–CARACTERIZARE -ȘTEFAN GHEORGHIDIU

Romanul modern cuprinde o tematica citadină și presupune un tip nou de personaj,

intelectualul superior cu înclinații spre filosofie și litaratură și care se raportează la principii
absolute.
”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Patrescu a apărut în anul
1930 și este primul roman modern, subiectiv, de analiză psihologică.
În romanul subiectiv,naratorul personaj, narează la persoana I, fiind implicat în acțiune,
fiind intradiegetic; există o unică perspectivă narativă subiectivă, cea a personajului narator.
Romanul este unul de analiză psihologică, care se axează pe descrierea trăirilor,
sentimentelor, atitudinilor personajului narator și nu pe relatarea faptelor exterioare;propune
tehnici narative noi: introspecția (personajul narator se detașează de sine și se autoanalizează),
retrospecția, se declanșează memoria involuntară, digresiunea, dilatarea timpului narării.
Personajul principal este tipul intelectualului care analizează, reflectează asupra
existenței, raportăndu-se în permanență la conștiință.
Ștefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptat superior.El este
student la Filosofie, trăiește în lumea ideilor, a cărților, raportându-se la principii și valori
absolute.Astfel, Gheorghidiu aspiră la iubirea absolută, însă este dezmăgit de realitate. Cele
două experiențe: iubirea și războiul îi permit cunoșterea de sine.
Trăsătura principală a personajului este orgoliul.O scenă relevantă este prima experiență,
cea a iubirii;prezentată în capitolele II, III, IV și V și reprezintă o retrospectivă a iubirii dintre
Ștefan Gheorghidiu și Ela. Tânărul student la Filosofie se căsătorește din dragoste cu Ela,
studentă la Litere, orfană, crescută de o mătușă. Așa cum mărturisește prietenului său, iubirea
pentru Ela se naște mai ales din orgoliul de a fi invidiat, admirat de colegii săi, pentru că era așa
de pătimaș iubit de cea mai frumoasă colegă din universitate. O perioadă sunt fericiți, chiar
dacaă sunt săraci. Echilibrul familiei este tulburat de o moștenire pe care Gheorghidiu o
primește la moartea unchiului său, Tache. Pentru prima dată, Ela se implică în discuțiile despre
bani, Ștefan fiind profund dezamăgit.Spre deosebire de soțul ei, Ela este atrasă de viața
mondenă la care are acces datorită noului statut social. Astfel, cuplul se îndreaptă spre o criză
matrimonială declanșată de excursia de la Odobești, când Ela pare să-i acorde o atenție
exagerată lui G., un dansator monden. După alte evenimente mondene asemănătoare, au loc
separări și împăcări succesive. Concentrat pe Valea Parovei, în așteptarea intrării României în
război (1916), Gheorghidiu primește o scrisoare de la Ela prin care este chemat de urgență la
Câmpulung, unde se mutase să fie mai aproape de el. Ela îi solicită trecerea unei sume de bani
pe numele ei, ceea ce îl face pe protagonist să bănuiască dorința Elei de a divorța pentru a
rămâne cu domnul G.Izbucnirea războiului îl împiedică să afle dacă așa este. Războiul
constituie o a doua experiență fundamentală pentru Gheorghidiu, care pune în umbră experiența
iubirii. Este înfățișată adevărata față a războiului care presupune haos, mizerie, frică...
 Ștefan Gheorghidiu se dovedește a fi un student de excepție și de aceea este invitat de
profesori să susțină el însuși cursuri la facultate.
Personajul este caracterizat în mod direct prin tehnici moderne ale analizei
psihologice:autocaracterizarea (”eram înalt și elegant”), introspecția (”Nu n-am fost nicio
secundă gelos, deși am suferit din cauza iubirii”). Este caracterizat și de alte personaje cum ar fi
Nae Gheorghidiu care observă că nu are simț prectic, iar Ela îi reproșează sensibilitatea
imposibilă.
Caracterizarea indirectă a personajului se realizează din fapte, atitudini, gânduri, relații cu
alte personaje. Relevantă este concepția lui despre iubire care dezvăluie atașamentul pentru
valori absolute. De asemenea, el respinge personajele mediocre și în general întrega societate
meschină.
Tema romanului este condiția intelectualului care trece prin două experiențe esențiale:
iubirea și războiul, care sunt menite a fi o bază pentru regăsirea sa, pentru autocunoaștere.
O scenă reprezentativă pentru tema romanului este cea de la popota ofițerilor din primul
capitol intitulat” La Piatra Craiului, în munte”. Personajul narator este preocupat de faptul că
trebuie să ceară permisiunea de a pleca la Câmpulung, însă este martor al unei discuții dintre
ofițeri referitoare la un fapt divers:un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost achitat de
judecător. Ofițerii discută în contradictoriu, unii considerând decizia judecătorului corectă, iar
alții consideră actul bărbatuluidrept crimă care trebuia pedepsită. Tocmai această discuție
despre fidelitatea soției declanșează memoria afectivă a protagonistului în legătură cu
experiența de doi ani și jumătate de căsătorie cu Ela. În acest sens, apare și concepția
personajului despre iubire, considerată în sens absolut:” Cei care se iubesc au drept de viață și
de moarte unul asupra celuilat.”
O altă scenă reprezentativă este cea din finalul romanului când Ștefan Gherghidiu, aflat în
convalescență în urma rănii sale de pe front, primește o scrisoare anonimă în care este anunțat
că soția lui îl înșală cu Grigoriade. Experiența războiului,traumatizantă îl face pe Gheorghidiu
să nu-și mai dorească o certitudine a trădării soției sale și hotărăște să divorțeze.
În concluzie, romanul”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ” este un roman
modern, psihologic,având drept caracteristici atât analiza psihologică cât și autenticitatea trăirii.
 ROMANUL MODERN, SUBIECTIV
”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ”

Romanul modern cuprinde o tematică citadină și propune un nou personaj, intelectual

superior cu înclinații spre filosofie și literatură și care se raportează la principii absolute.
”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ” de Camil Petrescu a apărut în anul
1930 și este primul roman modern, subiectiv, de analiză psihologică.
În romanul subiectiv,naratorul personaj, narează la persoana I, fiind implicat în acțiune,
fiind intradiegetic; există o unică perspectivă narativă subiectivă, cea a personajului narator.
Romanul de analiză psihologică se axează pe descrierea trăirilor, sentimentelor,
atitudinilor personajului narator și nu pe relatarea faptelor exterioare; propune tehnici narative
noi: introspecția (personajul narator se detașează de sine și se autoanalizează), retrospecția, se
declanșează memoria involuntară, digresiunea, dilatarea timpului narării.
Tema romanului este condiția intelectualului care trece prin două experiențe
esențiale:iubirea și războiul, care sunt menite a fi o bază pentru regăsirea sa, pentru
autocunoaștere.
O scenă reprezentativă pentru tema romanului este cea de la popota ofițerilor din primul
capitol intitulat ” La Piatra Craiului, în munte”. Personajul narator este preocupat de faptul că
trebuie să ceară permisiunea de a pleca la Câmpulung, însă este martor al unei discuții dintre
ofițeri referitoare la un fapt divers: un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost achitat de
judecător. Ofițerii discută în contradictoriu, unii considerând decizia judecătorului corectă, iar
alții consideră actul bărbatului drept o crimă care trebuia pedepsită. Tocmai această discuția
despre infidelitatea soției declanșează memoria afectivă a protagonistului în legătură cu
experiența de doi ani și jumătate de căsătorie cu Ela. În acest sens, apare și concepția
personajului despre iubire, considerată în sens absolut:”Cei care se iubesc au drept de viață și de
moarte unul asupra celuilalt.”
O altă scenă reprezentativă este cea din finalul romanului când Ștefan Gheorghidiu, aflat
în convalescență în urma rănii sale de pe front, primește o scrisoare anonimă prin care este
anunțat că soția lui îl înșală cu Grigoriade. Experiența războiului, traumatizantă, îl face pe
Gheorghidiu să nu își mai dorească o certitudine a trădării soției sale și hotărăște să divorțeze.
Romanul este alcătuit din două cărți:”Ultima noapte de dragoste”și ”Întâia noapte de
război”, cu un număr aproximativ egal de capitole.Cele două experiențe sunt tratate în mod
inegal, în sensul că experiența iubirii cu caracter fictiv în totalitate este doar o paranteza în
cadrul experienței războiului, experiență transferată de autor personajului Ștefan Gheorghidiu.
 Prima experiență, cea a iubirii, prezentată în capitolele II, III, IV și V reprezintă o
retrospectivă a iubirii dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela. Tânărul student la Filosofie se
căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană, crescută de o mătușă. Așa cum
mărturisește prietenului său, iubirea pentru Ela se naște mai ales din orgoliul de a fi invidiat,
admirat de colegii săi pentru că era așa de pătimaș iubit de cea mai frumoasă colegă din
universitate. O perioadă sunt fericiți, chiar dacă sunt săraci. Echilibrul familiei este tulburat de o
moștenire pe care Gheorghidiu o primește la moartea unchiului său, Tache. Pentru prima dată,
Ela se implică în discuțiile despre bani, Ștefan fiind profund dezamăgit.Spre deosebire de soțul
ei, Ela este atrasă de viața mondenă la care are acces datorită noului statut social. Astfel, cuplul
se îndreaptă spre o criză matrimonială declanșată de excursia de la Odobești, când Ela pare să-i
acorde o atenție exagerată lui G., un dansator monden. După alte evenimente mondene
asemănătoare, au loc separări și împăcări succesive. Concentrat pe Valea Parovei, în așteptarea
intrării României în război (1916), Gheorghidiu primește o scrisoare de la Ela prin care este
chemat de urgență la Câmpulung, unde se mutase să fie mai aproape de el. Ela îi solicită
trecerea unei sume de bani pe numele ei, ceea ce îl face pe protagonist să bănuiască dorința Elei
de a divorța pentru a rămâne cu domnul G.Izbucnirea războiului îl împiedică să afle dacă așa
este.
Războiul constituie o a doua experiență fundamentală pentru Gheorghidiu, care pune în
umbră experiența iubirii. Este înfățișată adevărata față a războiului care presupune haos,
mizerie, frică...
Capitolul ” Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” înfățișeză imaginea apocaliptică a
războiului, culminând cu expresia ”Nu mai e nimic omenesc în noi.” Rănit și spitalizat
Gheorghidiu revine la București și hotărăște să o părăsească pe Ela, lăsându-i tot trecutul.
Finalul romanului este unul deschis, Gheorghidiu urmănd să se întoarcă pe front.
În concluzie, romanul ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ”este un roman
modern, psihologic, având drept caracteristici atât analiza psihologică cât și autenticitatea trăirii.
 O SCRISOARE PIERDUTĂ
De I. L Caragiale

Comedia este o specie a genului dramatic în care sunt prezentate vicii umane, moravuri
sociale într-o manieră care stârnește râsul, având și un sens moralizator. În comedie, conflictul
este derizoriu, iar personajele reprezintă ființe mediocre.
Categoria estetică specifică este comicul rezultatul din contrastul dintre apartenență și
esență.
” O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale a fost pusă pentru prima dată în scenă în anul
1884 și este o comedie de moravuri, deoarece autorul scoate în evidență viața publică și de
familie a unor politicieni corupți. Spațiul politic apare astfel ca un circ al intereselor personale,
iar spațiul privat este dominat de imoralitate.
Tema comediei este satirizarea viciilor omenești în contextul luptei pentru putere în
timpul algerilor pentru Cameră.
Piesa începe cu o scenă reprezentativă atât pentru viața politică, dar și pentru viața de
familie. Este vorba despre dialogul dintre Ștefan Tipătescu , prefectul județului și Pristanda,
polițaiul, din care reiese faptul că Pristanda spionează pe adversarul politic al lui Tipătescu(Nae
Cațavencu), iar pe de altă parte prefectul acceptă furtul din banul public comis de Pristanda în
afacerea cu steagurile.
În scena a doua, în monologul lui Pristanda este caracterizat Tipătescu succint:”bunăoară,
conu Fănică:moșia, moșie, foncția, foncție, coana Joițica, coana Joițica”.
Titlul este alcătuit dintr-un substantiv articulat nehotărât și un adjectiv reprezentând
pretextul dramatic al comediei. Lupta pentru pentru putere politică are în spate un șantaj politic
printr-o scrisoare de amor.
Piesa este alcătuită din patru acte, fiecare act reprezentând un moment al subiectului.
Acțiunea se petrece în capitala unui județ de munte, ” în zilele noastre”(1883) în perioada
campaniei electorale. Conflictul principal constă în confruntarea dintre două facțiuni ale
aceluiași partid aflat la putere:pe de o parteprefectul Ștefan Tipătescu împreună cu Zharia
Trahanache-președintele grupării locale a partidului - și a Zoe, soția acestuia, la care se adaugă
cuplul comic Farfuridi și Brânzovenescu, iar pe de altă parte, gruparea independentă condusă de
Nae Cațavencu, avocat și proprietar al ziarului ”Răcnetul Carpaților”. Într-un plan secund,
Farfuridi și Brânzovenescu se tem de trădarea prefectului.
În actul I, sunt prezentate personajele și intriga: Cațavencu are o scrisoare
compromițătoare pentru Tipătescu și Zoe și amenință cu publicarea ei în ziarul ”Răcnetul
Carpaților”, dacă nu este susținut în alegeri.
 În actul al doilea este dezvăluită manipularea voturilor de către grupul condus de
Trahanache. Tipătescu îl arestează pe Cațavencu, dar Zoe îl eliberează, convingându-l pe
prefect să susțină candidatura lui Cațavencu în schimbul scrisorii.Prin lovitura de teatru, la
finalul actului sosește o depeșă de la centru prin care se solicită alegerea altui candidat și
anume, Agamemnon Dandanache.
În actul III sunt prezentate discursurile candidaților Farfuridi și Cațavencu în cadrul
întrunirii electorale. Punctul culminant îl constituie anunțarea candidatului de către Trahanache
care găsește o poliță falsificată de Cațavencu. În încăierarea de la finalul ședinței Cațavencu
pierde pălăria în care se afla scrisoarea, pe care o găsește cetățeanul turmentat.
Actul IV reprezintă deznodământul, pentru că aduce rezolvarea conflictului, scrisoarea
ajungând la Zoe care îl iartă pe Cațavencu.Sosește candidatul Dandanache care întrece prostia și
lipsa de onestitate a candidaților locali și care obținuse candidatura tot printr-un șantaj cu o
scrisoare compromițătoare. În final, adversarii se împacă la festivitatea condusă de Cațavencu.
În operă sunt ilustrate toate formele de comic: de moravuri, de caracter, de nume, de
limbaj, de intenție, de situație.
În concluzie, comedia ”O scrisoare pierdută” este reprezentativă pentru realismul clasic.
 PLUMB
de George Bacovia

Simbolismul a fost o mișcare artistică și literară de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care

se opunea romantismului, naturalismului și parnasianismului.Potrivit acesteia, valoarea fiecărui
obiect și fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul
simbolurilor.
Simbolismul românesc are câteva particularități ce pot fi ilustrate și în poezia
bacoviană.Sentimentul este dus până la starea de criză, nevroza capătă dimensiuni psihologice.
Multe poezii anunță acest lucru încă din titlu:”Nervi de primăvară”, ” Nevroza”, etc. George
Bacovia este poetul târgurilor glodoase și sufocante, al arborilor cangrenați, al toamnei putrede
al iubirii morbide, al singurătății în doi, al pribegiei. Depresia, nevroza, solitudinea sunt stări
care definesc eul poetic.
Cromatica monotonă se repetă obsedant: griul, cenușiul, violetul. Figurația umană este
redusă la gesturi mecanice. Eul liric se refugiază într-o lume închisoare.Muzicalitatea exterioară
este armonioasă, cea interioară este stridentă.
Poezia ”Plumb” deschide volumul omonim, publicat în anul 1916. Tema poeziei o
constituie condiția de damnat a poetului izolat într-o societate lipsită de aspirații, artificială și
condamnată singurătății.Acesteia i se adaugă tema morții, sugerată prin folosirea cuvintelor din
același câmpsemantic:sicriu, cavou, coroane, mort.Două secvențe lirice relevante pentru temă
sunt al treilea vers din prima strofă și al treilea vers din a doua stofă:”Stam singur în cavou...și
era vânt.../Stam sinsur lângă mort... și era frig...”
Titlul operei ”plumb” de George Bacovia reprezintă un substantiv comun care, denotativ,
arată un metal greu de culoare gri închis. Sensul conotativ este dat de valoarea de motiv literar
central și simbol al textului. Titlul arată astfel apăsarea sufletească, golul interior, melancolia
eului poetic, stări afective care prin corespomdență descriu un univers exterior trist, apăsat de
greutatea plumbului.
Textul poetic este organizat în două catrene: prima strofă vizează universul exterior, fizic
sugerat de motivele asociate morții: sicrie, cavou, coroane, iar a doua strofă universul interior,
tragic. Simetria și paralelismul devin principii de construcție:”Dormeau adânc.../Dormea
întors”;” stam singur/stam singur”: ”și scârțâiau/și-i atârnau.”
Viziunea despre lume este una simbolist-decadentă, sumbră; lumea este văzută ca un
imens cimitir. Casa-cavou este un spațiu al morții, întreg decorul poeziei este monoton și
artificial, iar starea dominantă este angoasa.
În prima strofă cuvintele sunt folosite cu sens propriu. Verbul ”a dormi” are sens
denotativ de a zăcea, stare din anticamera morții. Cuvintele sugerează o atmosferă exprimă
probabil imposibilitatea comunicării și a evadării. Lumea este văzută ca un imens cimitir.
 Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existențial generat de moartea iubirii și a
idealurilor. Limbajul poetic are sens conotativ. Metafora din versul ”Dormea întors amorul meu
de plumb”sugerează această idee.
Eul liric este spectatorul tragic al celor două lumi”am început să-l strig”. Metafora
ultimului vers ”și-i atârnau aripile de plumb” sugerează căderea în golul interior.
Simbolul central al poeziei este plumbul. Mai întâi are o utilizare simbolic-funerară:
cenușiu, greutate, apăsare, apoi plumbul sugerează intoxicarea spirituală, frustrarea de libertate,
moartea...
La nivel formal, strofele au o alcătuire armonioasă datorată rimei îmbrățișate și măsurii
fixe de zece silabe. Totuși, monotonia provine din repetarea obsesivă a cuvântului ”plumb”, cu
sonoritate închisă, construit din patru consoane și o vocală. Prin imagini auditive, stridente
armonia se transformă în dizarmonie.
Poezia ”Plumb” este emblema creației bacoviene. Eul liric este solitar și prizonier într-o
lume în care nu se poate integra.
În concluzie, Bacovia propune un alt fel de poezie, depășește cadrul simbolismului și
realizează trecerea la expresionism. Bacovia este poetul ”sfârșitului continuu”, ce condensează
în versuri lacrima intregii omeniri.
 ”FLORI DE MUCIGAI”
de Tudor Arghezi

Modernismul este o mișcare mai largă manifestată din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea constând într-o înnoire a poeziei atât în formă cât
și în conținut. Cuprinde mai multe curente litarare, primul fiind simbolismul, avându-l ca
precursor pe Charles Baudelaire, cu volumul ”Florile Răului”. Alte curente litarare sunt
expresionismul și ermetismul.
În literatura română, modernismul este promovat de criticul literar Eugen Lovinescu atât
prin intermediul lucrărilor sale ”Istoria civilizației române moderne”, ”Istoria literaturii române
contemporane” cât și prin cenaclul și revista ”Sburătorul” în perioada interbelică. Poeții din
perioada interbelică se înscriu în egală măsură atât în modernism cât și în tradiționalism.
Fiecare însă având o notă originală în ceea ce privește înnoirea poeziei.
Tudor Arghezi este poetul care, inspirat de Ch. Baudelaire, a promovat estetica urâtului și
metafora abstractă ca elemente moderniste. Volumul ”Flori de mucigai” este expresia cea mai
clară a modernismului creației argheziene(1931). Versurile sunt inspirate de o experiență
personală a poetului și anume detenția la închisoarea Văcărești. Întreg volumul transfigurează
urâtul , trivialul, grotescul într-un limbaj estetic expresiv.
Poezia care deschide volumul cu același titlu ”Flori de mucigai” este o artă poetică
modernistă amintind de volumul ”Florile răului”de Ch. Baudelaire.
Tema poeziei o constituie condiția artistului silit să creeze în condiții improprii, într-o
lume ostilă.Două secvențe lirice relevante pentru temă sunt chiar în incipitul poeziei: ”Le-am
scris cu unghia pe tencuială/Pe un părete de firidă goală” sugerând spațiul concentrațional al
închisorii și lipsa instrumentelor de scris. Adoua secvență ” pe întuneric, în singurătate”
exprimă izolarea creatorului și lipsa luminii.
Viziunea despre lume este modernă tocmai prin atmosfera creată și prin limbaj. Titlul
poeziei este un oximoron amintind de volumul ”Florile răului” și combină într-un mod
surprinzător elemente antetice :”florile ” sugerează frumosul, iar ”mucegaiul” sugerează urâtul
în general manifestat în viața reală sub diferite forme:boală, moarte, decădere morală, satanism.
Poezia este alcătuită din două strofe inegale, prima strofă având 16 versuri, iar a doua
patru versuri, adică un catren. Prima strofă conține trei secvențe lirice.
Prima secvență descrie condițiile improprii pentru creație, însă accentul este pus pe lipsa
harului divin sugerat de animalele sacre care au inspirat pe evangheliști:”Cu puterile
neajutate/Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul /Care au lucrat împrejurul /Lui Luca, lui
Marcu și lui Ioan”.
 A doua secvență poetică descrie versurile printr-o enumerație cuprinzând metafore
abstracte care sugerează o gamă tematică sugestivă:” Sunt stihuri fără an ”(atemporale), ”Stihuri
de groapă”( moartea, decăderea), ” De sete de apă/Și de foame de scrum”(lipsurile).
A treia secvență este marcată de metafora unghiei îngerești, reprezentând scrisul frumos,
cu har, respins de creator.
Ultima strofă sugerează condițiile ostile exterioare: ”Era întuneric. Ploaia bătea departe
afară.” În locul unghiei îngerești apare mâna ca o ghiară sugerând demonicul, iar ultimul vers
sugerează actul voluntar al scrierii sub influența satanică:” Și m-am silit să scriu cu unghiile de
la mâna stângă”.
În concluzie,poezia ”Flori de mucigai” este reprezentativă pentru modernismul creației
argheziene, promovând estetica urâtului și un limbaj șocant descriind o lume desacralizată.
 LUCEAFĂRUL
de Mihai Eminescu

Romantismul, secolul al XIX-lea își impune în literatura europeană principiile estetice,

cum ar fi primatul sentimentului, al sensibilității în fața rațiunii, a canoanelor, a regulilor cerute
de clasici. Acestor principii li se adaugă subiectivitatea eului poetic, cultivarea sentimentului
naturii, al sentimentului național etc.
Mihai Eminescu, unul dintre marii poeți romantici europeni, alături de Byron, Lamartine,
Musset... a valorificat în mod original particularitățile romantismului prin teme și motive
specifice și prin cultivarea antitezei.
”Luceafărul” este cel mai notoriu poem din creația eminesciană. Tudor Vianu afirma că
dacă din toată opera poetului ar fi rămas doar acest poem, cititorii ar fi putut să își dea seama de
anvergura talentului său, de puterea sa de creație.
Tema literară fundamentală a ”Luceafărului”, comună cu aceea a ”Scrisorilor”sale și cu a
altor poeme importante din opera lui ( ”Glossă”, ”Odă( în metru antic)”)ar fi aceea a condiției
omului de geniu în lume. Poetul însuși definea geniul:”...nu cunoaște nici moarte și numele lui
scapă de noaptea uitării... aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit. El n-are moarte dar n-are nici noroc.”
Viziunea despre lume este romantică, fiind dată de temele și motivele romantice topite în
lava acestei creații, de structura poemului, de amestecul speciilor literare, de limbaj și
expresivitate etc.
În ce privește titlul poemului, ca element de paratextualitate, se oglindește în conținutul
operei, capătă semnificații noi. El este prima ”stea”, adică planeta Venus, care răsare pe cerul
senin al înserării. Tot în raport cu conținutul operei, observăm că astrul are un nume pentru
oameni, luceafăr, și un alt nume, necunoscut acestora, dar cunoscut demiurgului, care îl
numește Hyperion, adică ”cel care merge pe de-asupra”. Conchidem că astrul nopții are o natură
duală. Prima se referă la ființa nemuritoare care este aflată în prima generație de creație a
Universului. A doua ipostază este aceea prin care astrul nopții, îndrăgostit, vrea să devină om,
aspirând spre moarte.
Poemul ”Luceafărul” este structurat în patru părți. Compoziția romantică se realizează pe
opoziția a două planuri:terestru și cosmic , care ilustrează două moduri de existență, două
ipostaze ale cunoașterii: omul comun și geniul.
Tabloul întâi are un pronunțat caracter epic, narează povestea fantastică de dragostetrăită
de două ființe ce fac parte din lumi diferite. Aceste începe cu formula stereotipă a basmului:”A
fost o dată ca-n povești /A fost ca niciodată”, ceea ce înseamnă că poetul ne smulge din lumea
reală și ne proiectează în fabulos. Este mai întâi prezentată de o fată”Din rude mari
împărătești”, iar portretul ei are atributele unicității, realizat printr-o dublă comparație:” Și era
una la părinți/Și mândră-n toate cele, /Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele.” Relația
dintre un muritor și un nemuritor presupune că cei doi nu se pot întâlni niciodată în realitate, ci
doar într-un spațiu virtual. Întâlnirea celor doi are loc în oglindă , ca spațiu al reflexivității.
Fereastra, oglinda, visul sunt motive romantice subordonate temei cunoașterii prin iubire.
Geniul în viziunea lui Eminescu,este antitetic: e înger/e demon, născut din ”cer” și
”mare”, din ”noapte” și ”soare”. El propune fetei lumea ”oceanului” și apoi ”a cerului”. Fata
refuză de fiecare dată, deoarece are conștiința tragică aceea că omului îi este refuzată nemurirea.
Pentru ea, geniul este idealul:” În veci îl voi iubi/Și-n veci va rămânea departe.”
Tabloul al doilea este o idilă, înfățișând iubirea în planul terestru. Cătălin și Cătălina
aparțin aceleiași categorii, a omului comun. Portretul lui Cătălin, realizat în stilul vorbirii
populare, este în antiteză cu portretul Luceafărului. Cătălin întruchipează teluricul ”viclean
copil de casă”, ”Băiat din flori și de pripas...”
Tabloul al treilea ilustrează planul cosmic. Luceafărul realizează o călătorie regresivă în
timp, reconstituind în sens invers creația Universului. Zborul cosmic potențează intensitatea
sentimentelor ”Părea un fulger neintrerupt”. Setea de iubire devine act al cunoașterii. În numele
iubirii, Hyperion îi cere Demiurgului să îl dezlege de nemurire. Acesta îl refuză și pune în
antiteză lumea nemuritorilor, a geniilor și aceea a muritorilor:”Ei doar au stele cu noroc/ Și
prigoniri de soarte/Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte.”
În tabloul al patrulea, planul terestru și planul cosmic se închid simetric față de prima
parte. Idila celor ”doi copii cu plete lungi, bălaie” are loc într-un cadru romantic. Prin
profunzimea iubirii și prin unicitatea ei, cei doi alcătuiesc o ipostază a cuplului edenic.
Finalul poemului este dramatic. Luceafărul acceptă conștiința propriei condiții. El
constată incompatibilitatea dintre om și geniu. Antiteza este definitivă între ”cercul vostru” și
lumea mea”. Adversitatea este întărită și prin conjuncția ”ci”. ”O prea frumoasă fată” adevenit
în final ”chip de lut.”
Poemul filosofic, epic, liric și dramatic ”Luceafărul” rămâne o sinteză a romantismului
românescși europeanprin antiteza structurală,epitetele ornante, imaginile
hiperbolice,simbolurile, descrierile terestre și cosmice, etc.
 DIN CEAS , DEDUS” de Ion Barbu

Modernismul este o mișcare mai largă manifestată din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea până în mijlocul secolului al XX-lea constând într-o înnoire a poeziei atât în formă cât
și în conținut. Cuprinde mai multe curente literare: simbolismul, expresionismul și ermatismul.
În literatura română, modernismul este promovat de criticul literar Eugen Lovinescu atât prin
intermediul lucrărilor sale ”Istoria civilizației române moderne”, ”Istoria literaturii române
contemporane” cât și prin cenaclul cât și prin revista ”Sburătorul” în perioada interbelică. Poeții
din perioada interbelică se înscriu în egală măsură atât în modernism cât și în tradiționalism,
fiecare însă având o notă originală în ceea ce privește înnoirea poeziei.
Ion Barbu este un poet modernist prin ermetismul creației și prin metafora abstractă. A
fost promovat de Eugen Lovinescu, criticul care îl numea poet nou. Întreaga sa creație poate fi
împărțită în trei etape distincte.
Prima etapă este numită etapa parnasiană și cuprinde poezii publicate la începutul carierei
sale de poet( 1919-1921) cu titluri sugestive(”Lava”, ”Munții”, ”Copacul”, etc), majoritatea
sonete având un puternic caracter obiectiv.
A doua etapă este numită baladescă și orientală conținând poeme publicate între 1921-
1925. În astfel de poezii este descrisă o lume balcanică, cele mai multe dinte creații fiind
balade.Acestea au un caracter narativ (”Riga Crypto și lapona Enigel”, ”După melci ”,
”Nastratin Hogea”, etc).
A treia etapă este etapa ermetică care cuprinde poemele scrise între anii 1925-1926: ”Oul
dogmatic”, ”Ritmuri pentru nunțile necesare”, ”Joc secund”. Modernismul poeziei lui Ion Barbu
este evident în incifrarea poeziei în apelul la mitic, în sintaxa poetică originală.
Poezia ”Din ceas, dedus„ deschide volumul ”Joc secund” publicat în anul 1930, fapt
pentru care poezia a primit titlul volumului. Aceasta face parte din etapa ermetică a creației lui
Ion Barbu, fiind o artă poetică prin care autorul își definește propria creație, propria modalitate
de a scrie versuri. Așezând-o în fruntea volumului, poetul intenționează să-l inițieze pe cititor în
descifrarea și înțelegea versurilor sale.
 Tema acestei arte arte poetice exprimă convingerea că poezia reprezintă o lume ideală,
rezultat al reflectării lumii reale în conștiința creatorului de artă.(”oglindă”, ”grupurile apei”). În
acest fel creația devine act de cunoaștere:”un joc secund mai pur”.
Viziunea asupra lumii este una modernă, abstractă, greu de înțeles.
Poezia este alcătuită din două catrene, reprezentând două secvențe lirice. În prima strofă
apare ideea căutării frumosului artistic în realitatea imediată. Astfel, realul este sustras din
temporalitate și răsfrânt în conștiința și în imaginația poetului.(”oglinda”, ”în grupurile apei”),
poetul creând o altă lume mai pură. Rezultatul transformării este creația văzută ca un joc
secund. Așadar, poezia nu se poate realiza decât prin ieșirea din timp ( ”din ceas, dedus”) și prin
reflectarea realității (”cirezile agreste”) în conștiința poetului.
În strofa a doua, sintagma ”nadir latent” reprezintă interioritatea poetului, eul absolut.
Poetul dă unitate și coerență creației prin adunarea ”harfelor resfirate”. Ion Barbu sugerează
ideea că sensurile exprimate prin poezie sunt ”ascunse” întocmai cum ascunse sunt meduzele în
apa mării.
În concluzie, poezia se remarcă prin concizie, tradusă atât prin dimensiunile ei cât și prin
densitatea de idei cu rezonanțe filozofice.
 ”ÎN GRĂDINA GHETSEMANI”
de Vasile Voiculescu

Tradiționalismul este o direcție importantă care s-a manifestat în litaratura română

interbelică, reprezentând o continuare și o actualizare a tradiționalismului sămănătorist și
poporanist dinainte de Primul Război Mondial. Astfel, sunt păstrate aspectele naționale cum ar
fi:folclorul, istoria, preocuparea pentru mitologie, tema naturii, caracterul rural, dar în perioada
interbelică, temele cu caracter național sunt îmbogățite cu tema religioasă (creștinismul
ortodox) reprezentând latura spirituală promovată de tradiționalisti(numiți și ortodoxiști).
Revista care a promovat tradiționalismul interbelic a fost ”Gândirea” condusă de
Nechifor Crainic. Printre scriitorii promovați în paginile revistei se află T. Arghezi, L. Blaga, V.
Voiculescu, Ion Pilat, Adrian Maniu etc.
Vasile Voiculescu este un scriitor reprezentativ al tradiționalismului interbelic prin
caracterul ortodoxist, adică prin poeziile cu caracter religios.
Poezia” În Grădina Ghetsemani” face parte din volumul ”Pârgă”, publicat în anul 1921.
Sursa de înspirație a poeziei se află în Evanghelia după Luca în care este descrisă rugăciunea lui
Iisus înaintea arestării:”Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar... dar nu voia Mea, ci
voia Ta să să se facă!Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor se ruga.Și sudoarea Lui s-a
făcut ca picături de sânge.”
Tema poeziei este religioasă, având la bază motivul biblic al rugăciunii lui iisus în
Grădina Ghetsemani care scoate în evidență dualitatea divino-umană a Mântuitorului.
O secvență reprezentativă este cea din prima strofă:” Curgeau sudori de sânge pe chipul
alb ca varul” care sugerează foarte bine atât latura umană(”sudori de sânge”) cât și cea divină,
amintind de lumina taborică(”pe chipu-i alb ca varul”.
O altă secvență care sugerează dualitatea om –divinitate este cea din strofa a III- a
”Bătându-se cu moartea, uitase de viată.”
Titlul este un reper spațial care fixează locul de rugăciune, anume Grădina Ghetsemani de
pe Muntele Măslinilor.
Poezia este alcătuită din patru catrene structurate pe două planuri: un plan interior, al
zbuciumuluisufletesc al Mântuitoruluiși pe plan exterior, al naturii aflat în concordanță cu
suferința celui care se roagă. De asemenea, poezia cuprinde trei secvențe lirice.
Prima secvență descrie imaginea iconică a lui Iisus aflat în rugăciune puternică ”rugându-
se cu sudori de sânge”. Paharul care trebuia primit numit metaforicși ”grozava cupă”reprezintă
păcatele omenirii. Iisus Omul se roagă să treacă paharul , dar Iisus Dumnezeu își acceptă soarta.
Omul este limitat de simțurile sale. Epitatele ” de sânge”și ”alb” sugerează natura duală om-
divinitate.
A doua secvență lirică are în centrul său ”grozava cupă” și conținutul acestuia.”Mâna
neîndurată” reprezintă voința divină.Omul refuză prin gestul încleștării fălcilor, însă
versul”Bătându-se cu moarte...” sugerează destinul înalt al venirii lui Iisus.”Infama băutură”
reprezentând păcatele omenirii este redată prin metafora” veninului groaznic” și a ”apei verzui”.
”Sterlici de miere și dulceață” reprezintământuirea.
Ultima secvență descrie planul exterior. Natura preia zbuciumul și frământările lui
Iisus :”fără tihnă, se frământtau măslinii.”Sugestia morții este realizată prin ulii de seară care
dau roată după predă însă bătăile de aripi sugerează prezența îngerilor.
Prozodia poeziei este una tradițională cu rimă încrucișată și versuri lungi.
În concluzie, Vasile Voiculescu este un reprezentant autentic al tradiționalismului ortodoxist din
perioada interbelică.
 ”LACUSTRĂ”
de George Bacovia

Simbolismul a fost o mișcare artistică și literară de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care

se opunea romantismului, naturalismului și parnasianismului.Potrivit acesteia, valoarea fiecărui
obiect și fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul
simbolurilor.
Prima manifestare a modernismului în cultura europeanăși în cea română este
simbolismul. Curent literar apărut în Franța, în ultimele decenii ale sec al XIX-lea, s-a răspândit
în toatăEuropa, având ca principiiestetice fundamentale:simbolul, sugestia, corespondențele,
cromatica, muzicalitatea.
Simbolismul românesc are câteva particularități ce pot fi ilustrate și în poezia bacoviană.
Sensibilitatea este dusă până la starea de criză; nevroza capătă dimensiuni psihologice. Multe
din poeziile lui Bacovia anunță acest lucru chiar prin titlu: ”Nevroză”,”Nervi de primăvară” etc.
Este poetul tâtgurilor glodoase și sufocante al toamnelor putrede, al arborilor cangrenați, al
iubirii morbide, al singurătății în doi, al pribegiei. Depresia, înstrăinarea, inadaptarea,
solitudinea definesc eul torturat bacovian. Plumbul, ploaia, amurgul, toamna, cimitirul, piața
pustie, crâșma sunt teme și motive ce conturează universul poeticsimbolist. Stau mărturie poezii
ca ”Amurgviolet”, ”Plumb de toamnă”, ”Lacustră”, ”Rar”, ”Nevroză” etc.
Cromatica monotonă se repetă obsedant:griul, cenușiul, violetul. Figurația umană este
redusă la gesturi mecanice. Eul poetic este același: rătăcitor printr-o lume-închisoare.
Muzicalitatea exterioară este armonioasă, cea interioară este stridentă.
Poezia”Lacustră”face parte din volumul de poezii apărut în 1916 ”Plumb”. Titlul poeziei
are cel puțin două posibilitățide interpretare. Prima impresie are legătură cu sensul denotativ al
cuvântului. El denumește o locunță preistorică, într-un ținut acvatic și uitat de lume. Cuvântul
devine simbol al solitudinii, al izolării, al întoarcerii în timp.
TEMA POEZIEI””
Poezia ”Lacustră” este alcătuită din patru catrene. Simetria și circularitatea textului poetic
sunt asigurate prin repetarea primei strofe, în final cu excepția versului al doilea. Apa nu mai
este este un simbol al vieții în acest poem, ci un semn al distrugerii, al morții. Vladimir Streinu
afirmă că în acestă poezie regăsim ”suprema senzație de umed”. Ne aflăm sub semnul unui
diluriu universal:nu numai lumea noastră, ci universul întreg este potopit de apă.Materia însăși
”plânge”.
În primul catren,, determinantul ”de-atâtea”, atribut al substantivului ”nopți”, care
generează o imprecizie temporală. Parcă plouă de la începutul lumii.Există multe cuvinte care
susțin ”suprema senzația de umed”: lacustră, ude, pod, val, mal, care fac parte din câmpul
semantic al apei. Sunt în primul catren câteva motive literare, precum: plânsul, ploaia,
singurătatea, locuința lacustră...Motivul nopții nu este ca la romantici, o expresie a misterului, ci
o zonă a incertitudinii și angoasei.
Al doilea catren începe cu adverbul ”parcă”, ce susține starea de incertitudine. Poetului i
se pare că doarme pe scânduri ude, senzația tactilă care sugerează disconfortul. Locuința
lacustră în care poetul se retrage este un spațiu al izolării, în raport cu lumea agresivă. Implicit,
poetul vorbește despre condiția creatorului sensibil, care se izoleză în raport cu lumea. În acest
spațiu somnul său este neliniștit, bântuit de spaimă:”tresar prin somn și mi se pare/ Că n-am tras
podul de la mal”.Podul este de obicei un simbol al comunicării între două spații.Sugestia ar fi
aici că eul liric, poetul, nu mai comunică cu lumea, că se izolează de ea din pricina agresivității
acestuia.
În catrenul al treilea, sintagma, ”gol istoric” ar putea fi o metaforă care definește
prăpastia dintre poet și lumea ostilă. Locul în care se izolează poetul este și el în pericol. Ploaia
distrugătoare distruge totul:”Și simt cum de atâta ploaie/Piloții grei se prăbușesc.”
Ultimul catren îl repetă pe primul, doar verbul al doilea fiind schimbat, acest vers
conținând două gerunzii, acestea susținând gramatical o acțiune continuă, nedeterminată.
Poezia apartține simbolismului prin repetarea sintagmei ”locuință lacustră” și prin
repetarea ca refren al ultimei strofe care o reproduce pe prima. La acestea se adaugă cele două
planuri ale poeziei. Există un plan exterior al naturii dominat de ploaie care duce la disoluția
lumii, la distrugerea ei. În legătură cu aceasta există un plan interior, un plan al sentimentelor
susținut de tristețe, iritare angoasp plăns, visul de cosmar...
Conchidem că în poezia ”Lacustră”, corespondențele sunt activate la fel ca în poezia
”Plumb”. Sentimentele de tristețe, iritare, monotonie, nevroză, angoasă, culminează cu
sentimentul morții, văzut ca o degradare, ca o disoluție a universului sub agresiunea elementului
acvatic. Pentru că din această poezie transpare condiția poetului în lume, putem spune că
”Lacustră” este și ea o artă poetică implicită.
 ”EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII”
de Lucian Blaga

Modernismul este o mișcare mai largă manifestată din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea constând într-o înnoire a poeziei atât în formă cât
și în conținut. Cuprinde mai multe curente litarare: simbolismul, expresionismul și
ermetismul.În literatura română, modernismul este promovat de criticul Eugen Lovinescu atât
prin intermediul lucrărilor sale”Istoria civilizației române moderne”, ”Istoria literaturii române
contemporane” cât și prin cenaclul și revistei ”Sburătorul” în perioada interbelică. Poeții din
perioada interbelică se înscriu în egală măsură atât în modernism cât și în tradiționalism.
Fiecare însă având o notă originală în ceea ce privește înnoirea poeziei.
Lucian Blaga este un poet filosof care s-a impus în perioada interbelică printr-o proză
modernă prin elemente expresioniste și prin prozodia modernă. Primul volum de versuri numit
”Poemele luminii”(1919) se deschide cu poezia ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
reprezentând o artă poetică modernă în care autorul își exprimă propriile idei despre poezie și
despre rolul poetului raportat la misterul universal.
Principalul element expresionist îl constituie lirismul exacerbat accentuat, poezia fiind o
confesiune despre crezul artistic. Pronumele personal ”eu” se repetă de șase ori în poezie
accentuând rolul eului creator în raport cu universul.Un element de modernitate prozodică este
ingambamentul.
Tema poeziei o constituie atitudinea poetică în fața marilor taine ale universului:”Doar
prin iubire este posibilă contemplarea lumii”. ”Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”,
reprezentând minus cunoașterea luciferică ”Căci eu iubesc...”
Viziunea asupra lumii este modernă prin elementele filozofice și prin elementele
expresioniste. Titlul poeziei care deschide primul său volum, pune în relație eul poetic și lumea
văzută ca o corolă de minuni. Perspectiva blagiană este una poetică și filozofică. Metafora”
corola de minuni ” semnifică ideea cunoașterii luciferice.
Din punct de vedere structural și compozițional, poezia amintită trădează construstrucția
filozofică a poetului. Prima parte este un enunț, a doua parte este o demonstrație, iar finalul
reprezintă o concluzie.
Prima secvență, alcătuită din cinci versuri exprimă direct refuzul cunoașterii logice, cu
ajutorul verbelor conotative negative:”nu strivesc”, ”nu ucid„. Dacă universul este numit cu
ajutorul ”corolei de minuni a lumii”, meteforele”flori, ochi, buze, morminte” semnifică natura,
perisabilitatea, iubirea, comunicarea și moartea.
Secvența a doua reprezintă partea cea mai densă a textului. Este constituită pe relații de
opoziție, iar procedeul artistic folosit este antiteza”Lumina altora(...) lumina mea”, ” dar eu/eu
cu lumina mea”. Secvența continuă cu o comparație amplă, cu o construcție explicativă,
referitoare la asemanările dintre lumina difuză a lunii și cunoașterea luciferică:”și-ntocmai cum
cu razele ei albe luna/nu micșorează ci tremurătoare/mărește și mai tare tainanopții/așa
îmbogățesc și eu întunecata zare”.
Ultima secvență, reprezentată doar din două versuri, este în relație cu prima secvență.
Dacă inițial verbele erau la forme negative, în final verbul ”iubesc” clarifică raportul dintre eul
liric și cunoașterea luciferică.
În concluzie, modernitatea textului blagian provine din viziunea sa asupra lumii, din
metaforizarea limbajului și din noutățile structurii compoziționale.
 ”ÎN DULCELE STIL CLASIC”
de Nichita Stănescu

Neomodernismul presupune o întoarcere la lirismul interbelic și o revoluționare a

limbajului poetic printr-o redefinire a poeziei și căutare a unei noi sensibilități. Poeții tineri
Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, au format generația 60 care a fost considerată
o generație neomodernistă prin cultivarea limbajului ambiguu, prin metafora abstractă, prin
tematica variată și prin reflexia filosofică.
Nichita Stănescueste cel mai important reprezentant al neomodernismului. În lirica sa se
poate observa atât influența ermetismului barbian cât și metafora abstractă specifică lui Tudor
Arghezi. În plan prozodic cultivă ingambamentul specific lui Lucian Blaga și versul alb.
Poezia ”În dulcele stil clasic” deschide volumul cu același titlu apărut în anul 1970
reprezentând o artă poetică, dar având simultan două chei de lectură: poezie erotică și artă
poetică. Astfel principala trăsătură modernistă este ambiguitatea limbajului la care se adaugă
metafora abstractă și intertextualitatea.
Tema poeziei este una erotică, dar este și o artă poetică prin prezentarea întâlnirii dintre
creator și inspirația poetică. Iubirea, în acest caz, este o cale de cunoaștere, iar poezia reprezintă
starea de extaz produsă creatorului de clipa revelației.
Secvențele relevante pentru tema poeziei sunt cuprinse în strofa a treia:”o secundă, o
secundă/eu l-am fost zărit în undă” reprezentând momentul revelației și ultimul vers ”Pasul
trece eu rămân”reprezentând opoziția dintre tristețea poetului și finalizarea creației.
Titlul poeziei este și cel al volumului și sugerează intenția de revenire la forma consacrată
a poeziei prin sintagma ”stil clasic„. Epitetul ”dulce” amintește de poezia pașoptiștilor și de
poezia eminesciană.
Viziunea aspra lumii este modernă mai ales prin duioșia ironică față de poezia
înaintașilor.
Poezia este alcătuită din cinci catrene și un vers liber cu ritmtrohaic, însă cele cinci
catrene sunt organizate în patru secvențepoetice.
Prima secvență este alcătuită din primele două strofe având ca laitmotiv ”pasul tău de
domnișoară”. Termenul domnișoară amintește de poezia romantică a secolului al XIX-lea, iar
echivalența semantică domnișoară-poezie face trimitere la muza epocii clasice.Singurul verb al
secvenței este ”coboară” și se referă la desprinderea ideii poetice de planul obiectiv reprezentat
prin metafore diferite:”bolovan”-realitatea obiectivă, ”frunză verde pală”-natura, regnul vegetal,
”înserarea-n seară”- moment al zilei și ”pasărea amară”- o stare a poetului.
A doua secvență surprinde efemeritatea clipei de revelație prin versul ”O secundă, o
secundă”. Eul creator se manifestă contemplativ ”Eu l-am fost zărit în undă” și afectiv: ”Inima
încet mi-afundă”, iar transfigurarea realității este sugerată prin metafora”roșcată fundă”.
 A treia secvență descrie drama artistului prin invocarea muzei:”Mai rămâi cu mersul
tău/parcă pe timpanul meu”. Se conturează și un portret al artistului prin cele două
atribute”blestemat și semizeu” cu referire la imposibilitatea de exprimare totală și nemurirea
dată de creație.
Ultima secvență este o meditație pe tema trecerii timpului realizată de poet în starea de
contemplație:”Stau întins și lung și zic” a realului lipsit de esență și meschin: ”pe sub soarele
pitic/aurit și mozaic”.
Ultimul vers este concluziv și ambiguu.
În concluzie, poezia”În dulcele stil clasic” de Nichita Stănescu este reprezentativă pentru
neomodernism pe de-o parte și anticipează postmodernismul, trăsătura esențială a poeziei fiind
ambiguitatea semnificației textului.
 RELAȚIA DINTRE ELA ȘI ȘTEFAN GHEORGHIDIU

Romanul modern cuprinde o tematica citadină și presupune un tip nou de personaj,

intelectualul superior cu înclinații spre filosofie și litaratură și care se raportează la principii
absolute.
”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Patrescu a apărut în anul
1930 și este primul roman modern, subiectiv, de analiză psihologică.
Romanul este unul de analiză psihologică, care se axează pe descrierea trăirilor,
sentimentelor, atitudinilor personajului narator și nu pe relatarea faptelor exterioare;propune
tehnici narative noi: introspecția (personajul narator se detașează de sine și se autoanalizează),
retrospecția, se declanșează memoria involuntară, digresiunea, dilatarea timpului narării.
Personajul principal este tipul intelectualului care analizează, reflectează asupra
existenței, raportăndu-se în permanență la conștiință.
Ștefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptat superior.El este
student la Filosofie, trăiește în lumea ideilor, a cărților, raportându-se la principii și valori
absolute.Astfel, Gheorghidiu aspiră la iubirea absolută, însă este dezmăgit de realitate. Cele
două experiențe: iubirea și războiul îi permit cunoșterea de sine.
Ela, tânăra cochetă, considerată cea mai frumoasă și cea mai populară studentă din
Universitate, este aceea care se îndrăgostește mai întâi de Ștefan.
O scenă relevantă este prima experiență, cea a iubirii;prezentată în capitolele II, III, IV și
V și reprezintă o retrospectivă a iubirii dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela. Tânărul student la
Filosofie se căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană, crescută de o mătușă.
Așa cum mărturisește prietenului său, iubirea pentru Ela se naște mai ales din orgoliul de a fi
invidiat, admirat de colegii săi, pentru că era așa de pătimaș iubit de cea mai frumoasă colegă
din universitate. O perioadă sunt fericiți, chiar dacaă sunt săraci. Echilibrul familiei este tulburat
de o moștenire pe care Gheorghidiu o primește la moartea unchiului său, Tache. Pentru prima
dată, Ela se implică în discuțiile despre bani, Ștefan fiind profund dezamăgit.Spre deosebire de
soțul ei, Ela este atrasă de viața mondenă la care are acces datorită noului statut social. Astfel,
cuplul se îndreaptă spre o criză matrimonială declanșată de excursia de la Odobești, când Ela
pare să-i acorde o atenție exagerată lui G., un dansator monden. După alte evenimente mondene
asemănătoare, au loc separări și împăcări succesive. Concentrat pe Valea Parovei, în așteptarea
intrării României în război (1916), Gheorghidiu primește o scrisoare de la Ela prin care este
chemat de urgență la Câmpulung, unde se mutase să fie mai aproape de el. Ela îi solicită
trecerea unei sume de bani pe numele ei, ceea ce îl face pe protagonist să bănuiască dorința Elei
de a divorța pentru a rămâne cu domnul G.Izbucnirea războiului îl împiedică să afle dacă așa
este. Războiul constituie o a doua experiență fundamentală pentru Gheorghidiu, care pune în
umbră experiența iubirii. Este înfățișată adevărata față a războiului care presupune haos,
mizerie, frică...
 Ștefan Gheorghidiu se dovedește a fi un student de excepție și de aceea este invitat de
profesori să susțină el însuși cursuri la facultate.
Personajul este caracterizat în mod direct prin tehnici moderne ale analizei psihologice:
autocaracterizarea (”eram înalt și elegant”), introspecția (”Nu n-am fost nicio secundă gelos,
deși am suferit din cauza iubirii”). Este caracterizat și de alte personaje cum ar fi Nae
Gheorghidiu care observă că nu are simț prectic, iar Ela îi reproșează sensibilitatea imposibilă.
Caracterizarea indirectă a personajului se realizează din fapte, atitudini, gânduri, relații cu
alte personaje. Relevantă este concepția lui despre iubire care dezvăluie atașamentul pentru
valori absolute. De asemenea, el respinge personajele mediocre și în general întrega societate
meschină.
Gheorghidiu o descrie în mod diferit pe Ela, chiar și din punct de vederefizic. Astfel, la
începutul poveștii de iubire o vede ca pe o femeie foarte frumoasă”Cu ochii mari, albaștri, vii ca
niște întrebări de cleștar, cu neastâmpărul trupului tânăr...”. La finalul romanului însă, când
încetează să o mai iubească, fiindcă se simte dezamăgit de comportamentul ei și o consideră
infidelă, Ștefan se gândește ”Și cum se cunoaște că a îmbătrânit. Nu simte că, așa destul de
trupeșă cum a devenit, nu mai prind anumite grații.”
Tema romanului este condiția intelectualului care trece prin două experiențe esențiale:
iubirea și războiul, care sunt menite a fi o bază pentru regăsirea sa, pentru autocunoaștere.
Relația dintre cei doi soți se bazează pe orgoliu.Ștefan începe să țină la Ela din orgoliul
de a fi iubit, iar gelozia apare din același motiv. Ea îl iubește atât timp cât e mândră de valoarea
lui intelectuală în lumea lor de studenți săraci și se îndepărtează de el când, în noul ei cerc
monden, soțul nu-i mai trezește admirația.
În concluzie, romanul”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ” este un roman
modern, psihologic,având drept caracteristici atât analiza psihologică cât și autenticitatea trăirii.
 CARACTERIZAREA LUI HARAP ALB

”Povestea lui Harap-Alb”de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista
”Convorbiri literare” în anul 1877. Acesta este o specie narativă ce implică fabulosul prin
personaje și fapte fantastice întruchipând lupta dintre bine și rău, iar reperele spațiale și
temporale sunt vagi și nedeterminate.
Harap –Alb este protagonistul basmului, o întruchipare a binelui, dar este un erou atipic,
deoarece nu are trăsături supranaturale, la început fiind prezentat drept mezin de crai, neinițiat
”boboc în treburi de aceste”.Cu Făt –Frumos nu se aseamănă decât la chip. Pe plan moral și
psihologic acesta are din naștere o serie de calități:puternic, milos, inteligent, milostiv, smerit.
Deși are calitățile necesare unui viitor împărat, în viziunea autorului fiind ”cel mai vrednic
dintre nepoți”, acestea nu sunt individualizate de la început, ci șile descoperă prin intermediul
probelor la care este supus.
Titlul este dat de numele personajului principal, reprezentand al binelui și sugerează tema
basmului, respectiv maturizarea mezinului craiului. Concret, acesta parcurge o aventură
imaginară, un drum al maturizării în care dobândește valori nobile și etice, pentru ca la final să
devină împărat.Așadar, basmul are valoare de Bildungsroman.
Limbajul naratorului și al personajelor se caracterizează prin umor și sunt folosite
adjective cu valoare augmentativă, respectiv ”lucrușoare”, ”băuturică”, caracterizări pitorești
portretele lui Ochilă, Gerilă, dar și prin oralitate, respectiv prezența proverbelor și zicătorilor
introduse prin expresia ”vorba aceea”anacolutul: ”Fetele împăratului, întâmplându-se de față
când a lovit spânul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dânsul”.
Harap-Alb, personajul principal, are drept dominantă caracteristică bunătatea, iar din
acestea derivă milostenia. Este caracterizat indirect prin fapte, respectiv scena în care miluește
bătrâna cu un ban. Mezinul este și smerit, deoarece ia vina asupra lui și ”plânge în inima
sa”pentru cuvintele tatălui, chiar dacăerau adresate fraților mai mari. Fiul de crai are și defecte,
el este caracterizat direct de către autor drept ”boboc în felul său”, adică neexperimentat.Acesta
judecă după aparențe (bătrâna cerșetoare și calul), de asemenea, încalcă sfatul părintesc atunci
când îl ia pe spân drept tovarăș de drum.
O primă secvență reprezentativăpentru bunătatea mezinului este cea de la începutul
basmului. Craiul, dezamăgit de fiii lui, din cauza lipsei de curaj a acestora, îi face de rușine , iar
cel mic iese supărat afară. În fața lui apare o bătrânică care îi cere milostenie și îl întreabă ce a
pățit. Aparent, feciorul îi dă un ban ca să scape de ea, dar de fapt acesta este milostiv.
O altă secvență relevantă este cea din timpul probelor date de Spân.
Mergând ajunse la un pod peste o mare. Pe pod trecea un alai de furnici. Milos, Harap-Alb o luă
cu calul înot prin apă, ca să nu omoare furnicile. Merse mai departe și găsise un roi de albine
care se învârteau căutând un loc unde să se așeze. El le făcu un adăpost dintr-un buștean și îl
acoperi cu frunze, să le apere de ploaie și de soare. Ca mulțumire pentru bunătatea sa, insectele
se oferă să îl ajute, dându-i mezinului câte o aripă pe care va trebui să o ardă când va avea
nevoie de ele.
Tema cultă a basmului este maturizarea mezinului craiului. Acesta parcurge o aventură
eroică imaginară, un drum al formării lui ca împărat.Experiența eroului este și una de spirituală
de inițiere în virtuțile creștine: smerenie, milostenie, răbdare în suferință. În acest traseu
spiritual, Sf. Duminică este mistagogul novicelui Harap- Alb.
În concluzie, trecerea protagonistului prin încercări dificile și umilitoare conturează
sensul didactic al basmului exprimat de Sfânta Duminică:”Când vei ajunge și tu odată mare și
tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi
acum cee necazul”. Basmul poate fi, astfel, considerat un Bildungsroman, deoarece
eroul”vrednic”, cum spune Verde-Împărat, care traversează o serie de încercări și probe, se
maturizează și devine împărat.
 TEMA ȘI VIZIUNEA... ”POVESTEA LUI HARAP ALB”

”Povestea lui Harap-Alb”de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista
”Convorbiri literare” în anul 1877. Acesta este o specie narativă ce implică fabulosul prin
personaje și fapte fantastice întruchipând lupta dintre bine și rău, iar reperele spațiale și
temporale sunt vagi și nedeterminate.
Tema cultă a basmului este maturizarea mezinului craiului. Acesta percurge o aventură
eroică imaginară, un drum al formării lui ca împărat.
Două episoade care înfățișează tema sunt supunerea prin vicleșug și demascarea
răufăcătorului, motive ce marchează începutul și finalul inițierii.
În primul episod, cel al coborârii în fântână, naivitatea tânărului face posibilă supunerea
prin vicleșug. Spânul îl închide în fântână și, în schimbul vieții, îi cere să facă schimb de
identitate și să jure ”pe ascuțișul paloșului” să îi dea ascultare întru toate”până va muri și va
învia”. De asemenea, îi dă numele de Harap-Alb.
Al doilea episod descrie întoarcerea la curtea lui Verde Împărat, unde fata Împăratului
Roș îl demască pe Spân, care crede că Harap-Alb a divulgat secretul și ii taie capul. Eroul este
înviat de fată și devine împărat, iar Spânul este ucis de cal.
Întâmplările sunt relatate de un narator omniscient la persoana a III-a, narațiunea
împletindu-se cu dialogul. Simetria incipit-final se realizează prin clișee compoziționale, care
marchează intrarea și ieșirea din fabulos. Naratorul inovează formula inițială, punând povestea
pe seama altcuiva:”Amu, cică era odată”. Formula finală ”Și-a ținut veselia ani întregi și acum
mai ține încă” marchează ieșirea din fabulos și adaugă un umor amar: ”Și pe la noi, cine are
bani, bea și mănâncă, iară cine mi ”se uită și rabdă”.
Titlul este dat de numele personajului principal, reprezentant al binelui și sugerează tema
basmului, respectiv maturizarea mezinului craiului. Concret, acesta parcurge o aventură
imaginară, un drum al maturizării în care dobândește valori nobile și etice, pentru ca la final să
devină împărat.Așadar, basmul are valoare de Bildungsroman.
Acțiunea se desfășoară liniar, cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative.
Situația inițială prezintă o stare de echilibru:un crai avea trei feciori, iar la celălalt capăt
de lume, fratele său, Verde Împărat avea trei fiice.
Intriga este declanșată de scrisoarea lui Verde-Împărat către crai, având drept cauză lipsa
moștenitorului pe linie masculină.
Acțiunea de recuperare a echilibrului cuprinde mai multe episoade prezentate prin
înlănțuire.
Căutarea eroului se concretizează prin proba craiului care se îmbracă în urs și iese
înaintea fiecăruia dintre fii. Fiul cel mai mic trece această probă, după ce este învățat de Sfânta
Duminică. Înainte de a pleca la drum, tatăl îl sfătuiește să se ferească de omul spân și omul roș.
 Pe drum, se rătăcește în pădurea labirint și își ia drept slugă un spân.
Episodul coborârii în fântână reflectă sancțiunea naivității și implicit pierderea însemnelor
originii și dreptului de a deveni împărat. Spânul îi fură identitatea și îl ia ca rob până când va
muri și va învia.
Ajunși la casa Împăratului Verde, Spânul îl supune la o serie de probe pe care le trece cu
ajutorul obiectelor magice, însă la o a treia probă intervine triplicarea. Acesta trebuie să o
pețească pe fata Împăratului Roș. Aici este ajutat de crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor și de
cei cinci tovarăși cu puteri supranaturale: Gerilă, flămânzilă, Setilă,Ochilă și păsări –lați-
Lungilă.
Lichidarea înșelătoriei și acțiunea reparatorie, respectiv punctul culminant se petrec la
curtea Împăratului Verde, unde Harap-Alb se întoarce cu fata Împăratului Roș, care dezvăluie
secretul. Spânul îi taie capul, dar fata îl învie cu trei smicele de măr dulce, apă vie și apă
moartă.
Deznodământul constă în răsplata eroului. Harap-Alb se căsătorește cu fata Împăratului
Roș și primește împărăția. Astfel, conflictul, luptadintre bine și rău, se încheie prin victoria
binelui.
Limbajul naratorului și al personajelor se caracterizează prin umor și sunt folosite
adjective cu valoare augmentativă, respectiv ”lucrușoare”, ”băuturică”, caracterizări pitorești
portretele lui Ochilă, Gerilă, dar și prin oralitate, respectiv prezența proverbelor și zicătorilor
introduse prin expresia ”vorba aceea”anacolutul: ”Fetele împăratului, întâmplându-se de față
când a lovit spânul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dânsul”.
În concluzie, ”Povestea lui Harap-Alb se caracterizează prin realismul fabulos și are ca
particularități personaje și fapte fantastice, umorul și oralitatea etc.
 RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE- ”POVESTEA LUI HARAP ALB”

”Povestea lui Harap-Alb”de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista
”Convorbiri literare” în anul 1877. Acesta este o specie narativă ce implică fabulosul prin
personaje și fapte fantastice întruchipând lupta dintre bine și rău, iar reperele spațiale și
temporale sunt vagi și nedeterminate.
Harap –Alb este protagonistul basmului, o întruchipare a binelui. Acesta nu are însușiri
supranaturale, el este construit trept o ființă complexă ce învață din greșeli și progresează,
parcugând un drum al maturizării.
Spânul, personaj antagonic, este întruchiparea răului, imaginea diavolului, reflectă
concepția populară a omului însemnat, caracterizat direct de către crai drept ”șugubăț”,
respectiv, respectiv ticălos, viclean.
Statutul inițial social al lui Harap-Alb este de fiu de crai, mezinul. Statutul psihologic este
de neinițiat, cum reiese și din caracterizarea directă a autorului”boboc în felul său”. Pe plan
moral, acesta are din naștere o serie de calități și defecte: este smerit, deoarece ia vina asupra lui
și ”plânge în inima sa” pentru cuvintele tatălui, este milostiv, deoarece îi oferă bătrânei
cerșetoare un ban, dar o judecă după aparențe, atât pe ea, cât și pe calul ce avea să îl însoțească.
Statutul inițial social al Spânului este de slugă, deoarece este introdus în operă prin
dorința de a-l sluji pe mezinul de crai. Din punct de vedere psihologic, el este invidios, iar
caracteristica morală este răutatea.
Bunătatea ca dominantă caracteristică a lui Harap-Alb și răutatea ca atribut principal al
Spânului transformă relația dintre cele două personaje în una antagonică. Pe plan spiritual este
marcată de conflictul veșnic dintre creștinism și anticrist.
Tema basmului este lupta dintre bine și rău.Tema cultă a basmului este maturizarea
mezinului craiului, acesta percurge o aventură eroică imaginară, un drum al formării lui ca
împărat.
Două episoade care înfățișează relația dintre cele două personaje sunt supunerea prin
vicleșug și demascarea răufăcătorului, motive ce marchează începutul și finalul inițierii.
În primul episod, cel al coborârii în fântână, naivitatea tânărului face posibilă supunerea
prin vicleșug. Spânul îl închide în fântână și, în schimbul vieții, îi cere să facă schimb de
identitate și să jure ”pe ascuțișul paloșului” să îi dea ascultare întru toate”până va muri și va
învia”. De asemenea, îi dă numele de Harap-Alb.
Al doilea episod descrie întoarcerea la curtea lui Verde Împărat, unde fata Împăratului
Roș îl demască pe Spân, care crede că Harap-Alb a divulgat secretul și ii taie capul. Eroul este
înviat de fată și devine împărat.

Cu alte cuvinte, antagonistul îi produce o a doua moarte simbolică, de data aceasta

definitivă. Harap-Alb moare față de lumea materială și renaște în raport cu lumea spirituală. La
rândul său, Spânul este ucis de tovarășul de drum al lui Harap-Alb, calul, semn că inițierea a
luat sfârșit.
Mijloacele de caracterizare a personajelor caracterizarea directă și caracterizarea indirectă
–din gesturi ( bunătatea lui Harap Alb), din limbaj ( se plânge calului și SF. Duminici), prin
nume-Harap Alb.
Întâmplările sunt relatate de un narator omniscient, la persoana aIII-a narațiunea
împletindu-se cu dialogul. Simetria incipit-final se realizează prin clișee compoziționale, care
marchează intrarea și ieșirea din fabulos.
Limbajul naratorului și al personajelor se caracterizează prin umor și sunt folosite
adjective cu valoare augmentativă, respectiv ”lucrușoare”, ”băuturică”, caracterizări pitorești
portretele lui Ochilă, Gerilă, dar și prin oralitate, respectiv prezența proverbelor și zicătorilor
introduse prin expresia ”vorba aceea”anacolutul: ”Fetele împăratului, întâmplându-se de față
când a lovit spânul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dânsul”.
În concluzie, ”Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, încadrându-se în realismul
fabulos și care are ca particularități personaje și fapte fantastice, umorul și oralitatea, construcția
protagonistului și antagonistului prin ambiguitatea trăsăturilor definitorii.
 RELAȚIA ZOE-TIPĂTESCU
De I. L Caragiale

Comedia este o specie a genului dramatic în care sunt prezentate vicii umane, moravuri
sociale într-o manieră care stârnește râsul, având și un sens moralizator. În comedie, conflictul
este derizoriu, iar personajele reprezintă ființe mediocre. Categoriaestetică specifică este
comicul rezultatul din contrastul dintre apartenență și esență.
” O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale a fost pusă pentru prima dată în scenă în anul 1884 și
este o comedie de moravuri, deoarece autorul scoate în evidență viața publică și de familie a
unor politicieni corupți. Spațiul politic apare astfel ca un circ al intereselor personale, iar spațiul
privat este dominat de imoralitate.
Ștefan Tipătescu este prefectul județului, așa cum notează autorul în lista cu persoanele
de la începutul piesei, dar întruchipează în același timp, tipul donjuanului/al primului amorez.
Zoe Trahanache este tipul cochetei și al femeii voluntare. Unicul personaj feminin al
comediei, apare ultima pe lista cu persoanele de la începutul piesei. Autorul îi fixează statutul
social prin raportare la soțul ei, Zaharia Trahanache, cem mai important om politic al județului
”soția celui de sus”. În ciuda faptului că femeile nu aveau drept de vot la acea epocă, Zoe îi
poate manevra pe ceilalți după voință sa ca pe niște marionete, folosindu-se de poziția sa de
primă doamnă a micului oraș de provincie. De aceea îi promite lui Cațavencu:”eu te aleg, eu și
cu bărbatul meu, mie să-mi dai scrisoarea...”
Tipătescu aparține tipului politic, dar spre deosebire de ceilalți este un om instruit, educat.
Imoralitatea lui se manifestă în planul vieții de familie.
Zoe și Tipătescu nu fac greșeli de exprimare, ca alte personaje ale comediei. Deși nu sunt
sancționate prin comicul de limbaj ca ariviștii, amorezii sunt personaje cu carte, ironizate pentru
legătura extraconjugală, prin comicul de nume: așa se explică discrepanța comică dintre
prenume(ceea ce vor să pară) și diminutivul familiar (ceea ce sunt)Zoe-Joițica, Ștefan-Fănică.
Intriga, pierderea scrisorii de amor, declanșează acțiunile contradictorii ale amorezilor,
care evidențiază raportul neașteptat caracter tare(Zoe)- caracterslab (Fănică). Dacă prefectul
Tipătescu îi cere polițaiului Pristanda arestarea lui Cațavencu și percheziția locuinței pentru a
găsi scrisoarea, Zoe, dimpotrivă, ordonă eliberarea lui, iar apoi uzează de mijloacele de
convingere femininepentru a-l determina pe Tipătescu să susțină candidatura avocatului
opoziției în schimbul scrisorii.
Principala trăsătură a prefectului este impulsivitatea, observație făcută de Trahanache în
mod direct, în aparti :”E iute” N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deștept, cu carte, dar iute, nu
face pentru un prefect.”
Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leșinurilor, dar și a faptului că e considerată o
”damă simțitoare”, toți protejând-o în virtutea acesteiaparente sensibilități, este în realitate
”femeia bărbată”, stăpână pe sine, care știe foarte bine ce vrea și care îi manipulează pe toți
după propriile dorințe. Deși face paradă de iubire pentru Tipătescu și de sacrificiile făcute
pentru el, îi reproșează ea prefectului, încercând să-l determine să susțină candidatura lui
Cațavencu.
Dincolo de aparențe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, femeia aste polul
rațional, puternic, și care deține controlul asupra relației. Fiind onest politic, ”un om căruia îi
place să joace pe față”, Tipătescu refuză inițial, compromisul și îi propune Zoiei o soluție
disperată și romantică, arătându-se gata să renunțe la tot de dragul ei:”Să fugim împreună...” Ea
intervine însă energic și refuză ”nebunia”, nevrând să renunțe cu nici un preț la poziția de primă
doamnă a orașului de provincie. DE aceea îi răspunde ferm prefectului”Ești nebun?...”.
Izbucnirea scandalului o îngrozește mai tare decât pierderea bărbatului iubit.
În confruntarea dintre cei doi cu privire la susținerea candidaturii lui Cațavencu, prefectul
este caracterul slab, pentru că cedează până la urmă de dragul Zoei.
Tema comediei este satirizarea viciilor omenești în contextul luptei pentru putere în
timpul algerilor pentru Cameră.
Piesa începe cu o scenă reprezentativă atât pentru viața politică, dar și pentru viața de
familie. Este vorba despre dialogul dintre Ștefan Tipătescu, prefectul județului și Pristanda,
polițaiul, din care reiese faptul că Pristanda spionează pe adversarul politic al lui Tipătescu(Nae
Cațavencu), iar pe de altă parte prefectul acceptă furtul din banul public comis de Pristanda în
afacerea cu steagurile.
În scena a doua, în monologul lui Pristanda este caracterizat Tipătescu succint:”bunăoară,
conu Fănică:moșia, moșie, foncția, foncție, coana Joițica, coana Joițica”.
Titlul este alcătuit dintr-un substantiv articulat nehotărât și un adjectiv reprezentând
pretextul dramatic al comediei. Lupta pentru pentru putere politică are în spate un șantaj politic
printr-o scrisoare de amor.

În concluzie, cuplul Tipătescu-Zoe Trahanache reprezintă etalonul moravurilor din înalta

burghezie provincială. Existența acestui cuplu este un prilej pentru Caragiale de a satiriza
moravurile societății, vidul moral și imoralitatea din planul vieții conjugale accentuată cu cea
din planul politic.
 CARACTERIZARE TRAHANACHE

Comedia este o specie a genului dramatic în care sunt prezentate vicii umane, moravuri
sociale într-o manieră care stârnește râsul, având și un sens moralizator. În comedie, conflictul
este derizoriu, iar personajele reprezintă ființe mediocre.
Categoria estetică specifică este comicul rezultatul din contrastul dintre apartenență și
esență.
” O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale a fost pusă pentru prima dată în scenă în anul
1884 și este o comedie de moravuri, deoarece autorul scoate în evidență viața publică și de
familie a unor politicieni corupți. Spațiul politic apare astfel ca un circ al intereselor personale,
iar spațiul privat este dominat de imoralitate.
Zaharia Trahanache este tipul încornoratuluisimpatic pentru că refuză să creadă din
”enteres” sau din diplomație în autenticitatea scrisorii de amor și în adulterul soției sale.
El reprezintă și ”tipul politic”, abil și avid de putere, fiind ”prezidentul”mai multor
”comitete și comiții” din județși, de aceea, unul dintre ”stâlpii”locali ai partidului aflat la putere.
Principala sa caracteristică este ticăiala, fapt sugerat de prenumele Zaharia, care denotă
zahariseala, ramolismentul și de formula stereotipă ”Aveți puțintică răbdare”, rostită în rarele
momente de enervare proprie sau când alții își pierd cumpătul.
O scenă relevantă este aceea din actul doi când Trahanache împreună cu Farfuridi și
Brânzovenescu calculează voturile simpatizanților, chiar dacă aceștianu mai aveau averea
necesară care să le confere dreptul electoral:” Ai puțintică răbdare.Da dacă-l putem aduce să
voteze cu noi?”.
O altă scenă reprezentativă este cea din actul trei când sunt prezentate discursurile
candidaților Farfuridi și Cațavencu în cadrul întrunirii electorale. Pentru prima dată Zaharia
Trahanache își pierde calmul ”Stimabili/Onorabili! Faceți tăcere!”.
Trahanache este calm, imperturbabil, de o viclenierudimentară, dar eficientă. Știe să
disimuleze și să manevreze intrigi politice. Când este șantajat își păstrează calmul și răspunde
cu un contrașantaj, descoperind polița falsificată de Cațavencu.
Acesta nu acceptă imoralitatea în familie, susținând senin că scrisoarea de amor este o
plastografie.Credulitatea exagerată poate fi pusă pe seama unei convingeri ferme sau poate fi
considerată un act de ”diplomație ”, prin care vrea să păstreze onoarea familiei și bunele relații
cu prefectul.
Prin autocaracterizare se evidențiază disimularea și convingerea că diplomația înseamnă
viclenie.Unele indicații scene au rol în caracterizarea directă, precizând
atitudinile”prezidentului” la ședința electorală în sala mare a primăriei.
Mijloacele de caracterizare specifice personajului dramatic sunt: limbajul, notațiile autorului,
situațiile comice, numele. Limbajul personajului dramatic este o sursă a comicului. Trahanache
este neinstruit(incult), deformând neologismele din sfera limajului politic: ”soțietate”, ”prințip”,
”dipotat”, ”docoment”, ”cestiuni arzătoare la ordinea zilei”. Se exprimă confuz, cu diverse
greșeli: truism” unde nu e moral, acolo e corupție”, tautologie” enteresul și iar enteresul„ și
cacofonie”va să zică că nu le are.”Ticul său verbal, ”Aveți puțintică răbdare”exprimă
tergiversarea individului abil, care sub masca bătrâneții caută să câștige timp pentru a găsi o
soluție.
Caracterizarea prin nume este și o sursă a comicului. Numele Trahanache este derivat de
la cuvântul ”trahana”, o cocă moale, ușor de modelat, deciziile personajului fiind ”modelate” de
”enteres”, de Zoe sau de cei de la centru.
Tema comediei este satirizarea viciilor omenești în contextul luptei pentru putere în
timpul algerilor pentru Cameră.
Titlul este alcătuit dintr-un substantiv-un substantiv articulat nehotărât și un adjectiv,
reprezentând pretextul dramatic al comediei. Lupta pentru putere politică are în spate un șantaj
politic printr-o scrisoare de amor.
Lumea eroilor lui I. L. Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de personaje care
acționează după principiul ”Scopul scuză mijloacele”. Zaharia Trahanache reprezintă tipul
politicianului corupt, ticăit și vicleav, fiind puternic ironizat de autor, deoarece înfățișează un tip
uman caracteristic vremii.
 RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE
Ioan Slavici

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Ioan Slavici publică volumul ”Novele din
popor”în anul 1881, în care includea lucrarea, ”Moara cu noroc”, socotită apoi nuvelă realistă,
psihologică, cu structură riguroasă, clasică.
Având în vedere că nuvela are două caracteristici ce o deosebesc de celelalte specii epice
în proză-și anume: are un singur fir epic, iar protagonistul este în centrul atenției acțiunilor, este
incompletă prezentarea relației a două personaje fără a nu se apela la structura și compoziția
nevelei.
Inițial, Ghiță este un personaj mobil tipic pentru categoria oamenilor dornici de
îmbogățire. Din punct de vedere moral și psihologic este încă nealterat. Protagonistul oscilează
între cele două modele de organizare socială: familia, ca emblemă a lumii tradiționale și
afacerile la limita legii pe care i le impune mai întâi Lică, după care le acceptă, fiind obsedat de
bani. El ia în arendă moara, pe care o transformă în cârciumă, devenind un om cu stare.
Lică Sămădăul este un personaj secundar, realist și static-imobil, un spirit satanic ce
exercită asupra celorlaltor personaje o dominație fascinantă, evaluând liniar pe parcursul
operei.Statutul social inițial de Sămădău, șef al porcarilor, îi conferă puterea de a guverna
afacerile cu porci cinstite și necinstite din Cîmpia Aradului. Pe parcursul acțiunii, acesta nu se
schimbă.
Viața interioară a lui Ghiță nu mai coincide cu cea exterioară. Conflictul este interior se
dă dă între fondul său cinstit și ispita îmbogățirii. La început este harnic, om blând și
cumsecade. Devine om ursuz, pus pe gânduri, nu zâmbește, iși face reproșuri.
Psihologic, cedează: gândurile îl năpădesc, nu comunică cu Ana, devine sperjur
apărându-l pe Lică:”Jur că l-am știut toată noaptea la cârciumă”. Se autocondamnă”sărmanii
mai copii... tatăl vostru e un ticălos”.
Chiar dușmanul său constată că are multă ură în suflet. Ana se simte folosită și trădată, îl
consideră ”o muiere îmbrăcată în haine bărbătești.”
Naratorul, dar și alte personaje îl caracterizează pe Lică în mod direct. El este un bărbat
cam de treizecișisase de ani, are ochii mici și verzi cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc.
Ochii mici și verzi susțin ideea că Lică este un om ascuns, prefăcut, mincinos și rău.
Sprâncenele dese și împreunate înseamnă că omul este pasional, impulsiv, periculos. Ana, deși
sesizează primejdia nu-și poate reprima sentimentele pentru Lică :” oarecum pierdută și speriată
de bărbăția înfățișării lui”.
O scenă semnificativă este discuția lui Lică cu Ghiță din care observăm că sămădăul se
cunoaște pe sine. Aflăm din această mărturisire nevoia criminală de sânge cald a personajului.
Lică este memorabil în sensul în care ni se impune prin personalitatea sa, prin misterul care îl
înconjoară, prin sadismul său, prin tăria cu care își reprimă sentimentele. Eroul acesta negativ
este un amestec de om și de demon desprins din tipologia romantică, comentat de Pompiliu
Marcea, într-o carte monografică numită ”Ioan Slavici”.
O altă scenă este în final, unde contrastând cu antagonistul operei, Ghiță este un bărbat
slab, obsedat și dezumanizat de patima banilor, acest comportament bizar fiind susținut de
retragerea în sine, neacceptarea comunicării între soți, neasumarea responsabilității față de
copii. Este dominat de Lică pentru că îi este descoperită patima pentru bani.
Ghiță este caracterizat în mod direct de către narator, iar autocaracterizarea și opiniile
celorlate personaje ci subliniază trăsăturile. Ana își descrie soțul ca ”o muiere îmbrăcată în
haine bărbătești ”, iar Sămădăul îi hrănește orgoliul ”Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în
sufletul tău, și ești om cu minte”.
În mod indirect, portretul moral al personajului se evidențiază tot mai bine pe parcursul
nuvelei. Portretul lui fizic nu este evidențiat, accentul căzând pe cel moral.
Propriile afirmații ale lui Ghiță într-un monolog interior (element al analizei psihologice)
evidențiază în același timp slăbiciunile lui, dar și un mijloc de apărare prin victimizare (”Ei! Ce
să fac?... Așa m-a lăsat Dumnezeu!”)
Lică poate fi caracterizat în mod direct de către narator sau de sine însuși, iar în mod
indirect de către celelalte personaje și relația lui cu acestea.
Acesta este caracterizat în mod direct de către narator, încă de la prima sa apariție în
operă ”vestitul Lică Sămădăul”, naratorul realizând și portretul său fizic ”Lică, un om ca de 36
ani,înalt uscațiv și subt la față, cu mustața lungă cu ochii mici și verzi și cu sprâncene dese și
împreunate la mijloc.”
Acesta se autocaracterizează într-un mod realist, impunând frică și respect ”De la mine
nimeni nu cutează să fure, ba să-l ferească Dumnezeu pe acele pe care aș crede că îl pot bănui.”
Bătrâna își formează o părere bună despre Lică de la prima vedere ”Un om prea
cumsecade”, în comparație cu Ana care nu îl agrează, afirmând că ”e oarecum fioros la față”.
Construcția narativă a nuvelei este în relație cu tema tratată. Din cele XVII capitole, rol
de prolog și epilog îl au capitolele I și XVII. În capitolele II, III,IV sunt precizate timpul, spațiul
și intriga.
Titlul este un element de paratextualitate care generează întotdeauna în receptor un
anumit orizont de așteptări. Tilul nuvelei poate fi numit o antifrază în sensul că titlul exprimă un
adevăr contrar celui pe care îl trăiesc personajele nuvelei.
Așadar, construcția antitetică și relația dintre protagonistul și antagonistul nuvelei ”Moara
cu noroc” sunt în strânsă legătură cu tipul de nuvelă realist-psihologică, pe care îl reprezintă
textul, dar mai ales cu tema dezumanizării generată de obsesia îmbogățirii.
Ioan Slavici, atât prin structura nuvelei, cât și prin construcția personajelor, pregătește
terenul marilor prozatori realiști din perioada interbelică.
 CARACTERIZARE GHIȚĂ
Ioan Slavici

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Ioan Slavici publică volumul ”Novele din
popor”în anul 1881, în care includea lucrarea, ”Moara cu noroc”, socotită apoi nuvelă realistă,
psihologică, cu structură riguroasă, clasică.
Având în vedere că nuvela are două caracteristici ce o deosebesc de celelalte specii epice
în proză-și anume: are un singur fir epic, iar protagonistul este în centrul atenției acțiunilor, este
incompletă prezentarea relației a două personaje fără a nu se apela la structura și compoziția
nevelei.
Nuvela ”Moara cu noroc” are ca temă dezumanizarea ce efect al dorinței de îmbogățire.
Inițial, Ghiță este un personaj mobil tipic pentru categoria oamenilor dornici de
îmbogățire. Din punct de vedere moral și psihologic este încă nealterat. Protagonistul oscilează
între cele două modele de organizare socială: familia, ca emblemă a lumii tradiționale și
afacerile la limita legii pe care i le impune mai întâi Lică, după care le acceptă, fiind obsedat de
bani. El ia în arendă moara, pe care o transformă în cârciumă, devenind un om cu stare.
Viața interioară a lui Ghiță nu mai coincide cu cea exterioară. Conflictul este interior se
dă între fondul său cinstit și ispita îmbogățirii. La început este harnic, om blând și cumsecade.
Devine un om ursuz, pus pe gânduri, nu zâmbește, iși face reproșuri.
Perspectiva naratorului este obiectivă și impersonal, iar când îi prezintă zbuciumul
interior se folosește de stilul indirect. Ghiță simte că în el este ceva mai tare decât voința, el se
izolează de familie, este stăpânit de răzbunare împotriva lui Lică.
Psihologic, cedează: gândurile îl năpădesc, nu comunică cu Ana, devine sperjur
apărându-l pe Lică:”Jur că l-am știut toată noaptea la cârciumă”. Se autocondamnă”sărmanii
mai copii... tatăl vostru e un ticălos”.Chiar dușmanul său constată că are multă ură în suflet. Ana
se simte folosită și trădată, îl consideră ”o muiere îmbrăcată în haine bărbătești.”
Trăsătura dominantă a lui Ghiță este avariția, acest comportament bizar, retragerea în
sine, neacceptarea comunicării între soți, neasumarea responsabilității față de copii-toate susțin
ideea că Ghiță este în final un bărbat slab, obsedat și dezumanizat de patima banilor.
O scenă relevantă pentru avariția protagonistului este cea de la începutul operei, când
după revenirea lui Lică, Ghiță are de făcut o alegere:câștigul murdar pe care l-ar putea face în
tovărăție cu lică sau să își păstreze caracterul curat, de om cistit și să plece.
O a doua scenă ce surprinde principala trăsătură a lui Ghiță ar fi aceea de la proces când
depune mărturie falsă pentru a-l proteja pe Sămădău. Ghiță vrea să rămână cu tot dinadinsul la
moară ”pentru că-i mergea bine”.
Ghiță este caracterizat în mod direct de către narator, iar autocaracterizarea și opiniile
celorlate personaje ci subliniază trăsăturile. Ana își descrie soțul ca ”o muiere îmbrăcată în
haine bărbătești ”, iar Sămădăul îi hrănește orgoliul ”Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în
sufletul tău, și ești om cu minte”.
 În mod indirect, portretul moral al personajului se evidențiază tot mai bine pe parcursul
nuvelei. Portretul lui fizic nu este evidențiat, accentul căzând pe cel moral.
Propriile afirmații ale lui Ghiță într-un monolog interior (element al analizei psihologice)
evidențiază în același timp slăbiciunile lui, dar și un mijloc de apărare prin victimizare (”Ei! Ce
să fac?... Așa m-a lăsat Dumnezeu!”)
Construcția narativă a nuvelei este în relație cu tema tratată. Din cele XVII capitole, rol
de prolog și epilog îl au capitolele I și XVII. În capitolele II, III,IV sunt precizate timpul, spațiul
și intriga.
Titlul este un element de paratextualitate care generează întotdeauna în receptor un
anumit orizont de așteptări. Tilul nuvelei poate fi numit o antifrază în sensul că titlul exprimă un
adevăr contrar celui pe care îl trăiesc personajele nuvelei.
În concluzie, construirea și caracterizarea protagonistului din nuvela ”Moara cu noroc”
sunt în strânsă legătură cu tipul de nuvelă realist-psihologică, pe care îl reprezintă textul;dar mai
ales cu tema dezumanizării generată de obsesia îmbogățirii.
Ioan Slavici, atât prin structura nuvelei, cât și prin construcția personajelor, pregătește
terenul marilor prozatori realiști din perioada interbelică.
TEMA ȘI VIZIUNEA/PARTICULARITĂȚI ALE SPECIEI ÎN ”MOARA CU NOROC”

Ioan Slavici

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Ioan Slavici publică volumul ”Novele din
popor”în anul 1881, în care a inclus lucrarea, ”Moara cu noroc”, socotită apoi nuvelă realistă,
psihologică, cu structură riguroasă, clasică. Este o nuvelă realistă prin tema socială și morală a
efectelor dorinței de îmbogățire și a familiei. Este o nuvelă psihologică prin dezvoltarea unui
conflict interior la nivelul personajului principal și prin analiza psihologică.
Nuvela ”Moara cu noroc” are ca temă dezumanizarea ca efect al dorinței de îmbogățire.
Aceasta determină conflictul psihologic la nivelul personajului, scos în evidență prin analiza
psihologică.
Primul episod relevant pentru temă ar fi venirea lui Lică la han, atunci când Ghiță are de
făcut o alegere: câștigul murdar pe care l-ar putea face în tovărășie cu Lică sau să își păstreze
caracterul curat, de om cinstit și să plece. O a doua scenă ce surprinde dezumanizarea lui Ghiță
ar fi cea de după proces în care le spune copiilor:” voi nu mai aveți, cum avuseseră părinții
voștri, un tată om cinstit”, replică ce anunță pierderea stimei de sine a protagonistului.
Viziunea despre lume este realistă, dublată de o viziune moralizatoare a autorului.
Mesajul său moralizator este transmis prin vocea bătrânei care deschide și închide nuvela. În
prolog avertizează :”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci
liniștea colibei tale te face fericit”, invitând la cumpătare și acceptarea destinului. În final,
aceasta pune întâmplările pe seama sorții spunând”Așa le-a fost dată”.
Fiind o nuvelă de factură psihologică, conflictul central este unul moral, psihologic,
conflictul interior al protagonistului Ghiță oscilează între dorința de a rămâne om cinstit și
dorința de a se îmbogățialături de Lică. Conflictul interior este dublat de un conflict exterior,
respectiv confruntarea dintre cârciumar și sămădău.
Titlul este un element de paratextualitate care generează întotdeauna în receptor un
anumit orizont de așteptări. Tilul nuvelei poate fi numit o antifrază în sensul că titlul exprimă un
adevăr contrar celui pe care îl trăiesc personajele nuvelei: cârciuma nu va aduce noroc, ci
moarte.
Construcția narativă a nuvelei este în relație cu tema tratată. Din cele XVII capitole, rol
de prolog și epilog îl au capitolele I și XVI. În capitolele II, III, IV sunt precizate timpul, spațiul
și intriga.
Nuvela este alcătuită din șaptesprezece capitole, iar acțiunea se desfășoară între două
repere temporale distincte, între Sf. Gheorghe și Paște pe parcursul unui an de zile.
În expozițiune, Ghiță, cizmar sărac, dar onest, harnic și muncitor, hotărăște să ia în
arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câștiga rapid bani. Cârciuma este așezată la
răscuce de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de pustietăți întunecoase. O vreme, la
Moara cu noroc afacerile îi merg bine lui Ghiță. Însă apariția lui Lică Sămădăul, șeful porcarilor
și al turmelor de porci din împrejurimi, la Moara cu noroc, constituie intriga și declanșează în
sufletul lui Ghiță conflictul interior.Desfășurarea acțiuni I ilustrează procesul înstrăinării
cârciumarului față de familie, care dornic să facă avere, se îndepărtează de Ana și devine
complicele lui Lică la diverse nelegiuiri: jefuirea arendașului, uciderea unei femei și a unui
copil. Cârciumarul se aliază cu jandarmul Pintea, fost hoț de codru și tovarăș al lui Lică, pentru
a-l da în vileag pe sămădău. Punctul culminant al nuvelei ilustrează dezumanizarea lui Ghiță. La
sărbătorile Paștelui, Ghiță își aruncă soția în brațelelui Lică, lăsând-o singură la cârciumă, în
timp ce el merge să-l anunțe pe jandarm că Lică are asupra lui banii furați. Dezgustată de
lașitatea soțului, Ana i se dăruiește lui Lică. Când se întoarce și își dăseama de acest lucru,
Ghiță o ucide pe Ana, fiind la rândul lui ucis de omul Lică. Deznodământul este tragic. Un
incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuie cârciuma de la Moara cu noroc. Pentru a nu
cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică se sinucide. Singurele personaje care supraviețuiesc sunt
bătrâna și copiii, nuvela având astfel un final moralizator.
Personajele sunt mobile și imobile. Personajele mobile-care se schimbă pe parcursul
acțiunii sunt Ghiță și Ana. Lică este un personaj imobil, pentru cărămâne un personaj rău,
diabolic până la sfârșit.
În concluzie, construirea și caracterizarea protagonistului din nuvela ”Moara cu noroc”
sunt în strânsă legătură cu tipul de nuvelă realist-psihologică, pe care îl reprezintă textul;dar mai
ales cu tema dezumanizării generată de obsesia îmbogățirii.
Ioan Slavici, atât prin structura nuvelei, cât și prin construcția personajelor, pregătește
terenul marilor prozatori realiști din perioada interbelică.
 IONA
de Marin Sorescu

Piesa ”Iona” este publicată în anul 1968 și inclusă ulterior în trilogia ” Setea muntelui de
sare” împreună cu piesele ”Paracliserul ”și ”Mateo”. Este subintitulată ”tragedie în patru
tablouri”, însă tragedia este înțeasă ca luptă a individului cu destinul. Ca specie literară” Iona”
aparține teatrului modern, fiind o parabolă, o meditație pe tema condiției omului modern
confruntat cu singurătatea și cu absurdul existenței cotidiene. O altă trăsătură a teatrului modern
este reluarea parodică a unor elemente din dramaturgia tradițională și preponderența
monologului. Timpul și spațiul au valoare simbolică: acvariul, plaja, burțile peștilor. Timpul
istoric este anulat.Decorul este stilizat (valurile sunt desenate cu creta pe scenă).
Tema piesei este singurătatea ființei umane, așa cum mărturisește autorul că a dorit să scrie
ceva”despre un om singur, nemaipomenit de singur.”
Chiar de la început, în indicațiile scenice este prezentat, Iona care vorbește tare cu sine
însuși ”ca orice om foarte singur”.El își pune întrebări și își răspunde. O secvență reprezentativă
pentru singurătatea personajului este pierderea ecoului la începutul tabloului întâi: ”Gata și cu
ecoul meu. Nu mai e”. Interesant este faptul că personajul conștientizează starea de singurătate.
O altă scenă semnificativă este momentul în care găsește biletul trimis tot de el și ajunge
la concluzia că nu e nimeni care să sară în ajutorul omului:”nimeni în sat, nimeni pe pământ,
nimeni în cer.”
Titlul este numele proorocului Iona din Vechiul Testament care a fost trimis de
Dumnezeu să propovăduiască în cetatea Ninive pentru întoarcerea la credință. Iona se sperie și
fuge pe o corabie, însă Dumnezeu trimite o furtună și corăbierii îl aruncă pe Iona în apă, fiind
înghițit de un chit(balenă). După trei zile și trei nopți de rugăciune, Iona este eliberat și-și
îndeplinește misiunea. Spre deosebire de personajul biblic, Iona din piesă nu este eliberat și aici
apare reinterpretarea modernă, parodică și ironică a poveștii biblice. Iona-personajul dramatic
trăiește într-o lume fără Dumnezeu, devenind exponentul omului modern, înstrăinat de sacru, de
ceilalți oameni și de sine. Conform viziunii lui Nietzsche:”solitudinea m-a înghițit ca o balenă”.
Piesa este alcătuită din patru tablouri ce reprezintă etapele în care se află personajul, în
căutarea sa.
În tabloul întâi, Ionaapare ca un pescar ghinionist reprezentând tipul omului obișnuit,
conformist care se lasă manipulat de viață și care visează la peștele cel mare. El stă nepăsător cu
spatele în gura deschisă a unui monstru marin care îl înghite la finalul tabloului întâi.
Tablourile doi și trei îl prezintă pe Iona în interiorul peștilor. Se află în condiția de om captiv, în
toate contextele sociale ale vieții.
Încercarea de evadare reprezintă dorința omului obișnuit de a se elibera de constrângerile
existenței. Reușește să iasă succesiv din burțile peștilor cu un cuțit și apoi cu unghiile.
Tabloul al treilea este cel mai sugestiv pentru a evidenția lipsa comunicării sociale, pentru
că întâlnirea cu cei doi pescari care rămân muți arată din nou singurătatea personajului. Bârnele
pe care le cară pescarii reprezintă povara existenței. Într-o altă încercare eșuată de comunicare
cu lumea scrie un bilet cu sângele săuprin care cere mamei să îl nască din nou.
Tabloul patru îl prezintă pe Iona asemănător unui sihastru, având senzația că a reușit să
iasă la lumină, însă este doar o iluzie și suferă din cauza lipsei prezenței lui Dumnezeu.
După ce își regăsește trecutul și identitatea se sinucide din dorința de a elibera eul
spiritual ”răzbim noi cumva la lumină”, zice el.
Iona este un personaj idee întruchipând singurătatea și căutările omului modern.
Statutul inițial se referă la modul în care apare Iona la începutul piesei:”Un pescar fără
noroc cu un rol simbolic pentru că actul de a pescui poate reprezenta nevoia de cunoaștere și de
autocunoaștere. Încă de la început își pierde ecoul, semn al unei singurătăți absolute. Atunci
când nu prinde nimic pescuieșter în acvariu, semn al ratării. Iona reprezintă omul modern
autoiluzionat și conformist preocupat de aparențe care se raportează la ceea ce spun alții, la
judecata socială. Din monologul dialogat rezultă că este căsătorit și că are copii.Tabloul întâi se
tremină cu înghițirea lui Iona de către un chit reprezintând situația absurdă în care se află.
Principala trăsătură este singurătatea. Chiar de la început, pierderea ecoului sugerează
acest lucru, ca și mărturisire a lui Marin Sorescu: ”am vrut să scriu despre un om singur,
nemaipomenit de singur”.
În text mai există și alte secvențe care sugerează singurătatea. În tabloul trei încearcă să
trimită o scrisoare tăind o bucată de piele din palmă și punând-o într-o bășică de pește, dar tot el
o găsește și o citește și îl critică pe cel care a scris-o fără să-și amintescă de faptul că el este
autorul. Atunci trage o concluzie tristă că ” nu e nimeni care să te ajute în sat, nimeni pe pământ
și nimeni în cer ”.
Această replică provenită din folosofia lui Nietzsche aceea că omul modern este părăsit
de Dumnezeu trăind o singurătate metafizică.
Iona reprezintă omul modern care suferă din lipsa semnelor divine din lume așteptând cu
înfrigurare o minune”sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia”. Singura alternativă este de
recuperare a trecutului și de redescoperire a identității. Gestul final, al spintecării propriei burți
poate reprezenta o modalitate de eliberare a sufletului, a eului spiritual din trup din eul material
sau o cale a iluminării:”Răzbim noi cumva la lumină”.
Personajul este caracterizat în mod direct prin notațiile autorului care precizează toate
mișcările sufletești ale personajului. El este prezentat în detaliu de către autor la începutul
tabloului întâi ca un pescar fără noroc la pecuit, dar și la începutul tabloului patru când este
descris cu o barbă lungă ș-ascuțită ca a schivnicilor.
În mod indirect Iona este caracterizat mai ales prin limbaj, prin mologul dialogat,
amestecând registrul parodic cu cel poetic.
Piesa ”Iona” este reprezentativă pentru teatrul modern de după Al Doilea Război Mondial
prin personaj, temă, limbaj.
 MOROMEȚII
de Marin Preda

Romanul ”Moromeții” de Marin Preda este alcătuit din două volume publicate la
doisprezece ani distanță în anul 1955, volumul I, iar în anul 1967, volumul II.
Ca formulă estetică, romanul se încadrează în realismul postbelic sau în neorealism și în
realismul psihologic prin viața psihologi că atribuită țăranului. Naratorul este obiectiv și narează
la persoana a treia, dar apare și personajul reflector Ilie Moromete în volumul întâi. Conform
realismului, romanul este o monografie a satului din Câmpia Dunării înainte și după Al Doilea
Război Mondial.
Tema centrală este reprezentată de destrămarea unei familii dintr-un sat din Câmpia
Dunării si mbolizând destrămarea în general a gospodăriei țărănești tradiționale. O altă temă
este reprezentată de criza comunicării, absența unui dialog real între Ilie Moromete și familia sa.
O scenă semnificativă care prefigurează destrămarea familiei este scena cinei care
surprinde un moment din existența familiei tradiționale, condusă de un tată autoritar. Este
prezentată familia eterogenă alcătuită din copii proveniți din căsătorii diferite, ceea ce duce la
nașterea unor stări conflictuale. Așezarea în jurul mesei sugerează destrămarea familiei: Cei trei
frați mai mari proveniți din prima căsătorie a lui Ilie Moromete, Paraschiv, Nilă și Achim
stăteau spre partea din afară a tindei cu tendința de a pleca. De partea cealaltă a mesei, Catrina
este întoarsă spre oalele cu mâncare, iar copiii ei stau pe lângă ea: Tita, Ilinca și Niculae. Se
observă două ”tabere” alcătuite de copiii din cele două căsătorii ale lui Ilie Moromete. Acesta
încearcă să păstreze un echilibru în familie, iar locul unde se așază sugerează autoritatea:”pragul
celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare”.
O altă scenă reprezentativă este cea a secerișului unde de asemenea este prezentă toată
familia, iar mezinul este învățat să secere. Secerișul este trăit de întregul sat, într-un ceremonial
specific satului tradițional.
Titlul romanului sugerează tema centală prin numele familiei. Putem considera chiar că
”Moromeții”este romanul unei familii.
Primul volum este împărțit în trei părți cu o acțiune care se desfășoară pe parcursul verii
cu trei ani înaintea izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial. Prima parte prezintă
întâmplări petrecute de sâmbătă seara până duminică noaptea, cu scene care ilustrează viața
rurală:cina, tăierea salcâmului, întâlnirea din Poiana lui Iocan, hora etc.
Partea a doua reprezintă întâmplări petrecute pe parcursul a două săptămâni, începând cu
plecarea lui Achim cu oile la București.
Partea a treia prezintă acțiuni de la seceriș, până la sfârșitul verii, când cei doi fii mai
mari pleacă la București.
Primul volum este structurat pe mai multe planuri narative, reprezentând mai multe
familii. În prim plan se află Moromeții, o familie numeroasă, dar măcinată de conflicte: țăran
mijlocaș, Ilie încearcă să păstreze întreg pământul familiei pentru a-l lăsa băieților, dar nu le
comunică acest plan al său crezând că băieții îl înțeleg. Aceștia însă își doresc independența
economică pentru că se simt neîndreptățiți din momentul în care Ilie s-a recăsătorit cu Catrina
cu care mai are trei copii. Îndemnați de sora lui Ilie, Guica, băieții mai mari, Paraschiv și Nilă
plănuisc să plece la București pe furiș susținând mai întâi plecarea luiAchim cu oile. Moromete
se lasă convins de ideea lui Achim, gândindu-se că va putea plăti datoriile cu banii trimiși de el.
Acesta însă vinde oile așteptându-I pe ceilalți doi frați care vor pleca luând o parte din zestrea
surorilor și caii. Moromete este nevoit să vândă o parte din pământ pentru a-și reface
gospodăria, pentru a plăti impozitul, rata de bancă și taxele de școlarizare ale lui Niculae,fiul
mai mic.
Un triplu conflict destramă familia lui Moromete. Mai întâi este dezacordul dintre tată și
cei trei fii din prima căsătorie izvorât din modalitatea diferită de a vedea lumea.
Un alt conflict izbucnește între Ilieși Catrina care vânduse în timpul secetei un pogon din
lotul ei, Ilie promițându-i trecerea casei pe numele acesteia. De teama fiilor mai mari,
Moromete amână împlinirea promisiunii și din această cauză Catrina este supărată pe el.
Un al treilea conflict este între Ilie și sora lui, Guica, din cauza căsătoriei cu Catrina.
Ilie Moromete este un personaj tipic reprezentativ pentru destrămarea lumii țărănești
tradiționale, din acest motiv Nicolae Manolescu îl numește ”cel din urmă țăran”.
În concluzie, ”Moromeții”este un roman care prezintă dispariția unei lumi : satul
tradițional și țăranul cu pământul său, fiind totodată un roman reprezentativ pentru realismul
psihologic.
 ILIE MOROMETE

Romanul ”Moromeții” de Marin Preda este alcătuit din două volume publicate la
doisprezece ani distanță în anul 1955, volumul I, iar în anul 1967, volumul II.
Ca formulă estetică, romanul se încadrează în realismul postbelic sau în neorealism și în
realismul psihologic prin viața psihologi că atribuită țăranului. Naratorul este obiectiv și narează
la persoana a treia, dar apare și personajul reflector Ilie Moromete în volumul întâi. Conform
realismului, romanul este o monografie a satului din Câmpia Dunării înainte și după Al Doilea
Război Mondial.
Ilie Moromete este personajul principal al romanului ”Moromeții”, iar destinul său
exprimă moartea unei lumi, el reprezentând concepția tradițională a țăranului față de pământ și
față de familie. La începutul romanului este prezentat ca țăran mijlocaș, împroprietărit după
Primul Război Mondial și un tată autoritar care încearcă să păstreze întreg pământul familiei
pentru a-l lăsa băieților.
Ilie Moromete este respectat în sat și are prieteni apropiați (Cocoșilă și Dumitru a lui
Nae) pentru care opinia lui contează. Este abonat la ziarul ”Mișcarea ” și merge în poiana lui
Iocan pentru a discuta politică. Aici este așteptat că el este cel care citește ziarul și interpretează
evenimentele. Faptul că lui Moromete îi place să discute o deranjează pe Catrina, soția lui,
revoltată că pierde timpul.
Trăsătura esențială a lui Moromete este disimularea. În acest sens este relevantă scena de
la începutul romanului când Ilie iese la poartă, după întoarcerea de la câmp, dornic să discute
cu cineva. Pentru că cel care vine să vorbească cu el este Tudor Bălosul, Ilie este dezamăgit și îl
înjură în gând, însă îi vorbește politicos. Când Bălosu îl întrebă dacă vinde salcâmul Ilie îi
răspunde în gând, însă cu voce tare că a doua zi va ploua, fără legătură cu întrebarea lui.
O altă scenă este cea în care Ilie este chemat acasă pentru a plăti fonciirea. El joacă o
adevărată comedie în fața agentului fiscal, Jupuitu, pentru că strigă la Catrina deși știa că este la
biserică, apoi strigă la Paraschiv care nu era acasă. Spune agentului că nu are bani și doar atunci
când începe să-i ia din lucrurile din casă, Moromete scoate banii obținuți din vânzarea
salcâmului pentru a plăti o parte din datorie. De altfel, Moromete reușise se amâne plata
fonciirii timp de 15 ani.
O altă trăsătură a lui Ilie Moromete este ironia, puterea de a face haz de necaz. Când îi
spune lui Nilă să aducă cei doi cai pentru a doborâ salcâmul, iar Nilă îi aduce aduce prea
aproape Ilie îi spune să îi aducă sub copac pentru a cădea peste ei.
De asemenea, Moromete este un spirit contemplativ și inteligent reușind să observe
lucruri pe care alții nu le puteau observa. Atitudinea față de pământ și față de bani este legată de
posibilitatea de a fi independent, de a fi liber să se gândească și la altceva, nu numai la ziua de
mâine. Ca tată autoritar, domină o familie numeroasă formată din copiii proveniți din două
căsătorii și învrăjbiți din cauza averii.
Principala greșeală a lui Moromete în relația cu familia este lipsa comunicării, deoarece
crede că familia îl înțelege și fără să ofere explicații, dar este o iluzie.
Ilie Moromete este caracterizat direct de către narator și alte personaje sau
autocaracterizare ori indirect prin limbaj, gesture, fapte, atitudini față de alte personaje sau prin
nume.
Ilie este caracterizat direct de narrator la începutul romanului ”era cu zece ani mai mare
decât Catrina” și acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau
bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.
Procedeul autocaracterizării rămâne definitoriu prin mărturisirea făcută de Moromete
doctorului, cu o sublimă trufie a omului ce și-a respectat condiția și menirea. Domnule, eu
întotdeauna am dus o viață independent!”
Caracterizarea indirect prin limbaj arată schimbările majore și dramatice prin care trece
personajul: la început are plăcerea de a povesti cu lumea, ulterior este poreclit ”Mutul”, ”nu se
mai putea vorbi cu el”.
Caracterizarea indirect prin gânduri și idei arată că este îndrăgostit de viață, o vede ca pe
un spectacol, o contemplă, crede că timpul este răbdător, iar când vede că s-a înșelat tot nu se
teme de trecerea sa ”Moromete nu găsea în el nici o frică față de trecerea anilor.
Tema centrală este reprezentată de destrămarea unei familii dintr-un sat din Câmpia
Dunării si simbolizând destrămarea în general a gospodăriei țărănești tradiționale. O altă temă
este reprezentată de criza comunicării, absența unui dialog real între Ilie Moromete și familia sa.
Titlul romanului sugerează tema centală prin numele familiei. Putem considera chiar că
”Moromeții”este romanul unei familii.
Un triplu conflict destramă familia lui Moromete. Mai întâi este dezacordul dintre tată și
cei trei fii din prima căsătorie izvorât din modalitatea diferită de a vedea lumea.
Un alt conflict izbucnește între Ilieși Catrina care vânduse în timpul secetei un pogon din
lotul ei, Ilie promițându-i trecerea casei pe numele acesteia. De teama fiilor mai mari,
Moromete amână împlinirea promisiunii și din această cauză Catrina este supărată pe el.
Un al treilea conflict este între Ilie și sora lui, Guica, din cauza căsătoriei cu Catrina.
Ilie Moromete este un personaj tipic reprezentativ pentru destrămarea lumii țărănești
tradiționale, din acest motiv Nicolae Manolescu îl numește ”cel din urmă țăran”.
În concluzie, ”Moromeții”este un roman care prezintă dispariția unei lumi : satul
tradițional și țăranul cu pământul său, fiind totodată un roman reprezentativ pentru realismul
psihologic.