"Dacă folosim orice experiență ca să ne sporim cunoștințele pentru a le folosi

spre binele omenirii, aceasta va produce o schimbare în noi

și în lumea noastră; cunoașterea este putere."
Sir Francis Bacon

Tema 8. Sisteme de poziționare satelitară. Prezentare generală. (2 ore)

8.1 Definirea noțiunii
8.2 Evoluția și perspectivele GNSS
8.3 Principiile sistemului GNSS

8.1 Definirea noțiunii

Geodezia satelitară înglobeaza tehnici de observare și calcul care pot rezolva probleme
geodezice utilizând măsurători la, de la și între sateliți artificiali, în mod deosebit, cei din
apropierea Pământului.
Rezultatele geodeziei satelitare se pot regăsi în domenii ca: geofizica, oceanografia,
navigația, tehnici militare, geodinamica, meteorologie și climatologie, gravimetrie, măsurători
seismice, geografie, topografie și cadastru, fotogrammetrie, etc.
De-a lungul timpului, în topografie şi geodezie, numeroase sisteme de coordonate au
fost folosite pentru a defini poziţia unui punct de pe suprafaţa terestră sau din apropierea
acesteia, astfel că o schimbare dramatică în procesul de poziţionare s-a produs odată cu apariţia
sistemelor de poziţionare şi navigare bazate pe sateliţi. Astfel la 4 octombrie 1957, Uniunea
Sovietica lansa cu succes Sputnik I, primul satelit artificial al Pământului (fig.1).

Figura 1. Satelitul Sputnic I, primul satelit al Pământului

 Succesul misiunii a determinat SUA să lanseze primul său satelit, Explorer I, la 31
ianuarie 1958 (fig.2).

Figura 2. Satelitul Explorer

Ca o consecinţă a reuşitei acestor misiunii, cele două ţări îşi începeau dezvoltarea
propriilor programe spaţiale. Astfel, în anul 1960, SUA proiectează sistemul de navigaţie Navy
Navigational Satellite System (NNSS), cunoscut şi sub denumirea de "Transit", care devine
operaţional în 1964, şi dat în folosinţă utilizatorilor în 1967. Datorită preciziei ridicate de
poziţionare, sistemul devine interesant şi pentru aplicaţiile geodezice.

Figura 3. Schema sistemului de navigație Navy Navigational Satellite System

Ca o replică la sistemul Transit, în aceeaşi perioadă şi după aceeaşi concepţie, în URSS
se proiectează sistemul „Tsikada”. La baza acestor două sisteme se afla dezvoltarea tehnologică
din anii 60.
 Pornind de la rezultatele pozitive obţinute cu sistemele de poziţionare bazate pe sateliţi,
în perioada anilor 70 au fost elaborate noi sisteme de poziţionare, mult mai performante. Astfel,
SUA pune bazele sistemului NAVSTAR-GPS, în timp ce Rusia (fostă URSS), a sistemului
GLONASS. Ambele sisteme sunt în faza de modernizare. La sfârşitul anilor 90, Uniunea
Europeană demarează construirea sistemului GALILEO. Cu o economie în plină expansiune,
China începe construcţia sistemului COMPASS, odată cu trecerea în noul mileniu. Pe lângă
aceste patru sisteme cu acoperire globală, alte state construiesc, sau sunt în curs de elaborare,
propriile sisteme de navigaţie cu acoperire regională, sau care să îmbunătăţească sistemele
globale.
Un sistem global de navigație prin satelit GNSS (Global Navigation Satellite System) a
urmărit, de la început, conform titulaturii, furnizarea către un utilizator a unor informații certe,
privind deplasarea în spațiul terestru a unui obiect (rachetă, avion, vapor), care să conducă la
soluții precise pentru siguranța navigației. Datele de bază se referă la poziția, viteza de deplasare
și timpul necesar mesajului de navigație emis de sistem să ajungă la un receptor amplasat pe unul
din vehiculele amintite, militar sau civil, în orice moment și oriunde s-ar găsi, pe uscat, în aer sau
pe apă. Realizat în premieră în SUA, încă din 1970, Sistemul de Poziționare Globală GPS
(Global Positioning System), cel mai cunoscut, a fost și este folosit în direcționarea
armamentului către un obiectiv precis, pentru reducerea numărului de victime civile.
În principiu, un astfel de sistem global are la bază o constelație de sateliți repartizată pe
orbite la o înălțime de cca 20000 km, care emit în permanență semnale specifice, înregistrate de
receptoare instalate în punctele noi sau, în stații permanente sau într-un punct geodesic cunoscut
(fig. 4).

Figura 4. Schema poziționării GNSS

Domeniul măsurătorilor terestre a beneficiat de rezultatele spectaculoase obţinute în
poziţionarea respectiv la determinarea coordonatelor spaţiale ale punctelor din reţelele
geodezice, în sistemul GPS. Obţinerea unor informaţii în timp util, uneori real, independent de
condiţiile meteorologice, de ora din zi sau noapte şi în orice punct de pe glob sunt tot atâtea
oportunităţi în realizarea, după caz, cu o precizie informativă sau ridicată şi un randament
superior, a reţelelor geotopografice şi nu numai.
Ca sisteme de tip GNSS în lucrările geotopografice din Europa şi implicit de la noi, se
folosesc următoarele tehnologii de poziţionare globală:
 NAVSTAR-GPS (NAVigation System with Timing And Ranging – Global
Positioning System respectiv Sistem de navigaţie pentru urmărire şi distribuţie – sistem de
poziţionare globală), dezvoltat în SUA şi cunoscut mai ales ca GPS, funcţional pentru folosinţa
civilă parţial din 1992 şi complet din 1995;
 GLONASS (GLObal NAvigation Satellite System) ca sistem global satelitar de
navigaţie), realizat de Federaţia Rusă, operaţional din 1986;
 GALILEO EGNOS (European Geostationary Navigation Overlay Service) ca
încercare europeană, sistemul fiind prevăzut a fi interoperaţional cu primele două.
Reţinem că sistemele de poziţionare sunt independente şi au în structura lor aceleaşi
părţi componente. Ele se pot folosi însă şi combinat, apelând la receptori specializaţi, capabili să
urmărească atât sateliţii GPS, cât şi GLONASS, realizând astfel un spor pentru precizia
determinărilor.
Denumirea corectă a sistemelor de poziţionare globală folosite în geodezie ar fi GPS –
NAVSTAR, GPS GLONASS respectiv GPS – GALILEO. Din raţiuni practice şi pentru că este
primul apărut şi folosit la noi, sistemul GPS NAVSTAR a fost şi va fi nominalizat în continuare
simplu, ca sistemul sau tehnologia GPS.

8.2 Evoluția și perspectivele GNSS

NAVigation Signal Timing And Ranging (NAVSTAR GPS)

NAVSTAR (NAVigation Signal Timing And Ranging) Global Positioning System
(GPS), este un sistem satelitar de navigaţie globală independent de condiţiile meteo, dezvoltat de
Departamentul Apărării al SUA, pentru a satisface nevoile forţelor armate privind poziţia, viteza
şi timpul într-un sistem de referinţă comun, în mod continuu, oriunde pe/sau în apropierea
Pământului. În componenţa sa, sistemul GPS cuprinde trei segmente principale: segmentul
spaţial, segmentul de control şi segmentul utilizator.
Segmentul spaţial asigură poziţionarea globală continuă. Configuraţia standard, în fază
finală, cuprinde un număr de 32 de sateliţi, plasaţi pe orbite aproape circulare şi dispuşi în 6
plane orbitale, cu o înclinare de 55° faţă de planul ecuatorial. Altitudinea orbitală este de cca.
20200 km, iar timpul de revoluţie a unui satelit este de aproximativ 12 ore siderale (11 ore 58
minute 22 secunde). Prin urmare un satelit efectuează două revoluţii complete, apărând şi
apunând cu 4 minute mai devreme faţă de ziua precedentă. Cu această configuraţie satelitară se
pot observa simultan între 4 şi 8 sateliţi cu un unghi de elevaţie minimă de 15°, în orice moment.
Dacă unghiul de elevaţie este redus la 10°, ocazional 10 sateliţi pot fi vizibili, în timp ce o
reducere a unghiului de elevaţie la 5°, ridică numărul sateliţilor vizibili la 12.
Sateliţii GPS sunt vehicule spaţiale (SV) purtătoare a aparaturii radioelectronice de
procesare şi emisie a semnalelor satelitare, a ceasurilor atomice, a bateriilor şi a echipamentului
auxiliar. Primul satelit GPS a fost lansat în anul 1978, iar în decembrie 1993 sistemul atingea
faza finală, cunoscută şi sub iniţialele IOC (Initial Operational Capability). Aceasta, presupunea
ca constelaţia satelitară să dispună de toţi cei 24 sateliţi. Totuşi, din punct de vedere militar,
sistemul s-a considerat finalizat, faza FOC (Full Operational Capability), în aprilie 1995. De la
lansarea primului satelit, diferite generaţii de sateliţi au fost construiţi şi lansaţi după cum
urmează.
Sateliţii din generaţia Block I sau sateliţii prototipi, au fost lansaţi între 1978- 1985,
fiind destinaţi pentru faza de testare şi dezvoltare a sistemului. Perioada de funcţionare estimată a
fost de 5 ani, dar aceasta a fost depăşită de mulţi dintre sateliţi. Ultimul satelit din această
generaţie a fost retras din funcţiune la 18 noiembrie 1995.
Sateliţii din generaţia Block II, sau sateliţii operaţionali, se deosebesc de cei din
generaţia precedenta prin faptul că aveau implementate tehnicile de protecţie acces selectiv SA
(Selective Availability) şi A-S (Anti-Spoofing). În plus, la bordul fiecărui satelit se aflau 4
ceasuri atomice: două cu Cesiu şi două cu Rubidiu. Perioada de funcţionare a fost prevăzută a fi
de 7,5 ani, dar similar celor din generaţia anterioară, mulţi sateliţi au depăşit-o funcţionând mai
mult de 10 ani. Un număr total de 28 sateliţi (9 Block II şi 19 Block IIA) au fost lansaţi între
1989 şi 1997. Din 1990, a fost lansată o versiune îmbunătăţită (Block IIA), ce avea în dotare
posibilitatea de comunicare satelit-satelit. Deoarece niciun satelit Block II nu mai este funcţional,
în mod curent nu se mai face nicio distincţie între Block II şi Block IIA.
Sateliţii din generaţia Block IIR au rolul de a înlocui pe cei din generaţia Block II/IIA,
odată ce aceştia sunt retraşi din activitate. Block IIR au capabilitatea de navigare autonomă
(AUTONAV), fară ajutorul segmentului de control, pe o perioada de pană la 180 de zile. Această
capabilitate este posibilă prin includerea facilităţilor de comunicare şi măsurare satelit-satelit.
Primul satelit de tip Block IIR a fost lansat în ianuarie 1997. După lansarea celui de-al 12-lea
satelit din această generaţie, în septembrie 2005 se lansează o versiune modernizată (Block IIR-
M) ce include două noi semnale satelitare: unul civil (L2C) şi unul militar (M). Ultimul satelit
din această generaţie a fost lansat în 17 august 2009 (GPS World Newsletter, 20 august 2009).
 Figura 5. Arhitectura segmentului de control al sistemului GPS
Sateliţii din generaţia Block IIF asigură continuarea evoluţiei sateliţilor din cea de-a
doua generaţie. Block IIF va avea o durată de funcţionare de 15 ani, sisteme inerţiale de
navigaţie şi capabilitatea de a emite semnale pe o a treia frecvenţă (L5).
Sateliţii din generaţia Block III, vor reprezenta noua generaţie de sateliţi destinaţi
procesului de modernizare a segmentului spaţial şi de control. Primii sateliţi din această
generaţie vor fi lansaţi după 2014.
La data de 1 noiembrie 2011, constelaţia GPS era alcătuită din 36 de sateliţi
IIA/IIR/IIR-M din care 32 activi, iar 4 ne-operaţionali (de rezervă).
GLObalinaya NAvigatsionnaya Sputnikovaya Sistema (GLONASS)
GLONASS (GLObalinaya NAvigatsionnaya Sputnikovaya Sistema) a fost iniţiat şi
dezvoltat de către fosta URSS, iar astăzi este operat de către Forţele Spaţiale Ruse. Ca şi
NAVSTAR-GPS, GLONASS a fost proiectat ca un sistem militar, dar la începutul anilor 90 a
fost dat liber şi utilizatorilor civili, prin câteva declaraţii emise de Guvernul Federaţiei Ruse.
Sistemul a fost declarat oficial operaţional la 24 septembrie 1993, iar faza finală FOC a fost
atinsă în 18 ianuarie 1996. Datorită problemelor financiare, sistemul nu a mai fost menţinut şi a
intrat într-o fază de declin, astfel încât, în anul 2001, constelaţia GLONASS mai cuprindea doar
24 sateliţi operaţionali (Feairheller şi Clark, 2006). Realizând importanţa economică, strategică
şi militară. Federaţia Rusă începe un program ambiţios de reabilitare şi reconstrucţie a
sistemului, astfel încât, faza FOC să fie din nou atinsă la sfârşitul anului 2010. Fiind un sistem
satelitar de navigaţie globală, similar cu NAVSTAR-GPS, GLONASS este alcătuit din trei
segmente: segmentul spaţial, segmentul de control şi segmentul utilizator.
GALILEO
Comisia Europeană, împreună cu Agenţia Spaţială Europeană (ESA) şi industria
europeană, recunoscând importanţa strategică, economică, socială şi tehnologică a sistemelor de
navigaţie bazate pe sateliţi, au decis construirea unei versiuni europene, numită Galileo2 ca un
sistem alternativ şi complementar sistemelor GPS şi GLONASS. Galileo va transmite pe doua
frecvenţe şi va oferi servicii de poziţionare la diferite nivele de precizie, precum şi servicii de
integritate şi valabilitate în timp real. Informaţiile prezentate în această secţiune au la bază
documentul tehnic (versiunea 1) emis în luna februarie 2008 (European GNSS Supervisory
Authority, 2008).
În viitor se vor întreprinde noi eforturi pentru extinderea, dezvoltarea și perfecționarea
sistemelor GNSS. Direcțiile principale de modernizare se concentrează spre realizarea de noi
tipuri de semnale, avînd ca suport o nouă generație de sateliți dotați cu ceasuri moderne
performante. Astfel seria IIF poate furniza o lungime de undă L5 și alte tipuri de semnale, iar cea
mai nouă, Block III, un nou cod pentru utilizatorii civili L1C pe frecvența L1. Aceste noutăți vor
avea efecte benefice pentru sporirea siguranței navigației, dar și a preciziei și acurateței de
poziționare, respectiv a calității și eficienței sistemelor GNSS de orice tip.
Echipamentul GNSS modern, realizat pînă acum și preconizat în continuare, reprezintă
elementul determinant al poziționării globale în viitor. Astfel, după Eric Gakstatter citat de
Păunescu (2012) se prevedea, în 2010, cu ocazia lansării primului satelit din noua generație cu
echipament de emitere pe L5 că, „în viitor, cît mai curînd în 2014 și cel mai tîrziu în 2020,
receptoarele GPS de înaltă precizie vor fi accesibile oricărui utilizator, în navigație ca și în
domeniul geospațial, la un cost foarte convenabil, accesibil, de cîteva sute de dolari”. Tehnologia
nu este atît de departe în viitor cînd „utilizatorii vor realiza că receptoarele vor asigura o precizie
centimetrică, inclusive pe altitudine, cererile de achiziție vor crește înnebunitor și va trimite, cu
siguranță, industria spațială într-o nouă direcție”
Credibilitatea predicției nu poate fi pusă la îndoială, avînd în vedere realizările
spectaculoase obținute cu sistemele GNSS folosite în navigație cît și în poziționarea punctelor și
rețelelor geotopografice.

8.3 Principiile sistemului GNSS

Normele cele mai generale. Respective principiile care guvernează activitatea de

poziționarea în orice tip de sistem satelitar, trebuie cunoscute și formulate cu claritate, pentru a
înțelege esența acestei tehnologii moderne. În consecință, ne referim la regulile ce definesc
sistemele de poziționare, care formează obiectul lucrărilor geotopografice și mai puțin la cele de
navigație, care folosesc aceleași constelații de sateliți și au, în linii mari, același mod de
funcționare.
 Funcția principală a unui sistem de navigație cu sateliți GNSS, este de a stabili
viteza, timpul și poziția unui vehicul în mișcare sau numai poziția lui în repaos, respective a unui
punct, dată în cadrul unui sistem global de referință, oriunde s-ar afla, pe uscat sau pe apă și
oricînd avem nevoie.
 Poziția spațială a unui asemenea mobil sau punct se obține printr-o retrointersecție
linear spațială. Distanțele de la cel puțin patru sateliți la receptor se obțin cu relația cunoscută
din fizică:
S = v*t
unde viteza (v) este cunoscută (299792,458 km/s), iar timpul (t) se obține indirect, din mărimile
observabile (măsurători de cod sau/și de fază), iar coordonatele sateliților în momentul emiterii
semnalelor sunt furnizate de efemeride.
 Structura sistemelor GNSS cuprinde o constelație de 20-30 sateliți, plasați pe orbite
astfel încît, oriunde și oricînd, sunt vizibili 4-8, care emit în permanență semnale radio captate de
receptoare ce permit obținerea distanțelor satelit-antenă.
 Coordonatele spațiale ale unui punct la sol se pot obține în două moduri, respective
prin:
- Poziționare absolută, de regulă, în timp real, folosind un singur receptor, furnizînd
rezultate informative, de ordinal metrilor sau chiar mai mult, utilizată cu prioritate în navigație;
- Poziționare diferențială, sau relativă, folosind două receptoare care, înregistrînd
simultan semnale de la mai mult de patru sateliți, pot asigura o precizie de poziționare
centimetrică, fiind folosită, ca atare, în lucrările geotopografice
 Poziționarea diferențială (relativă) se realizează practic, prin metoda statică, în
care toate receptoarele rămîn pe loc în decursul sesiunilor de culegere a datelor sau/și prin
metoda cinematic, în care un receptor rămâne fix, iar cele mobile se deplasează, succesiv, în
punctele noi; în cadrul fiecărei metode, se disting unele procedee sau variante de lucru.
 Coordonatele unui punct sunt date într-un datum geodesic global respective într-un
sistem geocentric de axe spațiale, cu originea în central de masă al unui ellipsoid de referință, de
unde sunt trecute în sistemele naționale de referință.
 Numeroasele erori care afectează precizia determinărilor, provocate de condițiile
achiziționării datelor satelitare, se reduc sau se elimină prin poziționare relativă (diferențială),
apelînd la modele matematice, cu combinații lineare, denumite simple, duble sau triple diferențe,
concretizate în softuri de specialitate.
 Precizia ridicată de poziționare în sistem GNSS, de ordin centimetric sau chiar
milimetric, este condiționată, efectiv, de tipul receptorului, timpul de staționare, lungimea
vectorilor, numărul de sateliți disponibili și poate fi îmbunătățită prin disponibilitățile acestor
factori, respective folosirea de receptoare cu două lungimi de undă (în viitor trei), prelungirea
duratei de staționare, alegerea unui moment favorabil ca dată și oră cu număr maxim de sateliți
observabili, o geometrie convenabilă a acestora s. a.
 Automatizarea lucrărilor se manifestă pregnant în toate etapele și cu precădere în
procesarea datelor, cu respectarea condițiilor de compensare riguroasă, ca rețea liberă, parțial
constrînsă sau constrînsă, inclusive semnalarea datelor și a rezultatelor incorecte, afișarea
preciziei de poziționare prin elipsa erorilor, transformarea coordonatelor din datumul global în
cele naționale ș. a.
 Compatibilitatea și interoperabilitatea sistemelor GNSS sunt asigurate prin
livrarea datelor către utilizatori într-un format comun, rinex, permițînd astfel poziționarea
acelorași puncte în sistemele GPS, CLONASS sau GALILEO, cu efecte evidente asupra calității
rezultatelor, fără a provoca degradări altui sistem.
 Cerințe de bază ale ridicărilor în plan moderne, respectiv acuratețea, ce depinde de
natura serviciului oferit, integritatea sau capacitatea de atenționare prin avertismente,
disponibilitatea și continuitatea acestora fără întreruperi, sunt asigurate practic și la noi de
existența stațiilor permanente, inclusive de serviciile MOLDPOS.
În concluzie poziționarea în sistem GNSS este de departe net avantajoasă ca precizie și
randament și în ansamblu ca eficență economică, în raport cu tehnologiile clasice bazate pe
triangulații sau/și intersecții.