Marin Sorescu Daca nu cer prea mult Daca s-ar pune problema

Sa faci zilnic naveta intre rai si

iad,
- Ce-ai lua cu tine, Ca sa tii niste cursuri?
Daca s-ar pune problema - O femeie, Doamne, daca nu cer
Sa faci zilnic naveta intre rai si prea mult.
iad, - Ceri prea mult, iti taiem femeia.
Ca sa tii niste cursuri?
- Ocarte, o sticla cu vin si-o - Atunci taie-mi mai bine
femeie, Doamne, cursurile,
Daca nu-ti cer prea mult. Taie-mi iadul si raiul,
- Ceri prea mult, iti taiem femeia, Ori totul, ori nimic.
As face drumul dintre rai si iad
Te-ar tine de vorba, degeaba.
Ti-ar impuia capul cu fleacuri Cum sa-i sperii si sa-i infricosez
Si n-ai avea timp sa-ti pregatesti pe pacatosii din iad,
cursul. Daca n-am femeia, material
- Te implor, taie-mi cartea, didactic, sale-o arat?
O scriu eu, Doamne, daca am Cum sa-i inalt pe dreptii din rai,
langa mine Daca n-am cartea sa le-o
O sticla de vin si-o femeie. talmacesc?
Asta as dori, daca nu cer prea Cum sa suport eu drumul si
mult. diferentele
- Ceri prea mult. De temperatura, luminozitate si
Ce-ai dori sa iei cu tine, presiune
Daca s-ar pune problema Dintre rai si iad,
Sa faci zilnic naveta intre rai si Daca n-am vinul sa-mi dea curaj?
iad,
Ca sa tii niste cursuri?
- O sticla de vin si-o femeie,
Daca nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o data, de ce
te incapatanezi,
E prea mult, ti-am spus, iti taiem
femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atata
prigoana?
Mai bine taiati-mi vinul,
Ma moleseste si n-as mai putea
sa-mi pregatesc cursul,
Inspirandu-ma din ochii iubitei.
Tacere, minute lungi,
Poate chiar vesnicii,
Lasandu-mi-se timp pentru
uitare.
- Ce-ai dori sa iei cu tine,
Halebarda
Inghesuiala in troleibuz,
Balamuc mare,
Oameni cu pachete in brate,
Cu microbi
Si, cum stau eu pe scaun,
In spatele meu,
Un mos cu o cazma-
Naiba stie la ce-i trebuie s-o care
acasa.
O tine de coada ca pe-o
halebarda
La usa cortului imparatesc.
E batran mosul de cand lumea,
Are o pata mare pe ochiul drept,
Ii mai tremura si man ape
deasupra.
“Asta acum o sa-mi scape
cazmaua in cap-
Ma gandesc, lua-l-ar dracu!”
El e un mosulica simpatico de
altfel,
Politicos,
Vorbaret chiar.
Zice:” Nici o grija, tin cu
strasnicie de afurisita asta de
cazma.”
Si cu toate astea, din cand in
cand o scapa: poc,poc, poc!
Trei sferturi din pasageri au fost
deja bubuiti.
Mosul continua sa scape
cazmaua,
S-o blesteme sis a-si ceara scuze.
“Sunt neputincios, pacatele mele,
Dar n-aveti nici o grija,
Va rog frumos sa nu va alarmati,
Afurisita asta de cazma n-o sa-mi
mai scape
Acum si-n vecii vecilor.
Nu vedeti ce strans o tin?”
Si tocmai atunci- pleosc!
Drumul e plin de gropi,
Hurducaturile sunt hurducaturi.
Si soferul asta nici nu observa,
El isi face cursa si ce sa-l
intereseze:
Duce pasagerii vii sau pasagerii
morti- tot aia!
Altfel nu-mi explic de ce nu
opreste niciodata
In nici o statie,
De ce nu face o halta,
Am putea sa-l dam jos pe
criminalul asta ramolit,
Mai ales ca, dupa cate observ,
i-a cam lichidat pe toti,
si acum s-a protapit chiar in
spatele meu
cu halebarda lui –
“Sofer, hei sofer!”
Dar te mai poate auzi cineva?
Autobuzul merge, poate are plan
sa mearga pana la capat.
Hurducaturile se intetesc,
Mosul a si intrat in vorba cu
mine,
E din ce in ce mai politicos
Si incepem sa discutam despre
vreme.
Ana lui Manole

Voi ziditi in jurul meu

Dar aici in zid sunt eu,
Dar aici in zid sunt eu,sunt eu
Hai, Manole, pune zid
Sa nu pot sa-l mai deschid,
Hai imbraca-ma in zid, zid greu.

R: Turla-mi soarbe capu-n ea,

In altar sta fruntea mea,
Ochii in feresti vor sta spre cer...
Voi lucrati si va e greu
Insa de murit mor eu
Jertfa voastra sunt chiar eu, eu
pier
Pe oriunde sunt zidiri
Omul meu, sa nu te miri,
Le-au intruchipat doi miri de
rand
Dara tu de-a pururi pleci,
Eu raman aici pe veci
Prada caramizii reci plangand.

Sangele mi-i inca viu,

Voi nu stiti ca si eu stiu
C-am sa mor dintr-un pariu
stupid
Hai Manole fii mai demn,
Cum sa-ti faci aripi de lemn ?
Mi se face-a moarte semn din zid

Sa te-nchini cand vei pleca

Sa nu, sa nu uiti cumva
Ca-nauntru-i Ana ta, om crud.
Mila cum nu poti sa ai
Voi plecati catre alt Rai,
Eu din zid de-abia va mai aud
Adrian Paunescu
 Ci sufletul meu nu-i aşa
Cum mi-l arată chipul:
Veninul suferinţelor
În piept să mi se strângă, -
Eu vreau să râd!... Dar ochii tăi
Către chipul din oglindă Au început să plângă.“
Toparceanu

Cum stai în ramă şi te uiţi

Atât de trist la mine,
Mă-ntreabă ochii tăi miraţi:
- „Mă mai cunoşti, străine?“
- „Urâtule, nu te cunosc!
Prea palid eşti la faţă
Şi prea bolnavi ard ochii tăi, -
Privirea lor mă-ngheaţă...
Că te ştiam copil nebun,
Crescut în vânt şi soare, -
Obrazul rumen, ochii vii
Şi gura zâmbitoare.
Natura toată se-nchina,
Ascultătoare ţie:
Aveai palat un crâng întreg
Şi-o luncă-mpărăţie!
De-acolo, într-o zi, te-au dus
Între străini, departe,
Să uzi cu lacrimi de copil
O urâcioasă carte.
Dar anii lungi, ducând cu ei
Pustiu-nvăţăturii,
N-au stins văpaia ochilor,
Nici zâmbetele gurii.
Ştiai să cânţi şi să iubeşti,
Pornit pe râs şi glume...
Dar tot avântul tău pieri
Când ai intrat în lume.
Aşa pesemne-ai fost ursit
Să suferi prea devreme.
Şi gura ta, nici chiar acum,
Nu ştie să blesteme!
................
Uşor păstrează urmele
De paşi adânci nisipul.
 Dacă din păcate nu s-ar fi găsit
Un neghiob ca Mişu, un îmbrobodit...
C-a luat-o tocmai de pe la Vaslui
Unde se dusese la un văr de-al lui
Care-avea la dânşii casă cu chirie.
În jurul unui divorţ Că vorbeau adesea la bucătărie,
Mai cu seamă ziua când trecea la masă.
Că duduca Zoe scutura prin casă
Şi - nu zice nimeni că era bigotă -
Mişu St. Popescu vrea să divorţeze.
Însă franţuzeşte nu ştia o iotă!
Lung prilej de vorbe şi de ipoteze!
Că găsind odată nişte cărţi franceze,
Unii spun că Mişu singur e de vină,
A rugat pe Mişu „s-o iniţieze“...
Că la ei în casă n-a fost zi senină.
(Promitea fetiţa!) Tot aşa mereu,
Că nu poate nimeni să-i mai intre-n voie
Azi o sărutare, mâine... mai ştiu eu?
Şi-a avut norocul de-a găsit pe Zoe,
Ba cu franţuzeasca, ba cu scuturatul,
Care-i rabdă toate de când l-a luat.
Până când la urmă a-ncurcat băiatul!...
Că desigur alta nu l-ar fi răbdat
Toate astea însă la un loc denotă
Nici măcar o lună, însă biata fată
C-a luat-o goală, fără nici o dotă.
Este bunătatea personificată!
Trei perechi de case? Ştie Dumnezeu...
Că-nainte Zoe până nu-l luase
Trei perechi de mofturi! - N-o spun
A respins partide mult mai serioase:
numai eu.
Jorj Athanasiu, cînd era flăcău...
Întrebaţi pe Lambru, pe madam Palade
Goldman de la Credit... Guţă Popândău,
(O persoană-n vârstă, foarte cumsecade)
Angrosist de vinuri, - o partidă rară
Şi pe toată lumea care-o cunoştea,
Şi cu care Mişu nici nu se compară -
C-a luat-o numai cu ce-a fost pe ea...
Toţi cu situaţii şi destul de „bine“,
El putea desigur altfel să se-nsoare, -
Refuzaţi de dânsa, ca să ia... pe cine!
Dar în loc să-i fie recunoscătoare,
Că săraca Zoe când l-a cunoscut
Să-l respecte-n casă şi să-l menajeze,
Era fără slujbă şi dator vândut.
Dumneaei, din contra, ţine să dicteze!
Că de-atunci încoace ea zadarnic speră,
Mişu nu e liber nici măcar un pas,
Că el n-are-n casă nici o manieră,
Toată lumea vede că l-a dus de nas.
Nu respectă seara orele de masă,
Dar în schimb, fireşte, ea, de la-nceput
Rareori cu leafa nimereşte-acasă,
Fără nici o jenă a făcut ce-a vrut,
Frecventează cele mai de jos localuri
Seara, când o cauţi, pleacă la cucoane.
Şi se ţine noaptea numai de scandaluri...
Ziua se ocupă numai cu romane,
Dar mai e un lucru mai fenomenal:
Iar bucătăreasa (c-au schimbat femeia)
Mişu St. Popescu este imoral!
Are tot pe mână, până când şi cheia
Parcă ea nu ştie că, de-acum un an,
De la magazie şi de la dulap, -
Dumnealui se ţine cu madam Vârlan?
Care va să zică şi-a făcut de cap.
O caricatură... un chibrit... o aia
Alţii spun că Zoe, la madam Lipan,
Cu piciorul mare şi c-un păr cât claia,
A-ntâlnit pe unu, Iorgu Damian, -
O mahalagioaică... Afectată... rea, -
Flutur de saloane, mare puşlama.
De se miră lumea: ce-a găsit la ea?
Că-ntre ei desigur exista ceva,
Alţii spun că totuşi nu-i de vină el,
Fi’ndcă ea-ntr-o clipă de sinceritate
Că din contra, Mişu e un soţ model,
A scăpat o vorbă la madam Stamate:
Însă ea, Popeasca, este o ingrată.
„Ah, ma chere, ce nobil şi distins
C-ar fi stat şi-acuma tot nemăritată,
băiet!...“ Ea-l lua cu bine, nu-l scotea din „dragă“,
Iar madam Stamate n-a ţinut secret, Socotind că astfel va putea s-o dreagă,
Şi-i destul să afle câteva persoane... Dar la urma urmei, ca să-l deie gata,
Tot atunci, se vede, una din cocoane A-nceput să facă, ea, pe supărata.
I-a făcut pesemne lui o anonimă Că odinioară l-a iubit un pic,
Unde iscălise doar atât: „Cu stimă...“ Dar nu-l cunoscuse chiar aşa mojic...
Şi-i scria acolo - spun din auzite - Şi-ntorcând o clipă capul îndărăt,
Că „madam Popescu prea se I-a strigat din uşă: - Te-ai prostit di tăt!...
compromite...“ *
Dar el n-a citit-o, nefiind francată. Toate astea însă n-au nici un temei,
Şi-a trecut şi asta. Că nu ştie nimeni ce-a fost între ei.
În sfârşit, odată Vineri toată lumea a putut să-i vadă
Trebuind să plece Mişu la Vaslui Amândoi alături, braţ la braţ, pe stradă...
Pentru nişte case, - un amic de-al lui, Ei, şi ştiţi, aseară, după ce-a stat ploaia,
Unul de la Bancă, l-a pornit cu sila Ce-a aflat Tănţica de la Procopoaia
Să ia trenul numai până la Chitila Când s-a dus să-i ceară un model de
Şi să stea acolo tocmai timpul strict, şorţ?...
Ca să-i poată prinde în flagrant delict... Că madam Popescu nu mai dă divorţ.
Că venind Popescu şi văzând lumină,
A intrat în curte tocmai prin grădină
Şi bătând la uşa care dă-n salon,
Cineva din casă i-a stigat: „Pardon!“
Zoe sta de vorbă, nici nu s-aştepta
(Că era devreme... zece şi ceva)
Şi crezând că-i mâţa sau vrun alt ecou,
Când văzu că-i Mişu, a rămas tablou,
El păru deodată foarte încântat.
- Mă iertaţi - le zise - că v-am deranjat!...
Puse-apoi paltonul peste geamantan
Şi venind cu-ncetul către Damian
Care sta să plece, zise: - Bună seara.
(Damian atuncea s-a făcut ca ceara.)
Nu mai staţi de vorbă? Poate că ţi-e
somn...
Te grăbeşti prea tare, mult stimate
domn!
Şi zicând acestea cu o voce calmă,
Vru să-l ia de guler şi să-i dea o palmă.
- Domnule Popescu... nene! stai un pic...
Pe parola noastră că n-a fost nimic!...
Damian, săracul, nu ştia ce zice, -
Dar găsind la urmă un moment propice,
Când văzu că treaba tot mai rău se-
ncurcă,
A fugit...
Iar soţii se certară furcă.
 atunci exista o clipa
în care, din nefericire, fiinta lor e în
primejdie,
si aceasta e clipa înfiorata a zorilor,
cînd sînt putini cei ce viseaza lumea
Revarsat de zori- borges si doar cîtiva noctambuli pastreaza,
cenusie si abia schitata,
imaginea strazilor
În profunda noapte universala, pe care le vor defini apoi cu ceilalti
pe care felinarele încearca s-o împreuna.
contrazica, O, ceas în care visul îndîrjit al vietii
o rafala ratacita e pîndit de primejdia destramarii,
a jignit strazile taciturne ceas în care i-ar fi usor lui Dumnezeu
ca un presentiment înfiorat sa-si naruie cu totul lucrarea!
al revarsatului de zori îngrozitor ce
da tîrcoale Dar lumea s-a mîntuit din nou.
darapanatelor suburbii ale lumii. Lumina se împrastie inventînd culori
Atras de umbra spalacite,
si speriat de amenintarea diminetii, iar eu, nu fara o usoara remuscare
am retrait cumplita ipoteza, pentru complicitatea la renasterea
de Schopenhauer si de Berkeley zilei,
avansata, ma îndrept spre casa si o gasesc
precum ca lumea este buimaca si înghetata în lumina alba,
o activitate a mintii, pe cînd o pasare rupe tacerea
un vis al sufletelor, si noaptea ostenita
fara temei, nici scop, nici ramîne doar în ochii orbilor.
consistenta.
Si cum ideile
nu-s vesnice ca marmura,
ci nemuritoare ca o padure ori un
rîu,
doctrina anterioara
si-a asumat alta forma în zori,
iar superstitia acestui ceas
cînd lumina, asemeni iederei,
implica peretii umbrei,
mi-a supus ratiunea
si a trasat urmatorul capriciu:
daca lucrurile sînt lipsite de
substanta
si acest forfotitor Buenos Aires
nu este altceva decît un vis
pe care-l fauresc cu-mpartasita
magie sufletele,