POEZII:

-MAMA – GEORGE COȘBUC

În vaduri ape repezi curg

Și vuiet dau în cale,

Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale.

Pe malul apei se-mpletesc

Cărări ce duc la moară

Acolo mamă te zăresc,

Pe tine-ntr-o căscioară!

Tu torci. Pe vatra veche ard,

Pocnind din vreme-n vreme,

Trei vreascuri rupte dintr-un gard.

Iar flacăra lor geme:

Clipește-abia din când în când

Cu stingerea-n bătaie,

Lumini cu umbre-amestecând

Prin colțuri de odaie.

Cu tine două fete stau

Și torc în rând cu tine;

Sunt încă mici și tată n-au

Și George nu mai vine.

Un basm cu pajuri și cu zmei

Începe-acum o fată,

Tu taci ș-asculți povestea ei

Și stai îngândurată.
Și firul tău se rupe des,

Căci gânduri te frământă.

Spui șoapte fără de-nțeles,

Și ochii tăi stau țântă.

Scapi fusul jos; nimic nu zici

Când fusul se desfiră...

Te uiți la el și nu-l ridici,

Și fetele se miră.

...O, nu! Nu-i drept să te-ndoiești!

La geam tu sari deodată,

Prin noapte-afară lung privești

Ce vezi? întreab-o fată.

Nimic... Mi s-a părut așa!

Și jalea te răpune,

Și fiecare vorbă-a ta

E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând

De jos a ta privire:

Eu simt că voi muri-n curând,

Că nu-mi mai sunt în fire...

Mai știu și eu la ce gândeam?

Aveți și voi un frate...

Mi s-a părut c-aud la geam

Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,

Aș mai trăi o viață.

E dus, și voi muri dorind

Să-l văd o dată-n față.

Așa vrea poate Dumnezeu,

Așa mi-e datul sorții,

Să n-am eu pe băiatul meu

La cap, în ceasul morții!

Afară-i vânt și e-nnorat,

Și noaptea e târzie;

Copilele ți s-au culcat

Tu, inimă pustie,

Stai tot la vatră-ncet plângând:

E dus și nu mai vine!

Ș-adormi târziu cu mine-n gând

Ca să visezi de mine!

DECLARAȚIE DE DRGOSTE – ADRIAN PĂUNESCU

Să știți că eu n-am să mai falsific trecutul meu

Și n-am cum să mai dau înapoi.

Eu când am făcut o declarație de dragoste,

Parcă am făcut declarație de război.

Dacă nu izbândeam în iubire era moarte,

Nu concepeam o altă împărțire decât la doi.

Eu, când am făcut o declarație de dragoste

Parcă am făcut o declarație de război.

Și-acum sunt la fel.

Îmi păstrez trăsăturile.

Stupul meu mai trimite către voi

Câte-un roi ,

Dar fiți atenți

Că eu , și când o fac o declarație de dragoste,

Parcă fac o declarație de război

Dacă zic: te iubesc,

Asta sună a ordin

Și-n fața femeii

Ce măreț mă-ncovoi.

Vă iubesc și vă rog să primiți

Această declarație de dragoste

Ca pe-o declarație de război,

Dac-ar rămâne iubirea

Singurul lumii război.

PSALM – POEZII DE LUCIAN BLAGA

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,

Dumnezeule, dar ce era să fac?

Când eram copil mă jucam cu tine

şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.

Apoi sălbăticia mi-a crescut,

cântările mi-au pierit,

şi fără să-mi fi fost vreodată aproape

te-am pierdut pentru totdeauna

în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare

sunt numai ţină şi rană.

În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.

O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea

decât cu viaţa,

mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,

din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,

să ştiu ce-aştepţi de la mine.

Să prind din văzduh suliţa veninoasă

din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?

Ori nu doreşti nimic?

Eşti muta, neclintita identitate

(rotunjit în sine a este a),

nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume

deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.

Iată, e noapte fără ferestre-n afară.

Dumnezeule, de-acum ce mă fac?

În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup

ca de-o haină pe care-o laşi în drum.

FABULE:

-Bietul Ion

de Ion Luca Caragiale

A tot răbdat Ion, răbdat,

Până când foc s-a supărat,

– Că prea-şi bătea joc toţi de el,

Ba că-i nerod, ba că mişel,

Şi câte alte, fel de fel! –

A scos un par din gard, şi – feri!

De-or hi mojici, de-or hi boieri;

Că a pornit ca un netot,

Şi dă-i la cap şi strică tot!

O zi întreagă a zbierat
Şi val-vârtej a alergat

Pe toţi în spaime i-a băgat…

Când tocmai seara-ntr-un târziu,

Hop! Iată dete de zapciu,

Şi aoleu! Şi vai! Şi chiu!

Că ţi l-a-ntins zapciul jos,

L-a legănat foarte frumos

Şi-l adormi întors pe dos…

S-a scărpinat a doua zi

Bietul Ion când se trezi

Se duse drept acasă – şi,

De necazul satului,

Rupse furca patului.

-Cin’ s-a fript cu ciorbă…

de George Topârceanu

Fratele nevestei unui negustor

A venit odată pe la casa lor,

Zicând că la noapte, mâine, cine ştie,

Are gând să plece în călătorie

Şi că, prin urmare,

Vrea să-şi sărute sora la plecare.

– Ba să nu pui gura pe nevasta mea,

A strigat bărbatul, că intri-n belea!

– Şi de ce să nu pun gura, măi cumnate,

Când ştii că mi-e soră şi că eu i-s frate?

– Poţi să-i fii şi tată! zise omul scurt, –

Cin’ s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt

-Casa lui Socrate

de La Fontaine

Socrate, marele-nţelept,

De construit se apucase.

Dar cunoscuţii, pe nedrept,

Îi tot găseau mereu ponoase,

Căci oamenii-s croiţi pe prici.

Şi mulţi spuneau că li se pare

Că-s încăperile prea mici,

Când omul e atât de mare!

Socrate le-a răspuns, aici:

– Aşa cum sunt, de-aş fi măcar în stare

Să le ticsesc cu-adevăraţi amici!

Avea dreptate mare Socrate, aşadar.

Mulţi se numesc prieteni şi-n casă îţi apar;

Prietenia însă e lucru foarte rar.