Balada unui greier mic, George Topârceanu

George Topârceanu este cunoscut ca poet al anotimpurilor, al lumii gingașe, a florilor și

a micilor viețuitoare.

Poezia începe cu sosirea toamnei și se încheie cu monologul delicat și duios al greierului.

În primele patru versuri este prezentată sosirea rapidă a toamnei care a pus stăpânire pe
întreg peisajul.Poetul insistă apoi asupra chipului toamnei care lasă în urma sa toate relele
posibile.Natura reacționează diferit în fața toamnei: ciulinii, măceșii, greierul.

Poate insistă asupra imaginii greierului.Partea finală cuprinde monologul greierului, care
copleșește prin delicatețe și duioșie: motivează lipsa de hrană prin credulitatea izvorâtă
dintr-un calcul greșit; posibilitatea împrumutului este exclusă, încercarea fiind urmată de
refuz și de bârfă; în cuvintele sale își fac loc disperarea și resemnarea, singura consolare
fiind autocompătimirea.

În întreaga poezie își face loc umorul ca mijloc de transmitere a duioșiei. Prin
personificările folosite, poetul prefigurează fabulele de mai târziu. Cunoscut ca poet al
anotimpurilor (mai ales în Rapsodii), al lumii gingașe a florilor și a micilor viețuitoare,
George Topârceanu a înfățișat în lirica sa acest univers cu duioșie și umor, el fiind un
sentimental care transformă –n glume lacrimile clare.

Poezia are o structură bine articulată, începând cu sosirea toamnei și încheindu-se cu

monologul greierului prin care exprimă o mare delicatețe și duioșie.

Sosirea neașteptată a toamnei celei întunecate este prezentată expeditiv în primele patru
versuri, poetul insistând asupra rapidității acțiunii, asupra surprizei (A venit așa, deodată)
și a dimensiunilor impresionante ale peisajului luat în stăpânire de anotimp (Peste dealuri
zgribulite,/ Peste țarini zdrențuite). Elementele cadrului natural sunt caracterizate prin
epitetele zgribulite și zdrențuite care atribuie însușiri celor doi termeni ai enumerației
peste dealuri,peste țarini, iar epitetul cea întunecată evidențiază una din trăsăturile
anotimpurile-atmosfera mohorâtă.

Topîrceanu insistă apoi asupra chipului toamnei prin intermediul epitetului triplu lungă,
slabă și zăludă, cu rol personificator, ea apărând asemenea unui duh malefic care lasă în
urma sa toate relele posibile: Ploi mărunte,/ Frunze moarte,/ Stropi de tină,/ Guturai/.
Enumerația ploi, frunze, stropi de tină, guturai între termenii căreia se intercalează
epitetele mărunte și moarte reliefează într-un ritm alert fenomenele specifice acestui
anotimp și transmite un sentiment de neliniște și de teamă. Natura reacționează diferit în
fața toamnei care vine de la munte/ blestemând și lăcrimând: cuprinși de panică, ciulinii
se pitesc prin văgăuni, măceșii o întâmpină cu grăbite plecăciuni , iar greierașul își face
apariția pe coastă, la urcuș ieșind din căsuța lui de humă. Atât toamna, care blesteamă și
lăcrimează (sugestie a vântului și a ploii), cât și celelalte elemente ale naturii apar
personificate prin intermediul unor verbe de mișcare: se pitesc, întâmpină, a ieșit.

Cu o artă desăvârșită de miniaturist, de fin bijutier, scriitorul zăbovește asupra imaginii

greierului insistând asupra coloritului prin folosirea enumerației negru, mic, muiat în
tuș..., pudrat cu brumă. Duioșia și compasiunea cu care Topârceanu vorbește despre
greier, gingășia acestuia sunt evidențiate atât de enumerația anterioară, cât și de
diminutivele căsuță și greieraș.

Partea finală, care cuprinde monologul greierului, copleșește prin delicateță și duioșie,
depășind cu mult gingășia existentă în alte creații, cum ar fi Rapsodii de toamnă. Toamna
îl găsește pe greier cu cămara goală, fapt pe care-l motivează prin credulitatea sa izvorâtă
dintr-un calcul greșit (Nu credeam c-o să mai vii/ Înainte de Crăciun,/ Că puteam și eu s-
adun/ O grăunță cât de mică/). Drama micii vietăți este cu atât mai mare, cu cât
posibilitatea împrumutului la vecina furnică este exclusă atâta timp cât orice încercare
este urmată de refuz și de bârfa: Fiindcă nu-mi dă niciodată,/ Și-apoi umple lumea toată/
Că m-am dus și i-am cerut../. De aceea, în cuvintele greierului își face loc disperarea și
resemnarea(Dar de-acuș,/ Dar de-acuș s-a isprăvit../), singura consolare rămânându-i
autocompătimirea: Cri-cri-cri,/ Toamnă gri,/ Tare-s mic și necăjit/.

În cuvintele greierului ca și în întregul text își face loc umorul, folosit ca mijloc de
transmitere a duioșiei, căci scriitorul privește cu îngăduință, cu înțelegere pasivitatea,
neglijența, naivitatea, ca atribute specific omenești. Un rol important în reliefarea
atitudinii poetului îl au și epitetele toamnă gri ,glas sfârșit, diminutivul picioruș, repetiția
dar de-acuș, și adjectivele cu rol de nume predicativ mic și necăjit, care îmbogățesc
registrul stilistic folosit anterior. Prin personificarea greierului care poate fi totodată un
om șarmant,...un umil funcționar,...un poet necunoscut, neînțeles, prin atitudinea acestuia,
George Topârceanu prefigurează fabulele de mai târziu, scrise între 1930-1936, această
baladă putănd fi socotită un exercițiu preliminar, chiar dacă își are nota ei de originalitate
evidentă.