Particularitățile unei opere care aparține lui George Călinescu

,,Enigma Otiliei’’
-roman realist, obiectiv, balzacian, modern-
,,Enigma Otiliei” a apărut în anul 1938, în perioada interbelică, şi are ca geneză realităţile
contemporane autorului–evenimente din mediul citadin, al începutului sec. al XX-lea; articol din
presa vremii; decesul soţilor Popescu; Simion, fratele, invadează casa în căutarea banilor.
Încadrare în curentul literar
În general, romanul realist își propune să reflecte lumea în complexitatea ei. Naratorul acestui tip
de roman este o instanță demiurgică, omniscientă și obiectivă, care creează o lume verosimilă.
De altfel, romanul obiectiv este întotdeauna construit pe baza legii verosimilității. Evenimentele
se succed logic, cronologic. Relatarea se face la persoana a III-a, naratorul asumându-și
perspectiva narativă dindărăt și focalizarea internă. Conflictele interioare sau exterioare, sunt
generate de personaje puternice, adesea tipuri sau caractere.
Romanul ,,Enigma Otiliei" este un roman realist și obiectiv, privit de critica literară drept un
roman de profundă critică socială.
Tema romanului și două secvențe relevante
Tema romanului este tipic balzaciană: moştenirea, zestrea, banul şi averea .
O secvenţă sugestivă o constituie atitudinea Aglaei Tulea în incipitul romanului, când îi vede pe
cei doi orfani (Otilia şi Felix) reproşându-i fratelui ei: ,,N-am ştiut, faci azil de orfani?”, de
asemenea, se reliefează și răutatea surorii lui Costache și intenția pe care aceasta o are. Dorește
să-l determine pe Costache să nu o înfieze pe Otilia Mărculescu.
Totodată, interesul lui Stănică Rațiu pentru averea bătranului, reuşind să-i provoace atacul de
apoplexie, care urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea, urmând ca apoi să o
părăsească pe Olimpia.
Un prim element de structură este titlul, care este format dintr-o strucutură nominală: un
substantiv comun ,,enigma” şi unul propriu ,,Otiliei”, desemnând misterul protagonistei. Titlul,
iniţial, a purtat denumirea ,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii, relaţiile dintre
personaje care îşi asumă rolul de protector pentru Otilia.
Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator care relatează întâmplările la persoana a treia,
el este obiectiv, dar nu e în totalitate omniscient (personajul reflector, Felix, limitează
omniscienţa-decrierea străzii Antim, a personajelor din casa lui Costache). Asemenea unui
demiurg, naratorul intervine cu digresiuni și comentarii prin care luminează trecutul și chiar face
previziuni asupra viitorului unor personaje. Un exemplu concludent în acest sens este utilizarea
retrospectivei prin care sunt aduse în prim-plan întâmplările dramatice care i-au marcat copilăria
lui Felix: moartea prematură a mamei, anii petrecuți prin internate și sterilitatea afectivă de până
atunci determinată de absența unei prezențe feminine în viața sa.
Utilizarea tehnicii retrospectivei și discontinuitatea textului narativ impun romanului o
indiscutabilă modernitate.
Formule narative de aspect balzacian: expozițiunea cu fixarea exactă a cronotopului și
personajul-martor, Felix, care rezolvă de la început problema instalării cititorului într-un mediu
fictiv străin.
Incipitul este dat de expertiza științifică în descrierea casei Giurgiuveanu: ,,Casa avea un singur
cat, așezat pe un scund parter-soclu, ale cărui geamuri pătrate erau acoperite cu hârtie
translucidă, imitând un vitraliu de catedrală. Partea de sus privea spre stradă cu patru ferestre de
o înălțime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică, deși deasupra lor zidăria scotea tot
atâtea mici frontoane clasice, sprijinite pe câte două console. La fațadă, acoperișul cădea cu o
streașină lată, rezemându-se pe console despărțite de casetoane, totul în cel mai antic stil…’’
Incipitul romanului este tipic balzacian prin fixarea acțiunii în timp și în spațiu și sumarea
prezentare a personajelor: ,,într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele
zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim...’’
Tot balzaciană cu unele influențe eminesciene este și atmosfera de ansamblu: casa strivită de
arbori, vegetația luxuriantă, zidăria scorojită, lemnul bubos de vopsea cafenie, grilajul metalic al
gardului ruginit și căzut puțin pe spate. Așa cum remarcă N. Manolescu, la Călinescu, la fel ca la
Balzac, arhitectura ocupă un rol foarte important. Forma clădirilor, a ferestrelor, ciubucăria, varul
dezghiocat de umezeală și de neîngrijire par a spune ceva despre locuitorii acestei case.
Arhitectura-afirmă Balzac-are o strânsă legătură cu viața și cu întâmplările oamenilor. De aceea,
nu întâmplător G. Călinescu ne prezintă în expozițiunea romanului său descrierea casei lui
Giurgiuveanu, veche, înnegrită, cu ferestrele de o înălțime absurdă și cu o ușă mare, gotică, cu
geamuri plesnite. Aspectul general este acela de locuință părăsită (veritabilă casă cu molii) și
tânărul din perspectiva căruia se face descrierea, Felox Sima, este de-a dreptul înhibat, intimidat.
Răspunsul pe care-l primește din partea omulețului subțire și puțin încovoiat ce apare în capul
scării: ,,nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc…’’ confirmă părerea că, de fapt casa este nelocuită,
supusă unei iminente prăbușiri, iar semnele decreptitudinii vizibile în arhitectura casei se citesc și
pe chipul proprietarului: ,,Capul îi era atins de o calviție aproape totală, și fața părea aproape
spână și, din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară și galbene de prea mult fumat,
acoperind numai doi dinți vizibili, ca niște așchii de os.’’
Opera debutează și se încheie prin tehnica circularității epice cu imaginea lui Felix Sima, care
după întâlnirea cu Pascalopol și după contemplarea fotografiei Otiliei revine pe strada Antim,
rememorând cuvintele lui moș Costache ,,aici nu stă nimeni’’. Finalul simetric aduce din nou în
prim plan descrierea casei din strada Antim în aceeași atmosferă și același decor, din care însă
personajele dispar cu totul.
Categorii estetice
Spre deosebire de clasicii care au viziunea unității, Călinescu are viziunea umanității în ruptură
(se poate observa în deznodământ destrămarea clanului Tulea prin intermediul opoziției dintre
forțele centripete și centrifuge-unele reprezintă perspectiva unificatoare, iar celelalte perspectiva
dezbinătoare, mai puternică în roman). Arta formării unor chipuri umane se asociază cu o intenție
marcată de deformarea prin grotesc.
Grotescu este o dimensiune estetică fundamentală în ,,Enigma Otiliei’’, care nu apare în
clasicism. Surse ale grotescului după N. Balotă sunt:
-deformarea monumentalului și a grandiosului în arhitectură; casa lui Giurgiuveanu este un
amestesc de stiluri, kitchul cu imitații în conturarea salonului casei: faimoasele adulterări
donateliene, salonul casei e definit drept ,,o anticameră a morții’’.
-portretul personajului e grotesc și vizează comicul. Stănică se vaită de inimă, îl trage pe sfoară
când pe Felix, când pe Costache, aduce la căpătâiul bolanvului un doctor fals.
-limbajul este situat în registrul comic, căci subtilitatea romanului e de natură estetică, nu
psihologică. Relevant e cazul lui Stănică, un Cațavencu și la nivelul discursului, când doctorul e
chemat la căpătâiul lui Costache și îl declară pe acesta în afara pericolului, Stănică simulă
entuziasmul ,,dle dr sunteți providența noastră. Încă odată ați săvârșit o minune ridicându-ne pe
bunul nostru unchi. Vă suntem în veci recunoscători’’; în continuarea replicii escrocul subliniază
printr-un aparte: ,,mama ta de pesevenchi, gândi Stănică în sinea lui, te-a adus grecoteiul să strici
viitorul meu’’.
-deformarea discursului dialogat-dialogul e deformat de bârfă ,,bârfa vă adună și ea vă
împrăștie’’. În roman, bârfa este o artă de conversație de la simpla transmitere de vești de
clevetire și calomnie. Aici e cazul babei absolute și al domnișoarei bătrâne care malignizează
cuvintele prin raportare la Otilia ,,dezmățată, o fată fără căpătâi’’.
Grotescul rezultă din ignorarea oricăror valori morale, deoarece clasicismul este un curent al
virtuților, al elementelor moralizatoare în timp ce Călinescu evocă o lume indiferentă la orice
aspect moral.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite. Membrii acestora
aparţin unor tipologii care conturează universul social. Din prima familie fac parte Costache şi
Otilia Mărculescu. În această familie pătrunde Felix Sima, nepotul bătrânului, care vine la
Bucureşti pentru a studia Medicina. Tânărul va locui la unchiul şi tutorele său legal. Un intrus
este Leonida Pascalopol, prietenul bătrânului. Afecţiunea moşierului pentru Otilia, pe care o
cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie, care să-i alunge singurătatea reprezintă motivele
vizitelor repetate ale lui Pascalopol în casa lui Costache.
A doua familie vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia Tulea.
Astfel, rezultă un conflict succesoral.
Conflictul erotic şi interior ( zbuciumul lui Felix) priveşte rivalitatea adolescentului şi a
maturului Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Construcția subiectului
Utilizarea tehnicii retrospectivei și discontinuitatea textului narativ impun romanului o
indiscutabilă modernitate. Acțiunea este modernă, desfășurată pe parcursul a douăzeci de
capitole și structurată pe mai multe planuri narative. Primul plan narativ urmărește destinul
tânărului Felix Sima, rămas orfan, care vine la București, pentru a studia Medicina, la unchiul și
la tutorele său Costache Giurgiuveanu. Un alt plan narativ urmărește lupta acerbă dusă de familia
Tulea pentru obținerea moștenirii bătrânului avar și înlăturarea Otiliei Mărculescu, fiica soției
sale. Secvențele narative sunt legate cel mai adesea prin înlănțuire (cu respectarea cronologiei
faptelor), alteori, prin inserția unor episoade în textul de bază.
Expoziţiunea prezintă strada Antim şi casa lui moş Costache, prin detaliile surprinse de Felix
Sima. Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară
pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Odată intrat în casă, Felix îl cunoaşte pe
unchiul său (un omuleţ straniu, care se teme de străini) şi pe verişoara Otilia, apoi asistă la o
scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor
prezente în odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cu
detalii vestimentare şi fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, anumite trăsături de
caracter şi sunt prezentate, în mod direct, starea civilă, statutul în familie, elementele biografice.
Intriga se dezvoltă pe două planuri, care se întrepătrund: pe de o parte destinul lui Felix Sima, iar
pe de altă parte, este prezentată istoria moştenirii lui Costache. Lupta pentru moştenirea
bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului.
Moş Costache, proprietar de imobile, de restaurante şi de acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu
pune în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. Familia Tulea urmăreşte să
moştenească averea lui, plan periclitat ipotetic de adopţia Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră
pentru fată, bătrânul amână adopţia Otiliei, de dragul banilor şi pentru că se teme de Aglae. El
încearcă, totuşi, să pună în aplicare nişte planuri pentru a o proteja pe Otilia, intenţionând să-i
construiască o casă cu materiale provenite de la demolări. Proiectele lui moş Costache nu se
realizează, deoarece din cauza efortului depus pentru transportarea materialelor, bătrânul este
lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru familia Tulea boala lui moş Costache reprezintă
un prilej de a-i ocupa milităreşte casa, în aşteptarea morţii bătrânului şi a obţinerii moştenirii,
îngrijirile lui Felix, ale Otiliei şi ale lui Pascalopol determină însănătoşirea bătrânului. Moartea
lui moş Costache este provocată, în cele din urmă de Stănică Rațiu, ginerele Aglaei, care
urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea.
În deznodământ, Olimpia e părăsită de Stănică, nu-si poate face o situaţie, iar Felix o pierde pe
Otilia.
Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, trăsăturile sociale supuse observaţiei şi criticii, în
romanul realist, sunt înfăţişate alte aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre copii şi părinţi,
căsătoria şi condiţia orfanului.
Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmăreşte experienţele trăite de acesta în
casa unchiului său, în special, iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar
nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră.
Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl părăseşte, considerând că
reprezintă o piedică în calea realizării lui profesionale. Ea se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat
matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că, Pascalopol, i-a redat Otiliei
libertatea de a-şi trăi tinereţea, ea devenind soţia unui conte exotic şi căzând în platitudine. Otilia
a rămas pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol, o ,,enigmă’’.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană pentru descrierea mediului şi a
fizionomiei, din care se pot deduce trăsăturile de caracter. Portretul balzacian porneşte de la
caracterele clasice (avar, gelos) cărora realismul le conferă un alt tip uman, arivistul. Tendinţa de
generalizare conduce la realizarea unei tipologii clasice: moş Costache-avarul umanizat; Aglae-
baba absolută fără cusur în rău; Aurica-fata bătrână; Simion-dementul senil; Titi-debilul mintal;
Stanică Rațiu-arivistul; Otilia-cocheta; Felix-ambiţiosul; Pascalopol-aristocratul rafinat.
Concluzia
,,Enigma Otiliei’’este un roman realist-balzacian prin prezentarea critică a unor aspecte ale
societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, tema paternităţii şi a moştenirii,
structura, specificul secvenţelor descriptive, veridicitatea, naraţiunea la persoana a III-a. Cartea
depăşeşte modelul realismului clasic prin spiritul critic şi polemic, prin elemente ale
modernităţii: ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante, tehnicile
moderne de caracterizare-comportamentismul, reflectarea poliedrică.