Negrea Cristina

Enigma Otiliei. Caracterizare Costache

Giurgiuveanu
Ca romancier („Enigma Otiliei”, 1938), G. Călinescu se înscrie
în tradiţia romanului românesc de tip obiectiv, de inspiraţie socială,
reprezentat de N. Filimon, I. Ghica. L. Rebreanu şi de I. Agârbiceanu.
În perioada interbelică, romanul românesc cunoscuse o evoluţie
spectaculoasă, racordându-se şi integrându-se valorilor universale.
Aria tematică s-a lărgit considerabil cu problematica intelectualului şi
a spaţiului cotidian, în timp ce formulele epice tradiţionale coexistă cu
soluţii artistice moderne. Romanul realist de factură balzaciană
(care radiografiază societatea şi caracterele umane), îmbogăţit însă
considerabil de elemente estetice clasiciste, romantice şi moderniste,
este ilustrat cu strălucire de G. Călinescu.
Concepţia estetică a lui G. Călinescu privind romanul se
delimita de experienţele unor contemporani. Deşi adept al romanului
inspirat din viaţa contemporană, modernă, citadină, G. Călinescu
aderă sub raportul formulei epice la modelul tolstoian și balzacian, nu
la proustianism. El militează pentru un roman obiectiv, pentru
perspectiva clasică, pentru tipologie şi caracterologie. În structurile
sale fundamentale, Enigma Otiliei este o strălucită aplicaţie a acestei
concepţii estetice. Probând însă şi teza călinesciană care afirma că „nu
există în realitate un fenomen artistic pur, clasico-romantic”, romanul
îşi complică arhitectura cu elemente clasiciste, romantice, baroce,
moderniste. Aşadar, Enigma Otiliei este un roman de sinteză
estetică în care realismului obiectiv de factură balzaciană i se
asociază elemente caracteristice altor modele estetice (şi anume,
modelul clasicist, romantic şi cel modern).
Este un roman de inspiraţie socială, însumând „dosare de
existenţă” ale unor tipuri umane determinate în primul rând de
Negrea Cristina

circumstanţele sociale, apoi de „datul" psiho-afectiv şi de factorul

ereditar. Enigma Otiliei este însă şi un roman de problematică morală,
un roman de dragoste și un bildungsroman (roman al cristalizării unor
personalităţi), surprinzând etapele devenirii celor doi adolescenţi,
Felix şi Otilia.
Tema fundamentală este cea a existenţei unei societăţi precis
ancorată într-un spaţiu geografic şi într-o perioadă istorică
(existenţa societăţii burgheze bucureştene în primul sfert al
secolului trecut). Această temă fundamentală se dezvoltă în trei arii
tematice: tema moştenirii, a paternităţii şi cea a iubirii. Se poate
identifica şi o temă a parvenirii în măsura în care toate personajele (cu
excepţia lui Pascalopol) năzuiesc - conştient sau inconştient - să
pătrundă într-o sferă socială superioară prin îmbogăţire, prin căsătorie
sau prin afirmarea profesională.
Dacă titlul inițial (Părinții Otiliei) sublinia tema paternității,
titlul sub care a fost publicată cartea reliefează eternul mister feminin,
dar și misterul unei vârste și al vieții însăși. Ultima semnificație – cea
generală – este luminată de târzia reflecție a lui Felix din finalul
romanului: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși.”
Compoziția romanului este clasică: toate cele douăzeci de
capitole (fără titlu) se succed cronologic. Axa unui timp obiectiv,
derulat lent la început, apoi într-un ritm tot mai accelerat, este marcată
obsesiv prin sintagme temporale cu care debutează mai toate
capitolele: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909…”, „A doua
zi…”, „În ziua următoare…” etc. Principiul simetriei și al
circularității, care guvernează intrarea și ieșirea în și din universul
cărții, sunt evidente în secvențele cu care se deschide și se sfârșește
romanul.
Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului:
aflat în miezul istoriei moştenirii, el determină direct sau indirect
destinele celorlalţi eroi. Aparţine tipologiei avarului, înrudit spiritual
Negrea Cristina

cu Harpagon al lui Moliere, cu Gobseck, Goriot, Grandet ai lui

Balzac, cu Hagi Tudose, eroul lui Delavrancea. Se distanţează însă de
zgârcitul clasic prin complexitate. Portretul lui fizic se alcătuieşte prin
acumulare de detalii ce surprind grotescul eroului. Faţa spână, ochii
„clipind rar şi moale ca cei ai unei bufniţe speriate de lumină”, gura
cu buze îngălbenite de fumat, zâmbetul strâmb, glasul răguşit, vorbele
bâlbâite alcătuiesc o apariţie stranie. Dublul epitet („rar şi moale"), ca
şi comparaţia cu pasărea nopţii „speriată de lumină” evidenţiază
trăsături definitorii: nehotărârea, lipsa de fermitate, teama de cei din
jur. Vestimentaţia sa hilară îi dezvăluie zgârcenia. Casa cu arhitectură
pretenţioasă, dar neîngrijită evidenţiază avariţia proprietarului.
Interiorul ticsit de mobile vechi, desperecheate sugerează patima
agoniselii.
Demersul analitic al romanului cumulează nenumărate situaţii,
gânduri, fapte, vorbe şi gesturi care pun în lumină zgârcenia delirantă
a personajului (de la micile „ciupeli" pe seama lui Pascalopol şi a lui
Felix, la atitudinea faţă de chiriaşii restanţieri, de la vânzarea de case
până la visul de a-i construi Otiliei o casă cu materiale din demolări).
Deprinderile devenite automatisme sunt guvernate de
suspiciune, de teama de a fi jefuit, de spaima faţă de lăcomia clanului
Tulea. Bâlbâiala devine arma de apărare în faţa unei lumi cupide şi
agresive. El se retrage din mijlocul acestei lumi în spaţiul protector al
casei sale, în universul limitat şi precar al familiei.
Personajul este caracterizat în primul rând direct, făcându-i-se
portretul în manieră balzaciană: „…Un omuleţ subţire şi puţin
încovoiat…Capul îi era atins de o calviţie totală şi faţa părea aproape
spână, şi, din cauza aceasta, pătrată… Omul…zâmbea cu cei doi dinţi,
clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină
bruscă, dar privind întrebător şi contrariat”. Portretul fizic este
completat de cel moral, care reiese prin caracterizare indirectă din
fapte, limbaj, relaţia cu alte personaje. Bâlbâiala sa este o strategie de
Negrea Cristina

prudenţă şi tatonare a terenului, dezorientare a adversarului. Acţiunile

sale dovedesc teama obsesivă de a pierde bani, în ciuda pornirilor de
generozitate. Avariţia îi dă siguranţă, e o mentalitate lăsată moştenire
de familia sa, pe care o împărtăşeşte cu Aglae.
O scenă semnificativă pentru construcția acestui personaj ar fi
scena întâlnirii pentru prima dată cu Felix. „– Nu - nu - nu știu nu-nu
stă nimeni aici, nu cunosc”. Băiatul se mira nespus și „ieși amețit pe
ușa gotică și apoi pe poarta ruginită trecu prin fața muscalului, care
sforăia mereu, și porni dezorientat înainte.” Aspectul exterior și
interior al casei părăginite, aflate aproape în ruină, trimite – cu toate
detaliile descriptive – către avariția personajului, dar și către un soi de
parvenitism, arhitectura casei sugerând „intenția de a executa
grandiosul clasic în materiale nepotrivite”. Ca orice avar, Costache
Giurgiuveanu se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit, un
potențial atentat la averea sa.
O altă scenă semnificativă în care este prezent acest personaj ar
fi scena jafului. „Stănică îl găsi stând foarte grav pe un vas de noapte,
cu cutia de tinichea sub braț și cu cheile într-o altă mână. Atmosfera
era infectă, patul tot era presărat cu glomotoace de muștar ud.” Banii
stau sub salteaua din sufragerie, înveliți în jurnale vechi și legați cu
sfoara. Moartea îi va veni tot din cauza banilor. Stănică află
ascunzătoarea lor și-i fură chiar sub privirile disperate ale bătrânului
care cade „la pământ”. Moartea lui Costache Giurgiuveanu nu survine
natural, ci de pe urma unui șoc, de aceea sfârșitul are valoare de
simbol.
În concluzie, pendulând între grotesc, comic și tragic, eroul se
definește complex, ca individualitate pregnantă care se diferențiază de
avarul clasic.