Cin’ s-a fript cu ciorbă…

de George Topârceanu
Fratele nevestei unui negustor

A venit odată pe la casa lor,

Zicând că la noapte, mâine, cine ştie,

Are gând să plece în călătorie

Şi că, prin urmare,

Vrea să-şi sărute sora la plecare.

– Ba să nu pui gura pe nevasta mea,

A strigat bărbatul, că intri-n belea!

– Şi de ce să nu pun gura, măi cumnate,

Când ştii că mi-e soră şi că eu i-s frate?

– Poţi să-i fii şi tată! zise omul scurt, –

Cin’ s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt

Grierul şi furnica
de Gheorghe Asachi
Săltând, grierul la ţară

Şuierat-au toata vară,

Şi când iarna au venit,

Cu nimica s-au trezit,

Neavând măcar de dor

Muscă sau un viermişor

Pe furnica sa vecină

Au rugat să-l împrumute

C-un grăunte, c-o neghină,

Să mai prindă la vârtute,

Zicând: Zău, la timp de trier,

Dau parola mea de grier,

Înturna-voi toată soma

 Ş-interesul de-mprumut!

Dar furnica econoamă

I-au zis: Vara ce-ai făcut?

Prin câmpii şi prin grădine

Am cântat pân-au dat bruma.

Tu cântai, îmi pare bine,

Joacă, vere, dar acuma!

Frunzele şi rădăcina
de Ivan Andreievici Krâlov
Într-o zi de primăvară, frumoasă şi
seninată,
Frunzele verzi a pădurii, umbrind o costişă
toată,
Au început cu zefirii într-acest chip să
şoptească
Şi să fălească
A lor desime tufoasă
Şi umbroasă,
Zicând: „Au nu noi suntem podoaba a văilor
ce
umbrim,
Au nu cu noi şi copacul îi falnic şi învăscut,
Îi răsfăţat şi plăcut?
Apoi de ne lăudăm, noi nici că păcătuim,
 Căci arborul făr’ de noi, gol, nimic nu
însemnează;
Şi tot noi umbrim păstorul,
Şi sub ale noastre poale odihneşte călătorul,
Şi a fecioarelor horă sub noi cântă şi
săltează,
Iar dimineaţa şi sara fragede privighetori
La noi vin de desfătează
Şi primăvara serbează.
Pân’ şi însuşi voi, zefirii, uşori şi nestătători,
Şuguiţi cu noi neîncetat”…
Atunci glas cu umilinţă de sub pământ le-au
răspuns:
„Voi, frunzelor, aţi uitat
Nouă să ne mulţumiţi că vă aflaţi colo sus.”
Deci frunzele, foşnind groaznic, au întrebat
cu glas
mare:
„Cine este-acolo, oare,
Cu noi de se potriveşte
Şi cu obrăznicie grăieşte?”
„Noi suntem aciea care în întuneric trăim
Şi scurmăm pământul negru, pentru ca să vă
hrănim.
 Au voi pe noi nu ne ştiţi,
Că noi suntem rădăcina copacilor răsfăţaţi,
Şi înalţi,
Pe care voi înverziţi?
Deci să vă fie de bine al vostru trai cu trufie,
Că natura au vrut să ne osebească,
Ca frunza în toată vara alta din nou să-
nverzească,
Spre trecătoarea podoabă.
Pierind însă rădăcina, vă uscaţi şi voi pe loc,
Şi tot arborul atuncea nu este de altă treabă
Decât numai pentru foc.”
Fabula de la sine
Se-nţelege bine,
Făr-a fi tâlcuită de mine.

Văduva şi piticul
de George Topârceanu
Zice că demult, odată,

Un pitic s-a însurat

Cu o văduvă bogată,

Ce fusese măritată

Cu un mare om de stat.

Şi-o fi dus ea, altădată, o viaţă mai tihnită,

Dar la urmă şi piticul a făcut-o fericită…

 Cu muncă şi cu răbdare,

Poţi face cât unul mare.

Cin’ s-a fript cu ciorbă…

de George Topârceanu
Fratele nevestei unui negustor

A venit odată pe la casa lor,

Zicând că la noapte, mâine, cine ştie,

Are gând să plece în călătorie

Şi că, prin urmare,

Vrea să-şi sărute sora la plecare.

– Ba să nu pui gura pe nevasta mea,

A strigat bărbatul, că intri-n belea!

– Şi de ce să nu pun gura, măi cumnate,

Când ştii că mi-e soră şi că eu i-s frate?

– Poţi să-i fii şi tată! zise omul scurt, –

Cin’ s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt.

Doi prieteni
de George Topârceanu
Un beţiv din lumea toată

(Care se numeşte Nae),

Ce fusese rupt odată

De nevastă-sa-n bătaie,

Auzind cum că nevasta unui prieten i-a cârpit

Şi aceluia o palmă, foarte mult s-a veselit…

 Morala:

Râde ruptul de cârpit.

Mângâiere
de Ion Luca Caragiale
O babă chioară-aşează tingirea cu păsat

Pe-o pirostie şchioapă… Fiertura-n foc a dat…

Şi scuipă biata babă, şi blestemă, se-nchină:

„Spurcatu!… Necuratu…” (El singur e de vină!)

Morala

Spre mângâiere – adeseori

Ne trebuiesc… instigatori.

Măgarul în grevă
de George Topârceanu
Un măgar s-a pus în grevă, nu se ştie pentru ce…

Eşti folositor, vezi bine,

Dar să nu crezi că pe lume nu se poate fără tine.

Leul deghizat
de George Topârceanu
Leul s-a-mbrăcat odată

Într-o piele de măgar,

Să colinde ţara toată

Din hotar până-n hotar,

Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători)

Cu noroadele-i blajine de supuşi rumegători.

 Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng

Ca un biet măgar nătâng,

Nişte lupi, cum îl văzură, se reped la el pe loc

Şi-ntr-o clipă îl înşfacă, grămădindu-l la mijloc.

– Staţi, mişeilor! Ajunge, – că vă rup în dinţi acuşi!

(Strigă leul, apărându-şi pielea cea adevărată.)

Astfel vă purtaţi voi oare cu iubiţii mei supuşi?…

Lupii, cunoscându-i glasul, îndărăt s-au tras pe dată,

Şi de frică se făcură mici, ca nişte căţeluşi.

– O, măria-ta! Iertare!

Zise cel mai diplomat, –

Semănai aşa de tare

C-un măgar adevărat!…

Ţintă

Să intrăm în U. E. am ţintit
Cu o voinţă şi-o putere rară
Şi iată, pân-la urmă-am reuşit,
Dar ţara ne-a rămas afară!
Dlui ***

M-am silit totdeauna să-mi dobândesc bun nume,

Şi prin purtări cinstite să mă cinstesc în lume,
Fără să am mândria să zic c-am izbutit.
Dar de când luai ştire că tu, ş-alţii ca tine,
Mă defăimaţi în obşte şi vorbiţi rău de mine,
Încep să mă crez singur de ceea ce-am dorit.
hexagramă de Grigore Alexandrescu
În iad mai dăunăzi, câţiva răposaţi

În iad, mai deunăzi, câţiva răposaţi,

Care în viaţă treceau de-nvăţaţi,
Dăduseră jalbă, arătând că cer
Să se pedepsească jupânul Voltaire,
Pentru câte rele de dânşii vorbea,
Atunci când trăia.
"Domnilor, strigă Voltaire mânios,
Jalba ce aţi dat este de prisos;
Ce pedeapsă-mi vreţi? ce rău îmi doriţi?
Eu vă socoteam destul mulţumiţi,
Când în Bucureşti, după cum v-am spus,
Doi vrăjmaşi ai mei ştiţi cum m-au tradus."
poligramă de Grigore Alexandrescu