LUCIAN BLAGA

POEZIA LIRICĂ

GEORGE GANĂ
 HAOSUL DIAFAN

• Poezia lui Blaga începe cu îndepărtarea privirii spre întregul lumii și

căutarea miezului ei absolut, a substanței ce dăinuie dincolo de moartea
fenomenală a realității de dincolo de lucruri:
„Nu pot să nu admit o viață care se ascunde în dosul aparențelor,
o viață în care noi suntem o neînsemnată fracțiune trecătoare.
[...] De privești căile lactee sau zâmbetul unui copil, sau inima ta,
vezi tot atâtea conture slabe ale unei realități despre care nu poți
spune altceva decât că e mare sau divină.”
• Pentru a o afla, poetul trebuie să pătrundă dincolo de aparent și imediat,
să meargă îndărăt pe drumul existențelor pieritoare până la punctul
inițial, să coboare la rădăcina lucrurilor și să vadă care este sâmburele
care supraviețuiește morții lor.
• Lirica lui Lucian Blaga debutează cu o cosmogonie: „Nimicul zăcea-n agonie/
cînd singur plutea-n întuneric și dat-a/ un semn Nepătrunsul:/ Să fie
lumină!/ O mare și-un vifor nebun de lumină/ făcutu-s-a-n clipă/ o sete era
de păcate, de doruri, de-avînturi, de patimi/ o sete de lumină și soare.”
• Desfășurarea procesului cosmogonic propriu-zis se află într-un mit expus prin
mijloacele prozei filosofice, în Diferențialele divine, cea mai poetică dintre scrierile
ce alcătuiesc sistemul lui Blaga.
• Există un mit pe care poetul se străduiește să-l susțină cu argumente teoretice și
științifice. Este imaginat un „Fond originar” al lumii, numit și „Fondul anonim”,
personificându-l Marele Anonim, care ar fi un tot unitar, complexitate maximă,
substanțială și structurală, o existență pe deplin autarhică, respectiv o existență
căreia i se datorează oricare alta.
• Poetul îi oferă posibilitatea de a se reproduce la infinit, în chip identic.
Realizarea capacității reproductive ar fi sinonimă cu multiplicarea Marelui
Anonim însuși, or riscul unor tendințe centrifuge sau uzurpatoare ale
noilor ipostaze ale existenței absolute este de a crea o adevărată
teoanarhie, un haos cosmic ale cărui consecințe ar fi printre cele mai
grave.
• Prin urmare, Marele Anonim se limitează doar la reproducerea unor părți
infime ale sale: diferențialele divine, respectiv echivalentul unor
fragmente infinitesimale din Totul substanțial și stuctural al Marelui
Anonim.
 POETUL SOLAR

• „Poet al luminii”, Lucian Blaga este, fundamental, un poet solar: „Credința

mea o sorb puternic din soare. Spre soare râd, spre diminețile tale râd,
soare vechi, soare nou.”
• „E același, nu-s aceiași [...] E același, nu-s același.
E același unic soare E același unic soare,
Tîlc suav învederînd. Inimă prin lumi bătînd.
Ca să coloreze ceasul Să îngîne-n vreme rugul
fluturi- alții sunt la rînd. alte-amurguri sunt la rînd.”
• Poemul oferă imaginea, alcătuită din momente cuprinse între răsărit și
asfințit, unei zile de vară, dar și o viziune generală, a lumii scăldate în
lumină și căreia soarele îi revelează „tîlcul suav”.
• În această perspectivă extinsă la infinit, astrul devine inimă a lumilor,
„răsăritul” și „amurgul” sunt termenii unui ciclu reluat etern.
• Soarele este așadar lumina în ambele sensuri pe care cuvântul le are la
Blaga, prezența lui răspunde deopotrivă nevoii de absolut a poetului și
sensibilității lui la natură, înclinației de a se fixa în concretul fenomenal:
soarele este miezul accesibil al lumii. Sentimentul existențial sau starea
lirică ajunge astfel să fie hotărâtă de mișcarea soarelui sau de intensitatea
luminii.
 CÂMPUL ȘI PĂDUREA

• Câmpul și pădurea, aceste zone reperabile geografic, constituie în poezia

blagiană un paradis vegetal, un spațiu care întreține sentimentul de a te afla în
interiorul fluxului vital cosmic.
• Căderea în iarbă semnifică atingerea unui țărm al salvării, notația este de fapt
contemplație. Blaga „vede” creșterea ierbii și exultă ca la nașterea luminii
cosmogonice. Este privit ca pe un nou act al genezei, ca pe o izbucnire a vieții:
„Trîntit în iarbă rup cu dinții/ gîndind aiurea- mugurii/ unui lăstar
primăvăratic/ [...] e ziua a șasea/ Sîmbăta ierbii.”
• Câmpul înseamnă îndeosebi lanurile de grâu și secară, a căror amintire, poetul
solar nu a pierdut-o niciodată.
• Cu toate acestea, un loc privilegiat în lumea lirică a lui Blaga, îi revine pădurii,
• „Sub bolta aspră de stejar
• țânțarii îi fac o aureolă peste cap
• [...]
• Subt frunze nalte mergem mai departe, tot mai departe.
• Dihănii negre
• ne adulmecă din urmă
• și blânde mâncă țărna
• unde am călcat și unde-am stat.”
 
• Este în atitudinea poetului ceva din
venerația getului, așa cum și-o imagina
Blaga: „Getul, când intra în pădure,
se simțea intrând în divinitate.”.
• Pădurea este spațiul unei cosmogonii
continue, pe care o include în poezia sa
prin intermediul suitei sale de elemente:
brad, stejar, gorun, pin, arin, plop, alun,
mesteacăn, salcie, tei, paltin etc.
• Mai semnificativă, desigur, decât
varietatea reprezentării este
solidaritatea unui copac anume,
prelungire a venerației față de pădure,
fiind vorba despre Gorun, primul arbore
inclus în universul poetului, în „corola de
minuni a lumii”.
• Gorunul este un arbore totem, dublul vegetal al poetului, cel substiuit simbolic lui.
• Venerația față de pădure se exprimă într-un adevărat cult al arborelui: Blaga
așază în mijlocul universului său, asemenea oamenilor culturilor arhaice, un
arbore sacru, cu vârful sub centrul cerului, intermediar între cele două tărâmuri:
„Sub ursa-mare, surpat de bureți/ neatins de om, neajuns de ereți,/
bătrîn, bătrîn, în imperiul meu/ bradul bărbos străjuiește mereu./
Lichene și buhe și viespi îl cuprind./ Păienjenii sfinți prin cetini se-
ntind.” ( „Cîntecul bradului” )
• El concentrează o forță vitală indiferentă față de tot ce o neagă, împrospătată
perpetuu prin împărtășirea din lumina cosmică.
• Arborele sacru al poetului este arborele vieții, simbol al existenței universale pe
care o venerează și o cântă, emblemă a universului său: „Și făr’ de-asfințit în
imperiul meu/ tînărul brad străjuiește mereu.”
 MUNTELE

• Condus tot de amintire, gândul poetului se oprește, alteori, în preajma

muntelui, tot ca într-un loc al său: „Muntele meu, munte iubit”.
• Nicăieri nu apare mai clară consecvența cu care Blaga își construiește
universul poetic pe temeiul unei idei fundamentale, presiunea viziunii
generale asupra imaginației sau observației lui.
• Materia opacă, Blaga o va ascunde sub păduri de brazi și straturi de
mușchi și de iarbă și o va inunda cu lumină. Poemul genezei munților se
încheie cu expresia nostalgiei lor după starea dinaintea precipitării
materiilor grele, când munții nenăscuți încă aparțineau fluidului cosmic.
• Fiind un loc al luminii, muntele este un spațiu sacru, redevine „cetatea
zeilor din ochii de copil”, unde Dumnezeu „mocnește sub copaci”.
• Transfigurarea deplină a piesajului face ca intrarea în munte să echivaleze
cu pătrunderea uimită în Eden: „Intru în munte. O poartă de piatră/
încet s-a-nchis. Gînd, vis și punte mă saltă.” ( „În munți” )
• Este un tărâm de basm, cu „vinete lacuri”, cu jivine „vrăjite”, „mai sfinte”
decât cele de afară, în care timpul se dilată foarte mult sau e anulat, o
lume asemănătoare Hadesului orfic:
„Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară/ albinele morții, și anii. Și
anii”.”
( „Munte vrăjit” )
 ORAȘUL
• Lucian Blaga are o viziune globală asupra lumii, pe care o asimilează spre a se
exprima prin ea.
• Reacția lirică față de comportamentele realității imediate este în funcție de
aderența sau neaderența lor substanțială la cosmosul ideal, pe care-l
imaginează poetul proiectând în el aspirația lui esențială, pe care-l caută și-l
descoperă în cel real.
• Cu aceeași ochi privește Blaga orașul. Acest fapt poate surprinde la un scriitor
care, în afara primilor ani ai copilăriei, a trăit mai tot timpul în orașe precum
Sebeș, Brașov, Cluj, Sibiu, București, Viena, Varșovia, Praga, Berna, Lisabona,
și ceea este cel mai important, adaptându-se perfect orașului ca lume culturală.
• Spirit cultivat, intelectual prin structură și formație, Blaga nu are
complexele ruralului transplantat la oraș. Ca poet, însă, în înțelesul de
creator al unui univers liric, el nu poate asimila orașul ca realitate sensibilă,
fizică: e spațiul materiei inerte, „cremene”, „bazalt”, „bolți”, „poduri”,
„ziduri”, „turnuri””, și, prin aceasta, străin de mișcarea vieții cosmice,
spațiu al morții:
• „aci și țărîna înveninează,
• aci casele au încercat cîndva
• să ucidă pe copiii omului.
• Scuturați-vă de pământ
• și plecați,
• căci iată- aci vinul nebun al vieții
• s-a scurs în scrum.” ( „Semne” )
• Orașul lui Blaga este un cimitir, cu cenușă în loc de iarbă, în care nu cresc
decât „păianjenï verzi”, pustiu, fără „nici o adiere de om”.
• În atitudinea lirică față de oraș, descoperim perspectiva cosmică în care poetul
privește lumea, sensibilitatea la semnificația ontologică a elementelor ei.
• Orașul este resimțit ca înstrăinat de natură. De aici se desprind și ideea poetică
de spațiu al morții și imaginile sumbre, aglomerări de piatră, cenușă, întuneric.
• Pentru a-l salva, îl apropie de natură, înecându-l în miros floral:
„Cremene, bazalt e totul. Blocuri
drepte stau în noapte, cu temei.
Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă
grele curg miresmele de tei.” ( „Cetate în noapte” )
• O altă iluzie acceptată și având același sens este confundarea luminilor
orașului, privit de pe deal, cu o aglomerare de stele:
„În ținutul ce-l adulmeci (...)
e orașul – jos – de față, Turnuri nu-s, nici catedrale.
Fără chip în beznă între Calea-Laptelui e-n vale.”
Amintire și speranță ( „Oraș în noapte” )
Semne dă, dar numai jocuri
De lumini, sclipiri și focuri:
Stele să le-atingi cu geana.
Ne încearcă-aproape teama.
 SATUL
• Dacă orașul este substanțial inaderent cosmosului fictiv al poetului, satul este,
dimpotrivă, unul dintre simbolurile care-l rezumă.
• Există la Blaga, mai întâi, o poezie a satului cu un caracter evident autobiografic:
poezia „satului natal””, cum se și intitulează unul dintre textele seriei. Primul
dintre acestea se numește „Cântare pentru trecut””, publicat în 1924, la 15 ani de
la părăsirea Lancrămului.
• Este un poem al întoarcerii la „obîrșie” și al rememorării copilăriei, cu drumul „pe
unde mînam dobitoace sfinte cu biciul”, arinii, morile „fantastice”, casa unde
„mi-am făcut intrarea în cîntecul zilei”, șura „pe-a cărei streașină grea/ îmi
aruncam mărunți și albi dinții de lapte”, poarta „unde puneam frunză
mîntuitoare de leuștean/ să apăr de strigoi/ laptele și ugerul vacilor.”
• A fost o epocă fabuloasă, „Totul a fost un joc despletit/ în lumină pe uliți”,
căreia i-au urmat „desăvîrșirile în rău”, sentimentul solitudinii: „Cînd m-am
trezit om și cuget împlinit,/ singurătatea mea răsună/ prin satul cu
acoperișele negre”.
• Poetul nu va rămâne, dar se va întoarce mereu , asemenea „sorilor bătrîni”
ce se întorc noaptea „spre obîrșia lor niciodată uitată” din versurile cu care
se deschide poemul și seria.
• Întoarcerea în sat va începe să însemne căutarea copilăriei și găsirea
permanenței, a sentimentului ei. Strigătul după copilărie se stinge, imaginea
satului se simplifică, se stilizează, redusă la elementele care reprezintă ori
sugerează permanența, izvorul, sau pietrele de mormânt, în poezii precum
„Izvorul” sau „Judecată în Câmpul Frumoasei”.
• Satul lui Blaga nu este doar locul copilăriei, ci și al părinților, străbunilor,
prin urmare, simbol al continuității și al înfrângerii astfel a timpului.
• Reapare, invitabil, motivul cimitirului din poezia orașului, dar cu o
semnficație atât de diferită, încât, de fapt, numai formal e vorba de unul și
același motiv.
• Cimitirul nu mai este o metaforă pentru un spațiu sustras vieții cosmice, ci
are sensul propriu, interpretat într-un mod definitoriu pentru poetul
spaimei de trecere.
• Este locul în care existențele individuale se prelungesc în adânc.
• „Coboară-n lut părinții, rînd pe rînd,
• În timp ce-n noi mai cresc grădinile.
• Ei vor să fie rădăcinile,
• Prin cari ne prelungim pe subt pământ.
• Se-ntind domol părinții pe subt pietre,
• În timp ce în lumini mai adăstăm...”
( „Părinții” )

Casa memorială „Lucian

Blaga”, Lancrăm, județul
Alba
• Lumea cu care poetul dorește să se confunde este aceea a satului. Dacă însușirea
mentalității arhaice este imposibilă, integrarea în lumea satului se face totuși în alt
fel: prin naștere și prin moarte.
• Satul este leagănul și mormântul, termenii existenței individuale, care se
prelungește în părinți și străbuni care au trăit aici și care dăinuie ca „umbre”,
„pietre”, „țărînă”.
• Satul este obârșia cântată cu o gravitate ieșită din amestecul incomparabil al
solemnului cu pateticul, la care poetul știa că se va întoarce odată definitiv:
„Sat al meu, ce porți în nume Spre tine cine m-a-ndrumat O, drum și
ape, nor și dor,
sunetele lacrimei, din străfund de veac, ce voi fi, cînd m-oi
întoarce
la chemări adînci de munte în tine cînd m-a chemat la obîrșie, la izvor?
în cea noapte te-am ales fie binecuvîntat, Fi-voi dor atuncea?
 MAGIC ȘI MITIC

• Lumea poveste a lui Blaga este o lume magică, traversată de puteri

misterioase. Viziunea sa este magică în fundamentul ei. Nicăieri nu se
dezvoltă mai clar magismul lui Blaga decât în confuzia frecventă a umanului
cu vegetalul: „Prinși de duhul înverzirii/ prin grădini ne-nsuflețim./
(...)/ Căutăm pămîntul, unde/ mitic să ne-alcătuim,/ ochi ca oameni
să deschidem,/ dar ca pomii să-nflorim.” ( „Focuri de primăvară” )
• Pe de altă parte, magismul nu determină niciodată viziunea poetică, nu
conduce și nu stăpânește imaginația scriitorului.
• Acesta rămâne un element ascuns, latent, al reprezentării generale a lumii.
• Poezia lui Blaga comunică o viziune asupra lumii foarte apropiată de viziunea
mitică, prin dimensiune, respectiv prin implicarea factorului metafizic și prin
semnficația ontologică: „Născocesc motive mitice la fiecare pas.”.
• Un alt aspect important pe care poetul are grijă să îl sublinieze este diferența
de atitudine față de mit: „Miturile sunt privite de aceia care le
născocesc și cred în ele, drept realitate mai autentică decît cea de
toate zilele. Sunt socotite revelații pure, nealterate. De sute de ani,
însă, împrejurarea aceasta nu ne mai poate face iluzii. Nici un mit
nu e revelația pură a unui sens sau a unei transcendențe.”
• Deosebirea se află între naivitatea omului arhaic și scepticismul modernului
care se zbate între nevoia de mit și neputința de a crede în el.
• Mitul paradisului este mitul central al poeziei lui Blaga, rezumând
principalele resorturi ale lirismului său.
• Paradisul este spațiul simbolic în care omul, animalele, plantele, toate
formele vieții cosmice trăiesc în nemijlocita apropiere a fondului absolut și
generator al lumii, spațiul în care divinul este prezență continuă.
• Exemple de astfel de spații sunt muntele, câmpul, grădina, lumea
întreagă.
• „În noaptea asta lungă, fără sfîrșit, „Strălucitoare-n poarta
raiului
o femeie umblă subt cerul apropiat. Sta Eva.
(...) Privea cum ranele amurgului
Luați făclia ce-am aprins-o se vindecau pe boltă
În steaua coborîtă și visătoare
Deasupra ieslelor roase de boi mușca din mărul
Și dați-o mai departe ce i l-a-ntins ispita șarpelui.”
Din mînă în mînă.”
( „Bunăvestire” ) ( „Legendă” )
• Într-un univers liric în care realul și fabulosul se confundă, poetul însuși
apare deseori ipostaziat mitic: Zamolxe, Pan, Ioan, Oedip, Ulise etc.
• Măștile mitologice ale lui Blaga nu sunt travestiuri, ci stilizări ale ființei lui.
Nu-i ascund chipul, ci dimpotrivă, îl revelează.
• Ipostazierea mitică a poetului este una dintre consecințele tendinței de
stilizare impersonală ce caracterizează lirica blagiană: un rezultat paralel
cu transfigurarea lumii în poveste, corespondent al ei.
• Așadar, Blaga nu pornește de la mit, ci ajunge la el, evocându-l spre a
conferi semnificație absolută stării lirice determinate de contemplarea
lumii imediate și a „corolei ei de minuni.”