Teoie Topo c1-13

TOPOGRAFIE CFDP Ș.l.dr.ing.
Tudorel Silviu Clinci
CURSUL NR.1
Generalități asupra măsurătorilor terestre

Măsurătorile terestre se ocupă cu studiul și reprezentarea suprafețelor de
teren, precum și cu determinarea formei și dimensiunilor globului terestru sau a
unor porțiuni mai restrânse ale acestuia.
Principalele ramuri ale măsurătorilor terestre:
GEODEZIA reprezintă știința care se ocupă cu studiul și determinarea formei și
dimensiunilor Pământului și reprezentarea acestuia într-un sistem
tridimensional.
TOPOGRAFIA se ocupă cu măsurarea și reprezentarea unor suprafețe mai mici
de teren pentru care nu este necesar să fie luată în calcul și curbura pământului.
FOTOGRAMETRIA cuprinde procedee pentru determinarea și reprezentarea
suprafeței terenului pe baza imaginilor preluate cu echipamente aeropurtate în
special avioane și drone.
CARTOGRAFIA reprezintă știința și tehnica prin care diferite suprafețe ale
globului terestru sunt transpuse pe hărți și planuri.
Fig.1.1 – Domenii ale măsurătorilor terestre
1
TOPOGRAFIE CFDP Ș.l.dr.ing. Tudorel Silviu Clinci
Forma și dimensiunile Pământului

Pământul are formă asemănătoare unui elipsoid obținut prin rotirea unei elipse
în jurul axei mici și care în geodezie poartă denumirea de elipsoid de rotație.
Fig 1.2 Elipsoidul de rotație

Deoarece forma Pământului este influențată și de forța de atracție
gravitațională, o descriere mai precisă a formei Pământului o reprezintă
suprafața liniștită a mărilor și oceanelor prelungită în mod imaginar pe sub
continente, formă care poartă denumirea de geoid.
Fig. 1.3 Dispunerea geoidului în raport cu elipsoidul de rotație
2
Din cauza existenței unei mari mase de rocă deasupra nivelului mării pe
continente, forța gravitației (la nivelul mării) este mai mică. În consecință
suprafața nivelului mării sau suprafața geoidului depășește în înălțime sub
continente elipsoidul, care rămâne suprafața de referință. În bazinele oceanice
adânci, unde masa de rocă este înlocuită de apă (cu o densitate mai mică), forța
gravitației la nivelul mării este mai mare, ceea ce face ca suprafață geoidului să
treacă pe sub suprafața elipsoidului de referință. Ne putem astfel imagina
geoidul ca o suprafață ondulată de formă neregulată și care poate fi exprimată
cu ajutorul unor formule matematice complexe. Spre deosebire de geoid,
elipsoidul prezintă avantajul că este o suprafață matematică bine definită.
Fig. 1.4 Imaginea geoidului [https://educalingo.com/en/dic-en/geoid]
3
Rețeaua geografică de meridiane și paralele

Sfera este definită ca locul geometric al punctelor egal depărtate față de
un punct fix numit centrul sferei. Principalele elemente care definesc sfera sunt
centrul sferei și raza sferei.
Fig. 1.5 Parametrii care definesc sfera și cercuri pe suprafața sferei

Dacă se împarte o sferă în două jumătăți printr-un plan ce trece prin centrul
acesteia, intersecția planului cu sfera formează cel mai mare cerc ce poate fi
trasat pe suprafața sferei, iar în geografie, cartografie și astronomie, acest cerc
poartă denumirea de cerc mare.
Cercul rezultat prin intersecția sferei cu un plan care nu trece prin centrul
acesteia, poartă denumirea de cerc mic.
Mișcarea de rotație a Pământului în jurul propriei axe, oferă două puncte
naturale denumite Polul Nord și Polul Sud, puncte pe care se bazează rețeaua
geografică. Rețeaua geografică se compune dintr-o serie de linii (curbe)
orientate nord-sud care unesc polii și care se numesc meridiane și o serie de
linii orientate est-vest paralele cu planul ecuatorului și care poartă denumirea
de paralele.
Toate meridianele sunt jumătăți de cercuri mari, ale căror capete coincid
cu polii Pământului. Fiecare meridian descrie pe suprafața sferei un arc de 180 O.
Paralele sunt cercuri mici complete, produse fiecare de câte un plan care
intersectează Pământul paralel cu planul ecuatorului.
4
Fig. 1.6 Rețeaua de meridiane și paralele
Principalele caracteristici ale meridianelor:

- toate meridianele sunt dispuse pe direcția nord-sud;
- meridianele sunt cel mai mult îndepărtate la ecuator și se apropie către
poli unde converg în aceleași puncte;
- pe glob poate fi trasat un număr infinit de meridiane.
Principalele caracteristici ale paralelelor:
- oricare două paralele sunt întotdeauna reciproc paralele;
- paralelele sunt dispuse pe direcția est-vest;
- paralelele intersectează meridianele sub unghiuri drepte;
- toate paralelele sunt cercuri mici, excepție făcând ecuatorul care este un
cerc mare, complet;
- pe glob se pot trasa o infinitate de paralele.
5
Latitudinea și longitudinea
Meridianul de origine (meridianul zero) este meridianul care trece prin
Observatorul Astronomic Regal de la Greenwich din Marea Britanie și care
adesea este numit și meridianul Greenwich, având valoarea de zero grade
longitudine.
Meridianul locului este urma lăsată pe elipsoid de planul care trece prin
punctul considerat P de pe suprafața elipsoidului și axa polilor.
Latitudinea φ a unui punct este unghiul format între normala la elipsoid ce
trece prin punctul considerat P și planul ecuatorului. Latitudinea poate varia
între 0O la ecuator și 90O la poli, fiind exprimată în funcție de emisfera în care se
află punctul ca latitudine nordică sau latitudine sudică.
Longitudinea λ este unghiul diedru format între planul meridianului locului cu
planul meridianului de origine, măsurat în planul ecuatorului. Meridianul de
origine este considerat meridianul Greenwich, iar longitudinea se măsoară spre
est sau spre vest, pornind pe direcția celui mai scurt arc. Longitudinea poate
varia între 0O și 180O și poate fi exprimată ca longitudine estică sau longitudine
vestică.
Fig. 1.7 Reprezentarea elementelor pe elipsoid
6
Proiecții cartografice
Proiecția cartografică reprezintă un sistem ordonat de meridiane și
paralele, folosit ca bază pentru trasarea unei hărți pe o suprafață plană.
Problema fundamentală a proiecțiilor cartografice este de a transpune rețeaua
geografică din forma ei reală, sferică, trasată pe elipsoid pe o suprafață plană,
astfel încât suprafața terestră sau anumite zone ale acesteia să poată fi
reprezentate pe hărți. Compromisul trecerii de la o suprafață elipsoidală la o
suprafață plană, face ca problema proiecțiilor cartografice să fie tratată cu
maximă atenție și seriozitate de către specialiștii din domeniu în încercarea de a
afla care sunt rețelele de meridiane și paralele cele mai adecvate pentru
reprezentarea diverselor porțiuni ale suprafeței terestre.
În funcție de scopul urmarit, la reprezentarea pe harta există mai multe
tipuri de proiecții cartografice:
Proiecții echidistante - care mențin scara constantă de-a lungul
meridianelor sau de-a lungul paralelelor.
Proiecții echivalente - care păstrează constant raportul între suprafețele
de pe elipsoid și corespondențele acestora reprezentate pe hărți.
Proiecții conforme - care păstrează cu fidelitate forma între suprafața
reprezentată pe elipsoid și corespondenta ei de pe hartă.
Fig. 1.8: Proiecție azimutală, cilindrică și conică

[https://gistbok.ucgis.org/bok-topics/map-projections]
7
CURSUL NR.2
Rolul TOPOGRAFIEI în domeniul construcțiilor
Lucrările de construcții implică în general două faze principale:
proiectarea și execuția, faze care determină și aspectul lucrărilor topografice
ce urmează a fi executate în zona șantierului de construcții.
În faza de proiectare a construcției avem nevoie de planuri
topografice care se obțin prin efectuarea măsurătorilor topografice în teren.
În această fază se urmărește determinarea coordonatelor plane x,y dar și a
cotelor H ale tuturor elementelor existente în teren, astfel încât la finalul
acestei operații să poată fi întocmit planul topografic de situație necesar
proiectării construcției.
În faza de execuție a construcției apare necesitatea aplicării pe teren
a proiectului construcției, operațiune care poartă denumirea de trasare pe
teren. În această fază se cunosc coordonatele plane x,y dar și cotele H ale
punctelor construcției și se urmărește să se fixeze pe teren poziția acestor
puncte, respectând cu strictețe precizia hotărâtă de proiectant.
Fig. 2.1: Șantier de construcții
1
Conținutul și ordinea lucrărilor topografice de trasare pe

șantierul de construcții
Pe orice șantier de construcții lucrările topografice se desfășoară în patru
etape principale:
1. Studii tehnice topografice, care cuprind probleme organizatorice

privind executarea lucrărilor topografice pe teren pentru diferitele faze
ale procesului de construcție. În această etapă au loc și lucrări de
recunoaștere a terenului în vederea unei bune organizări a etapelor de
lucru.
2. Proiectarea tehnică topografică, se desfășoară după ce a fost realizat
proiectul construcției și constă în pregătirea la birou a elementelor
necesare trasării pe teren a punctelor construcției.
3. Trasarea topografică a construcției, cuprinde lucrările topografice
care se vor executa pentru aplicarea pe teren a proiectului construcției,
începând cu axele principale ale construcției și continuând cu trasarea
punctelor de detaliu.
4. Urmărirea în timp a construcției, constă în efectuarea de măsurători
topografice după finalizarea construcției în vederea determinării
apariției unor eventuale deplasări și deformații ale construcției (tasări,
înclinări, fenomene de alunecare a terenului).
Fig. 2.2: Faza de trasare
2
Elementele topografice ale terenului

Suprafața topografică este suprafața reală, fizică a terenului, care formează
obiectul de studiu al măsurătorilor terestre și a reprezentărilor pe hărți și
planuri, având o formă neregulată ce nu poate fi exprimată matematic.
Fig. 2.2: Suprafața topografică a terenului

Datorită acestui fapt, specialistul în măsurători terestre are obligația de a
selecta în timpul efectuării măsurătorilor un număr optim de puncte din
teren, care să redea cu fidelitate forma și dimensiunile obiectelor din teren.
Densitatea punctelor de detaliu se alege în funcție de scara planului și
accidentația și sinuozitatea terenului. Condiția care se impune este ca
abaterea maximă a liniei poligonale de la forma liniei reale din teren să fie
mai mică de 0,2 mm la scara planului.
Fig. 2.3: Geometrizarea terenului
3
Elementele topografice ale terenului

Pe teren se măsoară două categorii de elemente topografice: elemente liniare
şi elemente unghiulare. Punctele topografice sunt puncte din teren care
caracterizează poziția și forma detaliilor topografice din teren. Considerăm
două puncte A și B, aflate pe suprafața topografică a terenului în vederea
formulării următoarelor definiții:
Fig. 2.4: Elementele topografice ale terenului

Aliniamentul AB - intersecţia suprafeţei topografice a terenului cu un plan
vertical ce trece prin punctele A şi B, care definesc aliniamentul;
Distanţa înclinată LAB - este lungimea liniei spaţiale drepte, care uneşte cele
două puncte marcate pe teren. Este o linie geometrizată;
Distanţa orizontală DAB - este lungimea proiecției în plan orizontal a dreptei

care unește punctele A și B de pe suprafața terenului;
Diferenţa de nivel ΔHAB - distanţa măsurată pe verticală între suprafeţele de

nivel ce trec prin punctele considerate.
Unghiul de pantă αAB – reprezintă unghiul ce măsoară înclinarea dreptei

care trece prin punctele A și B față de un plan orizontal. Dacă un operator
parcurge traseul de la punctul A la B, terenul crește diferența de nivel este
pozitivă prin urmare unghiul αAB va fi tot pozitiv, dacă operatorul parcurge
traseul de la B către A, terenul scade iar diferența de nivel ΔH BA este negativă
prin urmare și unghiul de pantă αBA este negativ.
Unghiul orizontal - pentru definirea unui unghi orizontal considerăm plane
verticale PV ce trec prin punctule A, B, C şi verticala VV în punctul S. Prin S 0
situat pe verticala în punctul S considerăm un plan orizontal, pe care rezultă
proiecţiile S0A0 , S0B0 , S0C0 ale punctelor din spaţiu. Definim acum ca unghi
orizontal ω, unghiul măsurat în planul orizontal între proiecţiile
4
aliniamentelor în acel plan. Unghiul orizontal ω este unghiul diedru dintre

două plane verticale, de exemplu PV A si PVB ce trec prin punctele considerate A
și B, măsurat în planul orizontal. Cu ajutorul instrumentului de măsurare se
citesc valorile bA, bB și bC iar unghiurile orizontale w se calculează cu ajutorul
relațiilor:
ω AB=β B −β A
ω BC =β C −β B
Fig. 2.5: Măsurarea unghiurilor orizontale
Profilul topografic al terenului – este reprezentarea grafică în plan a liniei

de intersecție între suprafața terenului și o suprafață verticală ce trece prin
două sau mai multe puncte date.
5
Sisteme de coordonate utilizate în topografie

1. Sistemul de coordonate rectangulare
În cadrul acestui sistem de coordonate poziția unui punct A din teren

este dată prin coordonatele sale rectangulare XA și YA.
Fig. 2.6: Proiecția punctelor de pe suprafața terenului în plan orizontal
Considerăm două puncte A și B aflate pe suprafața topografică a

terenului.
LAB - reprezintă lungimea măsurată pe teren între punctele A și B.
XOY – plan orizontal de proiecție în care axa OX este orientată după direcția
Nord
Punctele A0 și B0 reprezintă proiecțiile punctelor A și B în planul orizontal
XOY.
Distanța DAB reprezintă proiecția lungimii înclinate L AB în planul orizontal
XOY.
6
Fig. 2.7: Sistemul de coordonate rectangulare plane XOY
În triunghiul dreptunghic format se pot scrie relațiile:

ΔX AB
cos θ AB= ⇒ Δ X AB =D AB · cos θ AB
D AB
ΔY AB
sinθ AB = ⇒ Δ Y AB=D AB · sin θ AB
D AB
X B= X A + ΔX AB=X A + D AB · cos θ AB
Y B =Y A + ΔY AB =Y A + D AB ·sin θ AB
2. Sistemul de coordonate polare

În cadrul acestui sistem de coordonate, poziția unui punct se definește față de
o axă cunoscută (numită și axe de referință) cu ajutorul unghiurilor polare ω i
și al distanțelor polare di.
Fig. 2.8: Sistemul de coordonate polare
7
3. Sistemul de coordonate echerice
Coordonatele echerice sunt coordonate rectangulare, alese într-un sistem

local de coordonate, în care axa absciselor este materializată direct pe teren
(latura 201-202 este considerată axa absciselor). Poziția unui punct este dată
prin lungimea abscisei Yi măsurată între punctul de stație și piciorul
perpendicularei dusă din punctul considerat și de lungimea ordonatei X i
reprezentată de perpendiculara dusă din punctul considerat pe abscisă.
Fig. 2.8: Sistemul de coordonate rectangulare
8
CURSUL NR.3
Rolul TOPOGRAFIEI în domeniul construcțiilor
Planul topografic este o reprezentare grafică convențională a
suprafeței topografice, proiectată pe un plan orizontal, micșorată la o
anumită scară și care prin detaliile pe care le conține redă un mod fidel
suprafață topografică respectivă. La întocmirea planurilor topografice nu se
ține seama de curbura Pământului.
Fig. 3.1: Plan topografic pentru un șantier de construcții

Harta este o reprezentare grafică convențională, micșorată la anumită scară
în care este reprezentată întreaga suprafață a pământului sau a unor
porțiuni mari ale suprafeței pământului. Spre deosebire de planul topografic,
la realizarea hărții se ține seama de curbura pământului. Harta prezintă un
grad mare de generalizare, oferind doar o imagine de ansamblu, cu puține
1
amănunte ale terenulu, în timp ce planul oferă un grad foarte mare de

detaliere a elementelor existente pe teren.
Fig. 3.2: Hartă topografică la scara 1:25000
Scările hărților și planurilor

Scara este raportul constant dintre distanța d măsurată pe plan sau
hartă și corespondenta ei D din teren, ambele fiind exprimate în aceeași
unitate de măsură.
În funcție de forma sub care se reprezintă, scările pot fi scări numerice
sau scări grafice.
2
1. Scara numerică
Scara numerică se exprimă sub formă de raport 1 sau 1:n având
n
numărătorul egal cu unitatea, iar numitorul n arată de câte ori distanța D din
teren a fost micșorată pe plan sau hartă.
Relația scării numerice este:
d 1
=
D n
Pornind de la relația de calcul a scării numerice se poate formula
următorul raționament: dacă se împarte numitorul n al unei scări la 1000 se
va obține un număr care arată câți metri corespund pe teren unui milimetru
de pe plan. Cu cât numitorul unei scări este mai mic, cu atât valoarea fracției
este mai mare deci scara se mărește. Astfel scara 1:500 este mai mare decât
scara 1:20.000.
2. Scara grafică
Scara grafică este reprezentarea grafică a scării numerice și se desenează
direct pe foaia de plan sau hartă. Fiind construită în funcție de numitorul
scării numerice, fiecărei scări numerice îi corespunde o altă scară grafică.
După modul de construire a scării se deosebesc:
- Scara grafică liniară (simplă)
- Scara grafică transversală (compusă)
Scara grafică liniară este o linie divizată la un număr întreg de centimetri,
având înscrisă în dreptul fiecărei diviziuni valoarea naturală (de pe teren)
corespunzătoare scării planului. Pentru a putea construi scara grafică trebuie
să cunoaștem scara numerică a planului respectiv și să stabilim valoarea
bazei scării (b).
Fig. 3.3: Scara grafică liniară
3
La stânga valorii de referință 0 se mai construiește o lungime de bază care va

fi divizată în zece părți egale și care poartă denumirea de talon. Utilizarea
talonului permite asigurarea unei precizii de 1/10 din valoarea bazei.
Se calculează mai întâi valoarea corespunzătoare lungimii bazei la scara
planului.
b=2 cm
Scara 1:1000
d 1
= ⇒ D=d·n
D n
Ținând cont de unitățile de măsură și de faptul că distanța D este exprimată
în cm, iar distanța D din teren trebuie exprimată în metri, relația de calcul
devine:
20· 10000
D [ m ] =d [mm ] · n·10−3= =200 m
1000
Folosirea scării grafice simple se face astfel: se ia în deschiderea compasului

distanța de pe hartă dintre două puncte și se așează pe scara grafică astfel
încât un vârf al compasului să corespundă unui număr întreg de baze, iar
celălalt vârf să cadă în interiorul talonului. Distanța va fi egală cu numărul
întreg de baze la care se adaugă partea fracționară citită în talon.
D AB=5 · 200+6 · 20=1000+120=1120 m
Scara grafică transversală asigură o precizie de 1/100 din bază, deoarece

talonul este împărțit în 10 unități pe orizontală și în zece părți egale pe
verticală. Prin urmare o unitate pe orizontale reprezintă 1/10 din bază, iar o
unitate pe verticală reprezintă 1/10 dintr-o unitate pe orizontală.
Fig. 3.4: Scara grafică transversală
Modul de utilizare al scării grafice transversale
4
Se ia în deschiderea compasului distanța de pe plan sau hartă și se așează

compasul astfel încât un vârf să fie pe o diviziune întreagă din bază iar
celălalt vârf al compasului să cadă în interiorul talonului scării transversale.
Se deplasează compasul astfel încât primul vârf să rămână tot timpul pe linia
verticală corespunzătoare valorii întregi din bază (în cazul de față valoarea
1000), iar celălalt vârf să fie în talon până când vârful din talon va atinge una
dintre liniile oblice care marchează diviziunile talonului. Deplasarea
compasului se face astfel încât vârfurile lui să fie tot timpul pe aceeași linie
orizontală.
Distanța DAB exprimată în metri, corespunzătoare distanței d luată în compas
se determine astfel:
D AB=5 · 200+6 · 20+2· 2=1124 m
Precizia grafică a scării

Datorită acuității vizuale a ochiului omenesc, la măsurarea unei distanțe pe
plan sau hartă se comit erori. Astfel, fără utilizarea unor mijloace optice
speciale de mărire nu se poate asigura o precizie de citire a distanțelor de pe
hartă mai bună de 0,2-0,3 mm. Această eroare de citire conduce la o
denaturare a lungimilor reale din teren, care este cu atât mai mare cu cât
scara planului sau a hărții este mai mică.
Precizia grafică reprezintă valoarea corespondentă din teren a valorii erorii
de citire pe plan.
Precizia grafică se calculează pornind de la relația:
eg 1
= ⇒ P g=e g · n
Pg n
eg - eroarea grafică;
Pg - precizia grafică;
n - numitorul scării planului.
Exemple:
1. Pentru o eroare grafică de 0,3 mm și scara planului 1:1000, precizia
grafică este:
Pg =e g · n
1
Pg [ m]=e g [mm ] · n·10−3=± 0,3 ·10000 · =± 3 m
1000
5
2. Pentru o eroare grafică de 0,3 mm și scara hărții 1:25000, precizia

grafică este:
Pg =e g · n
1
Pg [ m]=e g [mm ] · n·10−3=± 0,3 ·25000 · =± 7,5 m
1000
Semne convenționale utilizate în topografie

Detaliile de planimetrie și altimetrie ce se reprezintă pe hărți și planuri se
exprimă grafic prin semne convenționale. Semnele convenționale sunt
concepute astfel încât să exprime cât mai sugestiv detaliul pe care trebuie să-l
reprezinte.
Semnele convenționale se pot clasifica în:
Semne convenționale de planimetrie:
- Semne convenționale de contur;
- Semne convenționale de scară;
- Semne convenționale explicative.
Semne convenționale de altimetrie.
Semne convenționale de contur - se folosesc pentru detaliile ce pot fi

reprezentate la scara hărții prin conturul lor: păduri, lacuri, mlaștini, etc.
Fig. 3.5: Semne convenționale de contur
Semne convenționale de scară - se folosesc pentru reprezentarea detaliilor de

dimensiuni reduse ce nu pot fi reprezentate prin reducerea la scara hărții dar
sunt foarte importante pentru conținutul hărții respective (exemplu: puncte
geodezice, stâlpi din beton, izvoare, etc.).
6
Fig. 3.6: Semne convenționale de scară

Semne convenționale explicative - sunt notații care se fac direct pe foaia de
hartă pentru a descrie mai bine detaliile topografice reprezentate. Ele sunt
folosite întotdeauna în combinație cu primele două categorii de semne
convenționale.
Pădure de foioase cu înălțimea arborilor de

12 m și grosimea trunchiului de 0,2 m.
Pădure de rășinoase cu înălțimea arborilor

de 18 m și grosimea trunchiului de 0,25 m.
Pod cu lungimea de 80 m, lățimea de 12 m și

încărcarea maximă admisă de 60 t.
Fig. 3.7: Semne convenționale explicative
7
CURSUL NR.4
Elemente de altimetrie
Suprafața de nivel zero este reprezentată de suprafață de echilibru a
mărilor și oceanelor prelungită în mod imaginar pe sub continente și este
folosită ca suprafață de referință la determinarea altitudinilor (cotelor) în
măsurătorile de nivelment.
Suprafețele de nivel sunt suprafețe orizontale care trec prin anumite puncte
date și care sunt întotdeauna paralele cu suprafața de nivel zero.
Fig. 4.1: Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel

Altitudinea (cota) reprezintă distanța verticală între suprafața de referință
și suprafața de nivel a punctului considerat. Exemplu: altitudinea H A este dată
de distanța măsurată pe verticală între suprafața de nivel a punctului A și
suprafața de nivel zero.
Diferența de nivel ΔHAB reprezintă distanța verticală între suprafețele de nivel
care trec prin cele două puncte A și B.
ΔH AB=H B−H A
În funcție de altitudinea punctelor A, B și de sensul considerat, diferențele de

nivel pot fi pozitive sau negative. În situația în care cota punctului B (notată
HB) este mai mare decât cota punctului A (notată H A, așa cum este
exemplificat în figura de mai sus), diferența de nivel ΔH AB va fi pozitivă
ΔH AB=H B−H A > 0
iar diferența de nivel de la B la A (ΔH BA) va fi negativă.

ΔH BA =H A−H B <0
1
Semne convenționale de altimetrie

Semnele convenționale de altimetrie servesc la reprezentarea cât mai
expresivă pe plan sau hartă a diferitelor forme de relief: dealuri, văi, bazine
hidrografice. Principalele metode pentru reprezentarea reliefului pe hărți și
planuri sunt:
- metoda curbelor de nivel;
- metoda hașurilor.
1. Metoda curbelor de nivel pentru reprezentarea reliefului

Curba de nivel reprezintă proiecția în plan orizontal a liniei care
unește punctele de aceeași cotă aflate pe suprafața topografică. Curbele de
nivel se obțin prin secționarea formei de relief respective cu suprafețe de nivel,
perpendiculare pe direcția forței de atracție gravitațională. Intersecția
fiecărei suprafețe de nivel cu suprafața topografică a terenului formează o
curbă de nivel, care ulterior urmează să fie proiectată pe un plan orizontal și
redusă la scara hărții.
Fig. 4.2: Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel
2
Distanța măsurată pe verticală dintre două suprafețe de nivel se alege în

funcție de scara hărții și poartă denumirea de echidistanță E, având de regulă
valori de 1, 2, 5, 10 sau 20 de metri.
Clasificarea curbelor de nivel
Curbele de nivel normale se trasează pe plan sau hartă prin linii subțiri, la
echidistanța E aleasă în funcție de scara hărții.
Curbele de nivel principale se trasează peste curbele de nivel normale prin
linii îngroșate, acolo unde cotele curbelor de nivel au valori rotunde (la
fiecare 5 curbe de nivel normale apare o curbă de nivel principală).
Curbele de nivel ajutătoare sunt marcate prin linii întrerupte la echidistanța
E/2 și se folosesc în terenuri plane pentru a oferii o imagine mai sugestivă în
situația în care curbele de nivel normale sunt prea rare.
Curbele de nivel accidentale sunt linii punctate, trasate la echidistanța E/4 și
îndesesc curbele de nivel normale și ajutătoare.
Fig. 4.3: Curbe de nivel
3
Linia cea mai scurtă dintre două curbe de nivel învecinate, care este
perpendiculară pe ambele curbe de nivel se numește linia de cea mai mare
pantă.
Fig. 4.4: Linia de cea mai mare pantă

Se observă că la o distanță mai mică între proiecțiile curbelor de nivel în plan,
corespunde un unghi de pantă mare >’>”. Prin urmare pentru curbe de
nivel dese pe plan sau hartă corespunde o suprafață topografică în natură
mai accidentată.
Folosirea hărților și planurilor topografice

1. Determinarea coordonatelor rectangulare ale unui punct de pe
hartă
În România sistemul de coordonate rectrangulare utilizat în topografie este
ales în mod convențional cu axa OX orientată pe direcția nordului geografic și
axa OY perpendiculară pe axa OX și orientată către est.
Fig. 4.5: Sistem de coordonate rectangulare
4
Caroiajul rectangular este format din drepte trasate paralel cu axele de

coordonate. Aceste paralele formează o rețea de pătrate cu latura de 1 km,
denumită rețea kilometrică. Datorită convergenței meridianelor către cei doi
poli, caroiajul rectangular nu este paralel cu caroiajul geografic al hărții (în
emisfera nordică, caroiajul rectangular apare ușor rotit către stânga).
Fig. 4.6: Determinarea coordonatelor rectangulare
Pentru determinarea coordonatelor rectangulare ale unui punct de pe hartă

se procedează astfel:
- Folosind valorile înscrise în kilometri pe cadrul hărții, se determină
coordonatele rectangulare X,Y ale unui colț de pătrat în care se află
punctul respectiv (în cazul de față XCSV=4979km, YCSV=4840km);
- Se coboară perpendiculare din punctul A pe laturile
corespunzătoare colțului ales;
5
- Se citesc în milimetri distanțele dx și dy între colțul considerat și

piciorul perpendicularei pe axa OX și pe axa OY și se transformă în
distanțe din teren ΔX și ΔY folosind scara numerică a hărții.
Exemplu: Pentru o hartă la scara 1:25000 s-au măsurat distanțele d x=22,4mm
și dy=18,4mm.
d 1
= ⇒ D=d·n
D n
Ținând cont de unitățile de măsură și de faptul că distanța d a fost măsurată
pe hartă în mm, iar distanța D trebuie exprimată în metri, relația de calcul
devine:
D [ m ] =d [mm ] · n·10−3
dx · n 22,4 · 25000
ΔX = 3
= =560 m
10 103
d y ·n 18,4 · 25000
ΔY = 3
= =460 m
10 10 3
- Coordonatele finale ale punctului A se calculează prin adunare sau

scădere a creșterilor de coordonate ΔX,ΔY din coordonatele colțului
considerat în funcție de poziția punctului A în raport cu colțul ales
ca referință și de sensul de creștere al axelor de coordonate ΔX, ΔY.
X A =X CSV + ΔX =4979000m+560 m=4979560m
Y A =Y CSV + ΔY =4840000 m+ 460 m=4840460m
6
2. Determinarea distanțelor pe hărți și planuri

Distanța orizontală dintre două puncte A și B de pe hartă se poate determina
prin trei procedee:
- Folosind scara numerică a hărții, măsurând distanța d pe hartă se
poate determina distanța D în teren:
d 1
= ⇒ D AB [ m ] =d AB [mm ] ·n· 10−3
D n
- Folosind scara grafică a hărții;

- Cunoscând coordonatele punctelor A și B, distanța DAB se poate
determina direct din coordonate:
Fig. 4.7: Determinarea distanței din coordonate

Δ X AB=X B− X A
ΔY AB =Y B −Y A
2 2
D AB= √ ΔX 2AB + ΔY 2AB= ( X B− X A ) + ( Y B−Y A )
√
Datorită faptului că punctele A și B au coordonatele exprimate în metri,
distanța calculată DAB va fi exprimată tot în metri.
7
3. Determinarea orientării unei direcții

Orientarea unei direcții reprezintă unghiul format de direcția nord geografic
cu direcția considerată (latura AB), măsurat în sensul orar. Având în vedere
împărțirea cercului topografic în cele patru cadrane și sensul de creștere al
acestuia, în funcție de dispunerea punctelor A și B din teren se pot întâlni
patru cazuri (calcul orientării se va efectua diferit pentru fiecare cadran în
parte).
Cadra
Valoarea orientării
n
I 0G < θ<100G
II 100G <θ <200G
III 200G <θ <300G
IV 300G <θ <400G
Fig. 4.8: Valoarea orientării în cele patru
cadrane
Calculul orientării θAB se va reduce la calculul unghiului ω sau al unghiului γ,
urmând să adunăm sau să scădem numărul de grade corespunzătoare
cadranului în care se află latura AB.
Fig. 4.9: Calculul orientării în cele patru cadrane
8
CURSUL NR.5
3. Determinarea altitudinii pe hărți și planuri
Altitudinea (cota) unui punct de pe plan sau hartă se determină folosind

curbele de nivel trasate pe plan sau hartă. În cazul în care punctul se află
între două curbe de nivel, cota se determină construind prin punctul respectiv
linia de cea mai mare pantă (perpendiculară pe curbele de nivel învecinate).
Fig. 5.1: Determinarea altitudinii cu ajutorul curbelor de nivel
d – distanța dintre curba de nivel de cotă mai mică și punctul considerat;
D – distanța dintre cele două curbe de nivel;
E – echidistanța curbelor de nivel (în cazul de față 10m)
Se măsoară pe hartă distanța d (dintre curba de nivel de cotă mai mică

și punctul considerat) și distanța D dintre cele două curbe de nivel învecinate
cu punctul A.
Secționând suprafața topografică cu un plan vertical, descris de direcția liniei
de cea mai mare pantă se vor forma două triunghiuri asemănătoare în care
se poate scrie relația:
δh d d
= ⇒ δh= · E
E D D
1
Fig. 5.2: Relații în triunghiul de pantă

❑0−¿ suprafața de nivel zero;
H 1 , H 2 −¿ cotele punctelor 1 și 2;
δh−¿ diferența de nivel dintre curba de nivel de cotă 110 și cota punctului A;
După calculul diferenței de nivel δh, cota punctului A se calculează cu relația:

H A =H 1+ δh
4. Determinarea pantei dintre două puncte pe hartă

Panta terenului este înclinarea suprafeței terenului față de orizontală.
Valoarea pantei este dată de tangenta unghiului de înclinare format între
linia care unește două puncte A și B aflate pe suprafața topografică a
terenului și un plan orizontal care trece prin punctul A.
Fig. 5.3: Formarea triunghiului de pantă

ΔH AB=H B−H A
2
ΔH AB
p=tg=
D AB
ΔH AB – diferența de nivel dintre punctele A și B;
D AB – distanța orizontală dintre punctele A și B.
Unghiul de pantă se poate calcula cu ajutorul relației:

ΔH AB
¿ arctg
D AB
De regulă, panta se exprimă în procente:

ΔH AB
p %=100 ·tg=100 ·
D AB
ΔH AB
p ‰=1000· tg=1000 ·
D AB
Determinarea suprafețelor pe hărți și planuri prin metode

numerice
1. Determinarea suprafețelor cu relații geometrice
Pentru aplicarea acestei metode, poligonul a cărui suprafață trebuie
determinată se împarte mai întâi în triunghiuri. În aceste triunghiuri se vor
măsura fie lungimile laturilor fiecărui triunghi, fie lungimile bazelor și a
înălțimilor corespunzătoare fiecărui triunghi.
Fig. 5.4: Determinarea suprafețelor cu relații geometrice
3
Suprafață totală va fi suma suprafețelor fiecărui triunghi care se formează

poligonul considerat:
S=S 1+ S 2+ S 3
Suprafața în cadrul fiecărui triunghi poate fi calculată atunci când se cunosc

lungimile laturilor cu ajutorul semiperimetrului fiecărui triunghi cu relația:
S1= √ p1 ·(p 1−a) ·( p 1−b)·( p1−c )
S2= √ p2 ·(p 2−c )·( p2 −d)·( p2−e)
S3= √ p3 ·( p3−d)·(p 3−f )·( p3−g)
a+ b+c c +d +e d+f +g
p1 = ; p2 = ; p3 =
2 2 2
În situația în care se cunosc lungimile bazelor și înălțimile laturilor fiecărui

triunghi, suprafețele pot fi calculate cu ajutorul relațiilor:
c· h1 d· h d· h
S1= ; S2 = 2 ; S3 = 3
2 2 2
2. Determinarea suprafețelor cu relații trigonometrice

Se utilizează în cazul în care pe lângă laturi au fost măsurate și unghiuri
orizontale.
S=S 1+ S 2+ S 3
b·c
S1 = · sinA
2
e·d
S2 = · sinC
2
g·f
S3 = · sinD
2
Fig. 5.5:
Determinarea suprafețelor cu relații trigonometrice
4
3. Determinarea suprafețelor prin procedeul analitic

Se utilizează atunci când se cunosc coordonatele rectangulare (X,Y) ale
tuturor punctelor care formează conturul poligonului.
Fig. 5.6: Determinarea suprafețelor prin procedeul analitic

S=S 1+ S 2+ S 3
X1 Y 1 1
| |
2 S 1= X 2 Y 2 1 =X 1 ·Y 2 + X 2 ·Y 3 + X 3 · Y 1−Y 1 · X 2 −Y 2 · X 3−Y 3 · X 1
X3 Y 3 1
X1 Y 1 1
| |
2 S 2= X 3 Y 3 1 =X 1 ·Y 3 + X 3 · Y 5 + X 5 · Y 1−Y 1 · X 3−Y 3 · X 5 −Y 5 · X 1
X5 Y 5 1
X3 Y 3 1
| |
2 S 3= X 4 Y 4 1 =X 3 ·Y 4 + X 4 · Y 5 + X 5 · Y 3−Y 3 · X 4 −Y 4 · X 5−Y 5 · X 3
X5 Y 5 1
Prin reducerea termenilor de semne opuse și alegerea de factor comun,

relația devine:
2 S=2 S 1 +2 S 2+2 S3= X 1 · ( Y 2−Y 5 ) + X 2 · ( Y 3−Y 1) + X 3 · ( Y 4 −Y 2 ) +¿
n
+ X 4 · ( Y 5 −Y 3 ) + X 5 · ( Y 1−Y 4 ) =∑ X i ·(Y i+ 1−Y i−1)
i=1
5
Rețeaua geodezică de stat

Pentru reprezentarea suprafeței topografice pe hărţi şi planuri este necesar
ca măsurătorile să fie efectuate într-un sistem unitar și omogen, cu un grad
de precizie corespunzător. Pentru a îndeplini aceste criterii, este necesar ca
orice ridicare topografică să se execute pe baza unei reţele geodezice unice de
sprijin denumită și Rețea geodezică de stat. Pentru determinarea
coordonatelor plane (X,Y) se utilizeză Rețeaua de triangulație geodezică
de stat iar pentru determinarea cotelor (H) se utilizează Rețeaua de
nivelment general de stat.
În Rețeaua de triangulație geodezică de stat, coordonatele plane ale
punctelor sunt determinate în Proiecție Stereografică 1970, iar în Rețeaua
de nivelment general de stat, cotele sunt determinate în raport cu Planul de
referință Marea Neagră 1975.
Aceste două sisteme formează baza geodezică pentru toate ridicările
topografice care se execută pe teritoriul țării noastre.
Fig. 5.7: Rețeaua geodezică de stat

Rețeaua de triangulație geodezică de stat se compune dintr-o reţea complexă
de triunghiuri, care acoperă întreaga suprafaţă a ţării și este compusă după
un sistem ierarhic din puncte organizate pe cinci ordine:
6
- Rețeaua de ordin superior – formată din puncte ale rețelei de ordinul I

și II;
- Rețeaua de ordin inferior – formată din puncte ale rețelei de ordin III și
IV (s-au format prin îndesirea rețelei de ordin I și II);
- Rețeaua de îndesire – puncte de ordinul V (s-au format prin îndesirea
rețelelor de ordin superior și inferior).
Actuala rețea de triangulație a țării este o rețea compactă și asigură o
acoperire uniformă pentru întreaga suprafață a țării.
Toate punctele rețelei geodezice de stat au coordonate plane (X,Y) cunoscute.
Precizia coordonatelor punctelor de ordin superior este mai ridicată decât
precizia coordonatelor punctelor de ordin inferior.
Marcarea și semnalizarea punctelor pentru planimetrie

Marcarea punctelor este operaţia de fixare în teren a punctelor topografice şi
geodezice astfel încât acestea să poată fi ușor de identificat în timpul
efectuării măsurătorilor. Punctele marcate pe teren reprezintă elementele
prin care se asigură legătura între plan sau hartă și situația reală din teren.
În funcție de destinația și importanța punctelor, marcarea poate fi:
a. Marcare provizorie – se realizează atunci când se dorește o marcare de
scurtă durată (pentru 2-4 ani) cu ajutorul unor țăruși din lemn sau a
unor picheți metalici.
Fig. 5.8: Marcare provizorie prin țăruș
7
b. Marcare permanentă – se realizează pentru o materializare de lungă

durată în special pentru punctele din rețeaua geodezică de sprijin.
Materializarea se face cu borne din beton armat cu martor în subsol.
Bornele au formă de trunchi de piramidă, cu secțiune pătrată și se
plantează sub adâncimea de îngheț pentru a asigura stabilitatea în
timp.
Fig. 5.9: Marcare permanentă prin bornă din beton armat
Marcarea și semnalizarea punctelor pentru nivelment

Marcarea și semnalizarea punctelor de nivelment se realizează de regulă cu
ajutorul mărcilor de nivelment, care sunt turnate din fontă sau realizate din
metal inoxidabil şi conţin coada, placa portcotă sau numărul punctului şi
pastila pe care aşează mira. Mărcile de nivelment se plantează în locuri care
asigură stabilitatea pe verticală a mărcilor cum ar fi: soclurile construcţiilor
rezistente, stânci, culeele podurilor etc.
Fig. 5.10: Marcă de nivelment
8
CURSUL NR.6
Măsurarea distanțelor pe teren
În funcție de tipul instrumentului folosit la determinarea distanțelor pe teren
și de precizia care se dorește, măsurarea distanțelor poate fi împărțită în trei
categorii: acelaș
1. Măsurarea directă a distanțelor utilizând panglici și rulete;
2. Măsurarea distanțelor prin unde electromagnetice utilizând:

instrumente laser, distomate, stații totale sau nivele digitale;
3. Măsurarea stadimetrică a distanțelor utilizând luneta teodolitului sau

a nivelei și o miră gradată centimetric (această miră mai poartă și
denumirea de stadie).
1. Măsurarea directă a distanțelor
Se realizează în general în terenuri cu accidentație redusă (unghi de pantă

mai mic de 5G) și se efectuează de regulă cu ajutorul unor panglici de
măsurare sau rulete divizate centimetric.
Fig. 6.1: Măsurarea directă a distanțelor

Având în vedere că aceste instrumente au fost calibrate și etalonate în condiții
de laborator, iar în timpul efectuării măsurătorilor condițiile din teren sunt
diferite, va fi necesar ca în timpul efectuării măsurătorilor să fie aplicate
anumite corecții.
a. Corecția de etalonare
Se aplică atunci când se constată diferențe între diviziunile trasate pe

ruleta folosită la măsurători și diviziunile de pe o altă bandă de măsurare
1
care prezintă încredere (nu a suferit dilatări sau contractări) și care este
folosită drept etalon.
C e =l r−l n
C e- corecția de etalonare;
l r – lungimea reală rezultată după etalonarea ruletei;
l n – lungimea nominală inscripționată pe banda de etalonare;
b. Corecția de tensiune
Este datorată întinderii diferite a panglicii în momentul măsurării în raport

cu faza etalonării. Panglica fiind elastică, lungimea ei variază în funcție de
forța de întindere aplicată la capetele acesteia în timpul măsurării.
c. Corecția de temperatură
La etalonare se folosește temperatura de 20 oC. Lungimea benzii de oțel

variază în funcție de temperatura din timpul efectuării măsurătorilor.
C t=l e ··(t−t 0 )
C t – corecția de temperatură;
l e – lungimea benzii la etalonare;
- coeficientul de dilatare al oțelului;
t – temperatura la măsurare;
t 0 – temperatura la etalonare.
2
2. Măsurarea distanțelor prin unde electromagnetice
Se bazează pe măsurarea timpului de propagare a unui semnal între capetele

distanței de măsurat.
Fig. 6.2: Măsurarea distanțelor prin unde electromagnetice

A,B – puncte între care se dorește determinarea distanței;
G – emițător;
R – reflector.
Pornind de la relația fundamentală din fizică s=v ·t (spațiu=viteza·timp),
presupunem o viteză de propagare uniformă, ceea ce implică o mișcare
rectilinie a undei purtătoare între emițător și receptor. Unitatea G instalată în
punctul A emite un semnal de măsurare la momentul t 0. Reflectorul R,
returnează impulsul respectiv pe același drum către unitatea emițătoare G. În
unitatea de măsurare G, se înregistrează momentul t de sosire al impulsului și
se determină timpul de propagare dus-întors. Deoarece unitatea emițătoare
măsoară timpul pe traseul dus-întors, pentru determinarea distanței dintre
cele două puncte A și B se aplică relația:
v ·(t−t 0 )
D=
2
D – distanța dintre punctele A și B;
v – viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid;
t – timpul la care semnalul s-a întors la emițător;

t 0 – timpul la care a fost emis semnalul.
3
3. Măsurarea distanțelor cu luneta topografică

(măsurarea stadimetrică)
Luneta teodolitului este un dispozitiv optic, care serveşte în principal pentru
vizarea obiectelor din teren, care se văd astfel clare şi mărite. La majoritatea
teodolitelor, luneta serveşte şi la măsurarea distanţelor pe cale indirectă
(optică).
Fig. 6.3: Măsurarea distanțelor cu luneta topografică
r – distanța dintre firele reticulare ale lunetei;

H – proiecția imaginii firelor reticulare pe miră (valoarea lui H se modifică
odată cu modificarea distanței dintre instrument și miră);
În imaginea de mai sus se formează două triunghiuri asemenea ΔABF și ΔabF.

Pe baza asemănării dintre cele două triunghiuri poate fi scrisă relația:
H D' f
= ⇒ D' = · H
h f h
Distanța D care se urmărește a fi determinată va fi compusă din:
f
D=D ' + δ + f = · H +δ + f
h
f
Raportul h se notează cu k și se numește constantă de multiplicare.
Majoritatea instrumentelor au fost construite astfel încât suma (δ+f) să fie
f
egală cu zero, iar raportul k = h =100.
În majoritatea cazurilor distanța D se va determina cu ajutorul segmentului
H determinat prin diferența citirilor între C Sși C jefectuate pe miră cu ajutorul
relației:
D=k·H=100 · H
4
CURSUL NR. 12
SISTEMATIZAREA VERTICALĂ
1 Generalităţi
Sistematizarea verticală este o remodelare a reliefului terenului prin
lucrări de terasamente şi construcţii în scopuri utilitare şi estetice,
racordarea la construcţii, crearea de pante pentru scurgerea apelor,
punerea în valoare a unor clădiri şi monumente istorice.
Sistematizarea verticală urmăreşte să stabilească în mod organizat, la scara
întregii incinte supusă sistematizării verticale cota 0,00m pentru toate
construcţiile, astfel încât prin mişcarea unui volum minim de terasamente,
transportate pe cele mai scurte distanţe şi cu cele mai eficiente mijloace să
se realizeze un nou microrelief, apt să:
- oprească accesul apelor meteorice din afara incintei, în incinta
sistematizată vertical, atât în timpul execuţiei cât şi în timpul
exploatării incintei;
- îndepărteze de la construcţii apele meteorice căzute în incintă
dirijându-le în exterior;
- asigure căilor de comunicaţie condiţii optime de circulaţie pentru
vehicule şi pietoni;
- asigure condiţii optime de fundare pentru toate obiectele din incintă.
2 Noţiuni şi nomenculaturi specifice sistematizării

verticale
2.1 Incinta sau zona sistematizată
Prin incintă se înţelege suprafaţa de teren supusă sistematizării
verticale, în limitele împrejmuirii unui complex sau în limitele
neînprejmuite a unui cartier, oraş.
1
Benzile de racordare sunt spaţii adiacente perimetrului incintei şi au

ca scop să permită racordarea, prin taluzuri în săpătură sau umplutură, a
platformei sistematizate vertical, cu relieful terenului natural.
Lăţimea benzilor de racordare poate varia de la o latură a incintei la
cealaltă şi chiar în lungul aceleiaşi laturi, fiind condiţionată de:
- înălţimea, adâncimea platformei sistematizate vertical în raport cu
suprafaţa terenului natural şi declivităţile taluzurilor;
- inexistenţa sau existenţa zidurilor de sprijin;
- prezenţa unor drumuri, străzi, alei, şanţuri;
- prezenţa traseelor de instalaţii, cu lucrările lor aferente (cămine de
vizitare, stâlpi, console, etc.).
Benzile de trecere sunt destinate realizării căilor de comunicaţii cu
toate accesoriile lor. Ele au lăţime variabilă, necesară şi suficientă lucrărilor
auxiliare: rampe, platforme, locuri de parcare, poduri, insule de dirijare a
circulaţiei.
2.2 Cota de execuţie

Ca înţeles general, în activitatea de construcţii, prin cota  0,00m se
notează cota planului de referinţă, a planului origine, faţă de care se fac
toate măsurătorile înălţimilor sau adâncimilor. În funcţie de ramurile
activităţii în construcţii, cota  0,00m poate fi fixată în mod diferit:
- în arhitectură-construcţii, cota  0,00m se acordă suprafeţei
superioare a pardoselii, la parterul clădirii;
- la drumuri, cota  0,00m din profilul transversal, reprezintă suprafaţa
îmbrăcăminţii, în axul părţii carosabile;
- la calea ferată, cota  0,00m reprezintă cota traversei, în axul căii;
- la sistematizarea verticală, cota  0,00m poate fi stabilită: pe trotuar,
la rostul dintre acesta şi soclul clădirii sau la baza bordurii
2
trotuarului, pe suprafaţa spaţiului verde, când strada este la o

anumită distanţă de clădire.
Cota de execuţie reprezintă diferenţa de nivel într-un punct
considerat dintre cota proiectului în acel punct şi cota terenului natural tot
în acelaşi punct. Această diferenţă de nivel, reprezentând o valoare metrică,
liniară, este afectată de: semnul (+) când cota proiectului este mai mare
decât cota terenului şi de semnul (-) când cota proiectului este mai mică
decât cota terenului.
3 Sistematizarea verticala de ansamblu
Are la baza planul general de trasare al construcţiei.
Operaţiile sistematizării verticale de ansamblu sunt :
- stabilirea punctelor de intersecţie ale arterelor;
- determinarea cotelor terenului pentru punctele de intersecţie HN
(cote negre);
- determinarea distanțelor dintre aceste puncte ,,d“;
- determinarea pantelor existente
Sistematizarea verticală de ansamblu se execută în concordanță cu
sistematizarea orizontală, criteriul care trebuie respectat este ca relieful să
fie cât mai puţin modificat, iar în urma studiului de sistematizare verticală
de ansamblu se vor proiecta cote pentru puncte de intersecţie HP (cote
roşii). Acestea se vor utiliza la sistematizarea verticală de detaliu.
Pantele impuse p% sunt următoarele:
- în interiorul cvartalului până la valoarea de 10 %
- la ieşirea din cvartal să fie cuprinse între 1 – 3 %
- pentru terenurile sportive sunt admise valori de 0.5 %
La stabilirea pantelor se ține seama ca apele de pe străzi să nu curgă
în interiorul cvartalului, evacuarea apelor sa se facă pe străzile vecine
cvartalului sau în reţeaua subterană. Cu ajutorul pantelor proiectate, se
calculează cotele proiectate HP (cote roşii).
3
Pentru realizarea sistematizării verticale de ansamblu se parcurg

următoarele etape:
- se determină grafic, prin interpolarea curbelor de nivel, pe plan cotele
terenului în punctele de intersecţie ale axelor străzilor (marcate cu +),
precum și distanțele între aceste puncte.
- se calculează pantele naturale ale terenului între punctele de
intersecţie ale axelor străzilor cu formula:
𝛥𝐻
𝑝% = 100 ·
𝐷
HP HP
P% P%
d d
HN HN
HP
HN
Fig.13.1 Sistematizarea verticală de ansamblu

Aceste elemente, care caracterizează terenul înainte de sistematizarea
verticală, se înscriu pe planul de construcţie cu culoarea neagră (HN).
- se stabilesc pantele proiectate, corespunzător cerinţelor de proiectare

(panta proiectată a străzii, trebuie să fie mai mare de 0.8%);
- se calculează cotele proiectate (HP, având în vedere respectarea
condiţiei de minim de terasamente) în funcţie de pantele proiectate
şi de distanţele între intersecţiile axelor străzilor.
4
4 Sistematizarea verticală de detaliu prin metoda curbelor

de nivel proiectate
Curba de nivel proiectată materializează soluţia unui relief sau
microrelief viitor, pentru care se întocmeşte proiectul. Planul cu curbe de
nivel proiectate exprimă, cu mijloace topografice, soluţia de sistematizare
verticală a unei incinte, permiţând astfel transmiterea ei organelor de
avizare sau execuţie. Datorită condiţiilor specifice sistematizării verticale
curbele de nivel proiectate capătă nişte caracteristici proprii precum:
- Liniaritatea - caracteristică rezultă din ordinea dispunerii obiectelor
în cadrul planului general, din liniaritatea acestor obiecte precum şi
din adoptarea unor declivităţi constante, cu creştere-descreştere
liniară între limite date;
- Regularitatea - rezultă din continuitatea declivităţilor proiectate,
curbele de nivel proiectate se prezintă sub forma unui pachet de
curbe paralele între ele pe cea mai mare parte din lungimea lor şi egal
depărtate între ele în cadrul aceleiaşi declivităţi;
- Unghiularitatea - curbele de nivel proiectate îşi păstrează sensul
concavităţii ori de câte ori acestea intersectează liniile caracteristice a
terenului natural;
- Aparenta discontinuitate - este pusă în lumină în benzile de trecere
ale unei incinte sistematizate vertical sau în benzile de racordare ale
sistematizării verticale cu terenul natural.
Analizând o curbă de nivel proiectată, de valoare dată, pe partea
carosabilă a unei străzi, vom constata că aceeaşi curbă, de aceeaşi valoare se
prezintă decalat, pe linia de despărţire a carosabilului de trotuar. Acest
fenomen apare pe planurile de sistematizare verticală, iar discontinuitatea
este strict aparentă. În realitate curba de nivel se continuă pe faţa verticală
a bordurii dar, fiind conţinută în acest plan, se confundă cu linia de
demarcaţie dintre trotuar şi stradă.
5
1. ax şosea
1 3
2 2. partea carosabilă
3. acostamente
4. taluz în rambleu
Fig.13.2 Sistematizarea verticală de detaliu

La întocmirea planurilor cu curbe de nivel proiectate, respectiv a
planurilor de sistematizare verticală, se va ține cont de următoarele reguli:
- înscrierea valorii pe fiecare curbă de nivel sau pe un număr multiplu
de curbe;
- îngroşarea curbelor care au valoarea metrilor întregi şi a jumătăţilor
de metru;
- marcarea direcţiei de scurgere a apelor meteorice, adică a liniei de
cea mai mare pantă.
Planul cu curbe de nivel proiectate permite stabilirea directă a:
- soluţiei generale de sistematizare verticală:
- cotei finale a oricărui punct considerat în limita incintei sau zonei
sistematizate;
- direcţiei şi drumului parcurs de apele meteorice din orice punct
considerat, până la părăsirea zonei sistematizate.
6
4.1 Întocmirea pieselor necesare soluţiei de sistematizare

verticală a străzilor
Profile longitudinale în axele drumurilor din incintă

Primele piese care conduc la găsirea soluţiei de sistematizare
verticală într-o incintă industrială, cartier sau oraş sunt profilele
longitudinale prin axele drumurilor, străzilor, aleilor. Acestea se întocmesc
pentru fiecare tronson, începând cu drumul de acces şi terminând cu
drumurile interioare. În această fază ne interesează:
- lungimea traseului;
- distanţele parţiale între picheţi şi kilometraj;
- linia terenului;
- poziţia obiectelor aflate la limita benzii de trecere.
În benzile de trecere, soluţia de sistematizare verticală este impusă de
condiţiile necesare circulaţiei optime şi sigure în reţeaua rutieră.
Pofile transversale tip

Analizând toate tronsoanele reţelei rutiere interioare, amplasamentul
obiectelor ce vor fi deservite în cadrul procesului tehnologic general de
exploatare, traficul, caracteristicile vehiculelor folosite se stabilesc
elementele geometrice ale pofilelor transversale tip. Nu trebuie pierdută
din vedere, însemnătatea acestor elemente pentru scurgerea apelor,
ghidarea şi evacuarea lor.
Din punct de vedere al sistematizării verticale, interesează să ştim din
pofilele transversale următoarele elemente:
iT – panta trotuarului;
itr – panta transversală a străzii;
hT – înălţimea bordurii faţă de rigolă;
t – lăţimea trotuarului;
b – lăţimea carosabilului;
7
F , F’ – puncte de la faţadele construcţiilor;
i – panta longitudinală a axei străzii;
n – numitorul scării planului.
Fig.13.3 Principalele elemente ale unui profil transversal tip
Elementele curbelor de nivel proiectate

Pe baza informaţiilor din profilul transversal tip a pantei
longitudinale a străzii şi a echidistanţei propuse se calculează elementele
curbelor de nivel proiectate (cu ajutorul cărora se trasează curbele de nivel
proiectate pe plan):
a) Distanta între curbele de nivel proiectate

𝐸𝑝
𝑑=
𝑖·𝑛
𝐸
𝑖 = 𝑡𝑔 =
𝑑·𝑛
unde:
n → numitorul scării
d → distanţa dintre punctele de intersecţie ale arterelor
E→ echidistanţa curbelor de nivel proiectate
8
b) Diferenţa de nivel hr dintre punctul C din ax (de cotă Hc ) și punctul

R din rigolă
𝑏
ℎ𝑟 = 𝑖𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑣 ·
2
c) Distanţa a de pe plan, între perpendiculara din punctul C+1 pe ax şi
punctul R de pe rigolă, care are aceeaşi cota cu C+1 (Hc+1)
ℎ𝑟
𝑎=
𝑖·𝑛
d) Distanţa l pe plan măsurată în sensul coborârii pantei longitudinale
i pe linia bordurii trotuarului, corespunzător înălţimii acestuia hT:
ℎ𝑇
𝑙=
𝑖·𝑛
e) Distanţa c care se aplică pe linia faţadei corespunzătoare pantei
trotuarului iT.
Pentru aceasta se calculează diferenţa de nivel hF :
ℎ𝐹 = 𝑖 𝑇 · 𝑡 = 𝐻𝐹 − 𝐻𝐶
unde:
HF - cota punctului de la faţadă care poate fi proiectat;
HC – cota punctului din ax;
t – lăţimea trotuarului;
ℎ𝐹
𝑐=
𝑖−𝑛
Sistematizarea verticală în interiorul cvartalului
- se stabileşte cota de pe conturul cvartalului (linia trotuarului);
- se trasează curbele de nivel proiectate în interiorul cvartalului (se
caută să se unească punctele de aceeaşi cotă de pe limitele cvartalului
întrerupând linia în dreptul clădirilor);
- se stabilesc cotele zero ale construcţiilor (cu 10-15cm mai sus decât
valoarea curbei de nivel cea mai mare care traversează clădirea);
9
Se va avea în vedere ca:

- scurgerea apelor să se facă de la clădire spre exterior;
- în mijlocul cvartalului nu se admite existenţa terenului orizontal;
Sistematizarea verticală în intersecţii

În funcţie de direcţia pantelor de pe străzile care se intersectează,
curbele de nivel proiectate pot avea aspectul din cazurile din figura
următoare:
Fig.13.4 Sistematizarea verticală în intersecții
Condiţii de proiectare :
- la proiectarea intersecţiilor nu se admit rigole dispuse transversal pe
magistrale;
- una dintre străzi trebuie sa aibă aceeaşi pantă ca cea din intersecţie
pentru a face posibilă scurgerea apelor de suprafaţă, în caz contrar
este necesară scurgerea apei în subteran;
- profilul transversal al străzii din cvartal se va transforma în apropiere
de magistrală dintr-un profil cu 2 pante, într-un profil cu o singură
pantă longitudinală a magistralei.
10
LUCRĂRI TOPOGRAFICE PENTRU PROIECTAREA, ŞI EXECUŢIA

CĂILOR DE COMUNICAŢIE
Traseele de drumuri şi căi ferate se materializează pe teren în faza de
proiectare. Proiectele de căi de comunicaţie se elaborează de regulă în două
faze:
A) Faza lucrărilor preliminare
B) Faza lucrărilor definitive
A) Faza lucrărilor preliminare presupune următoarele operaţii:
I. Documentarea –adunarea tuturor datelor necesare întocmirii studiului
tehnico-economic. În această fază sunt necesare planuri şi hărţi la scări
cuprinse între 1:100.000 şi 1:2.000 care să ofere o imagine de ansamblu şi a
detaliilor din zona în care se va realiza calea de comunicaţie. Se mai culeg
informaţii geologice, hidrografice şi referitoare la climă.
II. Studiul pe hartă – are ca scop stabilirea mai multor trasee posibile.
III. Recunoaşterea terenului şi elaborarea studiului

a) Recunoaşterea terenului se face în vederea identificării pe teren a
traseelor studiate.
În această fază se efectuează şi completarea hărţilor cu eventualele
modificări ale reliefului şi planimetriei; se efectuează verificarea
declivităţilor, nivelului apelor subterane precum şi natura reliefului.
b) Elaborarea studiului presupune abandonarea traseelor
necorespunzătoare şi stabilirea variantei corespunzătoare.
Lucrări topografice în faza preliminară

Reţeaua de trasare planimetrică se realizează din drumuiri paralele pe
ambele părţi ale traseului, care pot fi completate cu patrulatere cu
diagonale vizate. Reţeaua de trasare altimetrică se leagă de regulă la
reţeaua altimetrică de stat. Aceasta este posibilă deoarece, spre deosebire
de reţeaua de triangulaţie de stat, în reţeaua altimetrică sunt satisfăcute, de
11
regulă cerinţele de precizie pentru rezolvarea problemelor de topografie

inginerească.
Pentru îndeplinirea celor două condiţii contradictorii necesar a fi
respectate de către punctele de sprijin altimetrice: stabilitatea în direcţie
verticală (care ar presupune amplasarea reperelor de nivelment la distanţe
cât mai mari de zona de execuţie a construcţiei) şi accesibilitatea (adică
asigurarea posibilităţii de transmitere directă a cotelor proiectate pe
construcţie), pe suprafaţa şantierului de construcţii se materializează
repere de control (principale) care satisfac prima condiţie şi repere de
execuţie care respectă cea de a doua condiţie. La execuţia drumurilor şi
căilor ferate reperele de control pot fi amplasate în lungul traseului, la
intervale de 5...10 km, iar reperele de execuţie la 0,5...3 km, în funcţie de
tipul lucrărilor (terasamente, montaje de prefabricate), de pantă proiectată
şi de lungimea tronsoanelor de aceeaşi pantă.
TRASEU
Fig.13.5 Reţea de trasare a traseului unei autostrăzi inclusă într -o reţea

de stabilizare
Lucrări topografice definitive

Proiectarea traseului unei căi de comunicaţie este o problemă
tridimensională, care ar trebui rezolvată într-un model spaţial.
În cazul proiectării clasice, mai întâi se materializează pe plan (hartă)
forma planimetrică a traseului ca model bidimensional al terenului. Urmează
apoi o modelare verticală care necesită utilizarea de profile longitudinale
12
(curbele de nivel permit doar o modelare numerică a componenetei verticale).

Pentru modelarea secţiunii transversale se utilizează profilele transversale. Prin
urmare, pentru reprezentarea spaţială a formei traseului se folosesc trei modele
bidimensionale analogice (harta, profilul longitudinal şi profilele transversale).
Această etapa comportă din punct de vedere topografic realizarea de
planuri la scări mari (1:1000; 1:2000 cu E=1....2) m nivelment geometric
longitudinal şi transversal, cât şi ridicări la scări mari (1:500, 1:200, 1:100)
cuprinzând zonele cu poduri, terenuri predispuse la alunecare, staţii de cale
ferată.
Trasarea pe teren a drumurilor și căilor ferate

Această operaţie comportă o serie de lucrări topografice ce se desfăşoară în
următoarea ordine:
➢ Marcarea vârfurilor traseului vn
Marcarea vârfurilor Vn din punctele bazei de trasare se face prin metodele
coordonatelor polare, iar în condiţii grele pentru măsurarea distanţelor, prin
metoda intersecţiei unghiulare înainte. Poziţia finală a vârfurilor V n se
fixează pe teren prin borne de beton; în cazul traseelor provizorii, marcarea
se face prin ţăruşi sau stâlpi de lemn.
➢ Măsurarea unghiurilor i
Măsurarea unghiurilor i se face de obicei pe partea dreaptă a drumuirii
construită în lungul traseului.
D3
V1 1
180 0
1 V2
2
Fig.13.6 Măsurarea unghiurilor i pe traseu
13
➢ Măsurarea laturilor si
Măsurarea laturilor Si dintre vârfurile de unghi Vn şi punctele
direcţionale Di se execută împreună cu măsurătorile unghiulare utilizând
panglici, rulete sau stații totale.
➢ Calcularea coordonatelor vârfurilor traseului vn
Determinarea coordonatelor vârfurilor vn se face prin metoda drumuirii
de teodolit în funcţie de datele legării planimetrice de punctele bazei
topografice.
PICHETAREA TRASEULUI ÎN ALINIAMENTE ŞI CURBE

PICHETAREA PROFILELOR TRANSVERSALE
Pichetarea traseului reprezintă materializarea în detaliu pe teren a axei
drumului sau căii ferate. Pichetarea traseului, din punct de vedere topografic,
comportă ca operaţii: marcarea şi măsurarea distantelor între picheţi, trasarea
punctelor principale ale curbelor de racordare, numerotarea picheţilor şi
întocmirea caietului de pichetaj. Odată cu pichetarea traseului se efectuează şi
pichetarea profilelor transversale.
Prin picheţi se înţeleg toate punctele marcate în axa traseului: puncte
hectometrice (hm), puncte direcţionale (Di), puncte principale ale curbelor de
racordare(Ti, Te, B), puncte de intersecţie a axei cu alte axe de căi de
comunicaţie sau contururi (cursuri de apă, limite de proprietăţi, etc.), puncte de
schimbare de pantă, puncte intermediare alese astfel ca distanţa între picheţi să
nu depăşească 50 m.
Marcarea picheţilor în axul traseului se face prin ţăruşi de lemn (oţel), iar
vârfurile de unghi Vn şi punctele direcționale Di, pentru varianta definitivă, prin
borne de beton.
Traversările peste cursurile de apă, peste care se vor proiecta poduri, se
fixează prin câte două borne de beton pe fiecare mal în axa traseului. Una din
borne se plantează direct lângă albia râului, iar cealaltă pe linia care marchează
14
nivelul apelor extraordinare. Toţi picheţii se reperează prin ţăruşi martori sau
faţă de alte obiecte stabile, iar picheţii marcaţi prin borne de beton, se reperează
tot prin borne de beton. Se efectuează apoi măsurarea distanţelor in lungul
traseului.
ÎNTOCMIREA CARNETULUI DE PICHETAJ

Întreaga operaţiune de pichetare se înscrie pe teren în carnetul de
pichetaj pentru traseele de drum. Pichetarea profilelor transversale se efectuează
odată cu pichetarea traseului. Profilele transversale sunt aliniamente trasate, de
obicei perpendicular pe axa traseului şi pe ambele părţi ale acestuia. Intervalele
între profilele transversale în lungul traseului se stabilesc în funcţie de mărimea
pantei şi felul traseului (drum, cale ferată, canal, etc.), distanţa maximă fiind
pentru drum şi cale ferată de câte 50 m.
15
CURSUL NR. 13
TRASAREA CURBELOR CIRCULARE
În general la racordarea a două aliniamente se foloseşte o curbă circulară
de rază unică – curbă circulară „simplă”. Există şi situaţii când traseul trebuie
aplicat în anumite amplasamente obligate (trecerea prin văi înguste, ocolirea
obstacolelor) unde rezolvarea nu mai este posibilă printr-o curbă circulară
simplă, cazuri în care se impune folosirea curbelor circulare alcătuite din două
sau mai multe arce de cerc de raze diferite – curbe „compuse”, care pot fi în
aceeaşi direcţie sau în direcţie contrară (curbă–contracurbă).
CURBE CIRCULARE SIMPLE

Elementele geometrice necesare calculului, trasării sau verificării curbelor
circulare simple sunt prezentare în figura de mai jos. În general, elementele
iniţiate ale unei curbe sunt unghiul  şi raza R; unghiul  este dat în proiect sau
este dedus din unghiul , care este măsurat pe teren ( = 200g -); raza R este
aleasă sau impusă de condiţiile de circulaţie.
Elementele de trasare se calculează cu ajutorul formulelor deduse din figură:
Fig.14.1 Elementele geometrice şi punctele principale ale curbelor

circulare simple
1
➢ Lungimea tangentei T :

𝑇 = 𝑇𝑖 𝑉 = 𝑇𝑒 𝑉 = 𝑅 · 𝑡𝑔
2
➢ Lungimea bisectoarei b:
𝑏 = 𝑉𝑂 − 𝐵𝑂 = √𝑇 2 + 𝑅2 − 𝑅
➢ Lungimea curbei circulare C:
·𝑅·
𝐶 = 2 · 𝑙𝐶 =
200𝐺
➢ Lungimea corzii c:

𝑐 = 𝑅 · 𝑠𝑖𝑛
2
➢ Lungimea săgeții f:

𝑓 = 𝑅 − 𝑅 · 𝑐𝑜𝑠
2
Bisectoarea b mai poate fi exprimată şi în coordonate rectangulare pe tangentă
XB, YB:

𝑋𝐵 = 𝑅 · 𝑠𝑖𝑛
2

𝑌𝐵 = 𝑅 − 𝑅 · 𝑐𝑜𝑠
2
După determinarea elementelor necesare trasării, se aplică metoda coordonatelor
polare pentru trasarea pe teren a tuturor elementelor calculate. Se instalează
teodolitul în punctul V şi se aplică pe cele două aliniamente tangenta T, astfel se
vor obține: tangenta de intrare Ti și tangenta de ieșire Te. Trasarea punctului

bisector B se poate face din punctul V, aplicând pe teren unghiul orizontal şi
2
lungimea bisectoarei b sau rectangular prin aplicarea coordonatelor 𝑋𝐵 ș𝑖 𝑌𝐵 .
TRASAREA PUNCTELOR DE DETALIU ALE CURBELOR

CIRCULARE
În funcţie de condiţiile locale, de precizia trasării şi preferinţa
operatorului, trasarea punctelor de detaliu (intermediare) ale curbei circulare se
poate efectua prin diferite metode. Trasarea se începe de la punctele de tangenţă
Ti și Te ale curbei înspre punctul bisector B; aceasta permite controlul în punctul
bisector B al trasării punctelor intermediare, la metodele la care erorile se
cumulează.
2
METODA COORDONATELOR RECTANGULARE PE TANGENTĂ

1. Procedeul cu abscise egale
Acest procedeu se aplică în terenuri descoperite şi în cazul în care lungimile
ordonatelor nu depăşesc 50 m. Acest procedeu constă în alegerea absciselor X
pe direcţia tangentelor, la intervale de câte 2.5, 5, 10 sau 20 m, iar pentru fiecare
abscisă se aplică ordonata Y corespunzătoare, calculată cu relaţia:
𝑌𝑖 = 𝑅 − √𝑅2 − (𝑖𝑋)2
Fig.14.2 Trasarea punctelor de detaliu prin metoda coordonatelor

rectangulare pe tangentă
Elementele de trasat pentru punctele intermediare de pe curbă se calculează
astfel:
-pentru punctul 1: 𝑋1 = 𝑋 ; 𝑌1 = 𝑂𝑇𝑖 − 𝑂1" = 𝑅 − √𝑅2 − 𝑋 2
-pentru punctul 2: 𝑋2 = 2 · 𝑋 ; 𝑌2 = 𝑂𝑇𝑖 − 𝑂2" = 𝑅 − √𝑅2 − (2𝑋)2
-pentru punctul 3: 𝑋3 = 3 · 𝑋 𝑌3 = 𝑂𝑇𝑖 − 𝑂3" = 𝑅 − √𝑅2 − (3𝑋)2

În mod analog se calculează elementele de trasare pentru celelalte puncte. Curba
fiind simetrică în raport cu B, se va trasa în detaliu pornind de la T i către B sau
de la Te către B. Cu teodolitul în punctul Ti se vizează punctul V, pe această
3
direcţie se aplică lungimile absciselor pe care am considerat să le utilizăm.

Astfel se pichetează cu ţăruşi poziţia punctelor 1’, 2’, 3’, 4’, ,i’. Staţionăm
cu teodolitul succesiv în aceste puncte şi ridicăm perpendiculare. Pe aceste
direcţii se aplică, în proiecţie orizontală, ordonatele Y1, Y2, Y3,Y4, ,Yi și se
pichetează pe curbă punctele intermediare 1, 2, 3, 4, ,i până în apropierea
punctului bisector B. Pentru cealaltă jumătate de curbă se procedează identic,
pornind de la Te spre B.
2. Procedeul cu arce egale

Acest procedeu se aplică în terenuri descoperite şi în cazul în care
lungimile ordonatelor nu depăşesc 50 m. La acest procedeu se împart lungimile
curbei în arce egale (5, 10, 20 m), cărora le corespund unghiuri la centru egale .
Lungimile se aleg în funcţie de mărimea razei R:
l=5m pentru R< 100 m;
l = 10 m pentru R (100, 1000 m);
l = 20 m pentru R > 1000 m.
Fig. 14.3 Trasarea în detaliu a curbelor de racordare în arc de cerc,

prin procedeul cu arce egale
4
Se calculează:
l cc 𝑙
- unghiul la centru: cc =  𝜆𝐶𝐶 = · 𝐶𝐶
R 𝑅
R = raza curbei,
cc = 636620cc – factor de transformare
- abscisele şi ordonatele punctelor 1, 2, 3, , i.
- pentru pct.1: 𝑋1 = 𝑇𝑖 − 1′ = 𝑅 · 𝑠𝑖𝑛𝜆; 𝑌1 = 1-1'=OT1 -O1" = 𝑅 − 𝑅 · 𝑐𝑜𝑠𝜆
-pentru punctul 2: 𝑋2 = 𝑇𝑖 − 2′ = 𝑅 · sin (2𝜆); 𝑌2 = 2"-2'=R − 𝑅 · cos (2𝜆)
-pentru punctul 3: 𝑋3 = 𝑇𝑖 − 3′ = 𝑅 · sin (3𝜆); 𝑌3 = 3"-3'=R − 𝑅 · cos (3𝜆)
-pentru punctul i: 𝑋𝑖 = 𝑅 · sin(𝑖𝜆); 𝑌𝑖 = R − 𝑅 · cos (𝑖𝜆)
Cu teodolitul în punctul Ti se vizează punctul V. Dacă punctul V este
inaccesibil se vizează un punct de pe aliniament. Pe această direcţie se aplică în
proiecţie orizontală lungimea absciselor pe care le-am calculat. Astfel se
pichetează poziţiile punctelor 1, 2, 3, 4, ,i. Staţionăm cu teodolitul succesiv în
aceste puncte şi se ridică perpendiculare, iar pe direcțiile găsite se aplică, în
proiecţie orizontală, valorile Y1,Y2,Y3,Y4, ,Yi calculate, pichetându-se pe
curbă punctele intermediare 1, 2, 3, ,i. Pentru cealaltă jumătate de curbă se
procedează identic, pornind de la Te spre B.
METODA COORDONATELOR RECTANGULARE PE COARDĂ

Această metodă se utilizează atunci când, la metoda coordonatelor
rectangulare pe tangentă, ordonatele Y sunt prea lungi (mai mari de 20 m),
lungimea curbei C este foarte mare. Metoda se mai aplică atunci când
tangentele sunt inaccesibile, datorită obstacolelor, având vizibilitate şi
posibilităţi de măsurare pe coardă.
Elementele de calcul:
- valorile unghiulare se deduc cu relaţiile:

𝜆=
𝑛−1
5
unde: n este numărul de puncte de detaliu, inclusiv punctele de început (Ti)

şi sfârşit (Te) ale curbei circulare, pentru care vom avea:

𝜑0 = = 3 · 𝜆; 𝜑1 = 2 · 𝜆; 𝜑2 = 𝜆
2
Fig.14.4 Metoda coordonatelor rectangulare pe coardă

Elementele de trasare se calculează cu relaţiile:
𝑋1 = 𝑇𝑖 3′ − 1′ 3′ = 𝑅 · (𝑠𝑖𝑛𝜑0 − 𝑠𝑖𝑛𝜑1 ); 𝑌1 = 𝑌5 = 𝑅 · (𝑐𝑜𝑠𝜑1 − 𝑐𝑜𝑠𝜑0 )
𝑋2 = 𝑋1 + 1′2′ = 𝑅 · (𝑠𝑖𝑛𝜑1 − 𝑠𝑖𝑛𝜑2 ); 𝑌2 = 𝑌4 = 𝑅 · (𝑐𝑜𝑠𝜑2 − 𝑐𝑜𝑠𝜑1 )
𝑋3 = 𝑋2 + 𝑅 · 𝑠𝑖𝑛𝜑2 ; 𝑌3 = 𝑌2 + 𝑅 · (1 − 𝑐𝑜𝑠𝜑2 )
𝑋4 = 𝑋3 + 3′ 4′ = 𝑋3 + 𝑅 · −𝑠𝑖𝑛𝜑2 ;
𝑋5 = 𝑋4 + 4′ 5′ = 𝑋4 + 𝑅 · (𝑠𝑖𝑛𝜑1 − 𝑠𝑖𝑛𝜑2 );
𝑋𝑇𝑒 = 𝑋5 + 5′ 𝑇𝑒 = 𝑋5 + 𝑅 · (𝑠𝑖𝑛𝜑0 − 𝑠𝑖𝑛𝜑1 );
Pe coarda TiTe se aplică în proiecţie orizontală abscisele calculate X1,

X2, X3, X4 ,Xn pichetându-se punctele 1’, 2’, 3’, 4’, ,n’. Se staţionează cu
6
teodolitul în fiecare din aceste puncte (1’, 2’, 3’, 4’, ,n’) şi se trasează
unghiuri drepte. Pe aceste direcţii se aplică, în proiecţie orizontală,
ordonatele corespunzătoare punctelor (Y1, Y2, Y3, , Yn ) pichetându-se
punctele de detaliu (1, 2, 3, 4, 5) ale curbei.
METODA COORDONATELOR POLARE

Această metodă se aplică atunci când măsurarea lungimilor pe
tangentă sau pe coardă este dificilă, datorită obstacolelor din teren, însă
există vizibilitate în lungul tangentei. De asemenea se mai utilizează la
trasarea curbelor circulare pe ramblee înalte sau deblee adânci. Metoda
este des utilizată în practică, fiind una dintre cele mai rapide şi eficiente.
Calculul elementelor de trasare se poate efectua în diverse moduri:
1. se aproximează că lungimea arcului l este egală cu coarda S care
subîntinde arcul (S  l)
Se alege coarda S în funcţie de mărimea dată a razei R:
S=5m pentru R< 100m;
S=10 m pentru 100<R<1000m;
S=20m pentru R>1000m.
Se determină unghiul polar , corespunzător lui S, cu relaţia:
𝜆 𝑆 𝑆
𝑠𝑖𝑛 = ⇒ 𝜆 = 2𝑎𝑟𝑐𝑠𝑖𝑛
2 2𝑅 2𝑅
𝜆
unde : = este unghiul format de T cu coarda S;
2
S= coarda aleasa;
R= raza curbei
7
Fig.14.5 Metoda coordonatelor polare

Cu teodolitul în punctul Ti se vizează punctul V şi se trasează
(conform schiţei de trasare) unghiul =/2 calculat în prealabil iar pe
direcţia rezultată se aplică distanţa S(d1), stabilindu-se poziţia punctului 1
de detaliu. Apoi se faţă de aliniamentul TiV se trasează unghiul 2=2 (/2),
iar cu diviziunea zero a ruletei în punctul 1 de detaliu se trasează un arc de
cerc spre stânga, de raza S, până ce diviziunea S a ruletei întâlneşte direcţia
trasată cu teodolitul, loc în care se pichetează punctul 2 de detaliu. În
continuare se trasează unghiul 3 =(/2), iar intersecţia noii direcţii cu
arcul de cerc de rază S (diviziunea zero a ruletei în punctul 2 de detaliu)
stabileşte poziţia punctului 3 de detaliu. Se continuă până la punctul
bisector B.
METODA TANGENTELOR SUCCESIVE

Această metodă se utilizează când ordonatele Y sunt prea mari la
trasarea prin metoda coordonatelor rectangulare pe tangentă, aceasta
situaţie apărând în cazul unghiurilor de frângere prea mari.
Se va calcula unghiul la centru corespunzător trasării punctelor
intermediare prin împărţirea unghiului la centru φ la un număr întreg n.
8

𝜆=
𝑛
Cunoscând unghiul la centru, se calculează:
➢ lungimea tangentelor intermediare t:

𝜆
𝑡 = 2𝑅 · 𝑡𝑔
2
➢ lungimea bisectoarei intermediare b:
𝑅
𝑏= −𝑅
𝜆
𝑐𝑜𝑠
2
➢ lungimea maximă a tangentei intermediare tmax:
𝑡𝑚𝑎𝑥 = 2 · √𝑏 · (2𝑅 + 𝑏)
➢ unghiul ω din vârfurile intermediare V1,V2 se determină cu relaţia:
𝜔 = 200𝐺 − 𝜆
Fig.14.6 Metoda tangentelor succesive

Se staţionează cu teodolitul în punctul Ti şi se vizează punctul V, iar pe
această direcţie se aplică, în valoare orizontală, lungimea t/2, pichetându-se
poziţia punctului auxiliar V1. Se mută teodolitul în punctul V1, se vizează
punctul Ti şi faţă de această direcţie, se trasează unghiul ω. Pe noua direcţie
(obţinută după trasarea unghiului ω) se aplică lungimea t, la capătul căreia
9
se pichetează poziţia punctului V2, iar la jumătatea distanţei (t/2) se

pichetează punctul 1 de detaliu.
Se mută teodolitul în punctul V2, se vizează punctul V1 şi faţă de
această direcţie se trasează unghiul ω. Pe noua direcţie (obţinută după
trasarea unghiului ω) se aplică din nou lungimea t, la capătul căreia se
pichetează poziţia punctului V3, iar la jumătatea distanţei (t/2) se
pichetează punctul 2 de detaliu. Se procedează analog pentru toate punctele
de detaliu de pe curbă.
TRASAREA SERPENTINELOR
Pe traseele de munte cu versanţii foarte înclinaţi, racordarea
aliniamentelor iniţiale, care se intersectează sub un unghi ascuţit, se
efectuează sub forma unei curbe complexe numită serpentină.
Părţile principale ale serpentinei sunt:
➢ curba circulară principală O – Ti1 – Te1 de rază mică R1, amplasată în
exteriorul vârfului ascuţit Vn;
➢ două curbe auxiliare Ti2–Te2 de rază R2 respectiv, Ti3–Te3 de raza R3;
➢ două aliniamente intermediare a = Te2 – Ti1 şi b = Te1 – Ti3.
Dacă razele curbelor circulare auxiliare şi lungimile aliniamentelor
intermediare sunt corespunzător egale, adică R2 = R3 şi a = b, atunci
serpentina este simetrică.
Trasarea serpentinei simetrice

Pentru calculul elementelor de trasare a serpentinei simetrice se dau
raza curbei principale R, razele curbelor auxiliare r şi valorile
aliniamentelor intermediare a.
10
Fig.14.7 Trasarea serpentinei simetrice

Unghiul  = U se măsoară pe teren. Restul elementelor se determină din
triunghiul dreptunghic OFN ( sau OEM):
𝑂𝐹 𝑅 𝑅
𝑡𝑔 = = =
𝐹𝑁 𝑎 + 𝑇 
𝑎 + 𝑟 · 𝑡𝑔
2
 −𝑎+√𝑎2 +(2𝑟+𝑅)·𝑅
Relație din care, va rezulta: 𝑡𝑔 =
2 2𝑟+𝑅

̅̅̅̅̅ = 𝑀𝐵
Tangenta curbei auxiliare (𝑇 = 𝐺𝑀 ̅̅̅̅̅ ): 𝑇 = 𝑟 · 𝑡𝑔
2
Din triunghiul OFN se determină distanţa d = ON =OM, adică:

𝑅
𝑑=
𝑠𝑖𝑛
Unghiul  din centrul O:  = (100𝐺 − )
Unghiul la centru al curbei principale: 𝛾 = 400𝐺 − 2 ·  − 

·𝑅·𝛾
Lungimea curbei principale: 𝐶 =
200𝐺
11
Trasarea
Se instalează teodolitul în vârful de unghi O și se trasează pe

aliniamentele OA şi OB distanţa d. Se obţin pe teren punctele M şi N –
vârfurile de unghi ale curbelor auxiliare. De la aceste puncte se aplică în
lungul aliniamentelor principale OA şi OB distanţa T, rezultând punctele A şi
B (începutul şi sfârşitul serpentinei). Cu teodolitul în O se trasează
unghiurile  faţă de direcţiile OA şi OB, iar în lungul acestor direcţii se aplică
lungimea razei curbei principale R şi se găseşte pe teren punctul F (punctul
Ti al curbei principale) şi punctul E (punctul Te al curbei principale).
Trasarea în detaliu a curbei circulare principale se face alegând pe
curbă puncte la câte 35 m interval. Corespunzător arcului ales se divide
unghiul la centru , iar cu teodolitul în O se trasează punctele pe curbă,
aplicând lungimea razei R.
Pe direcţia NF (respectiv ME) de la vârful N (M) se trasează lungimile
tangentei T, obţinându-se pe teren punctele P şi G (celelalte puncte de
tangenţă ale curbelor auxiliare). Apoi se trasează în detaliu fiecare curbă
circulară auxiliară, inclusiv arcele de clotoidă de la capete.
12

Teoie Topo c1-13

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoie Topo c1-13

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TOPOGRAFIE CFDP Ș.l.dr.ing.

Tudorel Silviu Clinci

Generalități asupra măsurătorilor terestre

Fig.1.1 – Domenii ale măsurătorilor terestre

Forma și dimensiunile Pământului

Fig 1.2 Elipsoidul de rotație

Fig. 1.3 Dispunerea geoidului în raport cu elipsoidul de rotație

Fig. 1.4 Imaginea geoidului [https://educalingo.com/en/dic-en/geoid]

Rețeaua geografică de meridiane și paralele

Fig. 1.5 Parametrii care definesc sfera și cercuri pe suprafața sferei

Fig. 1.6 Rețeaua de meridiane și paralele

Principalele caracteristici ale meridianelor:

Fig. 1.7 Reprezentarea elementelor pe elipsoid

Fig. 1.8: Proiecție azimutală, cilindrică și conică

Fig. 2.1: Șantier de construcții

Conținutul și ordinea lucrărilor topografice de trasare pe

1. Studii tehnice topografice, care cuprind probleme organizatorice

Fig. 2.2: Faza de trasare

Elementele topografice ale terenului

Fig. 2.2: Suprafața topografică a terenului

Fig. 2.3: Geometrizarea terenului

Elementele topografice ale terenului

Fig. 2.4: Elementele topografice ale terenului

Distanţa orizontală DAB - este lungimea proiecției în plan orizontal a dreptei

Diferenţa de nivel ΔHAB - distanţa măsurată pe verticală între suprafeţele de

Unghiul de pantă αAB – reprezintă unghiul ce măsoară înclinarea dreptei

aliniamentelor în acel plan. Unghiul orizontal ω este unghiul diedru dintre

Fig. 2.5: Măsurarea unghiurilor orizontale

Profilul topografic al terenului – este reprezentarea grafică în plan a liniei

Sisteme de coordonate utilizate în topografie

În cadrul acestui sistem de coordonate poziția unui punct A din teren

Fig. 2.6: Proiecția punctelor de pe suprafața terenului în plan orizontal

Considerăm două puncte A și B aflate pe suprafața topografică a

Fig. 2.7: Sistemul de coordonate rectangulare plane XOY

În triunghiul dreptunghic format se pot scrie relațiile:

2. Sistemul de coordonate polare

Fig. 2.8: Sistemul de coordonate polare

3. Sistemul de coordonate echerice

Coordonatele echerice sunt coordonate rectangulare, alese într-un sistem

Fig. 2.8: Sistemul de coordonate rectangulare

Fig. 3.1: Plan topografic pentru un șantier de construcții

amănunte ale terenulu, în timp ce planul oferă un grad foarte mare de

Fig. 3.2: Hartă topografică la scara 1:25000

Scările hărților și planurilor

Fig. 3.3: Scara grafică liniară

La stânga valorii de referință 0 se mai construiește o lungime de bază care va

Folosirea scării grafice simple se face astfel: se ia în deschiderea compasului

Scara grafică transversală asigură o precizie de 1/100 din bază, deoarece

Fig. 3.4: Scara grafică transversală

Modul de utilizare al scării grafice transversale

Se ia în deschiderea compasului distanța de pe plan sau hartă și se așează

D AB=5 · 200+6 · 20+2· 2=1124 m

Precizia grafică a scării

2. Pentru o eroare grafică de 0,3 mm și scara hărții 1:25000, precizia

Semne convenționale utilizate în topografie

Semne convenționale de altimetrie.

Semne convenționale de contur - se folosesc pentru detaliile ce pot fi

Fig. 3.5: Semne convenționale de contur

Semne convenționale de scară - se folosesc pentru reprezentarea detaliilor de

Fig. 3.6: Semne convenționale de scară

Pădure de foioase cu înălțimea arborilor de

Pădure de rășinoase cu înălțimea arborilor

Pod cu lungimea de 80 m, lățimea de 12 m și

Fig. 3.7: Semne convenționale explicative