I.M.M. –Sem.1 Prof.dr.ing.

Johann Neuner

1. GENERALITĂŢI ASUPRA MĂSURĂTORILOR TERESTRE

1.1 Obiectul şi legătura măsurătorilor terestre cu alte discipline
Măsurtorile terestre datează din cele mai vechi timpuri. Ele au evoluat, devenind
o ştiinţă, care se ocup cu măsurarea şi reprezentarea suprafeţei Pământului, cu
determinarea formei şi dimensiunilor Pământului, cu determinarea variaţiei în timp a
scoarţei terestre ş.a.
Măsurătoirle terestre au evoluat odată cu alte ştiinţe, în special matematica,
fizica, astronomia, împreun cu mecanica cerească, electronica şi tehnica frecvenţelor
înalte, care au permis dezvoltarea unor instrumente variate şi sofisticate, precum şi a
unor metode noi de prelucrare a rezultatelor măsurtorilor.
- Matematica pune la dispoziţie metode de prelucrare şi interpretare a rezultatelor
măsurătorilor;
- Fizica, electronica şi tehnica frecvenţelor înalte stau la baza principiilor
constructive ale instrumentelor şi aparatelor;
- Astronomia şi mecanica cereasc stau la baza măsurtorilor pe întinderi foarte
mari ş.a.
Prezenţa tot mai pregnant a măsurtorilor terestre la programe globale de
cerectare a Pământului, a dus la ocuparea unei poziţii foarte bine definite a acesteia în
cadrul ansamblului geoştiinţelor (geofizica, geologia, geografia, geomorfologia ş.a.)
cărora le pune la dispoziţie multe date pentru interpretarea corect a fenomenelor legate
de Pământ.
Trebuie de asemenea remarcat, că măsurătorile terestre au o mare importanţă
pentru economia naţională, ele fiind solicitate în cele mai variate domenii, unde adesea
îşi aduc un aport important în realizarea obiectivelor economice.
1.2 Ramurile măsurătorilor terestre
- Geodezia : se ocup studiul şi determinarea formei şi dimensiunilor întregului
glob pământesc, pe baza unor măsurători globale, care vizează întreaga suprafaţă
terestră. Helmert în anul 1880 a dat cea mai cuprinzătoare definiţie a Geodeziei, care
îşi păstrează şi astăzi valabilitatea Geodezia este ştiinţa măsurării şi reprezentării
Pământului.
Latura aplicativ a geodeziei o reprezintă, realizarea unei reţele de puncte
geodezice pe suprafaţa terestră şi proiectarea acestora pe suprafeţe matematice bine

I-1
I.M.M. –Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner

definite, care constituie reţeaua de sprijin pentru toate celelalte ramuri ale măsurătorilor
terestre. De asemenea, geodezia (cartografia) se ocup cu întocmirea hrţilor geodezice
la săcri mici.
Latura ştiinţifică a geodeziei cuprinde studii care vizează întregul glob pământesc,
referitor la forma şi dimeniunile acestuia, studii privind mişcarea polilor, studii privind
mişăcrile scoarţei terestre, studii marine ş.a.
- Topografia : este acea parte a măsurătorilor terestre, care se ocupă cu
măsurarea şi reprezentarea suprafeţelor relativ mici de teren, fără a ţine seama de
curbura Pământului. Denumirea îşi are originea în cuvintele greceşti topos = loc şi
grapheim = a descrie.
Lucrările topografice se sprijină pe reţeaua punctelor geodezice, îndeseşte
această reţea şi realizează măsurtori de detaliu în vederea determinării poziţiei
punctelor caracteristice ale terenului.
Rolul topografiei constă în stabilirea poziţiei relative dintre diverse obiecte din
teren şi reprezentarea acestora pe planuri sau hărţi. Acest rol deosebit al topografiei de
a stabili poziţii relative, a făcut ca această ramură a măsurătorilor terestre să fie
solicitată de numeroase discipline inginereşti, aprând o nou latură a acesteia -
topografia inginerească sau geodezia aplicat.
- Fotogrametria : cuprinde procedee pentru determinarea şi reprezentarea
suprafeţelor de teren pe baza unor fotografii speciale numite fotograme. Ea utilizează
instrumente complet diferite faţă de geodezie şi topografie. Caracteristica ei principală
constă în faptul, că nu se execută măsurtori pe obiectul propriu zis, ci pe o imagine
fotografică a acestuia. Fotogrametria nu este folosită izolat la întocmirea hărţilor şi
planurilor, ci împreună cu topografia, sprijinindu-se amândou pe reţeaua geodezică.
Imprtanţa măsurătorilor terestre
a) Importanţa economică
- exploatarea zăcămintelor subsolului terestru;
- evidenţa şi organizarea terenurilor;
- evidenţa şi organizarea amenajărilor silvice;
- sistematizarea oraşelor;
- montaje de precizie în construcţii şi industrie ş.a.
În lucrările de construcţii măsurătorile topografice ocupă un loc deosebit, fiind
prezente în toate fazele de realizare a acestora: la proiectare, la aplicarea pe teren a

I-2
I.M.M. –Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner

proiectelor, la urmărirea comportării în timp a construcţiilor.

b) Importanţa ştiinţifică
- studii privind forma şi dimensiunile Pământului;
- studii privind mişcarea polilor;
- studii şi cercetri privind mişcarea scoarţei terestre;
- studii privind variaţia câmpului gravific al Pământului; ş.a.
c) Importanţa pentru aprarea patriei

1.3 Forma şi dimensiunile Pământului

Geoidul - este o suprafaţă închisă, de echilibru, perpendiculară în orice punct de
pe glob la direcţia verticalei dată de firul cu plumb. Direcţia verticalei se confundă cu
direcţia acceleraţiei gravitaţionale, deci cu direcţia forţei de atracţie a maselor care sunt
distribuite neuniform în interiorul Pământului. În consecinţă geoidul este o suprafaţă
neregulată (ondulată).

Figura 1.1 Geoidul

Ştiind că lichidele îşi caută într-un recipient întotdeauna un echilibru astfel încât
suprafaţa lor să fie perpendiculară pe direcţia acceleraţiei gravitaţionale, se poate
admite prin analogie, că forma geoidului este dată de suprafaţa închisă, obţinută prin
prelungirea pe sub continente a suprafeţelor liniştite a mărilor şi oceanelor. Această
suprafaţă este denumită şi suprafaţă de nivel zero şi constituie originea în măsurarea
altitudinilor punctelor de pe suprafaţa topografică a Pământului. Geoidul este o
suprafaţă neregulată, care nu poate fi descrisă prin relaţii matematice.

I-3
I.M.M. –Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner

Elipsoidul de revoluţie - Suprafaţa geometrică cea mai apropiată de geoid, este

elipsoidul de revoluţie, care se obţine prin rotirea unei elipse în jurul axei mici.

Figura 1.2
Elipsoidul de revoluţie

Semiaxele elipsoidului sunt notate convenţional cu:

- " a - semiaxa mare"
- "b - semiaxa mică"
a b
- turtirea la poli, care este notată cu "f" şi este dată de relaţia f  .
a
În ţara noastră este adoptat elipsoidul Krasovski, cu următoarele caracteristici:
a = 6 378 245 m
b = 6 356 863 m
f = 1 / 298,3

I-4
I.M.M. –Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner

Figura 1.3
Ondulaţiile geoidului

Pe baza celor expuse mai înainte, pot fi definite 3 suprafeţe semnificative şi

caracteristice:
- suprafaţa topografică - este suprafaţa reală, fizică a Pământului. Ea face
obiectul măsurătorilor terstre şi al reprezentării pe planuri şi hărţi. Ea este o suprafaţă
neregulată cu o varietate mare de concavităţi şi convexităţi.
- suprafaţa geoidului - este suprafaţa de nivel zero, perpendiculară în orice punct
pe verticala locului VV'. Ea este o suprafaţă neregulată.
- suprafaţa elipsoidului de referinţă(sau de revoluţie) - este suprafaţa matematică
regulată cea mai apropiată de geoid. Proiecţia punctelor de pe suprafaţa topografică pe
suparafaţa elipsoidului de referinţă se face după direcţia normalei la elipsoid (NN').
Se remarcă, că între verticala locului VV' şi normala la elipsoid NN' apare un
unghi mic "u" numit unghiul de deviaţie a verticalei. Cele două direcţii VV' şi NN' coincid
atunci, când cele două suprafeţe sunt paralele sau se confundă.

I-5
I.M.M. –Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner

V
N V N
N V
P
u G
P
Suprafata
topografica
Geoid Elipsoid
N V u
V N N
V
Figura 1.4
Suprafeţe caracteristice

1.4. Sisteme de coordonate

Pentru majoritatea aplicaţiilor practice sunt utilizate sisteme de coordonate care

aproximează cel mai bine forma Pământului şi care permit definirea poziţiei punctelor în
plan şi înălţime.

1.4.1 Sistemul de coordonate geodezice elipsoidal

Poziţia unui punct este definită pe elipsoidul de revoluţie prin coordonatele sale
elipsoidale longitudinea L, latitudinea B, altitudinea elipsoidală h (Figura 1.5).
Meridianul de origine - este meridianul ce trece prin observatorul astronomic
Greenwich (de lângă Londra) şi axa polilor.
Meridianul locului - este urma lăsată pe elipsoid de planul ce trece prin punctul
considerat P şi axa polilor.
Longitudinea "L" a unui punct este unghiul diedru format de planul meridianului
locului cu planul meridianului de origine, măsurat în planul ecuatorului.
Latitudinea "B" a unui punct este unghiul format de normala la elipsoid ce trece
prin punctul considerat şi planul ecuatorului.
Altitudinea elipsoidală "h" (uneori notată şi cu HE) a unui punct este distanţa
măsurată în lungul normalei la elipsoid de la suprafaţa elipsoidului până la punctul
considerat.

I-6
I.M.M. –Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner

Figura 1.5
Sistemul de coordonate geodezice elipsoidal, recangular 3D geocentric,
şi rectangular 3D topocentric

1.4.2 Sisteme de coordonate rectangulare

Sistemul de coordonate geocentric
Sistemul are originea în centrul Pământului, iar axele sunt definite astfel:
- axa OZ este orientată după direcţia Polului nord;
- axa OX se află la intersecţia ecuatorului cu planul meridianului de origine
Greenwich;
- axa OY se află în planul ecuatorului şi este orientată spre est.
În acest sistem poziţia unui punct este definită prin coordonatele sale
rectangulare X,Y,Z.
Sistemul de coordonate topocentric

I-7
I.M.M. –Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner

Originea sistemului este centrată în punctul P de pe suprafaţa topografică, iar

axele sunt orientate după cum urmează:
- axa “z” se confundă cu normala la elipsoid în punctul P şi este orientată spre
exterior, invers normalei la elipsoid;
- axa “x” este orientată spre direcţia nord;
- axa “y” completează sistemul rectangular cartezian tridimensional şi este
orientată spre est.
Poziţia unui punc este definită prin coordonatele sale xAi, yAi,zAi (Figura 1.6).

Figura 1.6
Sistemul de coordonate rectangulare topocentric
1.4.3 Sistemul de coordonate polare

Figura 1.7
Sistemul de coordonate polare

I-8
I.M.M. –Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner

Elementele care definesc un astfel de sistem sunt:

- polul A;
- direcţia de referinţă AB.
Într-un astfel de sistem poziţia unui punct este definită prin raza vectoare DAP1(2)
şi unghiul polar ωi faţă de polul A şi direcţia de referinţă AB.
1.4.4 Sisteme de coordonate bipolare - unghiulare şi liniare
Elementele care definesc un sitem de coordonate bipolar sunt doi poli A şi B cu
poziţia reciprocă cunoscută. Dreapta de referinţă este definită de cei doi poli.
În sistemul de coordonate bipolar unghiular poziţia unui punct Pi este definită prin
unghiurile polare ωA şi ωB . În sistemul de coordonate bipolar linar poziţia punctului este
dată de distanţele DAP şi DBP.

Figura 1.8
Sisteme de coordonate bipolare

1.4.5 Axe de coordonate, orientări, azimute

Orice plan topografic sau hartă trebuie să fie astfel orientat, încât să se poată
determina poziţia detaliilor topografice faţă de direcţiile cardinale. Direcţia de referinţă
pentru orientarea detaliilor este direcţia Nord. În acest sens şi un sistem de coordonate
este astfel orientat încât una din axele sale să fie orientată pe direcţia de referinţă
(direcţia Nord).
Dacă considerăm punctul B necunoscut:
DAB = LAB · cos α
ΔzAB = LAB · sin α = DAB tg α
ΔxAB = DAB · cos θAB
ΔyAB = DAB · sin θAB
xB = xA + ΔxAB ; yB = yA + ΔyAB ; zB = zA + ΔzAB

I-9
I.M.M. –Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner

Figura 1.9
Proiecţia în plan a elementelor topografice spaţiale

Orientarea θ a unei direcţii - este unghiul în plan dintre axa de coordonate

orientată spre Nord şi direcţia considerată, măsurat în sens direct al acelor de
ceasornic.
- θAB = orientarea directă
- θBA = orientarea inversă
- θBA = θAB + 200g
θAB = θAC = θBC orientarea în lungul unei drepte rămâne constantă în diferite
puncte de pe dreaptă.
Problema inversă - apare când avem un plan topografic şi poziţia a două puncte
date prin coordonatele lor plane (xA, yA, xB, yB):
ΔxAB = xB - xA
ΔyAB = yB - yA
y AB
D  x AB
2
 y AB
2
; tg AB 
x AB
Azimutul - în cazul suprafeţelor mari unghiul de orientare este considerat pe o
suprafaţă elipsoidală, fiind denumit azimut (A). Azimutul (A) este unghiul format de

I - 10
I.M.M. –Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner

elementul de arc S-S’ cu direcţia pozitivă a liniei de coordonate L=const. (meridianul

locului). Deoarece meridianele converg spre pol, direcţia nordului, dată de meridiane nu
rămâne paralelă, decât în zona ecuatorului. Din acest motiv, în determinarea azimutelor
se ţine seama de unghiul de convergenţă
fac tangentele la meridianele geografice ce trec prin două puncte situate pe o linie de
arc.
AP-Q = azimutul direct
AQ-P = azimutul invers
AQ-P = AP-Q + 200g + γ
Azimutul nu este constant ca mărime în punctele situate dealungul unei curbe pe
elipsoid, datorită modificării continue a valorii unghiului de convergenţă a meridianelor.

Figura 1.10
Azimutul geodezic al unei curbe situat pe elipsoidul de referinţă şi convergenţa
meridianelor (în plan)

1.4.6 Relaţii între coordonatele rectangulare şi polare

Această problemă reprezintă una dintre cel mai frecvent întâlnit în topografie. Ea constă
în:
a) determinarea elementelor polare funcţie de coordonatele rectangulare;

I - 11
I.M.M. –Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner

y B  y A y AB x B  x A x AB
tg AB   ctg  AB  
x B  x A x AB y B  y A y AB

 y AB 
 AB  arctg   D  x AB
2
 y AB
2

 x AB 

Figura 1.11
Sistemul de coordonate retangular bidimensional

b) determinarea coordonatelor rectangulare funcţie de elementele polare.

 AP1   AB  1  AP 2   AP1  2
x AP1  D AP1  cos  AP1 x AP 2  D AP 2  cos  AP 2
y AP1  D AP1  sin  AP1 y AP 2  D AP 2  sin  AP 2

x P1  x A  x AP1 x P 2  x A  x AP 2
y P1  y A  y AP1 y P 2  y A  y AP 2

I - 12
I.M.M. –Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner

Figura 1.12
Calcularea coordonatelor rectangulare din elemente polare (unghi şi
distantă)

Orientarea θ putând lua valori în toate cele patru cadrane (0 g - 400g) rezultă
următoarele considerente pentru calculul unghiului de orientare:

I - 13
I.M.M. –Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner

Cadranul (Δy /Δx) Orientarea θ

I (+Δy) / (+Δx) = tg ω θI = ω

II (+Δy) / (-Δx)= - ctg ω θII =100 + ω

III (-Δy) / (-Δx) = tg ω θIII =200 + ω

IV (-Δy) / (+Δx)=- ctg ω θIV =300 + ω

1.4.7 Suprafaţa de nivel zero, suprafeţe de nivel, altitudini

Altitudinile punctelor de pe suprafaţa topografică a pământului se determină faţă de
suprafaţa geoidului - denumită şi suprafaţă de nivel zero “0”.

Figura 1.13
Suprafeţe de nivel

I - 14
I.M.M. –Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner

Prin fiecare punct de pe suprafaţa pământului se poate considera că trece o

suprafaţă de nivel (de ex. SP) fiind perpendiculară în acel punct la direcţia verticalei în
acel punct.
Altitudinea unui punct se numeşte distanţa în metri măsurată în lungul verticalei locului
între suprafaţa de nivel zero şi suprafaţa de nivel ce trece prin punctul considerat.
Diferenţa de nivel între două puncte, reprezintă distanţa măsurată pe verticală (în
lungul verticalei) între suprafeţele de nivel ce trec prin punctele considerate.

Figura 1.14
Altitudini convenţionale

În cazul suprafeţelor mici (în topografie) suprafaţa de nivel zero se poate asimila
cu un plan orizontal, iar suprafeţele de nivel ce trec prin punctele considerate sunt plane
orizontale şi paralele cu planul de nivel zero. Verticalele pot fi considerate şi ele paralele
şi perpendiculare pe planul de nivel zero.
Definiţia altitudinii şi a diferenţei de nivel se păstrează, numai că referirea se
face la plane orizontale. Cotele fiind definite faţă de un plan de referinţă orizontal
convenţional, ele sunt denumite şi altitudini convenţionale. Cotele diferă între ele în
această situaţie cu o valoare constantă h , ce reprezintă distanţa măsurată pe verticală
între suprafaţa de nivel S0 şi planul orizontal de referinţă stabilit convenţional SC :

HA = HAC + h ; HB = HBC + h
Diferenţele de nivel rămân evident cu aceeaşi semnificaţie.

I - 15