BOGDAN ŞI FANTOMELE

              
                            (vol.2 din ciclul „Narcisa şi extratereştrii”)

În seara-aceea,-n casa părăsită,

Pe unde se juca de obicei
Cu toată trupa lui cea zăpăcită
De foarte sturlubatici prichindei,

Era doar o tăcere nesfârşită

Ce anunţa o seară ca oricare,
Iar Bogdănel, pe banca învechită,
Stătea într-o tăcută contemplare.

Când, din senin, tăcerea nefirească

E spartă de o voce cam ciudată,
Făcându-l pe Bogdan să îşi ciulească
Urechile, cu grijă, deîndată.

-Nu se mai poate! glasul glăsuieşte

Cât timp ne mai ascundem în pustiu
Noi, care-am îngrozit tot ce trăieşte
În lumea asta cam de când mă ştiu?

Cum am ajuns de râsul lumii oare?

Că suntem zi de zi satirizate
În glume, bancuri, comedii uşoare
Şi-n sute de desene animate!

De ce să ne alunge veselia
Şi cântecul şi râsul celor vii,
Şi să ne-apuce zilnic nebunia
Pe noi, strigoi, fantome şi stafii,

În loc, ţipând cu toţii din rărunchi,

Să se ascundă oamenii-n sertare,
Să cadă-n faţa noastră în genunchi
Cerşind clemenţă, milă şi-ndurare?!
Eu, gata, nu mai pot, m-am săturat!
Şi, de acum, vă spun, mă bate gândul,
La luptă să pornim neapărat
Şi hai cu toţi să cucerim Pământul!

Răsună-aplauze şi gălăgie
(plus miorlăit sinistru de pisică)
Îndată Bogdănel, cu vitejie,
Se hotărî...    să tremure de frică.

„O, Doamne, ce mă fac? Suntem pierduţi!

Vor cuceri tărâmul pământesc!
Îmi trebuie o trupă de recruţi
Să le oprim din planul fantomesc!”

-Fantome dragi! grăi din nou fantoma,

De-acum, ca muşuroiul de furnici,
Vom invada din Polul Nord la Roma!
Începem deci chiar mâine, de aici.

Au început din nou să dănţuiască

Zburdând prin încăpere ne-ncetat;
Bogdan, urcat la geam ca să privească,
La un moment anume,-a observat

Cum o fantomă foarte zurbalie,

Ţâşnind din colţ în colţ ca un bondar,
Lovi un raft, trântindu-și pe chelie
Un borcănel uitat, plin cu muştar.

Muştarul i se-ntinse brusc pe faţă,

Iar fantomiţa (în engleză – ghost)
A scos un ţipăt scurt, precum o caţă,
Şi-a dispărut, de parcă n-ar fi fost.

-Atenţie, feriţi cu toţi muştarul!

Că am uitat întâi să vă previn:
În lumea asta, ăsta ni-i amarul,
Muştarul expirat, că doar puţin
De vă atinge, imediat vă face
Să vă întoarceţi pe tărâm la noi;
Apoi, în veci de veci, good-bye şi pace!
Nu mai puteţi veni aici, `napoi!

- O, fir-aş om! grăi Elefantoma,

E bine că măcar acum aflai!
Eu chiar voiam să gust, că-mi place-aroma
Şi ajungeam, ferească moartea,-n Rai!

-Să mergem dar, să-nceapă pregătirea,

De mâine invadăm întreg Pământul!
Să afle tot Fantomenburg-ul ştirea,
Şi pururi viu (scuzaţi!) ne fie-avântul!

Fantomele plecară, iar Bogdan,

Ştiind că are ac de-al lor cojoc
Şi, ca un bun şi iscusit terran,
Îşi făuri un plan urgent, pe loc:

"Voi aduna terrani şi vom lupta,

Că singura speranţă pentru Terra
Sunt ei. În plus, acum voi inventa
BOGDANTIFANTOMUŞTARALIERA!"

Şi lipa-lipa o zbughi spre casă,

Luându-şi arma care-aruncă apă,
A încărcat apoi muştar de masă
În rezervor, cât poate să încapă.

O căută şi pe Narcisa-n grabă:

- Adună-i pe terrani în astă seară,
O să avem extrem de multă treabă,
Că Terra e-n pericol azi să piară!

Narcisa n-a-ntrebat nimic - nimica,

Ba imediat la treabă a pornit,
Că şi pe ea o apucase frica
Văzându-l pe Bogdan aşa zburlit.
Când trupa a fost gata şi prezentă,
Cu toţii hotărâţi pe acţiune,
Făcură o şedinţă mai urgentă,
Să afle ce probleme sunt în lume

- Terrani, grăi Bogdan cu-nflăcărare,

Ne-aşteaptă nopţi întregi de luptă grea,
Că lumea e-n pericol foarte mare,
Iar noi suntem salvarea pentru ea.

Fantomele vor invada Pământul,

Am auzit eu însumi planul lor;
Se cere să luptăm cu tot avântul
Şi vă previn că nu va fi uşor!

Un lucru ştiu: muştarul, când le-atinge,

Le face să se-ntoarcă-n lumea lor;
Cu asta doar le vom putea învinge,
La treabă deci, cu inimă şi spor!

Luaţi-vă pistoalele de apă,

Borcane cu muştar din etajere
Şi umpleţi rezervoarele în grabă,
Să-aveţi cu toţii muştaraliere.

(Aşa le spunem, dar să ştiţi deja,

Aceste arme ce vă dau putere,
În viitor vor fi ştiute ca
Bogdantifantomuştaraliere!)

În plus, terranauţii toţi să ştie

Un amănunt ce nu l-am precizat:
Ca să pălim fantomele-n chelie,
Vom folosi muştarul expirat.

- Dar spune-ne, Bogdan, de unde oare

Muştarul vechi o să-l găsim din plin?
Grăi Neluţa. - Of, ce întrebare,
Îl cumpăraţi din orice magazin!
Voi nu vedeţi că-n ţară,-n lung şi-n lat
Se vând destule mărfuri expirate?
Se spune că aşa ajungi bogat
Şi ai maşini luxoase şi palate!

Vom aştepta la casa părăsită,

Invazia începe până-n zori;
La luptă, deci, cu inima-ntărită
Bogdantifantomuştaraliori!

Se-mprăştiară care mai de care

Cu armele în mâini, precum soldaţii,
Iar Viorica puse o-ntrebare:
- E voie să urlăm ca disperaţii

În cazul când apare deodat`

În spate o fantomă fioroasă?
- Se-aprobă, dar ar fi de preferat
Cei ce se tem, să plece-acum acasă!

Şi noaptea coborî pe nesimţite;

Foşneau copaci a "bârrr!" şi-a "vai de mine!"
Şi, din adâncul casei părăsite,
Vârtej năvalnic ei aud cum vine:

Se arătară zeci şi apoi sute

De năbădăi ciudate pe cărări;
Terranauţii începură iute
Să tragă cu muştar în arătări.

Un cor imens de chiote de spaimă

Răsună brusc în noaptea de granit!
Fantoma şefă stă prostită: - Hai, mă!
Cum mama mamii lor ne-au dibuit?!

Da-r-ar muştarul în chelia mea!

Mă mir stupid, cu semnul întrebării:
Ce om să fie cel ce cunoştea
Secretul sfânt al muştarificării?
Va trebui să ne refacem planul,
O altă strategie de urmat,
Că-n felul ăsta se-mplineşte anul
Şi nu vom cuceri un sfert din sat!

Fantomele pluteau uşor, fluid,

Se scălâmbau ca nişte pui de draci;
Teranauţii le ocheau rapid
Pitiţi pe după pietre şi copaci.

Vasile rămăsese-n loc privind

În zare ca la cine ştie ce,
Precum priveşte un copil cu jind
Când nu sunt coapte prăjiturile.

- De ce nu tragi? răcni la el Bogdan,

Nu vezi fantoma-aceea cum îţi scapă?
- Iertare, şefu`, nu sunt guguman,
Dar pe cuvânt, îmi lasă gura apă!

- O, Doamne! s-a-nchinat uimit Bogdan,

Băiatul ăsta zău, e chiar de comă!
Ştiu că mănânci cam trei purcei pe an,
Dar cum crezi tu că mesteci o fantomă?

- Nu vreau să pap fantome-acuma, dar

Aceea are formă de cârnat;
Am vrut să-i dau pe spate cu muştar
Şi, mamă, ce fomoi m-a apucat!

Că eu, dintre mâncăruri felurite,

Cel mai cu îndârjire aşadar,
Poftesc la maioneză în clătite
Şi la cârnaţi călduţi cu mult muştar.

- Vezi că, aşa mâncări condimentate

Or să te bage într-o zi în comă
Şi, nu-ţi doresc, dar află că se poate
S-ajungi şi tu, mult prea curând, fantomă.
Brusc, lângă ei năvale o codană
Ţipând ca şi din gură de fantomă:
- Văleu, ce orătanie babană!
E mare, cântăreşte cam o "tomă"

- Se zice tonă, zise Gabi iute,

O văd cum zboară către Ionel;
La ce i-or trebui picioare multe,
Că doar pluteşte-n aer uşurel?!

- Pesemne ăsta e Paingfantomul;

Să nu v-apuce spaimele, băieţi,
Că au picioare ca aerodromul
Doar ca să bage lumea-n sperieţi.

- N-am auzit de-aerodrom că are

Mâini sau picioare, glăsui Sorin.
Ştiu că-i un fel de dromader mai mare
Şi zboară ca un pui de submarin!

- Scuzaţi, dar submarinul n-are pui,

Convins de adevăr Mihai grăieşte;
Trăieşte în adâncul râului
Şi-are motor, deci e un fel de peşte.

- Vai, scuze! zise Iulia-ncruntată,

Dar peştii n-au motor. Iar dromader
E o cămilă foarte cocoşată
Ce vieţuieşte la "Echilater".

- Pesemne vrei să spui Ecuator,

Sări şi Alexandra-n completare;
Şi-aerodromu-i loc pentru tractor,
Când nu mai are câmpuri ca să are:

- V-aţi zăpăcit? sări Bogdan îndat`,

Aici sunteţi la şcoală, sau la luptă?
Mă bucur că v-aţi pus pe explicat,
Dar vreţi să-ajungeţi la fantome-n burtă?
- Nu, şefu`! glăsuiră ei în cor
Şi traseră o salvă de muştar
În opt fantome ce zburau de zor
Spre casa unui vajnic gospodar.

Fantomele ţipară şi pieriră;

Nici una din adânc nu mai soseşte.
Bogdan stă încruntat şi se cam miră
Văzând că Narci nu se mai zăreşte.

- Copii, nu aţi văzut-o pe Narcisa?

Era pe-aici în urmă cu-o clipită!
- Ba da, răspunse Mariana, mi s-a
Părut că intră-n casa părăsită.

- Pesemne face muştarificare

Pe doamnele fantome, deîndată
Ce scot năsucurile la plimbare
Din lumea lor ascunsă şi ciudată.

Rosti Angela, doctă, iar Andrei,

Degrabă    hotărât să se afirme
- Acoperiţi-mă! strigă spre ei,
Şi se rostogoli precum în filme.

Rămase-apoi întins, cu socoteală;

Ceilalţi, gândind că ştie el ce vrea,
Găsind o ţoală veche la iuţeală,
Îl înveliră repede cu ea.

- Nu asta-nseamnă, măi, acoperire!

Înseamnă: ţineţi armele spre casă
Ca să deschideţi focul cu grăbire
De-apare o fantomă fioroasă!

- Dar tu ce faci în toată-această vreme?

- Eu mă strecor să văd ce s-a-ntâmplat
Şi de avem motive a ne teme
De faptul că Narcisa a intrat
În casă, fără totuşi a ne spune
Şi n-a ieşit degrabă înapoi.
-Pesemne-avea ceva a le propune
Fantomelor pornite pe război.

-Pesemne că acum le sfătuiește

Să lase planul ăsta pe pustie;

Că, iată, arma ei a fost lăsată

În iarbă, rezervorul este plin.
-O, Doamne, nu cumva a fost mâncată
De o fantomă cu stomac hain?!

-Nu e nimic în casa părăsită!

Ţipă Luiza foarte speriată,
Că aruncase ochii o clipită
Printr-o fereastră mai apropiată.

Se buluciră toţi în încăpere,

Deşi băgaţi adânc în sperieţi,
Dar nu era nimica prin unghere,
Doar un mesaj scris mare pe pereţi:

„Mesaj extrem din lumea nevăzută:

De azi, prinţesa de pe Floridor
Va fi prizonieră absolută
În marea lume a fantomelor!

Vă cerem: renunţaţi la apărare,

Închideţi toţi terranii fioroşi,
Sau ne înfuriem cumplit de tare
Şi, să ajungem vii şi sănătoşi

De nu o vom închide pe prinţesă

În turnul „Odioasa Bucurie”,
Iar mâţei îi vom pune lanţ şi lesă
Şi-o facem căţeluş de companie!”

(Uitasem să vă spun că pisicuţa,

Numită Cocolina, o-nsoţea
În orice loc pe Narci şi, fuguţa,
Se repezise-n casă după ea.

Iar căţeluşul Yuri se iţise

Lătrând spre uşa casei ca un fleţ,
Cam supărat că nu prea reuşise
Să muşte un fantom de poponeţ.)

                      *******

Hai să vedem ce a făcut Narcisa

De-a renunţat la armă-ntr-o clipită,
Şi ce idee năzdrăvană i s-a
Mai năzărit, şi cum a fost răpită:

Activă cum o ştim, pe metereze,

Nesuportînd nici cearta, nici războiul,
Decise grabnic să negocieze
Spre-a înceta îndată tărăboiul.

Dar când aflară că Narcisa este

Conducătoarea bravilor terrani,
Nu au mai stat cu ea la vreo poveste,
Ci o-nhăţară doi fantomi babani.

Au scris apoi mesajul pe perete,

Iar printr-un vortex negru-incolor,
De-a-ndoaselea cu toate, pe-ndelete,
Intrară în tenebra lume-a lor.

                    *******

-Copii, am feştelit-o, zise clar

Bogdan. Va trebui acum, îndată,
Să ne luăm rezerve de muştar
Şi să intrăm în lumea-ntunecată!
Puneţi-vă muştar şi-n pandantive,
Cum a făcut Narcisa, că nu ştim
Ce ne aşteaptă, şi vor fi motive
Diverse strategii să folosim.

Apoi, când sunteţi gata, rând pe rând,

Mergând vioi cu spatele-nainte,
Intraţi prin vortex uşurel, tăcând,
Şi... Doamne-ajută, nu mai am cuvinte!

                      *******

Scânteietorul întuneric creste

În jurul lor şi luminează-a noapte,
Iar liniştea năvalnică vuieşte
Cu râs malefic şi sinistre şoapte!

-Văleu! ţipă Cristina, ce „tărâme!”

Mi s-au zburlit şi cozile şi clama!
Şi-mi tremur dinţii de se fac fărâme;
Ce caut eu aicea? Vreau la mama!

-În primul rând, corect ar fi tărâmuri,

Interveni Dorel, iar către casă
Eu nu mă-ntorc nici de mă fac „fărâmuri”,
Aşa că fii şi tu mai „temeroasă”.

-Te faci „fărâme”, zise Ionela,

Şi ”temerar” se spune- ”a nu se teme”,
Că „temeroasă”-i căţeluşa Bela
Când roade caieţelul meu de teme.

-Aceea se numeşte „cartofag”,

Sări şi Mircea ca un filozof.
-Ba „cartofagul” este, clar, un fag
Care-a prăjit şi papă un cartof!

-Ştiam că fagii se hrănesc cu dude,

Deci nu cu cartofiori, rosti Ilie,
Iar în pădure cresc doar paparude,
Dar n-am văzut nici o bucătărie!

-Cum? Paparuda creşte în pădure?

Aşa ceva doar în poveşti se-aude!
E un „aligatromp” cu pene sure
Şi-i zice-aşa fiindcă papă rude.

-Măi, fi-r-aş tolomac, stupid şi bleg,

Aceasta e deja o ştire bombă!
Deci paparuda este, înţeleg,
Aligator cu pene şi cu trompă?

-Am auzit că-„aligatrompii” cresc

În jungla ce trăieşte în pădure
Şi, precum urşii, dânşii se hrănesc
Cu murături ce se obţin din mure.

În timp ce ei vorbesc în gura mare,

Pe sus, pe jos şi prin unghere mici,
Pândeau cu vervă, uluite tare,
Fantome mari şi multe fantomici.

O fantomiţă mică, ce pândea

Spre a se repezi când nu te-aştepţi,
O întrebă pe cea de lângă ea:
-E voie să mâncăm copii deştepţi?

-Din ce-mi aduc aminte eu din şcoală,

Grăi domol fantomul întrebat,
Gramatica era un fel de boală
Pe care ei nu par s-o fi luat.

-Văleu, fantome! Mihaela ţipă;

-Foc! Foc de voie! Bogdănel ordonă.
Au început cu toţi să tragă-n pripă
Muştarizând tot ce era în zonă.

Dar iată că nici una nu dispare!

În schimb, se tăvălesc pe jos, râzând,
Ţinându-se de burţi cu mâini, picioare
Şi, în final, cu toate leşinând.

-Cred că muştaru-aicea, evident,

Produce alt efect, dar nu prea ştim
De este trecător sau permanent;
Rosti Emil. Deci haideţi s-o tulim!

-Pesemne-i felul lor de-a zice „piua!”

Să mergem, că deja m-am bulversat;
Iar asta-înseamnă că mă simt ca-n ziua
Când bulionul mamei l-am vărsat!

-Eu, zău, ştiu de furnici ce fac prăpăd,

Peşti zburători, pisică turmentată,
Grăi Cosmin, dar nu credeam să văd
În viaţa mea fantomă leşinată!

                        *******

În vremea asta,-n marele palat

În care n-a călcat picior de om,
Pe tronul de un negru-ntunecat
Sta tolănit chiar Marele Fantom.

-Eternă nemurire nesfârşită

În veşnicia neagră ca şi tine!
Ură Fantoma Şefă, preasmerită;
Iar Marele Fantom răspunse: -Bine!

Ce veşti mi-aduci, incompetento,-n pripă?

Nu trebuia să cucereşti planeta?
Că-mi vine să mă-nfurii într-o clipă
Şi să-ţi pălesc chelia cu luneta!

(Uitai să spun că marele-împărat

Ţinea în mâini luneta fermecată
Cu care se holba în lung şi-n lat
La ce se-ntâmplă pe planeta toată).

-Iertare,-ntunecate, ne-au gonit

Nişte experţi în muştarificat,
Că nici acum eu nu m-am dumirit,
Şi cred că o fantomă ne-a trădat!

-Fantomenburg-ul n-are trădători!

V-a dibuit tiranul de Bogdan
Ah, m-au trecut o mie de fiori!
Vedea-l-aş într-un tort cu pandişpan!

În fine, prima luptă aţi ratat-o,

Dar în final eu sper că nu doar mi s-a
Părut că parcă aţi fi capturat-o
Pe sora lui, tiranica Narcisa?

-Ba iat-o chiar aici, întunecate!

Venise să propună plan de pace.
-Ei, asta-i cea mai bombă dintre toate!
Păi bine Narci, tu chiar n-ai ce face?

N-am mai ieşit să invadăm Pământul

Din vremea lui Zamolxe, mi se pare,
Şi-acum vii tu să ne retezi avântul?
Vrei să te-arunc în oala cu mâncare?

-Salut! se ridică Narcisa-îndat.

Permite-mi să mă uluiesc puţin:
De ce ai fost numit întunecat?!
Că doar arăţi precum un arlechin!

Şi...da! Că simt aromă de mujdei,

M-a podidit o foame-atât de mare,
Încât mi-ar prinde bine dacă vrei
Să mă arunci în oala cu mâncare!

-Oau – oau! Bau – hau! Şi oahahahahau!

Răcni malefic Marele Fantom,
E prima oară-n moartea mea când stau
Să fiu jignit aşa de-un pui de om!

Ar trebui să te mănânc îndată

Ca să-ţi plătesc ofensa jignitoare!
-Dar haina ta nu este colorată?
E mantie de circ, aşa îmi pare!

-A, zici de asta? Sigur, am primit-o

De la un circ, pe când l-am speriat
Pe clown-ul principal, care-a tulit-o
Şi mantia-asta-n cap mi-a aruncat.

Am vrut să o vopsesc, îţi dau cuvântul,

M-am chinuit o veşnicie-ntreagă,
Dar să n-ajung să cuceresc Pământul
De am găsit pe-aici vopsea mai neagră!

-Păi, eu am multe chestii de-nnegrit;

Mă laşi să dau pe-acasă o fuguţă?
Şi, la întoarcere aduc, promit,
Cinci tone de tuş negru-ntr-o sticluţă.

-Ba nicidecum, fiinţă fioroasă!

De azi, pentru-o jumate de vecie,
Fiindcă eşti prea „inamicăroasă”
Te-nchid în „Odioasa Bucurie”!

-De fapt, se zice numai ”inamică”

Şi nicidecum ”prea inamicăroasă”;
Dar poţi să îmi explici, la o adică
Ce-i aia „bucurie odioasă”?

-Nu mă-nvăţa pe mine să vorbesc!

Că-s mai deştept decât a ta pisică.
Eu, pe întreg Pământul pământesc,
Eram fruntaş la „gramatematică”.

Fac adunări în limba rusă bine,

Bântui şi râd în limba japoneză;
Mai ştiu să tac în zece limbi străine,
Plus că vorbesc perfect în fantomeză!

-Dar văd că ştii mai bine româneşte

Decât vedetele de pe la noi!
-Păi, limba voastră ni se potriveşte,
Că parcă-aţi fi o ţară de strigoi!

Speranţa, poezia, au murit;

Copii ascultători sunt mult mai rari
Decât sunt personajele de mit,
Sau ca un OZN tras de măgari.

Iar voi, doar piele, oase şi oscioare,

Şi doar câţiva frumoşi şi graşi, ca mine;
Adică d`ăia, frate, cu valoare,
Care trăiesc în lux şi papă bine!

Dar pe ceilalţi tot timpul vă confund,

Că parcă-aţi fi supuşii mei, fireşte,
Şi v-aş iubi pe toţi, vă jur, profund,
De aţi vorbi un pic mai fantomeşte.

Cât despre „Odioasa Bucurie”,

E turnul plin de sus şi până jos
Cu lucruri de-o grozavă grozăvie,
Ce fac Pământu-aşa de fioros:

Culori, lumină, păsări, pomi în floare,

Şi jucării ce cântă, dănţuiesc,
Plus alte mii de chestii-ngrozitoare,
De care-i plin Pământul pământesc.

Vei fi, de azi, „încorporată”-n el,

Iar de la libertate mută-ţi gândul,
Că eşti prizonieră de „răzbel”
Cam până ce vom „contopi” Pământul!

-Veţi „cotropi”, desigur vrei să spui,

Şi forma consacrată e „război”,
Iar eu „încarcerată” sunt, că nu-i
Încorporare-n oastea lui Baboi!

-Mi-aduci jigniri prin astfel de cuvinte,

Dar iau insultele ca pe injurii;
Observ că ai în contra mea un dinte;
Hai, zdup-uiţi-o, până nu mă-nfurii!

Iar gărzile rapid au încuiat-o,

Şi-apoi, de parcă l-au zărit pe bau,
Buluc, în goana mare au tăiat-o;
Iar Coco    zise „miau!”. Narcisa – „oau!”

-Ia vino, Cocolina, să priveşti!

Nu-s locuri pe Pământ aşa frumoase,
De parcă-ar fi grădina din poveşti!
Şi ce de mese cu mâncări gustoase!

-Î...miii...iiiau! zise Coco.- O, dar bine zici,

Să ne luăm mâncare, la-nceput,
Pe urmă observăm ce e pe-aici
Şi vom vedea ce este de făcut.

                      *******

Desigur, cititorii-or să se-ntrebe,

Că am uitat de ei de-o vreme lungă,
Ce fac terranauţii prin tenebre,
Şi unde-anume plănuiesc să-ajungă!

Înaintau domol prin catacombe,

Privind în sus şi-n jos cu încordare;
De parcă aşteptau să cadă bombe...
Cu ochii mari, cât nişte felinare.!

- Parcă-aş dori puţină acţiune!

Am cam stagnat în spaţii limitrofe
-grăi Răzvan- şi-mi pare că, pe bune,
Nu s-a-ntâmplat nimic de zeci de strofe.
Că vezi, indiferent de „interesuri”,
Oricât de viu ai vrea să-ţi fie mersul,
Aştepţi adesea patruzeci de versuri
Să te cuprindă rima, ritmul, versul...

- Normal că ne mişcăm cu binişorul,

Iar uneori stăm nemişcaţi ca-n poză,
Dar ce să facem dacă autorul
N-a vrut să scrie cartea asta-n proză?!

- Cred că ar fi corect doar „interese”

Şi nu mai este vreme să vorbim,
Că văd cum din cotlonul ăla iese
Un cârd de fantomici. Să le pălim!

Şi-au tras! Dar arătările ivite,

Având în frunte pe Fantomăgar,
Nu au păţit nimic, acoperite
Fiind cu folii albe de solar.

- Văleu! –ţipă Bogdan- şi ohoho!!!

Vom fi prăjiţi în propriul muştar!
Împrăştiaţi-vă care-ncotro!
Se-aplică planul auxiliar!

- Dar noi nu-l ştim, că n-avem competenţă,

Nu ne-ai transmis coordonatele!
- Păi, planul „C” e planul de ugenţă,
Şi-nseamnă: renunţaţi la „A” şi „B”!

- Adică fugă bine calculată

Urmând o strategie pertinentă?
- Ba o uşcheală dezorganizată
Într-o învălmăşeală evidentă!

Şi, ajungând la astfel de impas,

Se-mprăştiară care mai de care.
Urmaţi-i, vers cu vers, pas după pas,
Pe calea ce-a tulit-o fiecare:
În primul rând, în urma lor rămase
Plin de avânt, doar căţeluşul Yuri,
Şi, neavînd la îndemână oase,
Îşi folosi din plin dotarea gurii

Muşcând o fantomiţă, cu mult jind,

Feroce şi rapid ca leul Simba,
Dar se rostogoli schelălăind,
Că îşi muşcase, bietul, singur limba.

Şi cred că s-a convins azi, nătăfleţul,

Cam după şase încercări ratate,
Că la fantome, totuşi, poponeţul,
Nu e decât aşa, formalitate!

Şi o zbughi, aş zice „ca din tun”

Pe lângă-o fată ce, cu siguranţă
Se minuna în zborul ei nebun
De propria imensă performanţă:

- O Doamne, ce viteză-am dezvoltat!

Mai iute ca nălucile năuce!
Şi totuşi, de gândesc aprofundat,
Tot cu viteza asta cred că fuge

Desigur, şi-o atletă curajoasă

-îşi zise Eugenia, convinsă
Că fuga este foarte ruşinoasă,
Dar mult mai ruşinos e să fii prinsă!

Ceilalţi terrani în grup s-au răvăşit,

Vioi, având viteză de rachetă,
Iar după cinci minute, lămurit
Şi mintenaş, din lipsă de trompetă,

Bogdan dădu din gură adunarea:

- Atenţie, terrani, ne regrupăm!
E timpul să ne-apuce disperarea,
Sau altă strategie să urmăm!
- Cred că Narcisa intuise bine:
„În luptă,-nvingi şi fără să te baţi”.
Eu zic să renunţăm la arme,-n sine,
Să demonstrăm cât suntem de bărbaţi.

Grăi şi Valentina, resemnată,

Privind în ochii lor adânc, atentă;
Iar Vlad răspunse luminat, îndată,
Privind ironic, oarecum cu fentă:

- Ori ai lipsit la ora de română?

Doar n-auzi asta pentru-ntâia oară:
Tu vrei să dai o vrabie din mână
Când nu ai bani ca să îşi cumperi cioară?

Interveni Andrei: - Gândind oleacă,

Un altul ne e nouă interesul;
Doar ştim că numai capul ce se pleacă
Îşi poate pierde, în mocirlă – fesul!

- Eu zic să le surprindem pe alei,

Dar să vorbim mai pe şoptite, măi!
Că mâţele, la gât cu clopoţei,
Prind şoareci purtători de zurgălăi!

Grăi Săndel oprindu-se din cale,

Fiindcă-n faţa lui, părând tembele,
Stăteau cam treizeci de matahale
Ce cuvântară fără ghilimele:

- Aha, deci după ce că, pe Pământ,

Prea magistralul plan de invadare
Ni l-aţi făcut arşice, pe cuvânt,
Observ că-aveţi tupeu cu mult mai mare

De tăbărâţi acum, inopinat,

Tărâmul nostru care, evident,
Nu poate fi de oameni invadat
(nici chiar pe bază de abonament!)
Şi-acum, o mare parte dintre noi
Ce, muştarificate, suferim,
Vom sta pe veci în lumea de apoi,
Nemaiavînd permis să bântuim!

- Adică vrei să spui că-n lume, toate,

Ca să-i băgaţi pe pământeni în comă,
Aveaţi dovezi că-aţi fi calificate
Sau chiar legitimaţii de fantomă?

- Dar nici nu este cazul să vă mire,

Că pe Pământ fantomele nu ies
Fără-mputerniciri de bântuire
Şi-apoi, certificatul de deces.

- Problema nu-i aşa „dificultoasă”,

De vreţi să bântuiţi o veşnicie,
De ce nu cereţi spaţiu, sau o casă,
La Prefectură sau la Primărie?

- E bine că ai spus acestea toate,

Că vom avea motiv să ne distrăm;
Tu ai umor, chiar până peste poate!
Deci, spui că am putea să rezolvăm

Probleme cu terenuri şi cu spaţii

Prin ajutorul unei Primării?
Păi, după cum se mişcă angajaţii,
Îţi jur că noi suntem cu mult mai vii.

Şi apropo, ai spus „dificultoasă”,

Eşti „agramatizat” din cale-afară;
E noţiune cam simandicoasă,
Şi ştiu că-i mai corect „dificultară”

- Întâi şi-ntâi, corect e „agramat”,

Iar „dificult” se spune rareori,
Fiindcă este un cuvânt stilat
Şi-nseamnă „să fii cult de două ori”
Făcu Fantomarmota pe stilata,
Plecându-şi cheliuţa cu mult stil;
Iar Daniel bătu-n podele: - Gata!
A vrut să spună simplu: „dificil”!

- Bogdane, vezi şi tu, sau mi se pare

Că folia cu care s-au blindat
Nu le ajunge şi peste picioare?
Deci, este rost de muştarificat.

- Corect, dar stai o clipă să ne spună

Unde-l găsim pe împăratul lor,
Că nu am chef să stăm pe-aici o lună!
Hei, ia spuneţi-ne, fantomelor,

Unde-l găsim pe împăratul vostru?

Puteţi un drum mai scurt să ne-arătaţi?
- Dar ce crezi, s-a găsit Bogdan cu prostu`?
Vă ducem noi pe toţi la el, legaţi!

Atunci terranauţii se -încruntară,

Apoi, răcnind cu toţii din rărunchi,
Jet după jet muştarul îl lansară
Către fantome,-n glezne şi genunchi.

Iar ele râseră şi leşinară

Conform acestui obicei ciudat;
Apoi, terranii toţi se aşezară
Spre a gândi un plan detaliat.

-Eu zic să stăm, fantomele-s viclene,

Grăi Marcel, apar inopinat,
Şi m-a cuprins o foarte mare lene.
Plus că muştaru-aproape-i consumat.

-Nu cred că foarte mare e scofala

De mai hălăduim pe-aici o zi,
Dar mi-e c-o să păţim ca în zicala
Cu leneşul şi scumpul, dacă-o ştii,
-interveni Alin. Pe lângă toate,
Proverbu-acesta vechi, de cugetăm,
Extrem de multe lucruri spune, poate,
Când reuşim să-l reinterpretăm;

Fiindcă eu, cum leneş sunt din fire,

A trebuit s-alerg mai mult, mereu,
Şi-acuma, dintre toţi, cu osebire,
Cine-i mai antrenat şi iute? Eu!

- Păi, dacă leneşul e cel mai iute

-sări şi Cătălin    extaziat-
Scumpetea, deci zgârcenia,-i virtute,
Prin care sigur poţi să-ajungi bogat!

- Dar dacă se va isprăvi muştarul

Putem păli fantomele cu sapa?
Să nu păţim şi noi precum groparul
Ce-ajunge să îşi sape singur groapa.

- Aşa ziceam şi eu, cât despre sapă,

Ştiu un proverb de mare profunzime:
„Cel care sapă altuia o groapă,
Departe-ajunge, dar în adâncime”.

Dar nu e cazul tău, nu face fiţe,.

Că, de eşti mare leneş, precum zici,
Nu o să faci bătăi pe la pălmiţe
Săpând o groapă pentru fantomici.

Că leneşul, văzând o sapă nouă,

„Frumoasă e, a zis, şi-ar fi păcat
S-o murdăresc sau să o rup în două;
Mai bine-o las în cui!” Şi s-a culcat.

- Destul cu sapa şi cu îngropatul!

Mai bine am pornim să căutăm
Pe unde oare s-o afla palatul,
Şi pe-împărat să-l muştarificăm!
              
                              *********

Hai să aflăm, să observăm adică,

Ce alte aventuri au fost să fie
Trăite de Narcisa şi pisică
În turnul „Odioasa Bucurie”.

Mâncând din plin, sătule amândouă,

Plecară peste tot în explorare,
Să cerceteze-această lume nouă
Şi să găsească loc de evadare.

Iar Cocolina, cum o ştim, poznaşă,

Sări rapid pe-un mare cocoloş,
O barbă albă, lungă, uriaşă,
Având la cap una bucată moş.

- Hei, Cocolina, jos şi stai cuminte

Că-l supărăm pe dumnealui, socot,
Şi, după cum mă duce a mea minte,
Consider că e însuşi Barbă Cot.

- El însuşi şi chiar dânsul, poţi să spui,

Prezent în sine în conformitate
Cu al său ego în esenţa lui
Din însăşi propria identitate.

- Te rog, puţin mai simplu, de se poate,

Că zău, mi s-a scrântit un neuron!
Şi, de vorbeşti aşa-încâlcit în toate,
Ia spune-mi, cât plăteşti la telefon?

- Să zic din nou, deci iar şi încă-o dată

Ce-am spus deja anterior, n-aş vrea,
Că doar vorbii o vorbă repetată
Chiar adineauri, eu, `naintea mea!

- O Doamne, creieraşul meu e dudă!

Dar spune-mi, cu ce rost eşti tu aici,
În lumea asta-aiurea şi zăludă?
Şi, de se poate, în cuvinte mici.

-N-o să-mi consum cu voi vocabularul,

Că doar nu pentru asta sunt plătit!
Am vrut să demonstrez, vădindu-mi harul,
Cât sunt de superhipererudit.

Eu mă pricep la mii şi mii de lucruri

(mai mult la „şi”-uri şi mai rar la „mii”)
Iar dacă vrei să-asculţi şi să te bucuri,
În trei cuvinte îţi voi dovedi:

În limba rusă excelent „socot”!

Şi scrise: 2 + 2. – Poftim, priveşte!
- Păi... patru... – zise Narci- şi eu pot!
- Aha, deci bravo! Şi tu ştii ruseşte!

- Dar iartă-mă, nu e corect „socot”;

Când adunăm se spune „socotesc”.
- Mă rog, să scotocesc, socot, scot, cot,
Oricum ar fi, cam tot atât muncesc.

- Ba mă-ndoiesc, stimate Barbă Cot,

Că nicidecum asemenea muncim
De vrem să scotocim pe-aici, socot,
Sau dacă-ar trebui să socotim.

- Păi hai să scărmănăm puţin prin iarbă,

Vom smotoci al vorbelor cojoc;
Te rog să iei pe sus măreaţa-mi barbă,
Ca să mă pot plimba din loc în loc.

Deci trebuie, gândind prin reflectare

Şi introspecţie laborioasă
Asupra cercetării-n declinare
De scormonire foarte curioasă

În intromisiuni cu supoziţii
Investigate printr-o căutare
De cugetări sondate-n premoniţii
Ce-s tatonate prin interogare,

Să-aprofundăm deducţii-n adâncime,

Forând ca şi cum, sigur, am săpa,
Şi-analizând în gând cu isteţime,
Ca să aflăm, de vrem să ştim ... ceva!

Narcisa o privi pe Cocolina

Aşa, ca şi cum ... nu se ştie ce!
De parcă i-ar cotcodăci găina
Conform formulei cibernetice

Cum că scăzutul, arie concretă,

De se adună cu un numitor,
Este egal cu înmulţirea netă
Ce-a rezultat din împărţirea lor.***

„Şi, dacă rezultatu-i evident”

Gândi Narcisa gândul cu pricina
„E, logic, un răspuns adiacent,
Care ne-ndeamnă să tăiem găina!”

- Stimate moş, dar cum ai devenit

Prizonier în turn?    Aş vrea să ştiu,
Nu eşti strigoi, eşti personaj de mit
Şi-mi pare că eşti foarte, foarte viu!

- Mă aflu-aici fiindcă mă găsesc

În locu-acesta, nu în altă parte,
Pentru că autorul, socotesc,
Socoate că sunt cel mai bun din carte

Şi, de aceea, spre încununarea

Acestei opere de vis, m-a pus
Să fiu prezent cu toată-înfăţişarea,
Fiind absent în cazu-n care nu-s.
- Hai, Cocolina, că ne-am lămurit
Ce plină de-nţeles e-o vorbă goală,
Şi-astfel de-nvăţături am auzit
De multe ori, în câte-o zi de şcoală.

Porniră iar prin turn la întâmplare,

Mergând ca toţi terranii, fără frică,
Şi-n cale apăru o arătare
De-a leşinat un purec pe pisică.

Narcisa rămăsese-n loc, statuie,

Că se ivise-aşa, prea fără veste,
Cu nasul mare şi cu faţa şuie,
Chiar Baba Cotoroanţa din poveste.

- Vai, ce copil frumos, şi ce pisică!

-grăi mieros şi galeş cotoroanţa-
Veniţi dar, haideţi, nu vă fie frică,
Mânca-i-ar de drăguţi Băbuţa Cloanţa!

- Dar pe aici toţi vor să ne înghită?

Rosti Narcisa indignată tare,
Credeam că viaţa-în turn e mai tihnită
Şi-apoi, noi nici nu suntem de mâncare!

Iar Marele Fantom spunea că-aici

Sunt numai lucruri ce îi speriară;
Deci, poate fi-vei bună să-mi explici:
N-ar trebui să bântui pe afară?

- Ehei, fetiţo, ştiu că-i de mirare,

Dar eu mă aflu-n Turn încarcerată
Nu pentru că aş fi o arătare,
Ci pentru cum eram cândva, odată!

Acum, să-ţi spun, că poate vrei să ştii:

Pe vremuri, fost-am şi eu iubitoare,
Dar am îmbătrânit, şi mulţi copii
Strigau în urma mea: sperietoare!!!
Şi dacă ţi se strigă tot mereu
Un lucru, chiar de nu-i adevărat,
Ajungi să-l crezi, deşi îţi este greu
Şi,-aşa, prin timp, în rău eu m-am schimbat.

Iar sufletu-mi era    doar bunătate,

Dar tot fiind de semeni defăimată,
Hulită şi-arătată pe la spate,
Acum sunt răutatea-ntruchipată.

Cândva, demult, am fost şi eu frumoasă,

Dar lumea,-n jur era, la suflet    - slută;
M-au blestemat, m-au alungat de-acasă,
Şi m-am schimbat, şi-am devenit urâtă!

Şi cine-ar vrea să mai întindă-o mână

Pentru-o băbuţă ştirbă şi pocită?
Că-n suflet, poate, nu aş fi hapsână,
Şi,-un gest duios m-ar face fericită.

Narcisa ridică senin privirea,

Lăsându-şi toată teama pe pustie
Şi, după    cum simţi că-o-ndeamnă firea,
O-mbrăţişă cu multă duioşie.

Şi,-ndată, cotoroanţa fioroasă

Se preschimbă, sub chiar privirea lor,
Într-o bătrână blândă şi duioasă
Torcând încetişor dintr-un fuior.

- Îţi mulţumesc, copila mea frumoasă!

Vezi, în adânc toţi oamenii sunt buni,
Nu doar pentru că-n inimă le pasă,
Ci şi când cred şi speră în minuni!

Plecară mai departe-ncrezătoare

Şi fericite că le este dat,
În turnul ce-l ştiau drept închisoare,
Să facă fapte demne de-admirat.
Nu au ajuns prea avântat să suie
Pe-un colţ de munte-n faţă ridicat,
Că, pe cărarea ca o cărăruie,
Mergea hălăduind un cyborg beat.

- Permite-mi să-ţi urez un... bună ziua!

Stimate domnule... ce-oi fi mata,
Că cerebelul meu cam cere „piua”,
Nemaivăzînd nicicînd aşa ceva!

Poţi să-mi explici cum pot ieşi din Turn?

Şi ce ar trebui să facă-un om
Spre-a-l îmbuna pe crudul taciturn
Ce se numeşte Marele Fantom?

- Desigur: faci o cădelungădură

Prescurizată-n popistopizare,
Cu nişte năfurăi de ghesmitură
Ciborizate prin împroşcutare.

Şi-o cruciponcizare-n troiţărime,

Busuiocând ţârcovni în capeluci,
Făcând mătăi – mătăi la prostorime,
Eventual cu smârdosurocuci.

Că dacă faci doar ţoţocârmizare

Naşpăluind ivori în fandaxin,
Se mâruie sobornic pe spinare
Stuchidorind urechi de pingostrin.

- O, Doamne, ce mi-a fost de mă născui?

M-am ”zăpăcenizat” de nu mai pot!
Credeam că nu-i cuvânt mai ştirb, mai şui
Decât discursul lui Bărbuţă Cot!

Nu-l înţeleg, de mi-ar grăi un an!

O fi vorbind în limba fantomeză?
Că parcă-ar explica un licean
Ce subiecte i-au picat la teză!
Şi au plecat, că-aşa le stă în fire;
Iar noi n-am face rău de-am zăbovi
Să aruncăm o ţâră de privire
Ca să vedem ce fac ceilalţi copii:

                          *******

Precum ştiam, se tot apropiară

De sala tronului, în care stau
Fantomele din    curtea princiară,
Cam tremurând de frica lui „bau – bau”.

- Mare Fantom, grăi Fantomul Şef,

Terranii sunt aproape de palat
Şi, pe cuvânt, eu nu am nici un chef
Să fiu, de dânşii, muştarificat!

Eu cred că-ar trebui să dăm la pace,

Să-i mituim cu euro, sau yeni,
Că sunt distrugători, cumpliţi, rapace,
De ai jura că-s politicieni!

- Nu mai vorbi, că-mi vine-a râde, măi!

În moartea mea n-avui o zi mai proastă!
Să fim învinşi de nişte popândăi
Şi chiar în tenebroasa lume-a noastră?!

- Nu le mai zice, sire, popândăi,

Să nu te-audă, de or fi prin zonă!
Cu ăştia, la cât îi văd de răi,
Nici chiar Godzilla nu ar sta ca bonă!

Terranii, pas cu pas, se-apropiau

Înaintând pe coridoare, lent
Şi, cu-îndârjire muştarificau
Tot ce ieşea în cale, la moment.

În poartă la palat, cu mult avânt,

Sta o fantomă prea conştiincioasă
(aşa precum vedem că, pe Pământ,
stau câinii devotaţi în prag de casă)

Şi tot cu-avânt fugi, chiar duduind

De se cutremură şi atmosfera
Când îl zări pe Cristi pregătind
Bogdantifantomuştaraliera.

O alta, după uşă, o zbughi

Rapid ca un căluţ bătut, la trap,
Iar jetul de muştar o nimeri
Pe biata Graţiela drept în cap.

- Soldat rănit! Alarmă! a strigat

Alina, cum fusese antrenată.
Sau mai corect e ... muştarificat?
Hai, sper că nu eşti foarte supărată!

- Dar nu mă doare că-mi mânjeşte fesul

Sau părul, că nu-i mult de curăţat,
Dar mă apucă panica şi stresul
Ştiind că e muştarul expirat!

Şi iată toţi terranii năvălind

În sala tronului, cu arma-n mână,
Iar Marele Fantom, în gol privind,
Sta prăbuşit pe tron, cam într-o rână.

- Acum ar trebui să cad pe jos

Cerşind clemenţă, milă şi-ndurare!
Dar recunoaşteţi voi, ar fi frumos,
Eu însumi, SuperMegaFantomMare,

Să mă târăsc şi să mă milogesc?
Că-n viaţa mea de mort n-am zis o rugă,
Şi sunt prea tânăr ca să „abdicesc”,
Dar prea bătrân ca s-o mai rup la fugă.

Propun un armistiţiu mic să facem,

Cu o uşcheală la sfârşit de summit;
Precum a zis latinul: „Si vis pacem,
Para spălatum iutem putinamit!”

Deşi nu ştiu de ce ne-am speriat,

Că noi nu mai avem cum să murim;
Vrem numai dreptul sacru, garantat
Prin Constituţie – să bântuim,

Să speriem din când în când un om,

Deşi-i extrem de greu de conceput
Pentru-un strigoi, stafie sau fantom,
Să sperie un om, cum au făcut

De-o vreme, preţurile-n magazine

(că-n market e mai rău decât sub cruce)
Sau ştirile TV, de farmec pline,
Sau un poştaş când pensia aduce.

- Cred că ai vrut să spui, de fapt – „abdic”,

Nu „abdicesc”, precum te-ai exprimat;
Dar n-am venit să facem, cum să zic,
Pe-aicea greve, lovituri de stat,

Că, după cum se-aude azi la Ştiri,

Va fi de-ajuns ce-i pe pământ la noi,
Și ne aşteaptă-un trai de împliniri,
Un viitor şi-o viaţă de strigoi.

Deci, nu să bântuiţi ar fi scofala

Deoarece, de-o vreme, şi noi ştim
Că, după ce-o să isprăvim cu şcoala
Prin ţări străine o să bântuim!

Şi sigur, multe-n lume dintre-acele

Făcute peste tot de oameni vii
Ne sperie, că zău, pe lângă ele
Fantomele sunt nişte mici copii.

Şi, după cum încep a înţelege

Că spun părinţii, oamenii din sat,
Puteţi şi voi să bântuiţi prin lege,
Că legile-s ceva... de speriat!

Dar vrem să ştim, Narcisa unde este?

Sperăm că n-aţi gătit-o-ntrun cazan,
Că vom trimite-n lumile aceste
Cincizeci de tone de muştar pe an!

- Vai, nu copii, problema cu mâncatul

E doar aşa, mai rele să părem,
Că, prin regulament, de când ni-i natul,
Ne e permis doar să vă speriem!

Narcisa e în turnul cel grotesc;

M-a cam înfuriat acea fătucă,
Păi mă-învăţa pe mine să vorbesc?
Trimit Fantoma Şefă s-o aducă.

                            ************

În vremea asta, Narci, tot mergând

Prin Turn, în căutare de ieşire,
Aude nişte fantomici plângând,
Şi le-ntrebă îndată, cu uimire:

- De când fantomele sunt sperioase

Şi plâng aşa, precum un pui de om?
Nu trebuia să fiţi mai fioroase,
Ca să mă sui, de frica voastră,-n pom?

- Vai, Marele Fantom s-a-înfuriat

Şi ne-a închis pe toate-n Turn, îndată,
Că-n grădiniţa noastră, a aflat,
Jucam „Fantoma muştarificată”!

- Ce joc e-acela? Eu nu l-am aflat!

- E    jocul cu educativ efect,
Pe care de curând l-am inventat
Şi ne învaţă să vorbim corect.
Dar orişice distracţie sau joc,
De când ne ştim, sunt interzise-aici,
De-aceea ne-a închis în acest loc
Ce îngrozeşte orice fantomici!

- Şi cum se joacă? Vreţi să-mi arătaţi?

- Desigur: mai întâi, un cerc se face
Pe care cerculeţe desenaţi,
Pe margini și spre centrul lui, încoace.

Dar cum e dificil doar prin cuvinte

Să-ţi explicăm acum structura hărţii,
Mai bine am lăsa să o prezinte
Chiar autorul, la sfârşitul cărţii.

Atunci când o fantomă intră-n joc,

Silabiseşte-n mers, cu voce tare,
Trei nume ce-i sunt date-atunci, pe loc:
De pasăre,-animal şi plantă (floare)

Când isprăveşte, tot păşind uşor,

De s-o afla cu pasul situată
Într-un anume cerc interior,
Va fi „fantomă muştarificată”.

Au început să joace, şi-au uitat

De teamă şi de lucruri fioroase;
Apoi Narcisa le-a mai învăţat
Ce jocuri îi părură ei frumoase.

- Vedeţi că nu-i nimic de speriat

În tot ce pe pământ e frumuseţe?
Rosti Narcisa, şi s-a apucat
De zor pe fantomiţe să le-nveţe:

- Ştiţi, eu mă tem de voi, iar voi – de mine;

Când ne e frică spunem: „vreau la mama!”
Iar vouă vi se pare că e bine
Tot ce îmi pare mie rău, deci teama
Fiind la fel, să ne-ngrozim ne cere,
Doar lucrul ce ne sperie e altul:
Cel ce e sus, se teme de cădere,
Pe cel de jos – îl sperie înaltul.

Pisica fugărită de ghepard

Se sperie de moarte şi zărind
În goana ei un zid înalt sau gard,
Îşi scapă blana peste el sărind.

Dar, de-întâlneşte-acolo şoricei,

Porneşte iute-n urmărirea lor
Şi se transformă-îndată, vrei nu vrei,
Din urmărită, în urmăritor.

La fel, un râs malefic, fioros,

E de ajuns să-mi taie mie-avântul,
Aşa cum, de răsună cald, duios,
Pe voi vă înspăimântă tare – cântul.

Deci trebuie cu toţii să uităm

De teamă, spaime şi de duşmănie,
Şi vă propun acum să învăţăm
Ce-înseamnă pe Pământ o melodie.

Le-a învăţat ce cântece ştia

Şi le-au cântat în cor, cu bucurie,
Iar când veni fantoma după ea
I se zburli şi pielea pe chelie

Văzând ce veselie e în Turn,

Şi se gândea acum, înspăimântată,
Că împăratul lor cel taciturn
Le va închide veșnicia toată!

                            **************

Au mers în sala tronului apoi,

Iar împăratul, când zări fantoma,
Văzând că-i stă chelia-n cap    -    vâlvoi,
O întrebă: - Te sperie aroma

Muştarului din armele acestea?

Nu mai e cazul, de-un minut încoace,
Că asta e, s-a isprăvit povestea,
Noi şi terranii am căzut la pace!

- Ba nu, sumbrissime şi-ntunecate,

Dar mi-a intrat în lipsa mea de oase
Un junghi, căci fantomiţele-astea toate
Vai, cântă cântecele fioroase!

- Ei, dragii mei, grăieşte împăratul,

Acum, că am ajuns cu toţii-aici,
E timpul să vă spună subsemnatul
Cum e cu-aceste spaime, -orori şi frici:

De fapt, simţeam mereu un fel de jene

Să recunosc, dar mie mi-au plăcut
Acele cântecele pământene
Pe care eu tot timpul le ascult,

Că, iată, am ascunse-aici, sub tron,

CD-uri ce conţin cântări năuce
(mi le-a împrumutat cândva un om
care pesemne şi acum mai fuge

de n-a venit să i le-înapoiez)

Iar eu ascult din vremile străvechi
Când singur sunt, şi sigur, mă distrez,
(deşi îmi cade casca din urechi)

De-aceea, de acum, voi decreta:

În tot Fantomenburgul nostru mare,
Această muzică va răsuna
Din    noapte-n noapte, de prin difuzoare!

În schimb, terranii, întru compensare

Că ne-au băgat tărâmul în belele,
Cât este ziua pe pământ de mare,
Vor face şi ei cât mai multe rele.

- Nu-i nici o greutate, împărate,

Te poţi baza pe toţi aceşti copii,
Că, pe părinţi, prin orice-actvitate,
Îi speriem în fiecare zi.

Grăi Zamfir, cu mare mulţumire

- Şi-n încheiere, noi vă sfătuim
Să faceţi un program de bântuire
Cu un orar pe care să îl ştim.

- E simplu, pe cuvânt de prim ministru

Şi, de acum, spre-a vă crea sechele,
În loc de râs malefic şi sinistru
Noi vom cânta de-a pururea manele.

Grăi Fantoma Şefă, mulţumită

Şi mândră-n sinea ei, nevoie mare
Că,-având o voce foarte behăită,
Va fi o manelistă de valoare.

Şi, adunaţi în unanimitate

În cadrul nou, protocolar, festiv,
Spre a rămâne per eternitate,
Semnară şi un pact definitiv

Într-un registru cu coperţi brodate,

Strângându-şi mâna... nu ştiu cum să zic...
Cum fac conducătorii mari de state
Când se-ntâlnesc și fac exact nimic.

Apoi terranii, fără-a se mai teme,

Aliniaţi în grup, doi câte doi,
Mărşăluind, în foarte scurtă vreme,
Se înturnară pe pământ, la noi.

Aici Bogdan ordonă: - Adunarea!

Apoi, solemn, a evidenţiat
Curajul, dăruirea şi vigoarea
Cu care toţi terranii au luptat.

Şi toţi aplaudară avântat,

Iar Eugen rosti: - Deja mi-e dor
Deşi era ceva de speriat,
De lumea sumbră a fantomelor!

Bogdan îi întrebă mai cu mirare

De ce îi par că sunt puţin cam trişti;
Şi zise Nela: - Of, ce întrebare,
Nu ştii că-avem puhoi de manelişti?

Şi după ce că, peste tot în lume

Suntem mai mult decât sătui de ele,
Acum vin şi fantomele, anume
Să ne orăcăiască tot manele!

Şi, trebuie să spun: de bântuit

Mă îngrozeam de când eram mai mică;
Dar azi, când ştiu ce am de auzit,
Vă jur că mi-e de mii de ori mai frică!

Grăi Leon: - Nu este o scofală,

De vreţi să nu fiţi apucaţi de „strechi”,
Aveţi doar o soluţie finală:
Băgaţi-vă pernuţe în urechi.

Şi cum se convinseseră deja

Morfologia că e boală veche,
Dar doritori în a se îndrepta,
Strigară toţi, în cor, râzând: „de streche!!!”

                                  ************

Putem deduce în acest moment

Că s-a sfârşit cu tenebroasa criză,
Şi a mai fost doar un eveniment:
Acasă la Bogdan, să vezi surpriză,
Scria măreţ, cu litere color:
„Bogdan Muştarificatorul să
Trăiască, pentru că, fantomelor,
O groază-n ectoplasmă le băgă!”

Când a intrat Bogdan în casă, buf!

Văzând pereţii, uşile vopsite,
S-a apucat cu mâinile de ciuf:
- O, fi-r-aţi voi, fantome zăpăcite!

Să nu le baţi pe spate cu cravaşa?

Ce mi-o fi fost de mă-ncurcai cu ele?
Pe unde o să scot acum cămaşa?
Că uite, mă băgară în belele!

Şi cum exact atunci se potrivi

Şi tati să se-ntoarcă de la lucru,
Bogdan, cu mult curaj, încremeni,
Gândind că aleluia,-i cântă cucu!

Iar când intră tăticul în odaie,

Rămase ca şi cum ar fi văzut
Un elefant în cada de la baie,
Servind cafea cu frişcă şi năut.

- Ce ai făcut aicea, copilaş?

- Dar nu eu tati, pe cuvânt, fantoma!
- O, da, iar tu eşti sigur, îngeraş,
Așa cum eu sunt Papa de la Roma!

Bogdan n-a mai răspuns atunci nimic.

A doua zi, cu un mesaj sprinţar,
Trimise în Fantomenburg un plic
În care puse și puțin muştar.

          DICŢIONAR FANTOMO-ROMÂN
 - *** = teorema găinii cibernetice;

- cădelungădură = ceva lung care cade de-a dura;

- cyborg = fiinţă jumătate om, jumătate robot;

- cyborg beat = fiinţă jumătate om, jumătate robot, jumătate trează,

jumătate ameţită pe jumătatea om, datorită jumătăţii robot, căreia i s-
a fisurat un furtunaş prin care curge alcool metilic;

- pingostrin = fiinţă încă nedefinitivată în urma procesului evoluţiei,

dar care sigur are urechi ce pot fi stuchidorite. De ce ? Nu mă
întrebaţi pe mine. Eu nu stuchidoresc nimic!

- a stuchidori = pesemne înseamnă a dori să stuchești un pingostrin;

- smârdosurocuc = un cuc sur căzut cu fundul în smârc;    2) un cuc

rămas sur în urma pictării tabloului „Atacul de la Smârdan” de către
Nicolae Grigorescu;

- a ciboriza    (cyborizare) = a face ceva pe placul sau pe înţelesul sau

în ciuda unui cyborg;

- a împroşcuta = acţiunea de a împroşcuta;

-    împroşcutare = a împroşca, indiferent cu ce, dar numai pe cutare

sau cutare;

- ţoţocârmizare = acţiune care nu se face de una singură, de

exemplu, nu laşi o ţaţă să cârmuiască singură o ţară;

- a naşpălui = a face ceva să tindă spre naşpa;

- naşpa (argou) = cum sunt mai toate pe la noi;

- ivori = deschizători de orizonturi sau măcar uşi (de la ivăr – un ivor,

doi ivori);

- fandaxin = apropiat al fandacsiei, care    vine înaintea ipohondriei,

conform conului Leonida (I.L.Caragiale);
- a mârui = a mirui un om în timp ce câinele mârâie, sau invers;

- sobornic pe spinare = ca anumite soboare, anume trăitoare, pe

spate de popoare;