulcanice sa a
celor de eroziune.
• Depresiunile tectonice au luat nastere prin
scufundarea unor compartimente întregi ale
scoartei in lungul unor linii de falii. ex,.
Depresiunea Transilvaniei scufundată la sfarsitul
cretacicului
• Depresiunile de eroziune sunt rezultatul actiunii
agentilor externi
• Depresiuni de baraj vulcanic reprezinta un
spatiu inchis ex Depresiunea Giurgeului si Ciuc
• Vaile - sunt forme de relief negative
rezulatte ca urmare a actiunii de eroziune a
unui factor sau mai multi.
• Versantii sunt forme de relief cu suprafete
inclinate
• Interfluviile reprezintă spatiile situate între
văii având caracter de forme pozitive.
Evolutia lor depinde de eroziunea pe
verticala si laterala şi a proceslor de pe
versanti
 CARSTUL DIN ROMÂNIA
Pe teritoriul României rocile carstice ocupă 49
527 km2 adică 20,85 % din suprafaţa ţării (V. Sencu,
1968).
În această categorie de roci au fost cuprinse, pe
lângă calcare, dolomite şi calcare cristaline, sarea şi
gipsul (acestea fiind rocile pe care se dezvoltă carstul
propriu-zis şi care deţin 4700 km2, adică 2 % din
suprafaţa ţării) precum şi o serie de roci clastice (gresii
şi conglomerate cu ciment calcaros) , aglomerate
vulcanice şi depozite loessoide, ce ocupă 44 700 km2.
• Deoarece dintre rocile carbonatice calcarele şi
dolomitele mezozoice favorizează, prin gradul lor ridicat
de puritate (peste 85-95 % CaCO3), dezvoltarea unui
relief carstic „tipic” în care este prezentă întreaga gamă
de forme exo- şi endocarstice.
• Ele totalizează 2912 km2 (63,27%) fiind inegal
răspândite în cadrul unităţilor de relief: 1762 km2 în
Munţii Banatului şi Apuseni, 626 km2 în Carpaţii
Meridionali, 237 km2 în Meridionali şi 267 km2 în
Dobrogea.
• În funcţie de întinderea arealului calcaros şi de factorii care
influenţează procesul de carstificare formele rezultate, atât
cele de suprafaţă cât şi cele de adâncime, prezintă o mare
diversitate de la o unitate de relief la alta şi chiar în cadrul
aceleaşi unităţi.
• În geneza formelor carstice intervin o serie de factori care
influenţează derularea procesului de dizolvare şi care pot fi
grupaţi în trei categorii, fiecare cu mai mulţi componenţi:
– factorul geologic (litologia, tectonica şi grosimea stratelor),
– factorul chimic (precipitaţii, temperatură, agresivitatea apei)
– factorul fizic (morfologia şi morfometria), la care se adaugă timpul ca
element esenţial în formarea carstului.
 Exocarstul

• Caracteristica regiunilor carstice este dată de un peisaj

aparte, caracterizat prin dezorganizarea reţelei
hidrografice până la dispariţia cursurilor de apă de
suprafaţă, apariţia drenajelor subterane marcate de
ponoare şi izbucuri şi dezvoltarea unor forme de
disoluţie depresionare, concave, cu dimensiuni ce merg
de la ordinul milimetrilor la cel al kilometrilor.

• Lapiezurile reprezintă forme de disoluţie de tipul

şanţurilor separate de creste mai mult sau mai puţin late
sau de tipul unor excavaţii cu aspect de mici bazine
eliptice sau circulare. Ele se formează atât pe calcarul
nud cât şi sub învelişul de sol, putându-se deosebi forme
individuale sau grupări cunoscute sub denumirea de
câmpuri de lapiezuri.
• Din numeroasele încercări de clasificare a lapiezurilor din România
amintim pe cele mai importante: Viehmann (1964) utilizează criteriul
genetic (lapiezuri torenţiale, eoliene, litorale, glaciare, fosile şi
subterane); Bleahu (1982) clasifică lapiezurile în funcţie de locul în
care s-au format: lapiezuri libere, lapiezuri semiîngropate şi lapiezuri
îngropate, fiecare cu mai multe subtipuri; Onac (2000)

• utilizează criteriul morfogenetic şi deosebeşte trei categorii: lapiezuri

liniare, lapiezuri circulare şi lapiezuri mixte, fiecare cu mai multe
subtipuri.

• Lapiezurile sunt întâlnite în toate regiunile carstice din ţara noastră.

Se remarcă, prin varietate şi extindere câmpurile de lapiezurile de la
Ponoarele (Podişul Mehedinţi), cele din Munţii Mehedinţi, Munţii
Bihor, Munţii Pădurea Craiului, Munţii Vâlcan, Munţii Locvei şi
Aninei.
• Dolinele - depresiuni circulare sau ovale închise, cu
dimensiuni de la câţiva metri la peste 1000 m, sunt
formele carstice elementare cele mai răspândite.
Clasificarea acestor forme vizează fie criteriul
morfologic: doline conice, cu fundul plat, în cupă,
cilindrice (Bleahu, 1982) fie cel genetic: doline de
dizolvare, doline de prăbuşire şi doline de tasare (Onac,
2000).
– Pot să apară izolat dar de cele mai multe ori formează câmpuri
de doline cum sunt cele din platourile carstice Vaşcău (Munţii
Codru Moma), Zece Hotare (Munţii Pădurea Craiului), Colonovăţ
şi Mărculeşti (Munţii Aninei). În multe cazuri ele sunt înşirate de-
a lungul unor linii tectonice, cum este cazul Munţilor Mehedinţi
unde apare o astfel de succesiune de doline, uvale şi depresiuni
carstice deschise.
– În cadrul acestui complex carstic se remarcă macrodolinele
Crovu Medvedului (1000m diametru şi 170m adâncime) şi Crovu
Mare (500m diametru şi 150m adâncime) ca fiind cele mai mari
doline din carstul românesc (Sencu, 1983).
• Uvalele, depresiuni carstice închise, de dimensiuni mari, cu forme
neregulate şi cu fundul inegal, lipsite de ape curgătoare, reprezintă –
dimensional şi genetic – treapta imediat superioară dolinelor. Sunt
destul de des întâlnite în carstul românesc: în arealul carstic Giuvala
(Culoarul Bran – Rucăr), în Munţii Pădurea Craiului, Bihor, Mehedinţi,
Aninei, etc.

• Poliile sunt formele exocarstice cu cea mai mare dimensiune. Sunt

depresiuni închise săpate integral în calcare, au fundul plat şi pot
prezenta humuri, au o reţea hidrografică proprie, apa fiind de
provenienţă carstică. În perioadele ploioase se pot forma lacuri
temporare prin inundarea poliilor.

• În geomorfologia românească acest termen a fost folosit de multe ori

în mod abuziv fiind considerate polii o serie de depresiuni carstice
care nu prezentau caracterele unei polii. Singurele forme din ţara
noastră care se încadrează total definiţiei de polie sunt polia Poiana
Ponor din Munţii Bihor şi polia Zăton din Podişul Mehedinţi (polie de
bordură).
• Depresiunile carstice deschise sunt forme
intermediare între uvale, polii şi carstoplene,
având dimensiuni de ordinul sutelor de metri şi
de cel mult 1-2 km (Bleahu, 1982). Sunt foarte
des întâlnite în carstul românesc şi multe dintre
ele au fost catalogate greşit ca fiind polii. Cele
mai reprezentative sunt depresiunile Ciumerna
(Munţii Trascăului), Brătcoaia (Munţii Codru
Moma), Brădet (Munţii Aninei), Beletina (Munţii
Mehedinţi).

• Văile carstice prezintă funcţionalităţi hidrologice

diferite şi o serie de caractere morfologice
comune (îngustime, versanţi abrupţi, de cele mai
multe ori verticali sau surplombaţi) forma
caracteristică fiind cea de chei, defilee şi
canioane.
• În funcţie de rolul jucat de aceste văi în drenajul arealului
carstic ele se clasifică astfel:
– văi transversale (Cheile Bicazului, Cheile Turzii, Cheile
Râmeţilor, Cheile Olteţului, Cheile Nerei, etc.);
– văi oarbe (valea Cetăţilor, pârâul Ursului din Munţii Bihor,
Topolniţa şi Ponorăţ din Podişul Mehedinţi);
– văile în fund de sac (Şura Mare şi Cioclovina din Munţii Şureanu,
Galbena din Munţii Bihor, Bigăr şi Jitin din Munţii Aninei);
– văile cu trepte antitetice (valea Gârda şi valea Ocoale din Munţii
Bihor);
– văile seci (valea Sohodol-Albioara din Munţii Pădurea Craiului,
„padinile” din Piatra Craiului şi „foerogile” din Munţii Mehedinţi,
etc.) (Bleahu, 1982).
 Endocarstul
• este bine reprezentat fiind cartate în prezent peste
12000 de peşteri şi avene. Majoritatea sunt dezvoltate în
calcare şi dolomite (98,49%) şi doar puţine în alte tipuri
de roci (1,51%).
• Inventarierea acestor peşteri este organizată la nivel
naţional prin realizarea în cadrul Institutului de Speologie
„Emil Racoviţă” a Cadastrului sistematic al peşterilor din
România (Goran, 1982) care cuprindea în anul apariţiei
sale 6816 peşteri.
• Distribuţia pe unităţi de relief a acestor goluri subterane
este neuniformă: 47,2% în Carpaţii Meridionali, 37,27%
în Munţii Apuseni şi 14,5% în Carpaţii Orientali.
• Gradul de carstificare poate fi surprins mai exact analizându-se o
serie de indici speometrici: densitatea golurilor carstice (număr de
peşteri/suprafaţă carstificabilă):
• 2,32 peşteri/km2 în Munţii Apuseni
• 1,92 peşteri/km2 în Carpaţii Meridionali
• 1,22 peşteri/km2 în Carpaţii Orientali
• 0,09 peşteri/km2 în Dobrogea.
• Şi în ce priveşte densitatea reţelei subterane (lungimea
galeriilor/suprafaţa carstificabilă) valorile variază destul de mult:
– 260,6 m/km2 în Munţii Apuseni
– 155,8 m/km2 în Meridionali
– 76,1 m/km2 în Orientali
– 5,9 m/km2 în Dobrogea.
Bazinul superior al Someşului Cald se remarcă prin valoarea cea mai mare din
România a densităţii reţelei subterane: 1400 m de galerii/km2.
• Cele mai lungi peşteri din ţară sunt:
• Peştera Vântului (Munţii Pădurea Craiului) cu 48,5 km,
• Peştera Humpleu-Poieniţa (39 km)
• Peştera Hodobana (22 km) ambele din Munţii Bihor
• Peştera Topolniţa (Podişul Mehedinţi) cu 20,5 km şi Peştera
Valea Rea din Munţii Bihor cu 18,5 km.

• Cele mai adânci cavităţi din România sunt: Avenul din Grind
(Piatra Craiului) cu –540m; Peştera Tăuşoare (Munţii Rodnei)
cu –356m; Sistemul Poieniţa-Humpleu (Munţii Bihor) cu –
347m; Avenul Stanu Foncii (Munţii Pădurea Craiului) cu –
339m şi Avenul Jghiabul lui Zalion (Munţii Rodnei) cu –
298,5m (Onac, 2000).