ION DOGARU

ELEMENTELE
DREPTULUI
vol. 1
I INTRODUCERE ÎN
DREPTUL CIVIL
SUBIECTELE
DREPTULUI CIVIL
CASA DE EDITURĂ Şl PRESĂ
.ŞANSA”
BUCUREŞTI 1993
PARTEA I
INTRODUCERE IN DREPTUL CIVIL
 CAPITOLUL I

PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI

CIVIL ROMÂN

SECŢIUNEA I

DREPTUL CIVIL ROMÂN CA RAMURĂ

A SISTEMULui NAŢIONAL DE DREPT

A. DEFINIŢIE

Cîteva definiţii date dreptului civil în literatura de specialitate:

în literatura de specialitate s-au propus definiţii care, deşi asemănătoare - prin

utilizarea unui număr de elemente găsibile în Fiecare- se deosebesc între ele Fie
prin utilizarea unor formule, nu întotdeauna potrivite, Fie prin adăugarea unor
elemente - diferite de la definiţie la definiţie.
Dreptul civil a fost deFinit a Fi “...acea ramură a dreptului unitar... care
reglementează raporturile patrimoniale în care părţile Figurează ca subiecte
egale în drepturi, raporturile personale nepatrimoniale în care se manifestă
individualitatea persoanei precum şi condiţia juridică a persoanelor Fizice şi a
organizaţiilor socialiste ca persoane juridice, în calitatea lor de participanţi la
raporturile juridiţe civile”.
O altă deFiniţie înfăţişează dreptul civil român ca Fiind “...acea ramură a
dreptului unitar... care reglementează o parte însemnată a raporturilor
patrimoniale şi a raporturilor personale ncpatrimoniale strîns legate de in-
dividualitatea persoanei, raporturi în care părţile figurează ca subiecte egale în
drepturi, condiţia juridică a persoanelor fizice şi aceea a persoanelor juridice în
scopul...”1 2.

1 Aurelian Ionescu, Drept civil, Partea generali,

9 Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1963,pag.3.
2 Salvator Brodeanu şi Ion Rucăreanu, Tratat de drept civil, Partea generală, Editura
Academiei, Bucureşti, 1967, pag.36.
 r

într-o lucrare recentă3 se ajunge la concluzia că dreptul civil este “...acea

I ramura a dreptului unitar... care reglementează unele raporturi patrimoniale m
care parţ.lc flgurează ca subiecte egale în drepturi, ca şi unele raporturi
personale ncpatrimoniale legate de individualitatea persoanei, condiţia juridică
a persoanelor fizice şi a altor subiecte colective de drept civil în calitatea lor de
participanţi la raporturile juridice civile”.
In cea mai recentă lucrare, dreptul civil român este definit ca fiind “ acea
ramura care reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite
intre persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică” 4
ăCU
°in Simpla Prezentare a definiţiilor se român” * P
' C V
' “
0 bse a!
P *'"° ™' »<"= <*= ex»li nu nom.1
~ . .--------- -——----------deosebiri de formă, ci şi unele de conţinut.
Se observa m acelaşi timp, că unele elemente de conţinut se găsesc în toate
consideraţif-0rn,nd * constatări considerăm că se impun următoarele
a) toţi autorii au în vedere persoanele fizice şi persoanele juridice ca
participanţi la raporturile juridice civile;
b) majoritatea definiţiilor acordă considerare aceloraşi domenii ca obiect
de reglementare juridică:
„ •raporturile patrimoniale şi anume, numai acelea in care părţile sînt egale 6
in
drepturi;
-raporturile personale ncpatrimoniale şi anume, numai acelea în care se
individualizează, determină persoana; şi,
-condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice;
c) In literatura juridică s-a spus pe bună dreptate că.’subaspcct tehnico-
juridic şi ştiinţific, a se sublima in definiţie că dreptul civil reglementează şi
condiţia juridica a persoanelor fizice şi juridice nu este necesar, deoarece
reglementînd raporturile jundtcc patrimoniale şi nepatrimonialc, în limitele care
rezultă din t »finiţii, dar şi din partea acestei lucrări ce se va ocupa de obiectul
dreptului civil această ramura a dreptului reglementează implicit şi subiectele
acestor raporturi’ ca element structural şi, implicit, condiţia lor juridică;
TratJtdedreptcMI, Vol.l, partea generală, coordonat de Paul Cosmovici autorul definiţiei -Odlia
Calmuschi-, Edtlura Academici, Bucureşti, 1989, pag 19 definiţiei
Prof.umv. dr. Gh. Bcleiu, Drept civil român. Casa de Mi
Bucureşti, 1992, pag.25. litură şi Presă “ŞANSA”-SRL

io
 ci) fiind comun tuturor categoriilor de raporturi juridice, deci şi raporturilor
„ridice civile, elementul scop nu este necesar a fi cuprins în definire .
J
c) definiţiile se vor citi fără acele elemente de formă sau conţinut care

contravin Platformei din Decembrie 1989 şi noii Constituţii a României (cu .

¡tiu de exemplu: Republica Socialistă România -România, organizaţii
.ocialiste-persoane juridice, relaţii sociale socialiste -relaţii sociale ctc.);
f) în acord cu alţi autori8, considerăm că formulele “unele raporturi
oatrimoniale şi persoanele ncpatrimoniale” şi “subiecte egale in Drepturi
utilizate în definiţia dată de O. Catmuschi, prezintă unele neajunsuri: a) prima
formulă ni se pare echivocă, faţă de împrejurarea că întinderea raporturilor de
Drept civil trebuie determinată cu prilejul studierii şi precizăm obiectului
dreptului civil şi atunci cînd sc face delimitarea dreptului civil ca ramură a
dreptului nostru unitar de alte ramuri de drept; cea de a doua formulă nu se
înfăţişează a fi întotdeauna exactă pentru că se întîlnesc raporturi civile m care
o parte dobîndeşte drepturi iar cealaltă îşi asumă obligaţii ; iată de ce apare tot
mai justificat punctul de vedere potrivit căruia este mult mai potrivi a formula
“poziţia de egalitate juridică a părţilor”, formula care nu este
susceptibilă de a crea confuzii.
g) în sfîrşit, deşi nu răspunde rigorilor impuse de logica juridica şi de
considerente tchnico-juridice şi ştiinţifice, reflectăm încă asupra înserăm in
definiţia dreptului civil ca ramură a dreptului unitar român a formulei
“...reglementează condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice , cel puţin cu
titlu de subliniere a importanţei acestui element care, într- adevăr, nu este
neapărat necesar a figura în definiţie. Lisăm cititorului prezente, lucrări ş. atîlor
altora în domeniu, latitudinea de a aprecia asupra aceste, chestiuni.
în acest context, apreciind că cea mai potrivită definiţie data dreptului civil,
în concordanţă deopotrivă cu cerinţele de generalitate şi de specific, este cea
dată în cea mai recentă lucrare citată 10, ne permitem să afirmam că dreptul civil
este acea ramură a dreptului unitar roman care reglementează raporturile
patrimoniale şi nepatrimoniale ce-i constituie obiectul de reglementare
juridică, între persoane fizice şi persoane juridice aliate pe
poziţii de egalitate juridică. , .
O analiză a definiţiei ne conduce la concluzia ca ea se fundează pe
următoarele elemente:___________

7 Vezi A.Pop şi Oh. Beleiu, op,dt, 1980, pag.28.

8 Gh.Bcleiu.Op.dt., 1992, pag.40.
9 Asa cum este cazul, de exemplu, al contractului de donaţie.
10 OnJ3eleiu, Op.clt., 1992, pag.25.

11
 b. în al doilea rînd, formula “drept civil” desemnează unul din elementele
(una din componentele) conţinutului raportului juridic civil ca element de
structură al acestui raport şi anume, dreptul subiectiv civil, respectiv-
prerogativa, posibilitatea, facultatea recunoscută de dreptul obiectiv (în acest caz
- legea civilă) subiectului activ potrivit căruia acesta poate avea o anumită
conduită şi poate cere o conduită corespunzătoare dreptului său celeilalte părţi,
cea care îşi asumă obligaţii, putînd apela, la nevoie, la forţa coercitivă a statului,
dacă dreptul său nu poate fi protejat juridic decît în acest fel; şi,
c. în sfîrşit în al treilea rînd, cele două cuvinte, alăturate “drept civil”
desemnează ramura ştiinţei juridice al cărui obiect de cercetare îl constituie
dreptul civil ca ramură de drept.

B. OBIECTUL DREPTULUI CIVIL

1. Introducere
Preliminarii: ___________ Asupra obiectului dreptului civil am an-
ticipat deja cu prilejul prezentării definiţiei.
Studierea obiectului de reglementare juridică se impune întrucît acesta
constituie criteriul fundamental de constituire a oricărei ramuri de drept.
Obiectul de reglementare a unei ramuri de drept îl constituie un anumit grup
de relaţii sociale, considerate astfel (ca grup), ca urmare a caracterelor specifice
proprii.
2. Obiectul de reglementare al dreptului civil

Constituie obiect de reglemen- Două categorii de raporturi cad sub in-

tare al dreptului civil:___________ cidenţa reglementativă a dreptului civil:
-raporturile patrimoniale; şi
-raporturile personale nepatrimoniale.
Aşa cum rezultă din definiţiile date dreptului civil, unii autori consideră
necesar a se adăuga că dreptul civil reglementează şi condiţia juridică a
persoanelor fizice şi juridice. Pentru motivele arătate deja, considerăm că
prezenţa acestui element în definiţie şi deci, între componentele obiectului
dreptului civil, nu este necesară.
Raporturile patrimoniale: Raporturile patrimoniale sînt acele rapor-
turi care au un conţinut economic, o valoare din punct de vedere economic şi
care, în consecinţă, sînt evaluabile (exprimabile) în bani.

1
4
 Intră în această categorie raporturile reale, între care, un loc important îl
(Hnjpă raporturile de proprietate şi raporturile de obligaţii (obligaţionale) rcZultînd
din contracte, acte juridice civile unilaterale, fapte ilicite cauzatoare j c prejudicii,
gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără just temei şi plata nedatorată.
Dreptul civil nu reglementează însă toate raporturile patrimoniale ci
nUpiai pe acelea ale căror subiecte se află într-o poziţie de egalitate
juridică.
Raporturile personale în general prin raporturi personale ncpa- nepatrimoniale:
trimonialc sau, cum mai sînt denumite,
raporturi nepatrimonialc, înţelegem acele raporturi care nu au un conţinut
patrimonial, ci unul moral care exprimă individualitatea persoanei.
în concluzie, raporturile personale nepatrimoniale, avînd un conţinut moral
nu pot fi apreciate în bani,
Raporturile personale nepatrimoniale subsumează trei categorii de raporturi
juridice:
-cele care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil (dreptul
la viaţă, sănătate, integritate corporală etc.);
-raporturile de identificare (drepţul la nume, domiciliu etc.) şi,
-raporturile derivînd din creaţia intelectuală (dreptul de autor, inovator,
inventator).
Determinarea sferei raporturilor reglementate de dreptul civil

Sub acest aspect, în privinţa raporturilor personale nepatrimoniale nu sînt

dificultăţi, sfera lor, datorită conţinutului lor moral, fiind clar determinată.
în privinţa raporturilor patrimoniale, însă, pentru determinarea sferei celor
reglementate de dreptul civil, s-au propus mai multe soluţii3:
a) mai întîi, s-a propus ca toate raporturile patrimoniale să fie reglementate,
exclusiv, de dreptul civil4;
b) determinarea sferei raporturilor patrimoniale reglementate de dreptul civil
să se facă cu ajutorul categoriei “circuit civil”, soluţie nerelevantă pentru că, într-
un prim sens, prin “circuit civil” se înţelege suma raporturilor

3 Vezi prezentarea lor, făcută de A.Pop şi Gh.Bcleiu, Op.clL, 1980, pag.29-30; vezi şi S.Brădeanu
şi Ion Rucăreanu, Op.clL, pag.31 şi urm.; A.Ionaşcu; Op.clL, pag.5 şi urm.; Gh.Fekete, Drept
civil, Partea general, Cluj-Napoca, 1973, pag.3 şi urm.; Alex.Weill, Droit civil, Introduction
generale. Troisième édition, Dalloz.1973, pag.40 şi urm.
4 Soluţie “rămasa f3ră adepii” (A.Pop şi Gh.Beleiu, Op.clL, pag.29) pentru că ar echivala cu
ignorarea caracterului specific al diferitelor raporturi patrimoniale.

1
5
 patrimoniale care iau naştere în sfera producţiei şi a schimbului, ori asemenea caracterul normelor juridice. în dreptul civil sînt
raporturi cad şi sub incidenţa altor ramuri, iar, într-un al doilea sens, prin preponderente normele dispozitive (permisive şi
“circuit civil” se înţelege ansamblul actelor şi faptelor juridice care dau naştere supletive);
la raporturi de drept civil. A admite această soluţie conduce la o definiţie idem
per idem (“Dreptul civil reglementează raporturile de drept civil”), ceea ce nu
este posibil;
c) utilizarea relaţiei “marfa-bani” pentru determinarea sferei raporturilor
juridice reglementate de dreptul civil. Cum această relaţie are la bază principiul
egalităţii prestaţiilor, un asemenea criteriu nu este operant pe deplin, rămînîndîn
afara acestor raporturi, liberalităţilc, succesiunile etc., deşi acestea sînt
reglementate de normele dreptului civil; şi,
d) în sfîrşit, s-a propus criteriul valoric pentru determinarea raporturilor
patrimoniale reglementate de dreptul civil. Nici acest criteriu nu este relevant de
vreme ce şi alte ramuri ale dreptului reglementează raporturi juridice care au
caracter valoric5.
în consecinţă trebuie găsite alte criterii care să răspundă cerinţelor corectei
determinări a raporturilor patrimoniale reglementate de dreptul civil.
Criteriul fundamental pentru Dominanta literaturii de specialitate a
constituirea ramurilor de drept: ajuns Ia concluzia că unicul criteriu fun-
damental pentru constituirea ramurilor de drept îl constituie obiectul de
reglementare juridică al fiecărei ramuri.
în cazul dreptului civil, domeniul de reglementare juridică îl constituie
raporturile patrimoniale, dar nu toate, ci numai aoclca în care părţile se află în
poziţie de egalitate juridică, poziţie ce primeşte considerare pe planul formării
raportului juridic, la care se adaugă raporturile personale nepatrimoniale, dar nu
toate, ci numai cele care conduc ia individualizarea subiectelor de drept civil.
b) natura sancţiunilor care intervin pentru încălcarea normelor. Specifică
dreptului civil este acţiunea injustiţie.
c) calitatea subiectelor. în dreptul civil, spre deosebire de alte ramuri,
este suficientă calitatea de persoană Fizică sau persoană juridică;
c) principiile proprii unei ramuri de drept care, coroborate cu alte
criterii pot ajuta la determinarea sferei raporturilor juridice de drept civil; şi,
f) voinţa legiuitorului care este hotărîtoare în desprinderea unei părţi
dintr-o ramură a dreptului şi transformarea (constituirea) ei într-o ramură nouă
de drept6.
C. ROLUL DREPTULUI CIVIL
Dreptul civil ca “Drept comun”: în considerarea sa de ramură de drept, k
-
dreptul civil constituie “dreptul comun”
în situaţia în care o altă ramură de drept este lipsită de norme proprii destinate
y a reglementa o serie de aspecte ale unui raport juridic, situaţie în care se
apelează la (se “împrumută”) norma corespunzătoare din dreptul civil7.
Rolul dreptului civil poate fi subliniat de
Se adaugă:
următoarele idei:

Criterii auxiliare pentru con- Pentru corecta determinare a sferei rapor-

stituirea ramurilor de drept: turilor juridice reglementate de o ramură
de drept sau alta, criteriul fundamental constînd în obiectul de reglementare
juridică este completat cu o serie de criterii auxiliare precum:
a) metoda de reglementare, constînd în mijloacele folosite de stat pentru
a exercita o anumită influenţă asupra diferitelor relaţii sociale. în dreptul civil
metoda folosită este egalitatea juridică a părţilor deopotrivă pentru raporturile
patrimoniale şi personale nepatrimoniale;
20 Dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul muncii
21
22

5-prin normele sale, dreptul civil, contribuie la ocrotirea valorilor omului

privite atît în plan patrimonial cît şi în plan nepatrimonial;
-privit ca ramură de drept, dreptul civil prin sancţionarea abuzului de
drept, prin recunoaşterea unor efecte juridice pozitive bunei-credinţe etc.,
contribuie la formarea unei conştiinţe juridice corecte şi la respectarea
moralei;
-dreptul civil, în considerarea sa ca “ştiinţă a dreptului” ajută la aplicarea
corectă a legii şi la continua perfecţionare a legislaţiei civile, ca şi la formarea
specialiştilor în domeniul dreptului.
Dc exemplu, desprinderea dreptului familiei din dreptul civil.
6Cu titlu de exemplu, recunoaşterea paternităţi (instituţie juridicii reglementată dc dreptul
familiei) poate fi făcută şi prin testament (instituţie aparţinătoare dreptului civil). Ase vedea
în acest sens, Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr.856/1989, în revista “Dreptul” 1990, nr.3,
pag.68; Idem, Decizia Civilă nr. 1944/1986 în “Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem”
pe 1986, pag.l 25 şi urm.
7In context, disp. art. 48 alin. 2 şi art. 57 alin. 2 C. familiei conţin o exprimare generică şi, în
lipsa oricărei precizări de text se poate admite că recunoaşterea filiaţiei poate fi făcută prin
testament autentic, olograf sr—
 D. PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL

1. Privire generală

Modul de punere a problemei şi Principiile care acţionează într-o ramură

categoriile de principii:_________ a dreptului - componentă a unui anumit
sistem naţional de drept-, nu pot fi privire în afara principiilor sistemului de drept respectiv.
Astfel, raportîndu-ne la dreptul civil, în planul principiilor vom distinge: a) principii
fundamentale ale dreptului român care acţionează şi în domeniul dreptului civil; b) principii
fundamentale ale dreptului civil român; şi c) principii specifice unei sau unor instituţii de drept civil.

Principiile fundamentale ale Principiile fundamentale ale dreptului dreptului civil român.
Definiţie: trebuie privite ca fiind “idei de bază ce se
găsesc în întreaga legislaţie a României ca stat de drept, în curs
de consolidare”8. Altfel spus, principiile fundamentale ale dreptului"... se constituie în spiritul ideii
de justiţie şi... exprimă elementele de conţinut cele mai importante ale dreptului" 9.
Formularea principiilor fundamentale ale dreptului se realizează pe planul teoriei generale a
dreptului şi sînt consacrate de Constituţie şi de regulă, de legi de sinteză (codurile).
Intră în această categorie: principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul
legalităţii, principiul separaţiei puterilor în stat.
Cum dreptul civil ca ramură de drept este un subsistem al sistemului de drept naţional român,
principiile fundamentale ale sistemului sînt, în acelaşi timp şi principii fundamentale ale
subsistemului (dreptului civil).

Principiile fundamentale ale dreptului civil. Privire generală:

Pornind de la definiţia principiilor fundamentale ale dreptului, se poate considera că principiile

fundamentale ale dreptului civil sînt “idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă” 10. Altfel spus,
principiile fundamentale ale dreptului civil sînt idei de bază care privesc instituţiile aparţinătoare
dreptului civil, independent de faptul că în cazul unor asemenea instituţii acţionează cu mai multă
intensitate iar, în cazul altora, cu o intensitate mai mică.

8Gh.Beleiu, Op.cit, 1992, pag.29.

9 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1922, pag.69.
10Gh.Beleiu, Op.cit., pag.30.
 nsidcratc principii fundamentale ale dreptului civil11: a) principiul P °{
f'C0. principiul egalităţii în
ct 1
faţa legii civile; c) principiul îmbinării propr¡ p ' jncljvi«jua|c cu cele generale; şi d) principiul ocrotirii
drepturilor
‘"u-^ve civile şi al garantării lor.
C n
sU
, -rarea acestora se realizează în cadrul normelor de drept civil, motiv
° ‘ ¡maliza lor cade în zona de acţiune a ştiinţei dreptului civil. pcntru car <

r^Tj^~instituţiilor drep- Principiile fundamentale ale dreptului Pfl" J*il* civil acţionează
în întreaga ramură a drep-
1^-^j^îfeu o intensitate mai mare sau mai mică la unele sau altele dintre ! U Cutiile juridice
aparţinătoare acestei ramuri.
",S Fiecare instituţie juridică (privită ca un grup de norme juridice care .1-montează o anumită relaţie
socială) poate fi caracterizată prin acţiunea [mor principii proprii, concordante cu cele fundamentale
ale ramurii de drept j în dezvoltarea acestora.
■ Principiile instituţiilor dreptului civil pot fi definite ca fiind idei de bază cu acţiune fie într-o
instituţie, fie în două sau mai multe instituţii ale acestei ramuri a dreptului.
Din definiţie rezultă că acţiunea (vocaţia) lor este restrînsă la una, două sau mai multe instituţii
juridice aparţinătoare dreptului civil, de unde concluzia că, dacă principiile fundamentale ale
dreptului civil au vocaţie generală (acţionează mai intens sau mai puţin intens în toate instituţiile
aparţinătoare acestei ramuri), principiile instituţiilor de drept civil au o vocaţie circumscrisă la una
sau mai multe asemenea instituţii.
Cu titlu de exemplu, intră în această categorie: principiul forţei obligatorii a contractelor (pacta
sunt servanda), principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii (res inter alios acta, aliis neque
nocere, neque prodesse potest), privind efectele actului juridic civil; principiul consensualismului,
privind forma actului juridic civil, principiul ocrotirii bunei-credinţe întîlnit în materia drepturilor
reale, răspunderii civile; principiul proximităţii gradului de rudenie, în materie succesorală etc.
2. Scurtă prezentare a principiilor fundamentale ale dreptului civil

Principiul proprietăţii: Dreptul de proprietate a fost considerat,

peste tot şi în toate timpurile ca fiind principalul drept real al omului şi, conţinînd imensa majoritate
a regulilor care cîrmuiesc drepturile reale, prototipul acestora.
Ca principiu fundamental al dreptului civil, principiul proprietăţii cst<> consacrat de Codul civil
român“^, de alte izvoare de drept“^, dar dispoziţiile cu cea mai marc forţă juridică ce-i asigură
consacrarea sînt cele cuprinse în disp.art.41 şi 135 din noua Constituţie a României“ ^. Desigur,
potrivit este să se considere că acest principiu este consacrat de Constituţie şi dezvoltat dc Codul
civil şi alte acte normative.
Astfel, în art. 480 C.civil se prevede: “Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a
dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.

11Idem, Op.ciL, loc. cit.

1
9
 Conţinutul dreptului de proprietate este dat de prerogativele lui: posesia, folosinţa şi dispoziţia,
prerogative întîlnite în lituratura de specialitate şi sub denumirile din dreptul roman, fie usus,
fructus şi abuzus, fíe jus posidenti, jus fruendi şi jus abutendi şi este reglementat de normele
dreptului civil.
De asemeni, normele dreptului civil reglementează şi acţiunea în revendicare ca mijloc specific
de ocrotire a conţinutului dreptului de proprietate.
Titularul dreptului de proprietate este persoana fizică, în cazul proprietăţii particulare (private),
fie persoana juridică, dacă este vorba de proprietatea de stat, proprietatea cooperatistă ori a altor
persoane juridice, proprietatea regiilor autonome, societăţilor comerciale, uniunilor, asociaţiilor ori
societăţilor pro- fesionale, cultelor religioase, fundaţiilor ş.a. 12 13 14
pe o adevărată importanţă pentru consacrarea dreptului de proprietate terenurilor 15 16 este Legea
fondului funciar nr.18 din 1991.
asupr3 '^Ţ^j^Tcgalităţii în faţa legii Principiul egalităţii în faţa legii civile
ca principiu fundamental al dreptului ^jpî^î găseşte reazemul,
motivaţia şi corespondentul în principiul fundamental al egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat
de Constituţie în disp.art.16, alin.l17 18 19.
Ca principiu fundamental al dreptului civil, principiul egalităţii în faţa I oii civile este consacrat
de legea civilă. în această privinţă trebuie să deosebim după cum este vorba de persoane fizice sau dc
persoane juridice:
- pentru persoanele fizice, principiul este consacrat în disp.art.4, afin.2 din Decretul nr.31/1954
privind persoanele fizice şi persoanele juridice ;

12Vezi dis, art.'ISO şi urm. din C.civil roman.

13 Cu titlu de exempiu, art.S din Legea nr. 15/1990 privind organizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi
societăţi comerciale.
14 Publicată in Monitorul Oficial al României, nr.233 din 21 noiembrie 1991. Astfel, în disp.art.41 se prevede: “Dreptul de
proprietale precum şi creanţele asupra statului, sînt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sînt stabilite de lege.
Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobfndi
dreptul de proprietare asupra terenurilor.
Nimeni nu poale fi cxproprial dccîl pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii cu dreaptă şi prealabilă
despăgubire..."
Art. 137 din Constituţie prevede: “Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului,
ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor
pu b I ice sînt reglem en late pri n lege... ”.
3(1 Cu titlu de exemplu, amintim disp.art.5 din Legea nr. 15/1190 privind reorganizarea unităţilor economice dc stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale: “Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său.
In exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurile pc care
Ic arc în painmoniu, sau le culege fructele, după caz în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită.
înstrăinarea bunurilor imobile aparţinînd regiei autonome sau încheierea dc tranzacţii în litigii cu o valoare de pesie 10
milioane de lei se face cu aprobarea ministerului dc resort." Tot astfel, [xin dlsp.art.20, alin,2 din ace Urşi act normativ, se
statulcază: "Bunurile din pntrimoniul societăţii comerciale sînt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobîndite cu alt
titlu”.
Tot cu titlu de exemplu, pentru proprietatea cooperatistă, dreptul de proprietate este consacrat, după rcvolu(ia din
decembrie 1989 prin acte normative precum Decretele-legi
15nr.66/1990, pentru Cooperaţia meşteşugărească şi - respectiv - pentru Cooperaţia de consum şi de credit.
16Prin reconstituire sau constituire, după caz.
17'Cetăţenii sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, firi privilegii şi firi discriminiri".
18 'Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de culturi sau originea nu au nici oînrfuriie asupra capacităţii*.
19Ait.l, alin.l din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
20
 - pentru persoana juridică, principiul trebuie înţeles în sensul că persoanele juridice
aparţinătoare unei anumite categorii sînt supuse, în mod egal, dispoziţiilor din legile civile
consacrate reglementării acelei categorii dc subiecte. Pe de altă parte, acest principiu îşi conjugă
acţiunea cu cerinţele impuse de scopul persoanei juridice care nu este acelaşi la toate categoriile de
asemenea subiecte de drept, ba chiar poate varia şi înlăuntrul aceleiaşi categorii de subiecte -de la o
persoană juridică la alta.

Principiul îmbinării intereselor La prima vedere un asemenea principiu se individuale cu cele

generale: înfăţişează mult prea estompat şi cu un
conţinut neînsemnat.
în realitate principiul îmbinării intereselor personale cu cele generale acţionează în toate
raporturile civile, fiind consacrat atît pentru persoanele fizice cît şi pentru persoanele juridice.
Dispoziţii ale legii civile3* stabilesc că “Drepturile civile ale persoanelor fizice sînt recunoscute
în scopul de a satisface interesele personale materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc,
potrivit Legii şi regulilor de convieţuire...” şi tot dispoziţii ale legii civile prevăd că persoana juridică
este acel colectiv de oameni care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat
realizării “unui anume scop, în acord cu interesul
35
obştesc” ceea ce nu lasă îndoieli asupra interdependenţei intereselor particulare cu cele generale, atît
în cazul persoanelor fizice, cît şi în cel al persoanelor juridice.
Dacă la toate acestea adăugăm disp.art.3, alin.2 din acelaşi act normativ 20 21 (Decretul
nr.31/1954), avem imaginea completă a modului în care este consacrat acest principiu de legea
civilă.
în măsura în care drepturile civile vor fi exercitate cu încălcarea acestui principiu, vom fi în
prezenţa abuzului de drept, abuz ce cade sub incidenţa sancţiunilor legii civile.

Principiul ocrotirii (garantării) Două sînt categoriile de norme juridice drepturilor subiective
civile: prin care se ocrotesc (garantează) drep
turile subiective civile: a) norme interne; şi, b) norme internaţionale.
în privinţa primei categorii de norme, în legea civilă 22 se prevede expres că “Drepturile sînt
ocrotite de lege”.
Pe de altă parte, acelaşi act normativ (Decretul nr.31/1954) consacră capitolul III, intitulat
“Ocrotirea drepturilor personale ncpatrimoniale” 23 24, ocrotirii drepturilor personale nepatrimoniale,
pe cale civilă.
Adăugăm că restabilirea dreptului subiectiv civil se poate obţine pe calea procesului civil,
potrivit dispoziţiilor legale în materie.

20Idem, art.26, lit.e.

21Drepturile civile ...pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social”.
22Art.3 alin. 1 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice.
23înart.54-56.
24Cuprinse în principal în Codul de procedură civilă.

2
1
 în sfîrşit acest principiu este consacrat şi de norme constituţionale potrivit cărora “Orice
persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime.”
“Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept” 25, în privinţa normelor din cea de a doua
categorie (cele internaţionale) amintim disp.art.26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice ale omului26. Potrivii disp.art.26 din acest Pact"... Toate persoanele sînt egale în faţa legii şi
au, fără discriminare, dreptul la ocrotire legală din partea legii, în această privinţă, legea trebuie să
interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra
oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, reli^e, opinie politică sau orice altă
opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pc orice altă împrejurare”.

25Art.21. A se vedea şi disp.art.24 din Constituţie consacrat dreptului la apărare.

26România a aderat la acest Pact prin Decretul nr.212/1974
22
 principiul ocrotirii (garantării) drepturilor subiective civile este consacrat • Convenţia cu privire
la drepturile copilului27 28, în care se prevede că “Statele părţi se angajează să respecte drepturile care
sînt anunţate în prezenta convenţie şi să le garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără
nici o distincţie indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a
copilului sau a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială,
de situaţia lor materială, incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie”.
E. DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL ÎN RAPORT CU ALTE
RAMURI ALE DREPTULUI

1. Preliminarii

Interesul delimitării: Atît raţiuni practice, cît şi raţiuni teoretice

Impun delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri ale dreptului.
Din punct de vedere practic necesitatea delimitării rezultă atît din cerinţa stabilirii apartenenţei
unui raport juridic la o ramură sau alta de drept, deci, din cerinţa calificării juridice a unui raport de
drept cu implicaţii directe în privinţa aplicării corecte a legii, cît şi din nevoia stabilirii corecte a con-
secinţelor juridice distincte ce decurg din calificarea unui raport juridic ca aparţinînd uneia sau alteia
dintre ramurile dreptului.
Din punct de vedere teoretic, operaţia de delimitare evidenţiază existenţa asemănărilor şi
deosebirilor între raporturile juridice reglementate de diferitele ramuri de drept, ceea ce reclamă o
adevărată activitate de cercetare ştiinţifică.
Criteriile delimitării: Criteriile delimitării sînt aceleaşi ca cele
potrivit cu care se constituie ramurile de drept: a) criteriul fundamental - obiectul de reglementare
juridică; şi, b) criteriile auxiliare (metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor
juridice, natura sancţiunilor, principiile proprii unei ramuri de drept şi voinţa legiuitorului) .
2. Delimitări

în raport cu dreptul constituţional:

Privită ca ramură de drept ce constituie norme juridice fundamentale consacrate
existenţei şi dăinuirii statului de drept român, dreptul constituţional se află într-o strînsă legătură cu
ramura de drept civil, legătură exprimată în următoarele idei:
a) datorită faptului că dreptul constituţional conţine norme fundamentale, celelalte ramuri de
drept, deci şi dreptul civil se inspiră din aceste norme;
b) unele principii fundamentale ale dreptului civil 29 sînt consacrate, în primul rînd de norme
constituţionale;

27 Aprobată prin Decretul Preşedintelui României nr.47/1990 (Monitorul Oficial nr.108/1990) şi ratificată prin Legea
nr.18/1990 (Monitorul Oficial nr.109/1990).
28Vezi supra, Capitolul I, secţiunea l-a. B Obiectul dreptului civil.
29Principiul proprietăţii şi principiul egalită(ii în faţa legii.

2
3
 c) cele mai importante drepturi şi libertăţi consacrate de Constituţie sînt în acelaşi timp,
drepturi subiective civile30;
d) potrivit dispoziţiilor legii civile, organele de stat prevăzute în Constituţie sînt considerate
persoane juridice în marea lor majoritate, cu toate consecinţele ce decurg din calitatea lor de
participanţi la raporturile de drept civil; şi,
e) drepturile subiective civile sînt garantate prin Constituţie.
între cele două ramuri ale dreptului există următoarele deosebiri importante:
a) subiectele raportului de drept constituţional se află, de regulă, într-o relaţie de subordonare,
în timpee, subiectele de drept civil, seaflă pe poziţie de egalitate juridică;
b) în dreptul constituţional sînt preponderente raporturile nepatrimonialc, în timp ce, în dreptul
civil sînt preponderente raporturile patrimoniale;
c) în dreptul constituţional subiectele trebuie să aibă o calitate specială (circumstanţiată) aceea
de organ de stat, pe cînd, în dreptul civil, este suficient ca subiectele să fie persoane fizice sau
persoane juridice;
d) în timp ce normele dreptului constituţional au, în majoritatea lor un caracter imperativ, cele
ale dreptului civil sînt, preponderent dispozitive;
e) sancţiunile în dreptul constituţional31, nu implică un proces, în timp ce restabilirea dreptului
subiectiv civil încălcat arc loc de regulă, prin declanşarea procesului civil; şi
f) cele două ramuri, alături de unele principii comune, au o serie de principii proprii, specifice,
acestea din urmă contribuind la sublinierea diferenţei specifice existente.

în raport cu dreptul administrativ:

Delimitarea celor două ramuri rezultă din următoarele:

a) în timp ce dreptul administrativ conţine norme care reglementează condiţiile realizării puterii
executive în statul nostru, normele dreptului civil reglementează raporturile patrimoniale şi'
raporturile personale ^patrimoniale în care poziţia părţilor este de egalitate juridică;
b) în dreptul administrativ predomină, ca urmare a desfiinţării sistemului c entralizat al
planificării, raporturile nepatrimoniale în timp ce, în dreptul civil predomină raporturile
patrimoniale;
c) în raportul de drept administrativ părţile se află într-un raport de subordonare, pe cînd, în
dreptul civil, părţile sînt pe poziţii de egalitate
juridică:
d) în timp ce în raporturile de drept administrativ se cere ca cel puţin un subiect să fie organ al
administraţiei publice, în dreptul civil, raporturile se nasc numai între persoane fizice (între ele),
persoane juridice (între ele) sau persoane fizice cu persoane juridice, deci nu se cere o calitate
specială;

30Care sînt dezvoltate corespunzător în dispoziţiile Legii civile.

31De exemplu revocarea.

2
4
 e) în dreptul administrativ ponderea o deţin normele imperative, în timp ce, în dreptul civil sînt
preponderente normele dispozitive;
f) în dreptul financiar normele sînt preponderent imperative, pe cînd cele de drept civil sînt
preponderent dispozitive;
g) dreptul financiar are sancţiuni proprii precum majorarea pentru întîrziere în plata impozitelor,
în timp ce sancţiunea specifică dreptului civil este acţiunea în justiţie; şi
h) cele două ramuri au unele principii, comune, dar şi principii proprii, specifice, care contribuie
la delimitarea lor.
în raport cu dreptul comercial: Ramură a sistemului naţional de drept
român “repusă în drepturi” de legislaţia post-Decembrie 1989,"... dreptul comercial este acea ramură
care reglementează raporturile^ce se stabilesc în acţiunea comercială internă realizată de către
comercianţi" .
Multiplele şi importantele asemănări între cele două ramuri fac anevoioasă delimitarea lor.
Cu toate acestea sînt suficiente deosebirile care asigură delimitarea lor:
a) obiectul de reglementare juridică se deosebeşte prin aceea că, în timp ce în cazul dreptului
comercial este circumstanţiat la raporturile ce se stabilesc în activitatea comercială internă, în cazul
dreptului civil el priveşte atît raporturile patrimoniale în care părţile se află pe poziţie de egalitate
juridică, cît şi raporturile personale nepatrimoniale în care se manifestă individualizarea persoanei;
b) principalul izvor de drept pentru dreptul civil este Codul civil, pe cînd pentru dreptul
comercial, principalul izvor îl constituie Codul comercial de la 32 1887, împreună cu Legea 31/1990
privind societăţile comerciale şi Lege a nr.26/1990 privind registrul comerţului, în timp ce Legea
nr.15/1990, aşa cum s-a pronunţat literatura juridică recentă 33, este un act normativ “ de trecere” de la
dreptul civil la dreptul comercial34.
c) contractul comercial cunoaşte serioase deosebiri de regim juridic faţă de cel civil 35;

32Gh.Beleiu, Op.cL, pag.36.

33Gh.Belciu, Op.cit., pag.37.
34 Polrivitdisp.ari.47 din această lege “Relaţiile comerciale dintre regiile autonome, cele dintre societăţi comerciale cu
capital de stal, precum şi relaţiile dintre ele şi între ele şi stat, se vor desfăşura pc baze contractuale.
Contractele încheiate între agenţii economici menţionaţi la alin. t vor fi guvernate de principiul libertăţii contractuale şi
de reglementările cuprinse în Codul civil şi Codul comercial român, cu excepţiile dccurgînd din prezenta lege".
35 Cu titlu de exemplu, deosebiri în privinţa regimului probator, efectelor diferite ale împlinirii termenului extincliv, în
privinţa punerii în miîrzicre.
Dreptul civil şi dreptul muncii şi între cele două ramuri există următoarele securităţii sociale;
_______________________• asemănări mai importante:
a) ambele reglementează raporturi patrimoniale şi raporturi personale nepatrimoniale;
b) la ambele predomină ca sferă raporturile patrimoniale; şi
c) cele două ramuri au unele principii comune.
Ceea ce însă le delimitează, sînt deosebirile:
a) poziţia de egalitate juridică a subiectelor raportului juridic civil este constantă, în timp ce în
cazul dreptului muncii şi securităţii sociale, egalitatea juridică a părţilor se circumscrie la încheierea
contractului de muncă;

2
5
 d) existenţa unor deosebiri de regim juridic între răspunderea civilă şi ce a contractuală; şi,
e) avînd principii comune, cele două ramuri de drept au şi unele principii proprii specifice care
contribuie la delimitarea lor.
Intre asemănările mai importante care fac anevoioasă delimitarea celor două ramuri amintim:
a) cele două ramuri au principii fundamentale comune;
b) principiile fundamentale ale celor două ramuri au la bază principiile fundamentale ale
sistemului nostru naţional de drept;
c) ambele ramuri reglementează raporturi patrimoniale;
d) în ambele cazuri metoda de reglementare este metoda egalităţii juridice a părţilor;
e) atît în dreptul comercial, cît şi în dreptul civil există subiecte individuale de drept, cît şi
subiecte colective de drept; şi
f) chiar dacă există deosebiri de regim juridic în ambele ramuri există
sancţiunea răspunderii.

în raport cu dreptul familiei: Dreptul familiei reglemcntînd raporturile

personale şi patrimoniale care izvorăsc din căsătorie, rudenie, înfiere şi cele asimilate acestora în
scopul ocrotirii şi întăririi familiei, cunoaşte o mare apropiere de dreptul civil, din care s-a desprins
ca ramură de drept.
între asemănările mai importante se înscriu:
a) ambele ramuri reglementează atît raporturi patrimoniale cît şi raporturi personale
nepatrimoniale;
b) ambele ramuri folosesc metoda egalităţii juridice; şi
c) cele două ramuri au unele principii comune.
Delimitarea celor două ramuri rezultă din deosebirile dintre ele:
a) preponderente în dreptul civil sînt raporturile patrimoniale, în timp ce în dreptul familiei sînt
preponderente raporturile personale nepatrimoniale;
I,) în timp ce raporturile personale ncpatrimoniale reglementate de dreptul ¿ivii privesc
individualizarea persoanei, cele reglementate de dreptul familiei izvorăsc din căsătorie, rudenie,
înfiere şi legăturile asimilate de lege celor de familie;
c) din punct de vedere al metodei de reglementare (egalitatea juridică) există totuşi o deosebire
în privinţa raportului părinte-copil minor, situaţie în care interesele generale circumstanţiază metoda;

b)pe lîngă răspunderea materială, în dreptul muncii şi securităţii sociale operează şi răspunderea
disciplinară.
c) normele imperative sînt predominante în dreptul muncii, în timp ce, în dreptul civil,
normele predominante sînt cele dispozitive;
d) minorii sub 14 ani nu pot fi subiecte de drept al muncii; şi
e) cele două ramuri au, pe lîngă unele principii comune şi unele principii proprii, specifice
care ajută la delimitarea lor.

2
6
 d) în timp ce în dreptul familiei se cere o calitate specială pentru subiectele acestei ramuri (soţ,
părinte, copil etc.) în dreptul civil subiectul este necir-
cumstanţiat;
e) deosebiri în privinţa sancţiunilor: de exemplu, în dreptul familiei este reglementată ca
sancţiune specifică-decăderea din puterea părintească;
f) în dreptul familiei predomină normele imperative, în timp ce în dreptul civil predomină
formele dispozitive; şi
g) cele două ramuri de drept au unele principii comune, dar au şi principii proprii, specifice, care
contribuie la delimitarea lor.

2
7
în raport cu dreptul procesual Fiind considerat ca un sistem de norme civil:
reglementează modul de judecată şi
care ~
1
de rezolvare a pricinilor privitoare la drepturi şi interese civile, cum şi modul de executare a
hotărîrilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, dreptul procesual civil reprezintă, aşa cum s-a
subliniat în literatura de specialitate36
tocmai cealaltă faţă a dreptului material, aspectul său sancţionator care, evident intervine numai
în caz de nevoie. Dreptul material civil ar fi ineficace dacă, pe calea procesului civil, nu s-ar asigura
realizarea lui şi tot astfel, procesul civil ar fi de neconceput fără existenţa unui drept material pe care
să-l apere şi să-l valorifice”.
în raport cu dreptul inter- Deosebirea principală dintre cele două naţional privat: ramuri,
deosebire care le şi delimitează,
constă în faptul că raporturile de drept internaţional privat conţin un element de extraneitate 37 38,
element care motivează vocaţia a cel puţin două sisteme naţionale de drept pentru cîrmuirea lor şi
pentru soluţionarea eventualelor litigii ce s-ar naşte în legătură cu ele.
Acestei deosebiri i se adaugă altele:
a) dreptul internaţional privat priveşte şi raporturi ce ţin de dreptul familiei, dacă au un element
de extraneitate;
b) în privinţa metodei, dreptul internaţional privat foloseşte metoda de indicare care acţionează
prin intermediul normei conflictuale , şi
c) în sfîrşit în sensul cel mai larg, se poate afirma că dreptul internaţional privat este genul,
întregul, în raport cu dreptul comerţului internaţional care este specia, partea 39.
SECŢIUNEA AII-A

IZVOARELE DREPTULUI CIVIL (TEORIA LEGII CIVILE)

I IZVORUL DE DREPT CIVIL: NOŢIUNE ŞI CATEGORII

1. Noţiunea de izvor al dreptului civil

Acccpţiunile (sensurile) for-

36 Vezi Iiie Stoenescu, S.Zilbeistein, Drept procesul civil, Teoria generali, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983, pag.S.
37 Precum: cetăţenia, naţionalitatea, aflarea in străinătate a unor bunuri, încheierea şi executarea în străinătate a unui
contract, locul comiterii unui delict (în privinţa reparării
prejudiciului).
38 Acea normă care nu rezolvi însuşi litigiul, ci numai chestiunea prejudicială (prealabilă) de a şti care este legea naţională
(sistemul naţional de drept) care cîrmuieşte un raport juridic, sau, potrivit căreia se soluţionează litigiul.
39 Delimitirea dreptului civil ca ramură a sistemului naţional de drept român faţă de alte ramuri ar putea continua în raport
cu dreptul penal, dreptul procesual penal etc.; dar, considerăm că elementele prezentate deja sînt suficiente pentru a se
putea realiza un sistem după care asemenea delimitări să se realizeze.
2
8
Izvoarele dreptului civil constituie un subitei “izvor de drept civil”: sistem al sistemului
izvoarelor dreptului.
Considerată astfel, formula “izvor al dreptului civil” poate primi două sensuri (accepţiuni,
înţelesuri):
a) izvor de drept civil în sens material, sens potrivit cu care, prin “izvor de drept civil” se
înţelege ansamblul condiţiilor materiale de existenţă ce generează reglementările juridice
aparţinătoare acestei ramuri; şi
b) izvor de drept civil, în sens formal, dcsemnînd formele specifice de exprimare a normelor
dreptului civil, adică actele normative40.
Numai actele normative41 pot fi izvoare ale dreptului, în general şi ale dreptului civil, în special.

Definiţie. Dînd considerare celui de al doilea sens al

expresiei “izvor de drept civil” din punct de vedere al disciplinei predate, prin izvor de drept trebuie
admis că se înţelege forma specifică de exprimare a normelor juridice de drept civil, adică actul
normativ în care asemenea norme sînt găsibile.

40 Vezi art.64 din Constitute potrivii cu care Camera deputaţilor şi Senatul adopts legi, hotărîri şi moţiuni; cf. arl.72(l) din
Legea fundamentală, PARLAMENTUL adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare; Guvernul României
adoptă hotărîri şi regulamente (art.7 din Legea nr.37/1990), cum şi ordonanţe (art. 107(1),(2),(3) din Constitute; Consiliile
locale adoptă hotărîri, prefectu l-ord inc iar primarul-dispoziti (potrivii rlisp. art.120-122 din legea nr.69/t991); conf. disp.
art.99(1) din Constituţie, Preşedintele României emite decrete, acestora ii se adaugă ordinele, instrucţiunile,
regulamentele etc. emise de miniştri.
Uneori întîlnim acte normative care poartă denumiri precum: “Statut", “Regulament", “Contract-cadni” sau “Contract-
tip", “Standard”, “norme” etc. Asemenea acte normative, în realitate sînt legi, hotărîri ale guvernului, ordine şi
instrucţiuni ale miniştrilor, după caz, avînd forţa juridică corespunzătoare. Este vorba de denumirile specifice ale unor
asemenea ACTE NORMATIVE şi nu de categorii distincte de izvoare directe de drept civil,
41Cele care cuprind reguli de conduită generale şi obligatorii (norme juridice).

2
9
 2. Categorii de izvoare

a) Legea

C on s t i t uţ i a ş i l e g i l e constituţionale:

Cuvîntul “lege” în sens de izvor de drept desemnează toate categoriile de legi:

a) Constituţia ca legi; fundamentală şi legile constituţionale
Constituţia are forţă juridică superioară tuturor celorlalte legi care, potrivit acestui criteriu 42 i se
subordonează.
Forţa juridică superioară a Constituţiei rezidă, în primul rînd în domeniul de reglementare,
domeniu de cea mai mare importanţă pentru viaţa economică, socială şi politică în statul nostru de
drept.
Importanţa acestui domeniu de reglementare rezultă din chiar enunţul categoriilor de relaţii
sociale reglementate: structurile economice ale statului de drept român, sistemul organelor statului de
drept, principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a acestora, principiile fundamentale ale
sistemului de drept, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale şi principiile fundamentale ale
sistemului electoral.
Dar forţa juridică superioară a Constituţiei este sugerată şi susţinută şi de procedura specială de
adoptare, precum şi de qvorumul de minimum 2 treimi cerut pentru votarea ei.
în acest context, prin Constituţie, în general, se poate înţelege un sistem închegat de norme
juridice investite cu o forţă juridică superioară care consacră şi oglindeşte structurile economice ale
statului de drept, sistemul organelor statului de drept, principiile de organizare şi funcţionare a
acestora, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor şi principiile fundamentale
ale sistemului de drept, inclusiv cele ale sistemului electoral, sistem de norme care prefigurează
posibilităţile poporului organizat în stat de a înfăptui obiectivele ce şi le propune.
Potrivit legii43, Parlamentul adoptă legi constituţionale.
Fiind precizate în text “în primul rînd” legile constituţionale au o forţă juridică superioară
celorlalte legi. Potrivit legii fundamentale44 “Legile constituţionale sînt cele de revizuire a
Constituţiei”.

42 Vezi în această privinţă, pentru varianta contestată - Y.Eminescu, în Tratat de drept civil, vol.I. Partea generală. Editura
Academiei, Bucureşti, 1967, pag.67 şi urm.. Vezi pentru punctul de vedere reţinut în curs, Gh.Bcleiu, Drept civil. Teoria
generală, 1980, pag.51. Idem, Op.ciL, 1992, pag.46.
43Disp. art72(l) şi (2) din Constituţia României.
44Art.72(2) din Constituţie.

3
0
 • ™,itutia si respectiv-lcgile constituţionale-constituie principalul DC§1 ? „ ncntru ramura dreptului
constituţional, ele constituie, in acelaşi ¡^ordC tor important şi pentru dreptul civil, pentru că : lin,p’Un' lin
drepturile fundamentale ale cetăţenilor primesc şi considerarea P . subiective civile al căror titular este
persoana fizică; dcprimar al principiilor fundamentale ale dreptului civil se găseşte in
Constituţie, ŞL ^ ezintă jnteres şi normele constituţionale care regle- organele statului din punct de vedere al
regimului persoanelor juridice.

ca lege de Adoptat sub domnitorul Alexandru loan

Codul «VII Cuza ţn anul lg64 Codu( C1V1) roman arc

îlî^TQ^ivil francez <telî 1804. Codul civil român a intrat în vigoare 08 wleecmbrie 1865 şi este,
neîndoielnic, cel mai important izvor de drept 13 V nreciere ce rezultă fără dubiu din structura şi
organizarea textelor sale. Ti cc în titlu preliminar se ocupă “Despre efecte şi aplicarea legilor m DUPre.>
textele codului sînt grupate pe trei cărţi: Cartea I, intitulata Despre genere . a n_a inliUlială “Despre
bunuri şi despre osebitele
SSSri ale proprietăţii"62; şi. Carte, a IH-a intitulata “Despre diferitele moduri prin care se dobîndeşte
proprietatea .

Pe lîngă legile constituţionale PARLAMENTUL României mai poatc adopta legi organice (pentru cele
mai
imnortante domenii)64 şi legi ordinare .
Am prezentat separat Codul civil ca lege de sinteză pentru simplul motiv că este cel mai important
izvor de drept civil.

60 Vezi Gh.Beleiu, Op.clt, pag.44.

61 Abrogată. . .
62 Cartea a Il-a grupează patru titluri.
63
64
tetrimul stării de asediu si al celei de urgentă, infracţiunile, pedepsele ^regimul acestora,
organizarea administraţiei locale a teritoriului, precum |i regimul Ş eneralpnv.nd autonomia locală, modul de stabilire a zonei
economice exclusivi
care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice (art.72(3) din Constituite). Art.72(l)din Conslilulie.

65

3
1
 Pot fi menţionate în categoria legilor care constituie izvor (sau şi izvor) H
drept civil, după caz: ^
a) Codul familiei (Legea nr.4/1954 modificată ulterior) care este, în pri,^,
rînd, principalul izvor de drept al familiei dar, în subsidiar, conţine şi un e| norme
de drept civil .
b) In această categorie mai intră o serie de legi, între care amintim:

- Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ^ regii autonome şi societăţi
comerciale;
- Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale.
- Legea nr.5/1973 - republicată în anul 1980 - privind administrarea fondului locativ şi reglementarea
raporturilor dintre proprietar şi chiriaş;
- Legea fondului funciar nr.18/1991;
- Legea privatizării societăţilor comerciale nr.58/1991 etc.

b) Decretul

Considerare juridică:___________ Termenul “lege” privit în sens restrîns

(stricto sensu), desemnează actele normative care emană de la Parlament, acte care poartă această denumire,
avînd o forţă juridică superioară actelor normative emise de alte organe ale statului.
Dar termenul “lege” poate fi privit şi în sensul său larg (lato sensu) desemnînd, de această dată, atît legea
cît şi celelalte acte normative între care se înscriu, în primul rînd, decretele.

Cîteva exemple de decrete: Decretul are forţă juridică după lege, dar
superioară celorlalte izvoare. Decretul este izvor de drept civil numai dacă cuprinde norme juridice
aparţinătoare dreptului civil.
Cu litiu de exemplu, amintim:
- Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
- Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr.31/1954;
- Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă;
- Decretul nr.278/1960 privind actele de stare civilă;
- Decretul nr.957/1968 referitor la nume;
 c) Hotărîrile Guvernului67

Hotărîrile Guvernului sînt acte care

conţin reguli de conduită generale şi obligatorii (norme ln e|e sîni izvoare de drept, iar dacă normele
juridice aparţin dreptului j^1./ele sînt izvoare de drept civil.
C V
‘ Ci forţă juridică> Hotărîrile Guvernului sînt superioare altor izvoare dc i rcpt dar subordonate legii şi
decretului.
Dintre cele anterioare Revoluţiei din jF 1989, sînt încă în vigoare
(cu titlu de exemplu), HCM DCK60/19736ii; HCM 1715/1971« ş.a.m.d.
Ilf
î„ perioada post revoluţionară au Fost emise (cu titlul dc exemplu) întărirea Guvernului nr.483/1990
privind înfiinţarea inspectoratelor pentru rutecţia mediului înconjurător; Hotărîrea Guvernului
nr.485/1990 privind nfiinţarea şi organizarea Asociaţiei generale a crescătorilor dc păsări şi "nimale din
România; Hotărîrea Guvernului nr.608/1990 privind stabilirea Jeţurilor de vînzare a locuinţelor
construite din fondurile statului, receptate după 1 ian.1990; Hotărîrea Guvernului nr. 1228/1990 pentru
aprobarea metodologici concesionării, închirierii şi locaţiei gestiunii etc.
d) Valoarea normativă a unor acte normative emise de alte organe

Prezentare: Intră în această categorie actele norma-

five emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei dc stal ca şi
cele ce emană de la organele locale executive. 7Q

Ele sînt izvoare de drept în măsura în care au caracter normativ , iar dacă normele cuprinse în ele
sînt aparţinătoare dreptului civil, sînt izvoare ale dreptului civil.
Aceste acte au forţă juridică după lege, decret şi hotărîre a guvernului.

Exemple: Cu titlu de exemplu amintim: Ordinul

nr.471/1990 al Ministerului Culturii pentru aprobarea Normelor cu privire la organizarea spectacolelor,
concertelor, a altor activităţi artistice şi distractive 45 46 47 48

45 Denumite anterior Revoluţiei din Decembrie 1989, Hotăriri ale Consiliului de Miniştri (H.C.M.).
46Pentru aplicarea Legii nr.5/1973.
47Pentru aplicarea Decretului 471/1971.
48în măsura în care conţin norme juridice.
3
3
la care se percep tarife de intrare, şi Ordinul Ministerului Învăţămîntm^ Culturii nr.53/1963 prin care s-a
aprobat contractul de editare.
Asemenea acte normative sînt întîlnite sub titlul de ordine ,instrUcţiUniş,
ordonanţe sau hotărîri, ordine şi dispoziţii .

II. PROBLEMA IZVOARELOR INDIRECTE ALE DREPTULUI

Prezentarea problemei: în literatura de specialitate anterioa^

anului 1989, s-a înregistrat şi punctul de vedere potrivit căruia izvo are]e dreptului civil se clasifică în
izvoare directe şi izvoare indirecte49 50 51.
S-a conchis, chiar, că în categoria izvoarelor directe sînt cuprinse actel e normative dar şi alte izvoare
precum “principiile generale ale politici) economice...” 52 cu motivarea că în temeiul art.24 din Legea
nr.5/1954 aceste principii “sînt încorporate în legislaţia noastră”53.
După părerea autorilor citaţi, în categoria izvoarelor indirecte de drept civil ar intra “regulile de
convieţuire socialistă”54, obiceiul şi altele55 56.
într-o lucrare recentă, se consideră, pe bună dreptate, credem noi, că “Pentru a se armoniza cu
principiile statului de drept român, soluţiile ce urmează a fi reţinute - în ce priveşte izvoarele dreptului
civil, considerăm că trebuie să fie, în esenţă, următoarele:
1. sînt izvoare ale dreptului civil numai actele normative; în această noţiune, însă, se încadrează
atît reglementările interne (legi, decrete, hotărîri ale guvernului, ordine sau instrucţiuni), cît şi cele
internaţionale acceptate de România (prin “aprobare”, “aderare”, ori “ratificare”);
2. obiceiul (cutuma) şi morala (bunele moravuri) nu sînt şi nu pot fi izvoare distincte ale
dreptului civil; regulile de conduită cristalizate în cadrul acestora se interpretează astfel, în ipotezele
şi dispoziţiile normelor de drept civil, în măsura în care aceste norme fac trimitere expresă la obicei
sau regulile de convieţuire socială (morală);
3. precedentul judiciar (practica judiciară) şi doctrina (literatura de specialitate) nu sînt şi nu
pot fi izvoare ale dreptului civil, ele prezintă, însă

49Cînd emană dc la organele centrale.

50 Cind emană de la Consiliile locale, ori prefecţi sau primari, după caz (vezi disp.art. 120-122 din Legea nr.69/1991).
51Vezi Yolanda Bminescu, Op.cit., pag.71; Otilia Calmuschi, Op.cit., pag.102 şi urm.
52Traian toncscu şi E.A.Barasch, în Teoria şi practica litigiilor precontractuale.
53Idem, Op.cit.
54A se citi “regulile de convieţuire”
55Punct de vedere neîmpărtăşit, de dominante doctrinei.
56Gh.Beleiu, Op.cit., 1992, pag.47.

3
4
 retarea şi aplicarea corectă a normelor cuprinse în actele
„(iliiatc în ,nt<jr£ perfecţionarea legislaţiei civile. ...................
0rifla,iVe C t ta argumentul de text care se opune recunoaştem calităţii de ° pe ,eRe , civil ¡centru
practica judiciară îl reprezintă dispoziţia prohibitivă ¡/Vor<ictîrC|^ dul civil: “Este oprit judecătorului de
a se pronunţa, în ad 4 clin JS nc cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra
‘h ar70
°' lor ce-isînt supuse” . ..

SECŢIUNEA A III-A

APLICAREA LEGII CIVILE

A. INTRODUCERE

în general, prin aplicarea dreptului se înţelege activitatea practică prin care or-
stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice, acţionînd ca titulari ai autorităţii de stat, activitate ce se
desfăşoară în formele oficiale stabilite prin
actele normative.
Prin aplicarea legii civile se înţelege activitatea practica prin care organele de stat înfăptuiesc
prevederile normelor juridice civile acţionînd ca titulari ai autorităţii de stat, activitate ce se desfăşoară în
formele juridice oficiale stabilite prin acte normative.
ĂduTde aplicare a dreptului;” Actul de aplicare a dreptului este actul juridic concret care produce
anumite efecte juridice concretizate în naşterea, modificarea sau strîngerca unor raporturi juridice
concrete.
Despre acţiunea legii civile în Aplicarea legii, în general, trebuie privită general: sub următoarele
aspecte:
- durata acţiunii legii (intervalul de timp în care legea se aplică);
- spaţiul în care legea acţionează (aplicarea legii în spaţiu); şi,
- subiectul căruia i se adresează (aplicarea legii cu privire la persoane). Determinarea domeniului
de aplicare a legii civile şi însăşi aplicarea
acesteia se analizează sub aceleaşi trei aspecte. 57
Altfel spus, legea civilă acţionează pe o anumită perioadă de timp, pe ^ anumit teritoriu şi priveşte
totalitatea subiectelor de drept civil, ori nu^g. anumite categorii de subiecte58.

B. APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP

57Sublinierile aparţin autorului.

58 "Privindu-lc global, legile civile: a) se succed -din punctul de vedere al timpului; b) coexistă -din punct de vedere ui spaţiului
(teritorial); c) au determinate categoriile de subiet^e la care se aplică“ (Gh.Belciu, Op.cit., 1992, pag.48).

3
5
Preliminarii: Din punct de vedere al aplicării Iegjj
civile în timp, ca de altfel şi în privinţa aplicării în timp a legii, în general două sînt aspectele mai
importante de care trebuie să ţină seama atît cercetătorul, cît şi practicianul:
- legile civile se succed (o lege nu poate fi veşnică); şi
- legile civile au o anumită perioadă de acţiune (mai mică sau mai mare), Spre a putea, însă,
înţelege acţiunea acestor principii şi domeniul rezervat
excepţiilor, se impune a se face cîteva precizări legate de durata acţiunii legii civile, durată cuprinsă
între momentul iniţial (intrarea în vigoare) şi momentul final (abrogarea).

Momentul iniţial: Momentul iniţial este considerat a fi

momentul intrării în vigoare a legii civile.
Regula în această privinţă este că o lege intră în vigoare de la data publicării ei în organul oficial de
presă al Parlamentului59.
De la această regulă sînt admise abateri în dublu sens:
a) o lege se aplică la situaţii petrecute anterior publicării ei dar nesoluţionate încă definitiv pînă la
acea dată; şi,
b) o lege intră în vigoare la o dată ulterioară publicării ei.
In legătură cu aceste abateri (excepţii) se impun următoarele precizări: -în ambele situaţii, legea
trebuie să prevadă expres, fie că legea retroactivează, fie că legea se aplică de la o dată ulterioară
publicării ei, după caz;
-în cea de a doua situaţie 60, legea va prevede expres fie data concretă (ulterioară) a intrării în
vigoare, fie că actul normativ respectiv va intra în vigoare peste un număr de zile sau luni, după caz;
-la data intrării în vigoare, astfel stabilită, legea respectivă primeşte o anume considerare,
concretizată în: a) devine obligatorie; b) din acel moment
rtSU
â a fi cunoscută dc toii, nici o persoană neputîndu-se prevala de eStc P P“S ei („emo
ccnsetur ignorare legem).
er
necuno35‘ iu‘zic ¡nlrarea în vigoare a legii în unul din modurile arătate
inlrarCaCiînaCliUne
va,oreS^ -
Momentul final al legii -respectiv- este realizat pc următoarele căi:
aj prin abrogare; b) încetarea a i lui pentru care legea a fost editată*'; şi, c) prin căderea
prinîniplin,.rc în desuetudine.
———----7 Abrogarea se înfăţişează a fi procedeul
^iŞjSnT'prin care legile fără termen îşi încetează activitatea prin
renunţare la ele.
Abrogarea este de mai multe feluri:
în raport de maniera precizării normelor juridice supuse abrogam:
a) abrogarea expresă, cînd momentul final al legii civile rezultă formal
(expres) din dispoziţiile legale.

59în România, "Monitorul oficial".

60Cînd legea intră în vigoare la o dată ultlerioară publicării ei.

3
6
 La rîndul ci abrogarea expresă poate fi:
- directă, cînd se precizează formal (expres) în textul legii civile noi că un anume act normativ
(nominalizat, precizat) se abrogă; şi
- indirectă, cînd nu se nominalizează direct actul normativ ce se abrogă, dar se prevede expres că
actele normative sau dispoziţiile legale contrare se
abrogă; . _ ...
b) abrogarea tacită, cînd în textul legii noi nu se înserează prevederile
referitoare la abrogarea unui sau unor acte normative, dar abrogarea rezultă neîndoielnic din
împrejurarea că una şi aceeaşi materie este reglementată într-un mod diferit faţă de reglementarea din
legea anterioară.
2. în raport de întinderea efectelor abrogării, aceasta poate fi:
a) totală, cînd toate dispoziţiile cuprinse într-un act normativ sînt abrogate: şi,
b) parţială, cînd numai o parte din dispoziţiile unui act normativ sînt abrogate, celelalte continuînd
a rămîne în vigoare.
3. Din combinarea celor două criterii rezultă că abrogarea mai poate fi: a) expresă totală: b)
expresă parţială; c) tacită totală şi d) tacită parţială.
în legătură cu abrogarea se mai impun unele precizări:
- în cadrul unuia şi aceluiaşi act normativ pot interveni mai multe feluri de abrogare; 61

61în cazul legilor cu termen.

3
7
 - un ac! normativ nu poate fi abrogai decît prrntr-un act normativ Cl, aceeaşi forţă juridică sau
cu o forţă juridică mai marc; şi,
- abrogarea tacita operează numai dacă «întem în prezenta aceluiaşi fel de dispoziţii: a)
dispoziţiile cuprinse într-o lege generală abrogă dispoziţii de asemeni, cuprinse într-o lege
generală; b) o lege specială poate cuprinde dispoziţii care abroga numai dispoziţii dintr-o lege
specială; şi c) prin dis poziţiile unei legi generale nu se pot abroga dispoziţiile unei legi speciale si
legfgeneran|edlSP0Z,1Ule ^ ^ Spccia,c nu sc P°l abroGa dispoziţii ale unei’
Abrogarea constituie regulă în materia încetării acţiunii legii.

Legile cu termen: în practica legislativă sc pot întîlnî cazuri

'n CATC O lege se edictează cu termen, prcvăzîndu-sc chiar în dispoziţiile ei crmenul pină la care va
acţiona (va fi în vigoare).
Prin ajungerea la termenul respectiv, acţiunea legii încetează fără a mai fi nevoie de procedeul
tchnic-juridic al abrogării.
Dacă abrogarea constituie regula în materia încetării acţiunii legii încetarea acţiuni, legilor cu
termen, prin chiar ajungerea la termen, constituie excepţia.

Căderea în desuetudine: Ca şi încetarea acţiunii legii civile cu ter

men, prin ajungerea la termen, căderea în desuetudine constituie o excepţie de la abrogare. r
„ Se a d m i t e o normă juridică, (o lege) cade în desuetudine atunci cînd au încetat raţiunile pentru
care a fost adoptată, de exemplu, dacă au dispărut relaţiile sociale reglementate, fără a mai fi
nevoie să intervină procedeul tehmco-jundic al abrogării.

Principii in materia aplicării Aşa cum se poate deduce din cele precizate
-8" Cm C 'n tlmp:____________________ deja, aplicarea legii civile în timp este
guvernata de următoarele două principii: a) principiul ncretroactivităţii legii civile noi, şi b)
principiul aplicării imediate a legii civile noi.

MmviL”I„î.Cr''r0aC,iV',ă!M PMn'vi' “ces,ui Principiu«, o lege civilă

j—trr—----------—;_______________ se aplică numai situaţiilor care survin
după mirarea ci in vigoare, nu şi celor petrecute anterior. Altfel spus, trecutul scapă legii civile noi .
62 63

la acţiunii unei legi este cuprinsă între momentele precizate deja . ..'i si final), dar raporturile

juridice se pot naşte, îşi pot produce efectele ('H'^nol modifica sau stringe într-o perioadă în care se
succed mai multe legi. <*** Lră cu această relaţie şi pornind de la momentul intrării în vigoare a * n i
irebuie observată categoria faptei (raportului juridic) pus in discuţie |Cg"rilei'ul aplicării legii civile în
timp. Din acest punct de vedere distingem CU P irei categorii de fapte: a) facla praeterita ; b) facta
futura ; şi c) facta
în'rc . 88
‘’""ÎccsÎVincipiu este consacrat de disp.arl.l din Codul Civil: “Legea ... Minc numai pentru viitor; ea n-
arc putere retroactivă” iar motivaţia se afla d'S , a potrivit căreia nimeni nu-şi poate stabili conduita după

62Reguli juridice.
63Nu intră sub incidenţa acesteia.
 norme ce nu '."¡stă încă, cum şi în ideea că o asemenea regulă constituie un factor de stabilitate pentru
circuitul juridic civil.

la principiul ne- inactivităţii legii civile noi:

De la principiul neretroactivităţii legii civile noi se admite excepţia retroacti-
^îilcesteia, excepţie potrivit căreia legea civilă nouă se aplica la situaţii
inridice ivite anterior publicării ei. . , ..
Aşa cum s-a reţinut deja, această excepţie este admisa numai daca legea
civilă nouă o prevede expres64 65 66 67 68. Fiind de strictă interpretare, această excepţie
este în aceeaşi măsură şi de strictă aplicare.

Pipiul aplicării imediate a Potrivit acestui principiu legea nouă se wii civile noi: aplică de îndată ce
a fost adoptata la toate
¿ţiile apărute după intmea'dîn vigoare, cu excluderea legii vechi. Altfel spus, aplicarea imediată a legii
civile noi exclude supravieţuirea legii civile vechi şi îşi găseşte motivaţia într-o serie de idei precum: a)
este de presupus că legea nouă reprezintă un progres tehnico- juridic faţă de cea veche; b) legea nouă
urmăreşte, de regulă, să înfăptuiască unitatea legislaţiei pe întreg teritoriul; şi c) ncadmiterea acestei
soluţii valorează neaplicarea legii noi.

64Faptele juridice care au dat naştere, modificat sau stins în întregime raporturi juridice sub

65Sie care dau naştere, modifică sau sting rapofturi juridice, în întregime, după intrarea în

66Celccare iau naştere, modifică sau sting raporturi juridice care se desfăşoară atît în perioada

67vVri şi 'd isp.âm 15(2) d'in”Constitufie: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii

68 ^repţiTle'sîn^d^strictă interpretare (exceptto est strictisimaeinterpretalionis); ele «istă,

deci, numai dacă sînt prevăzute expres de lege, neputind fi create pe cale de interpre
 Codul civil nu consacră o reglemcnlare anume acestui principiu, niM consacră expresis verbis, dar
existenta lui nu poate fi pusă la îndoială69 70, ^
de parte pentru că acest rinci
° ’ P P'u decurge din primul (neretroactivitate a legii civile noi) iar, pe de altă parte, el
este în concordanţă cu disp.arl.97g C.civil care consacră regula actus interpretandus est potius ut
valeat quam ut pereat.

69Ex..Ce.PV? d?. Ia Pr'ncipiul Supravieţuirea legii civile vechi con- aplican. .mediate a legii civile stituie
excepţie de la principiul aplicării -- imediate a legii civile noi.
Supravieţuirea (ultraactivitatea) legii civile vechi rezidă într-o limitare vremelnica a abrogării
legii vechi, lege care se aplică încă, cu titlu tranzitoriu situaţiilor juridice în curs la momentul intrării în
vigoare a legii noi, a cărei aplicare se amînă pînă ce situaţiile respective se consumă. Cu alte cuvinte,
aceasta excepţie constă în aplicarea, pentru încă o perioadă de timp a legii vechi, cu toate că a intrat în
vigoare legea nouă, în privinţa unor situaţii determinate, precizate de legea nouă.
93 Ca şi în cazul excepţiei retroactivităţii legii civile, ea trebuie prevăzută expres în legea nouă.
Pentru a determina legea aplicabilă, se ţine seama de regula tempus regit actum, regulă potrivit
căreia o situaţie juridică produce efectele prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei93.

tJ 1
^iuLTnPe1«i^,llnS'Cne,ind‘)icinicăsc in,cmelază.“...dupăpărerea noasirâ,pcdouă ) el cMC 0 consecinţa fireasca a principiului neretroactivitălii:
dacă este exact că
70
- drepturi cîştigate (jura quacstia) şi simplele espectative-
- drepi şi interes;r
: S u S a S S l i C O n T e - S!tmii juridice 0bieclive * subiective; îi p ,n cure de a-şi produce efectele (facta penden‘ia)
- constituirea, modificarea şi stingerea situaţiilor juridice-
 C. APLICAREA LEGII CIVILE IN SPAŢIU

1. Aspectul intern al aplicării legii civile în spaţiu

'V ,„1 de punere aproblemeiT Problema aplicării legii civile în spaţiu general, “localizare” unui raport
juridic în spaţiul juridic de prl.;tlL al unei legi civile. Din acest punct de vede, aplicarea legii civile in sc
analizează sub două aspecte: aspectul intern şi aspectul internaţional. sp Aspectul intern priveşte
situaţia raporturilor juridice civile născute intre Mecte de drept civil de cetăţenie şi naţionalitate română
în limitele teritoriului ţării, iar cel internaţional se referă la raporturile juridice civile cu un element de
extraneitate .
Tactul intern al aplicării legii în această privinţă, aplicarea legii civile ivite în spaţiu: în spaţiu nu
creează dificultăţi, datorita
^ibmii principiului potrivit caFW actele normative care emană de la organele centrale de stal se
aplică pe întreg teritoriul ţării iar, cele ce emana de la un orcan local, în măsura în care conţin norme
de drept civil, se aplică in limitele unităţii administrativ-teritoriale respective , cu singura excepţie
admisa in materia publicităţii imobiliare, situaţie în care operează acte normative ce emană de la
organe centrale, în spaţii diferite, pe teritoriul Romanici, după
cum urmează: . ... T
- în Transilvania şi nordul Moldovei sînt aplicabile dispoziţiile
nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare , şi,
- în sudul Moldovei, Muntenia, Dobrogea şi Oltenia se aplică dispoziţiile Codului de procedură
civilă .
Aşadar, o lege sau un act normativ care emană de la un organ central de stat se aplică pe teritoriul
întregii ţări, cu singura excepţie precizată mai sus; un act normativ care emană de la un organ local se
aplică la nivelul şi in
limitele unităţii administrativ teritoriale corespunzătoare.
Dacă este vorba de acte normative care conţin norme juridice de drept civil, în ambele situaţii se
pune în discuţie aplicarea legii civile în spaţiu.
94 Cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii ori executării contractului, locul producerii delictului civil, locul consumării
efectelor delictului civil ŞA.
95 De exemplu, în limitele unui judeţ, Municipiul Bucureşti ctc.
sş
transcripţiuni.
2. Aspectul internaţional al aplicării legii civile în spaţiu

Prezentare: _______________Acest aspect răspunde la întrebarea dacă

legea naţională se aplică pe teritoriul altor state şi, dacă o lege străină poate fi aplicată în limitele
propriului teritoriu.
In contextul prefigurat de această întrebare sînt posibile situaţii în care două sau mai multe legi în
general, sau legi civile în special, par a se aplica concomitent, unuia şi aceluiaşi raport juridic.
“Localizarea” raportului juridic concret în spaţiul juridic al unei legi sau alteia se poate face cu ajutorul
normelor conflictuale.
 Rezultă că aspectul internaţional al aplicării legii civile se rezolvă cu ajutorul dreptului
internaţional privat, cu ajutorul normelor conflictuale.
Normele conflictuale sînt acele norme care nu rezolvă însuşi litigiul în discuţie, ci numai
chestiunea prejudicială (prealabilă) de a şti care este legea aplicabilă.
Principiul care domină această materie este principiul teritorialităţii legii, potrivit căruia legea
civilă, de regulă generală, se aplică pe teritoriul statului al cărui organ a edictat-o.
Motivaţia acestui principiu reşade în ideea potrivit căreia statele sînt entităţi suverane şi, deci,
legea civilă proprie se aplică pe întregul său teritoriu. De la acest principiu sînt admise două abateri:
a) legea nu se aplică pe teritoriul statului respectiv în privinţa unor persoane străine şi a bunurilor
acestora. Este cazul persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică, de clădirile reprezentanţelor
diplomatice etc.; şi,
b) legea civilă a unui stat urmăreşte pe cetăţenii statului respectiv chiar atunci cînd ei îşi au
domiciliul sau reşedinţa în străinătate, pe teritoriul altui stat71.
Disp.art.2 din Codul civil român, în cele trei alineate, conţin trei norme conflictuale:
-prima: “Numai imobilele aflătoare în cuprinsul teritoriului României sînt supuse legilor române,
chiar cînd ele se posedă de străini”72 73;
-cea de a doua, este cea precizată deja, referitoare la starea civilă si capacitatea persoanelor ; şi, în
sfîrşit, cea de a treia: “Forma exterioară a actelor e supusă legilor ţării unde se face actul” 74.
formele respective conţin regul i de drept internaţional privat reguli cunos- jn doctrină sub
următoarele formulări:
cUt
®’ ]eX rei sitae (imobilele sînt supuse legilor ţării pe teritoriul căreia se

|CX pcrsonalis (lex patriae): starea civilă şi capacitatea civilă ale ancj fizice sînt supuse legii
cetăţeniei; capacitatea persoanei juridice este să de regulă, legii naţionalităţii, determinată de
sediul său; şi,
Sl
^ t clocus regit actum (forma actului juridic este cîrmuită de legea locului
> . . ..102
unde se încheie) . . .
în acest context se admite că şi legea străină se poate aplica pe teritoriul , ¡j noastrc, dacă se
îndeplinesc următoarele condiţii:
a) dacă prin aplicarea legii străine nu se încalcă ordinea publică din ţara
; -103.
noastra ,
b) dacă între ţara noastră şi ţara a cărei lege se aplică exista reciprocitate în privinţa aspectelor
cărora urmează a li se aplica acea lege.
Neîndoielnic, legea străină nu se aplică pentru că instanţele noastre s-ar supune acelei legi, ci
pentru că normele conflictuale cuprinse în Legea română dispun astfel, iar aplicarea legii străine, în
ultimă instanţă, valorează aplicarea legii proprii şi, invers, neaplicarea legii străine valorează
neaplicarea (încălcarea) legii proprii.

71 Potrivit disp.art.2 din Codul civil, “Legile relative la starea civilă şi la capacitatea persoanelor urmăresc pe români, chiar
cînd ei îşi au reşedinţa în străinătate”
72Alin.l.
73Alin.2.
74Alin.3.
 D. APLICAREA LEGII CIVILE ASUPRA PERSOANELOR

Modul de punere a problemei: Destinatarul legii, în general şi, al legii

civile, în special, este omul privit individual, ca persoană fizică, sau în colective organizate, ca
persoană juridică.
Rezultă că omul şi numai el, privit în cele două ipostaze - ca persoană fizică şi persoană juridică -
poate fi subiect al raportului juridic civil, ceea ce prefigurează caracterul social al acestui raport.
Principiul dominant în materia aplicării legii civile asupra persoanelor constă în egalitatea
subiecţilor raportului juridic în faţa legii; fără a se înţelege prin aceasta că toate legile ori toate normele
juridice civile sînt aplicabile în aceeaşi măsură şi uniform tuturor subiectelor dreptului civil. 75 76

75 Acestor reguli li se mai adaugi şi aitcle în dreptul internaţional privat (lex causae, lex Iod delict! commisi, lex loci
laesionis etc.).
76Legea străină este, deci compatibilă cu principiile fundamentale ale dreptului nostru.
SECŢIUNEA A IV-A INTERPRETAREA LEGII CIVILE
A. NOŢIUNE ŞI JUSTIFICARE
Definijia g e n e r a l i ,
înlerpretăril legii: ‘ Interpretarea legii se înfăţişează e„ „
Care
> ^murind

cele mai adecvate

pentru diferitele

spete107 ™a 1Ve’ ofcra so,uli,'le juridice raf[/->noU —: toarea

definiţie- “
 în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor situaţii C'V'* ata praclică * n
*P°tczelc ce *e conţin”.
iii"'’, definiţia dată interpretării legii civile 09 rezultă că noţiunea se /â pe irci clemente: a) interpretarea
este o etapă a procesului aplicării f*in.. Jjvilc77 78; b) conţinutul acestei operaţii constă în lămurirea şi
explicarea l^iui voinţei legiuitorului încorporată într-o anumită normă de drept civil; s6n ţ|)Cadrarea
corectă a diferitelor situaţii din practică în ipoteza normei de 5 1 c|vji constituie scopul interpretării
legii civile.
t: rC
jn concluzie, operaţia logico-raţională de interpretare a legii, în general şi ii civile, în sţxrcial, se
caracterizează prin finalitatea sa practică (asi- ^¡rirea aplicării corecte a legii de către organele care o
a plică) şi prin folosirea onor metode specifice, adecvate operaţiunii de desluşire a înţelesului exact
al legi*-
2. Justificarea (necesitatea) interpretării legii civile
Interpretarea legii civile este o Practica dreptului este de neconceput fără operaţie logico-
raţională această operaţie logico-raţională (această
obligatorie:___________________ etapă a aplicării legii), pentru că, dacă nu
^¡Td^luşcşte (lămureşte şi explică) înţelesul unei norme juridice, nu se ştie ce se aplică şi, bineînţeles
situaţiile n-ar fi corect încadrate iar legea însăşi, n-ar fi corect aplicată.
Rezultă că interpretarea legii, în general şi a legii civile, în special, este obligatorie, caracter
susţinut de următoarele elemente:
a) oricît de perfectă ar fi legea civilă, aceasta nu poate să prevadă toate cazurile la care urmează
să se aplice pentru că legea nu inventariază stările de fapt concrete ci conţine regulile de conduită
generale, abstracte şi obligatorii pe care oamenii trebuie să le respecte. Din acest motiv, cei ce aplică
legea trebuie să determine, în fiecare caz în parte, măsura în care norma de drept civil se aplică în
cazul concret supus soluţionării;
b) limbajul juridic are o anumită specificitate în raport cu limbajul uzual, specificitate dată de
faptul că unii termeni pot primi un alt înţeles în drept, faţă de vorbirea curentă 79;
c) cel puţin aparent se pot întîlni contradicţii pe multiple planuri: între dispoziţiile aceluiaşi act
normativ; între dispoziţii cuprinse în diferite acte normative; şi, între dispoziţiile unui act normativ şi
principiile fundamentale ale dreptului, contradicţii care pot fi lămurite, cu ajutorul interpretării;

77Pc care o împărtăşim.

78 Aplicarea legii civile nu se mărgineşte numai Ia acele situaţii în careeste necesară intervenţia instanţei judecălnrcşli; ea
poate privi iniemodala diferitelor dispoziţii de drept civil de către părţi, cu prilejul încheierii unor acte juridice, etc.
79 Astfel, în limbajul uzual, expresia “a da" însemnează “a preda” pe cînd în limbajul juridic, ca desemnează o obligaţie a
debitorului care constă în a constitui sau strămuta drepturi reale cu privire la un bun. Tot astfel expresia “a avea", în
limbajul curent însemnează “a poseda”, a deţine, pe cînd, în limbajul juridic, “a avea” însemnează în sensul cel mai larg-
proprictalc-,
 d) în perioada actuală, interpretarea legii civile joacă un important rol în redarea finalităţii unor
dispoziţii cuprinse în acte normative anterioare anului 1945 80 81, dar şi în unele acte normative intrate
în vigoare în perioada 1945- 1989, în vigoare şi astăzi;
c) în sfîrşit, sarcina organului de aplicare a legii civile este cît se poate de dificilă pentru că va
trebui să stabilească:
-dacă şi în ce măsură norma tipică se aplică la un caz concret;
-dacă lipsa de claritate a legii civile poate fi suplinită prin interpretarea ei; -care este înţelesul
exact al termenilor folosiţi de text şi dacă asemenea termeni au înţeles specific juridic, cunoscînd că
unii termeni au înţeles diferit faţă de limbajul uzual, sau înţeles diferit de la« ramură de drept la alta
şi chiar de la o instituţie juridică la alta82.
în Codul civil nu sînt inserate reguli menite anume să reglementeze interpretarea legii civile,
motiv pentru care doctrina a conchis că sînt aplicabile regulile de la interpretarea convenţiilor.
B. FORMELE (CLASIFICAREA) INTERPRETĂRII LEGII CIVILE

I. MODUL DE PUNERE A PROBLEMEI

Criterii de clasificare:________ Interpretarea legii civile cunoaşte mai

multe forme, iar pentru a se stabili felurile (formele) interpretării se folosesc, de regulă, următoarele
criterii:
a) puterea (forţa) obligatorie sau lipsa acesteia, criteriu în raport cu care interpretarea poate fi
oficială sau neoficială;
b) rezultatul la care se ajunge prin interpretare, criteriu în raport cu care interpretarea poate fi
literală, extensivii sau restrictivă; şi,

80“a poseda”-posesie şi “a de[ine”-detenţiune precară, fiecare dintre acestea desemnînd calificări separate stabilite de
legea civilă.
81în principal, în Codul civil.
82 De exemplu, verbul "a remite”, în limbajul uzual este folosit în înţelesul de “a preda”, cu precizarea că cel mai adesea,
este întrebuinţat în acest din urmă sens. în dreptul civil, atunci cînrl este vorba de clasificarea contractelor în contracte
consensuale, contracte reale şi contracte solemne, verbul “a remite" este folosit in acelaşi întclcs-a preda- (de regulă
contractele reale sînt definite ca fiind acele contracte “...pentru a căror validitate..., pe lingă acordul de voinţă al părţilor,
se cere şi remiterea (predarea) unui lucru de către o parte celeilalte părţi..." -Ion Dogaru, Contractul-consideraţii teoretice
şl practice, Editura Scrisul romănesc, Graiova, 1983, pag.77).
Articolul 1138-1142 din C.civil reglementează remiterea de datorie ca mod de stingere a obligaţiilor civile. Cuvînlul
“remitere” folosit de text pentru a desemna un mod de stingere a obligaţiilor civile nu are sensul dc “predare de datorie" ci
de “iertare (descărcare) de datorie", lată cum acelaşi verb ("a remite”) este utilizai în aceeaşi ramură de drept (dreptul
civil), atît în înţelesul de “a preda", cît şi in înţelesul dc “a ierta”, “a scuti” sau “a descărca”. Mai mult, chiar în cadrul
aceleiaşi instituţii juridice acest verb primeşte înţelesuri diferite: cînd este vorba de dreptul material (stingerea obligaţiei),
“a remite" însemnează “a ierta", “a descărca”, “a scuti”; cînd este vorba dc dovada remiterii de datorie, verbul “a remite”
însemnează din nou “a preda” (art. 1138, alin.2, ari. 1139 şi art.l 140 C.civil).
Interpretarea generală sau legală:

Interpretarea generală sau legală este interpretarea făcută de organul legislativ 115.
Forţa juridică a interpretării este superioară celorlalte forme de inter- pretare, ea avînd puterea actului
normativ ce emană de la parlament. I se spune
 c) metoda folosită pentru interpretarea legii civil, criterii în raport de care interpretarea poate fi
gramaticală, logică, sistematică, teologică şi istorică.
II.INTERPRETAREA OFICIALĂ ŞI INTERPRETAREA NEOFICIALĂ
1. Interpretarea oficială
a)
Noţiune
Criteriul folosit: Interpretarea oficială primeşte con-
sidcrare prin raportarea ci la interpretarea neoficială, iar criteriul folosit spre a distinge între ele este
criteriul puterii (forţei) obligatorii a operaţiei. Interpretarea oficială este obligatorie pentru instanţă,
cea neoficială, nu.
Definiţie: _____________________ Interpretarea oficială este forma
interpretării ce se înfăptuieşte în exercitarea atribuţiilor ce revin organului de stat ce o face, potrivit
legii. Astfel spus, interpretarea oficială este acea formă de interpretare care se înfăptuieşte de cel ce
este purtător al unei părţi din puterea de stat83.
b) Formele interpretării oficiale
“generală” pentru că este obligatorie pentru toţi subiecţii de drept la care s e referă actul normativ
interpretat şi “legală” pentru că are putere de lege.

Interpretarea autentică.________ Interpretarea autentică este interpretarea

făcută unui act normativ, ori numai unor dispoziţii din actul normativ respectiv chiar de către organul
care a emis acel actri6.
Daca organul care interpretează norma de drept civil dintr-o lege este însuşi Parlamentul,
interpretarea făcută este, în acelaşi timp şi legală sau generală şi autentică.
Forţa juridică a interpretării autentice este cea a legii, în cazul în care interpretarea se face de
către Parlament, unei legi, sau cea a actului normativ ce emană de la organul ce-şi interpretează
propriul act.

Interpretarea cazuală:___________ Interpretarea cazuală este acea formă a

interpretării care se realizează cu prilejul soluţionării de către organele competente a diferitelor cazuri
concrete.
Modul in care a fost interpretată legea civilă cu prilejul soluţionării unui caz concret are putere
numai faţă de acel caz şi, deci, nu este obligatorie pentru alte speţe.
Dacă interpretarea legii se face de către instanţele judecătoreşti în cadrul procesului civil,
interpretarea cazuală se numeşte interpretare judiciară sau judecătorească.

83Puterea legislativă, executivă sau judecătorească.

 Şi interpretarea judiciară îşi rezumă puterea (forţa) numai la speţa soluţionată prin hotărîre
judecătorească definitivă, intrată84 85 86 sub puterea lucrului judecat, relaţie exprimată de adagiul res
judicata pro veritate habetur.

2. INTERPRETAREA NEOFICIALĂ

- Interpretarea neoficială este interpretarea

fc se da IcgIi civile de către doctrină, de către avocaţi în pledoariile lor făcute m faţa instanţei. Fiind
făcută de persoane (nu de organe de stat) nepurtătoare a unei părţi din puterea de stat , interpretarea
neoficială nu are forţă juridică obligatorie, însuşirea sau respingerea ci fiind lăsate la latitudinea
organului investit cu soluţionarea cazului.

84Actul normativ supus interpretării.

85Prin faptul rămînerii definitive.
86Legislativă, executivă sau judecătorească.
 Formele interpretării astfel precizate fin seama de criteriul rezultatului la care se ajunge prin
interpretare.
interpretarea literală Este acea formă a interpretării ce primeşte
r^jderarc în"raport de rezultatul operaţiei logico-raţionale, prin care se figură textului supus
interpretării conţinutul a cărui întindere corespun c
re)ui ce rezultă din simpla lui citire
Altfel spus, interpretarea literală nici nu extinde, nici nu restringe aplicaţia textului ^ lege
(normei juridice civile), întmcît formularea textului supus Interpretam şi cazurile concrete ce se
încadrează în ipoteză se află în deplină concordanţă.
Această formă de interpretare este specifică textelor clar şi precis redactate .
Tiiterpretarea extensivă: ~ Sîntem în prezenţa acestei forme a
interpretării care primeşte considerare în raport de rezultatul obţinut prin această operaţie logico-
raţională, atunci cînd se atribuie textului normei un conţinut sporit în raport cu cel ce rezultă din
simpla lectură a lui. Altfel spus, necxistînd concordanţă între formularea textului şi cazurile
concrete la care cl se aplică textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se încadrează perfect
în “litcra”lui87 88.
Interpretarea restrictivă: Această formă de interpretare asigura textului
supus interpretării un conţinui mai mic (mai restrîns) decît cel ce rezulta din simpla lui lectură,
datorită lipsei de concordanţă dintre formularea textului si cazurile de aplicare practică lipsă de
concordanţă concretizată într-o formulare mult prea largă (prea cuprinzătoare) în raport cu cazurile
ce pot fi încadrate
în text89.

87 ., 9 De preferai este ca graba sau neatenţia să nu conducă la concluzia potrivit căreia ar fi vorba de »’interpretare
“literală”, tocmai pentru faptul că specific interpretării litera e este claritatea ţii precizia redactării textului, ori, termenul
“literal" conduce către o concluzie ce nu s-ar
88 Potrivit disp!art.2l din'DccrnmÎnfimWÎ (care reglementează problema (corn orie n[i lor), “în cazul încarc.mai multe
persoane au murit în aceeaşi împrejurare, ^ţf.“
dacă una a supravieţuit alteia, ele sînt socotite că au murit deodata . (.1 ultimultmip^Klnna înregistrează opinia potrivit
căreia textul se aplică extensiv şi pentru situaţia incare moartea a survenit în împrejurări diferite, dar în acel atf
moment. a “f supravieţuit alteia, ele sini socotite ca au munl deodată. (Vezi . Gh^‘e‘u'."7^BaÎă Persoanele. Bucureşti, I9K7,
pag.81 şi urm.; Frânase Dcak, Moştenirea legală.
89 înW^aMa^M^iîuaţie'^^ă S?sţS™n Legea nr. 15/1990, referitoare la bunurile oare rămîn în proprietatea statului cum ar fi
clădirile guvernamentale, bunurile necesare desfăşurăm activităţii administraţiei de stat, rezerve ale statului şi altele
asemenea care
 IV. CLASIFICAREA INTERPRETĂRII ÎN FUNCŢIE DE
METODA FOLOSITĂ
Clasificare: In funcţie de metoda folosită, inter-
pretarea legii civile se clasifică în: a) interpretarea
gramaticală; b) interpretarea logică; c) interpretarea sistematică; d) interpretarea teologică; e)
interpretarea istorică.

C. METODE DE INTERPRETARE

I. METODA (INTERPRETAREA) GRAMATICALĂ

Preliminarii: In general vorbind, interpretarea legii

civile presupune şi implică folosirea unor mijloace şi procedee, adică, folosirea unor metode de
interpretare.
în procesul interpretării unui text asemenea metode se îmbină, ceea ce înseamnă că pot fi folosite
în mod conjunct mai multe metode.
Noţiune: ____________ ^ Interpretarea gramaticală se realizează
Prin folosirea metodei gramaticale pentru stabilirea sensului normei cu ajutorul analizei morfologice şi
sintactice a textului, cu luarea în considerare a cazului, numărului, genului, poziţiei părţilor unei
proproziţii, precum şi semnificaţiei semnelor de punctuaţie.
Altfel spus, această formă de interpretare constă în lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale
civile cu ajutorul regulilor gramaticii. 90

Din definiţia metodei (interpretării)

90Dezvoltare: gramaticale se degajă următoarele idei:

a)o normă juridică se exprimă în texte. Textele sînt formate din cuvinte legate între ele în cadrul
propoziţiilor, propoziţii care se constituie în fraze;
b) cum este şi firesc, analiza gramaticală începe cu analiza cuvintelor (termenilor) în care este
exprimată norma, cuvinte ce ni se înfăţişează grupate în trei categorii;
-cele care îşi păstrează înţelesul obişnuit şi care reprezintă majoritatea;
-cele utilizate în limbajul uzual, dar care au un înţeles special, tehnico- juridic, în limbajul
juridic1^; şi,
 -cuvinte specifice unei ramuri de drept ;
c) interpretarea gramaticală implică analiza propoziţiilor sub aspectul legăturii dintre
cuvinte:
- dacă între două condiţii ce se cer se intercalează cuvîntul “şi”, acele condiţii sînt cerute
cumulativ; şi,
- dacă între două condiţii ce se cer se intercalează cuvîntul sau , condiţiile
sînt cerute alternativ; __ . .
d) interpretarea gramaticală obligă la o analiză atentă a cazului, numărului
şi genului; şi, .
e) această formă a interpretării trebuie să valorifice semnificaţia semnelor
de punctuaţie.
Neîndoielnic, numai folosirea corectă a regulilor gramaticii poate conduce la elaborarea
unor texte de lege clare şi precise.

II. METODA (INTERPRETAREA) LOGICĂ

1. Noţiune
Definiţie: Metoda logică constă în folosirea unor
procedee ale logicii formale generale precum raţionamentele inductive, raţionamentele
deductive (silogismele), procedeele de demonstraţie ctc. pentru desluşirea înţelesului normelor
juridice. Altfel spus, interpretarea logică a legii civile constă în “...lămurirea sensului ci pe
baza legilor lotcii formale, a raţionamentelor logice, inductive şi deductive (silogismele)” " .
Folosită de multă vreme, metoda interpretării logice a normelor juridice a primit o
considerare aparte în dreptul roman, sistem juridic a cărui dezvoltare şi qvasi perfecţiune au
permis cristalizarea unor reguli şi procedee (argumente) de interpretare care şi astăzi îşi au
valoarea lor.
2. Reguli

Enumerare: Atît doctrina, cît şi practica dreptului au

considerat a avea o anumită importanţă următoarele trei reguli: a) excepţia este de strictă
interpretare; b) unde legea nu distinge, nici interpretul n-o poate face; şi c) legea civilă trebuie
interpretată în sensul aplicării ei, ci nu invers. 91 92

91Pentru dreptul civil se pot folosi de exemplu cuvinte ca: “gaj”, “ipotecă etc.
92Gh.Beleiu, Op.cit, pag.56.
Exceptio est strictisimae inter- Excepţia în drept este de strictă inter- pretationis: pretare şi
aplicare, în sensul că o excepţie
este considerată că există numai dacă este reglementată expres de lege 11 , ceea ce însemnează
că excepţiile nu pot fi create prin interpretare .
în legătură cu această regulă se impun două importante precizări:
a) cad sub incidenţa ei textele legale ce conţin enumerări limitative;
b) cad, de asemeni sub incidenţa acestei reguli texte legale care instituie prezumţii legale,
pentru că nulla presumtio sine lege;
c) această regulă constituie punctul de plecare în realizarea unei interpretări restrictive; şi,
d) această regulă stă la baza raportului dintre legea generală şi legea specială, raport
exprimat în adagiile generalia specialibus non derogant (legea generală nu derogă de la
legea specială) şi specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la legea generală),
de unde rezultă că legea specială constituie excepţia în raport cu legea generală care este
regulă.

Ubi lex non distinguit, nec nos Unde legea nu distinge, nici interpretul
distinguere debemus:__________ n-are dreptul s-o facă, este regula potrivit
căreia formulării generale în care este redactat textul îi corespunde o aplicare, de asemeni
generală a acelui text, ceea ce însemnează că interpretul nu poate disjunge (nu poate introduce
distincţii) dacă legea nu le încorporează.
Potrvit disp.art. 14 alin.l din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice, “Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte
statornic”. Cum textul nu distinge între minorul sub 14 ani şi minorul între 14-18 ani, folosind
termenul generic “minorul”, pe baza acestei reguli textul trebuie interpretat în sensul aplicării
lui la minor, indiferent de faptul dacă este mai mic de 14 ani, sau are o vîrstă cuprinsă între 14
ani şi 18 ani şi deci, trebuie aplicat ca atare, pentru că formularea lui generală conduce la o
aplicare, de asemeni generală.

Actus interpretandus est potius Potrivit acestei reguli, legea civilă (norma ut valeat quam
ut pereat: de drept civil) trebuie interpretată în sen
sul aplicării ei, ci nu în acela al neaplicării. 93 94

93In cazul nostru, dc legea civilă.

94 Practica judiciară a aplicat această regulă tn vederea stabilirii sensului disp. art.142 C. familiei referitor la
punerea sub interdicţie judecătorească (Vezi în acest sens, Gh.Beleiu, Drept civil. Teoria generală, Bucureşti,
1987, pag.339 şi urm.).

5
2
 Deşi regula este prezentată ca una ce este folosită de interpretarea logică ce se face textelor
legale, ca îşi găseşte consacrarea în disp. art.978 C.civil 95 consacrat material interpretării
convenţiilor96.
S-a considerat însă că, pentru identitatea de raţiune, ea este extinsă şi la interpretarea
normei de drept civil”97.

3. Argumente (procedee)
Argumentele sau procedeele de demonstraţie ni se înfăţişează ca fiind adaptarea legilor
logicii formale generale la nevoile operaţiei logico-raţionale a interpretării, exprimate în
adagii98.
Asemenea argumente s-au încetăţenit într-atîta în teoria şi practica dreptului îneît nimeni
nu-şi pune problema demonstrării lor, ci toată lumea le utilizează, aşa cum s-au conturat, în
interpretarea logică.

Argumentul per a contrario: Este argumentul ce se întemeiază pe legea

terţului exclus (tertium non datur) a logicii formale generale, lege potrivit căreia, în cazul
noţiunilor contradictorii - cele care se neagă una pe alta - numai una dintre acestea poate fi
adevărată, fiind exclusă o a treia posibilitate.
Conţinutul acestui argument (argumentul însuşi) este exprimat în adagiul qui dicit de uno,
de altero negat (cine susţine o teză neagă teza contrară).
Argumentul per a contrario ne poate conduce la înţelegerea disp.art.5
C. civil, ajungîndu-se astfel la concluzia că prin convenţie sau act unilateral se poate
deroga de la legile celelalte, adică cele ce nu interesează ordinea publică şi bunele morarvuri,
dacă bineînţeles, nu este vorba de norme imperative, de vreme ce textul respectiv dispune:
“Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare 99 , la legile care interesează
ordinea publică şi bunele moravuri".
Acest argument are o valoare practică relativă întrucît nu în toate cazurile ceea ce nu este
interzis, este întotdeauna permis100.

95 "Cînd o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează tn sensul cc poate avea un efect, iar nu în
acela cc n-ar putea produce nici unul’.
96 Pentru detalii în privinţa acestei reguli aplicată la convenţii, Vezi Ion Dogaru, Elemente de drept obligational.
Partea a Ilî-a, Curs, Tipografia Universităţii din Craiova, 1971, pag.104-109. Regula este prezentată în a$a fel
îneît să rezulte valoarea şi acţiunea ci în privinţa relalici-obicct al contractului, interpretarea contractului,
stipulaţia pentru altul-, relaţie interesantă sub aspectul domeniului de acţiune al acesteia.
97Gh.Belciu, Op.clt, 1992, pag.57.
98Denumiri în limba latină.
99A se citi "acte juridice unilaterale”.
100Vezi discuţiile făcute de Gh.Beleiu, Op.cit, 1992, pag.57.

5
3
ajunge la concluzia că raţiunea aplicării unei norme juridice la o anumită situaţie este şi mai
puternică decît în situaţia avută în vedere în mod expres de text.
Din traducerea liberă a argumentului (cu atît mai mult, cu atît mai vîrtos) se degajă
concluzia potrivit căreia o normă edictată pentru o anumită situaţie se extinde şi aplică la un
caz nereglementat expres pentru că raţiunile avute în vedere la adoptarea ei sînt şi mai
evidente în cazul dat.
Astfel, dacă dreptul de proprietate care se înfăţişează a fi cel mai important drept real,
prototipul acestora, poate fi dobîndit prin uzucapiune , cu atît mai mult poate fi dobîndit un
desmembrămînt al acestui drept (uzus, fructus si abuzus).

A majori ad minus: Cine poate mai mult poate şi mai puţin -

este argumentul care se bazează pe argumentul a fortiori. Mai poate fi întîlnit în literatura de
specialitate exprimat în maxima qui potest plus, potest minus.
Este admis că dacă procurorul poate introduce orice acţiune civilă, cu excepţia celor strict

personale, cu atît mai mult el va putea cere judecarea unui

,Ad
situaţie Este argumentul reducerii la absurd
în care, în lipsa cererii procurorului,
absurdum:
(reducţio ad absurdum) cu ajutorul căruia se demonstrează că o anume soluţie propusă prin
interpretare este singura posibilă faţă de împrejurarea că orice altă soluţie ar duce la consecinţe
inadmisibile, absurde101 102.
în concluzie, folosind acest argument se demonstrează că, raţional, numai o anume soluţie
este posibilă, soluţia contrară reprezentînd o absurditate.

Ubi eadem est legis raţio, ibi Întîlnit şi sub maxima ubi eade est raţio, eadem est legis
dispoziţio: eadem lex esse debet, argumentul “unde
este aceeaşi raţiune a legii, se aplică aceeaşi dispoziţie a ei”, este un argument de analogie care
are la bază ideea potrivit căreia aceeaşi cauză produce aceleaşi efecte.
în invocarea acestui argument se utilizează formule ca: “pentru identitate de raţiune”, sau
“pentru identitate de figură juridică”, etc.

101Idem. Op. cit, 1992, pag. 57.

Este evident că a cere judecarea unui proces civil în lipsa părţilor însemnează mult mai puţin decît a introduce o
acţiune civilă în justiţie.
102 "Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvînt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau
neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate"...

5
4
 Acest argument este îndeobşte folosit pentru “completarea lacunelor legii” şi, dacă se
apelează ta normele dreptului sîntem în prezenţa analogiei legii, iar, dacă se apelează la
principiile dreptului, sîntem în prezenţa analogiei dreptului.
în legătură cu acest argument se mai impun următoarele precizări:
a) dacă legea însăşi face trimitere la o altă dispoziţie legală, nu sîntem în prezenţa
analogiei, ci a unor norme de trimitere;
b) atît în cazul interpretării extensive, cît şi în cazul analogiei legii se realizează
extinderea aplicării unui lext la o situaţie nereglementată de lege;
c) în cazul analogiei dreptului, completarea lacunei legii nu se înfăptuieşte prin aplicarea
unor norme juridice, ci prin aplicarea principiilor generale ale dreptului civil; şi,
d) analogia (legii sau dreptului) îşi găseşte suportul în disp. ait.3 din Codul civil.

III. INTERPRETAREA SISTEMATICĂ ŞI INTERPRETAREA ISTORICO-

TEOLOGICĂ

1. Metoda (interpretarea) sistematică

Definiţie:______________Metoda (interpretarea) sistematică constă

în stabilirea înţelesului unei norme juridice prin determinarea locului acesteia în sistemul
ramurii de drept civil şi, atunci cînd este nevoie, chiar în sistemul de drept, precum şi în
sistemul principiilor fundamentale ale dreptului civil, ori ale dreptului în general.

Cel ce interpretează legea va Pentru ca metoda (interpretarea) siste- trebui să stabilească:

____________________________ matică să contribuie la desluşirea şi ex
plicarea înţelesului normei juridice supuse interpretării, interpretul va trebui
să stabilească următoarele:
a) locul normei supuse interpretării în sistemul dreptului civil şi, dacă este cazul şi în
sistemul dreptului, în general, cum şi raportul acesteia cu principiile fundamentale ale
dreptului civil şi cele ale dreptului;
b) dacă norma supusă interpretării este o normă generală sau de excepţie, raportată la
actul normativ în care este cuprinsă;
c) dacă norma este cuprinsă într-o lege generală, deci, dacă este o normă de drept comun,
ori într-o lege specială; şi,
d) locul normei juridice supuse interpretării în cadrul articolului, secţiunilor, capitolelor
cărţii, părţii sau titlului din lege.
în concluzie, stabilirea locului normei supuse interpretării în sistemul ramurei sau
dreptului, în sistemul principiilor fundamentale ale dreptului civil ori în cel al principiilor
fundamentale ale dreptului şi analiza ei împreună cu normele cu care are legătură, sînt de
natură a contribui substanţial la desluşirea înţelesului acelei norme şi la explicarea ei.
 2. Metoda (Interpretarea) istorico-teologică
Noţiune: _________ Cu ajutorul acestei metode se stabileşte
sensul unei dispoziţii legale prin luarea în considerare a finalităţii urmărite de legiuitor atunci
cînd a edictat actul normativ în care este inserată dispoziţia supusă interpretării, într-un
context istoric anume.
De o deosebită importanţă în utilizarea acestei metode este “expunerea de motive” cu
prilejul adoptării legii din care rezultă raţiunile pentru care legiuitorul a adoptat acel act
normativ.
Vor fi avute în vedere, de asemeni, dispoziţiile cuprinse în “preambulul” actului normativ
în care este cuprinsă norma supusă interpretării şi, în general documentele vremii.
 CAPITOLUL

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

SECŢIUNEA I
INTRODUCERE ÎN STUDIUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

A. NOŢIUNE

1. Definiţia raportului juridic civil

Raportul juridic în general: Neîndoielnic, oamenii intră între ei într-o
multitudine de legături (relaţii sau raporturi), ceea ce constituie suportul vieţii sociale.
Dacă asemenea legături (relaţii, raporturi) cad sub incidenţa reglementării juridice, vom fi în
prezenţa a ceea ce se cheamă raporturi juridice. Aceste legături au avut şi au o mare importanţă
pentru drept, „... fecundează din ce în ce mai mult domeniul juridic“ .
Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic, legătura (relaţia, raportul) dintre oameni trebuie să
primească reglementare juridică (să fie reglementată de o normă de drept).
Legăturile dintre oameni sînt relaţii sociale.
în doctrină se admite că „... raport juridic înseamnă o relaţie socială reglementată de norma
de drept“.
Raportul juridic civil: Raportul juridic, în general, reprezintă
întregul, genul, pentru că se cunosc numeroase categorii de raporturi juridice în funcţie de ramura
de drept ale cărei norme reglementează relaţiile sociale. Un loc important sub aspect
reglementativ, atît ca sferă, cît şi calitativ îl are, din acest punct de vedere, ramura dreptului civil.
Un raţionament simplu, ne

1 Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil. Cartea românească, Bucureşti, 1921, pag. 31: „Negreşit noţiunea de
raport, adică de reciprocă interdependentă, de solidaritate între oameni, fecundează din ce în ce mai mult domeniul
juridic...“.
conduce la concluzia că dacă raportul juridic în general este întregul, raportul juridic civil este
partea, specia; tot astfel, dacă raportul juridic, în general, este o relaţie socială reglementată de o
normă de drept, raportul juridic civil este o relaţie socială, fie patrimonială, fie nepatrimonială
reglementată de norma dreptului civil.
Din definiţie se degajă două importante idei:
 a) raportul juridic civil este o relaţie socială cu caracter patrimonial sau personal
nepatrimonial103; şi
b) pentru a primi considerare pe planul dreptului, de raport juridic civil, relaţia socială
trebuie să fie reglementată de o normă de drept civil.
Această din urmă precizare este absolut obligatorie deoarece:
- nu toate relaţiile sociale cad sub incidenţa reglementativă a dreptului 104;
- dreptul civil este o componentă a sistemului naţional de drept; şi,
- în contextul acestor cerinţe, nu orice relaţie socială este un raport juridic;
Rezultă, aşa dar, că dacă orice raport juridic este o relaţie socială 105 106, nu orice
relaţie socială poate primi considerarea de raport juridic'.
în viaţa juridică cotidiană, imensa majoritate a raporturilor juridice în care intră oamenii, sînt
raporturi juridice de drept civil107.

2. Caracterele raportului juridic civil

a) Preliminarii
Corelaţie:
Dreptul civil este o ramură, un subsistem
al sistemului naţional de drept român. Această ramură împreună cu celelalte ramuri ale dreptului
unitar, formează un tot unitar - sistemul naţional de drept român.
La rîndul lor, raporturile juridice civile constituie un subsistem al sistemului general al
raportuilor juridice.
în contextul acestei poziţionări, subsistemul (raporturile juridice civile) împrumută
caracterele comune tuturor categoriilor de raporturi juridice, adică pe cele ale sistemului general
al raporturilor juridice, dar are şi caractere specifice (proprii), care îl definesc ca parte distinctă,
ca subsistem al sistemului general al raporturilor juridice.
b) Caractere din categoria celor comune tuturor raporturilor juridice

Raportul juridic civil este un raport social:

în esenţă, acest caracter rezidă în ideea că raportul juridic, în general şi raportul

103Vez.i supra, Capitolul I, secţiunea 1, Obiectul drepţii lui civil.

104 Relaţiile sociale care scapă reglementării juridice rămin în scama diverselor domenii de reguli, altele dccit cele
juridice (de morală, religie, filozofic, artă, politică, economie etc.).
105 Reglementată juridiccşte. înseamnă că relaţia socială, primordială, este un raport social şi numai dacă este
reglementată de o normă a dreptului civil, deci, în al doilea rînd, este un raport juridic civil.
106 Ci numai acelea ce sînt reglementate de normele dreptului. Dacă asemenea relaţii sînt reglementate de normele
dreptului civil, sîntem in prezenţa unor raporturi de drept civil.
107 De la operaţiile juridice impuse de „caşul" zilnic, la procurarea unor bunuri care au o valoare economică modică şi
piuă la construcţia de locuinţe, procurarea unor bunuri de marc valoare, dreptul civil este .„solicitat" şi, prin
categoriile ce-i aparţin, îşi aduce o contribuţie substanţială la circuitul civil general.
juridic civil, în special, sînt raporturi care se leagă între oameni, adică între persoane fizice, între
persoane juridice, sau între persoane fizice şi persoane juridice.
Definitorii pentru conţinutul raportului juridic civil sînt următoarele aspecte:
- reglementarea relaţiei dintre oameni de către norma de drept civil nu are drept consecinţă
înlăturarea caracterului social al acestui raport ci, dimpotrivă, îi subliniază conţinutul: o legătură
între oameni reglementată de norma de drept civil; şi,
- norma de drept civil108 109 se adresează conduitei oamenilor priviţi ca fiinţe
sociale.
A
In literatura juridică străină s-a susţinut că raportul juridic civil este un raport între om şi
lucru, că dreptul real crează un raport imediat şi direct între un lucru şi o persoană.
Acest punct de vedere a fost combătut chiar şi în literatura de specialitate din ţara
respectivă110, dar şi în literatura juridică română. Astfel Nicolae Titulescu 111 sublinia că a admite
astfel, înseamnă a admite că legea poate reglementa conduita lucrurilor, că deci, este posibil să se
poată institui o obligaţie în sarcina lucrurilor, ceea ce este o absurditate.
Acestui argument îi adăugăm altul la fel de important: raportul juridic civil, cel mai adesea se
formează prin voinţa subiectelor; dacă raportul juridic se leagă între o persoană şi un bun,
însemnează că bunul poate fi subiect al acestui raport, concluzie inadmisibilă cel puţin datorită
faptului că lucrurile nu sînt

108Ca de altfel, orice nomi;l juridică.

109 Aubry el Rnu, Cours de droit civil français, Tome II, ed. 5, Imprimerie et Librairie generale de jurisprudence, Paris,
1897, pag. 72; V. şi Leon et Henry Mazeand, Leçon de droit civil. Tome deuxième edition, Paris, 1962, pag. 190.
110 Claude Pasquicr, Introduction la théorie générale et à la philosophie du Droit, Paris, Sirey, 1937, pag. 98.
111In Observaţiuni asupra reorganizării facultăţilor de drept, Bucureşti, 1904, pag 47 şi urm.
susceptibile de a avea voinţă, acest proces psihologic lăuntric de care, organic,
sînt în stare numai oamenii.
Raportul juridic civil este un Raportul juridic civil ca relaţie socială raport
voliţional: reglementată de o normă de drept civil,
încorporează în el voinţa legiuitorului înfăţişînd electoratul. Altfel spus, o relaţie
socială devine raport juridic civil numai dacă legiuitorul voieşte astfel, voinţă
materializată în adoptarea normei respective.
în legătură cu acest caracter se impun următoarele precizări:
- voinţa legiuitorului este încorporată în toate categoriile de raporturi
juridice civile;
- în cazul raporturilor juridice născute din acte juridice, voinţei legiuitorului
i se adaugă voinţa concretă exprimată de părţile între care intervin asemenea
raporturi; şi,
- în cazul raporturilor juridice născute din evenimente juridice p acţiuni
omeneşti care au loc fără intenţia de a produce efecte juridice 11, dar de
producerea cărora legea leagă producerea unor efecte juridice, părţile nu-şi
manifestă voinţa la naşterea acestor raporturi, dar o pot manifesta la stingerea
lor, în situaţia în care executarea obligaţiei este voluntară.
Raportul juridic civil concordă Ideea fundamentală pe care se clădeşte cu
interesele generale şi fun- acest caracter constă în aceea că prin-
damentale ale omului:___________ cipiile fundamentale ale dreptului, în
general şi principiile fundamentale ale dreptului civil, în special, caracterizează
şi raportul juridic civil. în acest cadru, se apreciază dacă raportul juridic civil
este în concordanţă cu interesele generale şi fundamentale ale naţiunii, ale unei
clase ori, după caz, ale unui despot.
în mod firesc, această relaţie se apreciază prin concordanţa dintre norma de
drept civil şi interesele generale şi fundamentale ale electoratului înfăţişat de
legiuitor într-un stat de drept. Subliniem, într-un stat de drept, pentru că, în
condiţiile unei dictaturi, chiar dacă baza electorală pare destul de largă, organul
legislativ exprimă nu interesele acesteia, ci pe acelea care determină şi exprimă
dictatura.
în legătură cu acest caracter se impun următoarele precizări:
a) orice regulă de conduită, pentru a se transforma într-o regulă de drept
trebuie să primească un element în plus: elementul punitiv, sancţionator, care
transformă regula de conduită într-o regulă obligatorie - de drept - permiţînd
astfel asigurarea respectării ei, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului;
b) transformarea unei simple reguli de conduită într-o normă de drept se
realizează prin supunerea acelei reguli „filtrului“ conştiinţei electoratului
înfăţişat prin organul legislativ. Această „operaţie“ are loc dacă regula respectivă
răspunde pozitiv la următoarele două întrebări:
- este regula respectivă în concordanţă cu interesele generale şi fundamen-
tale ale electoratului?112
- contribuie această regulă la apărarea, consolidarea şi dezvoltarea respec-
tivelor interese?
Răspunsul afirmativ la cele două întrebări asigură transformarea simplei
reguli de conduită într-o normă de drept civil113.
B. CARACTERELE SPECIFICE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Raportul juridic civil este un raport dublu voliţional:
Acest caracter priveşte categoria raporturilor civile născute din acte juridice,
raporturi care acopera în mare măsură sfera raporturilor juridice civile şi rezidă
în aceea că asemenea raporturi încorporează atît voinţa electoratului înfăţişat de
organul legislativ, exprimată cu prilejul adoptării normei de drept civil 114, cît şi
voinţa concretă a părţilor între care intervine115.
Din prezentarea acestui caracter rezultă:
a) Voinţa electoratului înfăţişată de legiuitor ca voinţă de stat este
încorporată în orice raport juridic, în general şi în orice categorie de raporturi
juridice civile, în special;
b) caracterul dublu voliţional al unor categorii de raporturi juridice civile 116
este pus în evidenţă de manifestarea de voinţă a părţilor prin care se crează un
raport juridic civil concret; şi,
c) voinţa de stat este dublată, deci, de voinţa părţilor raportului juridic
civil117.
112A se citi: ale poporului, unei clase sau despotului, după caz.
113 Considerîndu-se astfel că acea regulă de conduită a trecut prin „filtrul“ conştiinţei electoratului
înfăţişat de organul legislativ.
114Raportul juridic civil abstract.
115Raportul juridic civil concret.
116De exemplu, cele născute din acte juridice civile.
117constitutive:
a) subiectele raportului juridic civil. Acest element poate fi întîlnit sub
denumirea de „părţile“ raportului juridic civil.
Sînt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice şi persoanele
juridice care dobîndesc drepturi ori îşi asumă obligaţii.
60
 1

61

b) conţinutul raportului juridic civil. Acest

element se clădeşte pe două componente: drepturile
dobîndite de părţi prin şi înlăuntrul raportului
juridic civil şi obligaţiile pe care acestea şi le
asumă în cadrul şi prin acelaşi raport;
§i>

c) obiectul raportului juridic civil care

constă în comisiunile (acţiunile) ori omisiunile
(inacţiunile) la care sînt îndrituite sau obligate,
după caz, posibile.
Cele trei elemente trebuie întrunite cumulativ
întrucît numai astfel poate fi vorba de un raport
juridic civil valabil format.
 1

11 Fapte juridice în sens reslrins.

62
în raportul juridic civil, părţile Conţinutul situaţiei subiectelor raportului sînt pe poziţie de
egalitate juridic civil ca părţi aflate pe poziţie de
juridică:______________________ egalitate juridică se exprimă, în principal,
în ideia că părţile unui asemenea raport nu se află într-o relaţie de subordonare, una faţă de cealaltă.
Acest caracter poate fi exprimat în următoarele idei:
- părţile raportului juridic civil se află pe poziţie de egalitate juridică, ele nefiind subordonate
una, alteia;
- acest caracter este rezultatul metodei de reglementare specifice dreptului civil - metoda
egalităţii juridice a părţilor;
- egalitatea părţilor se discută pe planul încheierii raportului juridic civil, ci nu pe planul
egalităţii prestaţiilor la care ele se obligă;
- egalitatea părţilor în raportul juridic civil nu se confundă cu egalitatea în faţa legii; şi,
- poziţia de egalitate juridică a părţilor în raportul juridic civil nu trebuie înţeleasă în sensul că
părţile trebuie să aibe acelaşi număr de drepturi.
C. SCURTA PREZENTARE A ELEMENTELOR (STRUCTURII) RAPORTULUI
JURIDIC CIVIL

Prezentare generală: Raportul juridic civil are trei elemente

SECŢIUNEA A II-A

SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL. PREZENTARE GENERALĂ

A. OAMENII - SUBIECTE ALE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

I. NOŢIUNE

1. Preliminarii
Tema va primi tratare amplă în Aşa cum rezultă deja din introducere la
partea a Il-a a cursului:________ prezentul curs, partea a Il-a a acestei
lucrări este consacrată prezentării pe larg a subiectelor de drept civil. în această secţiune vor fi
subliniate doar acele aspecte legate de subiectele raportului juridic civil care sînt absolut necesare
pentru înţelegerea a ceea ce urmează să primească tratare.
2. Concepte definitorii privind părţile raportului juridic civil

Definiţia persoanei fizice:_______

Din punctul de vedere al dreptului civil, prin persoană fizică se înţelege omul potrivit individual, adică
subiectul individual de drept. Altfel spus, persoana fizică este omul privit individual, ca titular de
drepturi şi obligaţii civile118.
Definiţia persoanei juridice:
Expresia „persoană juridică“119 este, de asemeni, expresia adoptată de actul normativ de bază în
materie (Decretul nr. 31/1954).
Persoana juridică este subiectul colectiv de drept civil, adică omul privit în cadrul unui colectiv;
este „un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective
şi obligaţii civile“120.
Condiţiile pe care trebuie să le întrunească un colectiv spre a putea fi considerat persoană juridică
sînt următoarele:
a) să albă o organizare proprie;
b) să aibă un patrimoniu distinct, atît faţă dc patrimoniile celor ce compun acel colectiv, cil şi
faţă dc patrimoniile altor persoane fizice sau juridice; şi,
c) să aibă un scop determinat, în acord cu interesele obşteşti.
Cele trei condiţii se cer a fi întrunite cumulativ întrucît, astfel, colectivul respectiv nu poate primi
considerarea de persoană juridică.

118 Actul normativ de bază în această materie este Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice. III
dispoziţiile sale se utilizează expresia „persoană fizică“.
119„Persoană morală“ este expresia echivalentă acesteia.
120Gh. Bcleiu, Op. cit., 1992, pag. 64.

64
Subiect de drept civil: Pornind de la definiţia persoanei fizice
persoanei juridice, darşi de la raportul dintre noţiunile de „subiecte de drept 1“1 şi „subiecte de drept
civil“121 122 123, într-o lucrare foarte recentă124 s-a ajuns la concluzia că „prin subiect de drept civil se
înţelege acea specie dc subiecte de drept care cuprinde persoana fizică şi persoana juridică, în calitate
de titulari de drepturi subiective şi de obligaţii civile“. Aşa dar, persoanele fizice şi persoanele
juridice, din punctul de vedere al disciplinei noastre, sînt subiecte de drept civil.
B. CLASIFICAREA SUBIECTELOR DE DREPT CIVIL

Persoanele fizice: în raport de definiţiile prezentate rezultă

că două sînt categoriile mari de subiecte dc drept civil: persoanele fizice şi persoanele juridice.
Persoanele fizice, la rîndul lor, se pot subdivide fie în funcţie de faptul dacă nu au, sau au
capacitatea de exerciţiu rcstrînsă, fie în funcţie de cetăţenie.
în raport cu capacitatea dc exerciţiu, persoanele fizice pot fi:
a) persoane fizice lipsite dc capacitate de exerciţiu125 126;
b) persoane cu capacitate de exerciţiu rcstrînsă“'^ şi,
c) persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină127.
în raport cu cetăţenia, persoanele fizice pot fi:
a) persoane fizice de cetăţenie română; şi,
b) persoane fizice care nu au cetăţenie română, categorie în care intră:
- persoanele fizice cu cetăţenie străină;
- persoanele fizice fără cetăţenie128; şi,

121 Este formularea folosită în disp. art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice.
122Care reprezintă genul, întregul.
123Care reprezintă specia, partea.
124Gh. Beleiu, Op. cit., 1992, pag. 64.
125Intră în această categorie minoriisub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească.
126Minorii intre 14-18 ani şi persoanele asimilate lor de lege.
127 Cele care au împlinit vîrsta de 18 ani. Este asimilată acestora femeia căsătorită mai înainte dc a împlini vîrsta de 18 ani, în
condiţiile legii.
128Apatrizii.

65
 - persoanele fizice cu dublă cetăţenie, fără ca vreuna dintre cetăţenii să fie română.
persoanele juridice: Persoanele juridice se pot clasifica în
funcţie de natura proprietăţii lor sau de apartenenţa lor la un anume stat. în raport de natura
proprietăţii lor, persoanele juridice pot fi:
a) persoane juridice private (particulare);
b) persoane juridice cooperatiste şi obşteşti;
c) persoane juridice mixte; şi,
d) persoane juridice de stat.
în raport de criteriul naţionalităţii persoanelor Juridice pot fi:
a) persoanele juridice de naţionalitate română , şi,
b) persoane juridice de naţionalitate străină.
C. DETERMINAREA, PLURALITATEA ŞI SCHIMBAREA SUBIECTELOR
RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

I. CONSIDERAŢII PRIVIND DETERMINAREA SUBIECTELOR RAPORTULUI

JURIDIC CIVIL

Noţiune: în sensul în care ne interesează, prin

determinarea subiectelor raportului juridic civil se înţelege cunoaşterea, individualizarea acestor
subiecte. Sub acest aspect prezintă interes dacă părţile raportului juridic civil sînt cunoscute, amîndouă
sau numai una, din momentul naşterii acestui raport.
Problema determinării subiectelor raportului juridic civil, considerată pe planul înfăptuirii acestei
operaţii, se pune în mod diferit, în funcţie de împrejurarea dacă sîntem în prezenţa unor raporturi
juridice care au în conţinutul lor drepturi absolute, sau în prezenţa unor raporturi juridice în al căror
conţinut intră drepturi relative.
Determinarea subiectelor în în această situaţie determinarea subiec- cazul raporturilor juridice
telor raportului juridic civil se face civile în al căror conţinut intră ţinîndu-se seama de următoarele:
drepturi absolute:______________
a) numai subiectul activ (titularul dreptului absolut 129 130) este cunoscut din momentul dobîndirii
acestui drept şi, deci este determinat.

129De regulă, cele care îşi au sediul în România.

130Dreptul de proprietate, de exemplu.
- în cazul primului raport, subiecte sînt: titularul şi „toţi ceilalţi“;
 b) la data dobîndirii dreptului absolut de către subiectul activ, subiectul pasiv este
nedeterminat. Se consideră, pe bună dreptate, că „toţi ceilalţi“ 131 au obligaţia generală şi
negativă de a nu aduce şi atingerea acelui drept absolut, de unde rezultă, prin consecinţă,
că „toţi ceilalţi“ sînt „subiecte pasive nedeterminate“;
c) individualizarea ulterioară a subiectului pasiv este posibilă în situaţia în care o
persoană încalcă obligaţia generală negativă de care este ţinută, aducînd, prin aceasta
atingere dreptului absolut;
d) această încălcare a obligaţiei generale şi negative de a nu aduce atingerea dreptului
absolut nu valorează „determinarea subiectelor“ în înţelesul prezentat, ci conduce, în
realitate, la un nou raport juridic civil concret, care se deosebeşte de cel precedent prin
următoarele:
- nu are în conţinutul său obligaţia generală şi negativă de a nu încălca dreptul
absolut, ci o obligaţie concretă, de a restabili situaţia anterioară atingerii acelui drept;
- nu are în conţinutul său dreptul absolut căruia i s-a adus atingere, ci dreptul subiectiv
de a cere celui ce nu şi-a respectat obligaţia generală şi negativă să restabilească situaţia
anterioară atingerii dreptului absolut.
în acest context, în această ultimă situaţie este neîndoilenic că sîntem în prezenţa a
două raporturi juridice civile distincte:
- primul - cel care are în conţinutul său dreptul absolut atins şi obligaţia generală şi
negativă a tuturor de a nu-i aduce atingere; şi,
- cel de-al doilea - cel care are în conţinutul său dreptul creditorului de a cere
repunerea în situaţia anterioară atingerii dreptului său absolut, prin repararea prejudiciului
şi obligaţia corelativă a debitorului de a repara prejudiciul produs.
Deşi cele două raporturi juridice au legătură între ele 132, nu pot fi confundate pentru că:
a) izvorul lor poate fi diferit:
- în cazul primului raport - convenţia133;
- în cazul celui de al doilea - fapta ilicită, prin care s-au adus stricăciuni lucrurilor;
b) subiectele sînt distincte:

131In raport cu subiectul activ.

132Cel de al doilea se naşte ca urmare a încălcării obligaţiei generale şi negative ce intră în
conţinutul primului.
133Vînzarea-cumpărarea, de exemplu. 58
 - în cazul celui de al doilea raport, subiectul activ (creditorul) şi cel care a
încălcat obligaţia generală şi negativă de a nu aduce atingere dreptului absolut;
c) conţinutul lor este diferit:
- în cazul primului raport, componentele conţinutului sînt: dreptul subiec-
tiv de proprietate şi obligaţia generală şi negativă a tuturor de a nu încălca acest
drept;
- în cazul celui de a! doilea raport componentele conţinutului sînt: dreptul
la restabilirea situaţiei anterioare încălcării obligaţiei generale şi negative
prinprepararea prejudiciului şi obligaţia debitorului de a repara prejudiciul creat,
şi
) stingerea acestor raporturi are loc: în cazul primului raport juridic
■34.
stingerea operează prin dispariţia obiectului cel de al doilea raport
juridic se stinge prin repararea prejudiciului.
Determinarea subiectelor în în principiu, în această situaţie este deter- cazul
raporturilor juridice minat din momentul naşterii raportului civile care au în conţinutul
lor juridic civil atît subiectul activ (creditorul
drepturi relative:_______________- reus credendi), cît şi subiectul pasiv
(debitorul - reus debendi).
II. CONSIDERAŢII PRIVIND PLURALITATEA SUBIECTELOR RAPORTULUI
JURIDIC CIVIL

1. Raportul juridic civil simplu

Noţiune: în imensa majoritate a cazurilor, rapor-
turile juridice civile sînt raporturi juridice simple, în sensul că un asemenea raport se
stabileşte între o persoană (fizică sau juridică) ca subiect activ şi o altă persoană
(deasemeni, fizică sau juridică) ca subiect pasiv.
Raporturile juridice simple constituie regula în materie.
2. Raportul juridic complex
a) Noţiune

Definiţie: Prin excepţie134 135, se întîlnesc raporturi

juridice civile care intervin între mai multe subiecte, posibile fiind următoarele situaţii:

134Casa este mistuită de incendiu, de exemplu.

135în materia subiectelor raportului juridic civil, raporturile juridice complexe constituie
excepjia. 59
 a) raportul juridic intervine între mai multe subiecte active şi un sub'
1Cct
pasiv, situaţie în care ne aflăm în prezenţa pluralităţii active;
b) raportul juridic civil între un subiect activ şi mai multe subiecte pasj v
e>
situaţie cunoscută sub denumirea de pluralitate pasivă; şi,
c) raportul juridic civil intervine între mai multe subiecte active şj nig. multe subiecte
pasive. In acest caz sîntem în prezenţa pluralităţii mixte.
b) Formele pluralităţii în raporturile juridice obligaţionale

Modul de punere a problemei: Pluralitatea activă, pluralitatea pasivă

pluralitatea mixtă sînt forme ale pluralităţii, considerate astfel în funcţie t) c numărul
subiectelor active şi pasive.
în raporturile juridice de obligaţii pluralitatea de subiecte îmbracă trei forme: obligaţia
conjunctă, obligaţia solidară şi obligaţia indivizibilă, forme care vor fi prezentate succint în
continuare.
Obligaţia coiţjunctă: Obligaţia conjunctă este o obligaţie divi-
zibilă pentru că ea leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori între care creanţa sau
datoria, după caz, sînt divizibile, în sensul că:
- fiecare creditor are dreptul numai Ia partea sa; şi,
- fiecare debitor este obligat şi poate fi urmărit numai pentru partea sa. Regula
(dreptul comun) în materie o constituie obligaţiile conjuncte, de
unde rezultă că ori de cîte ori nu va rezulta expres că sîntem în prezenţa unor obligaţii
solidare sau indivizibile, vom fi în prezenţa unei obligaţii conjuncte.
”,oii " !n
Scurtă comparaţie între Intre solidaritate şi indivizibilitate exkis solidaritate §i
indivizibilitate: unele asemănări, cît şi o serie de deosc?
lr
a) Cele mai importante asemănări sînt: *-
- în ambele situaţii oricare creditor poate pretinde totul;
- în ambele situaţii, fiecare debitor este ţinut pentru tot ce se datorează
a;
b) cele mai importante deosebiri sînt:
- în timp ce solidaritatea izvorăşte din lege sau convenţie, indivizibili tat
3 Ca
se datorează naturii obiectului sau convenţiei părţilor;
- întinderea efectelor solidarităţii se opreşte Ia cei între care s-a năs
raportul solidar, pentru moştenitori creanţa sau datoria, după caz transmiţîn?’ se fracţionat, în
timp ce întinderea indivizibilităţii depăşeşte cercul subicctel U raportului juridic civil între
care a intervenit raportul juridic, transmiţîndu către moştenitori; 'Sc
c) divizibilitatea reprezintă regulă, principiul, iar solidaritatea şi divizibilitatea
reprezintă excepţia...

60
 III. CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA SCHIMBAREA SUBIECTELOR
RAPORTULUI CIVIL

1. In cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale

S c h i m b a re s u b i e c t e l o r n u în raporturile juridice civile nepatri-

opereaza:______________________ moniale, datorită faptului că acestea sînt
strîns legate de persoana omului, iar drepturile nepatrimoniale sînt inalienabile, nu se poate
pune problema schimbării nici a subiectului activ - întotdeauna determinat -, nici a
subiectului pasiv - „toţi ceilalţi“.
Rezultă ca operaţia de schimbare a subiectelor este permisă numai dacă este vorba de
raporturi patrimoniale.
2. î n cazul raporturilor juridice civile patrimoniale
In privinţa raporturilor juridice patrimoniale trebuie distins între drepturile reale şi
drepturile obligaţionale.
.............................................................................

61
62
 obligai civile, prin încheiere, de acte juridice, de ratre pentru cap,cita,e, de

exereiju a persoanei
de organele persoanei juridice, în limitele ce le-au fost conferite, sînt actele persoanei juridice
însăşi ■
Chestiunea raportului dintre persoana juridică !t P»»udc^ alcătuiesc organele sale este
reglementata de disp. art. 36 din Decretul nr 31/1954: „Raporturile dintre persoana juridică §i
cei care alcătuiesc organ

a-şi îndeplini obligaţiile civile prin încheierea de acle juridice civile.

| 8S3SSSBfţSSK urmare a actelor juridice civile încheiate pentru ei de reprezentanţii lor legali.

58 V^dîsp. art. 33 din Decretul nr. 31/1954

59 Art. 34 alin. 1 din acelaşi Decret.

63
 sale sînt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevg» altfel prin lege, actul
de înfiinţare ori statut“. 1

SECŢIUNEA A III-A

CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

A. COMPONENTE
izul raportului real, conţinutul dreptului real este determinat de lege, bligaţia este
invariabil aceeaşi: obligaţia generală şi negativă de a nu i‘* r 0 'tingcrc dreptului respectiv;
acl
' cazul raportului obligaţional însă, conţinutul concret (drepturile şi • "t'jile părţilor ca şi
întindere acestora) este determinat fie de lege (cînd °hl,gi il juridic arc un alt izvor decît actul
juridic civil), fie de către părţi (cînd ra^°rtul juridic naşte dinlr-un raport juridic).
^Drepturile civile subiective şi obligaţiile civile născute din raportul juridic • | constituie, deci,
clementele conţinutului acestui raport, clemente care îşi Cl'scsc tratarea succintă în continuare.
B. DREPTUL SUBIECTIV CIVIL

L NOŢIUNE

Privit ca atare (generic), dreptul subiectiv jŢftîTnu primeşte o definiţie anume în reglementările
juridice civile; se constată însă că anumite drepturi subiective civile, de pildă, dreptul de
proprietate (art. 480 C. civil), primesc definiţii în textele legale.
Pornind de la această stare, în literatura noastră juridică s-au dat o serie de definiţii 136 care, de
regulă, se fundează pe aceleaşi elemente.
136- ... dreptul subiectiv este puterea ce o arc fiecare individ de a pretinde că facultăţile,
aptitudinile şi puterile sale care nu sînt îngrădite, sau, mai exact în limitele în care ele nu sînt îngrădite prin lege, să fie
nu numai respectate, adică ncsupărate de alin, sprijinite de societate prin organele sale spre a fi aduse la îndeplinire
efectele raporturilor create “ (Maici Cantacuzino, Elementele dreptului civil, pag. 30). . . . .
- „Dreptul subiectiv este puterea sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau persoanelor
juridice (denumite titulare ale dreptului), în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde
subiectelor pasive să dea ori să facă sau să nu facă ceva (să săvîrşcască ori să se abţină de la săvîrşirea unei acţiuni),
folosind, la nevoie, aparatul de constrîngerc al statului 44 (Eleonora Roman, Tratat de drept civil, voi. I. Partea
generala,
1967, pag. 182). .w . tt . ..,.
- Dreptul subiectiv ar putea fi definit ca prerogativă conferita de lege in temeiul carcia titularul dreptului poate sau
trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub
sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic
protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială (I. Dclcanu, Drepturile subiective şi
abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1988, pag. 49).
- posibilitatea juridică a titularului unui drept de a desfăşura, în limitele legii, o anumită conduită în virtutea căreia
poate pretinde persoanei obligate să aibă, o comportare corespunzătoare ce poate fi impusă, în caz de necesitate, prin
forţa coercitivă a stalului44 (Tcofil Pop, în Tratat de drept civil, voi. I. Partea generală, 1989, pag. 70 şi urm.);
 In acord cu cea mai recentă definiţie dată în literatura de specialitate, (vezi nota nr. 62),
considerăm că definiţia corectă a dreptului subiectiv civil trebuie să ţină seama de următoarele
elemente definitorii:
a) dreptul subiectiv civil este, în esenţă, o posibilitate recunoscută de Legea civilă subiectului
activ;
b) atît posibilitatea cît şi măsura unei anumite conduite trebuie să fie recunoscute şi determinate
de legea civilă;
c) subiectul activ are, fie putinţa desfăşurării unei conduite fără a cere concursul altor persoane,
fie posibilitatea să ceară subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare63; şi,
d) subiectul activ are posibilitatea să facă apel, la nevoie, la forţa de constrîngere a statului.
In acest context redăm definiţia care răspunde tuturor cerinţelor precizate: „Dreptul subiectiv
civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ - persoană fizică ori persoană
juridică - în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să
pretindă o conduită corespunzătoare - să dea, să facă ori să nu facă ceva - de la subiectul pasiv, şi să
ceară concursul forţeri coercitive a statului, în caz de nevoie“ 64. Din analiza atentă a definiţiei
prezentate, rezultă că dreptul subiectiv ca posibilitate a unei conduite şi ca măsură a acesteia, nu se
confundă cu efectiva punere în valoare a acestei posibilităţi, că deci, dreptul subiectiv ca posibilitate
juridică nu se confundă cu însuşi exerciţiul dreptului. Altfel spus, dreptul subiectiv civil este o
posibilitate juridică, în timp ce exerciţiul dreptului este posibilitatea juridică materializată.

II. CLASIFICARE

1. Potrivit criteriului opozabilităţii

Din acest punct de vedere drepturile subiective civile se împart în drepturi absolute şi drepturi
relative. Se poate adăuga că, în raport de opozabilitate, se

Ionaşcu, Drept civil - Partea generată, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuroşii, 1970, pag. 42>
- „... posibilitatea juridică a unei anumite conduite şi de măsură a conduitei permise unui subiect de drept, în virtutea cărora
acest subiect de drept arc putinţa unei anumite comportări, inclusiv putinţa de a pretinde unui alt subiect de drept să aibă o
conduită determinată sub sancţiunea juridică recunoscută de norma de drept (C. Slătescu, Drept civil - Persoana fizici,
Persoana juridici, Drepturile reale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970 pag. 6).
63 A da, a face sau a nu face ceva.
64 V. supra, nota nr. 62.
stabileşte sfera persoanelor obligate, motiv pentru care acest criteriu poate fi întîlnit Şi sub formularea
„după sfera persoanelor obligate“.

a) Drepturile subiective civile absolute

- posibilitatea juridică a titularului dreptului de a desfăşura o anumită conduită, garantata dc lege prin putinţa de a
pretinde persoanei obligate o anumită comportare corespunzătoare, care poate fi ipusă la nevoie prin mijlocirea
aparatului de constrîngerc al statului44 (A.
Definiţie;
Dreptul subiectiv civil absolut este dreptul
in temeiul căruia titularul său - subiect activ determinat - are posibilitatea sa-l exercite singur,
celorlalte subiecte revenindu-le obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a-i aduce
atingere .
Altfel spus, este dreptul ale cărui prerogative sînt exercitate de către titularul său, singur, direct
asupra bunului la care se referă, fără să fie nevoie a apela la concursul altor persoane.

Exemple de drepturi subiective civile absolute:

în această categorie de drepturi subiective civile intră:

a) drepturile personale nepatrimoniale; şi

b) drepturile reale.
Caracteristici:
Dreptul subiectiv civil absolut, aşa cum se poate desprinde din definiţie, are următoarele
caracteristici:
a) din momentul dobîndirii se cunoaşte numai subiectul activ (titularul său), nu şi subiectul pasiv
(titular al obligaţiei corelative). Rezultă că, în raport cu subiectul activ al dreptului subiectiv civil
absolut, toate celelalte persoane sînt subiecte pasive nedeterminate, cărora le revine obligaţia generală
şi negativă precizată în definiţie, ci nu o obligaţie corelativă concretă. Evident în măsura în care se
încalcă obligaţia generală şi negativă de a nu stînjeni pe titular în exerciţiul dreptului său subiectiv
civil absolut, din sfera „tuturor celorlalţi“ ca subiecte pasive, se determină subiectul pasiv concret,
operaţie ulterioară, dar vom fi în prezenţa unei alte legături juridice;
b) dreptului subiectiv civil îi corespunde nu o obligaţie corelativă anume (concretă), ci obligaţia
generală şi negativă de a nu i se aduce atingere; şi,
c) dreptul subiectiv civil absolut este opozabil erga omnes (tuturor). 137

137„... eslc acel drept în virtutea căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a face
apel la altcineva pentru a şi-l realiza" (Gh. Bclciu, Op. cit, 1992, pag. 73); Idem, Op. cit, 1987, pag. 90: „Este absolut acel
drept subiectiv civitearecon feră ti tu laruiuisău posibilitatea de a-l exercita singur, fără concursul altcuiva, tuturor
celorlalte subiecte de drept rcvenindu-lc obligaţia generală şi negativă, de a nu face nimic de natură a-l stînjeni pp titular
în exerciţiul dreptului său“.
 b) Drepturile subiective civile relative

Definiţie:____________________
Dreptul subiectiv civil relativ este dreptUL
în temeiul căruia subiectul activ (titularul său) numit creditor (reus eredend - subiect determinat - i se
recunoaşte posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv, numit debitor (reus debendi), de asemeni - determinat
să dea (aut dare), să facă (aut facere), sau să nu facă ceva (aut non facere)138.

Exemplu:____________________Drepturile de creanţă sînt drepturi tipic

relative.
Prerogativele acestor drepturi nu se pot exercita de către titularii l0r singuri, ci numai cu ajutorul altora.

Caracteristici: ______ Dreptul subiectiv civil relativ, aşa cum se

poate desprinde din definiţie, are următoarele caracteristici:
a) din momentul naşterii dreptului se cunoaşte atît subiectul activ (titularul său), cît şi subiectul pasiv
(titularul obligaţiei pozitive de a da şi a face ori al obligaţiei negative de a nu face în toate cazurile - obligaţie
corelativă concretă;
b) dreptului subiectiv civil relativ îi corespunde fie obligaţia pozitivă care are ca obiect a da sau a face,
fie obligaţia negativă al cărei obiect constă în a nu face; şi,
c) dreptul subiectiv civil relativ este opozabil numai subiectului pasiv determinat şi, în condiţiile şi în
limitele legii şi avînzilor săi cauză.

2. In raport de natura conţinutului

In funcţie de acest criteriu, drepturile subiective civile se împart în drepturi patrimoniale şi drepturi
nepatrimoniale.

a) Drepturile subiective civile patrimoniale

Definiţie:____________________

Dreptul subiectiv civil patrimonial este

dreptul care are un conţinut economic şi care, datorită acestui conţinut, poate fi exprimat (măsurat) în bani.
Sînt drepturi subiective civile patrimoniale: drepturile reale şi drepturile de creanţă.

138„.. este acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o conduită
determinată, fără care dreptul nu se poate realiza“ (Gh. Beleiu, Op. cit., 1992, pag. 73).

67
DEFINITIE .
Dreptul real (jus in re) este dreptul subiectiv civil în virtutea caruia titularul poate exercita singur atributele
asupra unui lucru determinat, in mod direct şi nemijlocit, fara concursul altei persoane.
2. Caracteristici.
Din definiţie rezultă:
- a) drepturile reale sunt drepturi absolute; şi,
. b) drepturile reale au următoarele caractere specifice:
. numai titularul (subiectul activ) este cunoscut din momentul dobîndirii lor toţi ceilalţi fiind subiecte
pasive nedeterminate;
- drepturilor subiective civile reale le corespunde obligaţia generală şi negativă a tuturor subiectelor
pasive (nedeterminate) de a nu le aduce atingere;
- drepturile subiective civile reale sînl opozabile erga omnes (tuturor);
. sunt însoţite dc dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă; şi,
- sunt limitate ca număr.

Drepturile de creanţă:__________
' î. Definiţie.
Dreptul de creanţă (jus in personam) este acel drept subiectiv civil patrimonial în virtutea căruia subiectul
activ numit creditor (reus credendi) are posibilitatea să pretindă subiectului pasiv numit debitor (reus
debendi) - subiect determinat - să dea, să facă sau să nu facă ceva.
3. Caracteristici.
Din definiţie rezultă:
a) dreptul de creanţă este un drept subiectiv civil relativ; şi,
b) dreptul de creanţă are următoarele caracteristici:
- atat subiectul activ, cat şi cel pasiv sunt determinate şi, deci, cunoscute, din momentul naşterii
dreptului;
- dreptului de creanţă îi corespunde obligaţia pozitivă al cărei obiect este de a da sau a face, cat şi
obligaţia negativă al cărei obiect constă în a nu face;
- dreptul de creanţă este opozabil subiectului pasiv şi, în condiţiile şi în limitele legii, şi avanzilor lui
cauză;
- dreptul de creanţă nu este însoţit de dreptul de urmărire şi de dreptul de preferinţă; şi,
- drepturile de creanţă sînt nelimitate ca număr.
Comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă:

între aceste două categorii dc drepturi civile subiective, ambele aparţinătoare unei cate-

68
gorii mai largi - drepturile patrimoniale, există atît asemănări , cît şi deosebiri . 139 140

139Rezultat al faptului că fac parte din categoria mai largă a drepturilor patrimoniale.
140-T -
(personal - nepatrimonial) este acel drept reglementat de legea civilă care , avînd un conţinut moral, nu poate
fi evaluat (exprimat) în bani şi care, fiind strîns legat de persoana omuluj, ajută la individualizarea acestuia.
In literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că pentru a fi definit dreptul subiectiv civil
ncpatrimonial, este suficientă precizarea potrivit căreia, „... este dreptul subiectiv al cărui conţinut nu poate fi
exprimat în bani".

69
 1. Asemănări:
a) atît drepturile reale cît şi drepturile de creanţă sînt drepturi civILE
subiective patrimoniale; şi,
în cazul ambelor categorii, titularii (subiectele active) sînt cunoscute de
la început (din momentul dobîndirii lor).
2. Deosebiri:
a) în timp ce, în cazul drepturilor reale numai subiectul activ este cunoscut de la început
(subiectele pasive nedeterminate fiind „toţi ceilalţi“), în cazul drepturilor de creanţă, atît
subiectul activ, cît şi subiectul pasiv sînt cunoscute din momentul naşterii raportului juridic;
b) în cazul drepturilor reale, prerogativele se realizează de către titular (subiectul activ)
singur, direct şi nemijlocit asupra lucrului, în timp ce drepturile de creanţă se exercită numai
cu concursul altor persoane;
c) drepturilor reale le corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu ij se aduce
atingere, în timp ce drepturilor de creanţă le corespunde atît obligaţia pozitivă al cărei obiect
constă în a da şi a face, cît şi obligaţia negativă al cărei obiect constă în a nu face;
d) drepturile reale sînt opozabile erga omnes (tuturor), în timp ce drepturile de creanţă
sînt opozabile numai subiectelor pasive şi avînzilor lor cauză;
e) numai drepturile reale sînt însoţite de dreptul de urmărire şi de dreptul de preferinţă,
nu şi cele de creanţă; şi,
f) drepturile reale sînt limitate ca număr; ele există şi sînt recunoscute în limita şi în
cazurile reglementate expres de legea civilă, în timp ce drepturile de creanţă sînt nelimitate ca
număr.

Definiţie: Dreptul subiectiv civil nepatrimonial

drepturi.
 b) Drepturile subiective civile nepatrimoniale141 142

141 în lucrările de specialitate se întîlnesc şi sub denumirea de „drepturi personale nepatnmomale“.

142Gh. Beleiu, Op. cit., pag. 73.
Drepturile subiective civile nepatrimoniale (personale ncpatrimonialc) se clasifică din mai
multe puncte de vedere; vom prezenta în continuare clasificarea potrivit
două criterii: celor mai impor-
laiitc \ in raport de cadrul în care se individualizează persoana. Din acest punc

de vedere drepturile subiective civile nepatrimoniale se clasifică în: PUI1_ drepturi

patrimoniale cu ajutorul cărora se individualizează persoana în cadrul societăţii 143; şi,
. drepturi nepatrimoniale cu ajutorul cărora se individualizează persoana în cadrul
familiei144 145.
b) în raport de aspectele la care se referă. Din acest punct de vedere drepturile subiective
civile nepatrimoniale se împart în:
- drepturi nepatrimoniale ce privesc existenţa şi integritatea fizică şi [jiorală a persoanei.
Intră în această categorie: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate şi integritate fizică, dreptul la
libertate, onoare, cinste, reputaţie, secretul vieţii private etc.;
- drepturile referitoare la atributele de identificare a persoanei. Intră în această categorie:
dreptul la nume, dreptul la domiciliu etc.; şi,
- drepturile care privesc latura nepatrimonială (personală) a drepturilor de creaţie
intelectuală (dreptul de autor, dreptul de inventator etc.).
3. în raport de corelaţia dintre drepturile subiective civile
în funcţie de acest criteriu, drepturile subiective civile se împart în principale şi
accesorii.
a) Drepturile subiective civile principale
Definiţie: Dreptul subiectiv principal este dreptul
câre"5reo existenţă de sine stătătoare şi, pe cale de consecinţă, nu depinde de un alt drept.
Enumerare: în stadiul actual de evoluţie al legislaţiei
noastre primesc considerare juridică de drepturi principale:
1. dreptul de proprietate cu următoarele forme:
a) dreptul de proprietate privată (particualră), aparţinînd persoanelor fizice;
b) dreptul de proprietate aparţinînd persoanelor juridice de stat ;

143Această categorie este reglementată de normele dreptului civil.

144Reglementate de normele dreptului familiei.
145Vezi disp. art. 5 şi art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, care se referă la regiile autonome şi
societăţile comerciale al căror acţionar unic este statul.
 .74
c) dreptul de proprietate al persoanelor juridice cooperatiste sau obşteşti ;
d) dreptul de proprietate al persoanelor juridice mixte ; şi,
e) dreptul de proprietate de stat, privată şi publică .
2. drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate
privată:
a) dreptul de uz ;
b) dreptul de uzufruct
c) dreptul de abitaţie ;
d) dreptul de superficie
e) dreptul de servitute .
3. dreptul de folosinţă al instituţiilor de stat care au calitatea de persoane juridice, ca drept real
corespunzător dreptului de proprietate al statului ;
4. dreptul de folosinţă al celor ce şi-au construit locuinţa proprietate personală asupra terenurilor
atribuite de stat, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate al statului (terenul de sub locuinţă
şi aferent locuinţei) ,
5. dreptul de folosinţă apartinînd persoanelor juridice cooperatiste, obşteşti conferii de stat, asupra
unor bunuri proprietate de stat;

74 Vezi disp. an. 21 şi 23 sin Deereiul-Lcgc nr. 66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti; Vezi şi
disp. ari. 16 şi 17 d,n Decretul-Ugc nr. 67/1990
referitoare la Cooperaţia de consum. .... .,
75 Vezi disp. art. 35, alin. 1 din Ugea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Testul se referă la societăţile comerciale cu participare străină Vezi bunurile la care se referă disp. art. 53 din Legea nr.
76 15/1990. ..
Uzuarut şi cel ce are dreptul de abitaţiune trebuie să se folosească de ele ca un bun părinte de familie" (art. 567 C. civil);
77 „Uzuarul nu poate ceda nici închiria dreptul său altuia (art.
f,CMccareun drept de abita(iune pe o casă poate şedea într-insa cu familia sa, chiar de n-ar fi fost însurat la epoca cînd i s-a
78 dat acest drept. -,
Cel ce are drept la abila(iunc poate închiria, partea casei ce nu locuieşte •
Orice conslruc(ie, plantaţie sau lucru făcut în pâmînl sau asupra p¡imunului suit prezumatc ii fi făculc de către proprietarul
acelui pâmînl cu cheltuiala sa şi sini ale lui pina cc se dovedeşte din contra" (ari. 492 C. civil. Din dispoziţiile acestui text se
79
deduce dreptul de
„Servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil avînd un aU slăpîn“ (ari. 576 C.
civil). * ... .-
74 Este ceea cc sc înţelegea prin dreptul de administrare directă. Sn,^^den^,^l/“ua1^ din formularea ulilizată de disp. ari. 53, alin. 1
1 din Ugea nr- 15/1990, polnvU cu ca „Bunurile care rămîn in proprietatea statului, cum ar fi cladin guvernamentale, bunun
necesare desfăşurării activităţilor administraţiei de stat, rezerve ale statului şi alte asemenea sc înregistrează la
Departamentul rezervelor Statului şi sc administrează direct de înslituţi cărora Ic sînt dale în folosinţă" Acest drept este însă
precizat in Constituţie sub formula
„drept de administrare“. .. ,
Transformat în drept de proprietate prin efectul disp. art. 35 din Legea nr. 18/twt.

82
73
 6. dreptul de folosinţă al persoanelor juridice anexe, conferit de persoanele juridice cooperatiste,
obşteşti, particulare ori mixte; şi,
7. dreptul de preemţiune .

b) Drepturile subiective civile accesorii

Definiţie:____________________Dreptul subiectiv civil accesoriu este
dreptul a cărui soartă juridică depinde de existenţa altui drept subiectiv civil, acesta din urmă fiind
considerat principal în raport cu primul.

Enumerare:________ ^_________ Sînt drepturi reale accesorii:

a) dreptul de ipotecă“'*;
b) dreptul de gaj sau amanetul146;
c) privilegiile147; şi,
d) dreptul de rctenţie148 (debitul cum re junctum).
c) Importanţa clasificării

83
84

85

85 87

146Importanţa:în drept, clasificările nu prezintă numai o

cipal - vîndut se consideră şi cel accesoriu, dacă s-a împrumutat, dat în locaţie etc. bunul
principal, tot astfel se consideră şi bunul accesoriu.

4. In raport de gradul de certitudine conferit titularilor

Din acest punct dc vedere drepturile subiective civile se împart în drepturi pure şi simple şi
drepturi afectate de modalităţi.

a) Drepturile subiective civile pure şi simple

Definiţie:____________________Drepturile subiective civile pure şi simple

sînt drepturile care conferă deplină siguranţă titularilor lor produeîndu-şi efectele imediat ce s-au
născut, în mod definitiv şi irevocabil, fără a fi nevoie ca exercitarea lui viitoare să depindă de o
împrejurare viitoare.

Exemplu:_____________________ Exemplul tipic îl constituie dobîndirea

dreptului dc proprietate de către donator ca urmare a unui „dar manual“.
b) Drepturile subiective civile afectate de modalităţi

Definiţie:____________________Drepturile subiective civile afectate de

modalităţi sînt drepturile ale căror exerciţiu sau existenţă, după caz, depind de un eveniment
viitor (termen sau condiţie, ambele fiind considerate juridiceşte ca modalităţi).

importanţă teoretică; în multe situaţii importanţa unei clasificări din punct de vedere practic, se
învederează a fi mult mai mare, întrucît, cel mai adesea, a încadra ceva într-o categorie,
necondiţionat, accepţi anumite consecinţe juridice, total diferite faţă de situaţia în care acel ceva
ar fi încadrat într-o altă categorie.
în cazul clasificării de faţă, este neîndoielnic că cele două categorii de drepturi subiective
civile au regimuri juridice diferite, de unde şi importanţa deosebită a clasificării.
Importanţa concretă a acestei clasificări constă în recunoaşterea regulei accesorium
sequitur principalem (accesoriul urmează soarta juridică a principalului), ceea ce însemnează,
de pildă, că, dacă s-a vîndut bunul prin-
Vezi disp. ari. 48 din Legea nr. 18/1991.
„Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii.
147Ipoteca este din natura ei nedivizibilă şi subzistă în întregimea ei asupra tuturor imobilelor atectate, asupra
fiecărui şi asupra fiecărei porţiuni din acele imobile“ (Art 1746 C civili [poteca este un drept de garanjie reală
imobiliară.
148„Amanetul este un contract prin care datornicul remite creditorului său un lucru mobil spre siguranţa datoriei"
(ari. 1685 C. civil); „Amanetul dă creditorului dreptul de a fi plătit din lucrul amanetului, cu preferinţă înaintea
altor creditori“ (art. 1686 alin. 1).
„Privilegiul este un drept, ce dă unui creditor calitatea creanţei sale, de a fi preferat celorlalţi creditori, fie chiar
ipotecari" (art. 1722 C. civil).1
liste consacrat de doctrină şi practica judiciară şi este definit a fi posibilitatea deţinătorului unui bun ce aparţine
altuia de a refuza restituirea către proprietar a bunului respectiv atîta vreme cit nu î se plăteşte creanţa născută în
legătură cu el.
Precizare: ______ Dreptul afectat de termen este mai
apropiat de dreptul pur şi simplu, întrucît termenul este un eveniment viitor şi sigur în privinţa
producerii lui, motiv pentru care afectează numai exerciţiul nu şi existenţa lui, suspendîndu -1
pînă la împlinire (termenul suspensiv), ori punîndu-i capăt la împlinire (termenul extinctiv).
Dreptul afectat de condiţii este, însă, mai îndepărtat de dreptul pur şi simplu întrucît este un
eveniment viitor şi nesigur în privinţa producerii Iui.

c) Problema drepturilor eventuale şi drepturilor viitoare

Definiţii:
1. Dreptul eventual este dreptul aflat în genere pentru că îi lipseşte fie obiectul, fie
subiectul - componente importante ale existenţei sale -, ceea ce face să ofere un grad mai redus
de siguranţă. De regulă se dă ca exemplu dreptul la repararea unui prejudiciu care s-ar putea
produce.
 2. Dreptul viitor este dreptul care nu are nici obiect nici subiect şi nici nu e cunoaşte dacă în
viitor obiectul va exista ori dacă dreptul va aparţine unei anumite persoane.
^psîderare juridică: Deşi o parte a literaturii juridice le dă
^jjslderarea juridică rezultată din definiţiile date, în literatura juridică mai recentă se consideră că
reprezintă, după părerea noastră nu drepturi ubiective civile, concrete, ci simple elemente ale
capacităţii de folosinţă (adică aptitudinea abstractă, de a deveni titular al unui drept subiectiv
civil veritabil)149, punct de vedere pc care îl împărtăşim.

III. RECUNOAŞTEREA DREPTURILOR CIVILE

Distincţie: Din chiar definiţia dreptului în accep

ţia sa de drept subiectiv s-a reţinut că drepturile subiective există şi se manifestă numai în măsura
în care ele sînt recunoscute de dreptul obiectiv. Redusă la sfera dreptului civil, relaţia ne
învederează că drepturile subiective civile există şi se pot manifesta numai în măsura
recunoaşterii lor de normele dreptului civil.
Recunoaşterea drepturilor subiective civile se discută atît în plan general, global, cît şi în
plan special, de unde, ea poate fi generală sau globală şi specială.
Recunoaşterea globală în plan general, recunoaşterea drepturilor (generală): subiective
civile pentru persoana fizică se
găseşte în disp. art. 1 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi juridice 150 151
în privinţa persoanei juridice, realizarea recunoaşterii drepturilor subiective civile îşi găseşte
reglementarea în disp. art. 2 din acelaşi Decret nr. 31/1954 .
Recunoaşterea specială: Recunoaşterea specială a drepturilor su-
biective civile se realizează pe grupe de asemenea drepturi, prin izvoarele de drept civil, precum:

149Gh. Beleiu, Op. cit, 1?92, pag. 76; Vezi şi A. Pop, Op. cit, 1989, pag. 75 pentru părerea
150 Drepturile civile ale persoanelor fizice sînt recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale, materiale şi
culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de
convieţuire...“. . .., .,
151 Drepturile civile pe care le au, ca persoane juridice, organizaţiile... precum şi organele de stat şi celelalte instituţii
de stat, întreprinderile şi organizaţiile economice de stat sau cooperatiste, orice organizaţii obşteşti, ca şi societăţile
de colaborare economică sînt recunoscute în scopul de a asigura creşterea neîncetată a bunăstării...“.

85
 a) drepturile patrimoniale (reale şi de creanţă) sînt recunoscute, în mai ritatea lor, de
Codul civil, chiar prin faptul reglementării lor;
b) atributele de identificare - nume şi domiciliu - pentru persoana fizic' denumirea şi
sediul - pentru persoana juridică -, drepturile personale nen-!’ trimoniale (la onoare, reputaţie,
de autor, de inventator, starea civilă) Sîn' reglementate de Decretul nr. 31/1954 privind
persoanele fizice şi juridice;
c) o serie de drepturi subiective civile ale persoanei fizice sînt prcvăzme în Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului şj convenţia internaţională privind
drepturile copilului ,
d) o serie de drepturi fundamentale ale cetăţeanului care, în substanţa | or sînt şi drepturi
subiective civile, sînt reglementate de Constituţia României. ’
Evident, actele normative de mai sus sînt amintite cu titlu de exemplu întrucît sînt
numeroase alte acte normative care fac referire, aduc precizări sau contribuţii la reglementarea
unor drepturi subiective civile.

IV. OCROTIREA DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE

în Revista

94

86
 înfăptuirea acestui principiu şi, deci, ocrotirea drepturilor subiective civi e fi asigurate prin
mijlocirea cocrciţiunii, pe calea procesului civil (acţiuni P°. stiţie), titularul dreptului subiectiv
civil încălcat putînd chema în judecata '"vilă pe cel ce răspunde de atingerea acestui drept, iar
hotărîrca definitiva a C‘,antei de judecată va putea fi pusă în execuţie silită.
' în acest fel se asigură restabilirea dreptului încălcat. Procesul civil este »demontat de Codul de
procedură civilă, în principal, de unde se trage concluzia că şi normele acestui act normativ
contribuie la ocrotirea drepturilor subiective civile.
V EXERCITAREA DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE.
PRINCIPII
Glodul de punere a problemei: Din definiţia dată dreptului subiectiv
Hfrîl, rezultă că acest drept este o posibilitate juridică recunoscută de legea civilă, iar din
dezvoltarea dată definiţiei în prezenţa lucrare rezultă că dreptul subiectiv civil este o posibilitate
juridică,yîn timp ce exerciţiul
dreptului este posibilitatea juridică materializată“ . . . . . .
în acest context apare neîndoielnic faptul că dreptul subiectiv civi ca posibilitate juridică nu
trebuie confundat cu exerciţiul (exercitarea) lui care
valorează juridiceşte - posibilitate realizată.
Mai rezultă că nu întotdeauna un drept subiectiv civil este şi exercitat pentru că, în dreptul
nostru civil, exercitarea unui drept este lăsată la aprecierea titularului 152 153 154 155, ceea ce dă
conţinutul principiului disponibilităţii.
Principii: ~ în acest cadru exercitarea drepturilor
subiective civile este dominată de următoarele principii.
a) exercitarea dreptului subiectiv se face potrivit cu scopul lui economic
. .98
ci QOClâl
b) exercitarea dreptului subiectiv nu se poate realiza decît cu respectarea
legii şi moralei ; ... -100
c) dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţa
Buna-credinţă se prezumă (bona fidae pressumitur); şi,
d) dreptul subiectiv civil se exercită în limitele sale, date de normele dreptului obiectiv şi
moralei.
Exercitarea drepturilor subiective civile cu respectarea strictă a principiilor enunţate
fereşte pe titularii lor de pericolul vătămării altora: qui suo jure utitur, nemini laedit (cel care
îşi exercită dreptul său, nu vatămă pe altul).

152în titlul I, Capit.I,6,c.

153Vezi Supra, Capitolul 11, Secţiunea a IH-a, B, 1 (Noţiune).
154Nu csle obligatorie.
155 Disp. art. 3 alin. 2 din decretul nr. 31/1954.
UHl Vezi dlsD^arl 970 alin 1 C. civil; „Convenţiile irebuic exccutalc cu bună credinţă , disp. aplkabHe ^"exercitării drept
urilor civile subiective, graţie valorii lor de princip,u; Vczr 3, disp. art. 54 din Constituţie.

87
 VI. PROBLEMA ABUZULUI DREPT
Noţiune:____ __________________
Exercitarea unui drept subiectiv civil cu
încălcarea principiilor care cîrmuiesc această materie constituie ceea ce se înţelege, în dreptul
civil, prin abuz de drept.
Intr-o definiţie mai largă, prin abuz de drept sc înţelege exercitarea unui drept subiectiv
civil cu nesocotirea scopului său economic şi social, cu nesocotirea legii şi moralei, cu rea-
credinţă şi cu depăşirea limitelor sale.
Sancţiune: ________ în mod curent, sancţionarea abuzului de
drept sc face prin refuzul concursului forţei de constrîngerc a statului, adică prin neadmiterea
cererii reclamantului sau, după caz, prin înlăturarea apărării pîrîtului.
In situaţia în care abuzul de drept constituie conţinutul unei fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii, va opera răspunderea potrivit art. 998 şi urm. C. civil.

C. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA OBLIGAŢIEI CIVILE

I. NOŢIUNE

1. Definiţie
in dreptul privat roman: „Obligatio est juris vincuium quo
necesitate adstringimur alicujus solvendae rei secundul» nostre civitatis jura (obligaţia este o
legătură de drept prin care sîntem conslrînşi cu necesitate să facem o prestaţiunc oarecare
conform dreptului cetăţii noastre).
Esenţa obligaţiei este subliniată de necesitatea existenţei clementului coercitiv (de
constrîngerc), de Ia origine urmărindu-se obţinerea unei prestaţii, inclusiv pe calc silită:
Obligatioruni substantia non in co constitit, ut aliquod corpus nostrum vel aliquam servitutem
nostra faciat, sed ut alium nobis obstrigat ad dadurn aliquod vel faciendum vel
praestandum156
101 Justinian, Institutum juris, Carlea a Hl-a , Titlul XIII, De obligationibus.
(esenţa obligaţiunii nu constă în a face un lucru sau o servitute, ci în a constrînge o persoană sâ ne
dea ceva, să ne facă sau să ne chezăşuiască ceva).

în dreptul nostru: Obligaţia civilă este raportul juridic în

156Paul, Digeste, 44. 7. 3. pr.

88
temeiul căruia o persoană este ţinută să dea, să facă sau să nu facă ceva, în favoarea unei alte
persoane102 157 158 159.
într-o altă definiţie, obligaţia civilă este definită ca fiind „îndatorirea subiectului pasiv al
raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ,
conduită care constă în a da, a face oria nu face ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa
coercitivă a statului .
Altfel spus, obligaţia civilă este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană - denumită
creditor (reus credendi) poate să pretindă unei alte persoane - denumită debitor (reus debendi) să-i
facă o prestaţie pozitivă sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obţine forţat“
Evident, s-au folosit multe formulări în a defini obligaţia civilă. Credem că sînt corecte acele
definiţii în care sînt cuprinse următoarele elemente:
- obligaţia civilă este un raport juridic civil;
- în temeiul acestui raport creditorul are dreptul să pretindă de la debitor să săvîrşească o
prestaţie pozitivă (a da sau a face) ori una negativă (a nu face), adică să desfăşoare o anumită
conduită; şi,
- în cazul în care prestaţia nu este săvîrşită de debitor de bună voie, creditorului i se recunoaşte
posibilitatea s-o obţină forţat, apelînd la concursul forţei de constrîngere a statului, în acest caz -
acţiunea în justiţie urmată de executarea silită a hotărîrii judecătoreşti.

157 Tudor R. Popescu, în Tudor R. Popescu şi Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1968, pag. 9; Idem; Drept pentru învăţămîntul economic superior, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970,
pag. 112.
158Gh. Bcleiu, Op. cit, pag. 79.
159 Ion Dogaru, Elemente de drept obligaţional, Cure universitar, Partea a IlI-a, Tipografia Universităţii din Craiova,
1971, pag. 3.
Obligaţia de a da: Prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea
juridică de a constitui sau transmite drepturi reale cu privire la un bun.
Cînd priveşte transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun cert, obligaţia de a da se
consideră executată în momentul în care s-a încheiat convenţia (contractul), rămînînd
înstrăinătorului; obligaţia predării bunului respectiv. Aceasta constituie regula. în mod excepţional,
însă, obligaţia de a da se caracterizează printr-o anumită existenţă în timp, dacă:
a) convenţia (contractul) se referă Ia bunuri generice;
b) convenţia priveşte bunuri certe dar părţile au convenit ca dreptul de proprietate să se
transmită la o dată ulterioară încheierii acesteia;
c) convenţia priveşte un lucru cert, dar viitor (care nu a fost făurit încă);
Obligaţia de a nu face:_________ Conţinutul acestei obligaţii diferă în
funcţie de faptul dacă este privită ca obligaţie corelativă la un drept absolut, sau ca obligaţie
corelativă la un drept relativ:
- cînd obligaţia de a nu face este corelativă la un drept absolut, ea constă în îndatorirea generală şi
negativă de a nu aduce atingere dreptului respectiv;

89
 2. Accepţiunile termenului „obligaţie“

Accepţiunile noţiunii de obligaţie:

Noţiunii de obligaţie, de regulă, i se atribuie trei accepţiuni (sensuri, înţelesuri):

a) obligaţie în sens larg care exprimă însuşi raportul civil de obligaţie cu ambele componente
ale conţinutului său: drepturile pe care părţile le dobîndesc şi, respectiv, obligaţiile corelative ce
părţile şi le asumă;
b) obligaţie în sens restrîns, sens care desemnează obligaţia concretă a debitorului (obligaţie
în sens de datorie), privită osebit de drepturile dobîndite de părţi. Altfel spus, în această accepţiune,
obligaţia civilă înseamnă îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face (prestaţii pozitive) sau a nu
face (prestaţii negative); şi,
c) obligaţie în sens de titlu. în această accepţiune prin obligaţie se înţelege înscrisul
constatator al unei creanţe, de exemplu, obligaţiunile CEC. Rezultă că, uneori, termenul „obligaţie“
desemnează însuşi titlul prin care se constată existenţa unei datorii. Sînt considerate astfel titlurile
de credit la purtător, dreptul de creanţă fiind încorporat în înscrisul ce-1 reprezintă.
Precizare: dacă raportul juridic de obligaţie primeşte
considerare sub aspectul interesului creditorului, se numeşte drept de creanţă; dacă considerarea se
face din punct de vedere al intereselor debitorului, se numeşte obligaţie în sens restrîns sau
datorie.

II. CLASIFICARE

1. în raport de obiectul lor

Grupe: în raport cu acest criteriu, obligaţiile
civile se împart în trei subgrupe:
a) obligaţia de a da, a face, şi a nu face;
b) obligaţia pozitivă şi obligaţia negativă;
c) obligaţia de rezultat şi obligaţia de diligenţă.
a) Obligaţia de a da, obligaţia de a face şi obligaţia de a nu face

90
 d) convenţia priveşte un lucru care nu aparţine înstrăinătorului, caz în care transmiterea
dreptului de proprietate operează după ce înstrăinatorul însuşi a dobîndit proprietatea asupra bunului
respectiv;
e) convenţia priveşte un drept real imobiliar supus regimului cărţii funciare în privinja
înstrăinării, caz în care, dar fiind faptul că operaţia de intabulare este o condiţie ad validitatem
pentru contractul de înstrăinare, transmiterea dreptului de proprietate nu operează pe data încheierii
acestui act juridic civil ci, pe data intabulării actului în cartea funciară; şi,
f) prin lege sau prin alte normative se dispune că dreptul de proprietate sau un alt drept real se
transmit ulterior momentul încheierii convenţiei.
Din cele prezentate rezultă:
- obligaţia de a da este o obligaţie al cărei obiect constă într-o prestaţie pozitivă abstractă;
- obligaţia de a da priveşte constituirea ori strămutarea unui drept real cu privire la un bun; şi,
- constituirea sau strămutarea dreptului real cu privire la un bun este consecinţa firească a
formării acordului de voinţă;

Exemple:
- a constitui un drept real cu privire Ia un bun: îndatorirea asumată de împrumutat de a
constitui un drept de ipotecă în favoarea împrumutătorului spre a-i garanta creanţa; şi,
- a transmite un drept real cu privire la un bun: obligaţia vînzătorului de a transmite dreptul
de proprietate asupra lucrului vîndut din patrimoniul său în patrimoniul dobînditorului.

Obligaţia de a face: Obligaţia de a face este îndatorirea juri-

dică ce constă într-o prestaţie pozitivă, alta decît cea la care se referă constituirea sau strămutarea de
drepturi reale cu privire la un bun, şi anume, constă în prestaţia pozitivă de a executa o lucrare, ori
de a presta un serviciu, sau de a preda un lucru.
 - cînd obligaţia de a nu face este corelativă la un drept relativ, constă în abstenţiunea de a nu
face ceva pe care debitorul, în lipsa asumării acestei obligaţii, l-ar fi putut face.
Importanţa clasificării: Această clasificare prezintă importanţă
din următoarele puncte de vedere:
- pentru corecta calificare a unor acte juridice; şi,
- pentru executarea forţată a obligaţiilor
b) Obligaţii civile pozitive şi negative
Noţiune: Obligaţiile de a da şi a face sînt obligaţii
pozitive în timp ce obligaţia de a nu face este obligaţie negativă.
Importanţă: Clasificarea obligaţiilor în obligaţii pozi-
tive şi obligaţii negative este importantă nu numai din punct de vedere teoretic, ci, mai ales, din
punct de vedere practic, cu deosebire în materia punerii în întîrziere a debitorului:
- în cazul obligaţiilor pozitive se impune o punere formală în întîrziere; şi,
- în cazul obligaţiei negative, în principiu, încălcarea acestuia îl pune în întîrziere de drept, pe
debitor.
c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă
Obligaţia de rezultat: Obligaţia de rezultat (determinantă) este
obligaţia care constă în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat anume, determinat.
O asemenea obligaţie, o dată executată, asigură obţinerea rezultatului urmărit. Altfel spus,
obligaţia de rezultat se consideră executată cînd s-a obţinut rezultatul urmărit. De exemplu, obligaţia
cărăuşului de a transporta lucrul încredinţat în acest scop, la destinaţie se consideră executată numai
dacă lucrul a fost transportat şi predat în condiţiile prevăzute în contract.
Obligaţia de diligenţă: Obligaţia de diligenţă (de mijloace)
constă în îndatorirea debitorului de a tinde către atingerea unui scop, depunînd în acest sens toată
stăruinţa, toate diligenţele impuse de obţinerea rezultatului, fără a se pretinde însă a se şi obţine
rezultatul urmărit.
Obligaţia se consideră executată chiar dacă nu s-a obţinut rezultatul urmărit, dacă debitorul a
depus toată stăruinţa, toate diligenţele în acest sens. 160

160 Vezi disp. art. 1074-1077 C. civil

Noţiune:________ ^ Obligaţia reală (propter rem) constă în
îndatorirea ce revine, potrivit legii, celui ce deţine un bun în considerarea importanţei deosebită a
bunului respectiv pentru societate.
Intră în categoria obligaţiilor reale:
- obligaţia deţinătorului unui bun din patrimoniul naţional de a-1 conserva; şi,
- obligaţia deţinătorului unui teren agricol de a-1 cultiva.
Tot obligaţie reală este considerată, dintr-un alt punct de vedere, obligaţia debitorului de a
răspunde, pentru îndeplinirea ei, în limitele unui bun sau unor bunuri determinate.

92
De regulă se dă exemplul medicului care are obligaţia de a îngriji bolnavul potrivit cu regulile
profesiunii, cuceririle ştiinţei medicale şi prin utilizarea dotărilor şi madicamentaţiei indicate,
nu însă şi de a evita sucombarea acestuia.
2. In raport de opozabilitatea lor

Prezentare: Potrivit acestui criteriu, obligaţiile civile

se clasifică în obligaţii obişnuite, obligaţii opozabile terţilor şi obligaţii reale.
a) Obligaţiile obişnuite

Noţiune: Obligaţia obişnuită este obligaţia civilă

ce revine debitorului faţă de care s-a născut (ce revine celui ce s-a obligat).
Această obligaţie este opozabilă numai între părţi, tot astfel cum se întîmplă şi cu dreptul de
creanţă.
Considerate în raport de opozabilitatea lor, obligaţiile obişnuite sînt, numericeşte, cele mai
multe(cunosc cea mai mare frecvenţă).
b) Obligaţii opozabile terţilor

Noţiune:__________________ Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae

in reni), sînt obligaţiile strîns legate de un bun, în aşa fel încît creditorul îşi poate realiza
dreptul său numai cu concursul titularului actual al dreptului real asupra bunului respectiv, şi
el ţinut la îndeplinirea unei obligaţii anterioare, iară participarea sa.
Cu titlu de exemplu, amintim obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează obiectul
unui contract de locaţiune, de a respecta locaţiunea (ari. 1141 C.civil).
c) Obligaţiile reale
3. în funcţie de sancţiune
Prezentare: Potrivit acestui criteriu, obligaţiile civile
sînt perfecte şi imperfecte.
a) Obligaţiile civile perfecte
Noţiune: Obligaţia civilă perfectă este obligaţia a
cărei executare este asigurată, în caz de neexecutare de bună voie de către debitor, prin acţiunea
injustiţie în vederea obţinerii unui titlu executoriu pe baza căruia se poate trece la executarea silită,
de regulă, prin executorul judecătoresc. Imensa majoritate a obligaţiilor civile fac parte din această
categoric.

se clasifică în:
- obligaţii născute din contract;

93
 b) Obligaţiile civile imperfecte
Noţiune: Obligaţia imperfectă (naturală) este obli-
gaţia a cărei executare nu poate fi obţinută pe cale silită, ci numai în mod voluntar.
Precizare: înainte de orice altă clasificare, obligaţiile
juridice se împart în obligaţii naturale (şi ele obligaţii juridice, dar imperfecte) şi obligaţii civile.
Aşa cum rezultă din definiţie, obligaţiile naturale nu conferă creditorului posibilitatea de a
proceda la executarea lor silită, caracterizîndu-se prin aceea că pot fi executate numai voluntar.
Cîteva exemple de obligaţii naturale:
- obligaţiile civile stinse prin prescripţie;
- obligaţiile civile încheiate de o persoană aflată în stare de incapacitate, dacă sînt executate de
moştenitorii acesteia;
- datoriile de onoare care rezultă, de pildă, din contractul de joc sau
rămăşag etc;
în condiţiile legii, dacă sînt recunoscute ori se face o promisiune în scris de executare, se
transformă în veritabile obligaţii civile.
Spre deosebire de obligaţiile naturale, obligaţiile civile pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul
forţei coercitive a statului, dacă debitorul nu le execută de bună voie.
4. în funcţie de izvorul lor
Prezentare: în raport de acest criteriu obligaţiile civile
- obligaţii născute din actul unilateral de voinţă;
- obligaţii născute din gestiunea de afaceri;
- obligaţii născute din îmbogăţirea fără just temei;
- obligaţii născute din plata lucrului nedatorat; şi
- obligaţii născute din cauzarea de prejudicii (delictul civil).

SECŢIUNEA A IV-A

OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

A. NOŢIUNE

Cîteva definiţii:____________ în literatura juridică de specialitate s-a pus

problema dacă obiectul este sau nu un element necesar al raportului juridic civil şi, în rîndul celor ce
susţin afirmativa, părerile se împart cînd este vorba de a preciza în ce anume constă acest element:
numai în acţiunea sau abţinerea la care este îndrituit subiectul activ şi, respectiv, obligat subiectul
pasiv, sau şi lucrurile, atunci cînd ele există?

94
 Soluţia dominantă în materie este că obiectul este un element necesar al raportului juridic civil.
Pornind de la această soluţie, învederăm cîteva din definiţiile date obiectului raportului juridic
civil.
„Obiectul raportului juridic civil nu poate consta decît în acţiunea sau abţinerea pe care
subiectul activ (titularul dreptului) o poate pretinde subiectului pasiv (celui ţinut la obligaţie), iar
acesta fără a deosebi după cum în conţinutul raportului juridic civil intră un drept real sau un drept
de creanţă“161.
„Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea sau obstenţiunea la care este îndrituit
subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv, în alţi termeni conduita subiectelor acestui
raport“162.
„... este acţiunea sau inacţiunea (conduita) la care este îndrituit subiectul activ şi de care este
ţinut subiectul pasiv“163.
acţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv. Deci,
întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din conduita părţilor“ 164.
Din definiţiile prezentate, rezultă, neîndoielnic, că admiţînd necesitatea obiectului ca element al
raportului juridic civil, autorii sînt de părere că acest element constă în conduita subiectelor,
conduită dată de acţiunea sau abstenţiunea la care acestea se obligă.
în rîndul autorilor care consideră obiectul ca element necesar al raportului juridic civil, s-a
susţinut şi părerea potrivit căreia obiectul constă în acţiunea sau abstenţiunea la care se obligă
părţile, dar şi în lucrul la care se referă conduita părţilor, lucrul (lucrurile) primind în concepţia
susţinătorilor acestei păreri, considerarea de „obiect derivat“ („indirect“) 165.
S-a mai susţinut că lucrurile la care se referă conduita părţilor nu fac parte din obiectul
raportului juridic civil nici măcar sub considerarea de „obiect derivat“ („indirect“), dar nici nu pot fi
ignorate total, pentru că deşi sînt obiect exterior al conduitei părţilor, ele sînt, totuşi obiect al
obiectului acestui raport166.
161 Aurelian lonaşcu, în Tratat de drept civil, vot. I, Partea generală, Editura Academiei, 1967 pag. 208.
162Teofil Pop, în Op.ciL, 1989, pag. 77.
163Aurel Pop şi Gh. Beleiu, Op.cit. 1980, pg. 142.
164Gh. Beleiu, Op.cit., 1992, pag. 86.
165 L.B. Noviţki şi L.A. Lunţ, Teoria generală a obligaţiilorîn U.R.S.S., E.S.P.L.P., Bucureşti, 1953, pag. 54 şi urm.; A.
Ionaşcu, Op.cit., 167, pag. 208.
166 „Deşi nu includem lucrurile în elementele structurale ale raportului juridic civil, trebuie să subliniem totuşi, că, foarte
adesea conduita părţilor acestui raport este privitoare la ele, la lucruri. In acest sens, lucrurile pot fi privite ca obiect
exterior al acţiunii sau inacţiunii. Adică, lucrurile sînt obiect al obiectului raportului juridic civil, fără a fi, prin aceasta,
obiect al raportului juridic civil“ (Aurel Pop şi Gh. Beleiu, Op.cit, 1980, pag. 142).
în sens juridic: Prin bun în sens juridic se înţelege orice
lucru util omului şi susceptibil de apropriere juridică sub forma unor drepturi reale.
Din definiţia juridică a bunului, rezultă că un lucru pentru a putea fi considerat bun
trebuie să îndeplinească următoarele două condiţii:
a) să fie vorba de un lucru util omului; şi,
b)să fie susceptibil de apropiere juridică sub forma unor drepturi reale. Numai în
contextul recunoaşterii celor două condiţii ne putem explica, de pildă, de ce lumina şi căldura
soarelui în starea lor naturală deşi considerate bunuri în sens economic, nu pot fi considerate

95
 Credem că lucrurile constituie „obiect derivat“ („indirect“) al raportului juridic civil, tocmai
pentru că acţiunea, abstenţiunea, se referă la ele, deci, tocmai pentru că ele constituie obiect al
obiectului raportului juridic civil.
Aşadar, obiectul raportului juridic civil constă: în acţiunea sau abstenţiunea (conduita) la care
este îndreptăţit subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv, iar dacă acţiunea sau abstenţiunea se referă la
lucruri, şi în acestea, dar nu ca obiect direct, ci derivat (indirect).
B. INTERDEPENDENTE

între obiectul şi conţinutul Atît obiectul cît şi conţinutul raportului

raportului juridic civil:_________ juridic sînt neîndoielnic, elemente ale
structurii acestui raport şi prin consecinţă, deşi sînt într-o strînsă legătură, ele nu se confundă.
Strînsa legătură dintre aceste elemente este reliefată de următoarea idee: dacă sîntem în
prezenţa unui raport juridic complex, caracter rezultînd din pluralitatea de drepturi subiective şi
de obligaţii, dobîndite şi, respectiv, asumate de părţi, complex va fi şi obiectul său, în sensul că
vom fi în prezenţa mai multor acţiuni sau abstenţiuni, la care părţile sînt îndreptăţite sau
ţinute, după caz.
între obiectul raportului juridic Lucrurile la care se referă obiectul rapor- civil şi noţiunea de
„bunuri“: tului juridic civil sînt considerate, în
opinia unor autori, „obiect derivat“ sau „indirect“. Cum viaţa juridică, în principal, este
expresia juridică a mutaţiilor economice, nu se poate să nu se recunoască strinsa legătură
dintre cei doi termeni: obiect al raportului juridic civil şi lucrurile la care se referă.
C. DESPRE BUNURI

I. NOŢIUNE

1. Sensuri
Lato sensu: Lato sensu, prin bunuri înţelegem lucru-
rile şi drepturile referitoare la ele.
Stricto sensu: Stricto sensu, prin bunuri înţelegem
lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale.
2. Definiţie
în sens economic: Prin bun în sens economic se înţelege
orice lucru util omului. Rezultă că din punct de vedere economic, definirea bunului pretinde o
singură cerinţă (condiţie): cea de utilitate. Aşa se explică faptul că din punct de vedere

bunuri în sens juridic.

96
economic, lumina soarelui ca şi căldura lui sînt considerate bunuri, chiar în starea lor
naturală, nesupuse proceselor industriale.

97
 în măsura în care lumina şi căldura soarelui, supuse unor procese industriale, se transformă în
energie, rezultatul (energia) este bun în sens juridic.
Deşi sînt numeroase textele din Codul civil care utilizează termeni ca „bun“ sau „lucru“, legea
civilă nu consacră un text anume definirii acestei categorii.
Cuvîntul „lucru“ este folosit în disp. art. 480 C.civil pentru a defini proprietatea şi în disp. art.
963 din acelaşi act normativ care se referă la obiectul contractului.
în literatura de specialitate prin bun se înţelege „... o valoare economică ce este utilă pentru
satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi este susceptibil de apropiere sub forma
dreptului patrimonial“167.
3. Legătura dintre noţiunile de „bunuri“ şi „patrimoniu“

Prezentare: Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pa

trimoniale care aparţin unei persoane fizice sau juridice formează patrimoniul acesteia.
Drepturile patrimoniale ale unei persoane, ca şi obligaţiile patrimoniale ale acesteia, au acest
caracter pentru că sînt considerate a avea valoare economică, tocmai datorită faptului ca ele privesc
bunurile ce formează patrimoniul.
Un bun poate fi considerat (privit) ut singuli (individual), dar şi ca un element activ al
patrimoniului unei persoane fizice sau juridice. Rezultă că între patrimoniu şi bun este o relaţie ca
de la întreg (întregul fiind patrimoniul), la parte (partea fiind bunul).
Pentru viitorul specialist din domeniul dreptului este important să reţină că celor două noţiuni -
bun şi patrimoniu -, în drept li se atribuie un alt înţeles decît cel din limbajul uzual şi anume, un
sens tehnic-juridic, specific.

II. CLASIFICAREA BUNURILOR

1. Bunurile aflătoare în circuitul civil, bunuri care nu sînt în circuitul civil şi bunuri cu
circuit civil condiţional

Criteriul folosit: împărţirea bunurilor în bunuri aflătoare în

circuitul civil, bunuri exceptate circuitului civil şi bunuri cu circuit civil condiţional se face potrivit
criteriului circulaţiei lor juridice.
Bunuri aflătoare în circuitul Bunurile aflătoare în circuitul civil sînt bu- civil: nurile care pot
face obiectul actelor juridice,
adică bunurile care pot fi dobîndite sau înstrăinate prin asemenea acte.
Bunurile aflătoare în circuitul civil constituie regula 168, ceea ce însemnează că dacă legea nu
face nici o precizare cu privire la circulaţia unor bunuri, trebuie admis că acele bunuri fac parte din
această categorie şi că, ori de cîte ori legea condiţionează dobîndirea şi - respectiv - înstrăinarea
167Gh. Beleiu, Op.cit, 1992, pag. 87.
168 Vezi în acest sens disp. art. 963 C.civil: „Numai lucrurile ce sînt în comerţ pot fi obiectul unui contract“.
unor bunuri sau le socoteşte expres exceptate circuitului juridic civil, sîntem în prezenţa unor
excepţii de la această regulă.

Bunuri exceptate circuitului Bunurile exceptate circuitului juridic ci- juridic civil: vil sînt
bunurile care nu pot forma obiec
tul unor acte juridice civile, adică sînt inalienabile.
Intră în această categorie, de pildă, teritoriul României 169 170 171 şi terenurile care fac parte din
domeniul public11 .

B u n u r i c u c i rc u i t c i v i l Bunurile cu circuit civil condiţional sînt

condiţional:___________________ bunurile care pot fi deţinute, dobîndite şi
respectiv - înstrăinate prin acte juridice numai cu îndeplinirea condiţiilor cerute expres de lege.
Intră în această categorie:
° 117
- armele, muniţiile şi materialele explozibile ;
- produsele şi substanţele toxice172; şi,
- terenurile proprietate privată173

Importanţa clasificării: Clasificarea bunurilor în raport de

criteriul circulaţiei lor juridice prezintă o deosebită importanţă, datorită faptului că a încadra un bun
în una din cele trei categorii însemnează a-i recunoaşte un anumit regim juridic. Pe de altă parte,
importanţa clasificării se vădeşte şi în planul valabilităţii actelor juridice considerată în legătură cu
obiectul lor.

2. Bunuri certe şi bunuri generice

Criteriul folosit:__________ împărţirea bunurilor în bunuri certe şj

bunuri generice se face în funcţie de criteriul modului în care sînt determinate, dar şi în raport de
voinţa părţilor.

Bunuri certe: Bunurile certe (res certa) sînt acele bu-

nuri care, potrivit fíe cu natura lor, fie cu clauzele unui act juridic civil sînt determinate (precizate),
adică individualizate cu ajutorul însuşirilor specifice fiecăruia dintre ele.

169Vezi disp. art. 3(1) din Constituţie.

170 Vezi disp. art. 5 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991: „Terenurile care fac parte din domeniul public sînt
scoase din circuitul civil dacă prin lege nu se prevede altfel“.
171 AI căror regim juridic în privinţa deţinerii, dobîndirii şi înstrăinării este reglementat prin disp. Decretului nr. 367/1971.
172Al căror regim juridic este stabilit prin disp. Decretului nr. 466/1979.
173 Potrivit disp. art. 45 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, „Terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor...
pot fi dobîndite şi înstrăinate prin oricare din modurile stabilite de legislaţia civilă, cu respectarea dispoziţiilor din
prezenta lege“.
Vezi în acest sens disp. art. 165 din Constituţie.
 Cu titlu de exemplu, intră în această categorie: o casă anume, unicatele, un autoturism indicat
prin numărul de înmatriculare, un cal de curse in- divizualizat prin numele său, apartenenţa la un
anume proprietar şi, eventual, părinţii din care descinde.

Bunuri generice (determinate Bunurile generice (determinate generic -

generic):______________________ res genera -) sînt bunurile ce nu se
determină prin însuşirile proprii, ci cu ajutorul însuşirilor categoriei din care fac parte şi care pot fi
individualizate, potrivit naturii lor, prin număr, greutate sau măsură.
Ca titlu de exemplu, intră în această categorie: banii, alimentele, o turmă de oi, o herghelie de
cai etc.

Importanţa clasificării:_________ Clasificarea bunurilor în res certa şi res

genera prezintă importanţă datorită urmării unor regimuri juridice diferite, atît în privinţa
momentului transmiterii dreptului real cu privire la ele şi în privinţa transmiterii (suportării)
riscului, cît şi în privinţa locului de executare a obligaţiei de predare.
1. în privinţa momentului transmiterii dreptului real, distingem după cum este vorba de
bunuri certe sau bunuri de gen:
a) în cazul înstrăinării bunurilor certe, momentul transmiterii dreptului real este însuşi
momentul formării acordului de voinţă intervenit între părţi174. Aceasta este regula.
De la această regulă se admit unele excepţii:

174Vezi disp. art. 971 şi ari. 1295 alin. 1 C.civil.

 - dacă prin voinţa lor, părţile au stabilit o altă dată drept moment al transmiterii dreptului real;
şi,
- înstrăinarea şi, respectiv, dobîndirile imobiliare supuse cărţii funciare operează pe data
intabulării.
b) în cazul bunurilor generice, transmiterea dreptului real operează pe data individualizării lor,
dată care poate fi ulterioară celei a formării acordului de voinţă.
2. în privinţa transmiterii (suportării) riscului, trebuie deasemeni distins după cum este
vorba de bunuri certe sau bunuri de gen, cu precizarea că, în ambele cazuri, determinantă este
acţiunea regulei res périt domino (riscul îl suportă proprietarul):
a) în cazul bunurilor certe riscul se transmite din momentul acordului de voinţă, adică o dată
cu dreptul de proprietate, ceea ce însemnează că dacă bunul dispare după data formării
contractului, riscul îl suportă dobînditorul chiar dacă bunul nu i-a fost efectiv predat;
b) în cazul bunurilor de gen, regula res périt domino face posibile următoarele două situaţii:
- dacă lucrul piere după momentul formării acordului de voinţă dar înainte de individualizare
(predare), riscul îl suportă înstrăinătorul, datorită faptului că nu s-a transmis încă dreptul de
proprietate; şi,
- dacă, însă, lucrul piere după individualizare, riscul îl suportă dobînditorul pentru că, din acel
moment acesta a devenit proprietar.
3. în privinţa locului de executare a obligaţiei de predare a bunurilor, dacă părţile nu l-au
stipulat expres, distingem:
a) în cazul bunurilor certe, obligaţia se va executa la locul unde se afla bunul vîndut la
momentul contractării175; şi,
b) în cazul bunurilor de gen, obligaţia se va executa la domiciliul debitorului 176.
3. Bunuri fungibile şi nefungibile

Criteriul folosit: Clasificarea bunurilor în bunuri fungibi]e

şi bunuri nefungibile se face în raport de posibilitatea, respectiv, ¡m, posibilitatea înlocuirii lor cu
prilejul executării unei obligaţii civile.
Bunuri fungibile: Bunurile fungibile sînt acele bunuri care,
aflîndu-se într-un raport de echivalenţă, se pot înlocui unele cu altele cu prilejul executării unei
obligaţii.
Bunuri nefungibile: Bunurile nefungibile sînt acele bunuri

175 Vezi disp. art. 1319 C.civil: „Predarea trebuie să se facă la locul unde, se afla lucrul vîndut în timpul vînzarii, dacă
părţile nu s-au învoit altfel“
176 Pentru că plata este chcrabilă, iar nu portabilă. V. în acest sens disp. art. 1104 C.civil: „Plata trebuie a se face în locul
arătat în convenţie.
Dacă locul nu este arătat, plata, în privinţa lucrurilor certe şi determinate, se va face în locul în care se află obiectul
obligaţiei în timpul contractării, în orice alt caz, plata se face la domicilrul debitorului“.
Bunuri neconsumptibile: Bunurile neconsumptibile sînt bunurile
care formează obiectul unor acte multiple şi succesive de întrebuinţare
care, neaflîndu-se într-un raport de echivalenţă unele cu altele, nu pot fi înlocuite cu prilejul
executării unei obligaţii civile.
Noţiunen de fungibilitate: Fungibilitatea se defineşte a fi raportul de
echivalenţă între două bunuri de acelaşi fel, în virtutea căruia ele pot fi schimbate (înlocuite) între
ele.
Caracterul fungibil al bunurilor poate rezulta din împrejurarea că este vorba de bunuri de gen,
dar şi din voinţa părţilor care pot atribui acest caracter unui bun.
Importanţa clasificării: Clasificarea bunurilor în bunuri fungibile
şi bunuri nefungibile prezintă importanţă pe planul executării obligaţiilor civile şi anume, pentru
cazurile în care, cu prilejul executării, se pune problema înlocuirii unui bun cu altul.
4. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

Criteriul folosit: împărţirea bunurilor în bunuri con-

sumptibile şi bunuri neconsumptibile se face în raport de faptul dacă folosirea lor implică sau nu
implică înstrăinarea sau consumarea lor, după caz. Astfel, însuşirile naturale ale lucrului se
constituie în criteriul obiectiv al clasificării, iar voinţa părţilor, în criteriul subiectiv al acesteia.
Bunuri consumptibile: Bunurile consumptibile sînt acele bunuri
care îşi distrug substanţa (de pildă, alimentele) sau şi-o înstrăinează (banii) într-un singur act de
folosinţă.
(folosinţă) fără a li se distruge substanţa sau a se pierde juridic (exemplu: o casă, un stilou, un
autoturism etc.).
Importanţa clasificării: Clasificarea bunurilor în bunuri con
sum ptibi le şi bunuri neconsumplibiie prezintă importanţă în materie de uzufruct 1 şi în materie de
împrumut1“4.
5. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

Criteriul folosit: împărţirea bunurilor în bunuri frugifere şi

bunuri nefrugifere se face în raport de împrejurarea dacă acestea sînt sau nu producătoare de fructe.
Bunuri frugifere: Bunurile frugifere sînt bunurile produ
cătoare de fructe, acele bunuri care, periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere unor
produse numite „fructe“.
Bunuri nefrugifere: Bunurile nefrugifere sînt bunurile care nu
produc fructe, adică bunuri care nu au calitatea de a da naştere la produse în mod periodic şi fără
consumarea substanţei.
Categorii de fructe: ___ Cele trei categorii de fructe sînt preci
zate în disp. art. 482 C. civil 177 178 179 180 181 182, dispoziţii referitoare la subiectul căruia i se cuvin 121 şi
titlul sub care i se cuvin .
1. Fructele naturale sînt fructele care se produc fără intervenţia omului, adică cele pe care
pămîntul le produce de la sine183.
Intră în această categorie: fructele de pădure, stuful bălţilor, ierburile necultivate etc.
Sînt asimilate acestora, potrivit disp. art. 522 C. civil, producţia şi prăsila (sporul
animalelor).
2. Fructele industriale sînt fructele care implică intervenţia omului 184 Intră în această
categorie, de exemplu, diferitele recolte.
3. Fructele civile sînt echivalentul în bani (venituri în bani) sau alte bunuri ca urmare a
folosirii unui bun. Intră în această categorie chiriile, dobînzile sumelor exigibile, venitul
rentelor şi arendelor185.
Necesitatea deosebirii între în timp ce fructele sînt prestaţiile perio-
fructe şi producte:_____________dice ale unui lucru care, prin aceasta, nu-
şi distruge substanţa, productele sînt foloasele care se trag dintr-un bun a cărui substanţă se
consumă. Intră în categoria productelor: piatra dintr-o carieră, nisipul din albia unui rîu etc.
Distincţia dintre aceste două categorii (fructe şi producte) apare absolut necesară în
materie de uzufruct186 şi de posesie mobiliară, astfel:
a) în cazul uzufructului, uzufructuarul poate pretinde numai fructele (are dreptul numai
la fructe) nu şi la producte pentru că acestea din urmă se cuvin nudului proprietar; şi,
b) în cazul posesiei de bună-credinţă nu se dobîndeşte proprietatea productelor, ci numai
a fructelor187.
Importanţa distincţiei între cele Importanţa distincţiei între fructele natu-

177 Art. 517 C. civil: „Uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sînt proprietatea altuia, întocmai ca
însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa“.
178 Cu cele două forme ale sale: a) de consumaţie, cînd împrumutatul, fată de faptul că s-a transmis chiar proprietatea
lucrului, are obligaţia să restituie bunuri de aceeaşi calitate şi
cantitate cu cele primite; şi,
b) de folosinţă, cînd, iransmiţîndu-sc temporar doar folosinţa, împrumutatul are obligaţia să restituie chiar lucrul primit.
179Naturale, industriale şi civile.
180 „Fructele naturale sau industriale ale pămînlului, fructele civile, sporul animalelor (prăsită), se cuvin proprietarului în
puterea dreptului de accesiune“.
181Şe cuvin proprietarului,
182In puterea dreptului de accesiune.
183 Vezi disp. art. 522 teza I C. civil: „Fructele naturale sînt acelea ce pămîntul produce de la sine; producţia şi prăsila
(sporul animalelor) sînt asemenea fructe naturale...“.
184 „... Fructele industriale ale unui fond sînt acelea ce se dobîndesc prin cultură“ (art. 522, teza a Il-a C. civil).
185 Vezi disp. art. 523 C. civil: „Fructele civile sînt chiriile caselor, dobînzile sumelor exigibile, venitul rentelor; arendele
intră în clasa fructelor civile“.
186 „Uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sînt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor,
insă cu îndatorirea de a Ic conserva substanţa“.
187 Vezi disp. art. 485 C. civil: „Posesorul nu cîştigă proprietatea fructelor dccît cînd posedă cu bună-credinţă; la cazul
contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarul care-l revendică".
trei categorii de fructe:_________ rale, fructele industriale şi fructele civile
este una de ordin juridic: dobîndirea (intrarea în patrimoniu) în privinţa fructelor naturale şi
celor industriale se realizează prin culegere188 , în timp ce dobîndirea fructelor civile 189 are loc
zi cu zi190.
Importanţa clasificării bu- Importanţa clasificării bunurilor în bunuri nurilor în bunuri
frugifere şi frugifere şi bunuri nefrugifere decurge bnnuri nefrugifere: din necesitatea
distincţiei între diferitele
categorii de fructe, cum şi din necesitatea şi importanţa distincţiei între fructe, pe de o parte
şi producte, pe de altă parte şi poate fi subliniată sintetic de următoarele idei:
a) modul de dobîndirc a fructelor, veniturilor şi productelor este diferit: fructele naturale şi
industriale se dobîndcsc prin culegere, veniturile (fructele civile) se dobîndcsc zi cu zi, iar
productele se dobîndesc prin separarea lor;
b) în cazul uzufructului fructele şi veniturile se culeg de către uzufructuar, în timp ce
productele se cuvin nudului proprietar; şi,
c) în privinţa efectelor posesiunii este important a se reţine că posesorul de bună-credinţă
dobîndeşte numai fructele şi veniturile, nu şi productele.
6. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile
Criteriul folosit: Clasificarea bunurilor în bunuri divizibile
şi bunuri indivizibile se face în raport de împrejurarea dacă ele pot fi împărţite fără să-şi
schimbe destinaţia.
Bunuri divizibile: Bunurile divizibile sînt acele bunuri care,
prin împărţire, nu-şi schimbă destinaţia. Exemple: o cantitate de alimente, un cupon de stofa
etc.
Bunuri indivizibile: Bunurile indivizibile sînt acele bunuri
care, dacă ar fi împărţite, şi-ar schimba destinaţia (afecţiunea). Exemple: un cal, o masă etc.
Importanţa clasificării: Clasificarea bunurilor în bunuri divizibile
şi bunuri indivizibile prezintă importanţă din mai multe puncte de vedere:
a) în materia partajului, problema se pune în mod diferit, după cum este vorba de împărţeala
unui singur bun (ut singuli), sau împărţeala unui patrimoniu; şi,
b) în materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecte distingem:
- dacă obligaţia are drept obiect un lucru indivizibil, sîntem în prezenţa unei obligaţii
indivizibile, fiecare debitor fiind ţinut pentru întreaga datorie; şi,
- dacă obligaţia are drept obiect un lucru divizibil, sîntem în prezenţa unei obligaţii divizibile,
fiecare debitor fiind ţinut pentru partea lui.
188Percepere.
189Intrarea lor în patrimoniu.
190Prin simpla scurgere a timpului.
 7. Bunuri principale şi bunuri accesorii
Criteriul folosit: Clasificarea bunurilor în aceste două
categorii (principale şi accesorii) se face în raport de corelaţia (legătura) dintre ele, corelaţie
care poate ţine, fie de însuşirile bunului, fie de voinţa omului.
Bunuri principale: Bunurile principale sînt bunurile care pot
fi folosite, potrivit destinaţiei lor, în mod independent, adică fără a fi destinate să servească la
folosirea altui bun.
Bun accesoriu: Bunurile accesorii sînt bunurile care sînt
afectate întrebuinţării altor bunuri.
Exemple de bunuri aflate într-o asemenea corelaţie: vioara şi arcuşul, lacătul şi cheia, ceasul şi
cureaua, televizorul şi antena.
Importanţa clasificării: Importanţa juridică a acestei clasificări se
vădeşte cu deosebire în planul executării obligaţiilor civile, debitorul fiind ţinut să predea atît bunul
principal cît şi bunul accesoriu, dacă nu s-a stipulat altfel, potrivit regulii exprimată în adagiul
accesorium sequitur principale (accesoriul urmează soarta juridică a principalului).
8. Bunuri corporale şi bunuri incorporate
Criteriul folosit: împărţirea bunurilor în aceste două
categorii (corporale şi incorpórale) se face în raport de modul lor de percepere.
Bunuri corporale: Bunurile corporale sînt bunurile care au o
existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un animal
de tracţiune, un autoturism etc.).
Bunuri incorpórale: Bunurile incorpórale sînt bunurile a căror
existenţă este abstractă, motiv pentru care scapă percepţiei ca atare cu ajutorul simţurilor omului.
Altfel spus, „Este incorpórala valoarea economică ce are o existenţă ideală, abstractă, putînd fi
percepută cu „ochii minţii“.
Intră în această categorie drepturile patrimoniale.
Importanţa clasificării: Clasificarea bunurilor în bunuri corporale
şi bunuri incorpórale prezintă importanţă, mai ales, în următoarele majerii:
a) în materia dobîndirii proprietăţii asupra bunurilor mobile ca efect al posesiei de bună-
credinţă191 192 , cu precizarea că disp. art. 1909 sînt aplicabile numai bunurilor mobile corporale;

191 Potrivit disp. art. 1909 C. civil, „Lucrurile mişcătoare sc prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo
curgere de timp. Cu toate acestea, cel cc a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de
trei ani. din ziua cînd l-a pierdut sau cînd
192 s-a furat, de la cel care-l găseşte, rămînind acestuia recurs în contra celui de la care il are“.
 b) în materia dobîndirii proprietăţii asupra mobilelor prin tradiţiune, cînd darurile manuale
pot privi numai bunuri corporale; şi,
c) în materia titlurilor de valoare care sînt, prin esenţa lor, negociabile.
9. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile
Criteriul folosit:_______________ Clasificarea bunurilor în aceste categorii
(sesizabile şi insesizabile) se face în raport de împrejurarea dacă sînt sau nu supuse urmăririi şi
executării silite pentru plata datoriilor.

Bunuri sesizabile:_____________ Bunurile sesizabile sînt bunurile care pot

face obiectul executării silite pornite în contra debitorului193 194.
Bunuri insesizabile:_________ Bunurile insesizabile sînt bunurile care
nu pot fi urmărite silit pentru plata unei datorii195.
Importanţa clasificării:_______ Aşa cum rezultă din definiţiile celor două
categorii de bunuri, importanţa acestei clasificări priveşte, în mod cu totul aparte, materia
executării silite.
10. Bunuri imobile şi bunuri mobile
Criteriul folosit:______________ Această importantă clasificare se
realizează în funcţie de natura bunurilor, dar şi în raport de calificarea dată de legea civilă.

Bunuri imobile:_______________ Sînt bunuri imobile:

a) bunurile imobile prin natura lor. Intră în această categorie:
- terenurile şi clădirile196;
- morile de vînt sau apă, aşezate pe stîlpi197; şi,
- recoltele prinse de rădăcini şi fructele arborilor neculese încă198.
b) bunurile mobile prin natura lor, dar considerate imobile prin destinaţie 199:
....- animalele afectate la cultură;
- instrumentele arătoare;

193 seminţele date arendaşilor sau colonilor parţiari (n.n. dijmaşii);

194Vezi disp. art. 409 C. procedură civilă.
195Vezi, de exemplu disp. art. 21 din Decretul-Lege nr. 66/’99, în legătură cu mijloacele fixe
ale unei Cooperative meşteşugăreşti.
196Vezi disp. art. 463 C. civil: „Fondurile de pămînt şi clădirile sînt imobile prin natura lor“.
197„Morile de vînt, sau apă, aşezate pe stîpli, sînt imobile prin natura lor“ (Art. 464 C. civil).
198 „Recoltele care încă se lin de rădăcini, şi fructele de pe arbori, neculese încă, sînt asemenea imobile...“ (art. 465 alin. 1
C. civil).
199 Intră în această categorie (potrivit disp. art. 471 C. civil151):
 - porumbii din porumbărie;
- lapinii (n.n. iepurii de casă) ţinuţi pe lingă casă;
- stupii cu roi;
- peştele din iaz (heleşteie);
- teascurile, clădirile, alambicurile, căzile şi vasele;
- instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hîrtie şi altor uzine;
- paiele şi gunoaiele.
Mai sînt imobile prin destinaţie toate efectele mobiliare (n.n. lucrurile mobile) ce proprietarul
a aşezat către fond în perpetuu“200.
In această categoric intră şi bunurile precizate mai jos:
- lucrurile mobile aşezate perpetuu pe un imobil, „ cînd acestea sînt întărite cu gips, var sau
ciment, sau cînd ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului către care sînt
aşezate“201;
- „oglinzile unui apartament se presupun aşezate perpetuu cînd parchetul pe care ele stau este
una cu boaseria (n.n. - lemnăria care îmbracă pereţii interiori ai unei camere) camerei“ 202-
- tablouri şi alte ornamente“203'17;
- statuile, „cînd sînt aşezate înadins, chiar cînd ele s-ar putea scoate fără fractură sau
deteriorare“204; şi,
- „Urloaielc sau ţevile ce servesc pentru conducerea apelor Ia un fond de pămînt, sau la vreo
casă...“ 205 206 .
Din prezentarea făcută rezultă că bunurile mobile din această categorie, pentru a fi
considerate imobile prin destinaţie, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele două condiţii:
- atît bunul imobil prin natura lui, cît şi lucrul mobil destinat a folosi la exploatarea lui să aibă
acelaşi proprietar: şi,
- între cele două lucruri să fie un raport de accesiune, adică lucrul mobil să fie afectat
exploatării imobilului;
c) bunurile imobile prin obiectul la care se aplică1511.

200Art. 468, alin. 2 şi 3.

201Art. 469, alin. 1.
202Disp. art. 469 alin. 2 C. civil.
203Art. 469 alin. 3 C. civil.
204Art. 469 alin. 4 C. civil.
205(irt-4?° C' c'vil:sîm ¡mobile şi fac parte din proprietăţile la care servesc“.
206Vezi disp. art. 471 C. civil.
 - uzufructul lucrurilor imobile;
- servituţile; şi,
- acţiunile care tind la revendicarea unui imobil.
La bunurile prevăzute de disp. art. 471 C. civil, literatura juridică de specialitate mai
adaugă:
- celelalte drepturi reale asupra imobilelor;
- drepturile de creanţă care au ca obiect darea ori preluarea unui lucru mobil; §i,
- acţiunile în justiţie privitoare la imobile.
Recapitulînd, sînt bunuri imobile: a) bunurile imobile prin natura lor; b) bunurile mobile prin
natura lor, dar considerate imobile prin destinaţie; şi, c) bunurile imobile prin obiectul la care se
aplică.
Bunuri mobile:________________ Sînt bunuri mobile:
a) bunurile mobile prin natura lor, adică acele bunuri care se pot muta
dintr-un loc în altul, fie cu energia proprie (exemplu, animalele), fie cu ajutorul unei energii
străine (exemplu, lucrurile neînsufleţite) ; ^
b) bunurile mobile prin determinarea legii. Intră în această categorie
- drepturile reale asupra mobilelor;
- drepturile de creanţă;
- acţiunile în justiţie privitoare la mobile; şi,
c) bunurile mobile prin anticipaţie (lucrurile care, prin natura lor, sînt imobile, dar părţile,
printr-un act juridic, le consideră, prin vrerea lor, imobile). Intră în această categorie fructele şi
recoltele neculese încă.
Importanţa clasificării: Clasificarea bunurilor în bunuri imobile
şi bunuri mobile prezintă importanţă deosebită din următoarele puncte de vedere:
a) din punct de vedere al efectelor posesiunii:
- posesia de bună-credinţă valorează proprietate în materie de mobile ; 207 208 209

207 „Sînt mobile prin natura lor corpurile care se pol transporta de la un loc la altul, atît cele care se mişcă de sine
precum sînt animalele precum şi cele care nu se pot strămuta din loc in loc dccît prin o putere străină, precum sînt
iucrurile neînsufleţite“.
208Vezi disp. art. 1909 C. civil. .
209„Sini mobile prin determinarea legii, obligaţiile şi acţiunile care au de obiect sumele exigibile
sau efecte mobiliare (n.n. lucruri mobile), acliunile sau interesele în companii de finanle, de comerţ sau dc industrie,
chiarşi cînd capitalul acestor companii constă în imobile.
Aceste ac(iuni sau interese se socot ca mobile numai în privinţa fiecărui din asociaţi şi pe cît timp line asociaţia. .
._
Sînt, de asemenea mobile prin determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viată asupra statului sau asupra
particularilor“.
 - numai înstrăinarea imobilelor este supusă unor condiţii speciale (act
autentic, autorizaţie prealabilă etc); şi,
- în principiu, acţiunile posesiei pot fi folosite numai în cazul tulburării
posesiunii imobilelor;
b) Din punct de vedere al operaţiilor de înstrăinare:
- numai înstrăinarea imobilelor este supusă formalităţilor publicităţii; şi,
- numai înstrăinarea imobilelor este supusă unor condiţii speciale 210;
c) din punct de vedere al drepturilor reale de garanţie:
- gajul şi amanetul au ca obiect numai lucruri mobile; şi,
- ipoteca are ca obiect numai bunuri imobile.
d) Din punct de vedere al regimului juridic al bunurilor soţilor:
- înstrăinarea sau grevarea bunurilor imobile nu se poate face de către un
soţ decît cu consimţămîntul expres al celuilalt soţ; şi,
- înstrăinarea imobilelor se poate face fără consimţămîntul celuilalt soţ,
legea prezumînd acest consimţămînt211;
e) din punct de vedere al competenţei instanţelor de judecată:
- litigiile privind bunurile imobile sînt de competenţa instanţei locului în
care este situat bunul; şi,
- litigiul privind bunurile mobile sînt de competenţa instanţei domiciliului
pîrîtului (actor sequitur forum rei);
f) din punct de vedere al executării silite, regulile diferă în funcţie de
faptul dacă este vorba de o executare silită imobiliară sau de o executare silită
imobiliară; şi,
g) din punct de vedere al raporturilor juridice cu un element de
extraneitate:
- imobilele sînt cîrmuite de lex rei sitae; şi,
- mobilele sînt cîrmuite, fie de lex personalis care poate fi lex patriae, fie
de lex domicilii, după caz.
210Act autentic, autorizaţie prealabilă etc.
211Se admite că sîntem în prezenta unui mandat tacit.
SECŢIUNEA AV-A
IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
A. INTRODUCERE
I. CONTEXT RELAŢIONAL
Premise necesare pentru exis- Raportul juridic civil abstract, definit a fi tenţa
raportului juridic civil relaţia socială, patrimonială ori personală abstract:
nep^trimonială, reglementată de o normă
de drept civil, reclamă existenţa următoarelor două premise:
a) existenţa subiectelor de drept civil -persoane fizice sau persoane
juridice- între care se stabileşte legătura socială reglementată de o normă de
drept civil; şi,
b) norma de drept civil care reglementează legătura respectivă.
Premisele necesare pentru exis- Pentru existenţa raportului juridic civil tenţa
raportului juridic civil concret sînt necesare următoarele trei concret:
premise:
a) cele două premise necesare pentru existenţa raportului juridic civil
abstract:
- existenţa subiectelor de drept civil; şi,
- existenţa normei juridice civile care reglementează relaţia socială dintre
subiecte; şi
b) actul sau faptul juridic concret de producerea cărora legea civilă leagă
naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil.
Context relaţional: Din cele prezentate rezultă următoarea
legătură complexă:
a) premisa necesară şi obligatorie pentru cele trei categorii (raportul juridic
civil abstract, raportul juridic civil concretşi izvorul raportului juridic concret)
este norma juridică civilă;
b) raportul juridic civil abstract constituie cadrul de principialitate şi
reglementare juridică pentru existenţa, recunoaşterea şi manifestarea raportului
juridic concret;
c) raportul juridic civil abstract este particularizat de raportul juridic civil
concret; şi,
110 111
 d) izvorul raportului juridic concret constituie geneza unei situaţii juridice concrete, determinate,
între anume subiecte de drept civil.

II. NOŢIUNEA DE IZVOR AL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

CONCRET

Precizări: Pentru definirea izvorului raportului civil

concret se impun următoarele două precizări:
a) actele sau faptele petrecute în relaţiile interumane nu au prin ele însele valoarea de izvor de
efecte de drept civil, ci numai pentru că norma juridică de drept civil îi conferă această valoare; şi,
b) izvorul raportului juridic civil concret, constînd într-un act sau fapt este, în acelaşi timp,
izvorul drepturilor şi obligaţilor civile ce formează cele două componente ale conţinutului raportului
juridic civil ca element al unui asemenea raport.

Definiţie: în raport de precizările de mai sus, prin

izvor al raportului juridic civil concret (fapte juridice) se înţeleg acele fapte -evenimente juridice şi
acţiuni omeneşti- de producerea cărora legea civilă leagă producerea unor efecte juridice, adică
naşterea, modificarea ori stingerea unor raporturi juridice concrete.

Dezvoltarea definiţiei. Din definiţie se degajă următoarele idei:

a) norma juridică civilă constituie o premisă necesară atît pentru raportul juridic civil abstract,
cît şi pentru raportul juridic civil concret;
b) raportul juridic abstract constituie cadrul de principialitate şi reglementare juridică de
recunoaştere şi manifestare a raporturilor juridice concrete;
c) raportul juridic concret particularizează raportul juridic abstract, fiind, în acelaşi timp,
mijlocul tehnico-juridic prin care se realizează (se traduce în viaţă) norma juridică civilă;
d) izvorul raportului juridic civil concret este determinat de norma juridică civilă în a cărei
ipoteză se încadrează;
e) un fapt social, prin el însuşi, nu este producător de efecte juridice, dar, de producerea lui,
legea leagă producerea unor anumite efecte juridice (naşterea, modificarea sau stingerea unor
raporturi juridice civile) ' ; 212
f) sfera faptelor sociale considerate fapte juridice depinde de conţinutul reglementărilor juridice
privite în dinamica lor şi considerate la nivelul diferitelor etape;
g) faptul juridic este, izvor al raportului juridic civil concret şi, în acelaşi timp, izvor al
drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul acestui raport 213; şi,
h) izvorul raportului juridic civil concret nu se confundă cu izvoarele dreptului pentru că:
212Se cere, deci, ca legea civilă să confere faptului social valoarea de fapt juridic.
213Izvoarele complexe:Sînt izvoare complexe ale raportului

112
 - izvoare ale dreptului sînt numai actele normative;
- în timp ce izvorul raportului juridic civil concret îl constituie faptele juridice a căror premisă o
constituie izvoarele dreptului civil care conţin norme juridice de drept civil.
B. CLASIFICAREA IZVOARELOR RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET
(FAPTELOR JURIDICE)

I. IN RAPORT DE NATURA LOR

1. Evenimentele juridice şi acţiunile omeneşti

a) Evenimentele juridice
Noţiune:_____________________ Evenimentele juridice sînt acele
împrejurări sau fapte naturale care se produc independent de voinţa omului, dar de producerea cărora
legea leagă producerea unor efecte juridice (naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice
civile).
Exemple:_____________________ Cu titlu de exemplu amintim:
- naşterea (de care legea leagă producerea multor efecte juridice între care, în primul rînd se
înscrie - dobîndirea calităţii de subiect de drept civil);
- moartea (de care legea leagă, de pildă, stingerea calităţii de drept civil);
- trăsnetul (care poate avea ca efect pieirea fortuită a unui lucru şi, deci, stingerea dreptului de
proprietate asupra acestuia); şi,
- scurgerea timpului (care conduce, de exemplu, la dobîndirea capacităţii de exerciţiu sau la
prescripţia unei obligaţii civile) etc.

juridic civil concret faptele juridice a căror structură este alcătuită dintr-o pluralitate de elemente care
produc efecte juridice numai dacă toate sînt reunite succesiv sau concomitent.

113
 b) Acţiunile omeneşti

Noţiune:_____________________ Acţiunile omeneşti sînt faptele voluntare

ale omului de producerea cărora legea leagă producerea de efecte juridice (naşterea,
modificarea ori stingerea de raporturi juridice civile concrete).

Feluri:______________________ Acţiunile omeneşti se clasifică în funcţie

de următoarele criterii:
1. în raport de atitudinea psihică a autorului. Din acest punct de vedere distingem:
a) faptele săvîrşite cu intenţie, dar nu cu intenţia de a produce anume efecte juridice, ci
sub aspectul realizării unui alt deziderat precum - răzbunarea, ambiţia etc.;
b) faptele săvîrşite din neglijenţă sau imprudenţă (fără intenţie).
Sub acest aspect se impune a nu se confunda această clasificare cu cea care împarte
acţiunile omeneşti în acţiuni săvîrşite fără intenţia de a produce anume efecte juridice (faptele
juridice stricto sensu) şi acţiunile omeneşti săvîrşite cu intenţia de a produce anume efecte
juridice (actele juridice).
2. în raport de faptul dacă sînt sau nu permise de lege. Din acest punct de vedere
acţiunile omeneşti se clasifică în:
a) acţiuni ilicite (cele permise de lege), de pildă, găsirea unui lucru pierdut; şi,
b) acţiuni ilicite (cele care înfrîng legea civilă), în speţă, delictul civil.

II. ÎN RAPORT DE STRUCTURA LOR

În raport de acest criteriu, izvoarele raportului juridic civil concret se clasifică în izvoare
simple şi izvoare complexe.

Izvoarele simple:______________ Sînt izvoare simple ale raportului juridic

civil faptele juridice considerate lato sensu, a căror structură este alcătuită dintr-un singur
element (împrejurare sau fapt) care dă naştere, prin el însuşi, la raporturi juridice civile. Intră
în această categorie, de pildă, naşterea şi moartea unei persoane fizice.

114
 III. ÎN RAPORT DE SFERA DE CUPRINDERE ŞI ÎNŢELESUL
FOLOSIT

Din acest punct de vedere faptele juridice se clasifică în fapte juridice îi sens larg şi fapte juridice
în sens restrîns.
Faptele juridice lato sensu: Faptele juridice în sens larg (lato sensu)
sînt atît evenimentele juridice, cît şi acţiunile omeneşti săvîrşite cu sau fără intenţia de a produce efecte
juridice.
Faptele juridice stricto sensu: Faptele juridice în sens restrîns (stricto
sensu) sînt evenimentele juridice -fără circumstanţiere- şi acţiunile omeneşti, dar numai cele săvîrşite
fără intenţia de a produce anume efecte juridice.

IV. DUPĂ FELUL DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE CĂRORA LE DAU

NAŞTERE

Din acest punct de vedere distingem, în privinţa faptelor juridice, între izvoare ale obligaţiilor
civile şi moduri de dobîndire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale.
Izvoare ale obligaţiilor civile: Izvoare ale obligaţiilor civile sînt faptele
juridice precum: contractul, actul unilatereal de voinţă, îmbogăţirea fără just temei, gestiunea de
afaceri, plata nedatorată şi delictul civil.
Modul de dobîndire a dreptului între modurile originare de dobîndire a de proprietate sau a altor
drep- dreptului de proprietate sau a altor drep- turi reale: turi reale se înscriu: ocupaţi unea,
ac
cesiunea, adjuncţiunea, confuziunea, specificaţiunea, uzucapiunea, dobîndirea lucrului mobil şi
fructelor lui prin posesia de bună- credinţă, iar, între modurile derivate de dobîndire a dreptului de
proprietate şi a altor drepturi reale, se înscriu: tradiţiunea, hotărîrea judecătorească, succesiunea şi
contractul.
SECŢIUNEA AVI-A

PROBAŢIUNEA JUDICIARĂ ÎN PRIVINŢA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET

A. INTRODUCERE ÎN STUDIUL PROBEI RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET

I. NOŢIUNE, SENSURI, REGLEMENTARE ŞI IMPORTANŢĂ

1. Noţiune

Proba: definiţie:_______________ Prin probe înţelegem acele mijloace

juridice care ajută la stabilirea existenţei raportului juridic civil concret şi l a realizarea drepturilor subiective civile
născute din acest raport, mai ales în contra celor care le nesocotesc sau contestă.
Probaţiunea judiciară: Probaţiunea judiciară se înfăţişează a fi definiţie: activitatea de stabilire a actelor sau fap
telor juridice din care s-au născut drepturile şi obligaţiile părţilor în cadrul unui raport juridic, potrivit dispoziţiilor
legale.
Operaţiunile impuse de Probaţiunea judiciară implică probaţiunea judiciară: următoarele două operaţii:
a) stabilirea de către organele competente, cu ajutorul probelor, a existenţei actelor sau faptelor juridice din care
nasc drepturile şi obligaţiile părţilor; şi,
b) descoperirea, de către aceleaşi organe, a consecinţelor juridice pe care le produc actele sau faptele juridice
stabilite cu ajutorul primei operaţii, adică precizarea drepturilor dobîndite de părţi, a obligaţiilor asumate de ele şi a
exactei lor întinderi.
2. Sensurile termenului “probă”

Sensuri: Termenul “probă” este susceptibil a primi

mai multe accepţiuni (sensuri):
a) prin “probă” se poate înţelege, într-un prim sens, mijlocul de convingere cu ajutorul căruia se poate stabili
existenţa sau inexistenţa unui fapt generator de drepturi şi obligaţii, adică: înscrisurile, declaraţiile martorilor,
mărturisirea, prezumţiile etc.;
b) Termenul “probă” poate primi şi înţelesul de operaţiune de prezentare în ta justiţiei a mijloacelor de convingere
prin care se tinde la stabilirea unui fapt -uridic (accepţiune desemnată, de regulă, prin formula “sarcina probei”); şi,
J c) cuvîntul “probă” ni se mai poate prezenta în înţelesul rezultatului cţiunii de prezentare injustiţie a mijloacelor de
convingere, înţeles exprimat, de regulă, prin una din formulele: “nu s-a făcut proba”, “proba ne convinge” (“proba
este convingătoare”), “proba este completă” etc.

3. Reglementare
 Sediul materiei probaţiunii raportului juridic civil concret se găseşte atît intr-o serie de norme de drept material
cuprinse în Codul civil, cît şi în unele norme de drept procesual cuprinse în Codul de procedură civilă, după cum
urmează:
- dispoziţiile art.1169-1206 C.Civil cuprind regulile de ordin general privind probele şi reglementarea unor
mijloace de probă precum: înscrisurile, mărturia, mărturisirea şi prezumţiile, în privinţa condiţiilor de admisibilitate şi
forţei probante; şi,
- dispoziţiile art.167-225 şi 235-241 C.procedură civilă care privesc expertiza, cercetarea la faţa locului, probele
materiale şi modul de administrare a probelor.

4. Importanţă

Probele prezintă importanţă pe Neîndoielnic, procesul civil şi, deci,

mai multe planuri:____________ raportul juridic civil concret ca, de altfel,
orice alt raport juridic concret, ar rămîne în afara posibilităţii asigurării îndeplinirii lor pe calea coerciţiunii, în lipsa
mijloacelor tehnice-juridice numite “probe”.
Importanţa probelor se vădeşte pe mai multe planuri:
a) un drept sau un raport juridic civil concret nedovedit se consideră că nu există (idem est non esse, et non
probări). Este chestiunea de fond ridicată de prima operaţie a probaţiunii judiciare;
b) lipsa probelor valorează risc în valorificarea drepturilor subiective civile născute din raportul juridic civil
concret. Evident, dreptul subiectiv civil poate exista dar, dacă nu este dovedit, nu poate fi valorificat;
c) o hotărîre judecătorească este temeinică numai dacă se bizuie pe probe convingătoare;
d) probele au o anumită importanţă şi în privinţa prevenirii unor litigii căci, dacă cel ce doreşte să valorifice un
drept prin justiţie, dacă nu dispune de dovezile necesare, cel mai adesea nu se adresează acesteia; şi,
e) necondiţionat, probele sînt necesare nu numai în procesul civil, ci şi în faţa altor organe (notariat, autoritate
tutelară, organe ale administraţiei etc.).

II. OBIECTUL, SARCINA, CONDIŢIILE GENERALE DE ADMISIBILITATE A

PROBELOR ŞI CONVENŢIA ASUPRA PROBELOR

1. Obiectul probei

Noţiune: Obiectul probei constituie elementul ce

trebuie dovedit de către cel ce invocă un drept, mai exact, faptele juridice lato sensu (actele juridice şi faptele juridice
stricto sensu), desemnate, de regulă, prin formula “fapte generatoare de drepturi şi obligaţii”.
Problema probării normei de Legea, norma de drept, nu poate forma drept: obiectul probaţiunii judiciare
pentru că
jura novit curia (judecătorul trebuie să cunoască legea). Acest principiu derivă dintr-un altul: - nemo censetur
ignorare legem (nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii pentru că dimpotrivă, este presupus că legea este
cunoscută de către toţi).
Obiectul probei la unele Practic, problema obiectului probei
categorii de fapte:______________ comportă unele precizări la unele
categorii de fapte:
a) dovada faptelor negative se face, de regulă, prin proba faptelor pozitive contrare; în mod cu totul excepţional
legea permite dovedirea unor fapte negative;
b) faptele legalmente constatate (cele pe care legea le consideră că există) nu trebuie dovedite;
c) faptele notorii (împrejurările cunoscute, în general, de toată lumea, fie pretutindeni într-o ţară, fie într-o parte
sau o localitate a acesteia) nu se cere a fi dovedite;
d) faptele cunoscute personal de către judecător cu un alt prilej nu pot fi reţinute ca atare cînd chiar judecătorul
respectiv este pus în situaţia de a soluţiona un litigiu în legătură cu ele; în această situaţie judecătorul trebuie să se
abţină şi, eventual, poate fi ascultat ca martor; şi,
 e) faptele necontestate (faptele asupra cărora toate părţile din proces sînt de acord), în privinţa forţei lor
probante sînt lăsate la aprecierea instanţei.
2. Sarcina probei

Noţiune: _______________________ Prin sarcina probei se înţelege îndatorirea

de a face dovada faptului în legătură cu care s-a născut raportul juridic civil.

Reguli:______________________ în privinţa sarcinii probei funcţionează

următoarele reguli:
a) “Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească” 214, ceea ce însemnează că reclamantului
îi revine sarcina probei. Această regulă poate fi întîlnită în diverse lucrări exprimată în adagii precum: onus
probandi, sau actori incumbit onus probandi;
b) sarcina probei trece de la reclamant la pîrît şi invers, de la pîrît la reclamant, în funcţie de susţinerile lor şi de
nevoia de a le dovedi, pînă cînd instanţa se edifică, astfel:
- cînd reclamantul dovedeşte ceea ce pretinde, dar pîrîtul face anumite susţineri, acesta din urmă trebuie să-şi
dovedească susţinerile, devenind, din punct de vedere al sarcinei probei, reclamant;
- dacă, la susţinerile pîrîtului, reclamantul formează noi susţineri, va trebui să le dovedească pentru că redevine
reclamant sub aspectul sarcinei probei;
- şi aşa, sarcina probei poate trece de la reclamant la pîrît pînă ce instanţa se edifică (“luminează”);
c) în cazul prezumţiilor legale, sarcina probei este inversată; şi,
d) instanţa este interesată să descopere adevărul, astfel că va trebui să acorde întreaga atenţie problemei
administrării probelor.

214Art.1169 C.civil.
Prezentare generală: Mijloacele de probă sînt enumerate în
disp. art.170 C.civil (înscrisurile, mărturisirea unei părţi, martorii şi prezumţiile) şi în disp. art.201-217 C.proccdură
civilă (expertiza şi descinderea judecătorească la faţa locului).
Evident, realizările progresului, ştiinţei şi tehnicii au aplicaţii importante în domeniul care ne interesează,
constînd în procedeele noi de reproducere şi conservare a imaginilor şi cuvintelor şi în adîncirea semnificaţiei
probatorii a probelor materiale.
Intră în această categorie:
- procedeele modeme de înregistrare fotografică;
- procedeele de înregistrare cinematografică şi video;
port de existenţa sau inexistenţa intenţiei la încheierea ac-
In funcţie de scopul urmărit la Din acest punct de vedere înscrisurile se întocmirea lor: clasifică în trei
categorii:
a) înscrisuri primordiale (cele ce se întocmesc pentru a constata un raport juridic atunci cînd el se încheie).
Această categorie cuprinde majoritatea înscrisurilor ca mijloc de probă;
b) înscrisuri récognitive (cele întocmite pentru a înlocui un înscris dispărut sau aflat în pericol să dispară; şi,
 3. Condiţiile generale de admisibilitate a probelor

Condiţii generale:____________ Admisibilitatea probelor este supusă

următoarelor condiţii generale:
a) proba să nu fie oprită de lege;
b) proba să fie verosimilă (ceea ce se dovedeşte să fie apt a fi crezut);
c) proba să fie utilă (să nu se tindă la dovedirea unor fapte deja dovedite);
d) proba să fie pertinentă (să aibă legătură cu obiectul procesului); şi,
e) proba să fie concludentă (să fie relevantă, adică să contribuie la soluţionarea procesului).
 4. Convenţia asupra probelor
Noţiune: Convenţia asupra probelor constă în acor-
dul de voinţă prin care părţile înţeleg să se abată de la normele legale în materia probaţiunii judiciare, fie cu ocazia
unui proces pe rol, fie în vederea purtării unui proces viitor, cu condiţia ca, aşa cum a decis doctrina, prin acest acord
de voinţă proba să nu devină mai dificilă, şi să nu fie înfrînte dispoziţiile de ordin imperativ sau ordinea publică.
Categorii de convenţii: în raport de obiectul lor se cunosc
următoarele categorii de convenţii:
a) convenţii privind sarcina probei (cu condiţia ca o asemenea convenţie să privească numai părţile, nu şi
instanţa). O asemenea convenţie poate privi răspunderea părţilor şi anume, restrîngerea, agravarea ori înlăturarea
acesteia;
b) convenţii privind obiectul probei (părţile deplasează obiectul probei de la faptul generator, la fapte vecine şi
conexe pentru a uşura proba);
c) convenţii privind admisibilitatea probelor. O asemenea convenţie poate interveni numai dacă şi, în măsura
în care, dispoziţiile legale în materie nu sînt imperative;
d) convenţii privind forţa probantă a probelor, cu condiţia ca prin acestea să se tindă Ia mărirea forţei
acestora; şi,
e) convenţii privind administrarea probelor, cu condiţia de a nu înfrînge dispoziţiile normelor imperative.

B. MIJLOACELE DE PROBĂ

I. CONSIDERAŢII GENERALE
- înregistrarea pe discuri ori benzi electromagnetice cu respectarea condiţiilor şi în limitele legii:
- metode şi mijloace noi puse la dispoziţie de ştiinţele medicale;
- metode şi mijloace modeme de expertizare fonică, grafologică, balistică etc.
II. MIJLOACELE DE PROBĂ
1. înscrisurile
a) Noţiune
Definiţie:____________________ înscrisurile sînt consemnări ale părţilor,
făcute în formă scrisă, cu privire la acte sau fapte juridice producătoare de efecte juridice între părţi.
Primesc această considerare (de înscris în sens de mijloc de probă): - biletele de tren imprimate pe carton;
- tichetele de garderobă din metal, sticlă, lemn, material plastic;
- fişele folosite de CEC;
- răbojurile; şi,
- sînt însă asimilate înscrisurilor declaraţiile verbale ale părţilor înregistrate mecanic, pe bandă magnetică,
peliculă, disc, etc.
 b) Importanţă
Avantajele înscrisurilor:________ Importanţa înscrisurilor reşade în chiar
avantajele pe care acestea le au:
a) cel mai adesea, înscrisurile conţin declaraţii anterioare ivirii litigiului;
b) prin scurgerea timpului înscrisurilor nu se alterează;
c) înscrisurile sînt uşor de păstrat (conservat);
d) cînd este cerută ad validitatem, forma înscrisului constituie un element indispensabil formării actului juridic
civil; şi,
e) cerinţa înscrisului ad probationem este o măsură în domeniul probaţiunii judiciare destinată protecţiei
valorificării dreptului subiectiv civil pretins şi constatării existenţei raportului juridic civil concret din care acesta s-a
născut.
c) Clasificarea înscrisurilor
Clasificarea înscrisurilor se face din mai multe puncte de vedere:
Din acest punct de vedere înscrisurile se tului, ca acesta să servească în clasifică în următoarele categorii;
cazul unui litigiu viitor:_________ înscrisuri preconstituite şi înscrisuri
nepreconstituite:
a) înscrisurile preconstituite sînt înscrisurile care se întocmesc în vederea întrebuinţării lor în caz de litigii.
Intră în această categorie: înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată, răbojurile şi diferitele bilete şi tichete
emise spre a servi ca mijloc de probă;
b) înscrisurile nepreconstituite sînt înscrisurile la a căror întocmire nu s-a avut în vedere posibilitatea folosirii
lor în caz de litigiu. Intră în această categorie: registrele comerciale, registrele şi hîrtiile casnice, menţiunile scrise de
către creditor, pe titlu constatator al creanţei sau pe chitanţă, scrisorile misive (obişnuite) nefăcute cu scop probator
etc.
In raport de semnătură: în funcţie de acest criteriu se cunosc:
a) înscrisurile semnate (înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată şi scrisorile); şi,
b) înscrisurile nesemnate (toate celelalte).

In funcţie de modul stabilirii Din acest punct de vedere se cunosc: forţei lor probatorii:
a) înscrisuri a căror putere doveditoare este prevăzută (stabilită) de lege. Intră în această categorie: înscrisul
autentic, înscrisul sub semnătură privată, copii de pe înscrisurile originale, registrele comerciale, registrele şi hîrtiile
casnice făcute de creditor pe titlu constatator al creanţei ori pe chitanţă şi răbojurile;
b) înscrisuri a căror putere este lăsată la aprecierea judecătorului
(toate celelalte).
După ordinul lor: Din acest punct de vedere înscrisurile pot fi:
a) înscrisuri originale; şi
b) înscrisuri-copii de pe originale.
c) înscrisuri confirmative (cele care se întocmesc pentru a confirma un act juridic civil nul).
 d) înscrisul autentic
Noţiune: înscrisul autentic este înscrisul întocmit
cu respectarea formelor (solemnităţile) cerute de lege, de către un funcţionar competent (de regulă, notarul de stat) 215.
Feluri: înscrisurile autentice pot fi de mai multe
feluri:
a) înscrisurile autentice notariale (cele autentificate de organele notariale);
b) înscrisurile autentice care emană de la alte organe: organele judecătoreşti, prefecturi, primării, reprezentanţele
diplomatice şi oficiile consulare; şi,
c) actele de stare civilă, deciziile şi încuviinţările autorităţii tutelare, hotărîrile judecătoreşti, procesele-verbale
de îndeplinire a actelor de procedură etc.
Obligaţiile agentului in- în vederea întocmirii corecte a unui act strumentaton autentic, agentul instrumentator
are
următoarele obligaţii:
a) să desluşească adevărata natură a raporturilor dintre părţi;
b) să lămurească părţile asupra consecinţelor ce decurg din înscrisul ce vor să-l întocmească, cu deosebire în
cazul actelor cu titlu gratuit;
c) să dea îndrumările necesare pentru ca înscrisul să corespundă scopului urmărit de părţi;
d) să verifice dacă sîntîndeplinite cerinţele legii privind validitatea actului;
e) să redacteze înscrisul, dacă părţile solicită;
f) să constate identitatea părţilor sau reprezentanţilor lor, inclusiv verificarea împuternicirilor date acestora; şi,
g) să verifice capacitatea părţilor.
Forţa probantă a înscrisului Din punct de vedere a forţei sale probante, autentic: înscrisul autentic cuprinde două
categorii
de menţiuni:
1. menţiuni privind constatările personale ale agentului instrumentator. Intră în această categorie faptele
materiale petrecute în faţa sa şi constatate cu propriile simţuri:
a) semnăturile părţilor şi ale celorlalţi participanţi;
b) semnătura agentului instrumentator;
c) menţiunile referitoare la prezenţa părţilor;
d) constatarea identităţii părţilor;
e) data întocmirii înscrisului;
f) locul întocmirii înscrisului;
g) declaraţiile părţilor potrivit cu care cele suprinse în înscris reprezintă voinţa lor; şi,
2. menţiuni privind conţinutul declaraţiilor părţilor în faţa organului instrumentator. Intră în această
categorie:
a) menţiunile referitoare la obiectul actului juridic; şi,
b) menţiuni ce se referă la fapte străine de obiectul actului juridic.

215 "Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care au drept de a funcţiona în locul unde
actul s-a făcut" (Art.1171 C.civil).
 In legătură cu forţa probantă a înscrisului autentic, distingem după cum urmează:
- menţiunile din prima categorie fac dovada pînă la înscrierea în fals216 217 218;
- menţiunile din categoria a doua, litera a, fac dovada pînă la proba contrară 219 ;
- menţiunile din categoria a doua, lit.b, pot primi calificarea de început de dovadă scrisă 16 ;
- dacă forma autentică este cerută ad validitatem, actul juridic în sens de negotium juris este nul, forma fiind,
în acest caz, o condiţie, de validitate; şi,
- dacă forma autentică nu este cerută de lege, dar este solicitată de părţi ad probationem, înscrisul este nul ca
înscris autentic dar poate fi valabil ca înscris sub semnătură privată, fără ca prin aceasta actul juridic în sens de
negotium juris să fie afectat.
Prezumţia de autenticitate: înscrisul care, prin forma şi aparenţa sa
exterioară (poartă semnătura agentului instrumentator, poartă sigiliul ori ştampilă şi are număr de înregistrare) are
înfăţişarea unui înscris autentic regulat întocmit, este prezumat a fi autentic, iar cel ce contestă autenticitatea este ţinut
să dovedească contrariul (falsitatea).

216 A cărei finalitate priveşte anularea înscrisului autentic ca urinare a holărîrii judecătoreşti definitive de condamnare a agentului instrumentator
pentru infracţiunea de fals, săvîrşită în legătură cu actul respectiv,
217Adică, pînă cînd. potrivit dreptului probator comun, se dovedeşte contrariul.
218Care, completată cu proba cu martori, poate conduce la dovedirea unui act juridic.
219Condiţia generală. Aşa cum rezultă din definiţie, dar şi din modalităţile de prezentare ale înscrisului sub
semnătură privată, singura condiţie generală pentru validitate este semnătura.
Semnătura trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să fie scrisă (data, făcută) de mîna părţii ori părţilor;
- să nu fie dactilografiată, litografiată ori imprimată; şi,
- nu poate fi înlocuită prin parafare, aplicarea sigiliului, un alt semn ori prin punerea de deget.
Rezultă că, în privinţa actului sub semnătură privată, semnătura nu este numai necesară, ci şi suficientă;
 e) înscrisul sub semnătură privată

Noţiune: înscrisul sub semnătură privată este

înscrisul care constată un act juridic şi este întocmit şi semnat de părţi, fără intervenţia unui
organ de stat.
O privire atentă asupra definiţiei ne mijloceşte posibilitatea să conchidem că înscrisul
sub semnătură privată poate fi:
- datat sau nedatat;
- scris de părţi ori de terţi;
- scris de mînă, dactilografiat ori imprimat;
- scris în limba română ori în alte limbi; şi,
- singura menţiune obligatorie, în principiu, este semnătura părţilor. 220 1 221

220Condiţii de validitate:Pentru ca un înscris sub semnătură privată

să fie considerat valabil încheiat, se cere a fi îndeplinită o condiţie generală şi cîteva condiţii
speciale:
221următoarele precizări:
a) dacă scrierea şi semnătura au fost recunoscute de partea căreia i se opune
înscrisul sau, dacă instanţa a stabilit că înscrisul provine de la acea parte, acesta face
dovada pînă la proba contrară;
b) dacă partea căreia îi este opus înscrisul neagă semnătura sau înscrisul ori
urmaşii celui de la care se pretinde că emană înscrisul declară că nu cunosc scrierea şi
subscrierea respectivă, acel înscris nu125 va avea forţă probantă;
 De la această condiţie specială se admit următoarele excepţii:
- convenţiile sinalgmatice de natură comercială;
- situaţia în care o parte şi-a executat integral obligaţia, înainte sau concomitent cu
întocmirea înscrisului;
- situaţia în care părţile recunosc unicul exemplar întocmit pentru constatarea creanţei; şi,
- cînd convenţia sinalagmatică s-a încheiat între absenţi, prin două înscrisuri-oferta de a
contracta şi, respectiv acceptarea în instanţă prezentîndu- se ambele înscrisuri;
b) condiţia scrierii în întregime a înscrisului sau, în cel mai rău caz, scrierea menţiunii
“bun şi aprobat pentru...”, făcută de mîna debitorului, în cazul în care un asemenea înscris
constată obligaţii unilaterale avînd ca obiect sume de bani sau bunuri fungibile.
în legătură^u această condiţie specială se impun următoarele precizări:
- cînd sumele prevăzute în scris şi în menţiunea “bun şi aprobat pentru...”, va fi luată în
considerare suma cea mai mică, măsură considerată a fi o aplicaţie într-un caz particular a
regulei prevăzută în disp. art.983 Cxivil şi exprimată în adagiul in dubio pro reo;
- condiţia se referă de o potrivă la sume de bani şi bunuri fungibile;
- sîntem în prezenţa unei prezumţii legale relative (juris tantum), care poate fi răsturnată
în condiţiile legii;
- încălcarea acestei condiţii nu afectează actul juridic în sens de negotium juris, dar
înscrisul constatator este nul relativ ca înscris sub semnătură privată, fiind însă valabil ca
început de dovadă scrisă; şi,
c) în situaţia testamentului olograf, condiţia scrierii, semnării şi datării de către testator
este impusă de disp. art.859 Cxivil, pentru că deşi înscrisul se scrie, semnează şi datează de
către autor, sîntem în prezenţa unui act solemn.
Forţa probantă a înscrisului sub Cu privire la forţa probantă a înscrisului semnătură privată:
sub semnătură privată se impun
c) în raporturile dintre părţi, data înscrisului sub semnătură privată - inserată înscris -
are aceeaşi putere doveditoare ca şi celelalte menţiuni (face dovada pînă la proba contrară);
d) faţă de terţi, data prevăzută în înscris nu are forţă probantă decît dacă a devenit dată
certă; şi,
e) data certă se dovedeşte prin:
- înfăţişarea înscrisului sub semnătură privată la o instituţie de stat din ziua prezentării);
- înregistrarea registrului într-un registru public (de la data înregistrării);
- trecerea, chiar prescurtată, a conţinutului înscrisului în acte întocmite de funcţionari
(hotărîri judecătoreşti, procese- verbale, înscrisuri autentice etc.), din ziua acelei operaţii;
- moartea uneia dintre părţi (din ziua morţii); şi,
- prin darea de dată certă de către Notariatul de stat.

2. Proba testimonială (mărturia)

Noţiune:_____________________ Proba testimonială (mărturia sau, cum i se
mai spune - proba cu martori) constă în relatarea făcută de o persoană, oral, în faţa instanţei,
cu privire la acte şi fapte litigioase săvîrşite în trecut despre care are cunoştinţă personal.

Trăsături:____________________ Din definiţie rezultă că mărturia are

următoarele trăsături:
a) se cere ca martorul să cunoască personal faptele relatate;
b) mărturia se face prin viu grai (oral);
c) mărturia se face în faţa instanţei de judecată; şi,
d) actele sau faptele pe care le cunoaşte martorul şi pe care urmează să le relateze trebuie
să se fi săvîrşit în trecut;

Admisibilitatea probei Cîmpul admisibilităţii probei cu martori

cu martori:___________________ este definit de cîteva reguli.
1. Regula generală în materie este că faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite nelimitat
prin proba cu martori, exceptînd unele evenimente de stare civilă precum naşterea şi
moartea222.
2. Reguli restrictive. Dispoziţiile art.1191 C. civil, dispoziţii de natur-¡ dispozitivă (nu
supletive) instituie două reguli restrictive:
a) actele juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei nu po t fi dovedite prin
martori223 224; şi,
b) prin martori nu se poate dovedi împotriva sau peste cuprinsul unui înscris, indiferent de
valoarea obiectului actului constatat prin înscrisul respectiv
De la aceste două reguli restrictive sînt admise două excepţii:
- începutul de dovadă scrisă poate fi completat cu proba prin martori 225; şj;
- în cazul în care preconstituirea ori păstrarea unui înscris sînt imposibile 226.

3. Reguli care împiedică eludarea dispoziţiilor art.1191 C.civil;

a) proba cu martori nu va fi primită dacă acţiunea injustiţie priveşte o sumă mai mare de 250 Ier,
dar reclamantul o restringe la această limită (250 lei)227;
b) proba cu martori nu este primită dacă obiectul judecăţii are o valoare mai mică de 250 lei, dar
reprezintă un rest dintr-o creanţă mai mare, neconstatată printr-un înscris228 ; şi,

222 Regula se desprinde din împrejurarea cil Legea (art.l 191 şi urm. din C.civil) se ocupă de “cazul cînd dovada cu martori nu
este primită’’, nu şi de cele in care esle admisă, ceea ce însemnează că, în toate celelalte situaţii ea este admisă.
223Alin.l.
224Alin.2.
225Vezi disp.art. 1197 C.civil.
226Vezi disp.art.l 198 C.civil.
227Alt.1193 C.civil.
228Alt. 1194 C.civil.
 c) dacă o parte face mai multe cereri în instanţă, fiecare pentru o sumă mai mică de 250 lei, dar
cumulate depăşesc această sumă, dovada cu martori nu este admisă, chiar dacă se pretinde că au
cauze diferite şi că s-au născut la epoci diferite, afară numai dacă creditorul a dobîndit aceste drepturi
de la alte persoane229.

Inadmisibilitalea probei cu Proba cu martori este inadmisibilă in- martori: diferent de

valoarea actului juridic ori de
cîte ori legea cere forma scrisă ad probationem şi, cu atît mai mult, dacă forma este cerută ad
validitatcm.

Explicarea excepţiilor de la Aşa cum s-a precizat deja, de la regulile regulile restrictive instituite
restrictive instituite prin disp. art.1191 prin disp.art.1191 C.civil: C.civil, se admit două excepţii:
începutul je dovadă scrisă şi situaţia în care prcconstituirea ori păstrarea unui înscris sînt imposibile.
a) începutul de dovadă scrisă constă în orice scriptură provenită de !a cel în contra căruia s-a
format petiţia sau a celui ce îl reprezintă, scriptură de natură a face crezut faptul pretins230.
Pentru ca scriptura să primească considerarea de început de dovadă scrisă trebuie să întrunească
următoarele condiţii:
- să existe o scriere;
- scrierea să emane de la cel căruia i se opune; şi,
- scrierea să facă verosimil faptul pretins.
b) Imposibilitatea preconstituirii sau conservării unei dovezi scrise este prevăzută în disp.
art.l 198 C.civil şi priveşte următoarele ipoteze:
- în cazul obligaţiilor care se nasc din cvasicontracte şi din delicte sau cvasidclicte;
- în cazul impozitului necesar impus de incendiu, ruină, tumult, sau naufragiu;
- în cazul depozitelor care se fac de către călători în hoteluri (“ospătăria în care trag”);
- în cazul obligaţiilor contractate fără ca părţile să fi putut face înscrisuri; şi,
- în cazul în care creditorul a pierdut titlul datorită unei cauze de forţă majoră.
Enunţarea cazurilor reglementate de disp. art.l 198 obligă la următoarele precizări:
- enumerarea cazurilor nu este limitativă, ci enunţiativă; şi,
- referirea la cvasicontracte, delicte şi cvasidelicte, reprezintă o inadvertenţă a legii, pentru că
acestea, deşi sînt izvoare de obligaţii, nu sînt acte juridice.

Recapitulare:_________________ Recapitulînd materia acestor reguli într-o

altă organizare, le putem structura astfel:
1. Reguli în materie:
a) faptele juridice stricto-sensu pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, indiferent de
valoarea obiectului lor, deci şi prin martori;
229Art. 1195 C.civil.
230Vezi disp.art. 1197 C.civil.
Caractere juridice:_____________ Ca mijloc de probă, mărturisirea prezintă
următoarele caractere juridice:
 b) actele juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei nu pot fi dovedite prin
martori, afară numai dacă părţile convin astfel; şi,
c) nu se poate dovedi prin martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris, chiar dacă
valoarea Ia care se referă este mai mică de 250 lei.
2. De la aceste reguli se admit excepţii în dublu sens:
a) nu pot fi dovedite prin martori în nici un chip:
- actele juridice solemne;
- actele juridice pentru care legea cere forma scrisă ad probationem-
b) proba cu martori este admisă chiar dacă valoarea obiectului actului e
Ste
mai mare de 250 lei în următoarele situaţii:
- cînd există un început de dovadă scrisă;
- cînd prcconslituirea sau conservarea dovezii scrise au fost imposibile ■ următoarele cazuri: a)
depozitul necesar făcut în caz de ruină, incendiu, tumult sau naufragiu; b) depozitele făcute de
călători în hoteluri; c) obîig aţiiie contractate în caz de accidente neprevăzute, dacă părţile n-au avut
posibilitatea să întocmească un înscris; şi, d) în alte cazuri asemănătoare precum: imposibilitatea
morală derivînddintr-o puternică legătură de rudenie cînd în mod obişnuit nu se întocmesc înscrisuri;
dacă înscrisul a fost sustras de către partea căreia i se opune etc.; şi,
- actele de comerţ pot fi dovedite prin martori, indiferent de valoarea lor
Puterea doveditoare: ______ Forţa probantă a mărturiei este lăsată la
libera apreciere a instanţei, renunţîndu-se la relaţia mai veche exprimată în adagiul testus unus,
testus nullus.

4. Mărturisirea

Noţiune:_____________________Mărturisirea (recunoaşterea) constă în

recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie sau o
apărare, recunoaştere care este de natură să producă efecte juridice împotriva celui ce o face.

Elemente: ______ ___________ Din definiţie rezultă că mărturisirea ca

mijloc de probă se clădeşte pe următoarele elemente:
a) mărturisirea este o recunoaştere, un mijloc de probă, nu o simplă explicaţie sau o renunţare
la un drept;
b) mărturisirea priveşte un fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare:
şi,
c) recunoaşterea (mărturisirea) produce efecte juridice împotriva autorului ei (celui ce o face).
 cste o manifestare de voinţă unilaterală, caracter potrivit căruia
a)
l^rca nu trebuie să fie acceptată de adversar şi, potrivit disp. art.1206 ijjgrtuţ 1' este revocabilă,
cu excepţia situaţiei în care s-a făcut din eroare; C-C,vl mărturisirea constituie un mijloc de probă în
contra autorului ei, ci nu •nunţare la un drept; şi,
ofC mărturisirea are caracter personal, caracter dedus din faptul că legea ■de a se face numai
personal, sau prin reprezentant, dacă acesta din urmă Primit procură (împuternicire) specială.
-T^Î^ibiiitatea mărturisirii: în materia admisibilităţii mărturisirii ca
probă funcţionează regula potrivit căreia aceasta, în principiu, este
posibilă în toate materiile.
QC |a această regulă se admit următoarele excepţii:
a) cînd mărturisirea este oprită expres de lege ;
b) dacă prin admiterea mărturisirii s-ar ajunge la eludarea unor dispoziţii legale imperative; şi,
c) dacă mărturisirea se referă la drepturi de care titularul nu poate dispune.
Feluri: ___________________ Mărturisirea ca
23uă feluri: ‘ mijloc de probă
a) mărturisirea judiciară, dacă sînt întrunite următoarele condiţii: este de
- să fie făcută în cadrul unui proces valabil sub aspectul competenţei
absolute;
- să fie făcută în chiar procesul în care este folosită ca mijloc de probă;
- să fie făcută înaintea judecătorului ; şi
b) mărturisirea extrajudiciară (cea făcută în orice altă împrejurare decît
în faţa instanţei).
Forme: Ca mijloc de probă şi sub aspectul mo-
dului în care este exprimată, mărturisirea poate fi:
a) expresă, cînd constă în declaraţia orală sau scrisă, în faţa instanţei; şi,
b) tacită, cînd legea admite că judecătorul o poate deduce dintr-o anumită
conduită negativă a părţii, de exemplu
- cînd, fără motive temeinica partea refuză să răspundă la interogatoriu
sau nu se înfăţişează la instanţă ; şi.
176
- cînd partea refuză să prezinte un înscris, îl ascunde ori îl distruge
Forţa probantă: ________ Forţa probantă a mărturisirii este, în prin.
cipiu, lăsată la aprecierea instanţei. în principiu, pentru că în uneie situaţii unele prezumţii legale pot
fi răsturnate numai prin mărturisire.
Oricum, s-a renunţat la ideea că mărturisirea este “regina” probelor.

Interogatoriul: Interogatoriul este mijlocul procedural

prin care se realizează administrarea probei mărturisirii, mijloc procedural l a care fac referire
dispoziţiile art.218-225 C.procedură civilă.

5. Prezumţiile

a) Introducere
Sediul materiei: Dispoziţiile legale consacrate reglementarii
prezumţiilor ca mijloc de probă sînt cuprinse în art.l 199-1206 C.civil.

Definiţie: _________ Legea 77 dă următoarea definiţie:

“Prezumţiile sînt consecinţele ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut”.
In doctrina , “prezumţia este definită ca fiind considerarea unui fapt ca existent, dedus din
existenţa altui fapt, vecin şi conex, fie ca introducerea existenţei unui fapt necunoscut din
cunoaşterea altui fapt, datorită legăturii ce există între cele două fapte”.

Operaţia de inducere:___________ Orice probă, mai puţin probele materiale,

implică operaţia de inducere a existenţei unui fapt generator de drepturi, din existenţa unui fapt
probatoriu cunoscut (înscris, mărturisire, etc.), graţie conexităţii celor două fapte.
Procedeul deplasării obiectului probei de la faptul greu de dovedit (necunoscut) la faptul
cunoscut pentru a ajunge la concluzia că primul fapt există, este comun tuturor probelor. în materia
prezumţiilor, însă, există o anume specificitate dată de dubla deplasare a obiectului probei:
- de la faptul generator de drepturi necunoscut (greu sau imposibil de dovedit), la un fapt conex
şi vecin cu acesta, de asemeni necunoscut, dar uşor de dovedit; şi, 231 232

231Art.l 199 C.civil.

232Vezi Gh.Bcleiu, Op.cit., 1992, pag.108.
Prezumţiile legale: Definiţie: Prezumţiile legale sînt con
secinţele pe care legea le trage despre existenţa unui fagi necunoscut din existenţa unui fapt
cunoscut, sau, aşa cum rezultă din lege ', “Sînt prezumţii legale, acelea care sînt determinate special
prin lege,...”
Prezumţiile legale se clasifică în prezumţii legale relative (juris tantum), prezumţii legale
absolute (juris et de jure) şi prezumţii mixte.
 b) Clasificarea prezumţiilor
Prezumţiile se clasifică în două mari categorii: prezumţii simple şi prezumţii legale.
Prezumţiile simple: ~~ Definiţie. “Prezumţiile care nu^sînt
stabilite de lege sînt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului... . Prezumţiile trebuie să aibă
greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea Prezumţiile “...nu sînt permise magistratului decît numai
în cazurile cînd este permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act nu este atacat că s-a
făcut prin fraudă, doi sau violenţă”
Din contextul definiţiei şi precizările ce au urmat-o, rezultă trăsăturile prezumţiilor simple:
a) prezumţiile simple sînt nelimitate ca număr;
b) prezumţiile simple pot fi folosite neîngrădit în toate cazurile în care proba cu martori este
admisă; şi,
c) forţa probantă este lăsată la aprecierea judecătorului . 233 234 235 236 237 238 239
3. Prezumţiile mixte (intermediare) sînt prezumţiile care p0t f- combătute, dar numai prin
anumite mijloace de probă, sau în anumite condu'-1 ori de către anumite persoane. *’
Prezumţiile legale prezintă următoarele trăsături:
a) sînt limitative ca număr, de unde rezultă că:
- mila presumtio sine lege (nu există prezumţie legală dacă nu este prevăzută expres de lege);
- textele legale care reglementează prezumţiile sînt de strictă interpretare
b) 1 prezumţiile legale au drept consecinţă inversarea sarcinii probei 240; şj’
c) prezumţiile legale au putere doveditoare diferită:
- prezumţiile legale relative - pînă la proba contrară;
-prezumţiile legale absolute nu pot fi combătute prin proba contrară;

1. Prezumţiile legale relative (juris tantum) sînt prezumţiile legale care pol fi combătute
prin proba contrară. Ele constituie marea majoritate a prezumţiilor legale.
2. Prezumţiile legale absolute (juris et de jure) sau irefragrabile, sînt prezumţiile ce nu pot
fi combătute prin mărturisire, iar unele, în nici un chip. Din definiţie rezultă că prezumţiile legale
absolute pot fi:
- prezumţii legal absolute care nu pot fi combătute în nici un chip ; şi,
- prezumţii canyjot fi combătute numai prin mărturisirea părţii în favoarea
căreia acţionează ._______________
233Art. 1203, teza I C.civil.
234Vezi disp.art.1203 C.civil.
235Idem, text cit.
236 Prezumţiile trebuie “...să aibă o greutate şi puterea de a naşte posibilitatea... (art.lZUJ C.civil).
237Art.1200 C.civil.
238Exemplu, prezumţia puterii lucrului judecat, ori cea privind timpul legal de concepţie etc.
239Exemplu, prezumţia rezultînd din remiterea înscrisului original al creanţei de către creditor,
debitorului, cu privire la efectuarea plăcii datoriei. Aceasta poate fi răsturnată numai dacă debitorul recunoaşte că n-a
plătit datoria (că n-a fost liberat prin executare, remitere de datorie ctc.).
240 Potrivit disp.art.1202, alin.l, "Prezumţia legală dispensă de orice dovadă...”, iar, cînd este admisă proba contrară, cel ce
vrea să combată prezumţia trebuie să producă dovezile necesare (Vezi disp.art.1202 C.civil),
 - prezumţiile mixte pot fi combătute, dar numai prin anumite mijloace de probă, numai în
anumite condiţii sau numai de către anumite persoane.
 CAPITOLUL UI

ACTUL JURIDIC CIVIL

SECŢIUNEA I NOŢIUNE
A. DEFINIŢIE

Precizare: în literatura de specialitate s-au conturat

două genuri de definire a actelor juridice: primul, priveşte definirea diferitelor specii ale actelor juridice civile, iar, cel
de al doilea, priveşte definirea generală a acestui act.
în l e gă t u r ă c u d e f i n i re a în această categorie de definiţii intră diferitelor specii de acte juridice definiţiile date
speciilor de acte juridice
civile:________________________ precum contractul de vînzare-
cumpărare, contractul de donaţie, oferta, testamentul etc., definiţii cuprinse în diferite lucrări 241. Cum însă contractele
speciale nu formează obiectul lucrării de faţă 242, ne mărginim numai la a menţiona categoria din care aceste definiţii
fac parte.
Definiţii generale: Definiţiile din această categorie privesc
actul juridic civil în general, surprinzînd ceea ce este esenţial pentru toate categoriile de acte, pentru toate actele
juridice civile.
Dar şi înlăuntrul acestei categorii de definiţii distingem după cum este vorba de definiţia tradiţională dată actului
juridic civil sau, de definiţia care ţine seama de ceea ce diferenţiază actul juridic civil de gestiunea de afaceri:
a) tradiţional', actul juridic civil este definit a fi manifestarea de voinţă săvîrşită cu intenţia de a produce
efecte juridice, adică de a naşte, modifică şi stinge un raport juridic; şi,
b) actul juridic civil privit ca o categorie juridică distinctă în raport cu faptul juridic licit 243 244, este “...o
manifestare de voinţă -unilaterală, bilaterală sau multilaterală- săvîrşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge,
potrivit dreptului obiectiv raporturi juridice, cu condiţia ca de existenţa acestei intenţii să depindă însăşi producerea
efectelor juridice”245.
241Vezi în accsl sens C.Slătescu, în Tratat de drept civil. Teoria generali a obligaţiilor,
Editura Academici, Bucureşti. 1981, pag.32şi urm.; Francisc Deak ;i St.Cărpenaru, Drept civil. Contracte civile speciale. Dreptul de autor.
Dreptul de moştenire, Bucureşti, 1983.
242Contractele speciale şi succesiunile, se studiază în anul al lll-lca de studii.
243 Vezi, (le pildă, A.Ionaşcu, Drept (Ivii. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1963, pag.76; C.Slătcscu, Op.clt., pag.32
şi urm.
244Vezi disp.art.986 şi 987 Gcivil.
245 Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag.t4; Vezi şi definifia dată de C.Stătescu, Op.cit,
pag.28.
 în legătură cu această din urmă definiţie, în literatura juridică 246 s-a precizat, pe bună dreptate, că definiţia nu
trebuie să cuprindă (ca nefiind necesară) menţiunea “cu condiţia ca de existenţa acestei intenţii să depindă însăşi
producerea efectelor juridice”, chiar dacă este, pe fond, corectă, mai ales că actul juridic civil nu trebuie diferenţiat
numai în raport cu faptul juridic licit, ci şi în raport cu faptul juridic ilicit.

Diferite definiţii: Considerat în sensul conceptului

tradiţional, actul juridic civil a fost definit:
- “... un act de voinţa săvîrşit cu scopul de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un
raport juridic”247;
- “... un act de voinţă săvîrşit cu scopul de a produce efecte juridice, adică de a crea, de a transmite, de a
modifica sau de a stinge un raport juridic”248;
- “... actul de voinţă săvîrşit de subiectele de drepturi pentru a crea, modifica sau stinge raporturi juridice în
temeiul dreptului obiectiv şi în limitele pe care acestea le statorniceşte”249;
- “... o manifestare de voinţă -unilaterală, bilaterală sau multilaterală- săvîrşită cu intenţia de a stabili sau stinge,
potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiţia ca de existenţa acestei intenţii să depindă însăşi producerea
efectelor juridice”250
Elementele necesare a fi inserate Pentru o definiţie corectă şi completă a în definiţie: actului juridic civil, se
impune luarea în
considerare a următoarelor elemente:
a) actul juridic civil este o manifestare de voinţă, este, deci, în primul rînd rezultatul unei hotărîri lăuntrice,
rezultatul unui proces volitiv;
b) scopul exprimării manifestării de voinţă îl constituie producerea de efecte juridice civile; este elementul care
diferenţiază actul juridic civil de faptul juridic civil săvîrşit fără intenţia de a produce asemenea efecte; şi,
c) efectele juridice avute în vedere trebuie să privească naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi
juridice civile concrete element care deosebeşte actul juridic civil de actele juridice din celelalte ramuri ale dreptului.
Definiţia căreia îi dăm Codul civil român nu dă o definiţie actului
considerare: juridic civil. Reglementînd contractul,
cea mai importantă specie actului juridic civil, prin extrapolare, respectînd elementele pe care definiţia trebuie să le
cuprindă se poate conchide, pornin- du-se de la această instituţie juridică, asupra definiţiei la care ne referim.
într-o lucrare recentă251, se consideră că “Prin actul juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută
cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil
concret”.
Considerînd că această din urmă definiţie cuprinde elementele la care ne-am referit, apreciem că actul juridic
civil poate fi definit ca fiind manifestarea de voinţă intervenită în scopul de a produce efecte juridice concretizate în
crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic civil concret.

246 Gh.Beleiu, Op.cit, 1987, pag.158; Idem, în Tratat de drept civil, vol.l, Partea generală, Editura Academiei, 1989, pag.168; Idem, Op.cit, 1992,
pag.113,114.
247Tudor R.Popescu, Op.cit, pag.52.
248A.Ionaşcu, Op.cit, pag.76.
249S.Brădeanu şi V.D.Zlătescu, Op.cit, pag.240.
250Constantin Stălescu, Op.cit, pag.30;
251Gh.Beleiu, Op.ciC, 1992, pag.l 14.
 B. ACCEPŢIUNILE NOŢIUNII DE ACT JURIDIC CIVIL

Precizare: Expresia “act juridic civil” poate fi

întîlnită în literatura de specialitate şi sub una din următoarele două formulări: “act juridic”; şi “act”.
Accepţiuni: în toate cele trei formulări, actului juridic
civil i se recunosc două accepţiuni (sensuri):
1. act juridic civil în sens de negotium juris. în acest sens privit, actul juridic civil desemnează însăşi
manifestarea de voinţă intervenită în scopul de a produce efecte juridice, adică însăşi operaţia juridică (vînzare-
cumpărare,
schimb, liberalitate etc.), încheiată (intervenită). Uneori, acest sens este desemnat numai prin cuvîntul “negotium”;
şi,
2. act juridic civil în sens de instrumentum probationis. în acest sens privit, actul juridic civil desemnează
înscrisul constatator al manifestării de voinţă (al operaţiei juridice însăşi). Este sensul rezultînd din analiza
înscrisurilor ca mijloc de probă al raportului juridic civil concret252.

SECŢIUNEA A II-A

CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE

A. PRELIMINARII

Generalitatea conceptului de “act juridic civil” rezidă în selectarea a ceea ce este esenţial şi comun tuturor
speciilor de acte juridice civile, elemente care îi dau conţinutul, pentru că noţiunea ca atare este rezultatul unui proces
de selectare şi generalizare a caracterelor comune tuturor categoriilor de asemenea acte.
Evident, coborînd de la treapta cea mai înaltă a generalizării dată de conceptul de act juridic civil, acelaşi proces
de selectare şi generalizare ne conduce la stabilirea a ceea ce este esenţial şi comun pe grupe de acte juridice, potrivit
anumitor criterii, ajungîndu-se astfel la delimitarea diferitelor categorii de asemenea acte.
în sfîrşit, o asemenea analiză ajută de o potrivă la stabilirea asemănărilor şi deosebirilor dintre două sau mai
multe acte juridice civile, sau, dintre două sau mai multe categorii de acte juridice civile.
în acest context se pune problema clasificării actelor juridice civile. Este foarte important a se cunoaşte, însă, că a
încadra un act juridic civil într-o categorie sau alta, nu este numai o chestiune de ordin ştiinţific, ci şi, mai ales, una de
ordin practic, pentru că, în funcţie de categoria în care încadrăm un asemenea act, îi vom recunoaşte anumite
consecinţe (efecte) juridice.
Clasificarea actelor juridice se realizează în funcţie de mai multe criterii, urmînd ca, de fiecare dată, să precizăm
criteriul folosit.

252] 2 Sînt situaţii în care acelaşi text legal are în vedere ambele sensuri.
De pildă, disp.art.689 C.civil, referitor la acceptarea moştenirii potrivit care, “Este expresă cînd se întruneşte titlul sau calitatea de erede într-un
act autentic sau privat: este tacită cînd eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decît în calitatea sa de erede...”
In prima teză sîntem în prezenţa sensului ’instnimentum probationis", iar, în cea de a doua, în prezenţa sensului 'negotium juris”.
B. PRINCIPALELE CATEGORII DE ACTE JURIDICE CIVILE

1. Actele juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale

Criteriul folosit: Clasificarea actelor juridice civile în

aceste grupe se tace în funcţie de criteriul numărului părţilor.
Acte unilaterale: Actul juridic civil unilateral este actul,
care încorporează o singură voinţă (este rezultatul, rodul unei singure voinţe). Intră în această categorie: testamentul,
oferta, promisiunea publică de recompensă, acceptarea succesiunii, renunţarea la o moşţenire, denunţarea unui
contract, confirmarea unui act anulabil etc.
Actele juridice civile unilaterale, la rîndul lor se clasifică în:
- acte supuse comunicării (exemplu, oferta); şi,
- acte nesupuse comunicării (exemplu, testamentul).
Acte bilaterale: Actul juridic civil bilateral este acel act
care se înfăţişează ca rezultat aj unui acord de voinţă a două părţi (voinţa concordantă a două părţi). Intră în această
categorie, de pildă, contractul.
Acte multilaterale: Actul juridic civil multilateral este actul
care se înfăţişează ca fiind rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi (exemplu, contractul de societate).
Importanţa clasificării: Clasificarea actelor juridice civile în
unilaterale, bilaterale şi multilaterale prezintă importanţă juridică pe următoarele planuri:
- pe planul aprecierii valabilităţii actului juridic pentru că, în fiecare dintre ele, se verifică şi apreciază numărul
corespunzător de voinţe; şi,
- pe planul regimului juridic diferit pe care îl au viciile de consimţămînt.
2. Actele juridice civile cu titlu oneros şi actele juridice civile cu titlu
gratuit

Criteriul folosit: Clasificarea actelor juridice civile în acte

juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit se face în funcţie de scopul urmărit cu prilejul încheierii lor.
Actele juridice civile cu titlu Actul juridic civil cu titlu oneros este
oneros:_______________________ actul în care (prin care), în schimbul unui
folos patrimonial procurat, se urmăreşte obţinerea unui alt folos patrimonial. Definind contractul oneros (specie
importantă a actului juridic civil), disp.art.945 C.civil precizează: “Contractul oneros este acela în care fiecare parte
voieşte a-şi procura un avantaj”. Intră în această categorie: contractul de antrepriză, contractul de locaţiune, contractul
de rentă viageră, împrumutul cu dobîndă etc.

Actele juridice cu titlu gratuit: Actul juridic civil cu titlu gratuit este actul
prin care se procură un folos patrimonial, fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb. în acest sens,
definind însă specia, disp.art.946 C.civil precizează: “Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din
părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”.
Intră în această categorie: donaţia, comodatul, împrumutul fără dobîndă, mandatul gratuit, etc.
 La rîndul lor, actele juridice cu titlu gratuit se clasifică în:
1. llberalităţi (actele juridice cu titlu gratuit prin care cel ce execută prestaţia la care s-a obligat îşi diminuează
patrimoniul, exemplu - donaţia); şi,
2. acte (contracte) dezinteresate (cele care nu implică diminuarea patrimoniului celui ce se obligă, prin
executarea prestaţiei).

Importanţa clasificării:_________ împărţirea actelor juridice civile în acte

cu titlu gratuit şi acte cu titlu oneros, prezintă importanţă din mai multe puncte de vedere:
- funcţionează reguli diferite în privinţa capacităţii părţilor;
- în privinţa condiţiilor de formă, legea civilă este mai exigentă în privinţa actelor juridice cu titlu gratuit;
- regimul viciilor de consimţămînt diferă de la o categorie la alta; şi
- în privinţa răspunderii, deosebirile constau în aceea că la actele cu titlu oneros răspunderea este mult mai
severă decît în cazul contractelor cu titlu gratuit.

3. Acte juridice civile comutative şi acte juridice aleatorii

Criteriul folosit:_______________ Actele juridice civile comutative şi cele

aleatorii sînt subdiviziuni ale actelor civile cu titlu oneros, astfel că se are în vedere acelaşi criteriu: scopul lor; acest
criteriu se completează cu încă unul: dacă se cunoaşte sau nu întinderea exactă a obligaţiilor din momentul încheierii
lor.
Acte comutative: Actul comutativ este actul juridic civil cu
titlu oneros la a cărui încheiere părţile stabilesc şi, deci, cunosc întinderea exactă a obligaţiilor ce şi le asumă. Intră în
această categoric: contractul de vînzarc-cumpărare, contractul de schimb, contractul de antrepriză etc.

Acte aleatorii: Actul juridic aleatoriu este actul juridic

civil cu titlu oneros la a cărui încheiere părţile nu cunosc întinderea exactă a obligaţiilor, consimţind, însă, asupra
existenţei şanselor de pierdere sau de cîştig ce ţin de un eveniment viitor (aleas). Intră în această categoric: contrac tul
de rentă viageră, contractul de vînzare cu clauza întreţinerii, contractul de joc sau rămăşag (prinsoarea) etc.

Importanţa clasificării: Importanţa clasificării actelor juridice

civile în acte comutative şi acte aleatorii se vădeşte, mai ales, în privinţa cîmpului de acţiune al dispoziţiilor legale
care reglementează viciul leziunii: actele aleatorii nu pot fi lovite de nulitatea relativă pentru motivul că şansele de
cîştig ar asigura uneia dintre părţi o prestaţie mult prea marc în raport cu ceea ce s-a obligat.

4. Acte juridice civile constitutive, translative şi declarative

Criteriul folosit: Clasificarea actelor juridice civile în acte

constitutive, translative şi declarative se realizează avînd la bază criteriul efectului lor (după efectele produse).

Acte constitutive: Actul juridic civil constitutiv este actul ce

creează raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii noi, inexistente anterior ca atare.
Intră în această categorie: constituirea unei ipoteci, constituirea unui uzufruct etc.

Acte translative: Actul juridic civil translativ este actul prin

care se strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul. Intră în această categorie: vînzarea-cumpărarea, cesiunea de
creanţă etc.

Acte declarative: Actul juridic civil declarativ este actul

prin care se definitivează (consolidează) drepturi preexistente.
Intră în această categorie, de exemplu, tranzacţia şi actul confirmativ.
Importanţa clasificării: împărţirea actelor juridice civile în acte
constitutive, translative şi declarative este importantă, mai ales, în materia stabilirii momentului cînd se produc
efectele:
- actele juridice civile constitutive şi translative îşi produc efectele din momentul încheierii şi numai pentru
viitor;
- efectele actelor juridice declarative se produc atît pentru viitor, cît şi pentru trecut (ex tune).
Din aceste consideraţii rezultă:
a) primitorul are calitatea de succesor numai în actele juridice translative;
b) numai actele juridice civile translative pot constitui just titlu pentru uzucapiune (dobîndirea unui drept real
asupra unui bun ca efect al posesiunii îndelungate); şi,
c) numai actele juridice translative sînt supuse rezoluţiunii.
5. Acte juridice civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie

Criteriul folosit: Distincţia între actele civile de conser-

vare, de administrare şi de dispoziţie se face în funcţie de criteriul importanţei, al gravităţii lor.
Acte de conservare: Actul juridic civil de conservare este actul
care are ca efect preîntîmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Este, în realitate, o măsură al cărei scop îl
constituie preîntîmpinarea unei asemenea pierderi.
Cum, cu o cheltuială mică se salvează un drept a cărei valoare este mult mai mare, actul de conservare este
deosebit de avantajos pentru autorul său.
Intră în această categorie: întreruperea unei prescripţii prin intentarea unei acţiuni injustiţie, înscrierea unei
ipoteci, înscrierea unui privilegiuctc.
Acte de administrare: Neconfundîndu-se în nici un chip cu actul
administrativ, activul juridic civil de administrare este actul prin care se înfăptuieşte punerea în valoare a unui bun ori
a unui patrimoniu.
Acest act reprezintă, în ultimă instanţă, calea normală (firească) de punere în valoare a unui bun sau a unui
patrimoniu: '
a) dacă priveşte un bun (ut singuli), actul de administrare are semnificaţia unui act de punere în valoare a
bunului respectiv, fără a fi nevoie de înstrăinarea lui; iar,
b) dacă priveşte un patrimoniu, actele de administrare pot privi chiar înstrăinarea unor bunuri în aşa fel îneît
acestea să poată fi considerate ca acte necesare, ca măsuri de folosire normală (de exploatare normală) a
patrimoniului.
Intră în această categorie: culegerea de fructe, închirierea unui bun în anumite condiţii, asigurarea unui bun,
reparaţiile de întreţinere ş.a.
Acte de dispoziţie:_____________ Actul juridic civil de dispoziţie este actul
prin care se înfăptuieşte fie scoaterea din patrimoniu a unui bun sau a unui drept, fie grevarea unui bun cu o sarcină
reală, precum gajul sau ipoteca. Intră în această categorie: vînzarea-cumpărarea, donaţia etc.

Importanţa clasificării:_________ împărţirea actelor juridice civile în acte

de conservare, de administrare şi de dispoziţie prezintă importanţă pe mai multe planuri:
a) în materia capacităţii, regimul juridic diferă în raport de felul actului;
b) în materia reprezentării legale şi convenţionale;
c) în materia efectelor faţă de terţi;
d) în materia desfiinţării unui act juridic;
e) în materia acceptării moştenirii etc.

6. Acte juridice civile patrimoniale şi acte juridice civile nepatrimoniale

Criteriul folosit;______________ Clasificarea actelor juridice civile în acte

patrimoniale şi acte nepatrimoniale se face după criteriul conţinutului lor.

Acte patrimoniale: Actul juridic patrimonial este actul al

cărui conţinut poate fi evaluat în bani.
Intră în această categorie, de regulă, actele care privesc drepturi reale şi de creanţă (vînzare-cumpărare, donaţia
etc.).

Acte nepatrimoniale:__________Actul juridic nepatrimonial este actul al

cărui conţinut nu este susceptibil a fi evaluat în bani.

Importanţa clasificării:_________ Importanţa acestei clasificări se vădeşte

în materia efectelor nulităţii cînd, anulîndu-se actul nepatrimonial, nu se pune problema “restituirilor”.

7. Acte juridice civile consensuale, solemne şi reale

Criteriul folosit;______________ împărţirea actelor juridice civile în acte

consensuale, reale şi solemne se face după criteriul modului (formei) de încheiere.
Actele juridice consensuale: în dreptul nostru funcţionează regula
consensual ităţii actelor juridice civile, regulă potrivit căreia, pentru formarea valabilă a unui act juridic este
suficientă manifestarea de voinţă.
Actele juridice civile consensuale sînt acele acte care se încheie prin simpla manifestare de voinţă.

Actele juridice solemne: Reprezentînd o excepţie de la regula

consensualităţii actelor juridice civile (de la actele consensuale), actul solemn este actul pentru a cărui încheiere
valabilă se cere, pe lîngă manifestarea de voinţă, respectarea unor cerinţe de formă, anume prescrise de lege, forma
fiind considerată o condiţie de valabilitate. Din această cauză se spune că în cazul actelor juridice solemne, forma este
cerută ad validitatem, ori ad solem- nitatem.
Intră în această categorie: donaţia, testamentul etc.

Acte juridice reale: Excepţie de la regula consensualităţii ac-

telor juridice civile (de la actele consensuale), actul real este actul pentru a cărui încheiere valabilă se cere, pe lîngă
manifestarea de voinţă şi însoţind-o pe aceasta, predarea (remiterea) bunului.
Intră în această categorie: împrumutul, gajul, depozitul etc.

Importanţa clasificării: împărţirea actelor juridice civile în acte

consensuale, solemne şi reale se vădeşte mai ales, pe planul aprecierii valabilităţii acestor acte, sub aspectul
respectării cerinţelor de formă impuse de lege.

8. Acte juridice civile între vii şi acte juridice civile pentru cauză de
moarte

Criteriul folosit: Această clasificare are la bază criteriul

momentului în care actele juridice civile îşi produc efectele.

Acte între vii: Actul juridic civil între vii (inter vivos) este
actul ale cărui efecte se produc fără a fi condiţionate de moartea autorului sau autorilor lui. în această categorie intră
marea majoritate a actelor juridice civile.

Acte pentru cauză de moarte: Actul juridic civil pentru cauză de moarte
(morţiş causa) este actul de esenţa căruia este faptul că îşi produce efectele, necondiţionat, numai după moartea
autorului, exemplu, testamentul.
Importanţa clasificării: Importanţa acestei clasificări se vădeşte
pe două planuri: a) pe planul capacităţii de a le încheia; şi b) pe planul formei în care trebuie sau pot fi încheiate.
9. Acte juridice civile subiective şi acte-condiţie
Criteriul folosit: Clasificarea actelor juridice civile în acte
subiective şi acte- condiţie are la bază criteriul rolului voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor.
Acte subiective: Actul juridic civil subiectiv este acel act
în care voinţa părţilor are un rol determinant, în sensul că părţile, prin voinţa lor, îi stabilesc conţinutul, în limitele
dreptului obiectiv.
Majoritatea contractelor (ca specie a actelor juridice civile) intră în această categorie.
Acte-condiţie: Actul juridic civil-condiţie este actul în
care părţile îşi manifestă voinţa ca regulile ce dau regimul juridic unei anumite instituţii juridice să le devină
aplicabile şi în care, voinţa părţilor are doar rolul de a accepta sau nu regulile respective, nu şi de a se abate de la ele,
datorită caracterului lor imperativ.
Intră în această categorie: căsătoria, înfierea, recunoaşterea unui copil etc.
Importanţa clasificării: împărţirea actelor juridice civile în acte
subiective şi acte- condiţie îşi vădeşte importanţa în materia valabilităţii actelor juridice, cu deosebire în privinţa
aprecierii condiţiilor de valabilitate.
10. Acte juridice civile pure şi simple şi acte juridice afectate de
modalităţi
Criteriul folosit: Distincţia între actele juridice civile pure
şi simple şi cele afectate de modalităţi are la bază criteriul legăturilor în care acestea se află cu modalităţile.
Acte pure şi simple: Actul juridic civil pur şi simplu este actul
juridic care nu poate fi afectat de modalităţi (termen, condiţie sau sarcina).
Intră în această categorie: căsătoria, înfierea, recunoaşterea de filiaţie, actul de opţiune succesorală etc.
Acte afectate de modalităţi: Actul juridic afectat de modalităţi este
actul care cuprinde o modalitate (termen, condiţie sau sarcină), în privinţa acestor acte distingem:
a) sînt unele acte juridice civile considerate esenţialmentc ca afectate de modalităţi (contractul de împrumut,
contractul de vînzare cu clauză de întreţinere, contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină ctc.); şi,
b) celelalte acte juridice care pot sau nu să fie afectate de modalităţi.
Importanţa clasificării: Distincţia între actele juridice pure şi
simple şi cele afectate dc modalităţi prezintă importanţă juridică atît în privinţa valabilităţii actelor juridice (lipsa
modalităţii poate conduce la ineficacitatea actului, cel mai adesea, sub forma nulităţii), cît şi în privinţa producerii
efectelor juridice.
11. Acte juridice civile principale şi acte juridice civile accesorii
Criteriul folosit: Clasificarea actelor juridice civile în prin-
cipale şi accesorii are la bază criteriul raportului în care se află, între ele.
Acte principale: Actul juridic civil principal este actul care
are o existenţă de sine stătătoare, independentă, în sensul că soarta lor nu depinde de un alt act al părţilor.
Intră în această categorie marea majoritate a actelor juridice civile.
Acte accesorii: Actul juridic civil accesoriu este actul
care nu are o existenţă de sine stătătoare, ci, dimpotrivă, soarta lui juridică depinde de soarta unui act juridic civil
principal.
Intră în această categorie: clauza penală, arvuna, ipoteca convenţională, gajul etc.
Importanţa clasificării: Importanţa distincţiei între actele juridice
civile principale şi cele accesorii se vădeşte atît în materia aprecierii valabilităţii şi eficacităţii actelor juridice civile,
în general, cît şi în privinţa raportului dintre ele, raport exprimat în regula accesoriu sequitur principale (accesoriul
urmează soarta juridică a principalului).
12. Actele juridice civile cauzale şi actele juridice civile abstracte
Criteriul folosit: Această clasificare se face în raport de
legătura actelor juridice civile cu cauza, în sens de scop.
Acte cauzale:___________________ Actul juridic civi l cauzal este actul a cărui
valabilitate implică valabilitatea cauzei, în sensul că nu sînt detaşate de cauză (de scopul lor), în aşa fel îneît, dacă
scopul este ilicit, imoral sau lipseşte, actul este nul.
Acte abstracte: Actul juridic civil abstract este actul a
cărei valabilitate este detaşată (nu depinde) de valabilitatea cauzei.
Intră în această categorie titlurile de valoare.

Importanţa clasificării: Distincţia între actele juridice civile

cauzale şi abstracte prezintă interes în materia probelor, în materia valabilităţii actelor juridice şi în materia titlurilor
de credit; în privinţa acestora din urmă, avantajul decurge din împrejurarea că pentru a se pune în executare nu este
nevoie de analiza scopului actului juridic respectiv, motiv pentru care debitorul nu poate ridica, pentru a refuza
executarea, excepţia nevalabilităţii cauzei.

13. Actele juridice civile strict personale şi actele care se pot face prin
reprezentare

Criteriul folosit: împărţirea actelor juridice civile în aceste

două categorii se face potrivit criteriului constînd în posibilitatea sau imposibilitatea încheierii lor prin reprezentare.

Acte strict personale: Actul juridic civil strict personal este

actul juridic care nu poate fi făcut decît personal, nu şi prin reprezentare. Un asemenea act juridic civil este
testamentul.

Acte care se pot face prin în această categorie intră marea majo- reprczentare: ritate a actelor juridice civile,
caracteristic
pentru ele fiind faptul că autorul le poate face fie personal, fie prin mandatar (reprezentant).

Importanţa clasificării: împărţirea actelor juridice civile în acte

strict personale şi acte care se pot face prin reprezentare prezintă importanţă din mai multe puncte de vedere:
a) actele strict personale constituie excepţia de la regulă (actele care se pot face prin reprezentare), ceea ce
conduce la concluzia că, excepţiile fiind de strictă interpretare (exceptio est strictisimae interpretationis), primele sînt
numai cele reglementate (precizate) expres de lege;
b) regulile în materia capacităţii de a încheia acte prin reprezentare sînt reguli speciale; şi,
c) valabilitatea actelor juridice strict personale se apreciază numai în raport cu autorul sau autorii lor.
14. Acte juridice civile numite şi acte juridice civile nenumite
Criteriul folosit: Clasificarea în discuţie se face în raport
de faptul dacă legea le reglementează şi le acordă o denumire.
Acte numite:__________________ Actele juridice civile numite (tipice) sînt
actele cărora legea le asigură reglementare juridică şi le acordă un nume.
Intră în această categorie marea majoritate a actelor juridice civile, ceea ce însemnează că, din punct de vedere al
criteriului clasificării, actele juridice tipice (numite) constituie regula, iar cele atipice (nenumite) constituie excepţia.
Acte nenumite:________________ Actul juridic civil nenumit (atipic) este
actul căruia legea nu-i consacră o reglementare şi o denumire proprii.
Intră în această categorie, de exemplu prestările de servicii şi vînzarea cu clauza de întreţinre.
Importanţa clasificării: în principal, clasificarea actelor juridice ci-
vile în tipice şi atipice, prezintă importanţă în privinţa stabilirii regulilor aplicabile actelor nenumite pentru că, în
această privinţă, lipsind o reglementare anume, se aplică regulile generale, ci nu cele ale celui mai apropiat act juridic
numit.
 Pe de altă parte, în lipsa unei reglementări juridice anume, părţile unui act nenumit trebuie să amănunţească, mai
ales, clauzele referitoare la drepturile dobîndite şi obligaţiile asumate, regulile stabilite de ele putîndu-se completa cu
regulile generale în materia actelor juridice civile.
15. Acte juridice civile cu executare imediată şi acte juridice civile cu executare succesivă
Criteriul folosit:________________ Distincţia între actele juridice cu exe-
cutare imediată şi cele cu executare succesivă are la bază criteriul modului lor de executare.
Acte cu executare imediată: Actele juridice cu executare imediată, ori
dintr-o dată, sau instantanee (uno ictu) sînt actele a căror executare implică o singură prestaţie săvîrşită dc debitor.
Intră în această categorie, de exemplu, darul manual, vînzarca-cumpărarea unui obiect dintr-un magazin cînd, pe loc,
se plăteşte preţul şi se predă obiectul.
Acte cu executare succesivă: Actele juridice civile cu executare suc-
cesivă sînt actele a căror executare se realizează din mai multe prestaţii succesive (eşalonate în timp). Intră în această
categorie, de exemplu, contrac-
 '

tul de locaţiune, vînzarea-cumpărarea în rate, contractul de rentă viageră, donaţia cu sarcina

întreţinerii (donatio sub modo) etc.
Importanţa clasificării: împărţirea actelor juridice civile în acte
cu executare dintr-o dată şi acte cu executare succesivă prezintă importanţă din următoarele
puncte de vedere:
a) dacă din culpa debitorului, obligaţiile sale n-au fost executate, actul va fi rezoluţionat
(desfiinţat şi pentru trecut-ex tune), în cazul actelor de executare dintr-o dată, iar în cazul actelor
cu executare succesivă, va opera rezilierea (desfacerea actului numai pentru viitor-ex nune);
b) nulitatea actului juridic civil cu executare dintr-o dată produce efecte şi pentru trecut (ex
tune), făcînd să se considere că actul n-a existat niciodată, pe cînd în cazul actului cu executare
succesivă, se produc efecte numai pentru viitor (ex nune); şi,
c) această clasificare ne ajută să deosebim nulitatea de rezoluţiune, reziliere şi de prescripţia
extinctivă.

SECŢIUNEA A III-A

CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL.

PREZENTARE GENERALĂ

A. NOŢIUNE

1. Cu privire Ia denumire
Modul de punere a problemei: în literatura juridică de specialitate şi
chiar în lege, condiţiile actului juridic civil au fost desemnate prin formulări (expresii) diferite.
Redăm, în continuare unele asemenea formulări:
-"... elemente esenţiale ale oricărui act juridic”253;
- "... condiţiile de eficacitate (în sens restrîns) a actului juridic 254;
- condiţiile de fond şi condiţiile de formă...”255
-"... condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii” 256;

253Traian Ionaşcu, Op.cit, pag.251; A.Iona§cu, Op.cit, pag.79.

254D.Cosma, Op.cit, pag.115.
255D.Cosma, Op.cit, pag.237;
256C.civil roman, art.948.

145
 S-a considerat ţie bună dreptate că, cel mai potrivit este a se utiliz a termenul “condiţii” , cu
motivarea că pe de o parte, este folosit de Codul civil şi, pe de altă parte, este răspîndit în
literatura de specialitate şi practică”257 258 259. Intr-adevăr, în disp.art.948 din Codul civil se
precizează:
“Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sînt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţămîntul valabil al părţii ce se obligă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită”.
Precizare: Trebuie însă subliniat că termenul
“condiţie” are, pe lîngă înţelesul de element al actului juridic la care ne-am referit, şi alte două
accepţiuni:
a) “condiţie”, în sens de modalitate a actului juridic; şi,
b) “condiţie”, în sens de clauză a actului juridic civil, formulare întîlnită mai ales atunci
cînd, în redactarea unui act juridic se prevede, referindu-sc în realitate la clauze, că acel act se
încheie “în condiţiile care urmează”.
2. Definiţie

Definiţie: Condiţiile actului juridic civil sînt

“elementele din care este alcătuit un asemenea act”260.
Altfel spus, condiţiile actului juridic civil trebuie considerate a fi componentele care, fie
trebuie, fie pot să intre în structura acestui act.

257Gh.Beleiu, Op.cit,, 1992, pag.123.

258Idem, Op.cit., loc.cit.: Vezi şi A.I’op şi Gh.Beleiu, Op.cit., 1980, pag.206-207.
259 Autorul, relerindu-se la faptul că termenul respectiv “este răspîndit în literatura de specialitate...”, face trimitere la
Traian lonaşcu, Op.cit, 1967, pag.251-252; Doru Cosma, Op.cit, pag.l 12-115, ş.a.
260 Condiţii neesenţialc:Condiţiile neesenţiale sînt condiţiile care
pot lipsi din actul juridic civil, dar care pot fi şi inserate în acel act.
Interesul clasificării: Clasificarea condiţiilor actului juridic
civil prezintă interes din mai multe puncte de vedere:
a)condiţiile produc consecinţe juridice diferite după cum este vorba de a le considera a face parte
dintr-o categorie sau alta;
b)consecinţele diferite la care ne referim se pot materializa în următoarele idei:
- lipsa condiţiilor de fond (esenţiale, de valabilitate) se sancţionează, în principiu, cu nulitatea
absolută a actului juridic;
- neîndeplinirea celorlalte condiţii (de probă, de opozabilitate şi de eficacitate) nu are drept
consecinţă anularea actului juridic civil, ci doar imposibilitatea dovedirii actului, sau inopozabilitatea
faţă de terţi, ori neproducerea efectelor, dar din alte cauze decît nulitatea, după caz; şi,
c) condiţiile de validitate speciale, constituind o excepţie, nu pot fi extinse prin interpretare; ele
există numai în măsura în care sînt reglementate expres de lege.
 B. CLASIFICAREA CONDIŢIILOR ACTULUI JURIDIC CIVIL

I. CONDIŢII DE FOND ŞI CONDIŢII DE FORMĂ

Criteriul folosit: Clasificarea condiţiilor actului juridic ci-
vil în condiţii de fond şi condiţii de formă se face în funcţie de aspectele la care ele se referă.
 Condiţii de fond: Condiţiile de fond sînt condiţiile care se
referă la conţinutul actului. Potrivit disp.art.948 C.civil, condiţiile esenţiale pentru
valabilitatea unei convenţii sînt:
a) capacitatea de a contracta;
b) consimţămîntul valabil al părţii care se obligă;
c) un obiect determinat; şi,
d) o cauză licită.
în mod excepţional se adaugă:
- la contractele solemne-forma; şi,
- la contractele de societate:
- aportul asociaţiilor; şi,
- realizarea de beneficii.
Condiţii de formă: Condiţiile de formă ale actuiui juridic
civil sînt condiţiile care privesc:
a) manifestarea de voinţă atunci cînd aceasta este cerută ad validitatem;
b) concretizarea manifestării de voinţă în instrumente de probă; şi,
c) forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.

II. CONDIŢII ESENŢIALE ŞI CONDIŢII NEESENŢIALE

Criteriul folosit: Această clasificare se face în funcţie de

obligativitatea sau de lipsa obligativităţii în privinţa îndeplinirii lor.
Condiţii esenţiale: Condiţiile esenţiale sînt acele condiţii
care, în mod obligatoriu, trebuie îndeplinite, deoarece în lipsa lor, actul juridic civil nu este
valabil.
Intră în categoria condiţiilor esenţiale:
a) condiţiile de fond;
b) autorizarea încheierii actelor; şi,
c) modalităţile (în actele afectate de modalităţi).
După izvorul obligaţiilor, condiţiile esenţiale se subdivid în:
a) condiţii esenţiale legale, cînd obligativitatea împlinirii lor izvorăşte din lege; şi,
b) condiţii esenţiale convenţionale (voluntare) cînd sînt considerate ca atare de voinţa
părţilor.
Intră în această categorie modalităţile actului juridic civil folosite în cazurile în care prezenţa lor
nu este obligatorie.

III. CONDIŢII DE VALIDITATE ŞI CONDIŢII DE EFICACITATE

148
Criteriul folosit: Distincţia între condiţii de validitate şi
condiţii de eficacitate se întemeiază pe criteriul consecinţelor pe care acestea le produc în privinţa
actului juridic.

Condiţiile de validitate: Condiţiile de validitate sînt acele condiţii

fără a căror îndeplinire, actul juridic civil nu se consideră încheiat valabil. Ele pot fi:
1. legale şi voluntare:
- legale, cînd sînt impuse de lege (cînd rezultă din lege); şi,
- voluntare, cînd sînt stabilite prin voinţa părţilor;
2. intrinseci actului juridic civil şi extrinseci acestui act; şi,
3. de fond şi de formă.

Condiţii de eficacitate: Condiţiile de eficacitate sînt condiţiile

care nu privesc formarea valabilă a actului juridic a căror neîndeplinire nu atrage nulitatea actului
juridic civil, ci privesc doar eficacitatea acestui act.

IV. IMPORTANŢA CLASIFICĂRILOR

149
 în continuare, condiţiile actelor juridice civile enumerate în disp.art.948
C. civil, vor fi pe rînd prezentate.

SECŢIUNEA AIV-A CONSIMŢĂMÎNTUL

A. NOŢIUNE

1. Definiţie şi sensuri
Definiţie: Condiţie esenţială a actului juridic civil,
consimţămîntul constă în manifestarea hotărîrii de a încheia actul juridic.
2. Sensuri
Sensuri: Termenul “consimţămînt” este susceptibil
a avea două accepţiuni (sensuri):
1. consimţămînt în sens restrîns, adică manifestarea unilaterală de voinţă la încheierea unui act
juridic, manifestare ce poate privi una din următoarele situaţii:
- în cazul actelor unilaterale, voinţa unilaterală este voinţa manifestată de autor 261; şi,
- voinţa fiecăreia dintre părţi, în actele bi ori multilaterale;

261 Este cazul testamentului, de exemplu.

Consimţămîntul trebuie să fie Voinţa internă produce efecte juridice nu-
exteriorizat:mai dacă este exteriorizată, adică făcută
cunoscută către alţii, întrucît numai astfel se poate uni cu o altă voinţă dacă este vorba de acte bi ori
multilaterale.
Excepţii: , De la regula consensualităţii actelor
juridice civile sînt posibile cîteva excepţii.
a) exprimarea în scris a voinţei, excepţie care priveşte următoarele situaţii:
- voinţa se exprimă obligatoriu în formele cerute de lege, în cazul actelor
juridice civile solemne (se spune că forma este cerută ad validitatem);
- voinţa se exprimă în scris, ori de dte ori legea pretinde această formă ad
probationem (pentru dovadă), cu precizarea că lipsa formei nu afectează actul
juridic în sens de negotium juris, dar nu asigură dovada acestei operaţii juridice; şi,
- părţile pot întocmi un act juridic civil în formă scrisă, chiar dacă nu sînt în
una din cele două situaţii, voind a confecţiona înscrisul probator. Altfel spus, nimeni
nu poate împiedica părţile să încheie un act juridic civil în formă scrisă, atunci cînd
legea nu o pretinde;

150
 2. consimţămîntul în sens larg, adică acordul de voinţă al părţilor în actele bilaterale (cum
sentire).
3. Analiza definiţiei şi accepţiunilor consimţămîntului:
Analiza definiţiei şi accepţiunilor Din analiza definiţiei consimţămîntului şi consimţămîntului:
accepţiunilor termenului “consimţămînt”,
rezultă următoarele idei:
a) voinţa este elementul fundamental al actului juridic civil,
b) voinţa este un element lăuntric, psihologic, deci este subiectivă;
c) voinţa este un proces psihologic complex ca structură pentru că se clădeşte, aşa cum se va
vedea, pe două elemente: consimţămînt şi cauză, dar şi în privinţa formării sale;

d) formarea voinţei este un proces ce se realizează în următoarele etape:

- existenţa obiectivă a unor nevoi pe care omul doreşte să le satisfacă;
- reprezentarea (reflectarea) subiectivă a unor asemenea nevoi în mintea omului, mai exact,
formularea scopului urmărit;
- deliberarea în -privinţa a ceea ce urmează a se hotărî în funcţie de avantajele şi
dezavantajele ce se pot întîlni în procesul împlinirii dorinţelor şi conturarea motivului
determinant care impulsionează viitoarea parte la încheierea raportului juridic;
- hotărîrea de a încheia actul juridic civil, exteriorizată de parte; şi,
e) pentru procesul volitiv încorporat de consimţămînt, considerat condiţie esenţială a
contractului, prezintă relevanţă numai motivul impulsiv şi determinant care a împins partea să ia
hotărîrea şi însăşi hotărîrea exteriorizată.
B. CONDIŢIILE DE VALABILITATE ALE CONSIMŢĂMÎNTULUI

Consimţămîntul trebuie să Problema capacităţii formează obiectul emane de la o persoană cu

tratării unei alte condiţii a actului juridic discernămînt (capacitatea): _ civil: capacitatea de a
încheia acte juridice.
Este, totuşi, important a se preciza, cu prilejul prezentării prezentei condiţii de valabilitate a
consimţămîntului, că nu este suficient ca această condiţie -consimţămîntul- să emane de la o
persoană capabilă; se cere ca persoana respectivă să aibă discernămînt.
Precizarea se impune pentru că sînt persoane care, potrivit condiţiei de vîrslă sînt considerate
a avea capacitatea deplină de a încheia acte juridice (capacitate de exerciţiu deplină), dar nu au
discernămînt datorită unor tulburări vremelnice precum: beţia, hipnoza, somnambulismul, mînia
puternică (ab irato).
Consimţămîntul trebuie să fie Numai consimţămîntul făcut cu intenţia dat eu intenţia de a se
obliga: de a se obliga produce efecte juridice

151
 (animo contrahendi negotii). Se poate deduce cu uşurinţă că manifestarea voinţei făcută în
glumă, din prietenie, curtoazie sau complezenţă nu poate produce efecte juridice.
Tot astfel, manifestarea voinţei cu o rezervă mintală (reservati mentalis), manifestarea
voinţei în mod foarte vag sau sub o condiţie potestativă pură nu poate angaja, deci nu poate
produce efecte juridice.
în cazul actelor juridice civile solemne, exteriorizarea voinţei se va face, întotdeauna, în
forma cerută de lege, iar celorlalte acte li se aplică regula consensualităţii.
Voinţa trebuie să fie liberă: Este liberă voinţa care s-a format şi ex-
teriorizat în mod liber, fără presiuni exterioare şi fără captatio benevolantia. Altfel spus,
voinţa manifestată trebuie să exprime hotărîrea proprie a celui ce
o manifestă, neimpusă şi neinfluenţată.
Voinţa trebuie să fie conştientă: Cel ce a luat hotărîrea să manifeste voinţa, trebuie să aibă
imaginea exactă a consecinţelor juridice ce decurg din angajamentul juridic respectiv, adică a
drepturilor dobîndite de părţi şi a obligaţiilor asumate de ele şi, mai exact, imaginea exactă şi
asupra întinderii acestor drepturi şi obligaţii.
Consimţămîntul nu trebuie să Această condiţie va fi tratată separat cu
fie afectat de vicii:_____________ prilejul analizei viciilor de consimţămînt
(eroarea, dolul, violenţa şi leziunea).
C. MODUL DE EXPRIMAREA VOINŢEI

Regula în materie: în această privinţă, în dreptul nostru

funcţionează regula consensualităţii actelor juridice, regulă potrivit căreia pentru ca un act
juridic să fie exprimat valabil, este suficient să se manifeste voinţa (în cazul actelor juridice
unilaterale) ori să se realizeze acordul de voinţă, în cazul celorlalte categorii de acte.
b) exprimarea voinţei prin gest sau fapte concludente. Este cazul semnului de oprire
a unui taxi, etc.;
c) prin atitudine. Este cazul şoferului care staţionează în staţie cu taxiul care, prin
aceasta, îşi manifestă voinţa de a transporta pe cei ce vor apela la
el; şi,
d) uneori, qui tacet consentiré videtiv (tăcerea valorează consimţămînt) Acest mod de
exprimare (prip tăcere) a voinţei este admis în următoarele situaţii:
22
- cînd legea prevede expres ;
- cînd printr-un act anterior părţile au hotărît astfel;
- în cazul actelor juridice civile încheiate în favoarea exclusivă a celui care tace; şi,
- cînd după obicei (uzanţe) tăcerea valorează acceptare (este cazul situaţiei în care, între
părţi există relaţii permanente de a face).
D. PRINCIPIILE VOINŢEI

152
 1. Principiul libertăţii actelor juridice

Definiţie: ______________ Potrivit acestui principiu, subiectele de

drept civil sînt libere să încheie convenţii sau să facă acte unilaterale, cu respectarea legii şi a
bunelor moravuri.
Reglementare: Potrivit disp.art.969 alin.l, “Convenţiile
legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, iar, potrivit disp.art.5 din C.civil, “Nu
se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea
publică şi bunele moravuri”.
Din economia celor două texte privite împreună rezultă că principiul libertăţii actelor
juridice civile nu primeşte decît o reglementare indirectă şi că, deşi textele citate se referă la
convenţii, prin extrapolare ele pot fi considerate a se referi şi la actele juridice civile, datorită
raportului de la parte (convenţia este cea mai importantă specie), la întreg, actul juridic civil.
Din definiţie şi din consacrarea Din definiţia ce o comportă principiul
indirectă, rezultă:______________ libertăţii actelor juridice civile şi din
modul în care este reglementat în textele citate, rezultă următoarele idei:
a) subiectele de drept civil pot încheia acte juridice civile; 262
b) puterea lor este ţărmurită numai de limitele date de dreptul obiectiv şi bunele moravuri;
c) libertatea în această privinţă trebuie privită şi sub aspectul următor: subiectele de drept
civil pot să încheie sau, pot să nu încheie acte juridice civile263;
d) principiul nu are o reglementare anume ci este dedus din textele citate din materia
convenţiilor;
e) fundamentul principiului libertăţii actelor juridice civile rezidă în ideia potrivit căreia
legea recunoaşte voinţei subiectului de drept puterea generatoare de efecte juridice; şi,
f) principiul libertăţii actului juridic civil este ţărmurit de următoarele
limite:
- normele juridice imperative;
- bunele moravuri; şi
- ordinea publică, prin aceasta înţelegînd totalitatea principiilor şi normelor juridice care
reglementează ordinea economică, socială şi politică din statul de drept.
2. Principiul voinţei reale (interne)

Noţiune: Potrivit acestui principiu, în dreptul

nostru este precumpănitoare voinţa internă (reală), în raport cu cea externă (socială).
Voinţa juridică se clădeşte pe două elemente:
a) - elementul psihologic (voinţa internă); şi,

262 Vezi disp.art.1437 C.civil privitor la tacita reconductie.

263 Vezi Decizia nr.831/1989 a Secţiei Civile a fostului Tribunal Suprem, în “Dreptul”, 1990, nr.4, pag.64.

153
 b) - elementul social (voinţa declarată).
Cel mai adesea, între cele două elemente există deplină concordanţă. Aceasta este regula.
Prin excepţie, cele două elemente nu concordă, nu se suprapun, în această din urmă situaţie
se pune întrebarea: care dintre cele două voinţe (elemente) produce efecte juridice?
Concepţii: în această privinţă, în literatura juridică de
specialitate şi potrivit unor reglementări naţionale, s-au conturat două concepţii:
1. concepţia subiectivă care acordă prioritate voinţei interne (reale), în legătură cu care
se impun următoarele precizări:
a) este consacrată în dreptul civil francez de la 1804 şi în literatura juridică de specialitate
franceză;
b) prezintă avantajul materializat în aceea că acordă deplină satisfacţie securităţii statice a
circuitului civil, în sensul că se poate pune în discuţie valabilitatea actului translativ de drepturi
din cauza neconcordanţei dintre cele două elemente; şi,
c) are dezavantajul că nu ţine seama de nevoia asigurării stabilităţii circuitului civil,
privind ocrotirea dobînditorului;
2. concepţia obiectivă care acordă prioritate voinţei externe, declarate în raport cu cea
internă. Şi în legătură cu această concepţie se impun cîteva precizări:
a) este consacrată în dreptul german (C.civil de la 1900) şi de literatura de specialitate din
ţara respectivă;
b) prezintă avantajul asigurării unei depline satisfacţii securităţii dinamice a circuitului
civil; şi,
c) are dezavantajul neglijării intereselor înstrăinătorului.

Codul civil român: Codul civil român de la 1864 nu se

pronunţă expres asupra unuia din cele două sisteme.
Cu toate acestea, fiind de inspiraţie franceză, Codul civil român adoptă ca regulă sistemul
voinţei reale (interne) şi admite, în mod excepţional (ca excepţie) şi sistemul voinţei
declarate264.
Că este adoptat cu titlu de regulă sistemul voinţei reale (interne), rezultă neîndoielnic din
următoarele:
a) din reglementarea viciilor de consimţămînt;
b) din disp.art.977 C.civil referitoare la interpretarea contractelor, şi anume, aceasta se va
face după intenţia comună a părţilor;
c) din reglementarea consacrată instituţiei juridice numită “simulaţie”, în sensul că este
susceptibil a produce efecte juridice în raporturile dintre părţi, actul juridic (operaţia) secret, dar
sincer, real; şi,

264 Pentru detalii, vezi Ion Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1966,
în întregul ei, în general şi, pag.73-78.

154
 d) principiul voinţei interne este o urmare şi, în acelaşi timp, o cerinţă a principiului
libertăţii actelor juridice.
Că este admis cu titlu de excepţie sistemul voinţei declarate (externe) rezultă din
următoarele:
a) în materia probelor funcţionează regula potrivit căreia un înscris nu poate fi combătut,
în principiu, decît tot printr-un înscris;

155
 b) dispoziţiile art.l 191 al.2 C.civil prevăd că “Nu se va primi niciodată o dovadă prin
martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul...”; şi,
c) în materia simulaţiei, produce efecte faţă de terţi fie actul public dar neadevărat, fie
actul secret dar sincer, după cum acestora le este mai favorabil.
E. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND FORMAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE
SINALAGMATICE

Momentul încheierii ca element Elementul de importanţă cardinală pentru

central:______________________ formarea actului juridic civil bilateral este
momentul cînd acest act este considerat încheiat, deoarece, pe de o parte, din acest moment
încep a se produce efectele, iar, pe de altă parte, în legătură cu acest moment se discută de pildă,
caducitatea actului, capacitatea părţilor, calcularea termenelor de prescripţie etc.
Ipoteze:_____________________ Sub aspectul formării acordului de voinţă
în actele juridice bilaterale se pot ivi următoarele situaţii:
a) cînd părţile sînt de faţă dificultăţile în stabilirea momentului încheierii actului juridic
sînt excluse, pentru că, în urma procesului volitiv privind formarea şi exprimarea hotărîrii de
către fiecare parte, cele două voinţe se unesc sau nu. Dacă cele două voinţe se unesc, părţile
realizează operaţia juridică în sens de negotium juris şi, fie că întocmesc înscrisul constatator
(cerut în mod obligatoriu de lege sau nu), fie că nu-1 întocmesc (chestiunea vizînd doar
posibilitatea de probare a raportului juridic civil intervenit), pe data respectivă; şi,
b) cînd părţile nu sînt de faţă, formarea actului juridic bilateral se formează în timp şi cu
ajutorul a două instituţii juridice reglementate de legea civilă: oferta şi acceptarea 265.
Oferta. Noţiune:______________ Prin oferta de a încheia un act juridic
bilateral se înţelege propunerea, policitaţiunea făcută de un subiect în vederea încheierii unui
asemenea act. Altfel spus, este voinţa unilaterală ce se notifică destinatarului în vederea
încheierii unui act juridic civil bilateral.
Acceptarea. Noţiune:__________ Acceptarea constă în manifestarea de
voinţă din partea destinatarului de a primi (accepta), fără rezerve sau propuneri de modificare
oferta primită.
Procesul formării acordului de în această a doua situaţie266, pentru voinţă: stabilirea
momentului încheierii actului
juridic civil bilateral s-au propus două sisteme, fiecare conţinînd cîte două teorii 267:
a) sistemul declaraţiunii, cu teoria declaraţiunii (emisiunii) şi teoria expedierii; şi,
b) sistemul informaţiunii cu teoria recepţiunii şi teoria informaţiunii.

265 Oferla şi acceptarea vor fi studiate aprofundat în anul al doilea de studii la teoria generală a obligaţiilor.
266Cînd părţile nu sînt de faţă.
267Şi această chestiune va primi dezvoltare cu prilejul predării teoriei generale a obligaţiilor.

156
 F, VICIILE DE CONSIMŢĂMÎNT

I. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA VICIILOR DE CONSIMŢĂMÎNT

Noţiune: Viciile de consimţămînt sînt acele

împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber al voinţei încorporate într-un act juridic în
aşa măsură încît constituie temei pentru a sancţiona actul respectiv cu nulitate relativă.
Din definiţia generală a viciilor de consimţămînt rezultă următoarele idei:
a) viciile atacă caracterul conştient şi caracterul liber ale actului juridic civil;
b) voinţa afectată de vicii nu lipseşte; ea există dar este viciată.

II. PREZENTAREA VICIILOR DE CONSIMŢĂMÎNT

1. Eroarea
a) Noţiune şi reglementare

Noţiune: Eroarea poate fi definită ca falsa repre-

zentare a realităţii în mintea unei părţi, la încheierea actului juridic civil.
Reglementare: Eroarea ca viciu de consimţămînt îşi
găseşte reglementarea în dispoziţiile art.954 C.civil, potrivit căruia, “Eroarea nu produce
nulitate decît cînd cade asupra substanţei obiectului convenţiei.
Eroarea nu ptpduce nulitate cînd cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai
cînd consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenţia".

157
 b) Clasificare

în funcţie de natura realităţii Potrivit acestui criteriu, eroarea ca viciu fals

reprezentate:_________________ de consimţămînt se clasifică în:
a) eroare de fapt, prin care se înţelege falsa reprezentare asupra unei stări faptice în
legătură cu încheierea unui act juridic civil, considerată la momentul încheierii lui;
b) eroare de drept, înţelegînd prin aceasta falsa reprezentare asupra existenţei sau
conţinutului unui act normativ sau unei norme de drept, după caz, la încheierea unui act
juridic.
în privinţa erorii de drept s-au conturat următoarele puncte de vedere:
- datorită acţiunii prezumţiei de cunoaştere a legii exprimată în regula nemo censetur
ignorare legeni, eroarea de drept nu poate constitui viciu de consimţămînt şi, prin
consecinţă, nu duce la anularea actului juridic civil; şi,
- eroarea de drept este admisă ca viciu de consimţămînt, afară numai dacă ar fi vorba
de norme legale imperative care privesc ordinea publică, cu motivarea că aşa se înţelege
din disp.art.953 C.civil , care admite că eroarea face nevalabil consimţămîntul, fără a face
distincţie între eroarea dc fapt şi eroarea de drept şi că, atunci cînd tegea doreşte, prevede
cînd nu este primită eroarea de drept 268 269 270. Acestor argumente li se mai adaugă
următoarele: a) dacă se produce, eroarea de drept are aceleaşi efecte ca şi cea de fapt; şi,
b) punctul de vedere favorabil al practicii judecătoreşti 271.

în funcţie de gravitatea şi con- în funcţie de acest criteriu eroarea se secinţele produse:

________ clasifică după cum urmează:

Eroarea obstacol: Eroarea obstacol, adică falsa prezentare

a realităţii in mintea unei părţi care priveşte:
a) natura juridică a actului (error in negotio), de exemplu, o parte crede că vinde un
lucru, cealaltă este convinsă că l-a împrumutat; şi,
268Consimţămîntul nu este valabil “cînd este dat din eroare”.
269 Situaţie în care operează regula ubi tex non distinguit, nec nos distingere debemus.
270Dc exemplu, disp.art.1206 alin.2 C.civil, referitor la mărturisire.
271 Definiţie:Dolul (dolus) sau viclenia constă în
totalitatea manoperelor frauduloase (mincinoase, dolosive) pe care una din părţi le
întrebuinţează cu prilejul încheierii actului juridic civil, pentru a induce în eroare pe
cealaltă parte şi, prin aceasta, a o determina să încheie actul respectiv, manopere fără de
care partea indusă în eroare nu l-ar fi încheiat.
Condiţii: Pentru a primi valoare de viciu de con-
simţămînt, dolul trebuie să întrunească cumulativ următoarele două condiţii:
a) dolul trebuie să fie determinant pentru încheierea actului juridic, adică: - să cadă
asupra unor elemente hotărîtoare pentru 158
încheierea actului juridic respectiv;
 b) identitatea obiectului (error in corpore), de exemplu, o parte vinde o bicicletă,
cealaltă, că a cumpărat o motoretă.

159
 în realitate, această eroare împiedică formarea actului juridic civil, este, deci, o eroare
destructivă de consimţămînt, ceea ce echivalează cu lipsa de consimţămînt, atrăgînd nulitatea
absolută a acestui act.
Eroarea-viciu de 2. Eroarea viciu de consimţămînt
consimţămînt: constă în reprezentarea falsă asupra
realităţii în mintea unei părţi la încheierea actului juridic civil care priveşte fie substanţa
materială sau intelectuală a obiectului, fie identitateaă persoanei ori o calitate esenţială a
acesteia (error in personam).
Din definiţie rezultă că eroarea-viciu de consimţămînt este de mai multe feluri:
a) eroare asupra substanţei materiale a obiectului (de exemplu, x vinde un set de tacîmuri
dintr-un aliaj obişnuit, iar y este convins că a cumpărat tacîmuri de argint);
b) eroare asupra substanţei intelectuale a obiectului (de exemplu, x vinde o reproducere a
unei statuete de Brîncuşi, iar y este convins că a cumpărat chiar originalul); şi,
c) eroare asupra persoanei, care poate privi identitatea sau o calitate esenţială a acesteia.
Pentru a fi în prezenţa erorii-viciu de consimţămînt, trebuie să fie întrunite următoarele
două condiţii:
a) eroarea trebuie să cadă asupra unui element determinant (hotărîtor) la încheierea actului
juridic; şi,
b) la actele juridice cu titlu oneros, cealaltă parte trebuia să fi ştiut că faptul asupra căruia
poartă eroarea a constituit motivul determinant (cauza hotărîtoare) la momentul încheierii
pentru cealaltă parte.
Sancţiunea aplicabilă pentru actul viciat prin eroare este nulitatea relativă.
Eroarea indiferentă: 3. Eroarea indiferentă este falsa
reprezentare asupra unor elemente neesenţiale la încheierea actului juridic (de exemplu, erorile
de calcul).
Eroarea indiferentă nu cade sub incidenţa sancţiunii nulităţii.
2. Dolul sau viclenia (dolus)
Altfel spus, dolul sau viclenia constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin folosirea
unor mijloace viclene, în scopul de a face să încheie un act juridic.
Neîndoielnic, din definiţie rezultă că, în esenţă, dolul este o eroare provocată.

Reglementare: Dolul îşi găseşte reglementarea în dis

poziţiile art.962 Cod civil, dispoziţii potrivit cărora “Dolul este o cauză de nulitate cînd
mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi, sînt astfel, încît, este evident că, fără aceste
maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat”.

Clasificare: Dolul este de mai multe feluri:

 1. în raport de natura elementelor asupra cărora poartă, dolul este principal şi incidental
(incident).
a) Dolul principal (dolus dans causam contractui) este dolul care cade asupra unor
elemente determinante la încheierea actului juridic civil, în sensul că, în lipsa erorii pe care o
provoacă, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat. Dolul principal atrage sancţiunea nulităţii
relative asupra actului astfel încheiat.
b) Dolul incident (dolus incidens) sau incidental, sau accesoriu (secundar) cade asupra
unor elemente nedeterminate la încheierea actului juridic. Dolul accesoriu nu atrage sancţiunea
nulităţii relative a actului juridic, ci dă doar dreptul la o acţiune în despăgubire, prin care se
cere, de pildă, reducerea corespunzătoare a preţului.
2. Clasificarea preluată din dreptul roman în dolus bonus şi dolus malus.
a) Dolus bonus constă în viclenii curente, uşor de depistat şi dejucat; şi,
b) Dolus malus, adică dolul grav care atrage sancţiunea nulităţii relative.

Elemente: Pentru a fi în prezenţa dolului-viciu de

consimţămînt se cer întrunite cumulativ:
a) elementul obiectiv (material) care constă în folosirea mijloacelor viclene (dolosive,
mincinoase) pentru a induce în eroare pe cealaltă parte: şi,
b) elementul subiectiv (intenţional) care constă în intenţia de a induce în eroare o persoană
pentru a o determina să încheie un act juridic.
- să privească obiectul, persoana sau orice alte elemente care ar putea conduce la
încheierea actului juridic; şi,
- chestiunea caracterului determinant al dolului se apreciază şi se rezolvă de la caz la caz
(in concrete); şi,
b) dolul trebuie să provină de la cealaltă parte, adică:
- această condiţie priveşte numai contractele cu titlul oneros;
- principiul ocrotirii voinţei dispunătorului în contractele cu titlu gratuit trebuie să
prevaleze faţă de principiul stabilităţii raporturilor juridice;
- această condiţie nu se impune în cazul actelor juridice unilaterale;
- în cazul în care este cerută, condiţia se consideră îndeplinită chiar dacă dolul nu provine
direct de la cealaltă parte, ci de la un terţ, în situaţia în care partea căreia îi foloseşte are
cunoştinţă de această împrejurare;
- dolul nu se presupune; cel ce invocă viciul dolului trebuie să dovedească ceea ce susţine;
şi,
- în actele bilaterale nu se cere ca dolul să fie comun, fiind suficient să existe. Dacă, totuşi,
dolul este comun, fiecare parte are posibilitatea juridică să ceară anularea actului.

Sancţiune;______Dotel-viciu de consimţămînt atrage

sancţionarea actului juridic civil cu sancţiunea nulităţii relative.
 3. Violenţa
a) Definiţie şi reglementare
Definiţie:___________ ___________ Violenţa viciu de consimţămînt constă în
faptul de a insufla unei persoane, sub influenţa ameninţării, temerea (metus) de un rău de natură
a o determina pe aceasta să încheie actul juridic fie care, în lipsa acestei temeri, nu l-ar fi
încheiat.

Reglementar»:: __________ Violeriţa-viciu de consimţămînt îşi

găseşte reglementarea într-o seric de texte precum disp.art.955272,956273,957274 şi 958275 C.civil.

272 "Violenţa in contra celui cc s-a obligai este cauză de militate, chiar cînd este exercitată dc altă persoană
dccît cea m folosul căreia s-a făcut convenţia".
273 "Este violenţă totdeauna cînd, spre ti face o persoană a contracta, i s-a insuilat temerea raţionabilă
dupădînsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se Jine cont în
această materie dc etate, de sex şi dc condiţia persoanelor'.
274 "Violenţa este cauză de nulitate a convenţiei şi cînd s-a exercitat asupra soţului sau soţiei, asupra
ascendenţilor şi descendenţilor".
275Violenţa trebuie să fie Dacă violenţa exercitată de către o parte determinantă pentru
încheierea asupra celeilalte părţi nu este determi- actului juridic:nantă la încheierea actului juridic
civil, ea
nu va avea relevanţă în planul consecinţelor juridice în sensul că nu atrage sancţiunea nulităţii.
Pentru ca violenţa să fie determinantă la încheierea actului juridic civil este necesar:
a) temerea produsă să fie raţională în aprecierea victimei violenţei, adică să fie suficient de
puternică pentru a face să încheie actul;
b) temerea se apreciază în funcţie de elemente precum: vîrsta, sănătatea, gradul de cultură,
fire, forţă etc.;
 b) Clasificare
Clasificare: în raport de efectele produse asupra
voinţei persoanei, violenţa se clasifică în:
1. Violenţa (constrîngerea) fizică (vis) care constă în reducerea victimei la rolul de
simplu instrument la încheierea actului juridic (de exemplu, se realizează prin conducerea
forţată a mîinii pentru a semna).
în acest caz, violenţa se caracterizează prin următoarele:
a) este distinctivă de consimţămînt şi, deci, nu este viciu de consimţămînt, echivalînd
cu lipsa consimţămîntului;
b) atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv;
2. Violenţa (constrîngerea) psihică (metus) ori morală. Sîntem în prezenţa violenţei
ca viciu de consimţămînt care constă în ameninţarea cu un rău moral, de natură să provoace
o teamă care determină partea să încheie actul ce altfel nu l-ar fi încheiat.
Din definiţie rezultă că metus (violenţa psihică-morală) este de două feluri:
a) Violenţa nelegitimă (injustă), cea făcută fără drept şi care are drept urmare
sancţiunea nulităţii relative a actului juridic; şi,
b) Violenţa (ameninţarea) justă (legitimă), cea făcută în exercitarea unui drept, fără a
putea atrage sancţiunea nulităţii.
c) Elementele violenţei
Pentru a fi în prezenţa violenţei-viciu de consimţămînt se cer întrunite două condiţii:
a) violenţa trebuie să fie determinantă la încheierea actului juridic; şi,
b) violenţa să fie injustă (nelegitimă, ilicită).

163
 c) răul produs poate fi de trei feluri:
- patrimonial (ameninţarea cu distrugerea unui bun);
- fizic (ameninţarea cu vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporalei- •
- moral (ameninţarea cu compromiterea reputaţiei, părăsirea ctc ) şj' d^răul poate privi
persoana în cauză, soţul, soţia, ascendenţii şi descendenţii’ ’, sau alte persoane apropiate, dacă sînt
legate de victimă printr-o puternică afecţiune.

Violenţa trebuie să fie injustă: Violenţa (ameninţarea) pentru a primi

considerarea juridică de viciu de consimţămînt trebuie să fie injustă, adică nelegitimă, ilicită.
In legătură cu această condiţie se impun următoarele precizări:
a) sîntem în prezenţa violenţei-viciu de consimţămînt atunci cînd:
- se folosesc mijloace ilicite chiar pentru realizarea unui scop drept;
- se folosesc mijloace legale pentru realizarea unui scop ilicit (în măsura în care sînt întrunite
condiţiile violenţei);
- sîntem în prezenţa violenţei-viciu de consimţămînt chiar atunci cînd provine de la o altă
persoană decît partea care profită de pe urma acesteia 276 277; şi.
- de asemeni, sîntem în prezenţa violenţei-viciu de consimţămînt şi în situaţia în care ea este
exercitată de un fapt exterior omului, cum ar fi starea de necesitate;
b) nu sîntem în prezenţa violenţei-viciu de consimţămînt, chiar dacă violenţa există, dar ea
constă în:
- ameninţarea cu folosirea unei căi legale, de exemplu, reclamarea prejudiciului cauzat;
- temerea de consecinţele legale şi fireşti ale executării unui drept de către persoana vătămată;
şi,
- dacă sîntem în prezenţa simplei temeri reverenţiare, care valorează, mai de grabă, respect
decît temere.

Sancţiune:_______ _______ în privinţa sancţiunii, trebuie distins după

cum urmează:
a) în cazul violenţei destructive de consimţămînt, sancţiunea este nulitatea absolută a actului
juridic; şi,
b) în cazul violenţei-viciu de consimţămînt, sancţiunea este nulitatea relativă a actului juridic
civil.
4. Leziunea
a) Definiţie şi reglementare

Definiţie: în concepţia obiectivă, leziunea viciu de

consimţămînt este viciul ce constă în dispoziţia vădită de valoare între două prestaţii.
în concepţia subiectivă, leziunea-viciu de consimţămînt constă în paguba ce se produce atunci
cînd prestaţiile la care se obligă părţile unui act juridic civil nu se găsesc într-un raport permis de
276Vezi disp.art.957 C.civil.
277Vezi disp.art.955 C.civil.

164
echivalenţă, existînd, deci, o disproporţie vădită între prestaţia la care se obligă o parte şi prestaţia la
care se obligă cealaltă parte.

Reglementare juridică: în legătură cu leziunea prezintă interes

dispoziţiile art.l 157 C.civiP1 şi art.1165 din acelaşi act normativ .
Folosind formularea “prezintă interes”, am avut în vedere următoarele
observaţii ce se pot face:
- primul text a fost modificat implicit, dacă nu - chiar abrogat prin disp.art.25 alin.l şi 2 din
Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a Decretului nr.31/1954 privind persoanele fizice şi
juridice, în sensul că numai minorii care au împlinit vîrsta de 14 ani pot intenta asemenea acţiuni,
singuri, fără încuviinţarea părinţilor.
Rezultă că minorii care nu au împlinit această vîrstă nu au această capacitate;
- de la cel de al doilea text sînt posibile două derogări: a) în materie de
navigaţie maritimă278 279 280 281; şi b) derogarea prevăzută de disp.694 C.civil .

b) Concepţii

Concepţii asupra leziunii: Asupra leziunii s-au conturat două concepţii:

a) concepţia obiectivă, potrivit căreia, pentru a fi în prezenţa leziunii-viciu de consimţămînt,
este suficient să existe o disproporţie vădită de valoare între contraprestaţii; şi,
b) concepţia subiectivă, potrivit căreia leziunea are la bază pe lîngâ disproporţia de valoare
între prestaţiile părţilor şi un viciu de consimţămînt rezultînd din starea de nevoie a unei părţi de care
are cunoştinţă şi profită cealaltă parte.
Dispoziţiile legale referitoare la leziune adoptă concepţia obiectivă, astfel că cel ce invoca
leziunea are doar obligaţia să facă dovada disproporţiei vădite între contraprestaţii.

c) Condiţii
Condiţiile leziunii-viciu de consimţămînt diferă după cum ne plasăm pe terenul concepţiei
obiective, sau pe cel al concepţiei subiective:
' b *" concepţia obiectivă se cere a fi îndeplinite următoarele condiţii:
a) leziunea să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil; şi,
b) leziunea să fie injustă.
2. In concepţia subiectivă trebuie îndeplinite:
a) leziunea să fie consecinţa directă şi nemijlocită a actului juridic civil încheiat;

278"Minorul poale exercita acţiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei
convenţii".
279"Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune."
280Vezi disp. Decretului nr.443/1972, art.66
281 "Majorele nu poate să-şi atace acceptarea expresă sau tacită a unei succesiuni decît în cazul în care această
acceptare a fost urmarea unei viclenii ce s-a întrebuinţat în privinţă-i".
El nu poate reclama în contra acceptării pentru cuvinte de vătămare, decît în cazul în care succesiunea ar fi
absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea unui testament necunoscut acceptării".
Textelor de mai sus li se adaugă (mai prezintă interes) disp.art.951,1158,1159,1160,1162, 1163 şi 1164 C.civil.

165
 b) leziunea se apreciază în raport cu momentul încheierii actului;
c) dispoziţia de valoare între prestaţiile la care se obligă părţile trebuie să fie vădită;
d) partea lezată trebuie să se afle într-o nevoie externă; şi,
e) cealaltă parte să fi profitat de această nevoie extremă.
d) Domeniul de aplicare
Domeniul restrins de aplicare: Leziunea are un domeniu restrîns de
aplicare:
a) din punct de vedere al persoanelor care o pot invoca, leziunea are un domeniu restrîns, fiind
numai la îndemîna minorilor între 14-18 ani;
b) din punct de vedere al actelor ce pot fi supuse anulării de asemenea, domeniul de aplicare
este restrîns, întrucît se cere să fie acte juridice, care, în acelaşi timp:
a) să fi fost încheiate de minori intre 14-18 ani, iară a fi avut încuviinţarea cerută de lege;
b) să fie vorba de acte de administrare;
c) lezarea să privească numai pe minor; şi,
d) să fie acte comutative.
e) Sancţiune

Sancţiune: Actele lezionare, considerate astfel dacă

sînt îndeplinite condiţiile precizate deja, se sancţionează cu nulitatea relativă, ca urmare a încheierii
lor sub imperiul viciului leziunii.
f) Observarea împreună a viciilor de consimţămînt

Asemănări: între viciile de consimţămînt există unele

asemănări:
a) toate viciile de consimţămînt conduc către, şi atrag sancţiunea nulităţii relative;
b) viciile de consimţămînt nu se prezumă; cel ce le invocă trebuie să le
dovedească;
c) în toate cazurile, acţiunea lor trebuie să fie determinantă pentru
încheierea actului juridic;
d) toate viciile există şi primesc considerare în raport cu momentul încheierii actului; şi,
e) în cazul actelor bilaterale, pentru nici unul din vicii nu se cere a fi comun tuturor părţilor.
Deosebiri: între viciile de consimţămînt există o serie
de deosebiri:
a) în privinţa probei: proba este mai uşor de făcut in cazul dolului, violenţei şi leziunii faţă de
cazul erorii care, avînd un pronunţat caracter lăuntric, este mult mai greu de dovedit;
b) cîmpul de aplicaţie al dolului şi violenţei este mai larg decît cel al erorii care se rezumă la
substanţa obiectului şi calitatea sau identitatea persoanei), sau al leziunii unde acţiunea priveşte
numai actele bilaterale;
c) unele condiţii se cer a fi îndeplinite numai pentru anumite vicii:

166
 - în cazul erorii - cealaltă parte nu trebuie să fi cunoscut eroarea;
- în cazul dolului-eroarea să provină de la cealaltă parte;
- în cazul violenţei - aceasta trebuie să fie ilicită, nelegitimă; şi,
- în cazul leziunii - capacitatea este circumstanţiată;
d) există deosebiri şi în privinţa sancţiunii:
- în cazul dolului şi violenţei, ca urmare a considerării lor juridice ca fapte ilicite, acţiunea în
anulabilitate poate fi însoţită de acţiunea în despăgubiri,
- in cazul erorii, datorită caracterului ei spontan, este nosihii'-
acţiunea in anulabilitate; şi, P°sibila numai
- in cazul leziunii, pot fi antrenate consecinţe alternative- ori an i
are
actului, ori reducerea unei prestaţii sau sporirea celeilalte. a

SECŢIUNEA AV-A

CAPACITATEA DE A FACE ACTE JURIDICE .........................................

Capacitatea de a face testament este precizată şi de disj>. art.856 C.civil 282, iar
disp.art.1306 se referă la cei ce pot cumpăra şi vinde283 .
în sfîrşit, Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, cum şi alte
izvoare de drept civil consacră dispoziţii referitoare la capacitatea de a încheia acte
juridice.
Din scurta prezentare a celor mai importante texte legale referitoare la capacitatea de
a încheia acte juridice se desprind următoarele idei:
a) sîntem în prezenţa unei reglementări disparate a acestei condiţii
esenţiale a actului juridic civil, ci nu în prezenţa unei reglementări generale, de
principiu a acesteia;
b) reglementarea disparată a acestei condiţii esenţiale rezultă din
împrejurarea că se realizează pe categorii de acte juridice civile;
c) reglementarea capacităţii de a încheia acte juridice este asigurată, nu la
nivelul genului, ci la nivelul speciei (la nivelul convenţiei-contractului, ca cea mai
importantă specie a actului juridic civil) dar, prin extrapolare, se consideră că
dispoziţiile legale în materie sînt deopotrivă aplicabile şi genului;

282"Orice persoană este capabilă dc a face lesiamcnt, dacă nu este oprită de lege”.
283'Tot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege"

167
 d) importanţa acestei condiţii de fond, esenţiale, a actului juridic civil
rezidă şi în aceea că reglementarea ei se află atît în legea de sinteză (Codul civil),
cît şi în alte categorii de acte normative;
e) din modul de reglementare rezultă strînsa legătură între capacitatea de
folosinţă şi cea de exerciţiu; şi,
f) legea civilă consacră dispoziţii speciale capacităţii minorului de a
dispune prin testament, dar şi de a primi prin donaţiune şi testament.

Principiu! dominant în materia în materia încheierii actelor juridice civile încheierii

actelor juridice civile: principiul dominant (regula) este capacitatea de a încheia
asemenea acte, considerat astfel în raport cu excepţia de la regulă, constînd în
incapacitatea de a le încheia.
Codul civil nu consacră un anume text reglementării acestui principiu, el este
rezultatul unei consacrări fragmentare realizată în disp.art.556, 949 şi 1306 C.civil.
Decretul nr.31/1954 consacră însă prevederi exprese în această privinţă caracterul
general al principiului rezultînd din disp.art.l284.
Principiul este considerat ca atare (ca principiu) de către întreaga literat, * juridica de
specialitate şi recunoscut şi utilizat în motivarea soluţiilor de practica judiciară 285. Ca,re

284 "Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea dc folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea dc exerciţiu,
dccît în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.
285 Capacitatea de a încheia acte Cele două noţiuni (stări) nu se confund* jugdice civile
sidlsctrnămmtul:limp ce ¿.Jia J de “
jiindcce civile csic o stare de drept (de jure), discemămîntul este o stare de apt (de facto). De aia
rezultă că, în privinţa capacităţii - condiţie de fond esenţiala, a actului juridic civil, privită
ca principiu (regula), legea este ceâ care i. asigura fizionomia juridică, în timp ce,
discemămîntul ca stare de faDt se apreciaza de la persoană la persoană, în funcţie de
aptitudinea şi puterea sa psiho- intelectiva de a aprecia şi deosebi între bine şi rău, licit şi
ilicit, moral şi imoral etc. Aşa se explică, de pildă, de ce legea admite a se dovedi că o
persoana care, potrivit vîrstei, are capacitatea de a încheia acte juridice civile şi ca,
operează prezumţia existenţei discemămîntului, a lucrat totuşi fără discernamint şi, invers,
că o persoană care, potrivit vîrstei nu are capacitatea de a încheia acte juridice civile şi,
deci, este presupusă a nu avea discernămînt a lucrat, totuşi, cu discernămînt. ’
în acest context se observă cu uşurinţă puternica legătură dintre capacitatea de a
încheia acte juridice civile şi discernămînt: cel ce are capacitatea de a încheia acte juridice
este presupus a avea discernămînt; cel ce nu are capacitatea de a încheia acte juridice, este
presupus a nu avea discernămînt. Rezultă ca discemămîntul - existenţa sau inexistenţa lui,
în principiu, constituie temeiul capacităţii de a încheia acte juridice civile, că, deci,
existenţa sau inexistenţa discemămîntului ca situaţii obişnuite (de eo quod plurumque fit)
sint avute în vedere de legiuitor cu prilejul reglementării condiţiei esenţiale de care ne

168
 în privinţa persoanei juridice, regula capacităţii de a face acte iuridi civile este
ţărmurită de principiul specialităţii capacităţii. în acest sens sîn! disp art.34 din Decretul
nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanei' juridice: Persoana juridică nu poate
avea decît acele drepturi care corcsnun i scopului ci, stabilit prin lege, actul de înfiinţare
sau statut. Orice act juridi care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.
Excepţia: Dacă regula în materie este capacitatea de
A incheia acte juridice civile, excepţia este incapacitatea.
Ca excepţie, incapacitatea trebuie prevăzută expres de lege pentru că exccptio est
strictissimae interpretationis (excepţiile sînt de strictă interpretare), ceea ce se realizează
prin disp.art.6 alin.l din Decretul nr.31/1954 şi disp.art.950 C.civil.
Evident, excepţia (incapacitatea) nu trebuie confundată cu incapacitatea de a încheia
un act de dispoziţie cu privire la un anumit bun care este declarat de lege ca inalienabil şi
care, datorită acestui motiv, nu se află în circuitul civil.

SECŢIUNEA AVI- A

OBIECTUL ACTULUI JURIDIC CIVIL

A. PRELIMINARII

Definiţie: Obiectul actului juridic civil constă în

“...conduita părţilor stabilită prin ace! act juridic civil, respectiv acţiunea ori inacţiunea la
care părţile sînt îndreptăţite sau de care sînt ţinute"286.
Altfel spus, considerat a fi însuşi obiectul raportului juridic civil căruia i-a dat naştere,
obiectul actului juridic civil constă în obiectul obligaţiei (obligaţiilor) generate de el, adică
în prestaţia sau prestaţiile care privesc transmiterea unui drept şi un fapt pozitiv sau
negativ al debitorului, cum şi în obiectul acestor prestaţii.
Definiţia arc în vedere prestaţiile la care păţţile se obligă 287 288, dar şi bunurile ori
lucrurile Ia care se referă conduita părţilor , acestea din urmă privite ca obiect derivat al
raportului juridic civil şi, deci, şi al actului juridic civil.

ocupam (capacitatea de a încheia acte juridice civile).

Pe cale de consecinţă, rezultă că, împreună, existenţa capacităţii şi a descemamintului
condiţionează valabilitatea actului juridic

51 Vezi în acest sens practica citată de Gh.Beleiu, Op.clL, pag.157.

286Gh.Beleiu, Op.cit, pag.138.
287 "Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă” (arl.962 C.civil).
288Vezi disp.art.963 C.civil: “Numai lucrurile ce sînt în comerţ pot fi obiectul unui contract”.

169
Discuţii în legătură cu obiectul Discuţiile la care ne referim poartă cu
actului juridic civil:____________privire la obiectul contractului ca specie
a actului juridic civii, pentru că, în general, legislaţia noastră civilă nu reglementează actul
juridic în general, ci doar specia sa cea mai importantă - convenţia (contractul).
într-o părere ', obiectul actului juridic civil constă în crearea, modificarea transmiterea
ori stingerea unui raport juridic289 290;
într-o altă opinie291, obiectul actului juridic civil constă în interesele reglementate de părţi
prin actul juridic civil încheiat, în baza şi în limitele
legii292 293.
în sfîrşit o a treia opinie 57 consideră că obiectul actului juridic civil este însuşi obiectul
raportului juridic civil.

Obiectul actului juridic civil, Cele patru noţiuni se află într-o strînsă obiectul raportului
juridic civil, legătură, legătură al cărei conţinut este dat obiectul obligaţiei şi obiectul ¿e
următoarele corelaţii: prestaţiei:
a) obiectul actului juridic civil este însuşi obiectul raportului juridic civil, relaţie motivată
de împrejurarea că principalul izvor de obligaţii civile este contractul (convenţia);
b) obligaţia ca îndatorire juridică nu trebuie confundată cu obiectul obligaţiei (prestaţia
pozitivă sau negativă):
- în cazul obligaţiei de a da, obligaţia constă în îndatorirea de a constitui sau transmite
dreptul real, pe cînd, obiectul constă chiar în însăşi transmiterea sau constituirea dreptului
real;
- în cazul obligaţiei de a face, obligaţia constă în îndatorirea de a executa o lucrare, a
presta un serviciu, ori a întreprinde orice altă acţiune, pe cînd obiectul constă în executarea
însăşi, prestarea însăşi, întreprinderea acţiunii;
- în cazul obligaţiei negative de a nu face, obligaţia constă în îndatorirea de abstenţiune a
debitorului de la ceea ce, altfel, ar fi putut face, în timp ce obiectul obligaţiei constă în însăşi
abţinerea efectivă; şi,
- dacă acţiunea se referă la un lucru, lucrul, însuşi este considerat obiectul prestaţiei;
. c) a distinge între obiectul actului juridic civil, obiectul obligaţiei şi obiectul prestaţiei
prezintă nu numai importanţă teoretică, cît mai ales practică. în context, distincţia ne conduce
la concluzia:
- obiectul actului juridic civil este însuşi obiectul raportului juridic civil;

289 Vezi în ace.si sens: Adonaşcu. Op.cit., pag.96; Rosetli, Bălâncscu, Ai.Băicoianu, Drept civil roman, vol.ll, Socec,
Bucureşti, 1945, pag.33; LJosserand, Cours de droit civil posltlf francais, Sircy, Paris, vol.ll, ediţia a Il-a, 1933, pag.58.
290Acestei opinii i se reproşează că admite confuzia între obiectul şi efectul unui act juridic.
291 Vcz.i în acest sens D.Cosma, Op.cit., pag.213; Emilio Bctti, Teorie generale del negozio (|iurldico, pag.79şi urm.
292 Opinie căreia îi lipseşte precizia în definirea obiectului actului juridic (obiectul actului juridic civil este artificial legal de
noţiunea de interes, noţiune care arc valenţe legate mai degrabă de cauză dccît de obiect).
293 Traian lonaşcu, Curs de Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, 1949/1950, pag .59 şi urni,, Virgil Economu, în 1 ratat
de drept civil. Partea generală, vol.I, Editura Academici, Bucureşti, 1967, pag.290.

170
 - obiectul obligaţiei constă în prestaţia pozitivă sau negativă la care se obligă părţile; şi,
- obiectul prestaţiei constă în: a) constituirea sau transmiterea de drepturi reale (a da); b)
executarea de lucrări, prestarea de servicii ori întreprinderea unor alte acţiuni (a face); şi, c)
abţinerea de la ceea ce subiectul ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat în acest sens (a nu face).

B. CONDIŢIILE OBIECTULUI

Reglementare: Codul civil reglementează prin

disp.art.962 numai obiectul convenţiei nu şi obiectul actului juridic civil: “Obiectul
convenţiilor este acela la care părţile se obligă”.
în legătură cu cerinţele ce trebuie întrunite de obiectul actulu^juridic civil prezintă interes
următoarele texte legale: art.948 pct.3 cod civil , art.963 , art.964 294 295 296 297 şi art.965 din acelaşi
cod .

Prezentarea condiţiilor: Din textele care le reglementează rezultă

condiţiile ce trebuie să le îndeplinească obiectul:
1. Obiectul trebuie să existe. în legătură cu această condiţie se impun următoarele
precizări:
- priveşte bunul sau bunurile în legătură cu care poartă actul juridic civil:
- bunurile viitoare pot forma obiectul actului juridic civil (în cazul unor contracte care
privesc livrarea de produse, comandarea unei opere ştiinţifice, literare, artistice);
- succesiunile nedeschise încă, nu sînt luate în considerare spre a se reţine că bunurile
viitoare pot forma obiect al actului juridic civil; şi,
- este nulă vînzarea unui bun dacă în momentul vînzării era pierit.

..................................................................................................

c) condiţia este impusă de regula actus interpretandus est potius ut valeat quam ut
pereat .
8. Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului. Şi în legătură cu această
condiţie se impun unele precizări:

294"... un obiect determinai *'

295"Numai lucrurile ce sini în comerţ pot fi obiectul unui contract"
296"Obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa".
297"Lucrurile viitoare pot fi obiectul obligaţiei.
Nu se poate face renunţare la o succesiune ce nu este deschisă, nici nu se pot face învoiri asupra unei astfel de
succesiuni, chiar de s-ar da consimţâmîntul celui a cărui succesiune este în chestiune".

171
 a) operează în materia actelor constitutive şi translative de drepturi reale:
b) priveşte numai obiectul obligaţiei de a da;
c) este o aplicaţie a principiului nemo dat quod non habet (nimeni nu se poate
obliga valabil la ceva ce nu are); şi,
d) este în strînsă legătură cu principiul nemo plus juris ad alium trans- ferre
potest, quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decît are el
însuşi).
9. Uneori, fapta promisă trebuie să prezinte interes pentru creditor.
Această condiţie nu priveşte validitatea actului juridic, ci numai admisibilitatea acţiunii în
justiţie pentru a se putea obţine, în final, executarea silită;
10. Natura unor acte juridice impune ca numai anumite bunuri să formeze
obiectul lor. Astfel:
a) ipoteca se poate constitui numai asupra imobilelor298 299;
b) gajul priveşte numai bunurile mobile300;
c) împrumutul de consumaţie (mutum) priveşte numai bunurile fungibile sau
consumptibile301; şi,
d) împrumutul de folosinţă (comodatul) priveşte numai bunurile ne-
consumptibile302.
SECŢIUNEA AVII- A

CAUZA ACTULUI JURIDIC CIVIL

A. INTRODUCERE ÎN STUDIUL CAUZEI

Definiţie: Cauza poate fi definită ca fiind acea
condiţie esenţială necesară pentru validitatea oricărui act juridic care constă în scopul urmărit de
parte sau părţi la încheierea contractului.
Din textele legale prezentate şi din definiţie se poate deduce cu uşurinţă că voinţa
încorporată într-un act juridic nu se reduce numai la consimţămînt, ci cuprinde în sine o seamă
de reprezentări privind obiectele ce urmează a fi obţinute, prestaţiile ce se vor executa şi
serviciile ce se vor presta, scopurile care îndeamnă pe autorul manifestării de voinţă să încheie
un act juridic civil.
în mod firesc se pune întrebarea: se urmăreşte, oare, a se cunoaşte cauza eficientă, adică cea
care produce un anumit rezultat, sau, cauza juridică, scopul, cauza finală a actului juridic.

298Vexi disp.art.978 C.civil.

299Vezi disp.ait.1746 şi 1761 C.civil.
300Vezi disp.art. 1685 C.civil.
301Vezi disp.art.1576 şi 1577 Gcivil.
302Vezi disp.art. 1560 şi 1562 C.civil.

172
 Evident, prezintă interes nu cauza eficientă - categoric filozofică din perechea ‘cauză-efcct -, ci
cauza finală sau scopul, numai astfel ajugîndu-sc a se şti ce anume a determinat partea să
procedeze la încheierea actului.
Altfel spus, actul de voinţă cuprinde în el numai consimţămîntul ca clement esenţial al
actului juridic, ci şi considerarea scopului urmărit de parte în vederea realizării căruia îşi
manifestă consimţămîntul la încheierea contractului, obligaţia asumată nefiind altceva decît
mijlocul prin care se ajunge la realizarea acestui scop.
Scopul actului juridic (cauza lui) în sensul în care a fost precizat constituie o parte
componentă a voinţei juridice.
Scopul actului juridic este dat de o succesiune de reprezentări a ceea ce se doreşte să se
obţină prin încheierea acelui act, reprezentări care privesc motivele ce determină o persoană să-l
încheie.
Rezultatele urmărite prin încheierea unui act juridic civil sînt de gradaţii diferite, în raport de
ceea ce partea doreşte să obţină direct de la cealaltă parte şi de ceea ce doreşte să realizeze cu
prestaţia astfel obţinută. Din acest punct de vedere distingem între scopul imediat şi scopul
mediat.
Reluînd sintetic această analiză şi observînd textele ce reglementează cauza cum şi definiţia
acesteia, observăm:
a) cauza este o parte a voinţei juridice şi anume: prelungirea consim-
ţămîntului;
b) cauza este elementul care răspunde la întrebarea: ‘ pentru ce ?, ceea ce, prin răspunsul
dat, subliniază scopul urmărit prin încheierea actului juridic,
c) cauza este un element al actului juridic care nu se confundă nici cu consimţămîntul şi
nici cu obiectul acestuia;
d) cauza nu se confundă cu izvorul efectelor juridice, pentru că nu prjVest
causa eficiens (cauza eficientă), ci causa finalls (în sens juridic înţelci-în i prin aceasta, scopul,
U>
“pentru ce-ul: actului); şi,
e) deşi este vorba de causa finalis (scop) care, aparent, urmează efectului în realitate cauza
precede efectul; ea este prefigurarea mentală a scopului urmărit, realizîndu-se, deci, înainte şi in
vederea încheierii actului juridic
B. ELEMENTELE CAUZEI

Scopul imediat: __________ Ca element al cauzei, scopul imediat

constă în rezultatul urmărit de fiecare parte în schimbul a ceea ce se obligă
Scopul imediat intră în structura actului juridic civil şi constituie consideraţia imediată avută în
vedere de părţi cu ocazia încheierii operaţiei juridice (negotium juris).

173
 Scopul imediat este acelaşi în cazul uneia şi aceleiaşi categorii de acte juridice, dar el se
determină în cadrul diferitelor categorii de acte juridice Astfel:
- în actele juridice sinalagmatice scopul imediat constă în reprezentarea contraprestaţici pe care
fiecare parte a actului o urmăreşte. Dc exemplu, în contractul dc vînzare-cumpărarc, scopul imediat
al vînzătorului este de a obţine preţul, pe cînd, cel al cumpărătorului este de a obţine lucrul. Ambele
rezultă expres din contract;
- la actele juridice, civile cu titlu gratuit, scopul imediat constă în a face o liberal itate sau un
serviciu gratuit unei persoane; şi,
- la actele reale, scopul imediat avut în vedere de cel ce se obligă constă în restituirea a ceea ce
el a primit cu un anumit titlu (de exemplu, cu titlu de împrumut, cu titlu dc depozit, cu titlu de
comodat etc.).
Din prezentarea Iui la nivelul unor categorii de acte juridice rezultă că scopul imediat:
a) este un clement abstract, obiectiv;
b) este un clement invariabil în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice, el constînd
întotdeauna în contraprestaţia pe care fiecare parte urmăreşte a o obţine în schimbul a ceea ce s-a
obligat, dacă este vorba de acte juridice cu titlu oneros; şi,
c) scopul imediat este cuprins formal în actul juridic în sens de instrumentum probationem, de
unde rezultă că dovada acestuia este foarte uşor dc făcut. Chiar în situaţia în care nu s-a întocmit un
înscris, dovada scopului imediat depinde de dovada operaţiei juridice (negotium juris), de exemplu,
dacă se dovedeşte raportul juridic de vînzare-cumpărare se dovedesc, implicit, fiecare dintre pres-
taţiile Ia care s-au obligat părţile: vînzătorul să transmită dreptul de proprietate şi să predea lucrul
vîndut; cumpărătorul, să plătească preţul.
Scopul mediat: Scopul mediat este elementul lăuntric,
psihologic, motivul impulsiv şi determinant care a împins părţile la încheierea actului juridic civil şi
care se referă fie la însuşirile contraprestaţiei, fie la însuşirile celeilalte părţi.
Spre deosebire de scopul imediat, scopul mediat este variabil, de la un act juridic la altul în
cadrul fiecărei categorii de acte juridice şi, bine înţeles, de la un act aparţinător unei anumite
categorii, la alt act, aparţinător altei categorii de acte juridice, pentru că el este un element al
procesului de gîndire în care partea se angajează, proces ce are drept rezultat încheierea operaţiei
juridice în sens de negotium juris.
Pe de altă parte, deosebirea apare evidentă şi pe tărîmul dovezii: este nevoie de o adevărată
cercetare psihologică şi juridică spre a se putea dovedi scopul mediat, pentru că o asemenea
cercetare trebuie să conducă la stabilirea motivului psihologic, impulsiv şi determinant care a
impulsionat partea la încheierea actului juridic.
Descoperirea acestui element este destul de dificilă. Fiind vorba de un element psihologic care
nu rezultă din structura actului juridic, descoperirea lui se face prin dovedirea faptelor conexe şi
vecine din care se pot trage concluzii în privinţa scopului mediat.
De pildă, dacă o persoană împrumută bani unei alte persoane pentru ca aceasta din urmă să
continue jocul de noroc nepermis de lege, scopul mediat al actului juridic este ilicit llicitatea

174
scopului în acest caz poate fi dovedită numai indirect şi anume, dovedindu-se că împrumutătorul a
asistat la jocul de noroc şi că, în timpul jocului, s-a predat suma de bani celui ce a continuat să joace.
Cauza se prezumă pînă la proba contrară. Cel ce invocă, de pildă, absenţa de cauză, ilicitatea
cauzei etc., trebuie să dovedească ceea ce susţine.
Un exemplu ne poate lămuri atît în privinţa scopului imediat, cît şi în privinţa scopului mediat:
“X” cumpără un autoturism de la “Y”.
Scopul imediat pentru cumpărător este obţinerea autoturismului iar, pentru vînzător, obţinerea
preţului. Scopul mediat, însă, poate fi diferit de la caz la caz şi poate fi pentru cumpărător:
- doreşte să facă o excursie în străinătate- este un pasionat conducător auto;
- are pe cineva în familie infirm care trebuie transportat la şcoală, la serviciu, la tratament etc.;
- locuinţa sa este departe de serviciu;

175
 - are un magazin şi autoturismul îi este necesar pentru aprovizionare curentă etc.
Pentru vînzălorexistă tot atîtea motive lăuntrice care il împinga să încheie actul

C. CONDIŢIILE DE VALABILITATE ALE CAUZEI

Distincţie: în privinţa condiţiilor trebuie distins între

condiţiile de admisibilitate ale cauzei şi condiţiile de valabilitate.

Condiţii de admisibilitate: Legea impune două condiţii de admi

sibilitate:
a) motivul impulsiv şi determinant să se refere fie la însuşirile prestaţiei, (calităţile
substanţiale ale actului juridic civil), fie la calităţile ori identitatea persoanei; şi,
b) în cazul actelor cu titlu oneros se cere ca motivul invocat să fi fost cunoscut sau să fi putut
fi cunoscut de cealaltă parte.
Din prezentarea lor, rezultă că în situaţia în care este vorba de condiţiile de admisibilitate a
acţiunii în anulabilitate pentru eroare acestea sînt chiar condiţiile cerute pentru a acorda valoare de
cauză motivele determinante la încheierea actului juridic.
Per a contrari«, cauza este licită cînd se află în deplină concordanţă cu
legea.
Condiţia de faţă priveşte mai ales scopul mediat, iar ilicietatea scopului mediat antrenează
ilicietatea scopului imediat; şi,
d) cauza trebuie să fie morală. Potrivit disp.art.968 C.civil, această condiţie nu se înfăţişează
ca fiind distinctă, ci alăturată celei privind licictatea cauzei, folosind formularea: “... cînd este
contrarie bunelor moravuri şi ordinci publice”.
Din acest punct de vedere prezintă interes şi disp.art.5 C.civil care subliniază faptul că prin
acte juridice nu se poate deroga de la normele care interesează ordinea publică şi morală.
în concluzie, cauza este morală cînd scopul determinant este în concordanţă cu bunele
moravuri şi este imorală cînd înfrînge asemenea reguli.
D, ROLUL ŞI PROBA CAUZEI

Rolul cauzei: Cauza ca element al actului juridic civil

arc un important rol care decurge din chiar utilitatea acesteia. Astfel, utilitatea cauzei este sublimată
de următoarele idei:
a) cauza constituie o garanţie instituită de lege privind asigurarea unei voinţe libere şi
conştiente a părţii actului juridic civil;
 b) cauza constituie un instrument eficace oferit de lege pentru apărarea şi ocrotirea ordinci
publice şi bunelor moravuri pentru că, ori de cîtc ori este ilicită sau imorală, consecinţă firească este
anularea actului;
c) cauza constituie criteriul de clasificare a actelor juridice în acte juridice cu titlu oneros şi
acte juridice cu titlu gratuit; şi,
d) cauza foloseşte, uneori, la aprecierea valabilităţii obiectului ca element al actului juridic
civil.

Proba cauzei: Cu prilejul prezentării scopului imediat şi

scopului mediat s-au făcut deja precizările necesare în legătură cu dovada lor; la acest subpunct
vom face cîteva precizări în legătură cu textele legale în materie.
76 "Obligaţia... nelicitală nu poale avea nici un efect”. .
77 "Cauza este nelicită cînd este prohibită de legi, cînd este contrarie bunelor moravuri şi ordinii
publice". .......................... .
78 "Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează
ordinea publică $i bunele moravuri"
Potrivit disp.art.967 C.civil, alin.l, “Convenţia este valabilă cu toate - cauza nu este expresă”,
iar, potrivit alin.2 din acelaşi text de lege, “Cauza e^’ prezumată pînă la dovada contrarie”. ’
ste

Textul citat conţine două prezumţii legale relative (juris tantum):

a) prezumţia de existenţă a cauzei; şi,
b) prezumţia de valabilitate a cauzei.
Din text mai rezultă că cel ce invocă lipsa cauzei sau nevalabilitatea ei trebuie să facă dovada
celor susţinute.
In principiu, se poate apela Ia mijloacele de probă admise potrivit dreptului probator comun
deoarece existenţa cauzei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă iar inexistenţa şi falsitatea ei
pot fi probate prin dovedirea lipsei discemămîntului, lipsei unui element esenţial la încheierea
actului juridic ori erorii asupra mobilului determinant.
De asemenea, ilicitatea şi imoralitatea cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.
E. APLICAŢIILE PRACTICE ALE NOŢIUNII DE CAUZĂ

Absenţa de cauză:____________ Cauza este absentă în situaţia în care se

găseşte o parte de a nu putea realiza rezultatul urmărit prin încheierea actului, din motive obiective.
Astfel, pe categorii de acte juridice civile cauza este absentă după cum urmează:
- la actele juridice civile sinalagmatice, cauza este absentă cînd o parte nu mai poate obţine
contraprestaţia avută în vedere atunci cînd s-a obligat deoarece lucrul la care se referă actul era
distrus în momentul încheierii lui, sau, era vorba de o prestaţie a cărei realizare este imposibilă:
la actele juridice aleatorii, cauza este absentă cînd împrejurarea care a determinat partea să
încheie actul a existat numai în imaginaţia (în mintea) sa, de pildă: se asigură încărcătura unui vas
comercial pentru perioada transportului pînă ce vasul va ajunge la destinaţie, fără să se cunoască
faptul că, la data încheierii actului de asigurare, vasul ajunsese deja în portul de destinaţie;
- la actele juridice civile reale, cauza este absentă cînd prestaţia ce putea să fie scopul
prestaţiei de restituire nu s-a efectuat. De exemplu, cineva se obligă să restituie suma de 100.000
lei, sumă pe care, în realitate, nu a primit-o;
- la actele juridice civile declarative, cauza este absentă cînd rezultatul urmărit de părţi nu
poate fi realizat. De pildă, convenţia (tranzacţia) intervenită în materie de partaj cu un moştenitor
aparent, sau, cînd tranzacţia priveşte chestiuni tranşate anterior de către instanţa prin hotărîre
judecătorească;
- la actele cu titlu gratuit, absenţa de cauză corespunde cu eroarea asupra motivului impulsiv şi
determinant care a impulsionat partea să facă libe- ralitatea. De exemplu, donaţia făcută unei
persoane despre care donatorul avea credinţa că este nepotul său, fără ca în realitate să fie aşa.
Cauza falsă: Cauza este falsă cînd partea a fost
îndemnată să încheie actul juridic civil de o falsă reprezentare a realităţii pe plan psihologic.
Cauza simulată: Cauza este simulată in situaţia in care
înscrisul ce cuprinde operaţiunea juridică (negotium juris) precizează o altă cauză decît cea
adevărată.
Cauza ilicită: Cauza este ilicită cînd rezultatul ce se
tinde a se obţine şi care a constituit motivul impulsiv şi determinant la încheierea actului juridic
civil, reprezintă consideraţia unui scop nepermis, contrar ordinei politice, economice şi sociale.
Cauza imorală: Cauza este imorală cînd rezultatul ce se
tinde a se obţine şi care a constituit motivul impulsiv şi determinant la încheierea actului juridic
civil, reprezintă consideraţia unui scop nepermis, contrar bunelor moravuri (moralei).

SECŢIUNEA A VIII-A

FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL

A. ACCEPŢIUNI ŞI PRINCIPIUL DOMINANT ÎN MATERIE

I. ACCEPŢIUNI
Sensul restrîns al noţiunii de în sens restrîns (stricto sensu) prin forma
formă: _______ actului juridic civil se înţelege moda-
litatea de exteriorizare a voinţei interne (reale). Altfel spus, forma stricto sensu este inerentă
oricărui act juridic.
Sensul larg al noţiunii de formă: în sens larg (lato sensu), forma actului
juridic civil desemnează ceea ce'se cheamă “condiţiile de
formă” ale acestuia.
Astfel privită, forma în sens larg are trei accepţiuni: a) forma cerută ad validitatem; b) forma
cerută ad probationem; şi c) forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic civil faţă de terţi.

II. PRINCIPIUL DOMINANT ÎN MATERIE (Principiul

consensualismului actelor juridice civile)

Formulare:___________________ Pentru ca un act juridic civil să fie con-

siderat valabil încheiat, este suficient să se fi exprimat voinţa autorului (autorilor), fără a fi fost
nevoie să fi fost exprimată într-o formă anume.
Mai sintetic spus, simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă pentru a încheia un
act juridic civil valabil.

Din formularea principiului Din modul în care este formulat principiu rezultă: se
desprind următoarele idei:
a) voinţa de a face un act juridic, în principiu, poate fi exprimată sub orice formă aptă a o face
cunoscută fie celeilalte părţi, fie terţilor;
b) manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită;
c) voinţa este producătoare de efecte juridice indiferent de forma în care este exprimată.

Alte precizări: în legătură cu principiul consensualis-

mului actelor juridice cÎvÎîe se mai impun următoarele precizări:
a) principiul consensualismului actelor juridice este o creaţie a doctrinei;
b) principiul consensualismului actelor juridice îşi găseşte principala aplicaţie în materia
contractelor, materie in care sc consideră că simplul acord de voinţă este suficient penuu formarea
lor valabilă (solo conscnsus obligat). Cum actele juridice hilater Je intervin între părţi, se poate
spune că şi acestea sc încheie solo conseosu (prin acordul dc voinţă al părţilor);
c) disp.art.948 C.civii I U I cntnneră forma printre condiţiile esenţiale ale convenţiei şi, deci
ale actului juridic civil, de unde rezultă că, de principiu, forma nn este un element esenţial ai acestui
aci. în concluzie, lipsa formei constituie regula;
d) pe cale dc excepţie însă, ori de cîtc ori legea condiţionează valabilitatea formării actului
juridic civil de încheierea lui într-o anumită formă, sîntem în prezenţa formei-clcmenî esenţial al
acestui act; şi,
e) legislaţia noastră civilă nu consacră un text anume definirii acestui principiu, totuşi cu titlu
de excepţie, în cazul cîtorva acte juridice acest principiu este consacrat 7 \ pe de o parte, iar, pe de
altă parte, legea civilă consacră expres excepţiile de la el X11. ceea ce doctrina a reţinui sub
formularea: "... consimţământul trebuie să fie emis în stare de angajament juridic” .
Justificarea principiului: Consacrarea principiului consensualis-
mului actelor juridice civile este motivată de nevoile circuitului civil ", cum şi de împrejurarea că
acest principiu se constituie într-o aplicaţie importantă a principiului mai largai libertăţilor actelor
juridice.
B. CONDIŢIILE DE FORMĂ ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL ENUNŢ §1
CLASIFICARE

în raport de consecinţele în raport de consecinţele juridice ale juridice'ale ncrespectării lor:

nerespectării lor, condiţiile de formă ale
actului juridic civil se pot formula (clasifica) astfel:
a) forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem (pentru valabilitatea actului juridic
civil);
b) forma cerută ad probationem (pentru probarea actului juridic civil); şi,
c) forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
In raport de sursa (izvorul) în în raport de sursa (izvorul) în care se care se formulează cerinţa
de formulează cerinţa de formă a actului formă: juridic civil, forma este de două
feluri:
a) forma legală, adică forma impusă de lege; şi,
b) forma voluntară ori convenţională, adică cea stabilită de parte (părţi). 303 304 305 306

303 De exemplu, în materia vinzării, disp.arl.1295 alin.l prevede: Vinderea este perfectă intre părfi ii proprietatea este de
drept strămutată la cumpărător, în privinţa vinzătorului, îndată ce părţile s-au învoit (n.n.) asupra lucrului ii asupra
preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat ii preţul nu se va fi numărat". Vezi în acelaşi sens Decizia nr. 1129/1987 a
Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem, în “Culegere de decizii“, 1987, pag.191 şi urm. Idem, Decizia civilă
nr.438/1989, în “Dreptul'', 1990, nr.1-2, pag.127 şi urm.
304 Forma cerută ad validitatem, forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
305Traian lonaşcu, în Op.cit., pag.262.
306Rapiditate, fluiditate, încredere şi, deci, securitate juridică, operativitate ele.
 c. DEROGĂRI DE LA PRINCIPIUL CONSENSUALISMULui ACTELOR
JURIDICE CIVILE

1. Forma cerută ad validitatem

Noţiune.-----------_ Forma cerută ad validitatem

niiatem) este condiţia de formă a actului juridic civil care constă în re eni'

prin derogare de la principiul consensualismului.

Asemenea raţiuni sînt:
a) la unele acte juridice forma solemnă are menirea de a avertiza părţile deopotrivă
asupra gravităţii şi importanţei actului încheiat ceea « £
ni
M ~mm T T rCÎ1CCf(eZC 3dînC 3SUpra cfcc,clor unui asemenea act”' °
) pentru unele acte forma solemnă reprezintă o posibilitate de cunnaci.

cît"şi^mrasocietate8"^* ° importan^ dcosebită atît Pentru părţ*

civil87
 Din exemplele prezentate, rezultă clar tendinţa spre formalism a actelor juridice
unilaterale.
Caractere:
Forma cerută ad validitatem se poate
astfel caracteriza:
a) este unul din elementele constitutive ale actului juridic civil, pentru că lipsa lui atrage
sancţiunea nulităţii absolute (juris et de jure);
b) forma solemnă este incompatibilă cu posibilitatea exprimării voinţei prin tăcere (qui
tacet consentiré videtur);
c) forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) se înfăţişează a fi, în principiu,
abstractă şi invariabilă, pentru acelaşi fel de act solemn307; şi,
d) forma cerută ad validitatem este, în principiu, exclusivă, pentru că părţile sînt
obligate să adopte numai forma prevăzută de lege pentru actul juridic civil respectiv,
nerecunoscîndu-li- se posibilitatea să aleagă între mai multe variante.
Condiţii: Forma cerută ad validitatem reclamă
indepiinireaurmătoarelor condiţii:
a) forma solemnă cerută de lege se impune pentru întreg conţinutul actului juridic, ca o
aplicaţie a regulei ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio;
b) trimiterea la o sursă exterioară actului juridic pentru determinarea conţinutului
lui,nu este admisă;
c) actele juridice aflate în raport de interdependenţă cu un act solemn chiar dacă, privite
separat, nu sînt acte juridice solemne, trebuie să îmbrace, obligatoriu, forma solemnă; şi,
d) în marea majoritate a cazurilor forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) se
asigură prin acte autentice.
Din această din urmă condiţie rezultă că; forma autentică este formă solemnă. Mai
rezultă, însă, că forma solemnă nu se reduce la forma autentică, ci are o sferă mai largă,
aflîndu-se în relaţia întreg (forma solemnă), parte (forma autentică) 308.
2. Forma cerută ad probationem
Noţiune: Forma cerută ad probationem constă în

307De pildă, pentru contractul de donaţie se cere întotdeauna act autentic.

308 De exemplu, testamentul este un act solemn, dar el poate îmbrăca şi o altă formă decît cea autentică: testamentul
olograf, adică, cel scris şi subscris de autor.
Aplicaţii: ___________ Forma cerută ad probationem are apli
caţii într-o serie de matern precum: contractul de închiriere a suprafeţelor locative (în principiu),
contractul de locaţiune, tranzacţia, contractul de asigurare, depozitul voluntar; actele juridice cu o
valoare a obiectului mai mare de 250 Ici, etc.
cerinţa impusă de lege sau de părţi ca actul juridic să fíe făcut, de regulă, în scris, fără ca lipsa
formei să atragă nevalabilitatca operaţiei juridice (negotium juris), ci numai imposibilitatea
dovedirii lui cu un alt mijloc de probă.

Justificare:__________________Forma cerută ad probationem se

justifică din următoarele puncte de vedere:
a) importanţa deosebită a unor acte juridice impune o asemenea formă spre a se putea face
dovada existenţei acestor acte, a drepturilor şi obligaţiilor ce nasc din ele şi, bineînţeles, a întinderii
acestora;
b) forma ad probationem, prin natura ei este în măsură să înlăture anumite dubii în legătură
cu conţinutul actului juridic, respectiv, cu drepturile şi obligaţiile născute din el şi cu întinderea
acestora; şi,
c) existenţa formei cerut ad probationem oferă securitate juridică circuitului civil şi
garantează executarea prestaţiilor la care părţile se obligă şi, respectiv, realizarea drepturilor
subiective civile corelative, graţie aderenţei mai mari Ia forţa coercitivă a statului, pe calea acţiunii
în justiţie.

Semnificaţie: ________f'ornia cerută ad probationem se con-

slituie într-o limitare a principiului conscnsualismului actelor juridice civile pentru că:
a) lipsa formei scrise în cazurile în care legea o pretinde înseamnă nedovedirea actului juridic
în sens de negotium juris, deci, în planul dovezii, echivalează cu lipsa actului juridic;
b) pe fondul raporturilor existente între părţi, se consideră că actul juridic în sens de negotium
juris există, dar nu poate fi dovedit;
c) în lipsa unui act scris (instrumentul probationis), executarea obligaţiilor rczultînd din
operaţia juridică (negotium juris) nu poate valora o plata nedatorată ci, dimpotrivă, executarea
unor obligaţii valabile; şi,
d) forma scrisă este o limitare adusă principiului conscnsualismului actelor juridice pentru că,
practic, nedovedirea raportului juridic născut are drept consecinţă ineficacitatea acestui raport.
3. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
Noţiune: Prin forma cerută pentru opozabilitate faţă
de terţi se înţeleg acele formalităţfpe care legea le cere a fi îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor
altor persoane dccît cele ale părţilor actului juridic civil.
Justificare: Forma cerută pentru opozabilitate faţă dc
terţi este motivată din următoarele puncte dc vedere:
a) potrivit principiului relativităţii efectelor actelor juridice civile, aceste acte produc efecte
numai între părţi si avînzii lor cauză.
 Rezultă, deci, că părţile nu pot opune actul lor altor persoane, că deci, actul juridic nu este
opozabil terţilor (penitus extranei).
Din acest motiv legea pretinde îndeplinirea unor forme prin care actele juridice care constituie
sau transmit drepturi reale să fie aduse la cunoştinţa terţilor; şi,
b) drepturile reale sînt drepturi absolute şi, prin consecinţă, sint opozabile erga omnes.
Aplicaţie: în mod concret, forma cerută pentru
opozabilitate faţă dc terţi î|i găseşte aplicaţie în materia publicităţii personale şi reale a drepturilor
reale .

SECŢIUNEA AIX-A

MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

A. PRELIMINARII

Definiţie: Modalitatea actului juridic civil constă în

acel clement încorporat într-un asemenea act materializat într-o împrejurare care influenţează
efectele produse sau cele pe care trebuie să Ic producă actul respectiv.
Elemente: Din definiţie rezultă că modalitatea ac-
tului juridic civil are următoarele elemente: 309

309Materie ce se va studia în anul al Il-lea de studii, la teoria generală a drepturilor reale.

 a) modalitatea actului juridic civil constă, în ultimă instanţă într-
împrejurare care poate însemna: ’ °
- scurgerea timpului (specifică termenului);
- un element natural care poate fi fíe un eveniment natural privit ca
eveniment în sensul legii civile, fie o acţiune omenească privită ca fanfl ambele fiind specifice
condiţiei ca modalitate; şi, ^’
- o acţiune omenească privită numai ca fapt al omului specific sarcinei- şi
b) împrejurarea în care constă modalitatea trebuie să privească, să’influenţeze ori să afecteze
efectele actului juridic civil.

Caracterizare:________________ Modalităţile actului juridic civil se

caracterizează prin următoarele:
a) în raport cu condiţiile actului juridic civil, modalităţile ni se înfăţişează a fi neesenţiale;
b) fiind neesenţiale, modalităţile pot sau nu să intre în componenţa actului juridic civil; şi,
„ c) în raP°rt de modalităţi se realizează clasificarea actelor j uridice civile in acte juridice civile pure şi
simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi.
Utilitate practică:____________ Modalităţile actului juridic civil prezintă
utilitate practică din următoarele puncte de vedere:
... a) s,iPularca modalităţilor se înfăţişează a fi o expresie a principiului libertăţii actului juridic civil;
b) graţie condiţiei, simplele motive subiective şi variabile pot dobîndi valoare de cauza, de aci
rezultînd că ele se pot transforma într-o condiţie esenţială, de fond a actului juridic civil;
c) în actele cu titlu gratuit, sarcina este mijlocul prin care dispunătorul impune gratificatului
anumite obligaţii, potrivii intereselor urmărite; şi,
d) modalităţile prezintă o importanţă deosebită pentru categoria actelor juridice civile afectate
de modalităţi.

94

185
 3. Efectele termenului
a) Efectele termenului suspensiv

B. MODALITĂŢI

I. TERMENUL

1. Definiţie şi trăsături
Definiţie: Termenul este clementul viitor şi sigur în
privinţa producerii lui, pînă'iTcare este amînată începerea sau stingerea exercitării drepturilor
şi executării obligaţiilor.

Trăsături definitorii: Termenul prezintă următoarele trăsături

definitorii:
a) este eveniment viitor, în sensul că se va produce în viitor; şi,
b) este un eveniment a cărui producere este sigură .
2. Clasificare

în raport de efectele produse: Din acest punct de vedere termenul poate fi:
1. termenul suspensiv. Este termenul care amină începerea exercităm drepturilor ori
executării obligaţiilor pînâ la împlinirea lui .
2. termenul extinctiv.
Este termenul care amînă stingerea exercitării unui drept ori încetarea unei obligaţii pînă la
împlinirea lui .
în raport de cunoaşterea sau în funcţie de faptul dacă părţile cunosc, la necunoaşterea la
data încheierii momentul încheierii actului juridic, actului juridic a momentului momentul
cînd se va împlini termenul, cînd se va împlini termenul: acesta poate fi:
îTtermen cert. Sîntem în prezenţa termenului cert cînd data împlinirii lui se cunoaşte din
momentul încheierii actului juridic.
Termenul astfel cunoscut poate fi stabilit în următoarele modalităţi.
- direct, cînd se indică data calendaristică (1 februarie 1994); şi
Spre deosebire de condiţie, de pildă, care constă lot înlr-un eveniment viilor dar a cărui
92 Pînă 'la Vm plinirea cvenimen I ului viilor ţi sigur decare.in acest ca/, exercitării drepturilor, fie începerea
93 executăm obligaţiilor. De exemplu, împrumutul unor bunuri fungibilc pînâ la o »numii* dală. Numai la
împlinirea datei respective împrumutalorul începe sâ*' :i exercite dreptul. iar împrumutatul, s2^i execute
obhgapa- #
De exemplu, X primeşte un bun de la Y pentru care plăteşte cile 20« lei lunar pină Ia moartea lui y l-a
moartea lui y sc stinge dreptul de a mai cere suma respectiva lunar

187
....................................................................................................

Efectele decurgînd din în cazul în care drepturile şi obligaţiile împrejurarea că drepturile

şi sînt afectate de termenul suspensiv, se obligaţiile sînt afectate de ter- consideră că există
şi că produc menul suspensiv există: următoarele efecte:
a) plata făcută de debitor înainte de scadenţă este considerată a fi o plată
valabilă, ci nu una nedatorată; ^
b) în acest caz creditorul nu poate intenta acţiunea oblică şi nici acţiunea paulină w
pentru motivul că asemenea acţiuni depăşesc limitele unor simple măsuri de conservare, în
schimb, el poate lua asemenea măsuri pentru conservarea dreptului (pendente termine); şi,
c) în actele translative, debitorul unui bun cert devine proprietarul lucrului şi suportă
riscul (res perit domino), chiar dacă transmisiunea este afectată de un termen suspensiv,
afară numai dacă părţile au convenit să se suspende şi transmiterea dreptului de
proprietate'^.
Efectele rezultînd din faptul că Din împrejurarea că obligaţia există, dar obligaţia deşi
există, nu este nu este exigibilă rezultă următoarele exigibilă: efecte:
a) dacă termenul a fost dat în favoarea debitorului, creditorul nu poate cere
executarea obligaţiei înainte de împlinirea lui310 311 312 313 314;
b) creditorul nu poate opune debitorului compensarea mai înainte de împlinirea
termenului pentru că datoria sa nu este încă exigibilă 11 ;
c) prescripţia cxtinctivă nu curge pînă la împlinirea termenului, ci numai după
aceasta.
b) Efectele termenului extinctiv
Precizare: Termenul extinctiv constă, practic, într-o
suită de termen suspensive succesive. Acest termen marchează data stingerii obligaţiilor.
310Sau subrogatorie.
311 Sau revocatorie.
312 Opcrînd regula res perii domino (riscul îl suportă proprietarul) dobînditorul fiind proprietar va suporta riscul, cu
excepţia cazului cind s-a stabilit o altă dată de transmitere a dreptului de proprietate şi, prin consecinţă şi a riscului.
313 Vezi în acest sens disp.art.1023 C.civil: “Aceea ce se doreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului, ci
numai amînă executarea”.
314în schimb, termenul de graţie, nu poate opri compensaţia.

188
 c) Scadenţa, exigibilitatea şi punerea în întîrziere

Scadenţa:------- — ________ Scadenţa constă în împlinirea termenului

Gmd se ajunge la împlinirea termenului suspensiv se spune că “oblioar ajunge la
bl a
scadenţă”. '
G^gibilitatea: ________ Obligaţia ajunsă la scadenţă este exi
gimla, din ziua următoare celei în care s-a împlinit termenul suspensiv creditorul puţind
cere executarea ei.

Punerea în întîrziere: Punerea în întîrziere se poate produce

prin somaţie, pnn acţiunea injustiţie şi, de drept, în cazurile prevăzute de lege I tinerea în
întîrziere prezintă interes în materia plăţii daunelor interese moratorii.

Precizare: ^____ ____________ Scadenţa şi exigibilitatea pol avea şi alte

cauze decit împlinirea termenului suspensiv. între acestea se înscriu:
a) decăderea debitorului din beneficiul termenului pentru că a ajuns în
stare de insolvabilitate, stare necunoscută de creditor în momentul încheierii ac-
tului, ori pentru că el a micşorat garanţiile date creditorului prin actul juridic
altele decît gajul; şi,
b) renunţarea la termen din partea celor în favoarea cărora s-a acordat.

II. CONDIŢIA

1. Noţiune şi trăsături

_____________ ^"a modalitatc a

Definiţie: Condiţia se înfăţişează actului
_____trăsături:
condiţia prezintă următoarele juridic civil,
a fi evenimentul
viitor şi nesigur m privinţa producerii lui, de care depinde însăşi existenta actului juridic.
a) este un eveniment viitor;

10
2
10
2
 b) împlinirea evenimentului - condiţia este nesigură315 316;

315 condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic civil 10\

316Spre deosebire de termen unde îndeplinirea evenimentului viilor esle sigură
Spre deosebire de termen care afectează numai exercitarea drepturilor şi executarea
obligaţiilor, nu şi existenta actului juridic civil. 5 executarea
 2. Clasificare
După criteriul efectelor în raport dc criteriul efectelor produse, produse: condiţia
poate fi.
1. suspensivă, cînd dc împlinirea evenimentului viitorii nesigur în privinţa
producerii lui depinde naşterea dreptului şi obligaţiei ;
2. rezolutorie, condiţia de a cărei împlinire depinde stingerea dreptului şi
obligaţiei317 318 319 320 321.

în raport de cauza de care în raport de cauza de care depinde depinde împlinirea sau
împlinirea sau ncîmplinirea evemmen- neîmplinirea condiţiei: tului-condiţie, aceasta poate
fi:
1. cauzală. Este cauzală condiţia a^cărei realizare depinde de hazard, dc
întîmplare, ci nu de voinţa unei părţi ; .
2. mixtă. Este mixtă condiţia a cărei realizare sau ncrealizare depinde de
voinţa unei dintre părţi şi de cea a altei persoane , şi,
3. potestativă. Este potestativa condiţia a cărei realizare sau nerealizare
depinde de una sau alta din părţi. Ea este de două feluri:
a) potestativă simplă, cînd realizarea sau nerealizarea condiţiei depinde de
voinţa uneijrârţi şi de o faptă exterioară ori de voinţa unei persoane
nedeterminate1 ; şi, .,
b) potestativă pură, cînd realizarea sau nerealizarea condiţiei depinde exclusiv
de voinţa unei părţi322 323. în realitate, în acest caz nu sîntem în prezenţa unui adevărat
angajament juridic.

în raport defaptul dacă se cere în raport de faptul dacă se cere înde- indeplinirea sau
neîndeplinirea plinirea sau neîndeplinirea evenimentului evenimentului: viitor şi
nesigur în privinţa producerii lui,
condiţia poate fi: . „no .
1. pozitivă, cînd evenimentul-condiţie urmează să se îndeplinească ; §«,
2. negativă, cînd se cere ca evenimentul-condiţie să nu se îndeplinească 324.

Condiţie imposibilă, ilicită şi în raport de faptul dacă evenimentul-

317Exemplu: îli vtnd casa mea din Craiova dacă voi fi transferai la Bucureşti. .
318Exemplu: îji vînd casa mea din Craiova cu condica dc a accepta ca, in siluapa in care mă
voi muta din alt oraş in Craiova, vînzarca să se desfiinţeze. i.
319 Exemplu: iii vind barca mea pneumatică dacă pini la 1 august nu se îndreaptă vremea marc. Evident îndreptarea
vremii nu depinde de nici una din părţi.
320Excmnlu: Ui vind autoturismul dacă. dc ziua mea, tatăl îmi va face cadou maşina sa
321 10H Exemplu: î{i vînd garajul meu din Craiova dacă mă voi muta la Bucureşti, respectiv, îp nd apartamentul meu
dacă mă voi căsători.
322De piidă, îji vînd casa dacă vreau.
323Exemplu: îli vînd casa dacă reuşesc să mă mut in alt oraş.
324Exemplu: î(i închiriez o cameră dacă nu vţnd apartamentul.
imorală:_______________________ condiţie este imposibil de produs, este
potrivnic legii sau bunelor moravuri, condiţia poate fi caracterizată:
1. condiţie imposibilă, atunci cînd evenimentul-condiţie este imposibil a se produce, fie
fizic (material), fie juridiceşte (imposibilitate juridică);
2. condiţie ilicită. Sîntem în prezenţa unei condiţii ilicite în situaţia în care aceasta
contravine unei dispoziţii legale sau tinde spre obţinerea unui rezultat ilicit; şi,
3. condiţie imorală. Este considerată imorală condiţia care constă într-un fapt ce contravine
bunelor moravuri.

3. Reguli cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei

Reguli:_____________________ Cu privire la îndeplinirea sau neînde

plinirea condiţiei operează unele reguli, între care:
a) dacă este vorba de îndeplinirea condiţiei, aceasta trebuie să se facă aşa cum au înţeles
părţile, aşa cum au dorit părţile să fie făcută;
b) dacă în actul juridic încheiat s-a stipulat un termen pînă la care evenimentul să aibă loc,
iar termenul a expirat fără ca evenimentul să se fi produs, condiţia se socoteşte îndeplinită 325;
c) dacă nu s-a prevăzut un termen, condiţia se socoteşte îndeplinită numai dacă este sigur că
evenimentul nu se va mai întîmpla326;
d) dacă înainte de expirarea termenului prevăzut, este sigur că evenimentul-condiţie nu se va
mai produce, condiţia se socoteşte îndeplinită 327; şi,
e) dacă debitorul obligat sub condiţie împiedică îndeplinirea ei, condiţia se consideră
îndeplinită.
325 Vezi în acest sens disp. art. 1012 aîin.l C.civil: "Cînd obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment oarecare
se va întîmpla într-un timp fixat, condiţia este considerată ca neîndeplinită, dacă timpul a expirat fără ca evenimentul
să se întîmple;"; Vezi şi disp.art.10I3 C.civil: “Cînd obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment n- are să se
întîmple, într-un timp defipt, această condiţie este îndeplinită, dacă timpul a expirat, fără ca evenimentul să se fi
îmîmplal; este asemenea îndeplinită, dacă înaintea termenului este sigur că evenimenul nu se va mai întîmpla; dacă nu
este timp determinat condiţia este îndeplinită numai cînd va fi sigur că evenimentul n-are să se mai întîmple”.
326 Vezi în acest sens disp.art.10j2, alin.2 C.civil: "Cînd timpul nu este fixat, condiţia nu este considerată ca căzută, dccît
cînd este sigur că evenimentul nu se va mai întîmpla"; Vezi şi disp.art.1013 C.civil, reproduse mat sus.
327Efectele condiţiei suspensive Condiţia suspensivă evenimente condi- evenimente
conditione:tione (cînd aceasta s-a realizat) produce
efecte ţinînd scama de regula potrivit căreia actul juridic se consideră a fi fost pur şi simplu în
mod retroactiv, în sensul că este considerat aşa (pur şi simplu) chiar din momentul încheierii lui
(ex tune). Consecinţele acestei reguli se precizează în următoarele efecte:
a) plata făcută pendente conditione, deşi nedatorată, devine valabilă şi nu
se mai poate cerc restituirea ei;
b) se consolidează şi devin valabile şi transmisiunile de drepturi făcute pendente
conditione de către titularul dreptului condiţional; şi,
c)condiţiei respective nu i se aplică legea nouă intervenită pendente conditione; ca se
apreciază în raport de data încheierii actului.
 4. Efectele condiţiei
a) Efectele condiţiei suspensive

Efectele condiţiei pendente con- în perioada cuprinsă între momentul ditione:

încheierii actului juridic şi momentul cînd
realizarea sau nerealizarea condiţiei devine certă condiţia (pendente condi- tione)
produce următoarele efecte:
a) creditorul nu poate pretinde plata de la debitor;
b) plata făcută de debitor în această perioadă nu este o plată valabilă, nu este, deci,
o executare valabilă a obligaţiei;
c) obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie;
d) în acest interval de timp nu curge prescripţia extinctivă; şi,
e) în actele translative de drepturi reale nu se produce efectul translativ de drept
real.
Cu toate aceste efecte, creditorului i se recunosc anumite prerogative;
- poate face acte de conservare;
- poate cere şi obţine garanţii pentru creanţa sa; şi,
- poate ceda prin acte inter vivos şi de morţiş causa dreptul său condiţional.
Efectele condiţiei suspensive Dacă evenimentul-condiţiei nu s-a pro- care nu s-a
îndeplinit: dus, părţile se află în situaţia în care s-ar
fi aflat dacă nu ar fi încheiat contractul. Această considerare face ca în cazul în care
condiţia suspensivă nu s-a îndeplinit, să se producă următoarele efecte:
a) prestaţiile efectuate de părţi vor fi restituite;
b) garanţiile reale constituite se desfiinţează; şi,
c) drepturile constituite de debitor cu privire la lucru se consolidează.

193
 pnndenleconditlone rămîn

Clcctulu, rdroncl.V, c|e «. fi |rcbui, *3 ¡„ s>reina

b) Efectele condiţiei rezolutorii

.........................................................................................................

rclroac v al
exceni!" efOTUl " 'mplinirii condilici rczolulorii se admir unde acesmempo'pK”“ co"dlll'>ne«Iîn “mir»

dobînditorului penlru câ
b) actele de administrare făcute de dobînditor sub condiţie rczolutorie
rămîn valabile;
c) fructele culese de dobînditor rămîn proprietatea sa; şi,
d) în actele cu executare succesivă, efectele îndeplinirii condiţiei
rezolutorii se produc numai pentru viitor (ex nune), nu şi pentru trecut (ex tune),
pentru că organic, una din prestaţii nu este susceptibilă de restituire.
1. Comparaţie între condiţie şi termen
Asemănări: între cele două modalităţi (condiţie şi ter-
men) există următoarele asemănări:
a) ambele sînt modalităţi ale actului juridic civil; şi,
b) ambele sînt evenimente viitoare.
Deosebiri: între cele două modalităţi există
numeroase deosebiri, cele mai importante şi cu rol definitoriu fiind:
 a) termenul se înfăţişează a fi un eveniment viitor şi sigur în privinţa
producerii lui, în timp ce condiţia este tot un eveniment viitor, dar nesigur în
privinţa producerii lui;
b) termenul afectează numai executarea actului juridic civil (exercitarea
drepturilor şi executarea obligaţiilor), în timp ce condiţia afectează însăşi
existenţa acestui act; şi,
c) termenul produce efecte numai pentru viitor ex nune, în timp ce, de
regulă, condiţia produce efecte pentru trecut (are efect rctroactiv-ex tune).

III. SARCINA

Noţiune: Sarcina constă în obligaţia de a da, a face

sau a nu face impusă de dispunător gratificatului, în actele cu titlu gratuit.
Din definiţie rezultă că, spre deosebire de termen şi condiţie, sarcina intervine numai
în cazul actelor cu titlu gratuit.
Clasificare: Sarcina se clasifică potrivit mai multor
criterii:
1. în raport de persoana beneficiarului. Din acest punct de vedere sarcina poate fi:
a) sarcină în favoarea dispunătorului328;
b) sarcină în favoarea gratificatului329; şi,

328Sarcina impusă de donator donatarului de a plăti o datorie a sa faţă de un Ier).

329Pnn testament dispunăinrul obligă pe legatar să folosească suma de bani lăsată în scopul
 c) sarcină în favoarea unui terţ* 330 331 332.
Această clasificare prezintă importanţă din mai multe punct de vedere-
a) sarcina în favoarea dispunătorului se poate institui numai prinţi- n donaţie;
b) sarcina poate influenţa natura actului juridic1 ,X;
c) sarcina în favoarea unmui terţ face din beneficiar creditorul direct al gratificatului,
fără ca acesta să se afle în raport juridic cu dispunătorul, motiv pentru care beneficiarul poate
cerc numai executarea sarcinii, nu şi revocarea actului pentru îndeplinirea sarcinii; şi,
d) sarcina în favoarea unui terţ este considerată o formă de manifestare a stipulaţiei
pentru altul, ci nu o simulaţic prin interpunere de persoane;
2. în raport de valabilitatea lor, sarcinile pot fi:
a) sarcini imposibile, cele care nu pot fi îndeplinite;
b) sarcini ilicite, cele ce contravin dispoziţiilor legii; şi,
d) sarcini imorale, cele care încalcă bunele moravuri.
Efecte:_________ ^ în principiu, neexecutarea sarcinii atrage
sancţiunea revocării actului cu titlu gratuit prin care a fost instituită: neîn- deplimrea sarcinii
conduce, practic, Ia o rezoluţie pentru neexecutarea , ori la dreptul de a cere executarea ei,
tocmai pentru că sarcina dă, într-un fel caracter sinalagmatic actului juridic civil.
Comparaţie între sarcină şi între sarcină şi condiţie există urmă- condiţie:
toarele deosebiri:
a) în timp ce condiţia poate afecta atît actele cu titlul oneros, cît şi pe cele cu titlu gratuit,
sarcina are aplicaţie numai în materia actelor cu titlu gratuit;
b) condiţia afectează însă şi existenţa actului juridic civil, în timpee sarcina nu afectează
existenţa acestuia; şi,
c) condiţia operează de drept, în timp ce, în cazul sarcinii, se face apel la instanţă (se
solicită instanţei).

116
117
117 330realizam
1 unei lucrăn ştiinţifice.■ '
1331X laşa lui Y casa drept moştenire cu îndatorirea lui Y de a plăti rentă viageră unei rude a lui X.
332hice ca un act cu titlu gratuit să devină un act cu titlu oneros Vezi disp.art.
91020 şi 1021 C.clvil.

196
SECŢIUNEA AX-A

EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

A. NOŢIUNEA DE EFECTE ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Definiţie: într-o lucrare recentă333, definindu-se
efectele actului juridic civil se apreciază că prin acestea “...se înţeleg drepturile subiective şi
obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act”.
Efectul general al oricărui act juridic constă în legarea anumitor persoane- subiecte de
drept civil-în şi, prin raporturi juridice civile, adică realizarea unor legături juridice
(vinculumjuris).
Din definiţie rezultă: Din analiza atentă a definiţiei şi com-
paraţia ei cu definiţia actului juridic civil însuşi, se desprind următoarele idei:
a) din definiţia dată actului juridic civil rezultă că acesta este o manifestare de voinţă cu
scopul de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge raporturi juridice
civile;
b) dacă manifestarea de voinţă constituie mijlocul de realizare a unor anumite scopuri
(crearea, modificarea sau stingerea de raporturi jundice civile), se poate ajunge la concluzia că
actul juridic există numai prin efectele sa|c,
c) cercetarea legăturii juridice create prin actul juridic civil trebuie să dea răspunsul la
următoarele întrebări:
- ce anume leagă (sau în legătură cu ce anume sînl legate) subiectele de drept civil?;
- în ce mod sînt legate subiectele de drept civil?, şi,
- cine este legat, adică, între cine şi faţă de cine se produc efectele actelor
juridice? . . . . .
Primei întrebări i se poate răspunde că subiectele de drept civil sint legate prin conţinutul
actului juridic, adică prin drepturile şi obligaţiile născute, drepturi şi obligaţii care trebuie
determinate.
La cea de a doua întrebare se poate răspunde invocîndu-se acţiunea a doua importante
principii care cîrmuiesc materia efectelor actului juridic civil:
- principiul forţei obligatorii a actului juridic civil, şi,
- principiul irevocabilităţii actelor juridice civile.
în sfîrşit, la cca de a treia întrebare răspunde un alt principiu, principiul relativităţii
efectelor actului juridic civil (res inter alios acta...);

333Gh. Beleiu, Op.clt, pag. 161.

197
 d) observînd împreună raportul juridic civil 51' actul juridic care îi generează, se poate
constata că “Ceea cc pentru raportul juridic civil reprezintă conţinutul său pentru actul
juridic care generează acel raport reprezintă efectele sale” ;
c) conţinutul actului juridic civil este dat de efectele pe care el le produce; şi, 0
cunoaşterea conţinutului actului juridic civil, a clauzelor care stabilesc drepturile şi
obligaţiile părţilor-născute, modificate ori stinse - conduce la stabilirea efectelor acelui act.

Reglementare juridică: Codul civil român, chiar dacă nu consacră

texte anume reglementării actului juridic civil în general, deci şi efectelor acestuia, conţine
totuşi două categorii de norme juridice, împărţite astfel în raport cu sfera lor de aplicare, care
prezintă interes pentru efectele acestui act juridic:
a) norme juridice care privesc efectele convenţiilor sau contractelor, în
general ; şi,
b) norme juridice consacrate efectelor diferitelor contracte civile ce-şi găsesc
reglementare concretă .
Şi alte izvoare de drept civil conţin reglementări privind efecte ale altor contracte şi, deci,
J 334 335 336 337
concură la reglementarea materiei efectelor actului juridic civil .

334Idem, Op.cil., lot cii.

335 in mlul III din ( arica a lil a. inlilulal “Despre contracte sau convenţii", se subsumează capitolul III - intitulat'
despre cfcclul convenţiilor’'; Codul civil consacră articolele %9-9H5 reglementarii materiei de care ne ocupăm.
Deşi reglementarea priveşte "efectul convenţiei’-
u ic , ulu nd,e C V|1
¡? i . . ' J'! ' ■ P',lţ'v'1 motivaţiei deja cunoscută, datorită faptului că aUul juridic Civil este întregul, genul, .ar contractul
(convenţia) este cea mai importantă
C e nlilril ; prlvmd t,ml,i,cui1 sînl
336IOT T - ' aplicabile şi actului juridic civil.
2
' (vinzarea); an, 14(15-MW (schimbul); art.MIO-M‘X) (tocaţiunca);
(mandatul); art.l5ft(1-1575 (comodatul
I ’ ^împrumutul); ari. 1591; lf»54(depozitul); art. 1656- l(>3N(jocul * prinsoarca ; !'■ ! 1. J., (rcn<1||M pe viaja,
adica renta viageră); art.l((52-l(.M4 (fidc-iusiiincaV
na r? 7 4‘. 7 l7(,r:mzac(ia); art.WÎO-M55(dnna(ia): şi art.K56-9.1 | (testamentul). J ’
337 C u titlu de exemplu amintim: l-cgca nr.5/197.1; latgea m.15/1990; Decretul nr471/1971 pentru contractul dc
asigurare; M C M. nr.KM)/1975 pentru contractul dc închiriere; gestiunii' 1 i,uvcml, ul or. 122«/199(1 privind
contractele de concesiune. închirierea şi locaţia

198
 B. DETERMINAREA EFECTELOR ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Definiţie

Definiţie: Stabilirea (determinarea) efectelor ac

tului juridic civil constă în operaţia dc precizare (fixare) a drepturilor subiective şi obligaţiilor civile cărora partea sau
părţile actului juridic civil au voit să le dea naştere.
Altfel spus, operaţia de determinare a efectelor actului juridic civil constă în stabilirea clauzelor voite de părţi,
clauze ce încorporează şi exprimă voinţa lor dc a lega juridiceştc prin dobîndirea de drepturi subiective şi asumarea
de obligaţii.
Necesitate: Necesitatea determinării efectelor actului
juridic civil şi, implicit, a stabilirii conţinutului acestuia este motivată de următoarele cerinţe:
a) nevoia de a cunoaşte care sînt drepturile şi obligaţiile cărora părţile au voit să le dea naştere, adică, pentru ce
şi în ce condiţii s-au legat părţile în actul juridic, pentru că în dreptul nostru civil este precumpănitoare voinţa internă
(reală) a acestora; şi,
b) operaţia de stabilire a conţinutului actului juridic civil şi, deci, a
efectelor acestui act, este mai mult sau mai puţin complicată, în raport de împrejurarea dacă voinţa părţilor a fost clar
sau, mai puţin clar exprimată. Ori şi părţile şi instanţa sînt şi interesate şi datoare să ştie exact ce s-a dorit prin
încheierea acelui act. '
Etape: Operaţia de stabilire a conţinutului ac-
tului juridic civil, adică de determinare a efectelor acestuia este o operaţie complexă, pentru că ea se realizează în
două etape.
a) prima etapă priveşte dovedirea actului juridic în sens de negotium juris. Este o etapă prealabilă şi absolut
obligatorie:
- prealabilă, pentru că ea este consacrată dovedirii actului juridic civil ale cărui efecte urmează a se determina;
- absolut necesară, pentru că fără a face dovada actului juridic respectiv, a raportului juridic civil concret la care
dă naştere, nu se mai pune problema determinării efectelor şi, implicit, a conţinutului acestui act: nu poţi determina
ceva care, nedovedit, este ca şi cînd n-ar exista (idem est non esse et non probări).
în acest context se trage concluzia că dacă se dovedeşte actul juridic civil inclusiv în privinţa drepturilor şi
obligaţilor părţilor şi a întinderii acestora, operaţia de determinare a conţinutului actului respectiv se rezumă la
această primă etapă; şi,
b) dacă în cadrul primei etape se realizează numai dovada încheierii actului juridic civil în sens de negotium
juris, nu şi care sînl drepturile subiective şi obligaţiile părţilor, urmează cea de a doua etapă, consacrată acestui
deziderat adică determinării efectelor actului, care se realizează, mai ales, prin mijlocirea interpretării actului.

C. INTERPRETAREA ACTULUI JURIDIC CIVIL

199
Noţiune: _______Interpretarea actului juridic civil constă în
operaţia logică cu ajutorul căreia se stabileşte înţelesul clauzelor neclare, obscure şi al întregului act, în vederea
stabilirii voinţei reale a părţilor, pentru a asigura aplicarea corectă a legii civile.

Obiective: _____________ Din definiţie rezultă că prin interpretarea

actului juridic civil se urmăreşte:
a) stabilirea voinţei reale a.părţilor prin stabilirea înţelesului actului juridic privit în întregime, dar şi prin
stabilirea înţelesului fiecărei clauze, sau numai a celor neclare, obscure. Neclaritatea, obscuritatea clauzelor pot avea
drept cauze:
- impropria folosire a terminologiei juridice;
- conciziunea excesivă a cuvintelor şi expresiilor folosite;
- folosirea unor texte cu părţi eliptice, ori avînd mai multe valenţe;
- exprimarea într-o formulare prea generală a voinţei părţilor etc.;
b) stabilirea calificării juridice corecte a actului prin încadrarea lui în categoria din care face parte în mod real
(potrivit cu conţinutul rezultat din analiza voinţei părţilor), pentru că numai astfel pot fi determinate efectele actului,
efecte ce variază de la o categorie la alta.
A stabili calificarea corectă a actului juridic civil însemnează a determina corecta lui natură juridică, în raport cu
care se stabilesc şi primesc considerare drepturile subiective dobîndite şi obligaţiile asumate de părţi.

Reguli:_______________________ Interpretarea contractelor se face potrivit

următoarelor reguli:
a) actul juridic civil se interpretează după voinţa reală a părţilor, nu după înţelesul literal al cuvintelor 338;

338 în această privinţă, vezi problema raportului dintre voinţa reată(intcmă) ţi voinţa dcclarată(cxtcrnă) tratată supra, în capitolul de fală.

200
 b) actul juridic civil produce atît efectele juridice avute în vedere de parte(părţi) la
momentul încheierii, cît şi acele efecte pe care legea sau bunele moravuri(morala) le dau
actului, în funcţie de natura lui ;
c) clauzele actului juridic se interpretează unele prin altele, dîndu-se fiecăreia înţelesul
ce rezultă din întregul act ;
d) clauzele îndoielnice se interpretează în înţelesul ce rezultă din natura actului 125 339 340
341 342 343 344
;
e) actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat (dacă o clauză este
susceptibilă a avea două sau mai multe înţelesuri din care numai unul este producător de
efecte juridice, ea se va interpreta mai degrabă în acest sens, dccît în sensul în care nu ar
produce efecte juridice) ;
f) in dubio pro reo (clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea celui ce s-a
obligat, adică în favoarea debitorului);
g) bunele moravuri pot fi folosite la interpretarea actelor juridice după ce au fost
utilizate (s-a apelat la) regulile de mai sus;
h) efectele actului juridic trebuie să fie numai cele ce se presupune că părţile le-au
voit, oricît de generali ar fi termenii folosiţi de act ; şi,
i) întinderea efectelor unui act juridic civil nu poate fi redusă laexemplul folosit
pentru explicarea înţelesului unor clauze din actul încheiat

339 Vezi în acest sens disp.art.970 alin.2 C.civil: "Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însclc, dar la
toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa” (Este vorba de convenţii).
340 Vezi disp.art.982 Ccivil: “Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dîndu-se fiecărei
înţelesul ce rezultă din actul întreg".
341 Vezi disp.art.979 C.civil: “Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se
potriveşte mai mult cu natura contractului".
342 Vezi în acest sens disp.art.978 C.civil: “Cînd o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează
în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”.
343 Vezi în acest sens disp.art.984 C.civil: “Convenţia nu cuprinde decît lucrurile asupra cărora se pare că părţile
şi-au propus a contracta, oricît de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”.
344 Vezi disp.arl.985 C.civil: “Cînd într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligaţia, nu se
poate susţine că printr-acesla s-a restrîns întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurile nccxprcsc”.
 I. PRELIMINARII

gatoru a actului^ju'rititc civil

înţekTgemTce^sduaţii^uri^^

..........................................................................................................

II. PREZENTAREA PRINCIPIILOR

1. Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil

(Pacta sunt servanda)

....................................................................................................................

Definiţia are la bază dispoziţiile art.969 alin. 1 Cod.civil referitoare la puterea

recunoscută de lege convenţiilor
Formulat sintetic şi sugestiv, potrivit dispoziţiilor legale citate, principiul ar suna astfel:
“Contractul este legea părţilor”.
Este ceea ce formează conţinutul adagiului pacta sunt servanda (convenţia trebuie
respectată).
Din definiţie şi din textul de lege pe care aceasta se întemeiază rezultă:
a) actul juridic civil este obligatoriu;
b) folosirea expresiei “... au putere de lege” se face metaforic, textul, în realitate,
atrăgînd atenţia prin utilizarea ci, că părţile trebuie să-şi execute obligaţiile asumate ca şi
cînd ele ar rezulta din lege;
c) actul juridic civil nu trebuie să fie confundai cu legea; şi,
d) actul juridic civil se impune nu numai părţilor, ci şi instanţei, dacă a fost legal
încheiat.

Paralelă: Actul juridic civil privit în considerarea

sa de “lege a părţilor", nu se confundă cu legea pentru că:
a) legea conţine reguli de conduită generale, abstracte şi impersonale, obligatorii pentru
toţi subiecţii de drept civil, pc cînd contractul obligă
20 numai părţile şi avînzii lor cauză;
2
 b) legea reglementează raportul juridic civil abstract, pe cînd actul juridic civil
reglementează raportul juridic civil concret, legăturile în care părţile intră în limitele cadrului
juridic oferit de dreptul obiectiv;
c) legea exprimă voinţa de stat, voinţa electoratului înfăţişat de organul legislativ, în
timp ce actul juridic civil - fiind opera părţilor - încorporează şi este fructul voinţei lor;
d) legea este opera unui organ de stat -organul legislativ-, pe cînd actul juridic civil este
opera părţilor -persoane fizice sau persoane juridice-; şi,
e) actul juridic civil poate fi modificat prin voinţa părţilor, legea - numai de către
organul legislativ, cu respectarea unei proceduri anume.

Fundament: Principiul forţei obligatorii a actului

juridic civil îşi găseşte fundamentul în următoarele două importante idei:
a) acest principiu se întemeiază pe un interes mai general constînd în a asigura
stabilitate raporturilor juridice născute din actele juridice civile, ceea ce conferă siguranţă
circuitului civil; şi, 345

345 "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante"

203
....................................................................................................................

cazul în care se prelungeşte (prorogă) actul prin lege; şi,

b) cazurile de suspendare a efectelor juridice în cazul actelor juridice
civile cu executare succesivă ca urmare a unui caz de forţă majoră sau caz
fortuit.
2. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Noţiune: Principiul irevocabilităţii actului juridic a

fost definit în literatura juridică346 347 ca fiind regula
de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia
din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă în sens
contrar, din partea autorului actului”.
Aşa cum rezultă din definiţie, conţinutul principiului este dat de faptul că în cazul
actelor juridice unilaterale, autorul nu poate reveni asupra manifestării de voinţă printr-un
act simetric, iar, în cazul actelor juridice bilaterale, o parte nu poate denunţa, unilatereal,
acel act decît în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, sau prin voinţa comună a
părţilor.
Din definiţie rezultă:
a) în cazul actelor juridice civile unilaterale autorul nu poate reveni
asupra manifestării de voinţă printr-un act simetric:
b) în cazul actului juridic bilateral, o parte nu poate denunţa, unilateral,
acel act decît în cazurile şi în condiţiile cerute de lege, sau prin voinţa comună a
părţilor,
c) motivaţia în cazul actului juridic bilateral reşade în respectarea regulei
simetriei, în raport cu care, dacă un act bilateral se încheie prin acordul de voinţă
al părţilor (mutus consensus), tot prin voinţa lor se pot desface (mutus
disensus), de unde, numai prin voinţa unei părţi, acest act nu se poate desface, în
fond, aceasta este regula irevocabilităţii în cazul actelor juridice bilaterale;
d) principiul irevocabilităţii actelor juridice civile se înfăţişează a fi o
consecinţă a principiului forţei obligatorii a acestora; şi,

346Vezi disp.ait.139 Gcivil citat mai sus.

347Gh.Beleiu, Op.ciL, 1992, pag.165.
 e) irevocabilitatea actelor juridice civile este regula, iar revocabilitatea -
excepţia de la această regulă.
Reglementare: Principiul irevocabilităţii actelor juridice
rezultă expres din disp.art.969 alin.2 C.civil, potrivit cărora: convenţiile "... se pot revoca
prin consimţămîntul mutual sau din cauze autorizate de lege”; per a contrario, prin voinţa
unilaterală a uneia dintre părţi nu se pot revoca.
Dacă în privinţa actelor bilaterale acţionează textul de lege citat, în privinţa actelor
unilaterale nu avem un text cu caracter general, dar legea civilă
stabileşte expres excepţiile de la ircvocabilitalea actului juridic unilateral. în context, se
consideră că, stabilind excepţiile de la principiul în discuţie, în cazul actelor unilaterale, se
înfăptuieşte o reglementare implicită, sigură, a principiului şi în privinţa acestei categorii
de acte.
Fundament:___________________ Decurgînd din principiul forţei obligatorii
a actelor juridice civile, principiul irevocabilităţii are acelaşi fundament ca şi cel din care
decurge, fundament exprimat în următoarele două idei:
a) asigurarea stabilităţii raporturilor juridice născute din actele juridice; şi,
b) imperativul de ordin moral al “cuvîntului dat”.
Rezultă că obligativitatea şi irevocabilitatca, trăsături importante ale actului juridic
civil sînt într-o evidentă conexiune, cea de a doua decurgînd din prima. Această relaţie
motivează punctul de vedere al unor autori de a reţine şi trata nu două principii, ci numai
pe cel exprimat în adagiul pacta sunt servanda cu consecinţa lui, irevocabilitatca 14'.
Excepţii;_____________________ De la principiul irevocabilităţii actelor ju-
ridice civile sînt admise două categorii de excepţii:
1. excepţii in cazul categoriei actelor juridice bilaterale ori multilaterale. Intră în
această categorie:
a) donaţiunile între soţi, în timpul căsătoriei, sînt revocabile 348 349;
b) cazul contractului de locaţiune fără termen cînd denunţarea poate veni de la
oricare dintre părţi350;
c) cazul societăţii care poate înceta prin voinţa exprimată de unul din mai mulţi
asociaţi351;
d) cazul restituirii de îndată a depozitului352;
e) cazul unora din împrejurările care conduc la stingerea mandatului353;
f) denunţarea contractului de închiriere a unei suprafeţe locative 354;
g) cazul denunţării contractului de asigurare ; şi

348 G.Chevallier, L.Bachi, Droit civil. La faniillc-Les persones. Les biens. Les obligations-Les sûretés. Editions
Sirey, 1947, pag.348,
349 Vezi în acest sens disp.art.937 alin. 1 C.civil: “Orice donaţiune făcută intre soţi in timpul maritagiului este
revocabilă.
350 Vezi in acest sensdisp.art. 1436 alin.2: “Dacă contractul (n.n. de locaţiune) a fost fără termen, concediul (n.n.-
denunţarea) trebuie să se dea de la o parte la alta, observîndu-sc termenele definite de obiceiul locului".
351 Vezi disp.art. 1523 C.civil, punctul 5, potrivit cu care societatea încetează "prin voinţa expresă de unul sau
mai mulţi asociaţi de a nu voi a continua societatea".
352 Vezi în acest sensdisp.art. 1616 C.civil: “Depozitul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat,
chiar cînd s-ar fi stipulat prin contract un anume termen pentru restituirea lui; se exceptă însă cazul cînd în
formele legale s-a notificat depozitarului un act de sechestru sau de opoziţie la rcstiluţiunca sau la strămutarea
lucrului depozitat".
353Vezi în acest sens disp.art.1552 pcl.t şi 2 C.civil: “Mandatul se stinge: 1, prin revocarea
354mandatarului; 2. prin renunţarea mandatarului la mandat”.

212
 h) cazul încetării contractului de concesiune355 356 357.
2. excepţii în categoria actelor juridice civile unilatereale.
în această categorie intră:
a) testamentul (act esenţialmente revocabil)358 ;
b) retractarea renunţării la moştenire359; şi,
c) oferta360 361.
La aceste excepţii trebuie adăugate particularităţile principiului obligativităţii şi
principiului irevocabilităţii actelor juridice în cazul contractelor sinalagmatice (acte
juridice civile bilaterale) materializate în cele trei reguli specifice actestei categorii de
contracte
3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil (res inter alios acta, aliis
neque nocere, neque prodesse potest)
a) Principiu

Noţiune: în literatura juridică de specialitate362,

principiul relativităţii actului juridic civil este definit ca “...regula potrivit căreia acest act
produce efecte numai faţă de autorii sau autorul actului, el neputînd să profite sau să
dăuneze altor persoane”.
Reglementare: Principiul analizat îşi află reglementarea

355Vezi în acest sens disp.Legii nr.5/1973 şi pct.3 alin. final din anexa la HCM nr,860/1973.
356în condicile Decretului 471/1990.
357 Vezi disp.cuprinsc în Anexa nr.2 la Metodologia concesionării, închirierii şi locaţiei gestiunii, aprobată prin
llolărîrea Guvernului nr. 1228/1990, care, la punctul 8.3.1. precizează: "in situaţia în care concesionarul nu
respectă obligaţiile asumate prin contract ori prevăzute în caietul de sarcini, concesiunea se retrage şi
contractul se reziliază (alin. I); potrivit pcl.8.4.1. "Concesionarul poate renunţa la concesiune în cazul
dispariţiei obiectului contractului sau al imposibilităţii de a-l exploata din alte cauze obiective".
358 Vezi disp.art.1822 C.civil: “Revocarea făcută prin testamentul posterior va avea toată validitatea ci. cu toate
că acest act a rămas fără efect din cauza nccapacităţii crcdelui, sau a legatarului, sau din cauză că aceştia nu
au voit a primi ereditatea”.
359 Vezi în acest sens disp.art.70l C.civil: “în tot timpul în care prescripţia dreptului de a accepta nu este
dobîndită în contra erezilor ce au renunţat, ei au încă facultatea de a accepta succesiunea, dacă succesiunea
nu este deja acceptată de alţi crezi. Nu se pot vătăma însă drepturile care ar fi dobîndite de alte persoane
asupra bunurilor succesiunii, sau prin prescripţie sau prin acte valabile făcute de curatorelc succesiunii
vacante”.
360 Oferta de a contracta este act unilateral de voinţă; ea poate fi revocată pînă în momentul ajungerii ei la
destinatar.
361Aceste reguli sînt:
a) exceplio non adimplcti contractus (pîrîtul, dacă este acţionai în justiţie poate opune excepţia ncindeplinirii
contractului, solicitînd ca, mai întîi, reclamantul să facă dovada că şi-a executat prestaţia sa ori este în măsură
să şi-o execute şi, numai după aceea să-i pretindă lui să şi-o execute pe a sa);
b) rezolutiunca sau rezilierea pentru neexecutare din culpă; şi cj riscul
contractului.
362Gh.Beleiu, Op.cit, 1992, pag.167.

213
juridică în disp.art.973 C.civil cu privire la cercul persoanelor faţă de care actul produce
efecte363 şi în disp.art.969 alin.l C.civil consacrat forţei obligatorii a actelor juridice civile în
care se găseşte această regulă364.
__________t___________________________
Din definiţie şi modul de Din analiza definiţiei şi a modului de
reglementare rezultă:___________ reglementare juridică a principiului
rezultă următoarele idei:
a) principiul relativităţii efectelor actului juridic răspunde la întrebarea dacă efectele
actului juridic se produc numai faţă de cel sau cei care l-au făcut, fără ca asemenea efecte să
poată avantaja sau prejudicia pe terţi (penitus extranei);
b) părţile sînt cele ce dobîndesc drepturi subiective şi îşi asumă obligaţii;
c) numai părţile devin titulare ale drepturilor născute din actul juridic civil şi numai lor le
incumbă obligaţiile corelative;
d) persoanele care nu participă la întocmirea actului juridic civil nu pot nici exercita
drepturile subiective născute din act, nici răspunde pentru executarea obligaţiilor corelative; şi,
e) actul juridic unilateral obligă numai pe autorul său, spre deosebire de cel bilateral care
dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru părţile lui şi numai pentru ele365.

Fundament: Principiul relativităţii actului juridic civil

îşi găseşte reazemul în următoarele idei:
a) în natura actului juridic civil ca act volitional; şi,
b) dacă s-ar admite soluţia contrară, s-ar putea aduce atingere libertăţii persoanei.

Cercul persoanelor obligate: Din unghiul de vedere al efectelor actului

juridic civil interesează delimitarea persoanelor ce se obligă sau sînt ţinute de voinţa exprimată
de alte persoane, şi persoanele complet străine de act Sub acest aspect, prezintă interes a şti ce
sînt părţile, ce sînt avînzii-cauză şi ce sînt terţii.
1. părţile sînt autoarele manifestării de voinţă la încheierea actului juridic civil, direct
(personal), sau prin reprezentant. în cazul actelor juridice civile unilaterale se poate vorbi de
“parte”, ci nu de “părţi”. Efectele actului se produc în patrimoniul părţilor (părţii), întrucît
actul exprimă interesul personal, al celor care şi-au manifestat voinţa la încheierea lui.
2. terţii (penitus extranei) sînt persoanele total străine de actul juridic şi de părţile
acestuia. Terţii mai pot fi desemnaţi prin formula “cel (cei) de ai (al) treilea”. Noţiunea de
“terţi” poate primi un conţinut diferit în funcţie de actul juridic concret la care se raportează.
Astfel, între avînzi-cauză şi terţi se poate vorbi, uneori, de un “transfer” potrivit cu care
aceeaşi persoană poate fi avînd-cauză raportată la un anumit act juridic civil al autorului său,
dar şi terţ, în raport cu un alt act juridic al autorului.
363"Convenţiile n-au efect dccît între părţile contractate".
364"Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractate".
365 în acest sens s-a pronunţat fostul Tribunal Suprcm-Sccţia civilă, prin sentinţa civilă 476/1986, în “Revista
Română de Drept”, 1986. nr.2, pag.62 ţi urm.

214
 3. avînzi-cauză. între părţi şi terţi se situează o categorie de persoane care nu sînt nici
părţi, nici terţi şi, totuşi, actul juridic, în condiţiile legii şi în funcţie de natura lui, Ic este
opozabil.
Aceştia sînt avînzii-cauză.
Evident, avînzii-cauză suportă efectele juridice ale actului juridic datorită legăturii aparte
în care aceştia se află cu părţile, legături care vor fi precizate pe măsură ce va fi prezentată
fiecare categorie ce face parte din rîndul acestora.
Sînt avînzi-cauză:
a) succesorii universali şi cu titlu universal:
- succesor universal este persoana care dobîndeşte un patrimoniu, adică o universalitate
(universitas onorum). Intră în această categorie: moştenitorul legal unic, legatorul universal
şi persoana juridică dobînditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării care se înfăptuieşte
prin fuziune şi absorbţie:
- succesor cu titlu universal este persoanaa care dobîndeşte o cotă, o fracţiune dintr-un
patrimoniu. Intră în această categorie: moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal şi
persoana juridică dobînditoare a unei părţi din patrimoniul unei alte persoane juridice divizate
total ori parţial.
Succesorii cu titlu universal şi cei universali formează o singură categorie de avînzi -
cauză deoarece regulile cărora se supun sînt aceleaşi, deosebirea dintre ei fiind una cantitativă,
ci nu una calitativă.
în principiu, succesorii universali şi cei cu titlu universal preiau toate drepturile şi
obligaţiile autorului lor (cei universali) sau numai partea corespunzătoare de drepturi şi
obligaţii (cei cu titlu universal);
b) succesorii cu titlu particular sînt persoanele care dobîndcsc un anumit drept
considerat ut singuli (singular). Calitatea de avînzi-cauză a acestei categorii de succesori se
apreciază în raport de actele anterioare ale autorului referitoare la dreptul sau bunurile
respective, nu şi în raport de actul prin care a dobîndit un drept în care are poziţia de parte 1 ; şi,
366

366Vezi în acest sens disp.arl.1441 C.civil referitor la cumpărătorul unui hun ce formează

215
 c) creditorii chirografari, acea categorie de creditori care nu beneficiază de o garanţie
reală pentru creanţa lor, ci numai cu un drept de gaj general tf’2, în baza căruia sînt ţinuţi să
garanteze datoria cu toate bunurile aflătoare în patrimoniu, în sensul că, creditorul poate
urmări orice bun pentru realizarea creanţei sale.
In legătură cu creditorii chirografari mai trebuie precizat:
a) avînzi-cauză ai debitorilor lor, în sensul că vor suporta influenţa actelor juridice
patrimoniale încheiate de debitori cu alte persoane prin care activul patrimonial (gajul general)
se măreşte ori se micşorează. Creditorul chirografar nu poate interveni în actele debitorului
său; şi,
b) calitatea de avînz-cauză a creditorului chirografar încetează în raport cu actele
încheiate de debitor în frauda intereselor sale, acte în raport cu care creditorul devine terţ. in
această situaţie creditorul chirografar poate intenta acţiunea rcvocatoric (pauliană) 367 368 369 370
ori pe cea în declararea simulaţici371.
b) Excepţii de la principiu

Noţiune: ____________Sînt excepţii de la principiul relativităţii

actelor juridice civile acele cazuri în care actul juridic civil ar produce efecte şi faţă de alte
persoane decît părţile, ca urmare a voinţei părţilor actului încheiat.
Excepţiile de la acest principiu, potrivit literaturii de specialitate, sînt de două feluri:
aparente şi reale.
direct pentru creditor şi pentru că dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din lege, ci nu
din actul intervenit între debitor şi terţ.
Prin urmare, situaţia avînzilor-cauză nu poate fi considerată o excepţie reală ci se plasează
pe tărîmul excepţiilor aparente;
2. promisiunea faptei altuia, denumită şi convenţia de porte fort (convenţia prin care o
parte numită promitent se obligă faţă de cealaltă parte numită creditorul promisiunii, să

367Excepţii aparente:Sînt excepţii aparente de la principiul

relativităţii actelor juridice civile:
1. situaţia în care se află avînzii-cauză. Succesorii universali şi cei cu titlu universal sînt
consideraţi a fi “continuatorii” autorilor lor; succesorii cu titlu particular iau locul părţii actului
juridic, dobîndirea calităţii de avînd- cauză făcîndu-se cu voia lor, iar creditorii chirografari nu
pot fi plasaţi pe terenul excepţiilor reale pentru că actul părţilor nu naşte drepturi şi obligaţii
obiectul unui contract de locajiune anterior.
368Gaj sau ipotecă.
369 Vezi JLsp.art.17IH C.civil: "Oricine este obligat personal este linul a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile
sale, mobile ţi imobile, prezente şi viitoare".
370 Vezi disp.art.y75 (..civil: "iii pol asemenea, în numele lor personal, să atace 3ctcle viclene făcute de debitor in
prejudiciul drepturilor lor".
371 Vezi disp ari. 1175 (.".civil: "Actul secret care modifică un act public, nu poate avea putere decît între pârlilc
contractante ţi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane".

216
determine pe o a treia persoană numită terţ să ratifice actul încheiat în absenţa sa), este numai
în aparenţă o excepţie de la principiul relativităţii, întrucît temeiul ei (ceea ce se promite), în
realitate este propria faptă a promitentului (de a depune diligenţc, stăruinţe etc. spre a
determina pe cineva să adere la un act);
3. simulaţia372 373, graţie actului public care poate sau nu să producă efecte faţă de terţi
după cum acestora le convine, poate constitui o excepţie -dar numai aparentă- de la principiul
relativităţii actelor juridice;
4. reprezentarea374"6 este excepţie numai aparentă deoarece, dacă ea este convenţională
reprezentatul este considerat parte a actului juridic, iar în cazul reprezentării legale, dreptul de
a reprezenta rezultă din lege; şi,
5. acţiunile directe375 376 constituie excepţii aparente pentru că izvorul dreptului îl
constituie legea, ci nu actul juridic.
Excepţii reale (veritabile): Singura excepţie reală (veritabilă) de la
principiul res inter afios acta, aiiis ncque nocere, neque prodesse potest este stipulaţia
pentru altul1 , pentru că dreptul terţului naşte direct din puterea convenţiei intervenite între
stipulant şi promitent, numai că exerciţiul dreptului subiectiv astfel născut depinde de voinţa
terţului beneficiar.

372 Acea situaţie juridică clădită pe două operaţii juridice din care, una este sinceră dar secretă, iar cealaltă - publică
dar mincinoasă. Simulaţia poate îmbrăca trei forme;
a) actul electiv, adică actul public încheiat doar de formă, el fiind contrazis de actul secret;
b) actul deghizat, cel care, în public apare sub o calificare (de exemplu-vînzare) iar în actul
secret apare sub calificarea adevărată (de pildă, donaţie); şi,
c) interpunerea de persoane (prête - nom), cel în care adevăratele părţi rezultă numai din actul secret.
373 Este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană numită reprezentant încheie un acljuridtc în numele şi pe
seama altei persoane numită reprezentant, efectele acestui act produeîndu-se direct în persoana reprezentată.
374opozabilitatea (facultatea părţilor şi avînzilor-cauză de a se folosi de actul juridic),
primeşte considerare după cum urmează:
a) în raporturile dintre părţi actul juridic este opozabil întotdeauna;
b) în raporturile dintre o parte şi avînzii-cauză ai celeilalte părţi, actul juridic este
opozabil, afară numai dacă unul, sau toţi avînzii-cauză ai celeilalte părţi au calitatea de terţi în
raport cu un anumit act; şi,
c)în raporturile dintre avînzii-cauză ai unei părţi şi cei ai celeilalte părţi, actul este
opozabil dacă, analizaţi fiecare în parte, au calitatea de avînz-cauză aşa cum a fost deja
definită.
2. inopozabilitatea (lipsa dreptului de a putea invoca actul juridic în scopul de a cerc să
se execute o obligaţie prevăzută în acel act), primeşte considerare după cum urmează:
a) în raporturile dintre părţi inopozabilitatea este exclusă:
375 Care constau în dreptul unei persoane de a intenta acţiune în justiţie contra unei persoane cu care nu este în
raport contractual, dar este o altă persoană, cu care prima este în legătură contractuală. Vezi disp.art.1488 şi
1542, alin.2 C.civil.
376 Actul bilateral prin care o parte numită stipulant convine cu cealaltă parte numită promitent, ca acesta din urmă
să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane numită terţ beneficiar.

217
 Excepţia de faţă priveşte, ca aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul şi următoarele cazuri:
- renta viageră - art.1642 C.civil;
- donatio sub modo (donaţia cu sarcini) - art.828 şi art.830 C.civil;
- contractul de asigurare - art.57 din Decretul nr.41/1971.

c) Noţiunile de “opozabilitate”, “inopozabilitate” şi “efecte”. Raportul dintre ele

Modul de punere a problemei: La baza definirii acestor noţiuni stă dis

tincţia dintre noţiunea de act juridic şi noţiunea de situaţie juridică creată de actul juridic:
a) în legătură cu noţiunea de act juridic, pentru a lămuri raportul dintre noţiunile de
opozabilitate, inopozabilitate şi efecte, se impun următoarele precizări:
- prin definiţie, actul juridic este o manifestare de voinţă intervenită în scopul de a
produce efecte juridice; şi,
- această considerare a actului juridic priveşte raporturile dintre părţi, raporturile dintre
avinzii-lor cauză şi cele dintre o parte şi avînzii-cauză ai celeilalte părţi (şi invers).
b) în legătură cu situaţia juridică născută dintr-un act juridic se impune precizarea că
actul juridic în raporturile dintre părţi şi terţi, cum şi cele dintre avînzii-cauză şi terţi primeşte
considerarea de fapt juridic stricto-sensu, adică de fapt social cu relevanţă juridică. 377 1

377Considerarea noţiunilor în în această ipoteză (a actului juridic ca ipoteza raportării lor

la actul atare), cele trei noţiuni se înfăţişează juridic civil ca atare:astfel:

218
 b) în raporturile dintre o parte ţi avînzii-cauză ai celeilalte părţi, ¡no- pozabilitatca este
posibilă numai dacă, în raport de un anumit act, avînzii- cauză n-au pierdut această calitate,
devenind terţi; şi,
c) în raporturile dintre avînzii-cauză ai unei părţi şi cei ai celeilalte părţi, inopozabilitatea
există în măsura în care unii dintre aceştia, în raport cu un anumit act juridic, sînt consideraţi
terţi.
3. efectele.în planul efectelor, se consideră că actul juridic civil produce efecte ori de cîte
ori el este opozabil, potrivit regulci res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse
potest.
Considerarea noţiunilor în în această ipoteză (a situaţiei juridice cre- ipoteza raportării lor
la situaţia ate printr-un act juridic), cele trei noţiuni juridică creată printr-un act se
înfăţişează astfel: juridic:________
1. opozabilitatea se circumscrie la obligaţia celorlalţi de a respecta situaţia creată
(abţinerea de la a săvîrşi ceva care ar conduce la împiedicarea exercitării dreptului ori la
împiedicarea executării obligaţiei). Astfel:
a) în raporturile dintre părţi şi terţi, partea are dreptul de a invoca actul juridic în contra
terţului care exhibă un drept subiectiv dobîndit în temeiul unui act juridic;
b) în raporturile dintre avînzii-cauză şi terţi, situaţia este aceeaşi ca şi în raporturile dintre
părţi: şi,
c) în raporturile dintre terţi (între ei) nu intră în discuţie problema
opozabilităţii;
2. inopozabilitatea primeşte considerare după cum urmează:
a) în raporturile dintre părţi şi terţi, partea nu se poate prevala dc actul juridic pentru că
aceştia (terţii) nu au luat parte la încheierea lui,
b) în raporturile dintre terţi şi avînzii-cauză, problema se pune în acelaşi
fel; şi,
c) în raporturile dintre terţi (între ei), nu se pune problema inopozabilitatii;
şt, 3. efecte. Problema efectelor nu se pune în cazul în care ele se raportează la
situaţia juridică. în această privinţă, deosebirea este netă între actul juridic şi
situaţia juridică creată prin el.

219
SECŢIUNEA AXI-A

REPREZENTAREA

Noţiune: ______________ Reprezentarea este definită a fl procedeul

Ichnico-juridic Prin care o persoană numită reprezentant încheie un act juridic, în numele şi pe seama unei alte
persoane numită reprezentant, efectele actului respectiv produeîndu-se direct şi nemijlocit în persoana celui de al
doilea.

Domeniu de aplicaţie:__________ Reprezentarea este o instituţie aparţi

nătoare dreptului civil cu un domeniu întins de aplicaţie, atît în materia persoanelor fizice M, cît şi în materia
persoanelor juridice378 .
b) parţială sau specială. Este reprezentarea care conferă reprezentantului puterea de a face fie un act juridic
anume, fie anumite acte juridice (determinate).
Condiţii: Pentru a fi considerată corect formată,
reprezentarea trebuie să îndeplinească, în principal, următoarele trei condiţii:
1. să existe împuternicirea de reprezentare al cărei izvor se poate afla fie în lege, fie în convenţia părţilor. Pentru
înţelegerea acestei condiţii este necesar să se precizeze că împuternicirea ridică problema unei disjungeri din mai
multe puncte de vedere:
a) disjungerea cu privire la actul făcut cu sine însuşi, adică, actul încheiat de reprezentant atît în numele
reprezentatului, cît şi în numele său personal şi pentru sine (in proprio);
b) disjungerea cu privire la dubla reprezentare, adică, actul juridic încheiat de unul şi acelaşi reprezentant în
numele a două persoane şi pe seama lor, deopotrivă, persoane pe care reprezentantul le reprezintă; şi,
c) disjungerea cu privire la reprezentarea aparentă, se face în situaţia în care actul juridic s-a încheiat de către
reprezentant în lipsa unei împuterniciri sau, cu depăşirea acesteia, act care produce totuşi efecte juridice. O asemenea
ipoteză a reprezentării este explicată de doctrină prin ideea validităţii aparenţei în drept (error comunis facit jus), sau
prin ideea răspunderii delictuale.
Lipsa ori depăşirea împuternicirii are următoarele consecinţe:
- în cazul reprezentării aparente, actul juridic este valabil şi obligatoriu pentru reprezentat, chiar în cazul
retragerii ori schimbării împuternicirii, fără să fi anunţat, însă, despre aceasta pe reprezentant şi terţ; şi,
- actul juridic încheiat fără îndeplinirea condiţiilor reprezentării aparente şi fără împuternicire, ori cu depăşirea
acesteia, este inopozabil (nu poate fi opus) reprezentantului, dar, prin aceasta, nu atrage sancţiunea nulităţii;
2. să existe intenţia de a reprezenta, intenţie care constă în cunoaşterea şi acceptarea de către reprezentant şi
persoana cu care se încheie actul juridic a faptului că acel act juridic se încheie prin procedeul reprezentării; şi,

378 Categoriile de raporturi juridice la care dă naştere reprezentarea sînt:

a) raporturile născute între reprezentant şi reprezentat;
b) raporturile juridice născute între reprezentant şi terţul contractant; şi,
220
 3. să existe voinţa valabil exprimată a reprezentantului. 379 1

379Efecte:Pentru a se cunoaşte efectele pe care

reprezentarea le produce, este necesar, în prealabil, să se precizeze categoriile de raporturi juridice la care dă naştere
acest act juridic civil.

221
 c) raporturile juridice născute între reprezentat şi terţul contractant;
2. Efectele reprezentării se precizează în funcţie de aceste categorii de raporturi, după
cum urmează:
a) faţă de reprezentat, actul juridic produce efecte ca şi cînd acesta l-ar fi încheiat
personal;
b) faţă de terţul contractant, actul juridic încheiat cu reprezentantul (în care el este,
deci, parte) produce aceleaşi efecte juridice ca şi faţă de reprezentat; şi,
c) faţă de reprezentant, în principiu, actul juridic nu produce nici un efect, pentru că
reprezentantul nu devine parte în contractul încheiat; el este parte numai în contractul de
mandat.
încetare în privinţa încetării, trebuie dispus între
reprezentarea legală şi reprezentarea convenţională:
1. reprezentarea legală încetează în următoarele cazuri:
a) cînd minorul lipsit de capacitate de exerciţiu împlineşte vîrsta de 14 ani, dobîndind,
prin aceasta, capacitatea de exerciţiu restrînsă;
b) la moartea minorului lipsit de capacitate de exerciţiu;
c) la moartea interzisului judecătoresc; şi,
d) cînd interdicţia judecătorească se ridică iar persoana respectivă împlinise deja
vîrsta de 14 ani;
2. reprezentarea convenţională încetează în următoarele cazuri:
a) prin denunţarea mandatului de oricare dintre părţile acestui contract;
b) prin moartea mandantelui sau a mandatarului; şi,
c) prin punerea sub interdicţie a oricăreia dintre părţile contractului de mandat.
Reprezentarea frauduloasă: Reprezentarea frauduloasă constă în
încheierea actului juridic de către reprezentant în frauda reprezentatului, cu intenţia şi în
înţelegere cu terţul contractant (de conivenţă cu acesta).
în privinţa sancţionării reprezentării frauduloase se impun următoarele precizări:
a) legislaţia noastră civilă nu prevede expres sancţiunea ce trebuie aplicată
reprezentării frauduloase;
b) în lumina principiilor generale ale dreptului civil, doctrina consideră că un
asemenea act este lovit de nulitate, fără a preciza însă dacă sancţiunea este nulitatea
absolută, şaua nulitatea relativă;
c) în măsura în care sînt întrunite condiţiile, reprezentarea frauduloasă poate antrena
şi răspunderea penală380; şi,
d) în anumite situaţii legiuitorul prezumă că interpunerea de persoane este ilicită, dacă
este făcută în frauda legii, şi anume, cu încălcarea dispoziţiilor imperative sau prohibitive
ale legii381.
380in baza disp.art.214 C.penal.
381 Vezi în acest sens disp.art.812 C.civil: “Dispoziţiile în favoarea unui incapabil sînt nule, fie ele
deghizate sub forma unui contract oneros, fie făcute în numele unor persoane interpuse”.

222
SECŢIUNEA AXII-A

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

A. INTRODUCERE ÎN STUDIUL NULITĂŢII ACTULUI JURIDIC

CIVIL

I. NOŢIUNE, REGLEMENTARE ŞI FUNCŢII

1. Accepţiuni şi definiţie
Accepţiuni Noţiunea de nulitate primeşte
următoarele accepţiuni:
1. nulitatea-sancţiune. în această accepţiune nulitatea desemnează calitatea de
sancţiune a măsurii, sancţiune care intervine în cazul în care actul juridic se încheie fără
respectarea condiţiilor de validitate. Acesta este sensul frecvent folosit de doctrină şi de
practică.
Altfel spus, în această accepţiune nulitatea desemnează consecinţele (urmările)
nerespectării condiţiilor esenţiale ale actului juridic civil cu prilejul încheierii acestuia;
2. nulitate-instituţiejuridică. în această accepţiune nulitatea desemnează instituţia
juridică a nulităţii, adică totalitatea normelor juridice care o reglementează.
De regulă, această accepţiune se foloseşte cînd se vorbeşte de regimul juridic al
nulităţii.
Definiţie:____________________ Nulitatea este sancţiunea de drept civil
care, aplicată, lipseşte actul juridic de efectele ce sînt contrarii normelor juridice consacrate
încheierii valabile a acestuia. Altfel spus, este sancţiunea de drept civil prin care actul
juridic ce nu îndeplineşte condiţiile de validitate cerute de lege este lipsit de efectele ce
contravin legii şi bunelor moravuri.
în literatura juridică, nulitatea a mai fost definită ca fiind "... contraponderea libertăţii
contractuale, al cărei exerciţiu îl ţărmureşte înlăuntrul limitelor legale” 76.
2. Reglementare juridică

Reglementare: Codul nostru civil nu consacră dispoziţii

anume reglementării generale a nulităţii, dar, se poate spune că, totuşi, instituţia nulităţii
actului juridic civil este dată de o serie de norme juridice răspîndite în întreaga lege de
sinteză177.
Dar nulităţii i se consacră dispoziţii legale şi de către alte izvoare de drept: Decretul
nr.31/195417fi, Legea nr.18/199117;ctc.

223
Consideraţii rezultînd din Din definiţie şi din modul de rcglemcn- definiţie şi din modul de
tare rezultă o scrie de consideraţii care, în reglementare: realitate, se constituie în
trăsături carac
teristice ale nulităţii:
a) nulitatea este o sancţiune de drept civil ;
b) prin aplicarea sancţiunii nulităţii, actul juridic este lipsit de efecte. în legătură cu
această trăsătură caracteristică se impun două precizări:
- nulitatea priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice stricto sensu; şi,
- lipsirea actului juridic de efecte constituie însuşi conţinutul nulităţii;
c) nulitatea lipseşte actul juridic numai de acele efecte juridice care contravin legii. Şi
în legătură cu această trăsătură se impun două precizări:
- nulitatea nu vizează actul juridic în întregul său, ci numai efectele acestuia;
- nulitatea vizează numai acele efecte care contravin legii;
d) nulitatea lipseşte actul juridic de efectele juridice care contravin normelor juridice
consacrate asigurării încheierii valide a contractului; şi,
e) nulitatea se discută, deci, pe planul încheierii actelor juridice.
Ultimele două trăsături vizează nu numai normele juridice ci şi bunele
moravuri ori regulile stabilite de părţi pentru validitatea actului. 382 383 384 385 386

382Tudor R.Popcscu, Op.cit., pag.181.

383 Astfel: art.5, 790alin. 1,803,822-823,839,886, 910alin.2, 953,961,965- 966, 1008, 1010, 1067, 1157, 1167-
1168, 1190, 1308-1309,1211,1689 alin.2,1712-1716,1774-1776,1897, 1900.
384jn di.sp.art.20 şi 34.
385în disp.art.46 şi 49.
386Una din sancţiunile reglementate de această ramură a dreptului.

224
 3. Funcţiile şi fudamentul nulităţii

Funcţii: Nulitatea îndeplineşte o serie de funcţii:

a) funcţia preventivă constînd în efectul prohibitoriu exercitat asupra subiectelor de
drept civil, atenţionîndu-le astfel să încheie acte juridice cu respectarea întocmai a
dispoziţiilor legale în legătură cu formarea lor;
b) funcţia sancţionatorie al cărei rezultat îl constituie însăşi lipsirea de efecte juridice
care contravin legii şi bunelor moravuri; şi,
c) funcţia ca myloc de garanţie a principiului legalităţii, în domeniul actelor juridice
civile, cu specială privire la normele juridice de drept civil care reglementează condiţiile de
valabilitate ale acelui act.
Fundament: Nulitatea se întemeiază pe considerente
care interesează ordinea economică, socială şi politică şi, în anumite limite, pe considerente
care privesc apărarea unor interese particulare care reclamă ocrotire specială.

II. EVOLUŢIA CONCEPŢIEI DESPRE NULITATE

Evoluţie: O primă concepţie despre nulitate este cea

conţinută în adagiul quod nullum este, nullum producit effectum (ceea ce este nul nu
produce nici un efect), concepţie considerată ulterior ca Fiind rigidă, pentru că se
caracteriza a fi totală şi iremediabilă. Este motivul pentru care, ulterior, a fost denumită
“concepţia actului-organism"387 388.
A urmat, apoi, concepţia potrivit căreia nulitatea este mijlocul juridic prin care se
restabileşte legalitatea încălcată la încheierea actului juridic, pe baza căreia s-a emis teza
proporţionalizătii efectelor nulităţii în raport cu finalitatea legii. Potrivit acestei teze trebuie
înlăturate numai efectele care contravin legii, ceea ce face ca nulitatea să nu mai fie totală
şi iremediabilă, ci parţială şi rcmediabilăiK2.
După Revoluţia română din Decembrie 1989, problema concepţiei despre nulitate
prezintă un interes particular, legat de dispoziţiile legilor nr.58/1974 şi 59/1974, abrogate în
anul 1989 şi anume: actele încheiate anterior anului 1989 (decembrie) care, potrivit celor
două legi citate erau lovite de nulitate

387Denumirea ce provine de la asemănarea ce i s-a făcui cu o boală a organismului uman.

388 Concepţia a fosi denumită în tara noastră: “noua concepţie a dreptului civil despre nulitatea actului juridic”,
interne iute pe argumente de text (art. 1008 C.civil), pe practică şi pe argumente de drept comparat (Traian
lonaşcu, E.Barasch, Op.cll.. 1967, pag.317-320; O.Căpătînă, Op.cit, pag.214-215).

225
 absolută, pot astăzi, cînd acele legi au fost abrogate, f
socotite valabile? în doctrină s-au propus două soluţii:
- pomindu-se de la caracterul remediabil al nulităţii, asemenea acte sînt considerate
valabile ; şi,
- asemenea acte nu pot fi considerate valabile pentru că se opune principiul
neretroactivităţii legii consacrat în disp.art.l din C.civil român 389 390.
în consens cu opinia exprimată în cea mai recentă lucrare 391, considerăm că această
chestiune nu poate fi circumstanţiată de legile citate, că, deci, ea se cere clarificată şi în
raport cu alte reglementări asemănătoare.
în lucrarea citată392 se precizează că intră în discuţie două aspecte:
a) cel al legii în raport cu care se apreciază existenţa cauzei de nulitate care după cum
se subliniază, se rezolvă potrivit regulii tempus regit actum legea în vigoare la momentul
încheierii actului juridic; şi,
b) cel al anulării actului, adică al producerii efectelor nulităţii care se rezolvă, de
asemenea, după regula tempus regit actum, în baza căreia se aplică legea din momentul
anulării efective, care este legea nouă.
După părerea autorului, “... situaţia juridică generată de un act lovit de nulitate trebuie
caracterizată ca facta pendentia, iar nu facta praeterita ori causae finite: aceasta explică
de ce e posibil ca o lege să cîrmuiască cauzele de nulitate, şi altă lege să se aplice
efectelor nulităţii. Numai în cazul în care un act s-a încheiat şi a fost şi anulat efectiv, sub
aceeaşi lege, sîntem în prezenţa unei causae finite ori facta praeterita, ea nemaifiind
admisă, în principiu, de legea nouă”393.

389 I.C.Vurdea, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor, I, în "Dreptul", 1990, nr.6, pag.44,45; Vezi şi
practica citată de Gh.Beleiu, Op.cit., 1992, pag.189, nota nr.10.
390 Vezi în acest sens Cornel Bîrsan şi Valcriu Stoica, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor, II în
“Dreptul", 1990, nr.6, pag.44-45.
391Gh.Beleiu, Op.cit., pag.l74-175.
392 "După părerea noastră, trebuie distinse două aspecte: 1) cel al legii în raport cu care se apreciază existenţa
cauzei de nulitate; acesi aspect este rezolvat de regula tcrnpus regii actum; cauza de nulitate este arătată de
legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic civil; 2) cel al anulării actului, adică al producerii
efectelor nulităţii; acest aspect trebuie rezolvat tot potrivit regulii tempus regit actum, adică se aplică legea
din momentul anulării efective, care, în ipoteza pe care o avem în vedere, este legea nouă, in raport eu care
actul apare ca valabil.
Soluţia ncvalidării actului întemeiată pe principiul neretroactivităţii legii civile noi, se izbeşte, în cazul de
faţă, de principiul retroactivităţii erectelor nulităţii (actul e desfiinţat ex tune).
Ce înseamnă, practic, aceasta? Credem că s-ar ajunge la ullraactlvilatea legii vechi - care nu poate fi admisă
dccît dacă este expres prevăzută de lege şi, deci, la înlăturarea principiului aplicării imediate a legii civile
noi.
Cînd se abrogă o lege, ca este înlăturată cu tot cortegiul său de consecinţe, apreciate ca negative pentru
societate, de către noua lege.
Altfel, abrogarea ar fi pur formală de vreme ce nu s-ar aplica-în jurisprudenţă- o lege abrogată expres"
(Gh.Beleiu, Op.cit., 1992, pag.175.
393în discuţie şi o a treia categorie de nulitate: “inexistenţa”, înţelegîndu-se că actul este
inexistent în situaţia în care îi lipseşte un element esenţial precum consimţămîntul,
obiectul, părţile sau cauza. Se argumentează că, în asemenea situaţii, actul juridic este mai

226
 B. CLASIFICAREA NULITĂŢILOR

1. Importanţa clasificării nulităţilor

Importanţa: Clasificarea nulităţilor prezintă impor-

tanţă din două puncte de vedere:
1. din punct de vedere teoretic, analiza şi cercetarea clasificărilor nulităţii actului
juridic contribuie la găsirea punctelor comune şi a clementelor de diferenţiere existente
între diferitele feluri de nulităţi. Evident, analiza clasificărilor nulităţii contribuie şi la
perfecţionarea dreptului, pentru că această analiză se subsumează ştiinţei dreptului a cărei
principală finalitate este aceasta: contribuţia la perfecţionarea şi dezvoltarea dreptului
obiei :v; şi,
2. din punct dc vedere practic, clasificarea nulităţilor în materie ajută pe practician să
desluşească aspectele ce le poale ridica rezolvarea cauzelor deduse spre soluţionare, îl
fereşte pe acesta de confuziile posibile între instituţia nulităţii şi alte instituţii juridice cu
finalităţi asemănătoare ş' sfirşit, fiecare categoric dc nulităţi avînd consecinţe juridice
distincte, studierea clasificării nulităţilor îl ajută pe practician să găsească soluţiile cele mai
potrivit cu legea.
2. Criteriile folosite

Criterii: în opera de realizare a unor clasificări

corecte, se au în vedere acele criterii care conduc la gruparea nulităţilor pe categorii
distincte, în aşa fel îneît “identitatea” nulităţii să-i poată preciza consecinţele. între cele mai
importante criterii folosite se înscriu:
a) felul (natura) interesului ocrotit, în raport cu care nulităţile se clasifică în nulităţi
absolute şi nulităţi relative;
b) întinderea efectelor, criteriu în raport cu care nulitatea poate fi totală şi parţială;

mult decît nul, este inexistent.

Acestei teorii i s-au adus următoarele critici:
- este falsă, pentru că implică reglementarea pe planul dreptului a neantului; şi,
- este inutilă, de vreme ce are acelaşi regim juridic ca nulitatea absolută.
Cazuri: Nulitatea absolută intervine în
următoarele cazuri:
1. pentru lipsa unei condiţii esenţiale a actului juridic şi anume:
a)pentru lipsa consimţămîntului din cauză de eroare, obstacol sau violenţă destructivă
de consimţămînt;
b) pentru lipsa capacităţii de folosinţă sau dacă actul s-a încheiat cu nerespectarea unei
interdicţii menită a ocroti un interes puternic;
c) pentru lipsa obiectului, obiect ilicit sau obiect imoral;
d) pentru absenţa de cauză, cauză falsă, cauză ilicită şi cauză imorală; şi,

227
 c) modul în care este exprimată în text, criteriu în raport cu care nulitatea poate fi
expresă sau tacită; şi,
d) felul condiţiei de validitate cerută a fi îndeplinită, conduce la clasificarea nulităţilor
în nulităţi de fond şi nulităţi de formă.
3. Tabloul diferitelor feluri de nulităţi şi definiţiile ce acestea le
comportă

a) In raport de natura interesului ocrotit

Nulitate absolută şi nulitate în raport de natura (felul) interesului relativă:

ocrotit, nulităţile pot fi:
1. nulitate absolută. Este sancţiunea de drept civil ce se aplică actelor juridice
întocmite cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative, dispoziţii ce ocrotesc interese de
ordin general, pentru a lipsi aceste acte de acele efecte juridice care sînt contrare legii ori
bunelor moravuri. într-o formulare mai sintetică, nulitatea absolută poate fi definită ca fiind
sancţiunea ce intervine, în cazul încălcării unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes
general, în momentul încheierii actului juridic civil; şi,
2. nulitate relativă. Este sancţiunea ce se aplică actelor juridice întocmite cu
încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii care ocrotesc interese determinate, pentru a lipsi
acele acte de efectele contrare legii ori bunelor moravuri.

b) în raport de întinderea efectelor

Nulitatea totală şi nulitatea în raport de întinderea efectelor produse parţială:

____________________________nulitatea poate fi:
1. nulitate totală. Este sancţiunea care intervine în situaţia în care toate efectele unui
act juridic civil sînt contrare legii ori bunelor moravuri; şi,
2. nulitate parţială. Este sancţiunea care intervine în situaţia în care numai o parte a
efectelor actului juridic civil sînt contrare legii sau bunelor moravuri.

c) în raport de modul în care este exprimată

228
 d) în raport de felul condiţiei de validitate neîndeplinite

Nulitatea de fond şi nulitatea de în funcţie dc felul condiţiei de validitate, formă:

neîndeplinită, nulitatea poate fi:
1. nulitate de fond, cînd se sancţionează nerespectarea unei condiţii de fond a actului
juridic; şi,
2. nulitate de formă, cînd se sancţionează nerespectarea unei condiţii de formă a
actului juridic cerută ad validitatem (ad solemnitatem).

4. Precizări de ordin terminologic şi noţiunea de regim juridic al

nulităţii

a) Precizări de ordin terminologic

Precizări: Terminologia folosită în materia nuli-

tăţilor actului juridic civil ne obligă la următoarele precizări:
- reglementările în vigoare desemnează nulitatea absolută prin una din următoarele
expresii: “act nul”, “convenţie nulă”, “nul de plin drept” sau, “nulitatea”;
- nulitatea relativă este desemnată de textele legale prin una din următoarele expresii:
“anulabil’, ’’anulabile", “poate fi anulată” sau, “acţiunea de nulitate”;
- literatura juridică de specialitate şi practica judiciară s-au “oprit”, în desemnarea
nulităţii absolute, la expresiile: “nulitate absolută’ şi ”act nul absolut", iar, în privinţa
nulităţii relative, la expresiile: “nulitate relativă” şi “act anulabil”.

Precizări în legătură cu teoria Potrivit acestei teorii, pe lîngă nulitate actului inexistent:
absolută şi nulitate relativă ar putea intra
b) No(iunea de regim juridic al nulităţii
Noţiune:______________________ în general, prin regim juridic se înţelege
totalitatea regulilor care cîrmuiesc (pe care le urmează) o instituţie juridică.
Pe cale de consecinţă, regimul juridic al nulităţii constă în totalitatea regulilor ce
cîrmuiesc (la care este supusă) nulitatea.
Reguli: Definiţia obligă la precizarea regulilor ce
formează conţinutul noţiunii de regim juridic al nulităţii. Aceste reguli trebuie să răspundă
la următoarele întrebări:
a) care este sfera persoanelor îndreptăţite să invoce, pe cale de acţiune sau pe cale de
excepţie, nulitatea (cine poate invoca nulitatea)?;
b) este prescris sau nu dreptul la acţiune pentru a se cere anularea? Astfel spus, cît
timp poate fi invocată nulitatea; şi,
c) nulitatea poate sau, nu poate fi confirmată?
 Răspunsul la aceste întrebări constituie, fiecare în parte, reguli şi, privite împreună,
aceste reguli formează conţinutul concret regimului juridic al fiecărei categorii de nulităţi.
în continuare, lucrarea de faţă încearcă să trateze sintetic, în ordine, următoarele
categorii de nulităţi: nulitatea absolută şi nulitatea relativă, nulitatea totală şi nulitatea
parţială.

C. NULITATEA ABSOLUTĂ ŞI NULITATEA RELATIVĂ I.

NULITATEA ABSOLUTĂ
Definiţie:_____________________ Nulitatea absolută este sancţiunea ce se
aplică actelor juridice întocmite cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative ce ocrotesc
interese generale, pentru a le lipsi de efectele juridice contrare legii şi bunelor moravuri.
e) pentru lipsa formei cerută ad validitatem (ad somenitatem).
2. Dacă actul juridic s-a încheiat prin încălcarea:
- unei norme imperative a legii;
- ordinei economice, sociale sau politice; ori,
- bunelor moravuri, dar în legătură cu cazurile precizate la punctul 1;
3. cînd actul s-a încheiat prin fraus omnia comimpit (fraudă la lege), înţclcgînd prin
aceasta manevra care constă în folosirea unor dispoziţii legale, nu în scopul în care acestea
au fost edictate, ci pentru a eluda alte dispoziţii imperative ale legii. Altfel spus, realizează
o deturnare a legii de la finalitatea ei, motiv pentru care se apreciază a fi un abuz de drept
şi se sancţionează în consecinţă.
Evident, frauda legii nu constituie unul şi acelaşi lucru şi, deci, nu se confundă cu
folosirea manoperelor dolosive (frauduloase, mincinoase) specifice dolului (vicleniei)
pentru că, deşi au drept element comun reaua- credinţă a autorilor, ele se deosebesc prin
sancţiune:
- nulitatea absolută, în cazul fraudei Ia lege; şi,
- nulitatea relativă, în cazul dolului.
Regim juridic: Regimul juridic al nulităţii absolute se
exprimă în următoarele reguli:
a) poate fi invocată de orice persoană care are interes şi chiar din oficiu,
de către organul jurisdicţional;
b) poate fi invocata oricînd, pe cale de acţiune principală sau pe calc de excepţie,
pentru că acestea sînt imprescriptibile; şi,
c) în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare sau în alt mod
(non potest convalcscere). De la această regulă se admit următoarele excepţii:
- cînd moştenitorii donatorului execută voluntar donaţia ;
 - cînd unul din soţi împlineşte, între timp, vîrsta cerută de lege pentru a se putea
căsători394 395; şi,
- practica judecătorească a consacrat o serie de cazuri în care nulitatea absolută poate
fi confirmată.
II. NULITATEA RELATIVĂ

Definiţie: Nulitatea relativă este sancţiunea civilă ce

se aplică actelor juridice întocmite cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative care
ocrotesc interesele particulare, pentru a le lipsi de efectele juridice potrivnice legii şi
bunelor moravuri.

Cazuri: Nulitatea relativă intervine în urmă

toarele cazuri:

394 Vezi disp.art.1167 alin.final C.civil: “Confirmarea sau ratificarea, sau executarea voluntară a unei donatiuni,
făcută de către erezi sau reprezentanţii donatorului,-după moartea sa, ţine loc de renunţare, atît în privinţa
viciilor de formă, cît şi în privinţa oricărei alte excepţii”.
395Vezi disp.art.20 C.familici.
exprimă în următoarele reguli:
1. nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana în interesul
căreia sancţiunea a fost prevăzută de lege.
în principiu, pentru că nulitatea relativă mai poate fi invocată de:
a) reprezentantul legal al minorului sau interzisului;
b)succesorii părţii ocrotite, cu excepţia situaţiei în care dreptul la acţiune este
considerat intuitu personae;
c) de către procuror, cu excepţia acţiunilor intuitu personae;
d) creditorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunii oblice; şi,
e) autoritatea tutelară;
Deosebiri: între nulitatea absolută şi nulitatea
relativă există următoarele deosebiri:
a)nulitatea absolută intervine pentru a sancţiona actele juridice întocmite cu încălcarea
dispoziţiilor legale imperative care ocrotesc interese generale, pe cînd nulitatea relativă
intervine în cazul în care dispoziţiile legale imperative ocrotesc interese particulare;
b) nulitatea absolută intervine pentru lipsa unei condiţii esenţiale, pentru încălcarea
normelor imperative ale legii privind ordinea econcomică, socială şi politică, cum şi
pentru fraudă la lege, în timp ce nulitatea relativă intervine pentru viciile de consimţămînt,
pentru lipsa consimţămîntului datorată lipsei
următoarele accepţiuni:
1. nulitate parţială în sens restrins (stricto sensu). în această accepţiune nulitatea
parţială echivalează cu ineficacitatea unei clauze a actului juridic. De
 1. cînd consimţămîntul este viciat prin eroare, doi, violenţă sau leziune;
2. cînd lipsa consimţămîntului se datorează lipsei discernămîntului;
3. pentru nerespectarea dispoziţiilor legale privind capacitatea şi anume:
a) cînd autorul actului juridic este un minor lipsit de capacitatea de exerciţiu
(minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani);
b) cînd autorul actului juridic este un interzis judecătoresc;
c) cînd autorul actului juridic este un minor cu capacitate de exerciţiu restrînsă, dacă:
- actul i-a pricinuit o leziune; sau,
- dacă actul trebuie încuviinţat de ocrotitorul legal, fără însă a fi fost nevoie şi de
încuviinţarea autorităţii tutelare;
d) cînd autorul este un minor lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrînsă, chiar dacă actul a fost încuviinţat de ocrotitorul legal, dar lipseşte
încuviinţarea autorităţii tutelare, în situaţia în care aceasta este obligatorie; şi,
e) cînd actul juridic s-a încheiat cu încălcarea unei alte interdicţii care are ca scop
ocrotirea (protecţia) unor interese personale.

Regim juridic: Regimul juridic al nulităţii relative se

 2. nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de prescripţie
extinctivă: trei ani în raporturile dintre persoanele fizice şi dintre acestea, pe de o parte, şi
persoanele juridice; 18 luni în raporturile dintre persoanele juridice;
3. nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită, de către cel
ce o poate invoca. Confirmarea poate fi:
a) expresă, cînd actul confirmativ a fost făcut anume de către cel ce poate invoca
nulitatea pentru a confirma ca fiind valabil actul respectiv, în următoarele condiţii:
- să emane de la cel ce are dreptul să invoce nulitatea relativă;
- cauza de nulitate relativă să fi încetat; şi,
- confirmarea să se facă în cunoştinţă de cauză; şi,
b) tacită, cea care rezultă din acte sau fapte care nu lasă nici o îndoială asupra
intenţiei de confirmare a actului anulabil.
în privinţa efectelor confirmării distingem:
- în raporturile dintre părţi, confirmarea validează în mod definitiv actul anulabil cu
efect retroactiv (ex tune); iar,
- faţă de terţi produce efecte numai dacă vatămă interesele acestora.

III. COMPARAŢIE ÎNTRE NULITATEA ABSOLUTĂ ŞI NULITATEA

RELATIVĂ

Asemănări: între nulitatea absolută şi nulitatea

relativă există următoarele asemănări:
a) ambele feluri de nulitate intervin pentru sancţionarea actelor încheiate cu
încălcarea normelor legale imperative;
b) ambele intervin pentru cauze în legătură cu încheierea actelor juridice; şi,
c) ambele au efect retroactiv (ex tune).
dediscemămîntşi pentru nerespectarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de exerciţiu;
c) nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată, chiar şi de
către procuror şi instanţa din oficiu, pe cînd, nulitatea relativă poate fi invocată de către
partea al cărei interes este ocrotit şi avînzii săi cauză, dacă aceştia din urmă au un interes
serios şi legitim;
d) nulitatea absolută este imprescriptibilă, pe cînd, nulitatea relativă este
prescriptibilă; şi,
e) nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi confirmată, în timp ce, nulitatea
relativă poate fi confirmată prin actul unilateral al celui ce are dreptul s-o invoce.

D. NULITATEA TOTALĂ ŞI NULITATEA PARŢIALĂ I.

NULITATEA TOTALĂ

233
Definiţie: Nulitatea totală este sancţiunea de drept
civil care desfiinţează actul juridic în întregime, adică îl lipseşte de toate efectele sale.
Cazuri: Practica judiciară a ajuns la concluzia că
nulitatea totală operează în următoarele cazuri:
a) cînd se înstrăinează sau grevează un teren sau o construcţie -bun comun - de către
unul dintre soţi, fără consimţămîntul celuilalt soţ;
b) actul încheiat dintr-o eroare asupra substanţei lucrului, atunci cînd calităţile lui
esenţiale au constituit motivul determinant la formarea acelui act; şi,
c) cînd se încheie un act de înstrăinare prin îndeplinirea unor cerinţe prealabile
impuse de lege.

II. NULITATEA PARŢIALĂ

Noţiune: Nulitatea parţială este sancţiunea care

desfiinţează numai în parte efectele unui act juridic civil şi care intervine ori de cîte ori o
parte sau anumite părţi ale actului contravin legii, pentru a-1 lipsi de acele efecte care sînt
contrare legii.
Accepţiuni: Nulitatea parţială poate primi regulă, priveşte
obiectul actului juridic dar, poate privi şi elementele precum răspunderea, condiţia etc. şi
are în vedere, mai ales, aspectul cantitativ; şi,
2. nulitatea parţială in sens larg (lato sensu). In această accepţiune nulitatea parţială
valorează ineficacitatea actului juridic sub aspectul timpului, şi sub aspectul persoanelor:
- limitarea efectelor în timp se pune în discuţie în raport de actele cu executare
succesivă, situaţie în care se produc efecte ex nune (numai pentru viitor);
- sub aspectul persoanelor, nulitatea parţială nu-şi răsfrînge efectele asupra
persoanelor care nu au luat parte la încheierea actului, dar în privinţa cărora, actul produce
efecte într-un mod specific .
Nu sîntem în prezenţa nulităţii Nu sîntem în prezenţa nulităţii parţiale în parţiale:
următoarele situaţii:
a) cînd dintr-un şir de acte juridice distincte, dar aflate în strînsă legătură, se
desfiinţează numai unul;
b) cînd un act juridic nul produce, totuşi, efecte dar sub titlul unui alt act juridic 396 397
398
;

396 Este cazul, de exemplu, declarării căsătoriei ca nulă, situaţie în care copiii rezultaţi din căsătorie au avut şi
continuă să aibă situaţia unor copii din căsătorie (vezi disp.art.23 alin.2 C.familiei).
397în cazul conversiunii actelor juridice.
398 Cazul încheierii căsătoriei fără ca unul sau ambii soţi să fi avut vîrsta legală, dar între timp, au împlinit
vîrsta cerută de lege.

234
 c) cînd actul juridic nul absolut a Fost validat prin îndeplinirea ulterioară a condiţiei
nerespectată la încheierea lui ;
d) cînd actul juridic nul relativ a fost confirmat ulterior de partea care avea dreptul să
invoce nulitatea lui; şi,
e) în cazul actului juridic încheiat cu nerespectarea formei cerute ad probationem
(ad validitatem).

E. EFECTELE NULITĂŢII ACTULUI JURIDIC CIVIL I.

PRELIMINARII
Modul de punere a problemei: Efectele nulităţii sînt încorporate în chiar
sistemul nulităţii actului juridic; ele nu primesc considerare juridică separată, nu au, deci,
fizionomie juridică proprie. Din acest motiv, analizînd efectele nulităţii actului juridic,
specialistul trebuie să observe asupra următoarelor idei:
a) esenţa nulităţii este de a lipsi actele juridice civile de efectele juridice care
contravin legii şi, în anumite condiţii şi limite şi bunelor moravuri;
b) efectele nulităţii se subordonează ideii de a salva actul juridic civil de la
desfiinţare, nulitatea parţială fiind regula, cea totală-excepţia;
c) efectele nulităţii primesc considerare numai dacă sînt privite în strînsă legătură cu
o serie de instituţii şi principii de drept civil, precum: condiţiile de validitate ale actului
juridic civil sau, unele principii ale acestei ramuri de drept;
d) nulitatea produce aceleaşi efecte juridice indiferent dacă este absolută sau relativă;
şi,
e) principiul quod nullum est, nulium producit effectum are un înţeles şi un
domeniu ce se determină, cel puţin teoretic, după epuizarea tuturor cazurilor de excepţie
de la acest principiu, dar şi de la altele care guvernează materia efectelor actului juridic
civil.
Definiţie:_____________________ Prin efectele nulităţii se înţeleg consecinţele
ce intervin ca urmare a anulării unui act juridic, în întregime sau parţial.
Altfel spus, prin efect al nulităţii se înţelege desfiinţarea raportului juridic născut în
temeiul actului juridic nul, ori clauzei nule, după caz.
Determinări: Desfiinţarea actului juridic şi, respectiv, a
raportului juridic care a născut din el produce următoarele consecinţe:
a) actul juridic care nu şi-a produs încă efectele, nu le va mai produce;
b) actul juridic care şi-a produs efectele (a fost executat) o dată declarat nul sau
anulabil, face ca toate prestaţiile executate să fie restituite;
c) în situaţia actului juridic neexecutat în întregime, declarat nul sau anulabil,
prestaţiile executate se vor restitui, iar cele ce nu s-au executat nu se vor mai executa; şi,

235
 d) actele juridice încheiate de părţi cu terţii în baza unui act juridic nul sau anulabil,
prin care s-au constituit sau transmis drepturi faţă de terţi, vor fi desfiinţate şi ele.

II. PRINCIPIILE EFECTELOR NULITĂŢII

1. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii

Noţiune:______________________Principiul retroactivităţii efectelor nuli

tăţii este regula potrivit căreia anularea actului îşi propune efectele ex tune (chiar din
momentul în care actul a fost încheiat).
Motivare: Principiul retroactivităţii efectelor nuli
tăţii îşi găseşte motivarea în îdeea potrivit căreia, între momentul încheierii actului juridic
şi momentul anularii lui s-a scurs un interval de timp, iar retroactivitatea efectelor face ca
şi efectele produse în acest interval de timp să fie anulate, ceea ce echivalează cu a
considera că actul respectiv nu a existat niciodată.
în acelaşi timp, principiul îşi găseşte motivarea în nevoia restabilirii ordinei de drept
încălcate chiar prin încheierea actului respectiv, cu nesocotirea condiţiilor de validitate şi,
drept consecinţă, în nevoia repunerii părţilor în situaţia anterioară momentului încheierii
acelui act.
Excepţii: De la principiul retroactivităţii efectelor
nulităţii se admit unele excepţii (acele situaţii în care, totuşi, se recunoaşte actelor juridice
anumite efecte pentru trecut):
a) situaţia în care este preferat alt principiu în materie, principiu în baza căruia sînt
admise efectele actului juridic pentru trecutiy3; şi,
b) cînd excepţiile de la celelalte principii ale efectelor nulităţii sînt considerate
excepţii şi pentru principiul retroactivităţii efectelor nulităţii.
Cîteva cazuri: Cu titlu de exemplu, prezentăm cîteva
cazuri:
a) cazul căsătoriei putative, cînd soţul de bună-credinţă îşi păstrează situaţia conferită
de o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul încheierii căsătoriei şi
momentul anulării ei;
b) cazul anulării căsătoriei din care au rezultat copii: anularea nu produce efecte faţă
de copii, aceştia fiind consideraţi a fi fost născuţi dintr-o căsătorie valabilă;
c) lipsa consimţămîntului părinţilor înfiatului minor la încheierea înfierii nu atrage
anularea ex tune a înfierii, ci numai desfacerea ei ex nune (pentru viitor); şi,
d)7 cazul contractelor cu executare succesivă în care una dintre prestaţii,
• • • 1 9 4
organic, natural, nu poate fi restituită

236
193 Qnd, deci, sîntem în prezenţa unui concurs de principii în materia efectelor actului juridic civil.
194 Proprietarul, de pildă, în contractul de închiriere, poate restitui chiria primită, dar folosinţa apartamentului nu
are cum să fie restituită de către chiriaş.
2. Principiul restitutio in integrum

Noţiune: Principiu resll. tio in integrum este

regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act anulat trebuie să fie
restituit.
Precizări: în legătură cu principiul restitutio in in-
tegrum sînt necesare următoarele precizări:
a) prinelp.ul nu este consacrat ca atare de legislaţia noastră civilă; el este o creaţie a
practicii judiciare care îl aplică constant, chiar cu înlăturarea unor obiecţii întemeiate pe
alte reguli ale dreptului civil:
b) principiul de faţă se circumscrie la raporturile dintre părţi:
c) temeiul acţiunii injustiţie pentru restituirea prestaţiilor executate în baza unui act
nul nu este chiar actul respectiv, ci principiul îmbogăţirii fără just temei (fără justă cauză);
şi,
d) acţiunea în restituirea prestaţiilor săvîrşite în temeiul unui act nul nu se confundă
cu acţiunea în nulitate:
- prima, este o acţiune independentă, supusă în toate cazurile prescripţiei extinctive;
iar,
- cea de a doua, este imprescriptibilă - în cazul nulităţii absolute - şi, prescriptibilă, în
cazul nulităţii relative.
Excepţii: Sînt excepţii de la principiu) restitutio in
integram acele situaţii în care, deşi actul juridic este anulat, prestaţiile executate în baza
unui astfel de act nu sînt supuse restituirii, ca urmare a acţiunii unor principii de drept care
justifică menţiunea lor ca valabile.
Asemenea excepţii sînt:
a) posesorul de bună-credinţă păstrează fructele culese pe perioada cît a durat buna-
credinţa, ffucte provenite de la bunul dobîndit în temeiul unui act nul;
b) persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrînsă
restituie prestaţia primită în temeiul unui act juridic nul, numai în măsura îmbogăţirii sale,
adică în măsura în care a profitat de pe urma acestor prestaţii; şi,
c) cînd se aplică principiul nemo auditur propriam turpitudinem alegans (nimeni
nu se poate prevala de propria sa culoă).

237
 3. Principiul resolutojure dantis, resolviti rjus accipientis

Noţiune: Principiul resoluto jure dantis, resol-

vitur jus accipientis este regulă de drept în temeiul căreia desfiinţarea (anularea)
dreptului transmiţătorului duce la desfiinţarea dreptului dobînditorului. Altfel spus,
desfiinţarea actului iniţial (primar) conduce la desfiinţarea actului secundar (următor).

Precizări: Pentru conturarea conţinutului prin

cipiului se impun următoarele precizări:
a) principiul resoluto jure dantis, resoivitur jus accipientis se înfăţişează a fi o
aplicaţie a unor principii precum: principiul retroactivităţii nulităţii, principiul potrivit
căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu-1 are (nemo dat quod non habet);
şi, principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decît are el
însuşi (nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet);
b) acest principiu priveşte efectele nulităţii unui act faţă de terţi;
c) Codul civil nu realizează o consacrare la modul general a principiului, ci face doar
unele aplicaţii, de exemplu, în materie de ipotecă; şi,
d) în unele situaţii se manifestă (îşi uneşte acţiunea) prin principiul accesorium
sequitur principale.

Excepţii: Sînt excepţii de la principiul resoluto

jure dantis, resoivitur jus accipientis cazurile în care, deşi dreptul transmiţătorului este
desfiinţat, dreptul subdobînditorului este menţinut în virtutea unor principii ale dreptului
civil sau, cum mai sînt întîlnite în literatura de specialitate, idei cu valoare de principiu.
Asemenea cazuri sînt:
a) cazul posesorului de bună-credinţă al unui bun mobil;
b) cazul actelor de administrare şi conservare a bunului;
c) cazul actelor de dispoziţie cu titlu oneros încheiate cu un subdobînditor, în
următoarele condiţii:
- actul de transmitere a dreptului către subdobînditor să fie un act cu titlu oneros; iar,
- subdobînditorul să fie de bună-credinţă; şi,
d) cazul în care operează uzucapiunea ca mod de dobîndire a proprietăţii.

4. Excepţii comune celor trei principii

Intră în această categorie:

a) principiul cohversiunii actelor juridice (reducţiunii prin conversiune);
b) principiul răspunderii civile delictuale; şi,
c) principiul error communis facit jus

238
 III. ANIHILAREA REGULII QUOD NULLUM EST, NULLUM PRODUCIT
EFFECTUM
Modul de punere a problemei: Regula qoud nullum est, nullum
producit effcctum intră în concurs (în “conflict”) cu o serie de principii de drept. Problema
ce se ridică priveşte faptul dacă, în urma acestui “conflict”, regula la care ne referim va
“rezista”, sau impactul acesteia cu asemenea principii are drept rezultat anihilarea ei.
Această din urmă soluţie este cea care triumfă.
Principiile a căror acţiune anihilează acţiunea regulii quod nullum est, nullum producit
effcctum sînt cele ce constituie în realitate, excepţii la principiile din materia efectelor
nulităţii şi anume: principiul conversiunii actului juridic, principiul validităţii aparenţei în
drept (error communis facit jus) şi principiul răspunderii civile delictuale.
1. Principii cu acţiune anihilatorie
a) Principiul conversiunii actelor juridice
Noţiune: Principiul conversiunii actelor juridice
constă în înlocuirea (substituirea) actului juridic nul cu unul valabil, liste, deci, (
principiul potrivit cu care manifestarea unei voinţe valabile într-un act juridic nul poate
avea valoarea independentă de soarta actului respectiv.
Fundament: Conversiunea actelor juridice se moti-
vează prin nevoia de a recunoaşte valoarea voinţei valabil exprimate, dacă aceasta poate
primi considerare ca fiind independentă, chiar atunci cînd ea este încorporată într-un act
juridic nul19^; principiul a fost astfel formulat: “principiul potrivit căruia manifestarea unei
voinţe în cadrul unui act nul poate valora independent de soarta acelui act juridic” 1 .
Temeiul conversiunii actelor juridice reşade în dispoziţiile art.978 C.civil potrivit
căruia, dacă o clauză este susceptibilă de mai multe înţelesuri, din care numai unul este
producător de efecte juridice, ea se va interpreta mai degrabă în sensul care produce
efectele juridice, decît invers399 400 401, text care consacră principiul actus interpretandus est
potius ut valeat quam ut pereat
Condiţii:_____________________ Pentru ca principiul conversiunii actelor
juridice să acţioneze se impun următoarele condiţii:
a) să fie vorba de identitate de părţi în ambele acte juridice;
b) să existe un element prin care se diferenţiază actul nul de cel valabil şi
anume:

399 Vezi disp.art.l 172 C.civil: "Actul care nu poate fi autentic din cauza nccompctcnţei sau a nccapacităţii
funcţionarului, sau din lipsă dc forme, este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de
părţile contractante’’.
400t96 Tiaian Ionaşcu ţi E.Barasch, Op.cit., 1967, pag.384.
401 "Cînd o clauză este piimitoarcdc două înţelesuri, ca se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu in
acela ce n-ar putea produce nici unul" (art.978 C.civil).

23
9
 - cele două acte să fie de natură diferită;
- conţinutul celor două acte să fie diferit;
- cele două acte să producă efecte diferite; şi,
- condiţiile de formă ale celor două acte să fie diferite;
c) unul dintre cele două acte să fie anulat total şi efectiv;
d) actul considerat valabil să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de
formă cerute de lege pentru categoria de acte din care face parte; şi,
e) din manifestarea expresă de voinţă a părţilor (părţii) să nu rezulte
imposibilitatea conversiunii.
Cazuri:______________________ Redăm cîteva cazuri în care operează
conversiunea actelor juridice:
a) testamentul autentic ori cel mistic-nule sub aceste calificări-pentru vicii
de formă, prin conversiune, primesc valoare de testament olograf valabil făcut
dacă sînt scrise în întregime, subscrise şi datate de testator ,
b) cazul actului de înstrăinare sau grevare a unui teren şaua unei
construcţii făcut de unul din soţi fără consimţămîntul expres al celuilalt soţ 402 403
404 405 406
;
c) cazul actelor de înstrăinare a obiectului unui legat cu titlu particular 2H1; şi,
d) cazul actului prin care se înstrăinează un anumit bun succesoral făcut de
către moştenitori21)2 etc.
b) Principiul răspunderii civile delictuale407
Modul de punere a problemei:
în situaţia în care nulitatea actului juridic este consecinţa unei fapte ilicite şi culpabile
săvîrşite de cel ce o invocă, chiar cel ce o invocă ar trebui să despăgubească cealaltă
parte2114. Cum prejudiciul provine chiar din anularea
actului, cea mai potrivită formă de reparare este neanularea acestuia, făcînd astfel a se
produce efectele.

40219K Vezi Gh.Hcleiu, Op.cit, 1992, pag.lK7.

403Vezi supra, nota nr. 193.
404 In această situaţie, actul de înstrăinare sau grevare nul, valorează prin conversiune, a fi un contract de
promisiune de vinzare, cu obligaţia soţului de a obţine consimţămîntul celuilalt soţ.
405 În acest caz. actul de înstrăinare este anulat ca act de înstrăinare dar este valabil, prin conversiune, ca act de
revocare voluntară şi tacită a legatului cu titlu particular.
406 Dacă acest act este nul ca act de înstrăinare, este valabil, prin conversiune, ca act de acceptare tacită a
succesiunii.
407 Materia răspunderii civile delictuale (cauzarea de prejudicii) este aparţinătoare teoriei generale a obligaţiilor,
motiv pentru care in lucrarea de faţă nu va primi dezvoltare.

240
 Soluţia este consacrată de C.civil pentru situaţia minorului căruia i se refuză acţiunea în
restituire pentru obligaţiile rezultate din delictele sau cvasidelictele ale cărui autor este 408 409
410
.
în acest context nulitatea este înlăturată de principiul răspunderii civile delictuale.
c) Principiul error communis facit jus

Noţiune: Principiul error communis facit jus este

principiul cu ajutorul căruia se validează aparenţa în drept, prin înlăturarea nulităţii actului
juridic încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească.
Consacrare: Principiul error communis facit jus este
consacrat în materia actelor de stare civilă .
Principiul mai poate fi întîlnit şi sub denumirea de “principiul validităţii aparenţei în
drept”.
F. DELIMITAREA INSTITUŢIEI NULITĂŢII DE ALTE INSTITUŢII
JURIDICE 1. în raport cu rezoluţiunea

Noţiune: Rezoluţiunea este o regulă specifică acte-

lor juridice sinalagmatice a cărei acţiune intervine în situaţia în care aceste acte nu sînt
executate din culpă şi are drept efect desfiinţarea lor retroactivă (ex tune).
Comparaţie: între nulitate şi rezoluţiune există
asemănări, dar şi deosebiri care Ie asigură fizionomia juridică proprie.
1. Asemănări:
a) ambele instituţii juridice desfiinţează actul juridic civil cu efecte retroactiv (ex
tune); şi,
b) în principiu, ambele instituţii operează în urma şi pe baza unei hotărîri a organului
jurisdicţional competent411 412;
2. Deosebiri:
a) în privinţa domeniului de aplicare: nulitatea se aplică tuturor categoriilor de acte
juridice, pe cînd, rezoluţiunca este specifică numai convenţiilor sinalagmatice;

408 Vezi în acest sens disp.art.998 C.civil: "Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudicii, obligă pe acela
din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-1 repara".
409 Vezi disp.art.l 162 C.civil: “Minorul n-arc acţiune în rcsciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delicte sau
cvasi- delictele sale”.
410 Vezi disp.art.nr.7 din Decretul nr.278/196o; "Înregistrările făcute în registrul de stare civilă de către o persoană
necompetcntă care a exercitat în mod public atribuţia de delegat de stare civilă sînt valabile chiar dacă acea
persoană nu avea, în realitate, această calitate".
411Rezultă că, atît nulitatea, cît şi rezoluţiunca sînt judiciare.
412 In cazul contractului de închiriere de locuinţă, atil nulitatea cît şi rezilierea operează numai pentru viitor,
deoarece, dacă proprietarul poate restitui chiria, folosinţa apartamentului, organic (prin natura ci) nu poate fi
restituită de către chiriaşi.

24
1
 f bj în planul cauzelor ce le determină: nulitatea intervine pentru ncrespec- tarea
condiţiilor de validitate ale actelor juridice, pe cînd, rezoluţiunca intervine pe planul
executării acestora, adică, pentru necxecutarca din culpă;
c) în privinţa perioadei acţiunii lor: nulitatea primeşte considerare pe planul formării
actului juridic, pe cînd, rezoluţiunea, ulterior, cu prilejul executării acestuia;
d) în privinţa valabilităţii actului: nulitatea presupune un act nevalabil, pe cînd,
rezoluţiunea intervine pentru desfiinţarea unui act valabil format; şi,
e) în privinţa naturii răspunderii: nulităţii i se aplică regulile răspunderii civile
delictuale, pe cînd, rezoluţiunii i se aplică regulile răspunderii contractuale.
2. în raport cu rezilierea

Noţiune: Rezilierea este, de asemenea, o regulă

specifică actelor juridice sinalagmatice, care urmăreşte desfacerea pentru viitor (ex nune) a
grupei actelor sinalagmatice cu executare succesivă pentru neexecutarea lor din culpă.
Deosebiri: între nulitate şi reziliere există aceleaşi
deosebiri ca şi între nulitate şi rezoluţiune, cu precizarea că atît nulitatea, cît şi rezoluţiunea,
în cazul convenţiilor de executare succesivă operează numai pentru viitor (ex nune), nu şi
pentru trecut, pentru că în cazul acestor convenţii una dintre prestaţiile executate, organic nu
mai poate fi restituită*^-
3. Nulitate şi inopozabilitate

Noţiune:______________________ Inopozabilitatea este sancţiunea care in-

tervine pentru nerespectarca de către părţi a dispoziţiilor legale al căror scop îl constituie
ocrotirea intereselor terţilor, prin înfăptuirea măsurilor legale de publicitate.
Deosebiri: între nulitate şi inopozabilitate există o
serie de deosebiri:
a) în privinţa domeniului de aplicare: nulitatea priveşte toate categoriile de acte juridice,
pe cînd, inopozabilitatea se circumscrie la actele juridice pentru care legea impune
publicitatea;
b) în timp ce inopozabilitatea nu priveşte valabilitatea actelor juridice, ci numai
posibilitatea opunerii (opozabilităţii) lor în raporturile cu terţii, nulitatea priveşte chiar
valabilitatea (validitatea) acestor acte;
*c ) nulitatea face ca actul juridic să nu fie valabil, pe cînd, în cazul inopozabilităţii, actul
juridic este valabil, dar nu şi opozabil terţilor;
d) prin efectele ei, nulitatea priveşte raporturile între părţi, în timp ce inopozabilitatea
priveşte raporturile dintre părţi, pe de o parte, şi terţi, pe de altă parte; şi,

242
 e) în timp ce nulitatea relativă poate fi înlăturată prin actul confirmativ provenit de la
cel ce o putea invoca, inopozabilitatea poate fi ratificată în sensul că poate fi înlăturată de
către cei ce o pot invoca în materie de reprezentare, printr-un act de ratificare.
Altfel precizată, deosebirea spune: nulitatea relativă se confirmă, nulitatea absolută - în
principiu - nu se confirmă, iar inopozabilitatea poate fi înlăturată prin actul de ratificare.

4. In raport cu revocarea

Noţiune: Revocarea este instituţia juridică ce

desemnează cazurile de ineficacitate a actului juridic valabil încheiat.

Deosebiri: Deosebirile dintre nulitate şi revocare se

discută în pianul cauzelor pentru care intervin: în timp ce nulitatea intervine pentru cauze
legate de încheierea actului juridic (lipsa unei condiţii de valabilitate şi fraudă la lege),
revocarea intervine în legătură cu cauze ulterioare încheierii actului juridic.

5. în raport cu caducitatea

Noţiune: Caducitatea are drept efect ineficacitatea

actelor juridice care nu şi-au produs încă efectele, ineficacitatea datorată unei împrejurări
survenite ulterior încheierii valabile a actelor şi independent de voinţa autorilor (autorului)
lor.
Exemplu:____________________ Legatul cuprins într-un testament valabil
devine caduc dacă legatarul prcdecedează testatorului sau, dacă legatul renunţă la legat, ori
dacă bunul ce formează obiectul legatului piere.
Deosebiri:____________________ Intre nulitate şi caducitate există
următoarele deosebiri:
a) cu privire la data cauzelor: nulitatea intervine pentru cauze anterioare sau
concomitent cu momentul încheierii actului juridic, pe cînd, caducitatea intervine pentru
cauze ulterioare încheierii acestuia;
b) nulitatea face ineficace un act nevalabil, pe cînd, caducitatea face caduc (ineficace)
un act valabil;
c) nulitatea operează fără să ţină seama dacă actul juridic a produs sau nu efecte, în
timp ce caducitatea presupune şi priveşte un act juridic care n-a început încă să-şi producă
efectele;
d) în privinţa modului de a opera: nulitatea operează, în principiu, retroactiv (ex tune),
în timp ce caducitatea operează numai pentru viitor (ex nune); şi,
e) cauzele nulităţii sînt sau nu dependente de voinţa autorului (autorilor), pe cînd,
cauzele caducităţii sînt independente de voinţa părţii (părţilor).

24
3
 6. In raport cu reaua-credinţă
Noţiune:_____________________ Reaua-credinţă este sancţiunea ce se
aplică actelor juridice pentru că au fost încheiate prin nesocotirea unor interdicţii stabilite de
lege în vederea ocrotirii anumitor interese.
Cazuri:______________________ Sancţiunea relei-credinţe se aplică în
următoarele cazuri:
a) în cazul reducţiunii libertăţilor, în situaţia în care se încalcă dreptul la rezerva
aparţinînd moştenitorilor rezervatari;
b) în cazul reducţiunii prestaţiilor exagerate dintr-un contract cu titlu oneros afectat de
viciul leziunii;
c) în cazul reducţiunii penalităţii convenţionale, dacă penalitatea este vădit
disproporţională în raport cu paguba suferită de creditor; şi,
d) în cazul reducţiunii ce operează în materia asigurărilor facultative.

244
 CAPITOLUL IV

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

SECŢIUNEA I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL
PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

A. NOŢIUNE

Sediul materiei:
Prescripţia extinctivă îşi găseşte reglementarea în norme juridice cuprinse în mai multe
izvoare.
Decretul nr. 167/1978 privitor la prescripţia extinctivă constituie ceea ce îndeobşte se
cheamă dreptul comun (legea generală) în materie, ! Acest act normativ a fost modificat prin
Decretul nr. 218/1960, prilej cu care s-a republicat cu renumerotarea articolelor, aşa cum au
rezultat în urma modificărilor aduse413.
Codul civil român conţine un titlu (XX) din cartea a IlI-a intitulat „Despre prescripţie“
consacrat acestei instituţii juridice.
Reglementările din Codul civil constituie izvor de drept civil pentru prescripţie, în măsura
în care, unele dintre ele, nu au fost modificate sau abrogate prin Decretul nr. 167/1958.

413în Buletinul Oficial nr. 11 din 11 iunie 1960.

24
7
 Acestor două izvoare de drept civil li se adaugă:
- Codul familiei din articolele 21,25 şi 60.
- unele acte normative care, prin normele consacrate unor aspecte ale prescripţiei,
îndeosebi celor referitoare la termenele de prescripţie, constituie izvoare de drept civil.
Propuneri recente de lege- în literatura juridică după Revoluţia
ferenda:______________________ română din Decembrie 1989414 s-au făcut
următoarele propuneri de lege-ferenda:
1. reglementarea în izvoare de drept civil separate a prescripţiei dreptului la acţiune şi cea
a dreptului dc a cere executarea civilă, după cum urmează:
- prescripţia dreptului la acţiune - în sens material de către legea civilă; şi,
- prescripţia dreptului de a cerc executarea silită, de către legea procesuală civilă.
„Potrivit ar fi ca, sub aspect tehnic juridic, prescripţia dreptului de acţiune să-şi găsească
locul în viitorul nostru Cod civil, iar prescripţia executării silite să fie plasată în Codul de
procedură civilă, coduri care, în opinia noastră, ar putea fi adoptate într-un viitor nu prea
îndepărtat“';
2. prescripţia extinctivă trebuie să dobîndcască un caracter unitar, renunţindu- se la a se
creca regimuri diferite în funcţie de calitatea subiectelor; şi,
3. în reglementarea viitoare „...trebuie să se ţină cont de faptul că, treeîndu-se la economia
dc piaţă, multe dintre raporturile dc drept civil şi de drept economic formează obiect dc
reglementare pentru dreptul comercial român, ramură de drept care, la rindul ei, cuprinde
instituţia prescripţiei extinctive (cu norme ce se găsesc în Codul comercial - art. 945 şi urm., -
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale - art. 31, 37 - şi în alte izvoare de drept
comercial); desigur, în acest context, „dreptul comun“ îl constituie dreptul civil, astfel că, ori
de cîte ori nu vor exista norme proprii privind prescripţia extinctivă în raporturile de drept
comercial, se va recurge la reglementarea prescripţiei din dreptul civil“'.
Considerăm că aceste propuneri dc lege-ferenda răspund, pe lingă cerinţele impuse dc
tehnică juridică şi unor cerinţe dc ordin practic ce ţin dc mai buna înţelegere a instituţiei
juridice a prescripţiei dc către ncspccialişti, dar şi dc nevoia dc a facilita mai buna aplicare a
textelor legale în materie de către organele cu asemenea competenţe.

Definiţie: în izvoarele de drept civil care consacră

norme reglementării prescripţiei extinctive nu se dă o definiţie „in terminis“ acestei instituţii
juridice; există însă o prevedere ce consacră efectul prescripţiei extinctive 6, de la care se poate
porni în definirea acesteia,

3 Idem, Op.cit., loc. cil. Autorul nu exclude nici varianta înlocuirea actualului Decret nr. 167/1958 cu un alt
act normativ, dar numai cu titlu tranzitoriu.
4. trebuie să se ţină seama ca Decretul nr. 167/1958 pornea de la o mare distincţie, în ce

414Gh. Beleiu, Op.dL, 1992, pag. 194.

248
 priveşte categoriile de raporturi civile: 1) cele stabilite „între organizaţiile socialiste" (art, 3, 4, 10, 16 It. a. 20); 2)
celelalte raporturi civile (între persoanele fizice, între persoanele fizice şi juridice); în prezent trebuie admisă
inaplicabilitatca acelor dispoziţii care priveau exclusiv raporturile dintre unităţile socialiste, in ce priveşte
prescripţia dreptului la acţiune..." (ibidem. Op.cit, loc. cit.)
5 Ibidem, Op.cit., loc. cit.; Vezi şi Gh. Uelciu, Prescripţia extinctivă în dreptul civil şi dreptul comercial, in
„Revista dc Drept Comercial'*, 1991, nr. 2, pag. 43 şi urm.
6 Disp.arl. I alin, I din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune avînd ca obiect patrimonial,
In acest context, prescripţia extinctivă din dreptul civil poate fi definită ca fiind
„stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie“ 415 416.

Accepţiuni:__________________ Prescripţia extinctivă ca formulă de a

desemna ceva, este utilizată în două accepţiuni:
a) 1 prescripţie - instituţie de drept civil. în aceasta accepţiune, prescripţia extinctivă
desemnează totalitatea normelor juridice de drept civil care reglementează stingerea dreptului
la acţiune în domeniul raporturilor civile; şi,
b) prescripţie - stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termen. în această
accepţiune, expresia „prescripţia extinctivă“ învederează chiar esenţa acesteia, esenţă care
constă în stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul prevăzut de lege. Această
accepţiune este avută în vedere atunci cînd se defineşte prescripţia extinctivă.

Caracterul normelor juridice în în contextul actualelor reglementări

materie:______________________ juridice în materie, în principal al celor ce
constituie dreptul comun (Decretul 167/1958) caracterul imperativ al acestor norme este de
necontestat. Acest caracter este motivat, fără rezerve, de natură obştească, generală a
interesului ocrotit prin normele prescripţiei extinctive, de unde şi clasificarea prescripţiei
extinctive ca instituţie de ordine publică.
Caracterul imperativ al normelor în materie rezultă expres din lege 417:
„Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă“. Aceeaşi
concluzie rezultă şi din disp. art. al aceluiaşi act normativ418.
Din acest caracter şi din textele care îl consacră rezultă:
a) derogarea de la aceste norme prin convenţie este inadmisibilă;
b) aplicarea din oficiu a normelor în materie de către organul de jurisdicţie este
obligatorie
Raportînd normele juridice în materie care formează dreptul comun 419, la dispoziţiile
cuprinse în Codul civil, rezultă că soluţia cuprinsă în acesta din urmă, condiţionează aplicarea
prescripţiei de invocarea ei de către interesat 420, soluţie anihilată însă de caracterul imperativ al
normelor de drept comun în materie.
415se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege“.
416 Gh. Beleiu, Op.cit, 1992, pag. 193; Vezi pentru definiri asemănătoare: Aurelian Ionaşcu, Op.ciL, pag. 136;
Eleonora Roman, Op.cit., pag. 371; Paul Cosmovici, în Tratat de drept civil..., 1989, pag. 305.
417Disp. art. 1, alin. final din Decretul nr. 167/1958.
418 Potrivit căruia, organul de jurisdicţie este obligat ca „din oficiu să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la
exercitare silită este prescris“.
419Cuprinse în Decretul nr. 167/1958.

24
9
 12
Nise pare judicioasă propunerea de lege-ferenda făcută de acelaşi autor , şi în această
privinţă: principiul disponibilităţii specific dreptului civil motivează revenirea la sistemul
Codului civil, sistem potrivit căruia prescripţia trebuie aplicată dacă cel interesat o invocă,
ceea ce valorează:
a) aplicarea efectului prescripţiei numai dacă cel interesat o invocă; şi,
b) inadmisibilitatea derogării prin acte juridice civile de la normele care
reglementează prescripţia cxtinctivâ. 13
Aceste posibilităţi nu se exclud ci, dimpotrivă, pot coexista .
———————— 14
Natura juridica:
Cunoscută in toate ramurile de drept , prescripţia extinctivă sub aspectul naturii sale, trebuie
analizată în cadrul ficărei ramuri de drept.
Specifică dreptului civil este prescripţia dreptului la acţiune în sens material.
Prin prescripţia extinctivă se stinge numai dreptul la acţiune în sens material, nu şi
dreptul subiectiv civil însuşi şi nici obligaţia corelativă lui.
Acţiunea introdusă după expirarea termenului de prescripţie este lipsită de posibilitatea
concursului forţei de constrîngere a statului; dacă însă, după expirarea acestui termen,
debitorul şi-a executat obligaţia, el nu va putea cere restituirea prestaţiei , pentru că a
executat o obligaţie valabilă.
Rezultă că prescripţia extinctivă, sub aspectul naturii juridice se înfăţişează ca un mod
de transformare a conţinutului raportului juridic civil, întrucît transformă dreptul subiectiv
civil şi obligaţia corelativă corespunzătoare, din drept şi obligaţie perfecte , în drept şi
obligaţie imperfecte . 421 422 423 424 425 426
Fundament: ____________ Problema fundamentului prescripţiei ex-
tinctive răspunde la întrebarea: care sînt raţiunile, scopurile, pentru ce anume a fost
reglementată această instituţie juridică? Răspunsul: în esenţă, raţiunile şi scopurile

420 In acest sens sînt dispoziţiile art. 1841 C.civil: „In materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia dacă cel
interesat nu va fi invocai acest mijloc".
421Gh. Beieiu, Op.cit., 1992, pag. 195. .„. . .., .
422 dimpotrivă, clc pot foarte bine coexista, ele dînd satisfacţie unor interese diferite, cel general şi cel individual;
aceste interese trebuie armonizate, iar nu unul să fie anihilat de
Cu#â*te’ cuvmre” păşirînd caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripţia extinctivă, caracter
dedus din natura obştească, generală a interesului asigurăm certitudinii în raporturile juridice civile, prin
înlăturarea unor litigii care să aibă originea in situaţii iuridicc prea învechite, ar trebui trasă o singură consecinţă:
inadmisibilitatea derogăm, iar nu cea de a doua: obligativitatea aplicării, din oficiu, a prescripţiei cxlinctivc dc
către organul jurisdicţie“ flbdeni, Op.cit., loc. cit. ..................... . . ,
423 Vezi în acest sens. Gh. Beieiu şi M.A. Grama, Analiza Interdlscipllnară a prescripţiei cxtinctive. în „Studii şi
Cercetări Juridice", 1989, nr. 2, pag. 113 şt urm.; Vezi Gh. Beieiu,
424Vezi dispari! 20 alin. 1 din Decretul 167/1958; „Debitorul care a executai obligaţia, după
ce d re piui la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ccarl înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data
executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinii“.............................................................
425Protejate prin posibilitatea apelării la forţa coercillvă a slatului pe calea acţiunii in justiţie.
426Protejate numai prin cxccpţiune.
250
reglementării acestei instituţii privesc înfăptuirea cerinţei de a înlătura incertitudinea din viaţa
juridică, de a asigura şi pe această cale fluiditate şi securitate juridică circuitului civil, pentru
că reglementările în materie ţin pe titularii drepturilor la exercitarea acestora într-un anume
termen.
Dacă protecţia juridică a drepturilor subiective civile ar fi fără limită de timp ne-am
confrunta cu cîteva serioase consecinţe:
- creşterea dificultăţii administrării probelor;
- s-ar îngreuna situaţia celor care, după o perioadă lungă de timp, îşi formează
convingerea că nu vor mai putea fi urmăriţi;
- tensiunea dată de permanenta ameninţare cu eventuale litigii în legătură cu pretenţii
foarte vechi etc.
Asemenea consecinţe au influenţă negativă asupra circuitului civil.
B. DELIMITAREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE DE ALTE
INSTITUŢII JURIDICE

Modul dc punere a problemei: O serie de instituţii juridice de drept civil,

se aseamănă cu prescripţia extinctivă, dar nu se confundă cu aceasta. Asemenea instituţii
juridice sînt: prescripţia achizitivâ, decăderea şi termenul extinctiv. Fiecare dintre instituţiile
respective are fizionomie juridică proprie, încercarea de a delimita instituţia prescripţiei
extinctive de alte instituţii asemănătoare, implică sublinierea asemănărilor şi, mai ales,
precizarea a ceea ce le deosebeşte.

In raport cu prescripţia între prescripţia extinctivă şi prescripţia

achizitivâ:_____________________achizitivâ există atît asemănări, cît şi
deosebiri:
a) asemănări:
- ambele instituţii sînt aparţinătoare dreptului civil;
- ambele sînt sancţiuni de drept civil ce se aplică titularilor drepturilor subiective civile
dovediţi a fi inactivi; şi,
- ambele instituţii juridice operează în funcţie de termenele prevăzute de leee-
b) deosebiri: 427

427Dacă nu s-ar limita în timp putinţa de a apela la forţa coercitivă a statului pe calea acţiunii

25
1
 - prescripţia extinctivă este reglementată - de drept comun - prin disp. Decretului nr.
167/1958, pe cînd, prescripţia achizitivă este reglementată de Codul civil şi de disp. Decretului-
lege nr. 115/1938;
- în privinţa termenelor: pentru prescripţia extinctivă sînt mai multe şi mai scurte (3 ani, 2
ani, 1 an, 5 luni) în raport cu cele pentru prescripţia achizitivă (30 ani şi 10-20 ani);
- în privinţa efectelor: prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, în
timp ce, prin prescripţia achizitivă se ajunge la dobîndirea unui drept real principal;
- cele două feluri de prescripţie au unele reguli comune, dar şi reguli proprii cu privire la
suspendare şi întrerupere; şi,
- „repunerea în termen“ este specifică (proprie) numai prescripţiei extinctive.

în raport cu decăderea: Decăderea este o sancţiune de drept civil,

care are drept efect stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul impus de această
sancţiune de drept material .
între cele două instituţii-prescripţia extinctivă şi decăderea ca sancţiune de drept civil-
există următoarele asemănări:
- ambele sancţiuni operează în raport de termenele pe care le presupun;
- ambele sînt sancţiuni de drept civil, deci, instituţii juridice aparţinînd dreptului civil; şi,
- cele două instituţii juridice au efect extinctiv.
Cele două instituţii se deosebesc prin:
- în planul efectelor: prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune în sens material,
în timp ce decăderea stinge chiar dreptul subiectiv;
- termenele prescripţiei extinctive sînt mai multe şi mai mari faţă de cele de decădere.
Acestea din urmă sînt: 1 an în cazul revocării donaţiei pentru ingratitudine 428 429; 3 ani430; 3 luni431;
45 de zile432 etc; şi,
- în timp ce prescripţia extinctivă are reguli proprii în materie de suspendare, întrerupere şi
„repunere în termen“, decăderea nu dispune de asemenea reguli.
In raport cu termenul extinctiv: între prescripţia extinctivă şi termenul

428Nu decăderea ca sancţiune de drept procesual civil.

Vezi, pentru deosebirea dintre decăderea de drept material, substanţial (civil) şi cea de drept procesual civil, V.M.
Ciobanu, Nota II la Decizia civilă a Tribunalului Judeţean laţi, in „Revista Română de Drept", 1986, nr. H, pag. St
şi urm.
429 Vezi disp. art. H31 C.civil: „Donaţiunca între vii se revocă pentru ingratitudine in cazurile următoare:
1. Dacă donatarul a atentat ta viaţa donatorului;
2. Dacă este culpabil în privinţă-i de delicte, cruzimi sau injurii grave;
3. Dacă fără cuvînt îi refuză alimente“.
430 Prevăzut de art. 1909 alin. 2 C.civil: „Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia j s-a furat un lucru, poale să-
l revendice, in curs de trei ani, din ziua cînd l-a pierdui sau cînd i s-a furat, de la cei la care-1 găseşte, rămînînd
acestuia recurs în contra celui de la care îl are“.
431 Prevăzut de disp. art. 52 alin. final din Legea nr. 31/1991: „Accsldrcptsc stinge după trecerea a trei luni din ziua
cînd societatea a avut cunoştinţă, fără să fi luat vreo hotărire“.
432Prevăzut de disp. art. 10, alin. penultim din Legea nr. 18/1991.
extinctiv (modalitate a actului juridic civil) există următoarele asemănări:
- ambele au efect extinctiv; şi,
- atît prescripţia extinctivă cît şi termenul extinctiv ţin de dreptul civil.
între cele două concepte există, în principal, următoarele deosebiri:
- termenele de prescripţie sînt termene legale (izvorăsc din lege), în timp ce termenul
extinctiv poate fi legal, convenţional ori judecătoresc;
- în planul efectelor: prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, pe
cînd termenul extinctiv priveşte stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative;
- termenul extinctiv poate fi modificat prin acordul de voinţă al părţilor actului juridic, în
timp ce termenele de prescripţie, fiind legale, nu pot fi modificate; şi,
- termenul extinctiv ca modalitate a actului juridic civil nu este susceptibil de suspendare,
întrerupere ori „repunere în termen“, măsuri specifice numai prescripţiei extinctive.

SECŢIUNEA A II-A

EFECTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

1. Punctul de vedere în legătură cu efectul prescripţiei extinctive

Modul de punere a problemei: Efectul prescripţiei extinctive răspunde Ia
întrebarea: ce se stinge ca urmare a acţiunii acesteia?
Răspunsul la această întrebare a fost diferit, atît în raport de disjungerea între perioada de
acţiune a Codului civil şi perioada de după intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, cît şi
pentru această din urmă perioadă, în funcţie de considerarea pe care unii sau alţii dintre autori o
dau efectului prescripţiei extinctive.
în realitate, este vorba de o contraversă în legătură cu efectul prescripţiei extinctive care
priveşte, pe de o parte, succesiunea reglementărilor juridice în 23 materie, iar pe de altă parte, în
temeiul reglementărilor de drept comun în vigoare, în legătură cu ceea ce se stinge prin aceasta.
Considerarea efectului preş- înainte de intrarea în vigoare a Decretului cripţiei extinctive în perioada în
nr. 167/1958, dreptul comun în materia care dreptul comun în materie prescripţiei extinctive l-au
constituit dis- l-au constituit dispoziţiile din poziţiile cuprinse în Codul civil, dispo-
Codul civil:_____________________ziţii care se înfăţişează a fi contradictorii,
pentru că:
- în timp ce prin dispoziţiile art. 1091 C.civil 433 434 situează prescripţia extinctivă printre
modurile de stingere ale obligaţiilor civile, disp. art. 1837

433„Obligaţiile se sting. ..şi prin prescripţie“.

434 „Prescripţia este un mijloc de... a se libera de o obligaţie sub condiţiile determinate prin această lege".
o consideră un mijloc de a se „libera de obligaţie“:
- dispoziţiile art. 1890435, 1900436, 1903437 şi 1904438 din acelaşi izvor de drept vorbesc
despre prescripţia acţiunilor.
Altfel spus, primele texte vorbesc despre faptul că prescripţia extinctivă stinge obligaţia
civilă şi, bineînţeles, pe cale de consecinţă şi dreptul subiectiv civil corelativ, iar textele
următoare vorbesc despre stingerea acţiunii în justiţie.
în acest context dominanta doctrinei a decis că ceea ce se stinge prin prescripţie este
obligaţia civilă şi dreptul subiectiv corelativ, cu precizarea că obligaţia se stinge ca obligaţie
civilă, dar se converteşte în una naturală, lipsită de posibilitatea executării pe cale forţată 439.
Acesta este răspunsul la întrebarea „ce se stinge prin prescripţie“ în contextul reglementărilor
anterioare Decretului nr. 167/1958.
Considerarea efectului Prin intrarea în vigoare a Decretului nr. prescripţiilor sub imperiul 167/1958
dreptul comun în materia reglementării juridice asigurate prescripţiei extinctive este dat de dis- prin
Decretul nr. 167/1958: poziţiile acestui act normativ.
Chiar în disp. art. 1, alin. 1 din acest decret se precizează: „Dreptul la acţiune, avînd un
obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege“.
Rezultă că, în noul context reglemen- tativ, nu se pune problema, cel puţin formal, a stingerii
obligaţiei şi, prin consecinţă şi a dreptului subiectiv civil corelativ, ci a dreptului Ia acţiune.
în legătură cu răspunsul la întrebarea „ce se stinge prin prescripţia extinctivă“, în contextul
reglementativ nou, s-au conturat două puncte de vedere:
V Pr>n prescripţie se stinge însuşi dreptul subiectiv civil şi, bineînţeles şi obligaţia
corelativă . Potrivit acestei păreri, este de neconceput ca dreptul subiectiv civil să
supravieţuiască dacă se stinge posibilitatea juridică a ocrotirii lui pe calea coerciţiunii exercitate
de stat440 441 442; şi,
435 „Toate acţiunile atît reale cît şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a definit
un termen de prescripţie, se vor prescrie în treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a
produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune rcua-credintă".
436 „Acţiunea pentru nulitate sau pentru stricarea unei convenţii, se prescrie prin 10 ani, in toate cazurile cînd legea nu
dispune altfel..."
437 „Acţiunea maiştrilor şi institutorilor de ştiinţe sau de arte, pentru lecţiile ce dau lunar; a ospătarilor şi
găzduitorilor, pentru murirea şi locuirea ce produră, şi a oamenilor cu ziua, pentru plala zilelor, a materiilor de
dînşii procurate şi a simbriilor, se prescriu prin şase luni“.
438 „Acţiunea medicilor, chirurgilor şi a ipotecarilor, pentru vizite, operaţii şi medicamente; a neguţătorilor, pentru
mărfurile ce vînd la particularii care nu sint neguţători; a directorilor de pensioanc, pentru preţul pensiunii
şcolarilor lor, maiştri, pentru preţul uceniciei; a serviciilor care se tocmesc cu anul, pentru plata simbriei lor; se
prescriu printr-un an‘‘.
439 Vezi în acest sens: M. Canincuzmo, Op.clt., pag. 404 şi urm.; Hamangiu, Roseti- Bălănescu, Băicoianu, Tratat de
drept clvli român. voi. II, Editura Naţională, Bucureşti, 1928, pag, 717 şi urm.
440 Acest punct de vedere este susţinut de puţini autori, ceea ce face a fi considerat ca o părere izolată.
441 Vezi în acest sens, I. Kesler, C. Oprişan. Prin prescripţia extinctivă nu se stinge oare însumi dreptul civil subiectiv?
în Justiţia Nouă“, 1961, nr. 4, pag. 32-48.
442 Vezi în acest sens: A. lonaşcu, Op.ciL, 1963, pag. 137 şi urm: Mihail Eliescu, Unele probleme privitoare la
prescripţia extinctivă in cadrul unei viitoare reglementări legale, în „Studii şi Cercetări Juridice“, 1956, nr. 1,
pag. 230 şi urm: A. lonaşcu, Instituţii şi reglementări in dreptul socialist român. Editura Academiei, Bucureşti,
 (^prescripţia stinge numai dreptul la acţiune în sens material, ci nu şi dreptul subiectiv civil.
Este punctul de vedere exprimat dc dominanta doctrinei , punct de vedere în favoarea căruia se
aduc următoarele argumente:
a) argumentul de interpretare gramaticală a dispoziţiilor cuprinse în art. 1 alin. 1 din
Decretul 167/1958, citat mai sus, care vorbeşte de „dreptul la acţiune“;
b) argumentul de interpretare logică per a contrario dedus din împrejurarea că textul, folosind
expresia „dreptul la acţiune“, exclude posibilitatea referirii la însuşi dreptul subiectiv civil;
c) argumentul dedus din interpretarea logică a disp. art; 19^1in. 1 din Decretul
167/1958443, potrivit căruia, în ipoteza că s-ar stinge însuşi dreptul subiectiv civil, nu s-ar
justifica instituţia „repunerii în termen“ la care se referă textul; ori, dacă s-ar fi stins chiar
dreptul subiectiv, repunerea nu s-ar mai fi justificat; t
d) un alt argument se deduce din interpretarea disp. art. 20 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958444 445 446, dispoziţii din care, de asemenea, rezultă că se stinge numai dreptul la acţiune.

Consecinţele ce decurg din con- Din considerarea că prescripţia extinctivă siderarea că prescripţia stinge
stinge numai dreptul material la acţiune numai dreptul la acţiune în sens decurg următoarele
consecinţe: material:_________________
a) dreptul subiectiv civil supravieţuieşte momentului stingerii dreptului la acţiune şi, tot
astfel se consideră şi în privinţa obligaţiei corelative, dar nu sub calificarea de drept şi obligaţii
perfecte, ci sub cea de drept şi obligaţii imperfecte;
b) dreptul la acţiune în sens procesual (nu în sens material) rămîne imprescriptibil, pentru
că numai dreptul la acţiune în sens material pierde protecţia asigurată prin putinţa apelării la
forţa coercitivă a statului.

2. Principiile în materia efectului prescripţiei extinctive

Suport reglementativ: Stingerea dreptului la acţiune în sens

materia! ca efect al prescripţiei extinctive este guvernată de următoarele două principii:

1969, pag. 105 si urm; J. Mateiaşi şi P. Cosmovici, Prescripţia extinctivă Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pag.
23 şi urm.; Eleonora Roman, în Tratat de drept civil, voi. I „Partea generală“ 1967, pag. 434 şi urm; St. Răuţchi,
Drept civil. Partea generală. Persoană fizică. Persoană juridică, Iaşi, 1986, pag. 178 şi urm.; Gh. Beleiu, Drept
civil. Teoria generală, 1987, pag. 279 şi urm.; P. Cosmovici, în Tratat de drept civil vo. I, Partea generală, 1989,
pag. 304 şi urm.; E. Lupan, Drept civil. Partea generală Cluj-Napoca, 1987, pag. 262 şi urm.
443 „Instanţa judecătorească, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de
prescripţie a fost depăşit, poate să dispună, chiar din oficiu, judecarea sau
rezolvarea acţiunii ori sa încuviinţeze executarea silită".
444 „Debitorul care a exercitat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu arc dreptul să ceară
înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinii:
445 „Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile
accesorii“.
446 „In cazul cînd un debitor este obligat la prcslaliuni succesive, dreptul Iu acţiune cu privire la fiecare dintre aceste
prcslaliuni se stinge printr-o prescripţie deosebită".
 a) stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal are drept consecinţă stingerea
dreptului la acţiune privind drepturile accesorii; şi,
b) în cazul obligării la executarea unor prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la
fiecare dintre ele se stinge printr-o prescripţie separată.
Reglementarea acestor principii se găseşte, pentru primul, în disp. art. 1
alin. 2 din Decretul nr. 167/1958’(’ iar, pentru cel de al doilea, în disp. art. 12
* 37
din acelaşi Decret .
Caracterizare:__________________ Cele două principii în materia efectului
prescripţiei extinctive se caracterizează astfel:
1. Principiul potrivit căruia acţiunii unui drept accesoriu este urmarea prescrierii acţiunii privind un drept
principal:
a) este în esenţă o aplicaţie a unui alt principiu: accesorium sequitur principale; şi,
b) doctrina a decis că, dobînda fiind un accesoriu al creanţei principale, prescripţia dreptului la acţiune
pentru creanţă atrage prescripţia dreptului la acţiune pentru dobîndă 447.
2. Principiul potrivit căruia fiecare prestaţie, în cazul prestaţiilor succesive, se stinge printr-o prescripţie
separată:
a) se aplică ori de cîte ori debitorul este tinut faţă de creditor la prestaţii succesive, fără a distinge în
privinţa izvorului obligaţiei; şi,
b) cu titlu de exemplu, chiriile şi dobînzile sînt prestaţii succesive.

SECŢIUNEA A III-A

DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

A. NOŢIUNE

Definiţie: _______________ Domeniul prescripţiei extinctive îl con-

stituie sfera de acţiune a acesteia, adică aria timpului drepturilor subiective civile care cad sub incidenţa normelor
ce reglementează această materie.

Operaţii: Determinarea domeniului prescripţiei ex-

tînctive implică următoarele două operaţii:
a) determinarea (stabilirea) drepturilor civile ale căror drepturi la acţiune în sens material se sting prin
neexercitarea lor înlăuntrul termenelor de prescripţie (acesta este domeniul prescripţiei extinctive);

447 Vezi în acest sens Decizia civili nr. 616/1981 a Tribunalului Judeţean Hunedoara, în „Revista Română de
Drept", 1992, nr. 2, pag. 64.
 b) determinarea (stabilirea) drepturilor civile subiective în sens material ale căror drepturi la acţiune nu se
sting prin neexercitarea lor, oritit ar dura această stare.
Criteriile folosite pentru deter- Pentru determinarea domeniului minare: prescripţiei extinctivă se
folosesc
următoarele criterii:
a) în ce act normativ este reglementată prescripţia extinctivă (izvorul):
- este reglementată de disp. Decretului nr. 167/1958?;
- este reglementată de Codul civil; sau,
- este reglementată de alte acte normative (de exemplu, de Codul muncii)?;
b) natura drepturilor subiective:
- prescripţia extinctivă acţionează în domeniul drepturilor patrimoniale;
- prescripţia extinctivă acţionează în domeniul drepturilor nepatrimoniale;
c) ramura de drept careia îi aparţin drepturile subiective (dreptul civil, dreptul familiei,
dreptul muncii etc).
Terminologie: Expresiile „drepturi prescriptibile“ şi
„drepturi neprescriptibile“ exprimă, prescurtat, drepturile la acţiune în sens material supuse
prescripţiei extinctive şi, respectiv, drepturile la acţiune ce nu se sting prin prescripţia
extinctivă.
Co r e la ţia din tr e d ome niu l în determinarea domeniului prescripţiei ex- pr e s cr ip ţ ie i
e x tinc tive şi tinctive trebuie luate în considerare şi denu- acţiunile injustiţie prin care se
mirileacţiunilorînjustiţieprincarescasigură ocrotesc drepturile subiective: ocrotirea drepturilor
subiective civile:
a) drepturile reale principale ca drepturi subiective civile sînt protejate prin următoarele
acţiuni:
- acţiunea în revendicare' ;
- acţiunea ncgatoric10;
- acţiunea confcsorie* ,
- acţiunea de revendicare în sens larg , şi,
- acţiunea posesorie; 43
b) drepturile de creanţă sînt ocrotite prin acţiunile personale , precum:
- acţiunea pentru plata preţului; 448 449 450 451 452

448jn ipoteza în care reclamantul este chiar proprietarul bunului revendicat.

449 în situaţia în care reclamant este proprietarul iar pîrîtul este o persoană ce pretinde a fi titulara unui alt drept real
principat: uz, uzufruct, abitaţie, superficic ori servitute.
450 în situaţia în care reclamantul este titularul altui drept real principal, dccît proprietarul, adică, este
uzufructuarul, uzuarul, habitanlul, supcrfici3rul sau titularul dreptului de servitute.
451 în situaţia în care reclamantul este titularul unui drept real principal corespunzător dreptului de proprietate de stat
sau cooperatiste, situaţie în care acţiunea în revendicare se întîlncşte şi sub denumirea vindecatio possesionis.
452 Se întîlncsc, în practică, sub denumirea mai largă de „acţiuni în pretenţii" care pot avea ca temei fie un contract
civil, fie un fapt juridic - ilicit sau licit -, purtînd diverse denumiri.
 - acţiunea în rezoluţiune;
- acţiunea revocatorie (pauliană);
- acţiunea oblică (subrogatorie);
- acţiunea în reducţiune etc.
c) drepturile personale nepatrimoniale sînt ocrotite prin acţiuni specifice precum:
- acţiuni privind numele;
- acţiunile de stare civilă etc; şi,
d) nulitatea actului juridic poate fi cerută prin:
- acţiunea în constatarea nulităţii453; şi,
- acţiunea în anulabilitatc454.
B. DOMENIU

I. ÎN CATEGORIA DREPTURILOR PATRIMONIALE

1. în privinţa drepturilor de creanţă

Principiul în materie:______________De regulă, drepturile de creanţă sînt

prescriptibile extinctiv.
Drepturile de creanţă, fără a se deosebi după izvorul lor, formează principalul domeniu al
prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale455.
Excepţii:_____________ _________ De la principiul prescriptibilităţii drep-
turilor de creanţă se admit următoarele excepţii:
a) acţiunea şi restituirea depunerilor la Casa de Economii şi Consem- naţiuni456; şi,
b) acţiunea al cărei obiect îl constituie partea cuvenită din rezerva de prime în asigurările
facultative de persoane457.

453Idem.
454Ibidem.
455 Disp. art. 1 alin. 1 din Dccrclul nr. 167/1958 se referă, în primul rind, la prescripţia drepturilor de creanţă: „Dreptul
la acţiune avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de
lege“. Vezi, în acelaşi sens cu titlu de exemplu şi disp. art. 7,8 şi 11 din acelaşi Decret, art. 1903 şi 194 Ccivil şi
disp. art. 12 din Legea nr. 11/1991; Pentru aplicaţiile făcute de jurisprudentă anterior anului 1989, vezi Gh. Beleiu,
Op.ciL, 1987, pag. 302, nota 43.
456Vezi disp. art. 17 din Statutul CEC, aprobai prin Decretul nr. 387/1919.
457Potrivit art. 95 din Decretul nr. 471/1971 privitor la asigurările de stat.
 2. în categoria drepturilor reale principale
Principiul în materie;____________ De regulă, drepturile reale principale sînt
imprescriptibile.
Principiul se deduce din dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1968 458. Doctrina şi practica judiciară
consideră a fi imprescriptibile:
a) acţiunea în revendicare imobiliară459;
b) acţiunea în revendicare - imobiliară şi mobiliară - întemeiată pe dreptul de proprietate de star 460, căruia
nu i se poate opune uzucapiunea, nici posesia de bună conduită, după caz (după cum este vorba de bunuri imobile
sau mobile).
c) acţiunea de partaj;
d) acţiunea negatoric;
e) acţiunea în revendicare - vindicadopossesionis - întemeiată pe un drept real principal
corespunzător dreptului de proprietate de stat şi dreptului de proprietate cooperatistă (dreptul de folosinţă, în
principal).
Precizare: Ipotezele puse în discuţie suportă influenţa
corespunzătoare de ordin constituţional cuprinse în noua Constituţie a Ţării 461.
Excepţii: De la principiul (piprescriptibilităţii, în
materia drepturilor reale principale şe înregistrează următoarele excepţii:
a) acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
privată462'’;
b) acţiunea în revendicare imobiliară pentru situaţiile la care se referă disp. art. 498 C.civil 463 şi 561 alin. 1
C.procedură civilă464;
c) acţiunea confesorie.

458 Dispoziţiile decretului de faţă nu se aplici dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz,
abitaţiune, servitute şi superficie.
459 Vezi şi disp. art. 21 alin. 4 din Decretul-legc nr. 66/1990; ar. 16 alin. 4 din Decretul-Iege nr. 66/1990.
460 Vezi disp. art. 1844 Gcivil: „Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o
declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sînt scoase afară din comerţ“.
461 Potrivit disp. ari. 41 (2) din Constituţie: „Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil“.
462 în acest sens sînt disp. cuprinse în art. 21 din Decretul nr. 167/1958, coroborate cu disp. art. 1890 C.civil: „Toate
acţiunile, alît reale cît şi personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile şi pentru care nu s-a definit un
termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, liră ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a
produce vreun titlu
Î
i fără să se poată opune reaua- ciedintă"
n practică s-au dat şi soluţii contrare (Vezi practica citată de Gh. Belciu, Op.cit, pag. 211).
463 „Dacă un fluviu sau rtu, navigabil sau nu, rupe deodata o mare parte, şl care se poate recunoaşte, de pămlnt, şi o
lipeşte la pămtnlul unui alt proprietar, acea parte rămtne a cui a fost pămînlu! de la care s-a rupt, însă dacă se va
revendica în termen de un an“.
464 „Orice cerere de evicţiunc, totală sau parţială, a bunului executării ordonanţei de
adjudecare“.

259
 II. ÎN CATEGORIA DREPTURILOR NEPATRIMONIALE

Principiul In materie: în materia drepturilor nepatrimoniale

(personale nepatrimoniale) funcţionează regula (principiul) imprescriptibilităţii, principiu
potrivit căruia nu se ţărmureşte, în timp, protecţia acestor drepturi.
Acestui principiu nu i s-au consacrat reglementări anume; existenţa lui poate însă fi dedusă,
prin mijlocirea interpretării per a contrario, din dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958 . Pe de altă parte, acest principiu se deduce şi din împrejurarea că legea îi stabileşte
expres excepţiile. Doctrina şi practica sînt categorice în privinţa existenţei şi acţiunii acestui
principiu.
Temeiul acestui principiu rezidă şi în caracterul perpetuu al drepturilor personale
nepatrimoniale.

Excepţii: Prin excepţie de la principiul imprescrip-

tibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale, sînt admise următoarele acţiuni cu obiect
nepatrimonial ca prescriptibile:
a) acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei465 466 467;
b) acţiunea în anulabilitatc rezultînd din disp. art. 9 din Decretul nr. 167/1958 ,
c) acţiunea în tăgăduirea paternităţii întemeiată pe disp. art. 55 alin. 1 din Codul familiei 468
469
; şi,
d) acţiunea în tăgada paternităţii întemeiată pe disp. art. 60 alin. 1 Codul familiei .
III. CONSIDERAŢII SPECIALE PRIVIND DOMENIUL PRESCRIPŢIEI
EXTINCTIVE (SITUAŢII JURIDICE ÎN CARE SE RIDICĂ PROBLEMA
PRESCRIPTIBILITĂŢII)

In unele situaţii speciale, activitatea practică a condus la înregistrarea unor soluţii

neuniforme. Pe de altă parte, pentru înţelegerea problemei prescriptibilităţii, sînt necesare
explicaţii speciale“470.
Aceste situaţii aparte vor fi pe scurt prezentate în continuare.

465 „Dreptul la acţiune, avînd un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie daci n-a fost exercitat în termenul
prescris de lege", de unde, per a contrario, „Dreptul la acţiune care
Î
re un obiect nepatrimonial, nu se stinge“.
466ntemeiati pe disp. art. 21 C.familici: „Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţămînt a fost
viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă“.
467 „Situaţie în care termenul de prescripţie este termenul general de 3 ani şi priveşte anulabilitatea unui act juridic
civil“.
468 „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de şase luni de la data cînd tatăl a cunoscut naşterea
copilului“.
469 „Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului“.
470Gh. Beleiu, Op.cit, pag, 207.

260
Apărarea dreptului subiectiv în cursul dezbaterilor unui proces se pot civil pe calea
excepţiei:_____________________ ridica două categorii de excepţii: de pro
cedură (procesuale)471 şi excepţii de fond (de drept
substanţial). Aceste din urmă excepţii prezintă interes din punctul de vedere al situaţiilor
speciale privind prescriptibilitatea.
în acest context se pune întrebarea dacă este, sau nu, prescriptibilă apărarea dreptului
subiectiv pe cale de excepţie? Două sînt răspunsurile posibile:
a) excepţia este imprescriptibilă; soluţia este susţinută de dominanta doctrinei, cu
motivarea rezultînd din interpretarea regulei de drept exprimată în adagiul „que temporalia
sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipien- dum“ (ceea ce este prescriptibil pe cale de
acţiune, este imprescriptibil pe cale de excepţiune).
Această soluţie nu este critică în substanţa şi echitatea ei, dar se consideră 472 că ea „... poate
fi adoptată în sistemul de drept în care normele care reglementează prescripţia extinctivă nu au
caracter imperativ... “, autorul propunînd-o de lege-ferenda; şi,
b) sistemul Decretului nr. 167/1958 care constituie dreptul comun în materie, graţie
caracterului imperativ al normelor sale, impune însă, de lege-iata a se distinge între următoarele
două situaţii:
- excepţia trebuie considerată ca prescriptibilă dacă dreptul subiectiv civil putea fi apărat
pe calea unei acţiuni prescriptibile473;
- excepţia este considerată ca imprescriptibilă dacă şi acţiunea este imprescriptibilă.

471 Care cad sub incidenţa reglementativă a dreptului procesual Civil (Codul de procedură civilă).
472Gh. Beleiu, Op.cit, pag. 208.
473 Soluţie întemeiată pe nevoia împiedicării eludării normelor imperative, dar şi pe argumentul de analogie constînd
în ubi cădem est ratio, ibi eadent solutio esse debet.

261
Acţiunea în constatare: Spre deosebire de acţiunea în realizare
care poate fi prescriptibilă sau imprescriptibilă, după caz, acţiunea în constatare este considerată de doctrină şi
jurisprudenţă ca imprescriptibilă cu precizarea că o asemenea acţiune este inadmisibilă dacă titularul poate exer cita
acţiunea şi realizarea dreptului.
Acţiunile mixte: Acţiunile mixte (cele ce împrumută carac
teristicile de la acţiunile reale, personale ori în constatare), sînt sau nu prescriptibile, în funcţie de calificarea fiecărei
acţiuni în parte, potrivit scopului urmărit la intentare. Exemplul tipic de o asemenea acţiune este petiţia de ereditate.
Dualitatea de acţiuni: Situaţia în care titularul dreptului subicc-
tiv are la dispoziţie două acţiuni pentru protecţia dreptului este desemnată prin expresia „dualitatea acţiunilor“;
- o acţiune întemeiată pe un contract civil - ex contractu, acţiune supusă prescripţiei exlinctive în condiţiile
Decretului nr. 167/1958; şi,
- o acţiune reală, în revendicarea bunului, supusă prescripţiei de 30 de ani, în condiţiile disp. art. 1890 C.civil.
într-o asemenea situaţie este contractul de depozit, deponentul avînd împotriva depozitarului două acţiuni pentru
restituirea lucrurilor încredinţate:
a) acţiunea personală, născută din contractul de depozit, acţiune care este prescriptibilă; şi,
b) acţiunea reală - în revendicare -, bazată pe dreptul de proprietate, care este imprescriptibilă.
Acţiunea în repararea unei O asemenea acţiune este prescriptibilă. în daune morale: acest sens
sînt dispoziţiile art, 9 alin. 1 din
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale 474, coroborate cu disp. art. 12 din acelaşi act normativ475.
în privinţa admisibilităţii reparării, în plan patrimonial, a unei daune morale, doctrina şi jurisprudenţă din ţara
noastră au cunoscut o anumită evoluţie: deşi dauna era morală (fără conţinut economic) repararea ei era patrimonială
ceea ce atrage aplicaţia Decretului nr. 167/1958 care consacră principiul prescriptibilităţii drepturilor de creanţă.
Acţiunea în restituire ca urmare Fără a se confunda cu acţiunea în nulitate, a anulării unui act juridic civil;
acţiunea în restituire ca urmare a unui act juridic civil îi urmează şi este prescriptibilă potrivit disp. ari. 1 alin. 1 din
Decretul nr. 167/1958.
Dacă acţiunea în nulitate este prescriptibilă cînd este vorba de nulitatea relativă sau, imprescriptibilă, dacă este
vorba de nulitatea absolută, acţiunea în restituire ca urmare a anulării unui act juridic civil este întotdeauna
prescriptibilă.

Acţiunea în protecţia unor drep- în legătură cu această acţiune se impun

tuii reale principale (dreptul de următoarele precizări:
proprietate):
- este o acţiune în revendicare întemeiată pe ceea ce în doctrină se conchide că prin
transformarea a ceea ce s-a denumit „drept de administrare directă", a devenit „dreptul de
folosinţă“ al unui organ ori unei instituţii de stat, asupra bunurilor proprietate de stat;

474 „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute de an. 4 sau 5 cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze
instanţei competente cu acţiunea în răspundere civilă corespunzătoare“.
475 „Dreptul la acţiune prevăzut de an. 9se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna
şi pe cel care a cauzat-o dar nu mai tîrziu de 3 ani de la data săvîrşirii faptei“.
 • titular al dreptului de folosinţă în discuţie este un organ de stat sau o instituţie de stat;
- bunurile la care se referă dreptul ocrotit prin acţiunea de faţă, sînt bunuri proprietate de stat, date în
folosinţă titularilor dreptului;
- în legătură cu caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acţiunu. s-a considerat476 477 că trebuie să
se aplice, prin analogie, disp. art. 1844 Cxivil , cu urmare firească: caracterul imprescriptibil al acestuia; şi,
- în sfîrşit, tot astfel trebuie considerate acţiunile care au ca obiect protecţia dreptului de folosinţă, ca drept real
principal, corespunzător fie dreptului de proprietate de stat, fie celui de proprietate cooperatistă 478 479.

Acţiunea privind un drept Este vorba de prerogativele care constau

secundari____________________ în puterea de a da naştere, printr-un act
unilateral, unui efect juridic ce efectuează şi interesele altei persoane, de exemplu, dreptul de alegere în cazul
obligaţiilor alternative sau dreptul de denunţare unilaterală a unui contract . O asemenea acţiune este imprescriptibilă.

476 Gh. Beleiu, Op.cit, pag. 210. CI deci, această transformare survine ca efect al art. 53 din Legea nr. 15/1990, privind regiile autonome şi
societăţile comerciale.
477Idem, Op.cit., loc. cit.
478Ibidem, Op.cit,, loc. cit.
479 Arevedeaîn acest sens Mihail Eliescu, Op. dL, In „Studii şi Cercetări juridice“, 1956, nr. 1, pag. 258.
Acţiunile privind cartea Aceste acţiuni mai sînt cunoscute sub funciară:
denumirea de „acţiuni în prestaţie
ilară“. In funcţie de obiectul lor, aceste acţiuni pot fi prescriptibile sau
imprescriptibile480.
în materie succesorală:________ în materie succesorală s-a disjuns481 în
legătură cu următoarele acţiuni:
a) prescripţia dreptului de opţiune succesorală într-un termen de 6 luni, potrivit disp. art.
700 Cxivil482; şi,
b) imprescriptibilitatea acţiunii de partaj - prescrisă în disp, art. 728 Cxivil483.
în legătură cu caracterul celor două acţiuni, s-a statuat în practica judecătorească 484 astfel:
„Întrucît, potrivit dispoziţiilor art. 728 Cxivil un moştenitor poate cere oricînd ieşirea din
indiviziune, o astfel de acţiune are drept consecinţă pierderea calităţii de moştenitor, succesibilul
fiind considerat ca o persoană străină de moştenire485.
SECŢIUNEA A IV-A

TERMENELE DE PRESCRIPŢIE

A. PRELIMINARII

Definiţie: Intervalul de timp stabilit de lege

înlăuntrul căruia dreptul de acţiune în sens material trebuie exercitat sub sancţiunea
pierderii lui, constituie ceea ce se cheamă termenul de prescripţie extinctivă.
Caracter: Termenul de prescripţie extinctivă este un
termen legal (esenţialmente legal), izvorul lui, în contextul reglementărilor juridice, fiind
numai legea. Caracterul legal al termenului rezultă neîndoielnic din disp. art. 1 alin. 1 din
Decretul nr. 167/1958486.
Delimitare: Termenele de prescripţie extinctivă sînt
480 Vezi disp. Legii nr. 115/1938. Vezi şi prezentarea făcuţi de Gh. Beleiu, în Op.dL, 1987, pag. 219 şi urm.
481 vezi Dec. civilă nr. 1566/1986 a fostului Tribunal Suprem, In „Culegere de decizii" pe anul 1987, pag. 98 şi urm.
482 „Dreptul la acceptarea succesiunii ae prescrie în termen de 6 luni socotit de Ia deschiderea succesiunii.
tn cazul cînd moştenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul său, din motive de forţă majoră, instanţa
judecătorească, la cererea moştenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data cînd a luat sftrşit
împiedicarea".
483 „Nimeni nu poate fi obligat a rămîne tn indiviziune. Un coerede poate oricînd cere împarţeata succesiunii, chiar
cînd ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii.
Se poate face învoire pentru suspendarea diviziunii pe termen de cinci ani. După trecerea acestui timp, învoirea se
poate reînnoi".
484Vezi practica citată supra, nota nr. 75.
485 Vezi Gh. Beleiu, Op.dt, 1987, pag. 308, nota 59. In legătură cu condiţiile prcscriptibilităţii acţiunii «moştenitorilor
privind cheltuielile de înmormîntare; Vezi, pentru aceeaşi problemă, A. Ivanov, !■ legătură ca prescriptibllIUtea
cererii formulate îa cadrai procesatul de partaj ■ privind lichidarea preteaţillor dintre «moştenitori
referitoare la cheltaieUle de înmormintare, In „Revista Romfină de Drept", 1986, nr. 8, pag. 20 şi urm.
486 „Dreptul la acţiune, avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul
stabilit de lege".
Criteriile folosite:________________ în clasificarea termenelor de prescripţie
extinctivă se folosesc următoarele criterii:
264
distincte în raport cu alte categorii de termene, după cum urmează:
1. între termenele de prescripţie achizitivă şi termenele de prescripţie extinctivă există
următoarele deosebiri:
a) efectele produse de cele două termene sînt diametral opuse: în timp ce termenele
prescripţiei extinctive sînt prevăzute pentru pierderea dreptului la acţiune în sens
material, dacă n-a fost exercitat înlăuntrul acestora, ori a celui de a cere executarea silită,
termenele prescripţiei achizitive sînt stabilite în vederea dobîndirii dreptului de
proprietate;
b) termenele de prescripţie extinctivă sînt mai numeroase decît cele stabilite pentru
prescripţia achizitivă;
c) termenele de prescripţie extinctivă sînt mai scurte decît cele stabilite pentru
prescripţia achizitivă; şi,
d) „repunerea în termen“ este specifică numai termenelor de prescripţie extinctivă,
nu şi celor stabilite pentru prescripţia achizitivă;
2. între termenele de decădere şi cele de prescripţie există următoarele deosebiri:
a) împlinirea termenului de prescripţie extinctivă are drept consecinţă pierderea
dreptului material la acţiune, sau de a cere executarea silită, în timp

a) vocaţia (sfera) de aplicare. Este principalul criteriu folosit pentru clasificarea

termenelor de prescripţie extinctivă şi, în raport cu acest criteriu, termenele sînt:

265
 ce împlinirea termenului de prescripţie achizitivă are drept consecinţă stingerea
dreptului subiectiv faţă de fostul titular;
b) curgerea lor este cîrmuită de reguli diferite: termenele de prescripţie extinctive sînt
supuse, în condiţiile legii, suspendării, întreruperii şi „repunerii în termen“, pe cînd, cele
de decădere, conducînd chiar la stingerea dreptului subiectiv, nu sînt susceptibile de
asemenea posibilităţi; şi,
c) termenele de prescripţie extinctivă sînt mai numeroase decît cele de decădere; şi,
3. intre termenul-modalitate a actului juridic şi termenele de prescripţie extinctivă există o
serie de deosebiri:
a) în privinţa efectelor: împlinirea termenelor de prescripţie duce la pierderea
dreptului la acţiune în sens material, ori la pierderea dreptului de a cere executarea silită,
în timp ce efectele termenului-modalitate diferă după cum el este suspensiv sau extinctiv;
b) cu privire la curgerea lor, deosebirea constă în aceea că suspendarea, întreruperea
ori „repunerea în termen“ sînt proprii numai termenelor de prescripţie extinctive, nu şi
termenului-modalitate a actului juridic.
B. CLASIFICAREA TERMENELOR DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

I. UTILITATE SI CRITERIILE FOLOSITE

Utilitate:______________________ Clasificarea termenelor de prescripţie

extinctivă prezintă utilitate atît în plan teoretic, cît şi din punct de vedere practic:
a) din punct de vedere teoretic, clasificarea termenelor de prescripţie constituie încă o
posibilitate de adîncire a cercetării ştiinţifice, pentru găsirea elementelor ce Ie
diferenţiază, ceea ce conduce, implicit, la mai buna cunoaştere a instituţiei juridice a
prescripţiei extinctive; şi,
b) din punct de vedere practic, stăpînirea corectei clasificări a termenelor de prescripţie
extinctivă conduce la corecta lor interpretare şi aplicare cu prilejul soluţionării diferitelor
speţe concrete.
- termenele generale de prescripţie exţinctivă, cele stabilite prin norme generale (lege
generală); şi,
- termene speciale de prescripţie extinctivă, cele stabilite prin norme speciale (lege
specială).
Distincţia făcută potrivit acestui criteriu şi raporturile dintre cele două categorii de
termene sînt supuse regulilor cunoscute deja:
- specialia generalibus derogant (legea-norma-specială derogă de la cea generală; şi,
- generaţia specialibus non derogant (norma-legea-^enerală nu derogă
de la cea specială);
b) izvorul normativ (actul normativ care prevede termenele).
Din acest punct de vedere termenele prescripţiei extinctive se clasifică în:
- termene stabilite prin dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 care constituie în
perioada actuală, dreptul comun în materie; şi,

266
 - termene stabilite prin dispoziţiile altor acte normative (Codul civil, Codul familiei,
Legea nr. 31/1990, Legea nr. 11/1991 etc;
c) mărirea (întinderea termenelor speciale) constituie un alt criteriu folosit în
clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă, în raport cu care acestea (termenele
speciale) sînt:
- termene mai mari decît termenul general;
- termene egale cu termenul general; şi,
- termene mai mici decît termenul general de prescripţie extinctivă;
d) felul prescripţiei. în funcţie de acest criteriu, termenele de prescripţie extinctivă
pot fi:
- termene de prescripţie ale dreptului la acţiune în sens material; şi,
- termene de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.
Evident, pentru clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă pot fi
folosite şi alte criterii487, dar cele prezentate sînt cele mai des întîlnite în doctrină.

II. TERMENE

1. Termenele generale de prescripţie extinctivă

Clasificare: Legea nu califică un termen de prescripţie

extinctivă ca fiind general sau special, ci aceasta (clasificarea) este făcută de

487Vezi in acest sens Gh. Beleiu, Op.cit, 1992, pag. 219, nota nr. 1
26
7
••

t
doctrină şi jurisprudenţă, luînd în considerare maniera de redactare (modul de
consacrare) în privinţa termenului respectiv488 489.

Corective:_________________ Pornind de la textul citat (art. 3 alin. 1) din

Decretul nr. 167/1958 în doctrina s-a spus şi nu fără
temei: „în prezent ţinînd seama de soluţia, de principiu, pe care au adoptat-o în materia
prescripţiei extinctive, care privesc exclusiv raporturile dintre organizaţiile socialiste“ - în
sensul neaplicării lor -, deoarece ubi cessat legis, ibi lex, conceptul juridic de „termen
general de prescripţie extinctivă“ trebuie reexaminat, regîndit, reformulat.
Se presupune490, că această „reexaminare“, „regîndire“, „refonnulare“ să ţină seama
de următoarele corective ce se impun:
a) termenul de 18 luni prevăzut de disp. art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 nu mai
poate fi luat în considerare, întrucîi a dispărut ceea ce textul definea prin expresia
„organizaţiile socialiste“, aplicîndu-se peste tot, termenul de 3 ani; şi,
b) domeniul prescripţiei extinctive interesează sub aspectul precizării termenelor
generale de prescripţie extinctivă, de aceea, domeniul acestei instituţii juridice se
circumscrie Ia:
- imprescriptibilitatea din punct de vedere extinctiv, în principiu, a drepturilor
nepatrimoniale. în principiu, pentru că excepţiile de la acest principiu se înfăţişează a fi
cazuri în care se aplică, fie un termen special dc prescripţie491, fíe termenul general de
prescripţie de trei ani492;
- presei iptibilitatea din punct dc vedere extinctiv în principiu, a drepturilor
patrimoniale, cu distincţia impusă de text 493 494, între acţiunile personale35 pentru
care termenul general de prescripţie este de trei ani si, acţiunile reale 495 care sînt
supuse prescripţiei reglementate de Codul civil496.
Pomindu-se de la această distincţie, s-a tras următoarea concluzie:

488 De exemplu, de la modul de redactare a textului s-a pornit in interpretarea disp. art. 3 alin._ 1 din Decretul
167/1958: Termenul de prescripţie este de 3 ani, iar in raporturile dintre' organizaţiile socialiste de 18 luni.
489Gh. Deleiu, Op.cIL, pag. 214.
490Idem, Gp.cit, loc. cil.
491De exemplu, cele prevăzute de Codul familiei.
492Aplicabil, dc pildă acţiunii în nnulabilitatca actului juridic civil.
493Vezi disp. art. 21 din Decretul nr. 167/1958.
494 Care însoţesc drepturile de creând (sînt specific? acestor drepturi) si cate sini supuse disp. Decretului 167/1958.
495 Care Însoţesc drepturile reale principale (slnt specifice acestor drepturi: de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie,
servitute si superficic).
496Vezi ţi disp. art. 561 Cprocedur# civilă.

268
 1) „pentru acţiunile personale, care însoţesc drepturile subiective de creanţă, termenul general
de prescripţie este cel stabilit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, adică termenul de 3
ani;
2) pentru acţiunile reale, termenul general de prescripţie este cel stabilit de art. 1890
Cod.civil adică termenul de 30 de ani“497 498, cu sugestia ca, „de lege ferenda, acest sistem al
termenelor generale de prescripţie ar trebui revăzut (în sensul aproprierii lor; 5 şi 10 ani
spre exemplu)“ .
Termenul general de prescripţie O caracterizare a acestui termen se poate de 3 ani: face prin
sublinierea următoarelor idei:
a) este aplicabil acţiunilor personale care însoţesc drepturile subiective civile de
creanţă;
b) îşi găseşte aplicarea ori de cîte ori nu se aplică un termen special de prescripţie;
c) este reglementat de disp. art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958;
d) este caracterizat a fi termen general, în temeiul următoarelor, argumente:
- în ordine, este primul dintre termenele generale precizat de Decretul nr. 167/1958
care constituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive; şi,
- în dispoziţiile următoare, Decretul nr. 167/1958 se precizează termenele speciale,
prin derogare de la termenul de 3 ani, de unde rezultă că acesta din urmă este termenul
general; şi,
e) generalitatea termenului de trei ani rezultă din împrejurarea că se aplică tuturor
acţiunilor personale întemeiate pe dreptul de creanţă, cu excepţia celor pentru care legea
prevede expres termene speciale.
Termenul general de prescripţie Caracterizarea acestui termen este dată de de 30 de ani:
următoarele elemente:
a) este aplicabil acţiunilor reale care însoţesc drepturi reale principale prescriptibile
extinctiv;
b) este reglementat de disp. Codului civil (art. 1890) 499, dar rezultă fără putere de
dubiu şi din disp. art. 1890 C.civil500, care constituie una din

497Gh.Beleiu, Op.cit, pag. 215.

498Idem, Op.cit., loc. cit.
499 „Toate acţiunile atît reale cit şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprcscriptibile şi pentru care n-a defipt un
termen de prescripţie se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obiigat a produce
vreun titlu, şi fată să i se poată opune rcaua-crcdinţă". Vezi cu privire la aceste dispoziţii, C. Stălcscu şi C. Bîrsan,
Drept civil. Drepturile reale, 1988, pag. 279 şi 287.
500 „Regulile prescripţiei relative la alte obiecte decît cele cuprinse în acest titlu şi care sînt expuse la locurile
respective din acest codice exclud aplicarea dispoziţiilor acestui titlu în toate cazurile cînd sînt contrarii lor“.
26
9
••

t
 aplicaţiile regulilor „specialia generalibus derongant“ şi „generaţia specialibus non derogant“;
c) îşi găseşte aplicaţia ori de cîte ori nu există un termen special;
d) generalitatea acestui termen se discută ţinîndu-se seama şi de faptul că sînt scoase
din calculul acţiunilor reale imprescriptibile extinctiv; şi,
e) prin consecinţă, termenul de 30 ani se aplică numai:
- acţiunilor în revendicare mobiliară intentată pe dreptul de proprietate privată; şi,
- acţiunilor confesorii-privite în contextul revendicării lato sensu (vin- dicatio possesionis).
2. Termenele speciale de prescripţie extinctivă

Termene speciale aplicabile Această categorie de termene speciale pot acţiunilor personale fi
astfel caracterizate:
nepatrimoniale:
a) sînt reglementate de Codul familiei; şi,
b) intră în această categorie:
- termenul de 6 luni pentru acţiunea în anulabilitatea căsătoriei501;
- termenul de 6 luni pentru acţiunea în tăgada paternităţii copilului din căsătorie 502; şi,
- termenul de 1 an pentru acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din
afara căsătoriei503.
Termenele speciale aplicabile După izvorul lor, aceste termene se
acţiunilor personale întemeiate grupează în trei categorii:
pe drepturile de creanţă:
a) termenele speciale stabilite prin dispoziţiile Decretului nr. 167/1958
care constituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive:
- termenul de 2 ani pentru unele raporturi de asigurare504;

501 Vezi disp. art. 21 alin. 2 C. familiei: „Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui
consimţămînt a fost viciat, în termen de şase luni de la încetarea violentei ori de
la descoperirea erorii sau a vicleniei“.
502 Vezi disp. art. 55 alin. 1 C.familiei: „Acţiunea în tăgada paternităţii se prescrie în termen de şase luni de la data cînd
tatăl a cunoscut naşterea copilului“.
503 Vezi disp. art. 60 alin. 1 C.familiei: „Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen
de un an de la naşterea copilului". _
504 Prevăzut de disp. art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958: „în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de
prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile devin
exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare cu privire la primele de asigurare datorate în temeiul
asigurărilor prin efectul legii sînt aplicabile dispoziţiile art. 22“, text care se referă la faptul că impozitele şi taxele
 - termenul de 6 luni pentru acţiunile în răspundere pentru viciile ascunse fără
viclenie96;
- termenul de 3 ani pentru unele sume aflate „în depozit“ ; şi,
- termenul de 60 zile prevăzut de disp. art. 24 din Decretul nr. 167/1958 98.
b) termenele speciale prevăzute de codul civil:
- termenul de 6 luni privind dreptul de opţinue succesorială";
-termenul de 1 an rezultînd din disp. art. 1334 C.civil100; termenul de
6 luni prevăzut de disp. art. 1903 Cavii
- termenul de 1 an prevăzut de disp. art. 1904 C.civil102; şi,
c) termenele speciale prevăzute în alte acte normative:
- termenul de 30 zile prevăzut de disp. art. 5 alin. 2 din Legea conten-
IM

ciosului administrativ nr. 29/1990 ;

- termenul de 10 ani stabilit de Legea nr. 61/1974 ;
- termenul de 2 ani stabilit de disp. art. 1 din Decretul nr. 443/1972 105;
- termenele de 1
an, 6 luni şi 3 luni prevăzute de Decretul nr. 197/1955 ;
datorate statului cum şi primele de asigurare sînt supuse dispoziţiilor privitoare la prescripţia din legile
speciale (în speţă prescripţia line de dreptul fiscal).
96 Reglementat de disp. ari. 5 din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune privitor la viciile
ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de
6 luni, în cazul în care viciile nu stnt ascunse cu viclenie“. Rezultă că, per ■ coatrario, dacă viciile au fost
ascunse cu viclenie, termenul de prescripţie va fi termenul general de trei ani. ,
97 Prevăzut de disp. art. 23 alin. 1 din Decretul 167/1958: „Dreptul la acţiunea privitoare la sume de bani
consemnate sau depuse la instituţiile de bancă, credit şi economie sau la orice organizaţii socialiste, pe
seama statului ori a organizaţiilor de stat se prescrie In termen de 3 ani de la data consemnării sau
depunerii“.
98 „Dreptul la acţiune privitoare la sumele de bani încasate din vînzarea biletelor pentru spectacole care nu
au mai avut loc se prescrie In termen de 60 de zile de la data cînd trebuia sa aibă loc spectacolul“.
99 Art. 700 alin. 1, C.civil: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de
la deschiderea succesiunii“.
100 „Acţiunea vtnzătorului pentru complinirea preţului şi a cumpărătorului, pentru scăderea pre(ului sau
pentru stricarea contractului, se prescriu printr-un an din ziua contractului“.
101 „Acţiunea maiştrilor şi institutorilor de ştiinţe sau de arte, pentru lecţiile ce dau cu luna, a ospătăriilor şi
găzduitorilor, pentru nutrirea şi găzduirea ce procură, şi a oamenilor cu ziua, pentru plata zilelor, a
materiilor de dînşii procurate şi a simbriilor; se prescriu prin 6 lun£,)
102 „Acţiunile medicilor, a chirurghilor şi a ipotecarilor, pentru vizite, opera(ii şi medicamente; a
neguţătorilor, pentru mărfurile ce vlnd la particularii care sînt negustori (neguţătorii); a directorilor de
pensioanc, pentru pre(ul pensiunii şcolarilor, şi a altor maiştri, pentru preţul uceniciei; a servitorilor care
se tocmesc cu anul, pentru plata simbriei lor, se prescriu printr-un an".
103 „In cazul In care cel care se consideră vătămat nu este mulţumit dţ soluţia dată reclamatiei sale, el poate
sesiza tribunalul în termen de 30 de zile de Ia comunicarea soluţiei“.
104 Privind pagubele cauzate de un accident nuclear.
105 In legătură cu plata de daune, cheltuieli sau retribuţii datorate pentru asistenta sau salvarea
navei ori încărcăturii.
106 în legătură cu trimiterile poştale interne şi pentru telecomunicaţii.

272
- termenul de 3 ani stabilit de art. 37 alin. final din Legea nr.31/1990 505 506; şi,
- termenul de 1 an prevăzut de art. 12 din Legea nr. 11/1991..

Termenele aplicabile unor Intră în această categorie: acţiuni reale:

- termenul de 1 an; prevăzut de art. 498 Cxivil ; şi,
- termenul de 5 ani, prevăzut de disp. art. 561 Cod procedură civilă 507 508 509.

SECŢIUNEA A V-A

ÎNCEPUTUL, SUSPENDAREA, ÎNTRERUPEREA, REPUNEREA

ÎN TERMEN ŞI ÎMPLINIREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

A. ÎNCEPUTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Reglementare juridică: începutul prescripţiei extinctive îşi

găseşte reglementarea atît în disp. art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 11 , cît şi în disp.
art. 1886 Cxivil.
Regula generală în materie: Din observarea împreună a celor două
texte citate mai sus,ni, rezultă că regula în materie este
următoarea: prescripţia începe să curgă de la data cînd se naşte dreptul la acţiune.
Fiind în prezenţa unei reguli generale, rezultă că această regulă se va aplica în practica
ori de cîte ori nu-şi găseşte aplicarea (nu există) o regulă specială.
Este vorba de o regulă datînd din dreptul roman unde era cunoscută în formularea:
actione non natae, non praescribitur.

505Pentru restituirea dividendelor plătite cu inculcarea prevederilor legale.

506 „dacii un fluviu sau rîu, navigabil sau nu, rupe deodată o parte mare şi care se poate recunoaşte, de pimînt, şi
o lipeşte la pămintul unui alt proprietar, acea parte rimîne a cui a fost pămintul de la care s-a rupt; însă dacă
se va reclama in termen de un anu.
507 Privind revendicarea unui imobil adjudecat la licitaţie publică. Textul a fost aplicat prin analogie şi in cazul
reglementat de alin. 7 şi 8 din HCM nr. 792/1960 pentru aplicarea Decretului nr. 221/1960.
508 “Nici o prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de
stingere”.
509între acestea nu este decît o deosebire de formulare.
Reguli speciale privind Dacă disp. art. 7 alin. 1 din Decretul începutul prescripţiei extinc- 167/1958
consacră regula generală la care
tive:_________________________ ne-am referit, norma respectivă avînd un
caracter general, celelalte texte consacră reguli speciale privind începutul prescripţiei
extinctive. Relaţia dintre regula generală şi regulile speciale în materie este exprimată în
regulile cunoscute deja: „generaţia specialibus non derogant“ şi „specialia generalibus
derogant“.Asemenea reguli generale sînt:
a) în cazul dreptului pur şi simplu, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la
data naşterii raportului juridic11 .
Aceasta regulă specială se aplică acelor cazuri care au ca izvor actul juridic civil, data
începerii cursului prescripţiei fiind chiar data încheierii actului.
b) în cazul dreptului afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă, prescripţia
dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului ori realizării
condiţiei510 511. Se înţelege cu uşurinţă că această regulă specială priveşte dreptul subiectiv
civil „afectat de modalităţi“ în care modalitatea este, fie termenul suspensiv, fie condiţia
suspensivă.
c) în cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cele similare,
prescripţia începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut, trebuia ori putea să
cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, sau de la expirarea termenului prevăzut de
lege.
Regula de faţă îşi găseşte consacrarea atît în disp. art. 8 din Decretul nr. 167/1958512, cît
şi în disp. art./12 din Legea nr. 11/1991513
Dispoziţii asemănătoare sînt cuprinse şi în disp. art. 38 alin. 1 din Legea nr. 61/1974 514,
referitoare la răspunderea pentru pagubele produse printr-un accident nuclear.
în condicile Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, în toate cazurile
introducerea cererii la tribunal nu se va putea face mai tîrziu de un an de la data
comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.
Termenele în această materie sînt:

510 Potrivii disp. art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958: „în obligaţiile care urmează să se execute la cererea
creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgi de la data
naşterii raportului de drept".
511 Conform disp. art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958: „Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen
termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data cînd s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul“.
512 „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data cînd
păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atît paguba, cît şi pe cel care răspunde de ea.
Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei“.
513 „Dreptul la acţiune prevăzut de art 9 se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi
trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai tîiziu de 3 ani de la data săvîrşirii faptei“.
514 Termenul este de 10 ani şi începe să curgă de la data la care victima pagubei nucleare a avut sau ar fi putut avea
cunoştiinţă de pagubă şi de titularul de autorizaţie răspunzător.

274
 - 30 de zile de la data comunicării actului administrativ pentru adresarea reclamatei
către autoritatea emitentă515; şi,
- 30 de zile de la comunicarea soluţiei organului emitent, pentru a se adresa
tribunalului, în cazul în care nu este mulţumit de soluţia dată.
Din scurta prezentare a acestei reguli rezultă următoarele idei:
- are un întins domeniu de aplicare, inclusiv în privinţa îmbogăţirii fără just temei; şi,
- momentele de la care prescripţia începe să curgă sînt alternative: ea începe fie de la
momentul cunoaşterii pagubei (momentul subiectiv) şi pe cel ce a produs-o, fie de la
momentul (obiectiv) cînd putea şi trebuia să cunoască acele împrejurări;
d) Prescripţia acţiunii în anulabilitate începe să curgă (are puncte de plecare diferite) în
funcţie de cauză de nulitate relativă516.
Rezultă, deci, că în situaţia cînd cauza de anulare este violentă, singurul moment de
începere al prescripţiei este data încetării violenţei; dacă anulabilitatea se datorează altor
cauze, momentele cînd prescripţia poate începe să curgă sînt două (alternative); fie
momentul subiectiv al cunoaşterii cauzei de anulare, fie momentul obiectiv, al expirării
celor 18 luni de la încheierea actului.
e) Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru, ale unei lucrări ori ale unei
construcţii începe să curgă de la data descoperirii viciilor, dar cel mai tîrziu de la împlinirea
termenului de garanţie pentru aceste vicii517.
Din prezentarea regulei şi a textului pe care se întemeiază rezultă următoarele:
- regula priveşte viciile lucrului, lucrării ori pe cele ale unei construcţii şi nu pe cele
ale consimţămîntului;
- textul citat deosebeşte între prescripţia pentru viciile ascunse ale unui lucru transmis
sau ale unei lucrări executate şi prescripţia pentru viciile construcţiilor; şi,
- viciile lucrului, lucrării ori construcţiei pot fi aparente sau ascunse;
f) Regula specială prevăzută de art 23 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căreia
prescripţia începe să curgă de la data consemnării ori depunerii; de la data cînd se poate
cere restituirea pe baza actului organului de stat, atunci cînd eliberarea sumelor
consemnate sau depuse este condiţionată de un asemenea act
g) Regula specială prevăzută de disp. art 24 din Decretul nr.167/1958,

515Art. 5 din legea respectivă.

516 Conform disp. art. 9 din Decrelul nr. 167/1958: „Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru
violenţă începe să curgă de la data cînd acesta a încetat. !n caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de
anulare prescripţia începe să curgă de la data cînd cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de
lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai tîrziu laîmplinirca a 18 luni de la data încheierii
actului“.
517 Vezi disp. art. 11 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru
transmis sau ale unei lucrări executate începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai tîrziu de la
Împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării.
Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai tîrziu
de la împlinirea a trei ani de la predare.
Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenului de garanţie legală sau convenţională“.

275
regulă potrivit careia prescripţia dreptului la acţiune privitoare Ia sumele de bani încasate
din vînzarea biletelor pentru spectacolele care n-au mai avut loc, începe să curgă de la data
cînd urma să aibă loc spectacolul.
h) Regula specială potrivit căreia prescripţia dreptului la opţiune succesorală
începe să curgă de la deschiderea succesiunii1 ,
i) Regula specială potrivit căreia prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii începe
să curgă de la data cînd tatăl (soţul mamei) a cunoscut naşterea copilului său, de la data
cînd tutorele a aflat despre naşterea copilului (dacă tatăl a fost pus sub interdicţie), ori de
îndată după ce tatălui i s-a ridicat interdicţia518 519 520;
j) Regula specială privind prescripţia acţiunii în stabilirea paternităţii
copilului din afara căsătoriei, regulă potrivit căreia prescripţia începe să curgă de la una
din datele prevăzute în disp. art. 60 din Codul familei ;
k) Regula specială potrivit căreia prescripţia acţiunii posesorii curge de la data
primului act de tulburare a posesiei521, d nu de la cea a ultimului act
B. SUSPENDAREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Definiţie:_____________________ Suspendarea prescripţiei extinctive

rezidă într-o modificare adusă cursului acestei prescripţii, modificare care constă în
oprirea, de drept a curgerii termenului de prescripţie pe perioada cît durează situaţiile
anume prevăzute de lege, care pun pe titularul dreptului în imposibilitatea de a acţiona.
Justificare: Suspendarea prescripţiei se justifică din următoarele puncte de vedere:
a) rolul şi funcţia prescripţiei extinctive urmăresc mobilizarea titularilor drepturilor
subiective la valorificarea drepturilor lor în termenele prevăzute de lege;
b) o asemenea valorificare implică putinţa titularilor drepturilor subiective civile de a
se adresa organelor competente în scopul obţinerii protecţiei acestor drepturi; şi,
c) tocmai pentru că pe durata curgerii prescripţiei se pot ivi împrejurări sau situaţii
care îl pot împiedica pe titular să acţioneze, suspendarea prescripţiei extinctive se justifică.
Reglementare: Cauzele de suspendare rezultă din dis
518Vezi disp. art. 700 alin. 1 C.civil.
519 Art. 55 ¿.familiei: „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de şase luni de la data cînd tatăl a
cunoscut naşterea copilului.
In cazul în care. mai înainte de Împlinirea acestui termen, tatăl a fost pus sub interdicţie, un nou termen curge
pentru tutore de la data cînd acesta a aflat despre naşterea copilului. Daci acţiunea nu a fost pornită de acesta, ea
coate fi pornită de tată după ce i s-a ridicat interdicţia, tnlăuntrul unui nou termen de şase luni“.
520 „Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului.
Dacă, în cazul prevăzut de art. 54 alin. 1, un copil a pierdui calitatea de copil din căsătorie prin efectul unei hotărîri
judecătoreşti, termenul de un an, pentru pornirea acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, va curge de la
data clnd acea hotărîre a rămas definitivă.
In cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul
de un an va curge de la încetarea convieţuirii ori Întreţinerii“.
521Vezi disp. art. 674 alin. 1 C.civil.

276
 poziţiile art. 13522 şi art. 14523 din Decretul nr. 167/1958.

522„Prescripţia este suspendată:

a) cît timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majorii să faci
acte de întrerupere;
b) pe timpul cit creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale României, iar acestea sînl puse pe picior de
război;
c) pînă la rezolvarea reclamaţici administrative făcute de cel îndreptăţit cu privire la despăgubiri sau restituiri, în
timpul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, insă cel mai lîrziu pînă la
expirarea unui termen de trei luni, socotit de la înregistrarea reclamatiei“.
523 „Intre părinţi sau tutori şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curatori şi acei pe care-i reprezintă, precum şi între
orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotirîrii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror
bunuri sînt astfel administrate, prescripţia nu curge cît timp socotelile nu au fost date şi aprobate.
Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu dl timp nu are reprezentant legal şi nici
împotriva celui cu capacitate restrinsă cît timp nu are cine si-i. încuviinţeze actele.
Prescripţia nu curge între sotf în timpul căsătoriei“.

277
Cauze de suspendare:
Din textele care reglementează suspen-
darea prescripţiei extinctivc rezultă că aceasta intervine pentru următoarele cauze:
1. Forţa majoră. Forţa majoră este definită de doctrină şi de jurisprudenţă şi este
folosită ca atare, astfel: este un eveniment imprevizibil şi insurmontabil. Se exemplifică;
cutremurul, inundaţia etc.
Cerinţa impusă de textul citat este ca să fie în situaţie de forţă majoră persoana în
contra căreia curge prescripţia, respectiv, titularul dreptului la acţiune.
2. Aflarea în rîndul forţelor armate ale României. Textul citat pune condiţia nu numai de a fi
în forţele armate ale Ţării, ci şi aceea ca aceste forţe să se afle pe picior de război.
3. Reclamaţia administrativă. Este o cauză de suspendare numai în cazurile prevăzute de
text, la care se adaugă unul precizat de jurisprudenţă: „rcjudecarca cauzei se impune
numai în vederea aducerii la îndeplinire a prevederilor art. 129 din Codul familiei, întrucît
acceptarea fiind un act de dispoziţie, nu poate fi exercitat fără prealabila încuviinţare a
autorităţii tutelare... Acest caz de suspendare a cursului prescripţiei nu este expres
prevăzut de art. 13 din Decretul nr. 167/1958, dar el rezultă din raţiunea legii, în sensul că
nu poate curge prescripţia cînd cel îndreptăţit a-şi valorifica un drept nu rămînc în
pasivitate524 525.
4. Prescripţia este suspendată între ocrotitor şi ocrotit, cît timp socotelile n-au fost date şi aprobate.
5. Prescripţia este suspendată în următoarele două situaţii:
- pe perioada în care cel lipsit de capacitatea de exerciţiu nu are reprezentant legal; şi,
- pe perioada în care cel cu capacitate de exerciţiu restrînsă nu are ocrotitor legal care
să-i încuviinţeze, actele.
6. Prescripţia este suspendată în raporturile dintre soţi, fără a deosebi după cum soţii sînt sau
nu despărţiţi în fapt.

524 Vezi decizia civilă 590/1986 - Secţia civilă a fostului Tribunal Suprem, în „Culegere de 0ecb.il, 1986, pag. 82şi
urm.
525 An. 15 alin. 1 din Decretul 167/1958: „După încetarea suspendării, prescripţia Iţi reia cursul socotindu-se şi timpul
scurs înainte dc suspendare'*; alir. 2 al aceluiaşi text prevede: „Prescripţia nu sc va împlini totuşi înainte de
expirarea unui termen de 6 luni, socotii dc la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai
scurte de 6 luni care nu sr vor împlini decît după expirarea unui termen dc I lună dc In sus|iendme“.

Justificare:
întreruperea prescripţiei extinctive se Justifică din următoarele puncte de vedere, care,
constituie în acelaşi timp, prezumţii:
a) lipsa de convingere din partea titularului dreptului în legătură temeinicia
pretenţiei sale, prezumţie dedusă din dezinteresul (stare de pasivitate) acestuia, pe tot
timpul curgerii prescripţiei; şi,
b) considerarea stării de fapt (de altfel, contrară pretenţiei titularului dreptului) ca
fiind conformă cu starea de drept.

278
Efectele suspendării prescripţiei:

în esenţă potrivit dispoziţiilor legale în materie12 , efectele suspendării

prescripţiei se pot astfel formula:
a) pentru perioada anterioară datei apariţiei cauzei de suspendare, suspendarea
prescripţiei nu produce nici un efect;
b) pe timpul cît durează cauza de suspendare, suspendarea opreşte cursul prescripţiei;
c) de îndată ce încetează cauza de suspendare, prescripţia îşi reia cursul; şi,
d) timpul scurs mai înainte de intervenirea cauzei de suspendare este luat în calcul
pentru împlinirea termenului de prescripţie.
Cu toate acestea, suspendarea are un efect special prevăzut de disp. art. 15 alin. 2 din
Decretul 167/1958, efect care se produce numai în următoarele cazuri:
- în cazul în care pînă la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de 6
luni, dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai mare de 6 luni;

- în cazul în care pînă la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de o

lună, dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni.
în realitate, acest efect special al prescripţiei valorează prorogarea momentului
împlinirii termenului de prescripţie extinctivă astfel îneît, între momentul încetării cauzei
de suspendare şi cel al împlinirii termenului de prescripţie să se asigure 6 luni ori o lună,
după caz (după cum termenul de prescripţie este mai mic sau mai mare de 6 luni).
Efectele suspendării prescripţiei extinctive se produc de drept.

C. ÎNTRERUPEREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Definiţie:
întreruperea prescripţiei extinctive rezidă într-o modificare a cursului prescripţiei care
constă în ştergerea prescripţiei începute înainte de ivirea din împrejurările prevăzute de
lege în acest sens şi începerea unei prescripţii extinctive noi.
Reglementare:
Reglementarea întreruperii prescripţiei, a cauzelor acesteia se află în disp. art. 16 din Decretul
nr. 167/1958? .
Cauze:
Potrivit textului citat, sînt cauze de întreruperea presripţiei extinctive:
a) recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge
prescripţia, cu condiţia ca această recunoaştere să fie neîndoielnică, chiar dacă este expresă sau
tacită;

279
 b) introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă este adresată unei instanţe
necompetente, dacă:
- este vorba de o acţiune în justiţie efectivă;
- acţiunea să fie admisă printr-o hotărîre definitivă; şi,
c) întreruperea operează şi ca urmare a unui act începător de executare (cînd este vorba de
întreruperea dreptului de a cere executarea silită).

Efecte: Potrivit disp. art. 17 din Decretul nr.

167/1958, „întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se ivi împrejurarea care a
întrerupt-o.
După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
în cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de
arbitraj sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cîl timp
hotarîrca de admitere a cererii nu ă rămas definitivă sau în cazul executării, pînă la împlinirea
ultimului act de executare“.
Efectele întreruperii pot fi astfel formulate:
a) perioada anterioară datei apariţiei cauzei de întrerupere se şterge, considerîndu-se că nu
a existat şi, deci, nu se include în termenul de prescripţie; şi,
b) odată cu încetarea cauzei (cauzelor) de întrerupere, deci, ulterior întreruperii, începe să
curgă o nouă prescripţie 526
D. REPUNEREA ÎN TERMEN

Noţiune:

Repunerea în termen se înfăţişează a fi „...beneficiul acordat de lege titularului dreptului la

acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului
de prescripţie, astfel că organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cererea de
chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie“ 1 .
Reglementare:________________ Reglementarea legală a repunerii în ter

526 „Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia
curge prescripţia.
în raporturile dintre organizaţiile socialiste recunoaşterea nu întrerupe curgerea prescripţiei (n.n. această parte a
textului o considerăm căzută în desuetudine); b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de
arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească nccompetentâ; c) printr-un act începător de
executare (n.n. priveşte întreruperea dreptului de a cere executarea silită);
Prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau
executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea".

280
menul de prescripţie se află, în stadiul actual al legislaţiei noastre în materie, în disp. art. 19 din
Decretul 167/1958527 528 şi în disp. art. 12 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 529.
Regula în materia repunerii în termen o constituie dispoziţiile art. 19 din Decretul nr.
167/1958. Dispoziţiile cuprinse în art. 12 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991
constituie excepţie de la regulă, de aceea ele sînt de strictă interpretare.

Justificare:____________________
Fiind o măsură excepţională graţie faptului că împiedică efectul extinctiv al prescripţiei,
repunerea în termen se justifică prin:
a) existenţa cauzelor temeinice care l-au împiedicat pe titularul dreptului la acţiune să
formuleze cererea de chemare în judecată înăuntrul termenul de prescripţie;
b) preocuparea legiuitorului de a conferi prescripţiei un caracter real, în aşa fel încît efectul
sancţionator să nu se producă atunci cînd titularul dreptului la acţiune nu este în culpă;
c) în perioada actuală, în condiţiile procesului de trecere la economia de piaţă, repunerea în
termen, deşi de sorginte „socialistă“, „trebuie păstrată, date fiind efectele benefice pentru titularii
de drepturi subiective civile.
Această instituţie poate fi socotită un mijloc de armonizare a interesului general cu cel
particular, idee care, după cum este ştiut, este un principiu fundamenta] al dreptului civil“ 530.
Această soluţie este confirmată de consacrarea repunerii în termen în cazul special prevăzut de
art. 12 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, dovadă că repunerea în termen este
compatibilă cu principiile economiei de piaţă.
Domeniu:
în aceasta privinţă trebuie distins în funcţie de textele legale ce reglementează repunerea în
termen:
1. în cazul reglementat de art. 19 din Decretul nr. 167/1988, evitîndu-sc precizarea cauzelor
care justifică şi pentru care se poate promova repunerea în termen 531 , se precizează că instanţa
judecătorească sau organul arbitrai poate „în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate
cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit..."
Textul realizează, deci, o stabilire generică a domeniului repunerii în termen, prin utilizarea
formulei: „cauze temeinic justificate“.

527Gh. Beleiu, Opxtt., 1992, pag. 238.

528 „instanţa judecătorească sau oiganul arbitrai poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele
pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, sfi dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori
să încuviinţeze executarea silită“.
529 „Moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, înlrucît terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sînt socotiţi
repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorilor lor.
Ei sînt consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei“.
530Gh. Beleiu, Op.cil., pag. 239.
531Aşa cum se înlîmplă în cazul cauzelor de suspendare şi mlrcrupere - disp. ari. 13, 14 şi lo
din acelaşi act normativ, enumcrîndu-lc. ...

281
 Cauzele „temeinic justificate“, în considerarea literaturii de specialitate sînt numai acele
împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore, sînt totuşi exclusive de culpă (M. Elicscu,
Op.cit.,în S.C.J. nr. 1/1955, pag. 293).
„Repunerea în termen" este o noţiune care exclude şi forţa majoră şi culpa. Domeniul ei
începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră.
2. Pentru cazul reglementat de disp. art. 12 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 se
impun următoarele precizări:
- termenul de acceptare a moştenirii este de 6 luni, potrivit disp. art. 700 alin. 1 C.civil 532 533
- repunerea în drept, în acest caz operează numai în favoarea moştenitorilor care nu-si pot
dovedi această calitate, întrucît terenurile nu s-au găsit în
” * r
f*«
circuitul civil“ ;
- realmente, poate fi vorba numai de moştenitorul testamentar care a „dobîndit“ această
„calitate“ în perioada în care terenurile agricole nu puteau face obiect al actului juridic 534;
- repunerea în termen operează şi în favoarea moştenitorului care a renunţat expres la
moştenirea din care ar fî făcut parte terenul care, potrivit Legii nr. 18/1991, se cuvine
moştenitorului ţăranului cooperativizat, chiar

532 „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de. 6 lum socont de fa deschiderea succesiunii“;
533A. lonaşcu, Op.cit., pag. 185-186.
534Poirivit legilor nr. 58 şi 59/1974.

282
 dacă interpretarea gramaticală bazată pe argumentul per a contrariu n-ar admite o asemenea
soluţie. Soluţia admiterii repunerii în termen rezultă însă din interpretarea teleologică (aceasta
valorifică finalitatea legii) şi pe cea logică bazată pe regula actus interpretandus est potius ut valeat,
quam ut pereat, interpretare făcută atît disp. art. 12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, cît şi disp. art.
700 alin. 1 C.civil535; şi,
- în acest caz, repunerea în termen este urmată de un termen de decădere de 45 de zile,
termen în care poate fi formulată cererea de atribuire, în proprietate a terenului, potrivit cu disp.
actului normativ din materie536.

Potrivit jurisprudenţei:___________
Cauzele repunerii în termen în precizarea domeniului repunerii în termen, practica instanţelor
judecătoreşti s-a
pronunţat în numeroase cazuri asupra ceea ce este „cauză temeinic justificată“ potrivit
dispoziţiilor legale ce formează regula în materie 537 cele mai frecvente împrejurări care primesc
din partea instanţelor această considerare fiind:
a) executarea unei pedepse privative de libertate care n-a permis darea unei împuterniciri
pentru întreruperea prescripţiei;
b) împrejurările speciale în care s-a găsit moştenitorul care l-a împiedicat să afle despre
deschiderea unei moşteniri la care avea vocaţie;
c) aflarea despre unele fapte, stabilite de organele de urmărire penală, după ce s-a împlinit
termenul de prescripţie; şi,
d) spitalizarea repetată ori îndelungată etc.
Practica nu a acordat considerarea de „cauze temeinic justificate“ pentru admiterea
repunerii în termen-erorii de drept invocată de titularul dreptului la acţiune, cum nici absenţei
sau aglomerării cu treburi a conducătorului persoanei juridice ori a juristului său.

Termenul de repunere în Potrivit disp. art. 19 alin. 2 din Decretul

termen: ________ nr. 167/1958, cererea de repunere în ter
men va fi tăcută „numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea
ternisnului de piescriplte“.
Din text rezultă, cu privire la termen, următoarele două aspecte:
a) durata termenului este de o lună; şi,
b) termenul începe să curgă de la data încetării cauzei care justifică depăşirii termenului de
prescripţie.
Termenul de o lună, potrivit doctrinei, priveşte atît cererea de repunere în termen formulată
de reclamant, cît şi acordarea din oficiu a repunerii în termen, neexistînd motive a deosebi între

535 I?i7 Acest punct de vedere este susţinut de literatura de specialitate intr-o lucrate ioane iei eniă (Gti. Bele iu, Op.ctt,
1992, pag. 240-2*1).
536Legea fondului funciar nr. 18/1991.
537Disp. an. 19 alin. 1 diu Decretul nr. 167/1958.

283
cele două situaţii în această privinţă, în privinţa naturii juridice a acestui termen, părerile sînt
împărţite:
- s-a susţinut că este vorba de un termen de dedădere şi de procedură ;
- într-o a ltă opinie s-a susţinut că acest termen este un termen de prescripţie extinctivă 538
539
, supus regulilor privind suspendarea şi întreruperea prescripţiei reglementată de Decretul nr.
167/1988.
Credem că acest din urmă punct de vedere este cel corect, întrucît numai în acest sens pot fi
interpretate disp. art. 19 alin. 1 şi alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Efectul repunerii în termenul de Urmarea firească a repunerii în termen prescripţie:constă în
considerarea prescripţiei ca fiind încă neîmplinită, deşi termenul de prescripţie a expirat.
Numai datorită acestui efect organul de jurisdicţie poate trece la judecarea, în fond a cauzei.
în cazul disp. art. 12 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, efectul repunerii în
termen rezidă în putinţa moştenitorului de a solicita comisiei reconstituirea dreptului de
proprietate, potrivit dispoziţiilor legale.
Mod de operare: Repunerea în termen operează diferit, în
funcţie de temeiul ei legal:
- cînd se întemeiază pe disp. art. 19 din Decretul nr. 167/1958, repunerea în termen operează
pe baza hotărîrii pronunţată de organul de
jurisdicţie; iar,
- cînd se întemeiază pe disp. art. 12 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991,
repunerea în termen operează de drept.
E. ÎMPLINIREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE (CALCULUL ACESTEIA)

Noţiune: împlinirea prescripţiei extinctive constă

în determinarea momentului în care expiră termenul de prescripţie.
Reglementare:________________ în disp. Decretului nr. 16/1958 care con
stituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive, sînt precizate regulile în legătură cu
începutul termenului de prescripţie, iar Codul civil asigură o reglementare, caracterizată a fi
fragmentară, a regulilor de calcul.
Acestor două categorii de dispoziţii privind regulile referitoare la începutul şi calculul
termenului de prescripţie, li se adaugă unele dispoziţii din Codul de procedură civilă.
în literatura de specialitate s-a subliniat că „De lege ferenda, potrivit ar fi ca regulile privind
calculul termenelor de prescripţie a dreptului la acţiune să se găsească în acelaşi act normativ,
538 Vezi M. Ciobanii, Notă (II) la Decizia nr. 93/E/1985 a Trib. Jud. Iaşi, în „Revista Română de Drept“, 1986, nr. 5,
pag. 50 şi urm.
539 Vezi I, Deleanu, Op.cit, în Revista Română de Drept, 1980, nr. 8-12, pag. 35 şi urm.; Vezi şi Gh. Beîeiu,
Repunerea în termen, !a condiţiile art 19 din Decretul nr. 167/1958,
în „Revista Română de Drept", 1989, nr. 8- 12, pag. 40 şi urm; Idem, Op.cit, 1992, pag. 242-243.

284
care reglementează această prescripţie şi sub celelalte aspecte; cum am mai spus, acest act
normativ trebuie să fie viitorul nostru Cod civil“540 541.
Ca l c u l u l t e r m e n u l u i d e Conţinutul regulilor de calcul al ter-
prescripţlei:___________________ menelor de prescripţie implică
cunoaşterea elementelor pe care se bazează calculul, cunoaşterea modului cum se calculează
termenul de prescripţiei stabilit pe ani şi luni şi cunoaşterea modului cum se calculează termenul
de prescripţie stabilit pe zile:
1. Calculul termenului de prescripţie extinctivă presupune cunoaşterea următoarelor
elemente:
a) termenul de prescripţie aplicabil în cazul dat;
b) începutul termenului;
c) dacă a intervenit, sau nu, o cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei; şi,
d) regulile de calcul al termenelor de prescripţie.
2. Termenul de prescripţie stabilit pe ani şi luni se calculează potrivit disp. art. 100 alin. 3 şi
4 din Codul de procedură civilă; el se va împlini în ziua corespunzătoare din ultimul an ori din
ultima lună. Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare (cazul lunii februarie) termenul se
consideră împlinit în ultima zi a acestei luni.
3. Termenul de prescripţie stabilit pe zile se calculează ţinîndu-se seama
de disp. art. 1887 ,1888542 şi 1889543 C.civil.
Astfel:
a) termenul de prescripţie se calculează pe zile şi nu pe ore544;
b) ziua în cursul căreia prescripţia începe, nu intră în calcul (dies a quo noii computatur in
termin«);
c) prescripţia se consideră împlinită numai după împlinirea celei din urmă zi a termenului
stabilit (aplicabil)545, regulă exprimată în adagiul dies quem computatur in termino.
Sistemul de calcul rezultînd din aceste dispoziţii legale se numeşte „intermediar“ deoarece
se plasează între „sistemul termenului exclusiv“1 , cînd nu intră în calcul nici prima şi nici ultima
zi şi „sistemul termenul inclusiv“147, care ia în calcul şi prima şi ultima zi.

540Gh. Bclciu, Op.cit, pag. 245.

541 „Termenul prescripţiei se calculează pe zile, şi nu pe ore. Prin urmare ziua în cursul căreia prescripţia începe nu intră
în calcul“.
542 „Ziua se împarte în 24 ore. Ea începe la miezul nopţii şi se sfîrşeşte la miezul nopţii următoare“.
543 „Prescripţia nu se socoteşte cîştigată, deeft după împlinirea celei de pe urmă zile a termenului defipt prin lege“.
544Vezidisp. art. 1888C.civil.
147 Vezidisp. art. 1889 C.civil,
148 Cel calculat pc zile libere.
545Numii şi „pe zile pline".

285
 PARTEA A II-A

SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

.........................................................................................
.....................................................................................
 CAPITOLUL V

PERSOANA FIZICĂ

SECŢIUNEA I

CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE

A. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE

I. NOŢIUNE ŞI CARACTERE

1. Noţiune
Definiţia dată de lege:
Legea546 dă următoarea definiţie:
„Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii“.
Prevederile disp. art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice stau la baza capacităţii de folosinţă.
Definiţii date în literatura de Definiţiile date capacităţii de folosinţă în
specialitate:___________________ literatura de specialitate diferă, mai
degrabă, sub aspectul formulării decît în privinţa conţinutului:
- într-o primă părere (formulare), „Capacitatea de folosinţă este aptitudinea unei persoane de
a avea drepturi şi obligaţii“547;
- într-o altă formulare, se ajunge la concluzia potrivit căreia, „... putem defini capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice ca parte a capacităţii civile a omului, ca aptitudinea acestuia de a avea
drepturi şi obligaţii civile“548;
- în formularea celei mai recente definiţii asupra capacităţii de folosinţă, autorul 549 porneşte
de la dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 în materie şi de la conţinutul Pactului internaţional
privind drepturile civile şi politice ale omului, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 şi consideră că
trebuie să se Jină seama de trei elemente esenţiale: capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este

546Art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31 /1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
547Constantin Stătcscu, Drept civil, 1970, pag. 22.
548 E. Lupan, Drept civil. Persoanele, 1988, pag. 17; Vezi şi St. Răuschi, Op.ciL, pag. 211: „Capacitatea de folosinţă -
parte componentă a capacităţii civile - este aptitudinea generală a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii“.
549Gh. Bclciu, Op.ciL, pag. 249.

289
o parte a capacităţii civile a omului; ea constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii;
şi, aceste drepturi şi obligaţii sînt civile, iar nu drepturi şi obligaţii în general 550 551.
In acest contrast şi pornind de la aceste premise, autorul defineşte „... capacitatea de folosinţă
a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea omului de a
avea drepturi şi obligaţii civile“.
Reglementare: Aproape toate izvoarele de drept civil
(fără a fi luate, bineînţeles, în considerare cele referitoare exclusiv la persoana juridică), se referă
la capacitatea de folosinţă: Constituţia, Codul civil, Codul familiei, Decretul nr. 31/1954 privitor
la persoanele fizice şi persoanele juridice, Decretul nr. 32/1954, Decretul nr. 212/1974 de
ratificare a Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, Decretul nr.
47/1990 referitor la aprobarea Convenţiei internaţionale privind drepturile copilului şi Legea nr.
18/1990, care ratifica această Convenţie; Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea
contenciosului administrativ nr. 29/1990 etc.
Locul capacităţii de folosinţă: A preciza locul capacităţii de folosinţă
înseamnă a stabili raportul în care acesta se află cu capacitatea de exerciţiu, „capacitatea civilă“ şi
„capacitatea juridică“:
a) întregul în materie îl constituie „capacitatea juridică“, noţiune care înglobează capacitatea
considerată ca atare de fiecare ramură de drept;
b) „capacitatea civilă“ este o capacitate de ramură (dreptul civil), deci, se află într-un raport
ca de la parte, la întreg, de la specie la gen cu capacitate juridică (partea, specia este capacitatea
civilă, iar întregul, genul este capacitatea juridică”;
c) la rîndul său, „capacitatea civilă“ constituie întregul, genul pentru „capacitatea de
folosinţă“, care este partea, specia, pentru că prima se înfăţişează a fi suma rezultată din unirea
sferelor „capacităţii de folosinţă“ şi „capacităţii de exerciţiu“;
d) între „capacitatea de folosinţă“ şi „capacitatea de exerciţiu“ există următoarea legătură:
capacitatea de folosinţă constituie premisa necesară şi obligatorie pentru capacitatea de exerciţiu,
în sensul că o persoană nu poate avea capacitate de exerciţiu, dacă nu are capacitatea de folosinţă.
2. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă

550 Ceea ce este conform cu disp. art. 1 şi 2 din Decretul nr. 31/1954 care nu recunoaşte persoanei fizice şi juridice orice
fel de drepturi, ci numai drepturi subiective civile.
551 In literatura de specialitate, în legătură cu sfera capacităţii civile s-au înregistrat două puncte de vedere:
a) s-a pus semnul egalităţii între capacitatea juridică (de drept) şi capacitatea civilă;
b) capacitatea civilă (şi, implicit, capacitatea de folosinţă şi capacitatea de execrciţiu) este o capacitate de ramură, în
speţa, de drept civil.
Acest al doilea punct de vedere este cel corect pentru că sistemului general al dreptului ii corespunde capacitatea
juridică sau capacitatea de drept, în timp ce unei ramuri a dreptului, te corespunde capacitatea de ramură, în speţă,
dreptului civil îi corespunde capacitatea civilă. Pe de altă parte, între capacitatea corespunzătoare unei ramuri de
drept şi cea corespunzătoare altor ramuri de drept există deosebiri - diferenţe specifice - (Pentru detalii, vez.i Gh.
Beleiu, Op.cit., 1982, pag. 44-46; Idem, Op.cit., 1987, pag. 31-35; Ibidcm, Capacitatea juridică şl capacitatea
civilă în Dreptul român, în „Studii de drept românesc“, 1990, pag. 163-166).

290
Caractere:
Capacitatea de folosinţă are următoarele careciere juridice:
1. Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Conţinutul acestui caracter este
dat de împrejurarea că, în condiţiile reglementărilor în vigoare, capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice nu poate fi reglementată decît prin lege 552; ea nu este lăsata pe seama voinţei
individuale.
2. Capacitatea de folosinţă este generală. Generalitatea capacităţii de folosinţă rezultă din
faptul că ea exprimă aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea toate drepturile şi
obligaţiile civile553;
3. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este inalienabilă pentru că această calitate
nu poate face obiect de renunţare totală sau parţială ori de înstrăinare 554. Evident, nu trebuie să se
confunde renunţarea la unul sau mai multe drepturi subiective concrete cu renunţarea la
capacitatea de folosinţă care este generală şi abstractă şi care exprimă putinţa de a avea asemenea
drepturi;
4. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este intangibilă, în sensul că acestei calităţi
nu i se pot aduce limitări sau îngrădiri, în afara cazurilor celor reglementate expres de lege 555;
5. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este egală pentru toţi. Acest caracter este
consecinţa unuia dintre principiile fundamentale ale dreptului civil: egalitatea în faţa legii civile.
Principiul îşi găseşte consacrarea în dispoziţiile Decretului nr. 31/1954* *, în Pactul internaţional
privinddrepturile civile şi politice ale omului 17 şi în Convenţia cu privire la drepturile copilului 1 \
iar respectarea lui este asigurată prin mijloace de drept civil şi de drept penal ; şi,
6. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este universală, în sensul că această
calitate este recunoscută tuturor oamenilor556 557 558 559 560.

552 Vczidisp. art. 4 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor“; art. 5 alin.
1 din acelaşi act normativ precizează: „Persoana fizică arc capacitatea de folosinţă şi, în afara cazurilor prevăzute de
lege, capacitatea de exerciţii“. Aceste dispoziţii sînt întărite de dispoziţii de natură constituţională (art. 15(1) din
Constituţie: „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au
obligaţiile prevăzute de acestea“).
553 Vezi disp. art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954: „Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii“.
554 „Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă...“ (art. 6 alin. 2 din Decretul nr.
31/1954)“.
555 „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă... dccît în cazurile şi în condiţiile prevăzute dc lege (art. 6
alin. 1 din Decretul nr. 31/1954)“.
556 Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o inriurire asupra capacităţii“ (art. 4 alin.
2).
557 „Statele părţi la prezentul pact se angajează să asigure dreptul egal al bărbaţilor şi al femeilor, de a se bucura de toate
drepturile civile şi politice enunţate in prezentul pact“ (art. 3). Vezi şi disp. art. 26 din Pact.
558 „Statele părţi se anjazează să respecte drepturile care sînt enunţate în prezenta convenţie şi să le garanteze tuturor
copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică
sau altă opinie a copilului sau a părinţilor sau reprezentanţilor lor legali, de originea lor naţională, etnică sau socială,
de situaţia lor materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie“ (art. 2 pct. 1).
559Vezi disp. art. 247 C.penal.
560A se vedea în acest sens disp. art. 4 din Decretul nr. 31/1954.

291
 II. DURATA CAPACITĂŢII DE FOLOSINŢĂ
A PERSOANEI FIZICE

1. începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Regula în materie: în legătură cu începutul capacităţii de
folosinţă, regula este că aceasta se dobîndeşte la naştere. Consacrarea legală a acestei reguli se
află în disp. art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 561 562. Dovada momentului naşterii, în principiu,
se face cu certificatul de naştere.

Excepţie de la regulă: Excepţia este reglementată de disp. art. 7

alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, dispoziţii care prevăd că: „Drepturile copilului sînt recunoscute
de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu“. Excepţia mai este întîlnită şi sub denumirea
de „capacitate de folosinţă anticipată“.
în materia capacităţii succesorale se cere ca persoana ce succede să existe în momentul
deschiderii succesiunii17, cu precizarea că se află în această situaţie şi copilul conceput deja.

561„Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei...“

562 „Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana care succede să existe în momentul deschiderii succesiunii.
Copilul conceput se consideră că există.

292
 1R
Timpul legal al concepţiunii se calculează potrivit disp. art. 61 C.familiei şi este timpul
cuprins între a 180-a zi şi a 300-a zi „urcînd“ în trecut din momentul naşterii.
în materia donaţiei şi testamentului se admite ca donatarul sau, după caz, legatarul să fíe
conceput563 564 565.
Această excepţie (infans conceptus pro nato habetur quoties de como- dis ejus agitur) se
aplică dacă sînt întrunite următoarele condiţii:
a) să fie vorba numai de drepturile copilului, nu şi de obligaţiile lui. Condiţia este îndeplinită,
fie că este vorba de dobîndirea unui bun determinat (ut singuli), fie că este vorba de o întreagă
succesiune, dar în acest din urmă caz, succesiunea se primeşte sub beneficiu de inventar 566 567, care
exclude răspunderea pentru pasiv dincolo de limitele activului: răspunderea este intra vires
hereditatis, ci nu ultra vires hereditates; şi,
b) copilul să se nască viu, nu şi viabil. Aceasta înseamnă că este suficient ca să se fi născut
viu, chiar dacă imediat după naştere a decedat. Dovada că s-a născut viu se face cu prezenţa
aerului în plămîni prin proba numită docimazie.
Dacă s-a născut viu şi a trăit numai cîteva clipe, după care a decedat, se va elibera atît
certificatul de naştere, cît şi certificatul de deces, pe aceeaşi dată, iar dacă s-a născut mort, se
eliberează numai certificatul de deces.
în legătură cu această excepţie art. 61 din Codul familiei instituie două prezumţii:
a) prezumţia celei mai lungi gestaţii (de 300 de zile); şi, a celei mai scurte gestaţii (180 zile);
b) prezumţia potrivit căreia concepţiunea copilului era posibilă în oricare din zilele cuprinse
între a 180-a zi şi a 300-a zi socotite „urcînd“ în trecut din ziua naşterii.
Prima prezumţie este o prezumţie legală absolută (juris et de jure) şi, deci, nu poate fi
răsturnată prin proba contrară; cea de a doua prezumţie însă, într-o părere susţinută de dominanta
doctrinei, este o prezumţie legală relativă (juris tantum) şi, prin consecinţă, este admisibilă proba
spre a se dovedi că numai

563Copilul născut mort este considerat că nu există“ (art. 654 C.civil).

564 „Timpul cuprins intre a treisuta şi sutaoptzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se
socoteşte de la zi la zi“.
565 „Este capabil a primi donaţie între vii oricine este conceput în momentul donaţiunii. Este capabil a primi prin
testament oricine este conceput la epoca morţii testatorului" (art. 808 C.civil).
566 „Acceptarea moştenirii cuvenite unui minor, indiferent de vîrstă... va fi socotită totdeauna ca fiind făcută sub beneficiu
dc inventar" (art. 19 din Decretul nr. 32/1954).
567 Vezi în acest sens Ion Filipcscu, Tratat de dreptul familiei, 1989, pag. 320-322; Vezi şi Gh. Beleiu, Op.cit., 1992, pag.
256 şi 274 (nota 18).

293
într-o anumită porţiune din intervalul de 120 zile putea avea loc con- cepţiunea.
2. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
a) Data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Momentul încetării: Data morţii este data la care se consideră
că încetează capacitatea de folosinţă a persoanei fizice.
Reglementare: încetarea capacităţii de folosinţă ^ per-
soanei fizice rezultă din disp. art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 , care stabilesc că această calitate
încetează o dată cu moartea.
Osebit de acest moment, legea 568 569 570 prevede ca moment al încetării capacităţii de folosinţă a
persoanei, data stabilită prin hotărîrea judecătorească de declarare a morţii.
Cazuri: Legiuitorul a avut în vedere următoarele
două cazuri:
a) cazul morţii constatate fizic, direct, pe baza examinării cadravului; şi,
b) cazul dispărutului. în acest caz moartea nu poate fi constatată direct, motiv pentru care legiuitorul
a creat instituţia declarării judecătoreşti a morţii.
Comună pentru cele două cazuri este data la care încetează capacitatea de folosinţă: data morţii 571
Data morţii este completată la rubricile „anul“, „luna“ şi „ziua“ după cum urmează:
- în primul caz (moartea fizică constată) se înregistrează data prevăzută în actul medical constatator
al morţii, dacă un asemenea act a fost întocmit, iar în lipsa acestuia, data declarată de persoana care anunţă
acest eveniment juridic;
- în cel de al doilea caz (declararea judecătorească a morţii), completarea rubricilor, referitoare la
dată se face pe baza hotărîrii judecătoreşti declarative

568Cuprins între » 180-a zi şi a 300-a zi de la naşterea spre trecut.

569„Capacitatea de folosinţă începe de la naştere şi încetează o dală cu moartea acestuia“.
570 Alt. 18 din Decretul nr. 31/1954: „De îndată ce hotărîrea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a
murit la data stabilită în ho'.ărire, ca fiind aceea a morţii.
Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările.
In lipsă de indicii îndestulătoare se va stabili ca dată « morţii ultima zi a termenului după care se po3te cere declararea
judecătorească a morţii-
Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca
adevărată o altă dată“.
571Data care se înscrie în actul de deces, pe baza căruia se eliberează certificatul dc deces.
de moarte, rămasă definitivă, în concret, data cînd prin hotărîre se stabileşte că a avut loc
evenimentul.

b) Declararea judecătorească a morţii

Accepţiuni:____________________ Formula „declararea judecătorească a

"morţii“ are două accepţiuni (înţelesuri):
a) expresia desemnează instituţia juridică, adică normele juridice care formează sediul
materiei; şi,
b) un al doilea înţeles, al expresiei „declararea judecătorească a morţii“ îl constituie
„mţjlocul juridic“ de stabilire a capacităţii de folosinţă, pentru ipoteza în care constatarea fizică
a morţii nu este posibilă.

Reglementare: Instituţia „declararea judecătorească a

morţii“ este reglementată atît de norme de drept substanţial 572, cît şi de norme de drept
procesual573.

Motivarea instituţiei: Nevoia social-juridică de clarificare a si-

tuaţiei persoanei dispărute, despre care nu se ştie dacă este în viaţă sau nu, justifică pe deplin
instituţia declarării judecătoreşti a morţii. Nevoia social-juridică respectivă obligă la ieşirea din
starea de incertitudine în legătură cu dispărutul.

Feluri:________________________ în funcţie de disp. art. 16 din Decretul nr.

31/1954574, distingem două feluri de
declarare judecătorească a morţii:
a) declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei;
şi,
b) declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei. Prima ipoteză
constituie regula; cea de a doua-excepţia.
Declararea judecătorească a Analiza sumară a acestei chestiuni obligă
dispariţiei: _______________ la punerea în discuţie a condiţiei de fond

572Alt 16-21 din Decretul nr. 31/1954.

573Art 36-43 din Decretul nr. 32/1954.
574 „Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărîre judecătorească, putîndu-se institui
curatela, dacă a trecut un an de Ia data ultimelor ştiri din care rezultă că
era în viată.
Cel astfel declarat dispărui poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărîre judecătorească, dacă de la data
ultimelor ştiri din care rezultă că era în viată au trecut patru ani. Declararea mor\ii nu poate fi insă hotărită mai
înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor extrasului de pc hotărârea prin care s-a declarat
dispariţia.
Cel dispărut in cursul unor fapte de război, într-un accident de calc ferată, într-un naufragiu sau într-o altă
împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mori. fără a se declara în
prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia“.

295
pentru declararea dispariţiei, procedurii declarării dispariţiei şi efectul hotărîrii de declarare a
dispariţiei.
1. Condiţia de fond necesară pentru declararea dispariţiei constă în aceea că, de la data
ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă trebuie să fi trecut mai mult de un an 575. în
legătură cu această condiţie de fond se impun următoarele precizări:
a) lipsa de la domiciliu trebuie să aibă o durată mai mare de un an;
b) lipsa de la domiciliu trebuie să fie de natură a face să existe incertitudine cu privire la
existenţa în viaţă a celui în cauză;
c) termenul de un an se calculează de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă,
dată care se stabileşte fie pe baza unor înscrisuri sau a probei cu martori, dacă asemenea probe
există, fie, în situaţii în care nu există probe, potrivit mijlocului stabilit prin disp. art. 17 alin. 1
din Decretul nr. 31/1954576 577 şi anume, termenul se va socoti începînd de la data ultimei zile din
luna ultimelor ştiri, sau ultima zi a anului ultimelor ştiri (dacă nu s-a putut stabili luna ultimelor
ştiri); şi,
d) condiţia trecerii a cel puţin un an de la data ultimelor ştiri se cere, după doctrină, nu
numai pentru pronunţarea hotărîrii de declarare a dispoziţiei, ci şi pentru intentarea acţiunii.
2. Procedura declarării dispariţiei. Reglementarea procedurii declarării dispariţiei se află
în disp. art. 36, 37 \ 38578 şi 39579 din Decretul nr. 31/1954.
Din dispoziţiile legale citate rezultă că procedura declarării dispariţiei presupune
următoarele operaţii (faze):
- formularea cererii de declarare a dispariţiei;
- faza prealabilă a judecăţii;
- faza judecăţii propriu-zise; şi,
- faza ulterioară judecăţii.

575Condiţia este instituită de disp. art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 (cit. la nota 27).
576 „Dacă ziua ultimelor ştiri despre cel care lipseşte de Ia domiciliu nu se poate stabili, termenele prevăzute în art. 16
alin. 1 şi 2 se vor socoti de la sfîrşitul lunii ultimelor ştiri, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la
sfîrşitul anului calendaristic“.
577 „Primind cererea, preşedintele instanţei dispune ca, prin organele primăriei şi prin organele poliţiei să se culeagă cît
mai multe informaţii cu privire la persoana a cărei dispariţie se cere a fi declarată.
Totodată, va dispune să se facă, la ultimul domiciliu al acesteia şi la primărie, afişarea cererii, cu invitaţia ca orice
persoană care ar putea da informaţii pentru soluţionarea cererii să le comunice instanţei.
Preşedintele instanţei va putea sesiza autoritatea tutelară, de la domiciliul celui a cărei dispariţie se cere a fi
declarată, spre a se face, dacă e cazul, aplicaţia art. 152 din Codul familiei referitoare la numirea curatorului“.
578 „După trecerea a 45 de zile de la afişarea prevăzută de art. 37 afin. 2 din prezentul decret, preşedintele va fixa
termen de judecată, cu citarea părţilor.
Persoana a cărei dispariţie se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu; în cazul cînd a avut un mandatar
general, va fi citată şi la acesta.
Judecata se face ascultînd concluziile procurorului“.
579 „Prin îngrijirea instanţei, hotărirea de declarare a dispariţiei, rămasă definitivă, se va afişa timp de 30 de zile la uşa
instanţei de fond şi a primăriei ultimului domiciliu al celui dispărut. De asemenea, hotărirea va putea fi comunicată
autorităţii tutelare spre a se face, dacă va fi
cazul, aplicaţia art. 16 alin. 1 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice“

296
 Conţinutul acestor operaţii (faze) este cel precizat în dispoziţiile art. 36-39 din Decretul nr.
31/1954, la notele nr. 31-33 de la prezentul capitol al lucrării.
Toate aceste operaţii (faze) sînt obligatorii, normele care le reglementează avînd caracter
imperativ.
3. Efectul hotărîrii de declarare a dispariţiei. Singurul, dar foarte importantul efect al
hotărîrii judecătoreşti de declarare a dispariţiei, rămasă definitivă, este următorul: constată
îndeplinirea unei condiţii de fond cerută de disp. art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 pentru
declararea judecătorească a morţii. De aici rezultă natura juridică a declarării dispariţiei: este o
condiţie de fond pentru declararea judecătorească a morţii.
Mai rezultă că hotarîrea de declarare a dispariţiei nu are nici un efect asupra capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice şi că instituirea curatelei dispărutului ori instituirea tutelei minorului
dispărutului nu sînt condiţionate de existenţa unei hotărîri de declarare a dispariţiei.
Declararea morţii precedată de Reglementarea acestei ipoteze se află în declararea
dispariţiei: disp. art. 16 din Decretul nr. 31/1954 .
Pentru declararea judecătorească a morţii se impune îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) existenţa hotărîrii definitive de declarare a dispariţiei;
b) să fi trecut cel puţin patru ani de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în
viaţă; şi,
c) să fi trecut cel puţin 6 luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărîrea prin care s-a
declarat dispariţia.
Declararea morţii neprecedată Reglementarea acestei ipoteze se află în de declararea
dispariţiei: disp. art. 16 alin. 3 din Decretul nr.
31/1954580 581.
Aşa cum rezultă din text, pentru declararea judecătorească a morţii neprecedată de
declararea judecătorească a dispariţiei se cer a fi întrunite următoarele condiţii:
a) numai dispariţia într-o împrejurare excepţională (război, accident de cale ferată,
naufragiu şi altele asemănătoare582 de natură a presupune decesul justifică declararea
judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a dispariţiei; şi,
b) să fi trecut cel puţin un an de la data împrejurării dispariţiei persoanei;
Regula şi excepţia în materie: Atît j urisprudenţa, cit şi doctrina au decis

580 „Cel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărîrc judecătorească, dacă de la dala ultimelor
ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut palm ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărîlă mai înainte de
împlinirea unui termen de ¡¡ase luni de la dala afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia“.
581„Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de calc ferată, înlr-un naufragiu
sau înlr-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, Tară a se
mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la dala împrejurării în care a avut loc
dispariţia“.
582 Expresia „şi altele asemănătoare“ poate privi împrejurări ca: accidentul aviatic, cutremurul, inundaţia, o revoluţie
etc.

297
că declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei
constituie regula, iar cea de a doua ipoteză - declararea judecătorească a morţii neprecedată de
declararea judecătorească a dispariţiei constituie excepţia.

Procedura declarării Potrivit disp. art. 40 din Decretul nr. judecătoreşti a morţii: 31/1954583
584
, procedura de declarare a dis
pariţiei se ^aplică şi declarării morţii, iar potrivit disp. art. 41 din acelaşi act normativ , hotărîrea
de declarare a morţii, rămasă definitivă, se comunică serviciului de stare civilă spre a se face
operaţia de înscriere în registrul actelor de stare civilă.

Stabilirea datei morţii în Prin data morţii înţelegem anul, luna şi hotărîrea declarativă de ziua
cînd a avut loc evenimentul morţii,
moarte:______________________ sau cţn<j se consideră judecătoreşte că a
avut loc.
Hotărîrea judecătorească de declarare a morţii să cuprindă obligatoriu acest element (data
morţii).
Regulile potrivit cărora se stabileşte data morţii sînt următoarele585:
a) se socoteşte ca dată a morţii ziua anume care rezultă din probele administrate ca fiind
ziua probabilă a evenimentului juridic;
b) dacă din probele administrate nu rezultă o anume zi ca zi probabilă a procedurii
evenimentului morţii, data morţii va fi, după caz:
- ultima zi a termenului de 4 ani, în cazul declarării morţii precedată de declararea
dispariţiei; sau,
- ultima zi a termenului de un an, dacă declararea morţii n-a fost precedată de declararea
dispariţiei.
Din disp. art. 18 alin. 2 şi 3 din Decretul 31/1954 rezultă, fără putere de dubiu, următoarele:
a) data morţii nu trebuie confundată cu data ultimelor ştiri;
b) data morţii nu trebuie confundată cu data împrejurării care îndreptăţeşte a se presupune
decesul;
c) data morţii nu se confundă cu data pronunţării hotărîrii judecătoreşti de declarare a
morţii; şi,
d) data morţii nu se confundă cu data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti.
Rectificarea datei morţii: Rectificarea datei morţii este permisă
583 „Pentru declararea morţii prin hotărîre judecătorească se va urma potrivit dispoziţiilor art. 36-38 inclusiv din
prezentul decret, care se aplică în mod corespunzător“.
584 „Hotarirea de declarare a morţii, rămasă definitivă, va fi comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în
registrul actelor de stare civilă“.
585Vezi în acest sens disp. art. 18 alin. 2 şi 3 din Decretul nr. 31/1992:
„Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările.
In lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere
declararea judecătorească a morţii“.

298
dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată.586Această posibilitate rezultă din disp.
art. 18 alin. final din Decretul nr. 31/1954 , cum şi din cele ale art.43 din . • 41
acelaşi act normativ .
Din economia şi interpretarea textului citat (art. 43) rezultă că rectificarea morţii nu poate fi
confundată cu: „îndreptarea hotărîrii judecătoreşti“ , „rectificarea actului de stare civilă“ 587 588 589
590
ori cu „revizuirea“ .
Efectele hotărîrii declarative de în privinţa efectelor, regula este că hotă- moarte: rîrea
judecătorească de declarare a morţii
produce aceleaşi efecte juridice ca şi moartea fizic constatată, materializate în încetarea
capacităţii de folosinţă.
Din disp. art. 18 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 591 rezultă că hotărîrea judecătorească
declarativă de moarte are efect retroactiv (ex tune), în sensul că data morţii stabilită prin hotărîre
este anterioară datei cînd hotărîrea rămîne definitivă.
Evident, de data morţii sînt legate o serie de alte efecte importante precum:
- deschiderea succesiunii; şi,
- stingerea drepturilor viagere.

Anularea hotărîrii declarative Singura cauză pentru care hotărîrea

de moarte:___________________ judecătorească de declarare a morţii poate
fi anulată este următoarea: persoana declarată moartă nu a murit ci este în viaţă 592
Procedura anulării hotărîrii declarative de moarte este mult mai simplă şi mai rapidă dccît
cea prevăzută de lege pentru declararea judecătorească a morţii, ea rezumîndu-se la 593:
a) intentarea acţiunii în anulare de către orice persoană interesată şi, bine înţeles, mai ales
de către cel declarat mort, la instanţa care a pronunţat hotărîrea;

586 „Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului articol, dacă sc va
dovedi ca adevărată o altă dată.“
587 „Dispoziţiile art.42 din prezentul decret sini aplicabile prin asemănare şi în caz de rectificare a datei morţii în
temeiul art. 18 alin. final din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.“
588Vezi disp. art. 281 C.procedură civilă.
589Vezi disp. art 10 din Decretul nr. 278/1960.
590Vezi disp. art. 322 C.procedură civilă.
591„De îndată ce hotărîrea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că
a murit ia dala stabilită prin hotărîre, ca fiind aceea a morţii",
592 Vezi disp. ari. 20 din Decretul nr. 31/1954: „Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricînd anularea
hotărîrii prin care s-a declarat moartea.
Ce! care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotâriiii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu
toate acestea, dobînditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decil dacă se face dovada că la data
dobîndirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă“.
593 Vezi disp. ari. 42 din Decretul nr. 31/1954: „Cererea de anulare a hotărîrii caic declară moartea unei persoane, în
cazul prevăzut de ari. 20din Decretul privitor la persoanele fizice ţi persoanele juridice, se face ia inslanţa care a
pronunţat hotărîrea.
Judecata se face de urgenţă cu citarea persanelor care au fost părţi la procedura declarativă de moarte ţi ascultînd
concluziile procurorului.
In cazul în care se dovedeşte ca cel declarat mort trăieşte, instanţa va anula hotărîrea, dispunînd să se comunice
aceasta serviciului de stare civilă pcilUti a sc face cuvenita rectificare în registrul actelor de stare civilă“.

299
 b) judecarea se face de urgenţă, cu citarea persoanelor care au fost părţi la procedura
declarativă de moarte şi cu ascultarea procurorului; şi,
c) hotărîrea de anulare a hotărîrii declarative de moarte se comunică serviciului de stare
civilă pentru a se face rectificările cuvenite în registrul actelor de stare civilă.
3. Comorienţii

Reglementare:________________ Situaţia juridică numită „comorienţi“ este

reglementată de disp. art. 21 din Decretul nr. 31/1954 594.
Sens: Expresia „comorienţi“ vine de la „co-
inuritori" sau persoane care au murit în aceeaşi împrejurare, fără posibilitatea stabilirii dacă una
a supravieţuit alteia.
Utilitate: Situaţia „comorienţi“ are utilitate prac
tică, mai ales în materie succesorală pentru că, persoana care succede trebuie să fie în viaţă la
momentul deschiderii succesiunii595.
Prezumţie cu privire la clipa Clipa morţii poate fi dovedită cu orice morţii: mijloc de
probă admis de lege.
Cazul comorienţilor este unul dintre cazurile în care o asemenea dovadă nu poate fi făcută.
Este motivul pentru care legiuitorul a instituit prezumţa simultaneităţii ori concomitenţei
momentului morţii. „Deşi din interpretarea gramaticală a textului ar rezulta că situaţia juridică
numită comorienţi presupune că mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, totuşi,
pentru identitate de raţiune, trebuie admis că există comorienţă şi în cazul în care persoanele au
murit ori dispărut în două-trei împrejurări, produse în acelaşi timp, fără a se putea stabili care a
murit mai înainte (ex. un triplu accident: aviatic, feroviar şi rutier)“ 596.
în legătură cu condiţia vocaţiei succesorale reciproce între comorienţi, în doctrină 597 s-au
conturat două puncte de vedere:
- primul şi cel mai vechi: vocaţia succesorală să fie reciprocă în privinţa comorienţilor; şi,
- cel de al doilea, mai nou: nu se cere condiţia reciprocităţii vocaţiei succesorale.

III. CONŢINUTUL CAPACITĂŢII DE FOLOSINŢĂ 1. Preliminarii

Noţiune: Prin conţinutul capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice se înţelege însăşi aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii.
Conţinutul capacităţii de folosinţă se clădeşte pe două componente:

594 „In cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poală stabili dacă una a supravieţuit
alteia, ele sînt socotite ca au murit deodată".
595 Vezi disp. art. 654 C.civil: „Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul
deschiderii succesiunii“.
596Gh. Beleiu, Op.cit, 1992, pag. 273.
597 Pentru detalii vezi Gh. Beleiu, Op.cit, 1987, pag. 82 şi urm. Vezi şi Francisc Deak, Moştenirea legală, Bucureşti,
1991, pag. 34 şi urm.

300
 a) componenta activă, constînd în aptitudinea omului de a avea drepturi subiective civile;
şi,
b) componenta pasivă, constînd în aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii civile.

Reguli de determinare: înainte de a preciza regulile (principiile)

în raport de care se determină conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, se impun
următoarele precizări:
- acest conţinut rezidă în aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile;
şi,
- în conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice nu intră drepturile interzise prin
îngrădirile aduse acestuia ori prin cele aduse de către celelalte ramuri ale dreptului.
în raport de definiţia dată conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi de cele
două precizări, se poate concluziona că acest conţinut poate fi determinat cu ajutorul
următoarelor reguli (principii):
a) determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se face prin
raportarea acestuia la sistemul legislativ în vigoare la un moment dat, al statului dat, înţelegînd
prin sistemul legislativ al unui stat atît reglementările naţionale, cît şi reglementările
internaţionale cuprinse în izvoarele ratificate de acel stat;
b) sfera (întinderea) reală a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezultă
din cunoaşterea şi evaluarea sistemului de îngrădiri ce i se aduc;
c) în determinarea acestui conţinut se au în vedere atît izvoarele specifice dreptului civil, cît
şi cele specifice altor ramuri de drept, în măsura în care se referă la acest element; şi,
d) primesc considerare pentru determinarea acestui element numai drepturile şi obligaţiile
civile, nu şi drepturile şi obligaţiile ce ţin de alte ramuri ale dreptului.

Criterii: Precizărilor şi regulilor de mai sus li se

adaugă următoarele două criterii care, împreună, contribuie la determinarea conţinutului
capacităţii de folosinţă;
a) primul criteriu: sursă legislativă (este vorba de acte normative prin care se asigură
consacrarea internă, sau de norme juridice internaţionale 598 ale căror izvoare au fost ratificate de
statul respectiv); şi,
b) criteriul naturii juridice: este vorba de drepturi subiective civile, sau de drepturi care cad
sub incidenţa reglementativă a,altor ramuri? Dacă este vorba de drepturi civile, trebuie stabilit
dacă este vorba de drepturi patrimoniale sau de drepturi personale nepatrimoniale.

598Vezi disp. ari. 20(1) şi (2) din Constituţia României:

(1) „Dispoziţiile constitui) onalc privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordantă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte“.
(2) „Dacă există neconcordan(ă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările interna jionale“.

301
 2. îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
a) Noţiune şi clasificare
Noţiune: Sînt îngrădiri ale capacităţii de folosinţă
numai incapacităţile de drept civil; nu constituie îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice limitările, îngrădirile sau incapacităţile aparţinătoare altor ramuri de drept. Aceste îngrădiri
ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se mai numesc „incapacităţi“.

Clasificare: îngrădirile capacităţii de folosinţă a per-

soanei fizice se clasifică în funcţie de mai multe criterii:
1. în raport de finalitatea lor, incapacităţile capacităţii de folosinţă pot fi:
a) incapacităţi cu caracter de sancţiune; şi,
b) incapacităţi-măsuri de protecţie sau de ocrotire;
2. în raport de modul în care operează, incapacităţile se clasifică în:
a) incapacităţi care operează de plin drept; şi,
b) incapacităţi care operează ca urmare a unei hotărîri judecătoreşti; şi,
3. în funcţie de izvorul lor, incapacităţile se clasifică în două categorii:
a) incapacităţi stabilite de legea civilă; şi,
b) incapacităţi stabilite de legea penală.
b) Prezentarea celor mai importante îngrădiri
b. 1. îngrădirile-sancţiune
îngrădirile cu caracter de întră în această categorie: pedeapsa pedeapsă penală3 :
complementară a interzicerii unor drep
turi şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi. 599
1. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Această pedeapsă are
caracterul unei pedepse complementare şi constă în interzcerea unuia sau unora din următoarele
drepturi.
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în organele puterii de stat şi în funcţii colective de stat
sau obşteşti;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicînd exerciţiul autorităţilor de stat;

599 Vezi în acest sens disp. art. 53 din Codul penal: „Pedepsele sînt principale, complementare şi accesorii.
1. Pedepsele principale sînt:
a. închisoarea de la 15 zile Ia 25 de ani (vezi disp. art. 1 din Decretul-lege nr. 6/1990 privind înlocuirea pedepsei cu
moartea cu pedeapsa detenţiunii pe viaţi).
b. amenda de la 500 la 20.000 lei.
2. Persoanele complementare sînt:
a. interzicerea unor drepturi de Ia unu la 10 ani;
b. degradarea militară;
c. confiscarea averii, parţială sau totală.
3. Pedeapsa accesorie este interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege“.

302
 c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a
folosit condamnatul pentru săvîrşirea infracţiunii;
d) drepturile părinteşti; şi,
e) dreptul de a fi tutore şi curator.
Aplicarea unei asemenea pedepse se face ţinînd-se seama de următoarele:
- interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie implicînd exerciţiul autorităţii de stat nu se
poate pronunţa decît pe lîngă interzicerea drepturilor de a alege şi de a fi ales în organele puterii
de stat şi în funcţii elective, afară numai dacă legea nu dispune altfel 600 601; şi,
- pentru dreptul civil prezintă interes drepturile prevăzute în art. 64 lit. d şi e, adică,
drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator.
2. Pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi 602. Practic, pedeapsa accesorie „...
constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64“603.
Interzicerea drepturilor astfel precizate este urmarea condamnării la pedeapsa închisorii şi
operează din momentul în care hotărîrea de condamnare a rămas definitivă şi pînă la terminarea
executării pedepsei, pînă la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori pînă la împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei privative de libertate 604. Situaţia este aceeaşi şi în
cazul în care este vorba de obligarea la muncă corecţională a condamnatului, cu precizarea că
interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d şi e sînt lăsate la aprecierea instanţei 605.
îngrădiri cu caracter de Intră în această categorie: decăderea din pedeapsă civilă: drepturile
părinteşti şi pedepsele civile în
Mierie succesorală.
1. Decăderea din drepturile părinteşti. Ca natură juridică, decăderea din drepturile
părinteşti al cărei temei se află în disp. art. 109 C.familiei este o pedeapsă mixtă, de dreptul
familiei şi de drept civil:
a) de drept civil, pentru că se caracterizează prin lipsirea părintelui decăzut de următoarele
drepturi:
- dreptul de a reprezenta pe minorul de 14 ani în actele juridice civile; şi,
- dreptul de a încuviinţa actele juridice civile ale minorului între 14 şi 18 ani;

600Conform disp. art. 64 Cod penal.

601A se vedea disp. art. 64 alin. 2.
602Prevăzută de disp. art. 53, pct. 3 şi de art. 71 cod penal.
603Art. 71 alin. 1 C.penal.
604 Vezi disp. art. 71, alin. 2: „Condamnarea la pedeapsa închisorii atrage dc drept interzicerea drepturilor arătate în
alineatul precedent (n.n. - cele prevăzute dc art. 64 C.penal) din momentul in care hotărîrea de condamnare a rămas
definitivă şi pînă la terminarea executării pedepsei, pînă la graţierea totală sau a restului dc pedeapsă, ori pînă la
îndeplinirea termenului dc prescripţie a executării pedepsei“.
605 Vezi disp. art. 71 alin. 3: „Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică şi în cazul cînd s-a dispus obligarea la muncă
corecţională a condamnatului, interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d şi c fiind lăsate la aprecierea
instanţei“.

303
 - se adaugă incapacitatea de a fi tutore606 607 608;
b) de dreptul familiei, pentru că această măsură priveşte raporturile de familie.
Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti este posibilă şi se acordă de către
instanţă, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere .
2. îngrădiri le-pedepse civile în materie succesorală. Pedepsele civile în această materie
sînt:
a) cele reglementate de disp. art. 655 C.civil, dispoziţii potrivit cărora, sînt nedemni de a
succede şi, deci, excluşi de la succesiune (nedemnitatea succesorală):
- cel condamnat pentru că a omorît sau a încercat să omoare pe defunct;
- majorul care n-a denunţat omorul defunctului, deşi avea cunoştinţă despre aceasta; şi,
- cel ce a făcut împotriva defunctului o acuzaţie capitală, declarată de instanţa calomnioasă.
b) potrivit art. 703 C.civil, „Erezii care au dat la o parte, sau au ascuns lucruri ale unei
succesiuni, nu mai au facultatea de a se lepăda de dînsa; cu toată renunţarea lor, ei rămîn erezi şi
nu pot lua nici o parte din lucrurile date la o parte sau ascunse“; şi,
c) imposibilitatea prevalării de beneficiul de inventar, în condiţiile art. 712
C. civil.
b. 2. îngrădiri cu caracter de protecţie (ocrotire)

Noţiune: Sînt îngrădiri cu caracter de protecţie

(ocrotire) incapacităţile pe care legiuitorul le-a instituit în vederea asigurării ocrotirii (protecţiei)
intereselor anumitor categorii de persoane ca urmare a situaţiei speciale în care se găsesc.

Incapacităţi reglementate de Intră în această categorie:

Codul civil:
a) incapacitatea minorului mai mic de 16 ani de a dispune prin donaţie sau testament de
bunurile sale609;
b) incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament mai mult de jumătate din
bunurile de care ar putea dispune dacă ar fi major610;

606 „Dacă sănătatea Sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti,
prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura
sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România, instanţa judecătorească,
la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti.
Citarea părinţilor şi autorităţii tutelare este obligatorie“.
607Potrivit art. 117 lit. b C.familiei.
608 Vezi disp. art. 112 Codul familiei: „Instanţa judecătorească va reda părintelui decăzut din drepturile părinteşti
exerciţiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere, astfel încît, prin redarea acestor
drepturi, creşterea, educarea, învăţătură, pregătirea profesională şi interesele profesionale ale copilului nu mai sînt
primejduite“.
609Reglementată de disp. art. 806 C.civil.
610Reglementată de disp. art. 807 C.civil.

304
 c) minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament în favoarea tutorelui său, afară numai
dacă tutorele a fost ascendentul său611;
d) minorul ajuns major nu poate dispune prin donaţie sau testament în favoarea fostului
tutore612, dacă socotelile definitive n-au fost prealabil date şi primite, afară numai dacă tutorele
este un ascendent613 614;
e) incapacitatea doctorilor în medicină sau chirurgie, „ofiţerii de sănătate şi spiţerii“ de a
profita de dispoziţiile între vii sau testamentare făcute de cei îngrijiţi (trataţi), cu excepţia
dispoziţiilor remuneratorii făcute cu titlu particular, dispoziţiile universale pînă la al patrulea
grad inclusiv (afară dacă defunctul are moştenitor în linie dreaptă în favoarea căruia s-a făcut
dispoziţia);
f) incapacitatea ofiţerilor bastimentului de a fi legatari ai unui testament făcut pe mare dacă
nu sînt rudă cu testatorul ;
g) incapacitatea de a a face adjudecări nici direct, nici prin persoane interpuse, în privinţa
tutorilor asupra averii celor aflaţi sub tutelă, mandatarilor pentru averea ce sînt împuterniciţi s-o
vîndă, administratorilor sau stabilimentelor încredinţate lor şi funcţionarilor publici asupra
averilor statului ce se vînd prin ei615; si,
h) incapacitatea judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor de a nu se putea face „cesionări de
drepturi litigioase care sînt de competenţa tribunalului judeţean“616.
Incapacităţi reglementate de Fac parte din această categorie:
C. familiei:
a) incapacitatea tutorelui, soţului, rudei în linie dreaptă, fraţilor sau surorilor sau tutorelui,
de a încheia acte juridice cu minorul'617; şi,
b) interdicţia minorului de a face donaţii ori de a garanta obligaţia, chiar dacă are
încuviinţarea reprezentantului legal618 619.
Cu privire la cele două categorii de incapacităţi (reglementate de Codul civil şi de Codul
familiei) se impun următoarele precizări:
- în legătură cu caracterul absolut sau relativ al incapacităţilor: sînt absolute acele
incapacităţi care împiedică încheierea actului juridic civil de către cel incapabil cu orice altă
persoană72 şi, sînt relative, incapacităţile care opresc încheierea actului civil, de către cel lovit de
incapacitate, doar cu anumite persoane620;
611Reglementată de disp. art. 809 alin. 1 C.civil.
612Reglementată de disp. art. 810 C.civil.
613Idem.
614Reglementată de disp. art. 1307 C.civil.
615Reglementată de disp. art. 1308 C.civil.
616Reglementată de disp. art. 1309 Ccivil.
617Reglementată de disp. art. 128 C.familiei.
618Reglementată de disp. art. 133 C.familiei.
619 Este cazul incapacităţilor reglementate de disp. art. 806 şi 807 C.civil,; de art. 133 C.familiei şi de art. 47 alin. 1 din
Legea nr. 18/1991.
620Este cazul tuturor celorlalte incapacităţi.

305
 - nerespectarea incapacităţii se sancţionează cu nulitatea absolută (juris et de jure) a
actului încheiat621, sau cu nulitatea relativă (juris tantum), în toate celelalte cazuri.
O incapacitate rezultînd din Incapacitatea este reglementată de disp.
Legea nr. 18/1991:.____________ art. 47, alin. 1 din această lege şi se referă
la faptul că persoanele fizice care nu au domiciliul în România şi la persoanele juridice care nu
au naţionalitate română şi sediul în ţara noastră, „nu pot dobîndi în proprietate termeni de orice
fel prin acte între vii“.
B. CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI FIZICE

I. NOŢIUNE ŞI CARACTERE JURIDICE

1. Noţiune:
Reglementare: Capacitatea de exerciţiu a persoanelor
fizice îşi găseşte reglementarea juridică în mai multe izvoare:
- în decretul nr. 31/1954 (art. 5 alin. 3, 8, 9,10 alin. final şi 11);
- în Codul civil (art. 807, 950-952 etc);
- în Codul familiei (art. 4,105 alin. 1 şi 2, art. 124,129,133 şi 147);
- în Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi Decretului nr.
31/1954 (art. 25); şi,
- în alte izvoare de drept civil.
Definiţie: Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu
este cuprinsă în art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954: „... este capacitatea persoanei de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvîrşind acte juridice“.
în general definiţiile date în literatura juridică cunosc, mai de grabă, deosebiri de formulare
decît de conţinut:
- „Capacitatea deplină de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a săvîrşi ea însăşi,
nemijlocit şi fără ajutorul juridic al altei persoane, acte juridice de drept civil“ 622;
- . .capacitatea de exerciţiu... este aptitudinea persoanei de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii încheind personal şi fără autorizarea prealabilă a vreunui
ocrotitor, acte juridice alin. 3 al art. 5 din Decretul nr. 31/1954, precum şi, bineînţeles, de a
participa, tot astfel, la dezbaterea procesului civil ca reclamnt sau ca pîrît, în privinţa realizării
drepturilor şi obligaţiilor sale civile“623;
- „... capacitatea persoanelor de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvîrşind
personal şi singură acte juridice“624 625;

621 în cazurile reglementate de disp. art. 806, 807, 1308 şi 1309 C.civil, cum şi de art. alin. 1 din Legea nr. 18/1991.
622Sanda Ghimpu.
623Traían Ionaşcu, Op.ciL, pag. 153.
624Constantin Stătescu, Op.ciL, pag. 224.
625M. Costin, Op.ciL, pag. 162.

306
 - „... aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a participa direct şi nemijlocit la viaţa
juridică, exercitîndu-şi drepturile şj asumîndu-şi obligaţii prin încheierea de acte juridice în
nume propriu ori reprezentîndu-1 pe altul“ ;

307
 - aptitudinea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin săvîrşirea de
acte juridice“, şi,
- . acea parte a capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea
acestuia de a dobîndi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile“ 626 627.
Ţinînd seama de dispoziţiile art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 şi de modul în care a fost definită
în doctrină, cu deosebire de definiţia dată în cea mai recentă lucrare 628, considerăm că se poate astfel
conchide: ca parte a capacităţii civile, capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea omului
de a dobîndi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin săvîrşirea de acte
juridice civile.
Din definiţia la care am achiesat, ca şi din analiza făcută de autorul acesteia, rezultă că pentru a
contura pe deplin conţinutul conceptului de capacitate de exerciţiu a persoanei fizice, sînt, obligatoriu,
necesare următoarele elemente:
a) definiţia trebuie să stabilească raportul în care se află capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice cu
capacitatea civilă a acesteia;
b) capacitatea de exerciţiu implică încheierea de acte juridice civile şi nu orice fel de acte juridice; şi,
c) actele juridice civile încheiate trebuie să privească atît dobîndirea drepturilor şi asumarea
obligaţiilor, cît şi exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor.

Stări:_________________________ în legătură cu capacitatea de exerciţiu a

persoanelor fizice pot face obiectul analizei următoarelor trei stări629:
a) capacitatea de exerciţiu deplină;
b) capacitatea de exerciţiu restrînsă; şi,
c) lipsa capacităţii de exerciţiu.

2. Caractere juridice

Caractere juridice: Capacitatea deplină de exerciţiu şi

capacitatea de exerciţiu restrînsă630 prezintă următoarele caractere juridice:
a) principiul legalităţii capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, principiu potrivit căruia instituirea,
stabilirea conţinutului şi încetarea acesteia ţin de lege, ci nu de voinţa individuală;
b) principiul generalităţii capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, potrivit cu care aceasta constă în
aptitudinea omului de a dobîndi drepturi civile, asuma obligaţii civile, exercita drepturile şi executa
obligaţiile civile, gradul de generalitate diferind însă de la capacitatea de exerciţiu deplină, la capacitatea
de exerciţiu restrînsă;
c) principiul inalienabilităţii capacităţii de exerciţiu potrivit căruia nimeni nu poate renunţa, în tot sau
în parte, la capacitatea de exerciţiu631 632;

626 Teofil Pop, Op.ciL, 1989, pag. 63.

627Gh. Beleiu, Op.ciL, 1992, pag. 277. ■I
628Idem, Op.ciL, Ioc. cit.
629 Analiza acestor ipostaze se va face după prezentarea caracterelor juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice.
630Numai la acestea se raportează caracterele juridice care vor fi prezentate.
631Vezi disp.art.6 alin.2 din Decretul nr.31/1954.
632Vezi disp.art.6 alin.l din Decretul nr.31/1954.
 d) principiul intangibilităţii capacităţii de exerciţiu, potrivit căruia, nimeni nu poate fi lipsit, total sau
parţial, de capacitatea de exerciţiu, afară de cazurile şi condiţiile stabilite de lege , şi,
e) principiul egalităţii capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, în raport cu care egalitatea se
înfăptuieşte indiferent de o serie de criterii precum: rasa, sexul, naţionalitatea, religia, opinia politică, ori
altă opinie sau altă împrejurare, potrivit cu legea633, bineînţeles, în raport de conţinutul stabilit pentru
capacitatea de exerciţiu deplină şi cea restrînsă. Evident egalitatea operează şi în privinţa lipsei capacităţii
de exerciţiu pentru persoanele determinate de lege a se afla în această situaţie.

II. CAPACITATEA DE EXERCIŢIU DEPLINĂ,

CAPACITATEA DE EXERCIŢIU RESTRÎNSĂ
ŞI LIPSA CAPACITĂŢII DE EXERCIŢIU

1. Capacitatea de exerciţiu deplină

Reglementare: Capacitatea de exerciţiu deplină îşi

găseşte reglementarea în disp.art.8 din Decretul nr.31/1954 634 , art.23 alin.l din Codul familiei 635 şi art.4
din acest ultim act normativ636.
_____________________________________________________________ , Q 1

Noţiune: Formînd regula în materie , capacitatea

JTexerciţiu deplină este “...aptitudinea omului de a dobîndi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi
executa obligaţiile civile prin încheierea -personal şi singur- a tuturor actelor civile” y .

Trăsături caracteristice: Capacitatea de exerciţiu deplină, aşa cum

rezultă din definiţie, prezintă următoarele trăsături caracteristice:
a) persoana fizică încheie personal actele juridice, nu prin reprezentant ;
b) cel cu capacitate de exerciţiu deplină încheie singur actele juridice civile, fără vreo încuviinţare
prealabilă , şi,
c) titularul capacităţii de exerciţiu depline poate încheia orice act juridic civil, deci, toate actele
juridice civile637 638 639 640 641.

633 Vezi disp.art.4 alin.2 din Decretul nr.31/1954 şi dispoziţiile în materie din Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice ale omului.
634„Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data cînd persoana devine majoră.
Persoana devine majoră la împlinirea vîrstei de 18 ani.
Minorul care se căsătoreşte dobîndcşlc, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu.“
635 "Soţul care a fost de bună credinţă la inchcictea căsătoriei declarată nulă sau anulată păstrează pînă la data cînd hotărîrea
instanţei judecătoreşti rămîne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă."
636"Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vîrsta de optsprezece ani, iar femeia numai
dacă a împlinit şaisprezece ani.
Cu toate acestea jjcntru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit cincisprczc ani. Încuviinţarea se
poate da de Primăria Capitalei României sau de prefectura judeţului în raza căruia îşi arc domiciliul femeia şi numai în temeiul
unui aviz dat de un medic oficial".
637Excepţia fiind capacitatea de exerciţiu restrinsă.
638Gh.Belciu, Op.cit.. 1992, pag.285. ■
639 Trăsătura caracteristică de faţă se raportează la lipsa capacităţii Ide folosinţă, situaţie în care actele se încheie prin reprezentantul
legal, ci nu la situaţia în care cel cu capacitate de exerciţiu deplină încheie acte prin reprezentant, în baza unui contract mandat
Reprezentarea este, deci, în acest din urmă caz, convenţională, iar mandatul este încheiat propriu de mandante.
640Ca în cazul capacităţii de exerciţiu restrinse.
641Afară numai dacă este vorba de unele incapacităţi.
începutul capacităţii de Capacitatea de exerciţiu deplină, începe:
exerciţiu depline:_______________
- regula: la împlinirea vîrstei de 18 ani (majoratul);
- excepţia: la căsătorie, în cazul femeii căsătorite înainte de 18 ani, cu precizarea că femeia se poate
căsători la vîrsta de 16 ani (regula) şi, uneori, chiar la vîrsta de 15 ani, în condiţiile textului citat 642 643
(excepţia).

încetarea capacităţii de Capacitatea de exerciţiu deplină

exerciţiu deplină: încetează:
----------------------------------- - ----------------- .. *97
a) deodată cu încetarea capacităţii de folosinţă ;
b) prin punerea sub interdicţie judecătorească;
c) prin anularea căsătoriei, mai înainte ca femeia să fi împlinit vîrsta majoratului (18 ani); şi,
d) prin anularea căsătoriei putative, dacă femeia a fost de bună-credinţă la încheierea acesteia şi
dacă anularea a avut loc mai înainte ca aceasta să fi împlinit vîrsta de 18 ani.
2. Capacitatea de exerciţiu restrînsă
Reglementare: In principiu capacitatea de exerciţiu este
reglementată prindisp.art.9din Decretul nr.31/1954644. în principiu, pentru că acestui text de lege i se
adaugă altele: art. 10 alin. 4 din decretul nr. 31/1954645 şi art.133646 şi 105 alin.2 din Codul familiei647.
Noţiune:______________________Capacitatea de exerciţiu restrînsă poate fi
definită ca fiind aptitudinea minorului de 14-18 ani de a dobîndi drepturi civile, asuma obligaţii civile,
exercita drepturile dobîndite şi executa obligaţiile asumate prin unele acte juridice încheiate personal.
Caracteristici: Capacitatea de exerciţiu restrînsă are
următoarele caracteristici:
a) o au numai minorii de 14-18 ani;
b) conferă minorului de 14-18 ani aptitudinea de a încheia personal unele acte juridice civile prin
care îşi exercită drepturile civile şi îşi asumă obligaţii civile;
c) priveşte nu toate actele juridice, ci numai unele dintre acestea; şi,
d) sfera restrînsă a capacităţii de exerciţiu se datorează:
- minorităţii titularului în vîrstă de 14-18 ani;
- minorul de 14-18 ani încheie personal actele juridice, dar nu şi singur, ci cu încuviinţarea
prealabilă a reprezentantului legal;
642Vezi supra, nota nr.90.
643Prin moarte.
644 "Minorul care a împlinit vîrsta de paisprezece ani are capacitate de exerciţiu restrînsă. Actele juridice ale minorului cu
capacitate restrînsă se încheie către acesta cuîncuviintarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui,"
645 "Minorul cu capacitale restrînsă arc dreptul, fără a avea nvoie de încuviinţarea părinţilor sau a lulurelui să facă depuneri la
casele de păstrare de stat ţi să dispună de aceste drepturi, potrivit cu prevederile regulamentelor acestor case de păstrare."
646 "Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani încheie actele juridice ■ cu Iîncuviinţarea prealabilă a părinţilor spre a-1 apăra împotriva
abuzurilor din partea celor de-al treilea.
Minorul care a împlinit vîrsta de ¡4 ani încheie actele juridice cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute în
art.132 ţi 152 lit.c, cu încuviinţarea prealabilă a curatorului".
647 „După împlinirea vîrstei de paisprezece ani, minorul îţi exercită singur drepturile ţi îţi execută tot astfel obligaţiile, însă numai
cu încuviinţa rea prea la bilă a părinţilor spre a-1 apăra împrotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea.“
 - nu toate actele juridice civile, ci numai unele dintre ele pot fi făcute de minorul de 14-18 ani, de
unde, o parte a actelor juridice civile îi sînt oprite; şi,
e) capacitatea de exerciţi a restrînsă face tranziţie de la lipsa capacităţii de exerciţiu, la capacitatea de
exerciţiu deplină.

începutul capacităţii de Capacitatea de exerciţiu restrînsă începe

exerciţiu restrînse: la data cînd minorul împlineşte vîrsta de
14 ani, ci nu la începutul anului în care va împlini această vîrstă, cu condiţia ca minorul să nu fi fost pus
sub interdicţie judecătorească pînă la această vîrstă648

Conţinut: Conţinutul capacităţii de exerciţiu

restrîns, decurge din caracteristica acesteia de a constitui tranziţia între lipsa capacităţii de exerciţiu şi
capacitatea de exerciţiu, de unde rezultă:
1. actele juridice civile interzise minorului de 14-18 ani, pe care însă, majorul le poate valabil
încheia, nu intră în conţinutul capacităţii de exerciţiu restrînse;
2. nici actele juridice care se încheie valabil de către minorul sub 14 ani şi care, cu atît mai mult se
pot încheia de către minorul de 14-18 ani, nu intră în conţinutul specific al capacităţii de exerciţiu
restrînse;
3. se impune a se distinge între următoarele situaţii:
a) minorul de 14-18 ani poate încheia personal şi singur o serie de acte juridice civile precum:
- actele ce Ic poale încheia minorul care n-a împlinit vîrsta de 14 ani;
- depozitarul special la CEC649;
- actele de administrare nelezionarc650; şi,
- minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi
fost major651;
b) minorul de 14-18 ani poate încheia valabil unele acte juridice numai cu încuviinţarea prealabilă a
reprezentantului legal. Intră în această categorie actele de administrare, indiferent de faptul dacă privesc
un bun privit ut singuli, sau patrimoniul minorului precum: contractul privind repararea unui bun,
închirierea unui bun etc.; şi,
c) minorul de 14-18 ani poate încheia personal acte juridice civile, dar sub condiţia dublei
încuviinţări: cea dată de reprezentantul (ocrotitorul) legal şi cea dată de autoritatea tutelară. Intră în
această categorie unele acte de dispoziţie, de exemplu:
- unele înstrăinări;
- grevarea cu o sarcină reală precum gajul sau ipoteca
- renunţarea la un drept etc.

încetarea capacităţii Cazurile de încetare sînt următoarele:

de exerciţiu restrînsă:
a) dacă minorul a devenit major (prin împlinirea ■
vîrstei de 18 ani);
I
648 Vezi disp. art. 142 alin. 2 C. familiei, potrivit cărora şi minorii pot fi puşi sub interdicţie judecătorească.
649A se vedea disp.art.10 alin.ultim din Decretul nr.31/1954. Vezi şi Statutul CEC.
650 Vezi în acest sens disp.art.25 alin.l din Decretul nr.32/1954 într-o interpretare per a contrari»
651Vezi disp.art.807 C.civil.
 b) dacă femeia sub 18 ani se căsătoreşte, situaţie care o asimilează majorului;
c) prin punerea minorului de 16-18 ani sub interdicţie judecătorească; şi,
d) ca urmare a morţii minorului de 14-18 ani.
3. Lipsa capacităţii de exerciţiu
Reglementare:_________________ Reglementarea lipsei capacităţii de exer-
ciţiu prin precizarea categoriilor de persoane fizice lipsite de această aptitudine se înfăptuieşte prin
disp.art.il alin.l din Decretul nr.31/19541 . Dispoziţii care prezintă interes din acest punct de vedere se
găsesc şi în art.950 pct.l şi 2 din Codul civil652 653, cum şi în art.806 C.civil654, în materie testamentară.

Categoriile de persoane fizice Din precizarea textelor prin care se lipsite de capacitate de asigură
reglementarea juridică a acestei
exerciţiu:_____________________ stări655 se constată, mai întîi, că ele se află
în izvoare diferite (Decretul nr.31/1954 şi Codul civil) de drept civil şi, în al doilea rînd, că sînt lipsite de
această aptitudine următoarele categorii de persoane fizice:
a) potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.ll alin.l din Decretul nr.31/1954:
- minorul care nu a împlinit vîrsta de a contracta; şi
- persoana pusă sub interdicţie;
b) potrivit disp.art.950 C.civil (în materie contractuală):
- minorii; şi,
- interzişii.
Fiind vorba de enumerare limitativă făcută de cele două texte, adică, de excepţii, în sistemul nostru
de drept numai aceste persoane (nu şi altele) sînt lipsite de capacitatea de exerciţiu.
Reprezentarea legală a acestor Regula în această privinţă este că pentru
categorii de persoane:____________ cei 1 ipsiţi de capacitate de exerciţiu actele
juridice se fac de către reprezentanţi i lor legali656 657 658, şi anume:
a) părinţii, pentru copilul minor ;
b) tutorele, pentru minorul al cărui ocrotitor legal este ; şi
c) tutorele pentru cel pus sub interdicţie659 660 661.

652"Nu au capacitate de exerciţiu:

a) minorul care nu a împlinit vîrsta de paisprezece ani;
b) persoana pusă sub interdicţie".
653"Necapabili de a contracta sînt:
1. minorii;
2. “interzişii”.
654"Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel..."
655Lipsa capacităţii de exerciţiu.
656 Vezi disp.art.il alin.2 din Decretul nr.31/1954: “Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de
reprezentanţii lor legali:
657 "Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-1 reprezenta in actele civile pînă la data la
care el împlineşte vîrsta de paisprezece ani" (art. lo5 alin.l C.familiei).
658 "Tutorele arc obligaţia de a administra hunurilc minorului şi ■dcI a-l reprezenta în actele civile, însă numai pînă la data cînd
acesta împlineşte vîrsta de paisprezece ani" (art. 124 alin.l Cfamiliei).
659 "Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vîrsta de paisprezece ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub
interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel" (art.147 Cfamiliei).
660Nu şi prin recunoaştere.
661 Intră în această categorie, de exemplu: cumpărarea de rechizite şcolare, dulciuri, covrigi, pîine etc.
Cel lipsit de capacitate de exer- Minorului sub paisprezece ani şi pusului ciţiu poate, totuşi să facă
unele sub interdicţie judecătorească le este per-
acte juridice civile:_____________ mis să facă valabil unele acte juridice
civile, pentru că, în ultimă instanţă, lipsa capacităţii de exerciţiu poa te fi privită ca o măsură de ocrotire a
persoanei fizice.
Cele două categorii de persoane pot face:
a) acte de conservare precum: somaţia, punerea peceţilor, înscrierea unui privilegiu sau a unei
ipoteci în registrul de publicitate, întreruperea unei prescripţii printr-o cerere de chemare în judecată ; şi
b) actele mărunte, zilnice, destinate rezolvării nevoilor obişnuite ale . 1 1 s
traiului .
Sancţionarea nerespectării Nerespectarea regulilor referitoare la regulilor capacităţii de capacitatea
de exerciţiu a persoanei fizice
exerciţiu: poate conduce la consecinţe penale662, la consecinţele specifice
încălcării unor incapacităţi de folosinţă, sau la sancţiunea nulităţii relative a actului juridic respectiv.
Se impune precizarea că, în materia capacităţii de exerciţiu, sancţiunea specifică este nulitatea relativă
a actului juridic, sancţiune care se caracterizează a fi:
- relativă sau “de protecţie”; şi,
- expresă, întrucît este consacrată, formal, în disp.art.25 alin.2 din Decretul nr.32/1954, de
disp.art.133 alin.ultim şi disp.art.147 din Codul familiei.
C. OCROTIREA PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL CIVIL
ROMÂN

I. SISTEMUL MIJLOACELOR DE OCROTIRE

Noţiune: Sistemul mijloacelor de ocrotire a per-

soanei fizice constă în totalitatea mijloacelor juridice folosite în scopul ocrotirii omului.
Structură: Sistemul mijloacelor de ocrotire a omului
ni se înfăţişează ca o unitate în diversitate:
- unitate, pentru că finalitatea lui -ocrotirea omului- îi conferă această trăsătură; şi,
- diversitate, pentru că acest sistem este clădit pe mijloacele juridice de ocrotire “furnizate” de
fiecare ramură: de dreptul constituţional, de dreptul administrativ, de dreptul civil, de dreptul financiar, de
dreptul comercial, de dreptul familiei etc.
Constituţia României ocupă locul (şi are rolul) principal în sistemul normelor juridice prin care se
asigură protecţia cetăţeanului român. Mijloacele juridice de ocrotire rezultînd din dispoziţiile de ordin
constituţional li se adaugă altele care îşi au izvorul în diferitele acte normative 663 664, între care, merită a fi

662Vezi disp.art.247 Cod.penal.

663 Cu titlu tic exemplu, amintim citcva acte normative emise după Revoluţia din Decembrie 19K9: Decretul-Lege nr.7/1789 re feri
lot la repatrierea cetăţenilor români; Decrctul-Lcgc nr. 138/1900■ referitor la îmbunătăţirea condiţiilor pentru ocrotirea,
educarea, şcolarizarea şi pregătirea profesională a copiilor şiI tinerilor cu deficienţe fizice sau intelectuale şi a minorilor
inadaptaţi; Legea nr.19/1990 pcnttti atferarea României la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante; Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului; legea
nr.1/1991 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională.
664"Cetăţenii României se bucură de protecţia statului român”.
citate disp.art.l alin.3 din Legea nr.21/1991 11S. De asemeni, de mare importanţă, din punctul de vedere
care ne preocupă, sînt disp.art.17 din
Constituţia României, referitoare la protecţia de care se bucură cetăţenii români în străinătate 11 .
Sînt supuse ocrotirii prin mij- Se bucură de ocrotire prin mijloace de loace juridice de drept civil:
ocrotire de drept civil următoarele
categorii de persoane fizice:
a) minorii. Ocrotirea minorilor se realizează prin părinţi, prin tutele şi prin curatelă;
b) alienaţii şi debilii mintali, protejaţi prin interdicţia judecătorească şi ocrotiţi prin instituţia tutelei
şi curatelei; şi,
c) persoanele fizice aflate în situaţii deosebite care reclamă curatela.
In legătură cu ocrotirea acestor categorii de persoane se mai impun următoarele precizări:
- din întregul drept civil român, vorbind în sensul cel mai larg, se degajă ideea protecţiei omului şi
drepturilor sale, în special, prin instituţii precum: nulitatea relativă; suspendarea prescripţiei şi repunerea
în termen; capacitatea de folosinţă anticipată; îngrădirea capacităţii de folosinţă care sînt, în acelaşi timp
şi măsuri de ocrotire; lipsirea capacităţii de exerciţiu şi capacitatea de exerciţiu restrînsă; drepturile reale;
obligaţiile civile; contractele civile; succesiunile, dreptul de creaţie intelectuală etc.; şi,
- într-un fel sau altul, categoriile de persoane care reclamă ocrotire prin mijloace de drept civil se
bucură şi de “atenţia” unor norme juridice aparţinătoare altor ramuri de drept.

II. OCROTIREA MINORULUI, OCROTIREA BOLNAVULUI PSIHIC PRIN INTERDICŢIA

JUDECĂTOREASCĂ ŞI OCROTIREA PERSOANEI FIZICE PRIN CURATELĂ

.............................................................................................................................

■I
■
I
..................................................................................

D. IDENTIFICAREA PERSOANEI I. PRELIMINARII

Identificarea persoanei fizice: Identificarea persoanei fizice, în general,
noţiune:_______________________ este o instituţie juridică complexă întrucît
este dată de suma normelor juridice care reglementează identificarea omului în toate raporturile
juridice la care participă, indiferent de ramura de drept căreia asemenea raporturi îi aparţin.
Identificarea persoanei fizice în sensul dreptului civil însemnează individualizarea omului în
raporturile juridice civile.
Rezultă că între identificarea persoanei fizice privită ca individualizare a omului în raporturile
juridice civile şi identificarea omului ca instituţie juridică complexă (ca individualizare a omului în
cadrul oricărei categorii de raporturi juridice) există un raport ca de la parte (specie) la întreg
(gen), prima fiind partea (specia), cea de a doua fiind întregul (genul).
Necesitate:
Nevoia de a individualiza (de a identifica)
omul este generală şi perpetuă:
- generală, întrucît se realizează în toate raporturile juridice în care el intră; şi,
- permanentă, pentru că persoana fizică, atîta vreme cît trăieşte, participă la raporturi juridice,
între care şi cele civile.
Interese generale, dar şi interese personale, particulare obligă la identificarea persoanei fizice,
între altele, în planul dreptului civil, şi pentru că raporturile juridice civile se leagă între subiecte
concrete.
Reglementare: Izvoarele în materie, pe atribute, sînt:
- Decretul nr. 31/1954, art. 12; art. 27, 28, 40, 62, 64 şi 78 din Codul familiei; Decretul nr.
975/1968 cu privire la nume şi Convenţia privind drepturile omului, toate acestea reglementînd
numele;
- art. 13-15 din Decretul nr. 31/1954; Legea nr. 5/1971 privind actele de identitate şi procedura
■I
schimbării domiciliului si reşedinţei; Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale
omului; Codul familiei şi Convenţia pentru drepturile copilului - în ceea ce priveşte domiciliul
(reşedinţa); şi,
 - art. 22-24 din Decretul nr. 31/1954; Codul familiei; Decretul nr. 278/1960 privind actele de
stare civilă şi Convenţia privind drepturile copilului, pentru starea civilă.
Natura juridică a atributelor de Atributele persoanei fizice fac parte din identitate a
persoanelor fizice: categoria drepturilor personale ne
patrimoniale19 pentru că ele sînt strîns legate de persoana omului şi constituie elementele de
identificare a acesteia.

1% „Persoana care a suferii o atingere în dreptul său la nume sau la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul
personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal
nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea sâvîrşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus
arătate" (art. 54 din Decretul nr. 31/1*154),
II. MIJLOACELE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI FIZICE

1. Numele

.............................................................................

................................................................................

b) Numele de familie

- ■
I
- .............................................................................
-
- ,
 -
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
- .

a) Prenumele

.....................................................................................................................

.....................................................................................................................
■I
■
I
■I
 CAPITOLUL VI

PERSOANA JURIDICĂ

SECŢIUNEA I

NOŢIUNEA, CLASIFICAREA ŞI ÎNFIINŢAREA

PERSOANEI JURIDICE

A. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA PERSOANELOR JURIDICE

I. NOŢIUNE

Definiţii date în literatura de în doctrină s-au înregistrat mai multe definiţii

specialitate: date. Prezentăm cîteva dintre acestea:
- o entitate căreia, în anumite condiţii (dacă sînt întrunite integral sau chiar
parţial elementele constitutive...) dreptul îi recunoaşte o capacitate civilă (mai largă sau
mai restrînsă), cu alte cuvinte facultatea (abstarctă ori generală) de a dobîndi, în
anumite limite, drepturi şi de a-şi asuma obligaţii“665.
- „... o colectivitate umană formată direct din persoane fizice sau din asocierea
altor persoane juridice, în condiţiile stabilite de lege, care participă în nume propriu la
raporturile juridice, ca subiect distinct, avînd o organizare de sine stătătoare şi un
patrimoniu distinct, afectat realizării uui scop determinat în acord cu interesul
obştesc“666.
- „Persoana juridică este un subiect colectiv de drept civil. Spre deosebire de
persoana fizică - omul privit individual - persoana juridică - subiect de drept care
participă de sine stătător la raporturile juridice, avînd o răspundere civilă proprie - este
un colectiv de oameni avînd structură organizatorică bine determinată, dispunînd de
independenţă patrimonială şi care urmăreşte realizarea unui scop în acord cu interesele
obşteşti“667.

665 Yolanda Eminescu, in Subiectele colective de drept în România, Editura Academiei, Bucureşti, 1981,
pag. 39.
666E. Lupan Op. cit, pag. 207.
667Constantin Stătescu, Op. cit, 1970, pag. 365.

360
 B. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE PERSOANEI JURIDICE

- Persoana juridică este un subiect colectiv de drept civil, cu o răspundere civilă

proprie, un colectiv de oameni cu o structură organizatorică bine definită, care dispune
de independenţă patrimonială şi care urmăreşte realizarea unui scop în acord cu
interesele obşteşti“668.
Asemenea definiţii au fost formulate într-o vreme în care legislaţia noastră în
materie avea în vedere persoana juridică de stat şi de tip obştesc. Este motivul pentru
care recomandăm şi ne oprim la ultima definiţie dată persoanei juridice, definiţie care,
prin formulare şi conţinut, răspunde tendinţelor reglementărilor care însoţesc şi
consacră procesul trecerii la economia de piaţă, „persoana juridică este subiectul
colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de
lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile“ 669.

Sorginte şi sens: _________

«Pentru a o deosebi de persoana fizică,
doctrina mai veche folosea expresia „persoană morală“, adică „persoană juridică“ de
mai tîrziu şi de azi.
Noţiunea ca atare („persoană morală“, apoi „persoană juridică“) este o emanaţie a
dreptului privat, mai ales, a dreptului civil, dar entitatea numită „persoană juridică“
este utilizată şi în alte ramuri de drept sub denumiri specifice: „organe de stat“,
„partide politice“, „organizaţii obşteşti“ sau „de masă“, „agenţi economici“, „societăţi
comerciale“ etc.
Caracterul legal al expresiei folosite „persoane juridice“ rezultă din formularea
expresă cuprinsă atît în Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice, cît şi în Legea din 6 februarie 1924 care o utilizează chiar în titlu.

668Fundament: Problema fundamentului persoanei

5
5 1juridice răsunde la întrebarea: care este suportul acesteia?
în doctrina nu prea îndepărtată s-au formulat teorii6 precum: „teoria statului socialist ,
„teoria directorului“^ şi „teoria colectivului“ susţinută de

Craiovf ^ drep‘ClV"'P8rtea gcnerali'vo1- "■ Tipografia Universităţii din

Gh. Beleiu, Op. cit, pag. 343.
361
dominanta acestei doctrine, prin neluarea în considerare a primelor două teorii.
Această ultimă teorie consideră că în spatele persoanei juridice stă un dublu colectiv:
cel al întregului popor, care justifică proprietatea de stat a bunurilor din patrimoniu,
şi cel al persoanei juridice respective, care justifică dreptul dc administrare directă
asupra aceloraşi bunuri.
Neîndoielnic, aceste teorii sînt excluse ca urmare a procesului de trecere la
economia dc piaţă şi a legislaţiei aferente, în frunte cu Constituţia României din anul
1991.
S-au mai emis „teoria ficţiunii“ şi „teoria realităţii“; aceasta din urmă avînd mai
multe variante: „teoria proprietăţii colective“, „teoria patrimoniului de afecţiune“,
„teoria organică“, „teoria voinţei colective“, „teoria instituţiei , „teoria instituţională“
şi „teoria realităţii tehnice“ .
în acord cu autorul definiţiei persoanei juridice pe care am recomandat-o,
considerăm că soluţia în materia fundamentului persoanei juridice rezultă chiar din
această definiţie: „într-adevăr, persoana juridică este, în esenţă, un colectiv de
oameni, mai mare sau mai mic, după caz... Deasemenea, teza adoptată este
confirmată şi dc Constituţie (art. 47(2)0 şi dc Legea nr. 69/1991 (art. 1 alin. 2)“ 670 671.

II. CLASIFICAREA PERSOANELOR JURIDICE

Enumerare: în stadiul actual al reglementărilor în

materie672 673 sînt persoane juridice:

.........................................

REGLEMENTARE JURIDICĂ

Reglementare de principiu: Prevederile cuprinse în disp. art. 26 lit. e

din Decretul nr. 31/1954 sînt prevederi de principiu şi, potrivit lor, este persoană
juridică „orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu
propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc“.

669Specifice dreptului vremii..

670 Pentru detalii, vezi Gh. Beteiu, Drept civil. Persoanele, 1982, pag. 427-431; M. Costin, Op. cit.,
2 pag. 387- 391; Yolanda Eminescu, în Op. cit, pag. 15-23.
671Gh. Beleiu, Op. cit, 1992, pag. 344.
672 Enumerarea făcută dc art. 26 din Decretul nr. 31/1954 - dreptul comun (legea generala)
aplicabil persoanelor juridice este depăşită.
673Conform disp. art. 25 din Decretul nr. 31/1954 (în vigoare).

362
 B. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE PERSOANEI JURIDICE

Potrivit acestor prevederi de principiu, persoana juridică are următoarele elemente

constitutive: a) organizarea proprie (de sine stătătoare); b) patrimoniul propriu
(distinct); şi, c) scopul propriu în acord cu interesul general obştesc.
Alte dispoziţii reglementative: Diferitele categorii de persoane juridice
îşi găsesc reglementarea specifică în unul sau mai multe izvoare de drept, fiecare dintre
acestea conţinînd dispoziţii consacrate elementelor constitutive ale persoanelor juridice
respective.
Cîteva dispoziţii legale de acest fel:
- art. 6 din Legea persoanelor juridice din 6 februarie 1924, referitoare la obiectul
şi scopul persoanelor juridice674;
- disp. art. 32 alin. 1 din aceeaşi lege, în legătură cu organizarea şi patrimoniul
persoanei675 676;
- dispoziţii din Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 în legătură cu:
posibilitatea asocierii ; capitalul şi numărul acţionarilor în cazul societăţii pe acţiuni în
comandită pe acţiuni677; şi numărul asociaţilor, capitalul social şi aportul în natură, în
cazul societăţii cu răspundere limitată678;

674 „Nu se poate recunoaşte personalitatea juridică a asociaţiunilor şi aşezămintelor care au un obiect ilicit,
contrar ordinei publice sau bunelor moravuri, sau care sînt formate în vederea realizării unui asemenea
scop".
675 „Asociaţiunea, pentru a putea dobîndi personalitate juridică, trebuie să fie compusă din cel puţin 20
membri şi să prezinte o organizare din care să rezulte o voinţă corporativă independentă de voinţa
asociaţilor ca indivizi, constituirea unui patrimoniu social, distinct şi autonom de patrimoniu! individual
al fiecărui asociat".
676 Art. 1 alin. 1: „In vederea efectuării de acte decomcrţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot
asocia şi constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi“.
677 Art. 1 alin. 3: „Capitalul societăţii nu poate fi mai mic de un milion lei, iar numărul acţionarilor mai
mic de cinci“.
678în caz de ¡ipon în natură, acestea vor puiea reprezenta ce) mult 60% din capitalul social".
363
 .........................................................................................................................

II. DOCTRINA ÎN LEGĂTURĂ CU ELEMENTELE

CONSTITUTIVE ALE PERSOANEI JURIDICE

Opinia dominantă: După intrarea în vigoare a Decretului nr.

31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, opinia dominantă (majoritară) cu
privire la elementele constitutive ale persoanei juridice este că sînt elemente constitutive numai
cele învederate deja:
a) organizarea proprie (de sine stătătoare);
b) patrimoniul propriu; şi,
c) scopul propriu în acord cu interesele general-obşteşti.
33

Opinie izolată: S-a susţinut că la cele trei elemente mai

trebuie adăugate, fie unul, fie altul, fie ambele următoare elemente:
- răspundere proprie; şi,
- participare în nume propriu.
Acest punct de vedere este izolat şi, prin consecinţă, n-a rezistat, pentru că, observînd
elementele propuse în plus, se poate constata cu uşurinţă că, în realitate, acestea sînt consecinţa
juridică a elementelor constitutive reţinute de dominanta doctrinei.
 III. PREZENTAREA ELEMENTELOR CONSTITUTIVE

1. Consideraţii generale
Caracteristici: Elementele constitutive ale persoanei
juridice aşa cum au fost reţinute de dominanta doctrinei prezintă următoarele caracteristici:
a) cele trei elemente constitutive sînt generale (generalitatea acestorclcmente) ;
b) legalitatea elementelor constitutive679 680;
c) cumulativitatea celor trei elemente ale persoanei juridice681;
d) cele trei elemente sînt exclusive682 683; şi,
e) diversitatea acestor elemente .
2. Analiza elementelor constitutive ale persoanei juridice
a) Organizarea proprie (de sine stătătoare)
Noţiune: Organizarea proprie (de sine stătătoare)
ca clement constitutiv al persoanei juridice constă în alcătuirea colectivului de oameni ca un tot unitar şi structurarea
lui.
Organizarea proprie Din definiţie rezultă că organizarea pro-
presupune: prie (de sine stătătoare) ca element con
stitutiv al persoanei juridice presupune:
a) compartimentarea colectivului pe activităţile ce se desfăşoară684; şi,
b) precizarea persoanei (persoanelor) care va (vor) reprezenta persoana juridică în raporturile cu cel de-al
treilea685.
Textele citate nu sînt singurele care pot motiva cele susţinute; ele au fost, deci, citate exempli gratia.
b) Patrimoniul propriu

Noţiune:______________________
Prin „patrimoniu propriu“ se înţelege elementul constitutiv al persoanei juridice „care constă în totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor patrimoniale care au ca titular pe însăşi persoana juridică“686.
679Pentru ca sini cerule, fără excepţie, la loatc categoriile de persoane juridice.
680 Aceasta caracteristică rezidă în faptul că cele trei elemente ale persoanei juridice sînt instituite (reglementate) prin lege, de
unde, nici doctrina şi nici jurisprudenţa nu pot adăuga la lege sau suplini legea prin „crearea“ unor noi elemente.
681 Pentru a fi in prezenţa unei persoane juridice legale constituite şi înregistrare, sc cere ca toate cele trei elemente constitutive sl fie întrunite
cumulativ; lipsa oricăreia dintre acestea face ca să nu fim în prezenţa unei persoane juridice legal constituite.
682 Carcaleristicâ rezultînd din împrejurarea că cele trei elemente sînt deopotrivă necesare şi suficiente.
683 Ceea ce însemnează că ele au un conţinut care comportă particularităţi de la o persoană juridcă la alta, cum şi, dc la o categoric de persoane
juridice - la alta.
684 „Regiile autonome pol înfiinţa în cadrul structurii lor: uzine, fabrici, servicii, sucursale şi alte asemenea subunităţi necesare realizării
obiectului de activitate. Modalitatea de constituire a acestora şi relaţiile lor din cadrul regiei autonome şi cu terţi sînt stabilite prin
regulamentul de organizare şi luncţionare al regiei autonome, elaborat de consiliul de administraţie şi aprobat dc organul care a înfiinţat regia
respectivă" (art. 4 alin. 2 din Legea nr. 15/1990).
685 „Activitatea curentă a regiei autonome este condusă de un director general sau un director numit de consiliul de administraţie cu avizul
ministrului de resort, sau, după caz, al conducătorului administraţiei locale de stat“ (art. 15 din Legea nr. 15/1990).
686Gh. Beleiu, Op. cit, 1992, pag. 350.
365
Individualizarea:______________

Patrimoniul propriu este „propriu“ pentru că:

- aparţine numai unei persoane juridice anume (concrete);
- este distinct de patrimoniile persoanelor fizice care compun colectivul persoanei juridice respective; şi,
- este distinct de patrimoniile altor persoane juridice, cum şi de cele ale altor persoane fizice decît cele ce
formează colectivul persoanei juridice în discuţie.
Laturi:______________________

Patrimoniul propriu al persoanei juridice are, ca şi în cazul patrimoniului persoanei fizice, două laturi:
a) latura activă, al cărui conţinut este dat de drepturile patrimoniale - reale ori de creanţă -;
b) latura pasivă, al cărei conţinut este dat de obligaţiile patrimoniale - contractuale sau extracontractuale -.
Diversitate: Diversitatea patrimoniului rezidă în aceea
că structura, regimul juridic al drepturilor şi obligaţiilor diferă, în principiu, de la o categorie de persoane juridice, la
alta687.
c) Scopul propriu

Noţiune:_____________________
Scopul propriu ca element constitutiv al persoanei juridice constă în obiectul de activitate şi este însăşi raţiunea
existenţei subiectului colectiv de drept civil.

687 Pentru edificare, sugerăm a analiza diversitatea drepturilor şi obligaţiilor, deci, diversitatea patrimoniului prin analiza unor texte legale precum:
- Legea nr. 15/1990: art. 4 alin. 1, 5, 7 alin. 1, 8,19, 20 şi 53;
- Legea nr. 31/1990: art. 3, 9, 32, 34 alin. 2 şi 3, 35,36, 37, 38, 39 şi 61.

366
Condiţii: Ca element constitutiv al persoanei
juridice, scopul este considerat valabil dacă întruneşte următoarele două condiţii 688:
a) scopul să fie determinat; şi,
b) scopul trebuie să fie în concordanţă cu interesul obştesc, general.
3. Importanţa juridică a elementelor constitutive ale persoanei juridice

Organizarea de sine stătătoare: Acest element prezintă importanţă din următoarele puncte de
vedere:
a) Este elementul care îngăduie subiectului de drept civil să se înfăţişeze ca un tot unitar
în raporturile în care intră cu alte subiecte de drept;
b) Importanţa acestui element se vădeşte şi cu privire la modul cum se valorifică
capacitatea de exerciţiu a subiectului colectiv de drept; şi,
c) în sfîrşit, cele trei elemente fiind cerute cumulativ, lipsa organizării de sine stătătaore
face ca persoana juridică să nu Fie considerată a fi fost valabil înfiinţată.

Patrimoniul propriu:
Importanţa acestui element constitutiv al persoanei juridice se vădeşte în următoarele:
a) cele trei elemente constitutive sînt cerute cumulativ; dacă patrimoniul nu există,
persoana juridică nu poate fi considerată a fi luat fiinţă;
b) este elementul care justifică şi permite ca persoana juridică să aibă o răspundere
juridică proprie, răspundere care nu s-ar putea materializa în lipsa acestui element constitutiv;
c) în baza acestui element constitutiv, persoana juridică poate participa la raporturile
juridice civile în nume propriu, mai ales, în raporturile juridice civile patrimoniale, conţinutul
acestora implicînd necesarmente subiecte colective care au un patrimoniu propriu; şi,
d) patrimoniul propriu prezintă importanţă pentru ipoteza persoanelor juridice aflate în
sistem, ipoteză în care persoana juridică supradotată nu răspunde pentru obligaţiile civile ale
persoaneijuridice subordonate şi, invers, ultima nu răspunde pentru obligaţiile civile ale primei.
Scopul propriu: Element constitutiv al persoanei juridice,
scopul propriu prezintă importanţă din următoarele puncte de vedere:
a) datorită caracterului cumulativ al elementelor constitutive, lipsa scopului face ca
persoana juridică să nu fie considerată valabil înfiinţată;

688Cele două condiţii rezultă, fără dubiu, din unele texte legale:
- Decretul nr. 31/1954: art. 26 lit. e;
- Legea nr. 15/1990: art. 18 alin. 1 lit. a şi art. 44;
- Legea nr. 3/1990: art. 3, 9 şi 34 alin ultim;
- Decretul-Lege nr. 8/1989: alin. 3-4;
- Decretul-Lege nr. 66/1990: art. 3;
- Decretul- Lege nr. 67/1990: art. 5;
- Legea nr. 36/1991: art. 5 şi 12;
- Legea nr. 33/1991: art. 3; şi,
- Legea persoanelor juridice din 6 februarie 1924: art. 6.
 b) raţiunea existenţei fiecărei persoane juridice este exprimată în scopul ei;
c) prefigurînd limitele principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, scopul propriu al
persoanei juridice determină limitele acestei capacităţi; şi,
d) acest element constitutiv - scopul propriu - dă sens şi direcţiune celorlalte două
elemente constitutive (organizarea de sine stătătoare şi patrimoniul propriu) care, aşa cum
rezultă din chiar definiţia persoanei juridice, sînt afectate realizării lui (scopului propriu al
persoanei juridice).

C. ÎNFIINŢAREA PERSOANEI JURIDICE

I. PRELIMINARII
înfiinţarea persoanei juridice: în esenţă, înfiinţarea persoanei juridice
noţiune:______________________ însemnează crearea unui subiect colectiv
de drept civil, în condiţiile legii.

Persoana juridică se înfiinţează, după caz, fie printr-un singur act juridic, fie prin mai
multe acte juridice care numai considerate împreună pot primi această considerare (duc la
înfiinţarea unei persoane juridice).
Rolul statului în înfiinţarea per- într-un stat de drept, înfiinţarea subiec-
soanelor juridice:_______________ telor colective de drept civil este o pîrghie
de asigurare a unui circuit civil viguros.
Modalităţile juridice de înfiinţare a persoanelor juridice exprimă rolul statului în acest
sens, rol care se evidenţiază în fiecare dintre modalităţile posibile:
a) modalitatea constînd în chiar reglementarea modurilor şi condiţiilor privind înfiinţarea
subiectelor colective de drept civil;
b) statul participă la înfiinţarea subiectelor colective de drept civil prin organele sale
cărora li se recunoaşte competenţa de a emite acte de înfiinţare a acestora; se spune că, în acest
caz, statul înfiinţează direct persoane juridice689;

689Ipoteza înfiinţării organelor de stat.

 c) în alte situaţii, rolul statului se exprimă în ceea ce se cheamă recunoaşterea actului de
înfiinţare al celor ce constituie persoana juridică 690 691 692, ori împuterniceşte organisme, chiar
organizaţii obşteşti să recunoască persoane juridice4 ; şi,
d) statul autorizează înfiinţarea unor persoane juridice, prilej cu care se verifică, atît
legalitatea, cît şi oprtunitatea creării acestora.
Rolul statului în înfiinţarea persoanelor juridice constituie, în acelaşi timp un mijloc de
înfăptuire a principiului fundamental al dreptului civil: principiul îmbinării interesului
individual cu interesul general, obştesc, în acest domeniu al înfiinţării subiectelor colective de
drept civil.

Reglementare juridică: în privinţa reglementării juridice a

înfiinţării persoanelor juridice, trebuie disjuns între dispoziţiile legale care asigură
reglementarea generală a acestui proces şi cele care asigură reglementarea specială.

.................................................................................

II. MODURILE DE ÎNFIINŢARE A PERSOANEI JURIDICE:

CONŢINUT

înfiinţarea persoanei juridice în tratarea acestui mod de înfiinţare a prin actul de dispoziţie
al or- persoanelor juridice, două sînt chestiunile ganului de stat competent: Care
prezintă interes: 1) înţelesul dat ac
tului de dispoziţie competent din punctul de vedere al înfiinţării persoanei juridice; şi 2)
domeniul de aplicare al acestui mod.
1. Prin actul de dispoziţie al organului competent se înţelege actul juridic prin care se
înfiinţează persoana juridică de către organul competent, şi anume:
a) Legea, atribut al Parlamentului;
b) Hotărîrea Guvernului României; şi,

690Ipoteza înfiinţării „centralelor“ organizaţiilor cooperatiste.

691Ipoteza înfiinţării organizaţiilor cooperatiste meiţlcşugărcşli de consum sau de credit.
692 Motiv pentru care vor fi citate numai acele parii ale textului care păstrează actualitatea: „Persoana juridică ta
fiinţă, după cttz:
a) prin actul de dispoziţie al organului competent... de stat;
b) prin actul de înfiinţare al celor cc o constituie, recunoscut de organul... competent a verifica numai dacă sînt
întrunite cerinţele legii pentru ca acea persoană juridică să poată lua fiinţă;
c) prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie, cu prealabilă autorizare a organului... competent a aprecia
oportunitatea înfiinţării ei;
d) printr-un al mod reglementat de lege“.

369
 c) Hotărîrea luată în acest scop de Consiliul Judeţean sau Consiliul local693.
2. Domeniul de aplicare al acestui mod de înfiinţare, în concepţia legii generale în
materie694 a fost rezervat înfiinţării persoanelor juridice de stat, aşa cum rezultă din disp. art. 29
din acest act normativ695.
Acest domeniu de aplicare rămîne ca atare 696 şi după Revoluţia din Decembrie 1989 dar,
sfera lui se va reduce proporţional cu creşterea numărului persoanelor juridice private şi,
respectiv cu înaintarea procesului privatizării.
Domeniul de aplicare a acestui mod de înfiinţare, după Revoluţia din decembrie 1989
rămîne principalul domeniu, încă, idee susţinută de procesul înfiinţării principalelor categorii
de persoane juridice:
- organele puterii legislative697;
- organele puterii executive698;
- organele puterii judecătoreşti, etc.;

înfiinţarea persoanei juridice Acest mod de înfiinţare a persoanelor prin actul de înfiinţare
recunos- juridice se clădeşte pe existenţa a mai
cut:_________________________ multe acte juridice (componente) care,
numai împreună, au efectul scontat: înfiinţarea persoanei juridice.
în consecinţă, prezentarea modului de înfiinţare a persoanelor juridice prin actul de
înfiinţare recunoscut, pretinde, pe de o parte, prezentarea componentelor pe care se clădeşte şi,
pe de altă parte, precizarea domeniului de aplicare.
1. Acest mod de înfiinţare a persoanelor juridice se clădeşte pe următoarele
componente:
a) actul de constituire, adoptat de adunarea generală, conferinţă, congres, după caz;
b) statutul organizaţiei; şi,
c) actul recunoaşterii actului de înfiinţare prin care se realizează verificarea respectării
condiţiilor de legalitate, nu şi a celor de oportunitate a actului de înfiinţare.
în legătură cu aceste două componente se impun următoarele precizări:
- cele trei acte sînt cerute cumulativ;

693Vezi disp. art. 59 m şi p şi 214 din Legea nr. 69/1991.

Marea majoritate a „acielor de dispoziţie“ prin al căror efect se înfăţişează persoane juridice sînt Hotărîri ale
Guvernului. Acestea constituie majoritatea, ca urmare a faptului că, potrivii dispoziţiilor Legii nr. 15/1990,
transformarea forţelor unităţii economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat,
constituie m ijlocul de realizare a reformei sub aspect instituţional.
694Decretul nr. 31/1954.
695 „Instituţiile de stat, ca persoane juridice, pot fi înfiinţate, prin lege, decret sau hotărîrea Consiliului de Miniştri, iar
întreprinderile şi organizaţiile economice de stat şi prin actul unui organ local al puterii de stat ori prin actul unui
organ central sau local al administraţiei de stat, in condiţiile stabilite prin lege, decret sau Hotărîre a Consiliului de
Miniştri. Instituţiile şi întreprinderile anexe se înfiinţează în acelaşi mod ca şi organizaţiile... pe lîngă care
funcţionează".
696Ca domeniu.
697Decretul-Lege nr. 92/1990.
698 Vezi: Decretul-Lege nr. 92/1990; Legea nr. 1/1990; Legea nr. 37/1990; Legea nr. 69/1991; Legea nr. 6/1990.

370
 - primele două componente (prevăzute la lit. a şi b), împreună, constituie ceea ce se
cheamă în mod obişnuit (generic) „actul de înfiinţare“ a persoanei juridice;
- cele trei componente primesc urmarea legală (îşi produc efectul creat de persoana
juridică) numai dacă sînt completate cu încă o operaţie: înregistrarea persoanei la organul
prevăzut de lege; cel mai adesea acest organ este organul fiscal al locului sediului persoanei
juridice.
2. Domeniul de aplicare. în această privinţă, se impun cîteva precizări:
a) lâ origine, acest mod de înfiinţare a persoanelor juridice a avut în vedere
organizaţiile cooperatiste şi unităţile lor anexe, subiecte considerate aşa cum erau înţelese în
dreptul vremii699, aşa cum, de altfel, rezultă din disp. art. 28 lit. b din Decretul nr. 31/1954, şi
art. 30 din acelaşi act normativ700;
b) legislaţia următoare Revoluţiei din Decembrie 1989 păstrează acest mod de înfiinţare al
persoanelor juridice. Credem însă că, în privinţa substanţei unităţilor înfiinţate de această
modalitate opereză schimbările impuse de conţinutul şi esenţa procesului de tranziţie de la
economia super centralizată, la economia de piaţă.
într-adevăr, acest mod de înfiinţare a persoanelor juridice subzistă prin unele texte legale
cuprinse în Decretul-Lege nr. 66/1990 701 şi Decretul Lege nr. 67/1990 702, care, unite cu cele ale
art. 28 lit. b şi 30 din Decretul nr. 31.1954, îi dau fizionomia şi conţinutul actual.

înfiinţarea persoanelor juridice

Acest mod de înfiinţare a persoanelor juridice diferă de celelalte moduri, atît

prin componentele pe care se clădeşte, cît şi prin domeniul său de aplicare.

699Cooperativele de orice fel şi unităţile lor, înţelese ca organizaţii socialiste.

700 In înţelesul acestor texte legale, acest mod de înfiinţare era specific pentru organizaţiile cooperatiste, precum şi
pentru „... instituţiile şi întreprinderile anexe, create de acestea...“. Acestea din urmă „... sînt persoane juridice prin
recunoaşterea înfiinţării lor de către organele şi în condiţiile prevăzute de lege“.
701Dccrelul-Lcgc nr. 66/1990 cuprinde următoarele reglementări în materie:
- „Cooperativele meşteşugăreşti se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit statutelor adoptate de
adunările generale, pe baza statutului cadru aprobai de Congresul Cooperaţiei meşteşugăreşti“ (art. 7);
- „Uniunile de cooperative şi Uniunea Centrala a Cooperativelor Meşteşugăreşti iau fiinţă, se organizează şi
funcţionează potrivit statutelor adoptate, după caz, de conferinţe sau de Congresul Cooperaţiei meşteşugăreşti.
Acestea suit conduse de organele alese potrivii statutului" (ari. 9);
- „Recunoaşterea înfiinţării cooperativelor meşteşugăreşti şi a uniunilor cooperatiste se face de către consiliul
organizaţiei cooperatiste ierarhic superioare. Aceastea dobîndesc personalitate juridică prin înregistrarea la
organele de stat competente, potrivit legii“ (art. 10 );
- „Unităţile de producţie şi prestări servicii ale organizaţiilor Cooperaţiei meşteşugăreşti se înfiinţează de acestea
prin hotărîre a adunării generale a fiecăreia dintre aceste organizaţii“ (art. 11).
702Decretul-Lege nr. 67/1990 conţine, în materie, următoarele dispoziţii:
- „Cooperativele de consum şi cooperativele de credit, uniunile judeţene ale acestora şi Uniunea Centrală a
Cooperativelor de Consum şi de Credit se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit prezentului Decrct-
Lege şi statutului“ (art. 6);
- „Uniunea centrală, uniunile judeţene şi cooperativele pot înfiinţa întreprinderi şi unităţi proprii cu sau fără
personalitate juridică, in vederea realizării activităţilor economice. Criteriile de înfiinţare, organizare şi
funcţionare a acestora se stabilesc de către Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum şi de Credit“ (art. 9).

371
 1. Componente. înfiinţarea persoanelor juridice prin actul de înfiinţare autorizat se
clădeşte pe următoarele componente (acte juridice):
a) actul de constituire, de regulă, un contract de societate, ori unul de asociere, încheiate
în formă autentică (notarială);
b) Statutul societăţii, asociaţiei..., deasemeni, de regulă act autentic;
c) actul de autorizare, act care emană, după caz, fie de la justiţie, fie de la un organ al
puterii executive.
Şi în legătură cu componentele acestui mod de înfiinţare se impun unele precizări:
- cele trei acte sînt cerute cumulativ;
- în unele cazuri, legea pretinde, în plus, operaţia de înmatriculare, înregistrare ori
înscriere, după caz, operaţie de care depinde, în principiu, dobîndirea capacităţii de folosinţă.
2. Domeniu de aplicare. La sorginte, acest mod de înfiinţare privea organizaţii obşteşti
precum: sindicatele, uniunile de scriitori, artişti sau compozitori, asociaţiile cu scop
nepatrimonial, cum şi întreprinderile şi instituţiile anexe create de ele703.
Domeniul de aplicare al acestui mod de înfiinţare a persoanelor juridice suportă influenţa
reglementativă a actelor normative (apărute după 22 Decembrie 1992, ceea ce face ca
dispoziţiile legale citate704 705 706 să fie, practic, modificate, dacă nu obligate chiar, întrucît, astăzi,
autorizarea înfiinţării persoanelor juridice îşi găseşte reglementarea în mai multe acte
normative ceea ce înseamnă, implicit, schimbări în privinţa sferei acestui mod; astfel:
- autorizarea se dă de către Tribunalul Municipiului Bucureşti, în condiţiile art. 2 şi 3 din
Decretul-Lege nr. 8/1989;
- organizaţiile de scriitori, artişti plastici şi compozitori, creatori de film şi de teatru
funcţionează potrivit Decretului- Lege nr. 27/19906';
- asociaţiile şi fundaţiile fără scop patrimonial sînt supuse, în privinţa autorizării disp.
Legii nr. 6/februarie 1924;
- societăţile comerciale române sînt „autorizate“ de instanţa judecătorească, avînd avizul
consultativ al Camerei teritoriale de Comerţ;
- societăţile comerciale cu participare străină sau, exclusiv străină sînt „autorizate“ de
instanţele judecătoreşti, după obţinerea prealabilă a „autorizării“ Agenţiei Naţionale de
Dezvoltare ,

703 „Organizaţiile obşteşti, ca sindicatele, uniunile de scriitori, artişti sau compozitori, asociaţiile cu scop
nepatrimonial, precum şi întreprinderile anexe create de acestea sînt persoane juridice, dacă au autorizarea
prealabilă a înfiinţări lor, dată de către organele şi în condiţiile prevăzute de lege“ (art. 31 din Decretul nr.
31/1954).
704Vezi supra, nota nr. 5X.
705 Aceste organizaţii funcţionează „... în temeiul statutului propriu şi au dreptul să-şi aleagă forma şi structura
organizatorică pe care le consideră cele mai potrivite specificului activităţii lor“ (art. 1 alin. 2 din Decretul nr.
27/1990); „Scriitorii, artiştii plastici, compozitorii, creatorii de film şi de teatru se pot asocia, potrivit specificului
lor de creaţie, în organizaţii profesionale, cu personalitate juridică, potrivii prevederilor legale în vigoare“ (art. 1
alin. 1 din acelaşi Decret-Lege).
706Conform disp. Legii nr. 31/1990 şi nr. 35/1991.

372
 - reprezentanţele societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine sînt
autorizate“ de Departamentul Comerţului Exterior din Ministerul Comerţului ;
- camerele de comerţ şi industrie din România sînt „autorizate“ de către Guvern 707 708;
- societăţile bancare şi de asigurare sînt „autorizate“ de Banca Naţională a României,
urmată de Hotărîrea Guvernului.
înfiinţarea persoanelor juridice Această formulare „printr-un alt mod printr-un alt mod
prevăzut de prevăzut de lege“, face ca acest mod de
lege:________________________ înfiinţare a persoanelor juridice să poată
fi privit ca un „mod deschis“, în sensul că ori de cîte ori legiuitorul va considera necesar, va
putea stabili o posibilitate distinctă de cele cunoscute pentru apariţia unei persoane sau
categorii de persoane juridice.
în stadiul actual al reglementărilor juridice din ţara noastră, sînt considerate a se înfiin^
astfel:
1. statul român709 710 711;
2. misiunile diplomatice şi oficiile consulare se înfăţişează prin actul şefului statului
român, ia propunerea guvernului ,
3. asociaţiile de locatari*1, şi,
4. asociaţiile de cooperare pentru construcţia de locuinţe proprietate personală712.
SECŢIUNEA A II-A

CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI JURIDICE

A. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA CAPACITĂŢII CIVILE A

PERSOANEI JURIDCE

Capacitatea juridică şi Persoana juridică este titular atît al capacitatea civilă a persoanei
capacităţii juridice (de drept), cît şi al juridice: capacităţii civile.
1. Capacitatea juridică (de drept) este aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi
şi obligaţii, în general, iară a distruge după ramura de drept căreia aceste drepturi şi obligaţii îi
aparţin.

707Vezi disp. în materie din Dccrciul-Lege nr. 122/1990.

708 „Camerele de comerţ §i industrie teritoriale se înfiinţează din iniţiativa comercianţilor ţi dobîndesc personalitate
juridicii pc data rccunoaţterii înfiinţării de către guvern“ (art. 2 din Decrctul-Lcge nr. 139/1990).
709 Este considerat astfel prin disp. art. 25 din Decretul nr. 31.1954, atunci cînd statul participă direct la raporturile
juridice civile, prin Ministerul Einanlclor.
710 , .înfiinţarea, desfiinţarea ţi schimbaica ranguiui misîunitordiplomalicc ţi oficiilor consulare se fac prin decret al
Preşedintelui Rom.în iei, la propunerea fjuvciuuîuî“ (nrt, unic a) legii nr. 31/1991).
711Vezi disp. art. 65 din Legea nr. 5/1973 ţi Statului acestora, prin Decretul nr, 387/1977.
712Acestea iau fiinţă prin simpla constituire, în condiţiile legii (HCM nr. 2189/1969).

373
 Capacitatea juridică (de drept) a persoanei juridice este unică, pentru că o persoană
juridică are o singură capacitate juridică; ea există însă prin capacităţile de ramură.
2. Capacitatea civilă a persoanei juridice este aptitudinea acesteia de a avea drepturi şi
obligaţii civile (capacitatea de folosinţă), de a dobîndi drepturi subiective civile şi de a-şi
asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte juridice de către organele de
conducere (capacitatea de exerciţiu).
Capacitatea civilă coexistă cu celelalte capacităţi de ramură, împreună cu care formează
capacitatea juridică (de drept) a persoanei juridice.
In context se reţine că, raportul dintre capacitatea juridică şi capacitatea civilă este un
raport ca de la gen (întreg), la specie (parte), genul (întregul) fiind capacitatea juridică, specia
(partea) fiind capacitatea civilă.
întinderea capacităţii civile a Capacitatea civilă este o capacitate de
persoanei juridice: _____ ramură, ceea ce însemnează că întindei ea
ei nu poate depăşi „graniţele“ dreptului civii fi9, de unde rezultă că regulile care o cîrmuiesc se
aplică numai în raporturile juridice civile713 714.
Elemente:
Capacitatea civilă a persoanei juridice se
clădeşte, ca şi în cazul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, pe două elemente:
a) capacitatea de folosinţă (aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii
civile);
b) capacitatea de exerciţiu (aptitudinea de a dobîndi şi exercita drepturi civile şi de a-şi
asuma şi executa obligaţii civile).
B. COMPONENTELE CAPACITĂŢII CIVILE A PERSOANELOR
JURIDICE

I. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI JURIDICE

1. Consideraţii generale
Definiţie:_______________________ Capacitatea de folosinţă a persoanei
juridice este componenta capacităţii civile a subiectului colectiv de drept civil ce constă în
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile.

713 Pentru dezvoltări, vezi Gh. Beleiu, Op. cit, în „Studii de drept românesc“, 1990, nr. 2 pag. 163 şi urm.
714 în celelalte categorii de raporturi juridice (aparţinătoare altor ramuri) se aplică regulile stabilite în normele fiecărei
ramuri.

374
 In literatura de specialitate, aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile este desemnată
constant prin expresia „capacitatea de folosinţă“, în timp ce, în legislaţie se folosesc, alternativ,
expresiile: „capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii“715 şi „personalitate juridică“716.

Recent s-a propus ca, de lege ferenda, să se utilizeze numai expresia „capacitate de
folosinţă“ şi pentru persoana juridică, expresia „personalitate juridică“ trebuind să desemneze
calitatea de subiect de drept în general, adică, „capacitatea de drept“717.
Caractere juridice: Capacitatea de folosinţă a persoanei
j uridice are următoarele caractere juridice:
a) legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice718;
b) inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice719 720:
c) capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este i n t a ng i b i l ă,
d) generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice721; şi,
e) specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, este caracterul juridic
potrivit căruia drepturile şi obligaţiile civile sînt circumscrise principiului specialităţii
capacităţii de folosinţă .
2. începutul şi încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
a) începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
Reglementarea de principiu: Rglementarea de principiu a începutului
capacităţii de folosinţa a persoanei juridice se află în disp. art. 32' şi 33 din Decretul nr.
31/1954 privitor Ia persoanele fizice şi persoanele juridice.
Din textele citate se pot desprinde următoarele idei:
a) disp. art. 32 fac deosebiri între:
- persoanele juridice supuse înregistrării; şi,
- persoanele juridice supuse înscrierii.
Textul face, însă, trimitere la legile (actele normative) care reglementează diferitele
categorii de persoane juridice;
b) disp. art. 33 clasifică persoanele juridice în raport de începutul capacităţii de folosinţă
(de a avea drepturi şi obligaţii) în:

715în art. 33 din Decretul nr. 31/1954.

716în Decretele-Legi nr. 8/1989,66 şi 67/1990 cum şi în Legea nr. 36/’91.
717Gh. Beleiu, Op. cit., pag. 374.
718 însuşirea acesteia de a fi institutită numai prin lege (de a rezulta numai din lege) care îi stabileşte începutul,
încetarea şi conţinutul.
719 Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice nu poate fi înstrăinată ori cedată şi nici nu se poate renunţa, în tot sau
în parte, la ea.
720 Nu se pot aduce îngrădiri capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, decît în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege.
721 Este ceea ce se cheamă caracterul ei abstarct, adică însuşirea de a avea drepturi şi obligaţii civile în general, fără o
enumerare sau precizare limitativă.

375
 - persoane juridice supuse înregistrării, a căror capacitate de folosinţă începe de la data
înregistrării; şi,
- celelalte persoane juridice, a căror capacitate de folosinţă începe în raport de modul de
înfiinţare aplicabil, adică:
- de la data actelor de dispoziţii care le înfiinţează;
- de la data recunoaşterii actului de înfiinţare;
- de la data autorizării înfiinţării; şi,
- de la data îndeplinirii cerinţei, alta decît cele de mai sus, pe care legea o prevede; 722 723
724

c) deasemeni, din disp. art. 33 se reţine distincţia între:

- începutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice (denumită în alin. 1 şi 2
„capacitate de a avea drepturi şi obligaţii“); şi,
- începutul capacităţii de folosinţă limitată (restrînsă), denumită în alin. 3 „capacitate“.

Reglementări (dispoziţii) Reglementărilor de principiu cuprinse în

speciale: disp. art. 32 şi 33 din Decretul nr.
31/1954, referitoare la începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, li se adaugă unele
dispoziţii speciale, cuprinse în diverse acte normative, pe care le cităm, în ordine cronologică:
- Legea nr. 21/1924725;
- Decretul nr. 378/1977726;
- Decretui-Lege nr. 8/1989727 728 729;
- Decrelul-Lege nr. 66/1990 ,
uc

722 Principiu potrivit căruia persoana juridică dobîndeşte numai acele drepturi civile şi îşi asumă numai acele obligaţii
civile care conduc la realizarea scopului propriu sau sînt în legătură cu el.
723 „Persoanele juridice sînt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile care le sînt aplicabile reglementează această
înregistrare sau înscriere“.
724 „Persoanele juridice care sînt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data
înregistrării lor.
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit dispoziţiilor art. 28, de
la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data
îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere ori de data îndeplinirii
celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cît
priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi
necesare, dar numai întrucît acestea sînt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil“.
725 „Persoana juridică va avea fiinţă numai de la data înscrierii deciziunii de recunoaştere rămasă definitivă, în
registrul special care va fi linul în acest scop la grefa fiecărui tribunal civil“ (art. 4).
726 „Asociaţia locatarilor dobîndcşte personalitate juridică de la data înregistrării la organele financiare locale" (art. 1
din Statutul privind oganizarea şi funcţionarea asociaţiilor locatarilor, aprobai prin Decretul respectiv).
727 „De la data rămîncrii definitive a deciziei de admitere a înregistrării, partidelor politice dobîndesc personalitate
juridică" (art. 4 alin. ultim).
728 „Acestea dobîndesc personalitate juridică prin înregistrare la organele de stal competente, potrivit legii“ (art. 10
alin. 1, partea a II- aj.
729 „Organizaţiile, întreprinderile şi alte unităţi ale cooperaţiei de consum şi de credit, dobîndesc personalitate
juridică, prin înregistrare la organele de stal competente, potrivit legii“ (art. 8 alin. 1).

376
 - Decretul-lege nr. 66/1990 ,
- Dccretul-Lege nr. 122/1990730;
- Decretul-Legc nr. 139/1990731;
- Legea nr. 15/1990732 733;
- Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 ;
- Legea nr. 36/1991734; şi,
- Legea nr. 54/1991735.

In cepului capacităţii de Reglementarea începutului capacităţii de folosinţă restrînsă a

persoanei folosinţă restrînsă se află în dispoziţiile juridice: art. nr 33 alin. 3 din Decretul
nr. 31/1954.
Potrivit dispoziţiei legale citate, începutul capacităţii de folosinţă restrînsă (cunoscută în
doctrină şi sub denumirea de „capacitate anticipată de lege“):
....chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere ori de
data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la
data actului de înfiinţare cît priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea
obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucît acestea sînt
cerinţe pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil“.

b) încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice

încetarea capacităţii restrinse: Din modul de reglementare realizată de

disp. art. 33 alin. 3 din Decretul nr 31/1954, rezultă că sîntem în prezenţa unei capacităţi de
folosinţă limitată şi anticipată:
- limitată, pentru că se rezumă la ceea ce conduce la înfiinţarea valabilă a persoanei
juridice; şi,
- anticipată, pentru că, prin derogare de la celelalte dispoziţii cuprinse şi acelaşi art. 33,
aceasta începe mai devreme decît „momentul regulă“ pentru fiecare dintre ipotezele cunoscute.
încetarea acesteia are loc:

730 „în termen de cel mult 15 zile de la data eliberării autorizaţiei reprezentanţa se înregistrează la Camera dc Comerţ
şi Industrie a României şi 13 Direcţia generală a finanţelor publice a judeţului în a cărei rază teritorială îşi are
sediul“ (art. 7).
731 „Camerele de comerţ şi industrie teritoriale se înfiinţează din iniţiativa comercianţilor şi dobîndesc personalitate
juridică pedala recunoaşterii înliinţarii de către guvern“ (art. 2).
732 „tn baza... societatea comercială se înscrie în registrul camerelor de comerţ şi industrie. Actul de înfiinţare se
publică în Monitorul Oficial al României“ (art. 18 alin. 2).
733 „Societatea este persoană juridică din ziua înamtriculării în registrul comerţului. Înmatricularea se face cu
condiţia prezentării dovezii că s-a solicitat publicarea în Monitorul Oficial“ (art. 4 alin. 3); în art. 24 alin. 2 din
aceeaşi lege se prevede: „Societatea este persoană juridică din ziua înmatriculării în registrul comerţului.
înmatricularea se face numai cu respectarea art. 4 alin. ultim".
734«0 „De la data înscrierii societatea agricolă dobîndeşte personalitate juridică“ (art. 16 alin. 1).
735 „Sindicatul dohîndeşte personalitate juridică de Ia data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti de admitere a
cererii de înscriere“ (art. 19).

377
 a) la data înregistrării persoanei juridice736 737;
b) la data înscrierii persoanei juridice92;
c) ia data înmatriculării persoanei juridice738;
d) I.a data recunoaşterii actului de înfiinţare a persoanei juridice739; şi,
e) La data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti de admitere a înregistrării.
încetarea capacităţii de Neexistînd reglementări consacrate folosinţă deplină:
capacităţii de folosinţă depline, se admite
că aceasta încetează odată cu încetarea fiinţei persoanei juridice.

3. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice

în cazul capacităţii de folosinţă Cu privire la conţinutul capacităţii de restrînsă: folosinţă

restrînsă reglementată de disp.
art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, s-au conturat următoarele două păreri:
a) este format numai din asumarea de obligaţii, nu şi la dobîndirea de drepturi 740; şi,
b) conţinutul capacităţii de folosinţă limitată priveşte atît dobîndirea de drepturi, cît şi
asumarea de obligaţii741.

în cazul capacităţii de folosinţă Conţinutul capacităţii de folosinţă depline: depline a

persoanelor juridice este ex
primat sintetic în chiar definiţia acesteia şi anume, în acea parte care se arată că este
„aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile...“ 742.
Determinarea conţinutului acestei părţi a capacităţii civile se mai poate face cu ajutorul
următoarelor două criterii743 744:
a) în raport de natura drepturilor şi obligaţiilor civile, conţinutul capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice este dat de aptitudinea de a avea:
- totalitatea drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale civile ce formează latura
activă a acestuia; şi,
- totalitatea obligaţiilor patrimoniale şi nepatrimoniale civile ce formează latura posesivă
a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice; şi,
b) în raport de criteriul izvorului drepturilor şi obligaţiilor distingem între:
- drepturile şi obligaţiile care au ca izvor legea:
736Cînd este înlocuită cu capacitatea de folosin(ă deplină.
737Deasemeni, ea este înlocuită cu capacitatea de folosinţă deplină.
738Idem.
739Ibidem.
740 Traian Ionaşcu, în Organizaţiile socialiste ca persoane juridice în România, pag. 113 şi urm.
741 Vezi Constantin Stătescu, Op. cit., 1970, pag. 427 şi urm.; Gh. Beleiu, Op. cit, 1992, pag. 379-380.
742 Modul sintetic de determinare a conţinutului capacităţii depline de folosinţă a persoanei juridice.
743Modul analitic de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă depline.
744 Evenimentele juridice şi acţiunile ori inacţiunile omeneşti săvîrşite fără intenţia anume de a produce efecte
juridice, dar de producerea cărora legea leagă producerea unor anumite efecte juridice.

378
 - drepturile şi obligaţiile care au ca izvor actul juridic; şi,
i

- drepturile şi obligaţiile care au ca izvor faptele juridice stricto sensu .

Pentru stabilirea limitelor conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice se ţine
seamă şi de următoarele reguli:
a) sînt anumite drepturi şi obligaţii civile pe care numai persoana fizică le poate avea (nu
şi cea juridică)745 746 747 748 749; asemenea drepturi şi obligaţii nu intră în conţinutul capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice;
b) la determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei juridice contribuie şi
caracterul (natura) fiecărei categorii de persoane juridice, potrivit criteriului ramurilor de drept
în care sînt subiecte reprezentative ; şi,
c) scopul persoanei juridice constituie limita esenţială a conţinutului capacităţii de
folosinţă a acesteia, limită care se referă la ceea ce se cheamă obiectul de activitate al acestui
subiect colectiv de drept. Scopul persoanei juridice (obiectul de activitate) dau conţinutul,
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.

Principiul specialităţii 1. Reglementare. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a

per- capacităţii de folosinţă este consacrat în soanei juridice: disp. art. 34 din Decretul nr.
31/19541U"
şi în disp. art. 9 din Legea nr. 21/1924 04.
2. Definiţie. în raport de conţinutul textelor citate, principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă a fost definit ca fiind „... acea regulă, de drept civil, potrivit căreia, prin acte juridice,
persoana juridică nu poate avea decît acele drepturi şi obligaţii civile care sînt în concordanţă
cu scopul ei“
3. Limita acţiunii principiului. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a
persoanelor juridice se referă numai la actele juridice civile, nu şi la actele juridice în
general750. în contextul renunţării la economia super centralizată, bazată pe planificare, şi
trecerii la economia de piaţă, limitele capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice şi, respectiv
ale principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, trebuie să devină şi, deci , să fie con-
siderate mult mai elastice.

745Cu titlu de exemplu: nume, sănătate, onoare, reputaţie etc.

746Vezi Gh. Beleiu, Op. cit, pag. 380.
747 „Persoana juridică nu poate avea decît acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut.
Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul“.
748 „Persoanele juridice de drept privat, căzînd sub prevederile legii de fată, nu se pot folosi decît de drepturile ce le
sînt necesare pentru realizarea scopului şi destinajiunii lor.
Ele nu pot contracta obligaţiuni decît tot în vederea realizării acestui scop şi acestei destinatiuni".
749Gh. Beleiu, Op. cit, pag. 381.
750Pentru detalii, vezi Gh. Beleiu, Op. cit, pag. 381- 383.

379
 în legătură cu conţinutul capacităţii de folosinţă a statului român, se impun următoarele
precizări:
a) despre capacitatea de folosinţă a statului român se poate vorbi numai în considerarea
lui ca persoană juridică751; şi,
b) ceea ce este caracteristic (particular) pentru conţinutul capacităţii de folosinţă a statului
ca persoană juridică, este faptul că legea precizează cazurile în care el este titular de drepturi şi
obligaţii în nume propriu, şi anume:
- ca titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor ce-i aparţin 752;
- ca moştenitor al succesiunilor vacante753; şi,
- ca răspunzător pentru erorile judiciare754.
4. Sancţiunile ce se aplică pentru nerespectarea regulilor privind capacitatea de
folosinţă a persoanei juridice

Sancţiune:______ ______________ Nerespectarea regulilor privind

capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice se sancţionează cu nulitatea absolută a actului
juridic civil.
Nerespectarea acestor reguli poate privi încheierea actului juridic în lipsa capacităţii de
folosinţă sau în încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.

II. CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI JURIDICE

1. Consideraţii generale
Definiţie:_____________________Capacitatea de exerciţiu este cea de a
doua componentă a capacităţii civile a persoanelor juridice şi priveşte posibilitatea participării
persoanei juridice la raporturile juridice civile prin încheierea de acte juridice civile.
în acest context, capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice se înfăţişează a fi
aptitudinea unui asemenea subiect de a dobîndi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi
asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile, de către organele
sale de conducere.
Particularitate: Persoana fizică este aptă să aibă elemen-
tul psihologic (lăuntric) voinţa şi elementul cognoscibil exprimat în discernămînt, clemente
specifice numai omului, premise cu care el se naşte, dar care, pe parcursul creşterii, devin
adevărate calităţi şi în baza cărora individul îşi poate manifesta voinţa juridică.

751 Stalul este persoană juridică in raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu ca subiect de drepturi ¡¡i
obligaţii" (art. 25 alin. I din Decretul nr. 31/1954).
752 Vezi disp. în materie din Constituţia Komiinieî; Vezi şi: Legea nr. 4/1937 nr 5/1973 Decretul-Legc nr. 61/1990,
Legea nr. 15/1990, Legea nr. 18/1991 etc.
753Vezi disp. art. 477 şi 680 C. civil.
754Vezi disp. art. 504- 506 C. procedură penală.

380
 Persoana juridică privită a fi un colectiv de oameni nu este susceptibilă, organic, să aibă
voinţă şi, lotuşi, ea este înfiinţată spre a deveni participant la raporturile juridice civile. Este
motivul pentru care legiuitorul a creat un „artificiu“ juridic, în baza căruia consideră că voinţa
persoanei fizice din organul de conducere este însăşi voinţa persoanei juridice.
Acest „artificiu“ (procedeu) este, în conţinutul său, o formă a reprezentării legale a
persoanei juridice şi anume, reprezentarea legală a persoanei juridice de către organele de
conducere proprii.
S-a spus, pe bună dreptate, că reprezentarea legală a persoanei juridice prin organele sale
„... este obligatorie pentru că este organic necesară“ .
Reglementarea legală Reglementarea generală (de principiu) a
de principiu: capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice se află în disp. art. 35 şi 36
din Decretul nr. 31/1954.
Reglementarea cuprinsă în aceste două texte este generală, pentru că, în ultimă instanţă,
cuprinde regulile generale privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice:
a) persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile prin organele sale;
b) persoana juridică încheie acte juridice prin organele sale, în limitele puterilor conferite,
acte considerate de lege a fi ale însăşi persoane juridice;
c) faptele licite sau ilicite săvîrşite de organele persoanei juridice o obligă chiar pe
aceasta, cu condiţia ca să fi fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor; 755 756 757
d) faptele ilicite atrag, pe lîngă răspunderea persoanei juridice şi răspunderea personală a
celui ce le-a săvîrşit; acesta din urmă răspunde atît faţă de persoana juridică cît şi faţă de terţi;
şi,
e) regulile din materia mandatului cîrmuiesc, prin asemănare, raporturile în care se află
persoana juridică şi persoanele fizice din organele sale de conducere, dacă prin lege, actul de
înfiinţare sau statut nu s-a prevăzut altfel.

Dispoziţii cuprinse în alte acte Sînt grupate sub acest titlu, dispoziţiile normative:
referitoare la capacitatea de exerciţiu
cuprinse în actele normative aplicabile diferitor categorii de persoane juridice.

75511) Gh. Belciu, Op. cit., pag. 384.

756 „Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de
organele persoanei juridice. în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sînl actele persoanei juridice însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvîrşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu
prilejul exercitării funcţiilor lor.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvîrşit atît faţă de persoana juridică, cît şi faţă de cel
de-al treilea“.
757 „Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sînt supuse, prin asemanare, regulilor
mandatului, dacă nu s-au prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare sau statul“.

381
 Trimiterile la textele legale respective se vor face în funcţie de criteriul folosit pentru
clasificarea persoanelor juridice în persoane juridice de stat, persoane juridice cooperatiste,
persoane juridice private şi persoane juridice mixte
a) Pentru situaţia în care statul participă direct, prin Ministerul Finanţelor, la raporturile
juridice civile:
- art. 25, alin. 2 din Decretul nr. 31/1954.
- art. 2 alin. 1 din Legea nr. 37/1991 privind activitatea bancară;
- legea fondului funciar nr. 18/1991, partea referitoare la terenurile proprietate de stat care
sînt administrate de Agenţia pentru Dezvoltare şi Amenajare Rurală;
b) Cînd este vorba de instituţiile publice, dispoziţiile Legii nr. 10/1991: art. 30 şi 35;
c) In ceea ce priveşte Guvernul României: art. 42 alin. 2 din Legea 62/1991;
d) pentru unităţile administrativ-teritoriale:
- art. 42 alin. 2 din Legea nr. 69/1991;
- art. 43, f din aceeaşi lege; şi,
- art. 67 d din aceeaşi lege;
e) în privinţa regiilor autonome art. 12 şi 15 din Legea nr. 15/1990 privind regiile
autonome şi societăţile comerciale;
f) în privinţa societăţilor comerciale cu capital de stat: art. 212 din Legea societăţilor
comerciale nr. 31/1992;
f) în privinţa societăţilor bancare: art. 4 alin. 2 din Legea nr. 33/1991;
g) cu privire la persoanele juridice cooperatiste şi obşteşti: art. 7 din Decretul-Lege nr.
67/1990. 758

758Vezi prezentarea făcută de Gh. Deleiu, Op. cit., pag. 385-392.

382
 h) pentru persoanele juridice private, inclusiv cele mixte: Legea nr. 31/1991: art. 40-43,
45-48, 58,59, 72, 74, 76, 80, 81, 83, 86, 89 alin. 4 şi 5 90,93-94,96-98,101,105,136-137,144-
145,145 şi 210;
i) în privinţa societăţilor agricole: art. 36 alin. 1,3,8,40,43 şi 54 din Legea nr. 36/1991;
j) în privinţa investiţiilor străine: art. 9 lit. a Legea nr. 35/1991;
k) cu privire la persoanele fizice supuse disp. Legii nr. 21/1924: art. 11 şi 12 din aceeaşi
lege; şi,
l) în privinţa asociaţiilor de locatari: art. 16 din Statutul asociaţiilor locatarilor.
2. începutul şi încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
a) începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice

început:_____________________ Legea nu precizează momentul în care

începe capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice. în acest context, literatura de specialitate a
înregistrat două puncte de vedere:
a) s-a susţinut că momentul dobîndirii capacităţii de exerciţiu este unul şi acelaşi cu cel al
dobîndirii capacităţii de folosinţă1 ,
b) s-a susţinut, pe de altă parte, că momentul dobîndirii capacităţii de exerciţiu este
momentul desemnării organelor de conducere759 760.
Reluînd concluziile la care s-a ajuns în lucrări mai vechi 761, cea mai recentă dintre lucrările
în materie762 susţine punctul de vedere potrivit căruia capacitatea de exerciţiu a persoanei
juridice începe de la înfiinţarea acesteia, adueîndu-se următorul argument: în acest fel trebuie
interpretate disp. art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954763.

759S.N. Bratus, Subiectele dreptului civil, E.S.L.I., Bucureşti, 1953, pag. 254.
760 Traian lonaşcu, Op. cit., (Organizaţiile...), pag. 141; Constantin Stălescu, Op. cit, 1970, pag. 435.
761Oh. Beleiu, Op. cit., 1987, pag. 277-278.
762Idem, Op. cit., pag, 393-394.
763 ..... chiar înainte de dala înregistrării sau dala actului de recunoaştere ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar
fi prevăzute persoana juridică are capacitate chiar de la data actului dc înfiinţare cît priveşte drepturile constituite
în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare cc ar fi necesare dar numai intrucit acestea
sîut cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil“.
Limite: Mai buna precizare a conţinutului
capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice se poate realiza prin precizarea limitelor:
a)capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice este prima şi cea mai importantă dintre
limite: capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice nu poate excede, nici în timp şi nici ca
sferă, capacităţii de folosinţă, ceea ce înseamnă că principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă ţărmureşte în aceiaşi măsură şi pe cea de exerciţiu. Pe de altă parte, dacă în cazul
capacităţii de folosinţă drepturile şi obligaţiile civile ce-i dau conţinutul pot izvorî, fie din acte
juridice, fie din fapte juridice stricto-sensu, în cazul capacităţii de exerciţiu a persoanelor
fizice, drepturile şi obligaţiile izvorăsc numai din actele civile, ceea ce însemnează că, aceasta
din urmă, nu numai că nu poate avea o sferă de cuprindere mai mare decît prima, ci
383
 b) încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice

încetare:____________ Nici momentul încetării capacităţii de

exerciţiu a persoanei juridice nu este precizat de lege.
Pornindu-sc de la relaţia dintre capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, relaţie
potrivit căreia, capacitatea de exerciţiu nu poate începe (exista) mai înainte să se fi născut cea
de folosinţă şi nici nu-i poate supravieţui, singuraxoncluzic posibilă este: capacitatea de
exerciţiu încetează deodată cu capacitatea de folosinţă care, la rîndul ci, încetează odată cu
încetarea persoanei juridice însăşi.
3. Conţinutul capacităţii de exerciţiu

Prezentare: Definiţia capacităţii de exerciţiu a per-

soanelor juridice îi precizează conţinutul: „aptitudinea unui asemenea subiect de a dobîndi şi
exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea
de acte juridice civile de către organele sale de conducere“.
Componente: Capacitatea de exerciţiu a persoanei
juridice, urmînd pe cea de folosinţă, se clădeşte, la fel ca şi aceasta, pe două componente
(laturi):
a) latura (componenta) activă, în conţinutul căreia sînt cuprinse dobîndirea şi executarea
drepturilor subiective civile pe calea încheierii actelor juridice de ramură (civile); şi,
b) latura (componenta) pasivă, în conţinutul căreia sînt cuprinse asumarea şi îndeplinirea
obligaţiilor civile pe calea încheierii actelor juridice de ramură (civile).

dimpotrivă, are o sferă de cuprindere mai mică;

b) capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice implică două prerogative:

384
 - prerogativa persoanelor fizice din organele de conducere de a încheia direct, personal,
acte juridice civile; şi,
- prerogativa de a da mandat altor persoane decît cele din organele de conducere, de a
încheia acte juridice, civile în numele şi pe seama persoanei juridice (aflată în această ipoteză
pe poziţia de reprezentant).

Principiile realizării acestei Dispoziţiile legale generale şi cele spe-

calităţi:_______________________ ciale precizate deja......ne-au permis să
facem constatarea că, (s.n.) în stadiul actual al legislaţiei, realizarea conţinutului capacităţii de
exerciţiu a persoanei juridice este supusă următoarelor două principii:
1) principiul pluralităţii organelor de conducere ale persoanei juridice;
2) principiul răspunderii persoanelor fizice ce alcătuiesc
persoanei juridice organele
acesteia“12®.
pentru modul cum realizează capacitatea de exerciţiu a

4. Consecinţele juridice ale încălcării regulilor în materia capacităţii de exerciţiu a

persoanei juridice

Precizări: In legătură cu nerespectarea regulilor

privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice sînt necesare următoarele precizări:
- consecinţele nerespectării acestor reguli se vădesc în mai multe ramuri ale dreptului,
deci şi în dreptul civil. La acesta din urmă se referă lucrarea, în continuare;
- pentru încălcarea regulilor din materia capacităţii de exerciţiu legea nu conţine un text
anume;
- practica a considerat că încălcări ale capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice care
prezintă interes pentru raporturile juridice civile:
a) nesocotirea delimitărilor de atribuţii între organele de conducere ale persoanei juridice;
b) încheierea actelor juridice de către persoane care nu fac parte din organul de
conducere, chiar dacă fac parte din colectivul general al persoanei juridice; şi,
c) încheierea actului juridic civil de către persoana căreia i s-a dat mandat, cu depăşirea
puterilor încredinţate764 765.

764Gh. Beleiu, Op. cit, pag. 395. Vezi dezvoltările făcute de autor.
765Practic, această situaţie echivalează cu lipsa împuternicirii.

385
Sancţiune:____________________ în privinţa sancţiunii, atît în doctrină, cît
şi in practici, s-a optat atît pentru teza inopozabilităţii cît şi pentru teza nulităţi/ actului
juridic civil încheiat în condiţiile prezentate, iar autorii care au optat pentru teza nulităţii
se împart, unii susţinînd că este vorba de nulitate absolută, ceilalţi, de nulitate relativă.
In literatura de specialitate recentă s-a ajuns la concluzia următoare: nerespectarea
regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice atrage sancţiunea nulităţii
relative766 767 a actului juridic civil pentru că s-a făcut cu nesocotirea dispoziţiilor care
reglementează o condiţie de fond a acestui act; sancţiunea inopozabilităţii intervine
numai dacă actul este valabil încheiat dar nu se respectă o condiţie de opozabilitate faţă
de terţi.
Considerăm că această din urmă soluţie este nu numai raţională, ci şi conformă cu
principiile de drept în materia condiţiilor de fond şi de opozabilitate ale actului juridic
civil.

SECŢIUNEA A III-A

IDENTIFICAREA, REORGANIZAREA ŞI ÎNCETAREA PERSOANEI

JURIDICE

A. IDENTIFICAREA PERSOANEI JURIDICE

I. NOŢIUNE ŞI IMPORTANŢĂ

Definiţie:__________Identificarea persoanei juridice constă în

individualizarea subiectului colectiv de drept civil ca subiect distinct în raporturile civile
la care participă.

înţelesuri: ________________ Identificarea persoanei juridice primeşte

două înţelesuri:
a) identificarea persoanei juridice ca instituţie juridică, respectiv, ca totalitate a
normelor juridice care reglementează mijloacele de individualizare a acesteia; şi,
b) mijloacele (atributele) de identificare (denumire, sediu, naţionalitate, cod, telefon,
marcă etc.).
Importanţă: Nevoia individualizării subiectului colec-

766Gh. Beleiu, Op. cit, pag. 396.

767Care poate fi con filmată.

386
tiv de drept civil subliniază importanţa juridică a identificării persoanei juridice, atît sub
raportul calităţii acesteia de participant la raporturile juridice civile, cît şi din punctul de
vedere al raporturilor guvernate de normele altor ramuri de drept.
Apoi, naţionalitatea şi sediul ca mijloace de identificare a persoanei juridice sînt
importante pentru a se şti după ce lege se determină capacitatea unui subiect colectiv de
drept civil şi dacă acesta are sau nu capacitate civilă .
Natura juridici: Identificarea persoanei juridice este o in-
stituţie complexă întrucît normele juridice în materie aparţin mai multor ramuri de
drept, între care, bine înţeles, şi dreptul civil.
Atributele de identificare a persoanei juridice sînt, sub aspectul dreptului civil,
drepturi subiective personale nepatrimoniale, iar, sub aspectul altor ramuri de drept, un
atribut poate primi altă considerare decît cea de drept personal nepatrimonial.
Naţionalitatea, de pildă, este atribut de identificare a persoanei juridice din punct de
vedere al dreptului civil şi îşi are semnificaţia ei specifică în alte ramuri precum: dreptul
internaţional privat, dreptul comercial, sau dreptul constituţional.
Ocrotirea atributelor Atributele de identificare a persoanei
de identificare:_________________ fizice se află sub protecţia juridică a
tuturor ramurilor de drept care conţin norme juridice referitoare la ele.
în dreptul civil, ocrotirii acestor atribute îi sînt consacrate dispoziţiile art. 54-55 din
Decretul nr. 31/1954, dispoziţii potrivit cărora, în ipoteza în care este vorba de o atingere
sau o limitare a unor asemenea drepturi, persoana se poate adresa instanţei judecătoreşti
pentru a cere încetarea săvîrşirii faptei ori pentru a dispune îndeplinirea oricăror măsuri
socotite necesare pentru restabilirea dreptului încălcat768. 769 770

768 „Persoana 'care a suferii o stingere tn dreptul său... la denumire... sau în orice alt drept personal nepatrimonial va
putea cerc instanţei judecătoreşti încetarea săvîrairii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate.
Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanţei să oblige pe autorul faptei
săvîrşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea
dreptului atins“.
769A se vedea în acest sens:
- art. 47 din Izîgca nr. 18/1991 privind interdicţia persoanelor juridice străine, de a dobîndi proprietate asupra
unor terenuri prin acte între vii;
- art. 1 lit. d şi art. 3 din Legea nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine (care se referă la ce se poate şi ce
nu se poate dobîndi, în proprietate de către străini);
770 art. 2 şi 4 din Legea nr. 47 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din
domeniul asigurărilor - pentru cazul constituirii societăţilor comerciale cu participare străină şi la înfiinţarea
reprezentantelor societăţilor comerciale străine în domeniul asigurării.

387
 Reglementare: Dispoziţiile cuprinse în ari. 38, 31, 54 şj
55 din Decretul nr. 31/1954 asigură reglementarea generală a atributelor persoanei
juridice.
Prin dispoziţii cuprinse în unele acte normative125 771 se asigură reglementarea
specială a acestor atribute.

II. ATRIBUTE

1. Denumirea persoanei juridice

Noţiune: _____________ Denumirea este mijlocul de identificare a
persoanei juridice care constă într-un cuvînt ori într-un grup de cuvinte stabilite, cu o
asemenea semnificaţie, potrivit legii772 773.

Conţinut:_____________________Denumirea persoanei juridice este, în

acelaşi timp:
a) un drept personal nepatrimonial, drept care conferă persoanei juridice
următoarele prerogative:
- să poată fi folosită (denumirea);
- să pretindă altor subiecte să o individualizeze prin denumire; şi,
- să apeleze la justiţie pentru restabilirea dreptului la denumire în cazul în care i s-
au adus atingeri.

Stabilire:_____________________ Stabilirea denumirii se face prin actul de

înfiinţare sau statut şi se va trece
A . . . 1 9 f i în registru o dată cu înregistrarea sau
înscrierea persoanei juridice .

771 Disp. art. 4 alin. 1 şi 18 din Legea nr. 15/1991, art. 14-16 din Legea nr. 26/1990, art. 3,9 si 34 din Legea or.
31/1990, art. 11, 12, 14 din Legea nr. 36/1991, art. 9 din Legea privind activitatea bancară etc. (toate acestea, cu
privire Ia obligativitatea stabilirii la înfiinţarea persoanei juridice, a denumirii, a sediului ţi a altor mijloace
specifice de identificare a persoanei juridice.
Disp. Legii nr. 100/1990 şi privind un anumit atribut de identificare.
772P*nlru prezentarea definiţiilor date în doctrină, veri Gh. Belciu, Op. dL, 1987, pag. 324,
773 »Persoana juridică va purta denumirea stabilită prin actul care a înfiinţat-o sau prin statut* 4 (art. 38 din Decretul
nr. 31/1954). în alin. 2 al aceluiaşi text se precizează: „Odată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice» se
va trece în registru şi denumirea ci M.
Noţiune:Naţionalitatea constituie pentru persoana
juridică ceea ce reprezintă cetăţenia pentru persoana fizică; este, deci, mijlocul de identificare cu
ajutorul căruia se stabileşte apartenenţa la un anumit stat şi implicit, apartenenţa la un anumit
sistem naţional de drept.

388
Schimbare: Schimbarea denumirii persoanei juridice
poate fi făcută de către cel care a stabilit-o
2. Sediul persoanei juridice
Definiţie: Sediul persoanei juridice este mijlocul de
identificare ce constă în indicarea unui anumit loc, cu această semnificaţie, stabilit potrivit
legii.
Clasificare: în literatura de specialitate clasificarea se
face potrivit mai multor criterii:
a) după ponderea ce o are în volumul activităţii persoanei juridice:
- sediul principal unde se urmăreşte întreaga activitate; şi,
- sediul secundar sau subsediul, de unde se urmăreşte o parte din activitate.
b) după teritoriul ţării:
- sediul în ţară; şi,
- sediul în străinătate;
c) după caracterul său:
- sediul de drept comun (obligatoriu); şi,
- sediul convenţional (ales), care este facultativ.
Conţinut: în conţinutul dreptului la sediu intră
aceleaşi prerogative ca în cel al dreptului la denumire.
Stabilire: Sediul se stabileşte prin actul de înfiinţare
--------------------- - sau statut774 775. Textul citat constituie
reglemntarea de principiu.
Schimbare: Schimbarea sediului este supusă prin-
cipiului simetriei juridice, ca şi în cazul schimbării denumirii.
3. Naţionalitatea
Ca atribut al persoanei juridice, naţionalitatea prezintă interes practic în dreptul civil şi,
mai ales, în dreptul internaţional privat şi în dreptul comerţului internaţional.
Interesul practic al naţionalităţii diferă, ca importanţă, de la persoană juridică la persoană
juridică; el este, de pildă, mult mai pronunţat în cazul
societăţilor comerciale776.
4. Contul bancar
Noţiune:_______________________ Contul bancar este mijlocul de iden-

774Veri în acest sens Hotărirca Guvernului nr. 397/1991 privind schimbarea denumirii unor
societăţi comerciale pe acţiuni din industria alimentară. _
775 „Sediul persoanei juridice sc stabileşte potrivit actului care a înfiinţat-o sau statutului (art 39 din Decretul nr.
31/1954).
776 „Societăţile comerciale cu sediul în România sînt persoane juridice române" (ari. 1 alin 2 din Legea nr. 31/1990).

389
tificare a persoanei juridice pe baza căruia aceasta se idividualizează prin indicarea unui simbol
cifric şi sucursala băncii la care este deschis777.
5. Firma
Noţiune: Firma este un mijloc de identificare a
persoanei juridice folosit, mai ales, în cazul societăţilor comerciale. Firma se integrează în
denumire la unele persoane juridice.
6. Marca
Noţiune:______________ Situaţie juridică complexă, marca de
calitate serveşte cu deosebire la individualizarea producătorilor de bunuri, executanţilor de
lucrări ori prestaţiilor de serviciu, în cadrul unor raporturi juridice.

B. REORGANIZAREA PERSOANEI JURIDICE

I. PRELIMINARII
Definiţie: ______________ doctrină, reorganizarea persoanei
juridice a primit cîteva definiţii:
- „... reorganizarea este un proces de contopire sau de divizare în care sînt antrenate cel
puţin două persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă, în cadrul acestui proces se
produc unele modificări care afectează pe toate persoanele juridice participante" 778;
- „... operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin două persoane^juridice şi care produce
efecte creâtoare, modificatoare ori de încetare a lor“ ; sau,
- Reorganizarea persoanelor juridice este procesul de contopire sau divizare în care sînt
antrenate cel puţin două persoane juridice existente sau care iau astfel naştere“ 779 780.
Din observarea definiţiilor date, de esenţa reorganizării sînt următoarele două elemente:
a) reorganizarea persoanelor juridice este un proces care antrenează cel puţin două
persoane juridice; şi,
b) reorganizarea implică procese creatoare, modificatoare ori extinctive, întîlnibile toate
(împreună) sau numai unele dintre ele, în raport de formele pe care aceasta le cunoaşte.

Reglementare: Sediul materiei (reglementarea generală)

se află în disp. art. 40-44 şi art. 45-50 din Decretul nr. 31/1954.
Sînt însă acte normative care cuprind unele reglementări speciale:
- Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 (art. 153 şi 174-175); şi,
777 In ţara noastră contul poate fi deschis la B.N.R., B.C.R., Banca de Dezvoltare, Banca Agricolă, Banca Română de
Comerţ Exterior ctc.
778Constantin Stltescu, Op. cit, 1970, pag. 436-137.
779Gb. Beleiu, Op. dL, 1992, pag. 400.
780Traian Ionaşcu, în Op. dL, 1967, pag. 331.

390
 - Legea privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură (art. 66-68).

Sensuri781: în funcţie de întinderea ori volumul struc-

turilor la care se aplică, cuvîntul „reorganizare“ primeşte trei accepţiuni:
a) reorganizarea internă desemnează o prefacere sau o restructurare aplicabilă unei
singure persoane juridice;
b) instituţia juridică a reorganizării (ansamblul dispoziţiilor legale care reglementează
modificările în structurile sau existenţa a cel puţin două persoane juridice); şi,
c) reformă economico-socială (cînd reorganizarea priveşte toate persoanele juridice din
structura economiei naţionale)782.

Necesitate: Nevoile economico-sociale în continuă

mişcare reclamă măsura reorganizării persoanei juridice ca o măsură menită să răspundă
cerinţei concordanţei dintre realităţile reglementate în evoluţie şi reglementările înseşi.
Competenţă:____________________Nu avem texte de lege consacrate anume
competenţei de reorganizarea persoanei (persoanelor) juridice. Potrivit principiului
simetriei, literatura juridică este de părere că se aplică dispoziţiile în legătură cu
înfiinţarea persoanelor juridice.
In materia societăţilor comerciale acţionează dispoziţii legale specifice în această
privinţă783, ca şi în priyinţa societăţilor agricole784 potrivit cu care:
a) fuzionarea mai multor societăţi se hotărăşte de fiecare în parte, fiecare avînd
obligaţia a îndeplini formalităţile prevăzute de lege; şi,
b) fuziunea mai multor societăţi agricole se hotărăşte de adunarea generală
extraordinară a fiecăreia, cu 2/3 din numărul asociaţilor.

II. FORMELE REORGANIZĂRII PERSOANEI JURIDICE

1. Reglementare juridică

Reglementare de principiu: Formele reorganizării persoanei juridice

781Pentru detalii, vezi Gh. Beleiu, Op. ctt, pag. 399.

782Vezi, de exemplu, disp. Legii nr. 15/1990 privind regiile autonome şi societăţile comerciale.
783„Fuziunea mai multor societăţi se hotăreşte de fiecare în parte.
Fiecare dintre societăţile care au hotărît fuziunea trebuie să îndeplinească formalităţile prevăzute de art. 153 “ (art.
174 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990).
784„Fuziunea mai mu|tor societăţi agricole trebuie hotărilă de adunarea generală extraordinară
a fiecăreia, cu majoritatea de 2/3 din numărul membrilor asociaţi“ (art. 66 din Legea nr 36/1991). °

391
îşi găsesc precizarea (reglementarea) în disp. Decretului nr. 31/1954 şi anume, în disp. art.
40785 786,4114r, şi 42787.
Din textele citate se desprind formele reorganizării, după ordinul lor fiind:
a) comasarea, realizabilă prin:
- absorbţie;
- fuziune; şi,
b) divizare, care poate fi:
- totală; sau,
- parţială.
2. Forme

Enumerare: Persoana juridică se reorganizează prin

comasare (care se realizează prin fuziune şi absorbţie) şi prin divizare (care poate fi
totală sau parţială).

Comasarea: Ca formă a reorganizării persoanei

juridice comasarea se realizează prin fuziune şi absorbţie.
1. Fuziunea. Este o formă a comasării care constă în contopirea a două sau mai multe
persoane juridice care prin aceasta îşi încetează existenţa, luînd naştere (înfiinţîndu-se) o
persoană juridică nouă.
Fuziunea îşi găseşte reglementarea în disp. art. 41 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 788 şi
în disp. art. 46 alin. 1 din acelaşi act normativ789 790.
S-a considerat143, pe bună dreptate, că este „... o inadvertenţă legislativă formularea
întrebuinţată de alin. final al art. 175 din Legea nr. 31/1990...“. Temeiul potrivit, în
contextul dat, era acela de comasarea societăţilor comerciale (deoarece, după cum s-a
văzut, în caz de fuziune, nu se poate vorbi de persoana juridică ce rămîne în fiinţă,
deoarece persoanele juridice fuzionate îşi încetează fiinţa, existenţa 791. într-adevar,
potrivit definiţiei şi textului care conferă reglementarea de principiu a fuziunii 792 793,

785„Persoana juridică încetează a avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare".
786 „Comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin fuziunea mai
multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă. Divizarea Se face prin împărţirea întregului
patrimoniu al unei persoane juridice între mai multe persoane juridice care există sau care iau, astfel, fiinţă".
787 „Persoana juridică nu încetează de a avea fiinţă în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se
transmite la una sau la mai multe alte persoane juridice existente sau care iau, astfel, fiinţă".
788Vezi supra, nota nr. 139.
789 „în cazul fuziunii, drepturile şi oblgaţiile persoanelor juridice fuzionate trec asupra noii persoane juridice astfel
înfiinţate“.
790Gh- Bcleiu, Op. cit, 1992, pag. 402.
791 Textul este formulat astfel: „Dacă termenul prevăzut în alin. 1 expiră fără să se fi făcut opoziţie, fuziunea va fi
executată şi societatea care rămîne în fiinţă sau cea care rezultă din fuziune va avea drepturile şi va lua asupra sa
obligaţiile societăţii care îşi încetează activitatea“.
792Art 41 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954.
793Vezi supra, nota nr. 139.

392
fuziunea are întotdeauna drept urmare crearea unei persoane juridice noi, pe baza
contopirii unor persoane juridice vechi care îşi pierd fiinţa juridică.
în context, partea din text care spune că „societatea care rămîne în fiinţă“ constituie
cu adevărat o inadvertenţă a legii.
2. Absorbţia. Este forma comasării care constă în absorbirea de către o persoană
juridică ce-şi măreşte astfel patrimoniul şi activitatea, a unei persoane juridice care, prin
aceasta, îşi încetează existenţa.
Reglementarea absorbţiei se află în disp. art. 41 alin. 1 şi în disp. art. 46 alin. 2 din
acelaşi act normativ794.

794 „în cazul absorbţiei, persoana juridică dobîndeşte drepturile şi este jinută de obligaţiile persoanei juridice pe care
o absoarbe“.

393
Divizarea:___________Aşa cum rezultă chiar din termenul
„divizarea“, este vorba despre împărţirea patrimoniului unei persoane juridice, operaţie
pe baza căreia iau naştere persoane juridice noi, cu sau fără păstrarea fiinţei persoanei
juridice supuse acestui proces.
în context, rezultă că divizarea este de două feluri:
- divizarea totală (acea formă a divizării care implică împărţirea întregului
patrimoniu al unei persoane juridice care, prin aceasta, îşi încetează fiinţa către două sau
mai multe persoane juridice existente ori care iau astfel fiinţă);
- divizarea parţială (formă a divizării care constă în desprinderea unei părţi) din
patrimoniul unei persoane juridice, parte care se transmite către una sau mai multe
persoane juridice cu precizarea că persoana juridică supusă divizării îşi păstrează fiinţa,
iar cea sau cele către care se transmite partea din patrimoniu fie există, fie iau fiinţă prin
aceasta).
3. Efectele reorganizării persoanei juridice
_________________ Reorganizarea persoanei juridice
produce efecte care primesc considerare pe planul mai multor ramuri de drept şi, bine
înţeles, şi pentru dreptul civil, aceste din urmă prezentînd interes din punctul de vedere
al lucrării de faţă.
Reglementarea generală in Reglementarea de principiu se află în
materie:______________________ disp. art. 40-42 şi 45-50 din Decretul nr.
31/1954. La disp. cuprinse în art. 40-42 şi 46 ne-am referit deja, astfel că, în pianul
efectelor reorganizării persoanei juridice prezintă interes, cu deosebire, art.47- 50 .
795

Reglementarea speciali în Pe lîngă dispoziţiile legale de principiu, materie:

referitoare la efectele reorganizării per

795 - „Patrimoniul persoanei care a încetai de a avea fiinţă prin divizare se împarte în mod egal între persoanele
juridice dobînditoare, dacă prin actul care a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie.
În cazul în care o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se transmite la o singură persoană
juridică existentă sau care ia astfel fiinţă, împărţirea patrimoniului se face in proporţia părţii desprinse şi transmise.
In cazul în care partea desprinsă se transmite la mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă,
împărţirea patrimoniului între persoana juridică de la care s-a făcut desprinderea şi persoanele juridice
dobînditoare se va face potrivit dispoziţiilor alineatului 2, iar între persoanele juridice dobînditoare împărţirea
părţii desprinse se va face potrivit dispoziţiilor alineatului 1, care se vor aplica în mod corespunzător“ (art. 47).
- „Persoanele juridice care dobindc.se bunuri prin efectul divizării răspund fală de creditori pentru obligaţiile
persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare, proporţional cu valoarea bunurilor dobîndite,
stabilită la data dpbîndirii, daca prin actul care a dispus divizarea persoanei juridice nu s-a prevăzut altfel. In cazul
organizaţiilor cooperatiste sau oricărororganizaţii obşteşti răspunderea nu poale fi decîl proporţională cu valoarea
bunurilor dobîndite.

394
soanelor juridice, cuprinse în textele citate 796, legislaţia noastră cuprinde reglementări
speciale care vin să particularizeze asemenea efecte, pe categorii de persoane juridice 797.
Efecte: Analiza textelor de reglementare juridică
în materie conduce la concluzia că reorganizarea persoanei juridice, în planul dreptului
civil, produce următoarele efecte:
1. Efectul creator al reorganizării. Acest efect se concretizează în: aj în cazul fuziunii,
efectul creator este prezent necondiţionat, datorită faptului că prin această formă de
reorganizare se naşte o persoană juridică (apare o persoană juridică nouă) 798;
b) în cazul absorbţiei efectul creator lipseşte pentru că, pe această cale, nu se
înfiinţează o persoană juridică nouă, ci doar, sporeşte activitatea şi, deci, şi patrimoniul
unei persoane juridice existente;
c) efectul creator este prezent în cazul divizării, după cum urmează:
- în cazul divizării totale, în toate cazurile;
- în cazul divizării parţiale, numai dacă pe seama cotei desprinse din patrimoniul
persoanei juridice supuse divizării şi transmise, ia fiinţă o persoană juridică nouă 799.
2. Efectul extinctiv al reorganizării. Este extinctiv, pentru că priveşte încetarea fiinţei unei
(unor) persoane juridice şi se concretizează în:
a) în cazul comasării acest efect este prezent obligatoriu pentru că:
- prin fuziune, persoanele supuse acestui proces îşi pierd fiinţa juridică, pe seama
patrimoniului lor şi în baza încetării lor apărînd o persoană juridică nouă;

796Dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi persoanelor juridice care au dobîndit bunuri ca urmare a
desprinderii şi transmitem unei părţi din patrimoniul altei persoane juridice“
(art. 48).
• „Transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în caz de fuziune, absorbţie, divizare, precum şi dc desprindere şi
transmitere, privind persoane juridice supuse înregistrării, se îndeplineşte, atîl între părţi cit şi faţă de cel ce-al
treilea, numai prin înregistrarea operaţiunii şi pe data acesteia.
In ceea ce priveşte celelalte persoane juridice, nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în
cazurile prevăzute dc alineatul precedent, se îndeplineşte atit între părţi cît Şi Tal» de ccldc-al treilea, numai pe
data aprobării, dc către organul competent, a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predării-
primirii, a oricăror asemenea acte pe care legea le-ar prevedea, precum şi a evidentei contractelor în cuts dc
executare, care trebuie să cuprindă şi repartizarea tuturor contractelor In condiţiile art, 50 alin. 2“ (art. 49).
- „Divizarea, precum şi desprinderea şi transmiterea nu se vor putea înregistra decît dacă sc vor prezenta aprobate
de organul competent determinat potrivit art. 43 sau 44, inventarul, bilanţul contabil întocmit în vederea predării-
primirii, sau orice alte asemenea acte pe care legen le-ar pretinde, precum şi evidenta contractelor în curs dc
executare, care trebuie să vină şi repartizarea tuturor contractelor.
Contractele se vor repartiza astfel îneît executarea fiecăruia dintre ele să se facă de o singură
797persoanajuridicădobînditoare. ■
798Reprezentarea unui singur contract la mai multe persoane juridice se va putea face numai dacă împărţirea
executării lui este cu putinţă. în toate cazurile, în ce priveşte transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, sc va face
aplicaţia art. 47 şi 48“ (art. 50).
151 Vezi supra, notele nr. 139 şi 148.
152 Vezi disp. art. 174-175 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale; Vezi şi art. 67-fi8 din Legea nr,
36/1991.
153 Vezi disp. art. 41 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954.
799 Nu şi cînd partea desprinsă din patrimoniul persoanei juridice supuse divizării şi transmise se adaugă la
patrimoniul unei persoane juridice existente care îşi sporeşte, corespunzător activitatea.

395
 - în cazul absorbţiei, încetează persoana juridică absorbită sau persoanele juridice
absorbite, după caz, în schimb, persoana absorbantă, nu numai că nu încetează, ci
dimpotrivă, îşi sporeşte patrimoniul şi activitatea proporţional cu ceea ce „primeşte“;
b) în cazul divizării, în privinţa efectului extinctiv distingem:
- divizarea totală implică necesarmente încetarea persoanei juridice supuse divizării,
de unde, efectul extinctiv este specific acestei forme de reorganizare;
- divizarea parţială nu produce acest efect pentru că persoana juridică supusă
acestei divizări nu încetează juridiceşte; ea îşi reduce însă patrimoniul şi activitatea
proporţional cu ceea ce se desprinde şi transmite fie către o persoană juridică existentă,
fie către una care ia astfel naştere.
3. Efectul translativ al reorganizării, concretizat în transmisiunea ce se realizează cu
prilejul acestei măsuri:
a) în cazul comasării, atît în ceea ce priveşte fuziunea, cît şi în ceea ce priveşte
absorbţia, sîntem în prezenţa unei transmisiuni universale deoarece:
- în cazul fuziunii, persoana juridică nou înfiinţată este unica succesoare a două sau
mai multe patrimonii (întreguri) după caz;
- în cazul absorbţiei, persoana juridică absorbantă este singura succesoare a unuia
sau mai multor patrimonii care au aparţinut persoanei (persoanelor) juridice absorbite;
b) în cazul divizării operează o transmisiune cu titlu universal:
- diviziunea totală face ca persoanele juridice înfiinţate astfel să primească, nu
întregul patrimoniu al persoanei juridice care încetează, ci numai o fracţiune (o cotă din
acesta) adică, numai ceea ce se desprinde şi, respectiv, transmite către ele;
- divizarea parţială face ca persoana juridică (persoanele juridice) să poată primi
numai cota (fracţiunea) care se desprinde din patrimoniul persoanei juridice supuse
acestei divizări (care nu încetează juridiceşte prin aceasta) şi, respectiv, se transmite către
ele, proces în baza căruia iau naştere, sau îşi sporesc propriul patrimoniu, după caz.
4. întinderea răspunderii dobînditorului. Răspunderea persoanei (persoanelor) juridice
dobînditoare este considerată, ca întindere, în raport de felul reorganizării şi de cel al
transmisiunii juridice care se realizează:
a) reorganizarea prin comasare, fără deosebire după cum este vorba de fuziune sau
absorbţie, preluîndu-se o universalitate juridică (fiind deci vorba de o transmisiune
universală) şi răspunderea succesorului va fi pentru toate obligaţiile preluate 800 801 802;

800 Vezi disp. art. 46 din Decretul nr. 31/1954, disp. art. 175, alin. ultim din Legea nr. 31/1990 şi disp. art. 68 alin.
ultim din Legea nr. 36/1991.
801 In doctrină acest principiu a fost caracterizat astfel: „Ce trebuie să înţelegem prin răspundere proporţională? care
este raportul dintre „răspunderea proporţională“ şi „ răspunderea în limitele activului dobîndit"? Din formularea
expresă a legii ni se pare că singurul răspuns posibil la aceste întrebări este acela că nu se poate pune semnul
egalităţii între „răspunderea profesională" şi „răspunderea în limitele activului dobîndit“ (Vezi Gh. Beleiu, Op.
cit, pag. 406).
802Idem, Op. cit, loc. cit.

396
 b) reorganizarea prin divizare, fie ea totală sau parţială, întinderea răspunderii este,
determinată potrivit prind^iului proporţionalităţii (răspunderea este proporţională cu
cota primită) ' .
„Considerăm că atunci cînd legea a folosit termenul „răspundere proporţională“ a
voit să exprime o fracţiune matematică din activul persoanei divizate, va primi aceiaşi
fracţiune şi din pasivul acestei persoane“ .
5. Transmisiunea contractelor, este consecinţa firească a reorganizării şi, respectiv:
a) în cazul reorganizării prin comasare, fără deosebire după cum este vorba de
fuziune sau absorbţie, realizîndu-se o transmisiune universală, contractele se vor
transmite ca elemente ale acestei transmisiuni.
b) în cazul reorganizării prin divizare se impun următoarele precizări:
- funcţionează principiul transmiterii contractului nefracţionat, ceea ce însemnează
că executarea contractului se va face de o singură persoană juridică dobînditoare;
- de la acest principiu se admite o excepţie: dacă natura contractului permite, este
posibilă transmiterea fracţionată a unui contract, ceea ce înseamnă că executarea
acestuia se va face, parţial, de către o persoană juridică dobînditoare şi, parţial, de către
o altă persoană juridică dobînditoare.

397
 5. Data producerii efectelor diferă158 după cum urmează:
a) în cazul persoanelor juridice supuse înregistrării, efectele reorganizării se produc, indiferent
dacă este vorba de raporturile dintre părţi, sau de cele dintre părţi, pe de o parte şi terţi, pe de altă
parte, pe data efectuării acestei formalităţi.
b) în cazul persoanelor juridice nesupuse înregistrării, efectele reorganizării, deasemeni, fără a
deosebi după cum este vorba de raporturile între părţi sau faţă de terţi, se produc de la data
aprobării date de organele competente în privinţa documentelor întocmite în acest scop (inventarul,
bilanţul contabil pentru predare primire, evidenţa contractelor şi repartizarea acestora cum şi orice
alte acte de această natură).
Acestea sînt soluţii generale deduse din disp. art. 49 din Decretul nr. 31/1954, soluţii de la care se
întîlnesc unele derogări:
- derogarea cuprinsă în disp. art. 174 şi 175 din Legea nr. 31/1990159, cînd data rămînerii definitivă
a hotărîrii dată în opoziţia la fuziune este data cînd se produc efectele; şi,
- derogarea cuprinsă în disp. art. 67 şi 68 din Legea nr. 36/199116°.

SECŢIUNEA AIV-A

ÎNCETAREA PERSOANEI JURIDICE

I. PRELIMINARII

Modurile de încetare a per- Persoana juridică încetează prin unul din soanei juridice: enumerare: următoarele
trei moduri:
a) prin absorbţie şi fuziune (comasare);
b) prin divizare totală161; şi,

158 Vezi ilisp, ari. 49 din Decretul nr, 31/1954 (citate supra, nota nr. 148).
159 Referitoare la depunerea de cereri de înscriere la registrul comerţului, formularea declaraţiei
despre modul cum s-a holărît stingerea pasivului, scurgerea termenului de trei luni de la
publicarea in Monitorul Oficial - cu excepţiile prevăzute acolo.
160 Referitoare la înscrierea hotărîrii de fuzionare în registrul societăţilor comerciale şi afişarea ci,
declaraţia asupra modului în care a fost stabilită stingerea pasivului, scurgerea termenului de o
6
luna de la începutul formalităţilor publicitare.
16 Prezentate supra, cu prilejul tratării reorganizării persoanei juridice, motiv pentru care în
1 continuare, va forma obiectul tratării numai dizolvarea.

c)
prin dizolvare.
Reglementare generală: Reglementarea de principiu a modurilor
de încetare a persoanei juridice se află în disp. Decretului nr. 31/1954:
- art. 40. privind încetarea persoanei juridice prin comasare, divizare şi dizolvare 1 , şi,
- art. 45 şi 51-53 privind dizolvarea
Reglementări speciale: Reglementărilor de principiu (generale) li
se adaugă unele dispoziţii speciale, cuprinse în alte izvoare de drept:
- art. 35-65 din Legea nr. 21/1924 privind persoanele juridice;
- titlurile IV („Despre dizolvarea şi fuziune a societăţilor“) şi VII („Despre lichidarea
societăţilor“) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cum şi art. 222 din acelaşi act
normativ; şi,
- Capitolul VI („Dizolvarea, fuziunea şi lichidarea societăţilor agricole“) din Legea nr. 36/1991.

II. DIZOLVAREA PERSOANEI JURIDICE

1. Noţiune
Definiţie: Dizolvarea persoanei juridice este modul
de încetare a persoanei juridice aplicabil în cazurile prevăzute de lege, mod de încetare care
presupune lichidarea acesteia.
2. Cauzele de dizolvare
Cauzele prevăzute de legea Legea generală în materia persoanelor generală: juridice este
Decretul nr.^31/1954.
Enunţarea cauzelor se face în disp. art. 45 din acest act normativ . Potrivit acestui text, cauzele de
dizolvare sînt: 803 804 805
a) termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
b) scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
c) scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit
contrare legii ori regulilor de convieţuire socială sau urmăresc alt scop decît cel declarat;
d) numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau statut“.
In legătură cu aceste cauze de dizolvare se impun următoarele două precizări:
- asemenea cauze privesc organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti;
- dizolvarea are loc (se produce) de plin drept în cazurile prevăzute la lit. a, b şi d şi, prin actul
organului competent, dacă este vorba de cazul prevăzut la litera c.

803„Persoana juridică încetează de a avea fiinţa prin comasare, divizare sau dizolvare“.
804 Aceste dispoziţii amănunţesc reglementarea dizolvării, în art. 40 se enunţă numai modurile de încetare a persoanei juridice.
805„Organizaţiile cooperatiste ţi orice organizaţii obşteşti se dizolva dacă:
a) termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
b) scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
c) scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori regulilor de
convieţuire socială sau urmăresc alt scop dccit cel declarat;
d) număruFmembnlor a scăzut sub limita prevăzută de lege, actul de înfiinţare sau statut, în cazurile prevăzute la lit. a, b si d,
dizolvarea se produce de plin drept; în cazul prevăzut de lit. c, ea se face prin actul organului competent.
Organizaţiile cooperatiste ţi orice organizaţii obţteşti se pot dizolva deasemenea, in condiţiile prevăzute de art. 44 , care se vor
aplica prin asemănare“ (art. 44 se referă la hotărârea adunării generale).
Cauzele de dizolvare în legi spe- în cîteva acte normative sînt consacrate cialej anume dispoziţii
cauzelor de dizolvare:
I. Cauze prevăzute în disp. Legii nr. 21/1924 806 act normativ care face deosebire, în această privinţă, între
care cauzele pentru care încetează „asociaţiunile“ şi cele pentru care încetează „fondaţiunile“:
1. Asociaţiile îşi pierd personalitatea juridică:
a) ca urmare a hotărîrii adunării generale, prin decizia asociaţiei;
b) de plin drept, în următoarele situaţii:
- cînd a expirat termenul pentru care a fost constituită sau scopul avut în vedere a fost realizat;
- dacă scopul avut în vedere nu mai poate fi realizat;
- dacă din cauză de insolvabilitate, asociaţia nu-şi poate continua activitatea, fiind nevoită să
lichideze;
- cînd organele de direcţiune şi administraţiune nu mai pot fi constituite potrivit cu statutele; şi,
- dacă numărul asociaţilor a scăzut sub limita stabilită prin statute sau lege;
c) prin judecată:
- cînd scopul sau acţiunea a devenit ilicită ori contrară bunelor moravuri sau ordinei publice;
- cînd mijloacele de realizare a scopului au devenit ilicite, contrar bunelor moravuri şi ordinei
publice;
- cînd, fără a fi autorizată, asociaţia urmăreşte un alt scop, decît pentru cel care-s-a constituit;
şi,
- dacă deciziile adunării generale s-au luat cu violarea dispoziţiilor statutare, actelor
constitutive sau legii.
d) prin deciziile puterii executive în cazurile prevăzute de disp. art. 25 şi 26 din lege.
2. Fundaţiile încetează807:
a) de plin drept;
- cînd s-a îndeplinit scopul;
- dacă scopul nu mai poate fi realizat; şi,
- pentru insolvabilitate;
b) prin judecată şi prin decizia puterii executive, în cazurile prevăzute de art. 25 şi 53 din lege.
II. Cauzele prevăzute în disp. Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale sînt următoarele808:
- realizarea scopului sau imposibilitatea realizării lui;
- hotărirea adunării generale;
- falimentul;
- reducerea capitalului social (în cazul precizat în art. 11) sau micşorarea capitalului social sub
minimum legal (dacă asociaţii nu decid completarea lui); şi,
- în cazul societăţilor pe acţiuni, dacă numărul acţionarilor s-a redus sub cinci, în timp de şase luni de
la reducere, dacă în acest interval de timp n-a fost completat.
Potrivit art 170, societăţile în nume colectiv şi cu răspundere limitată se dizolvă în caz de:
- faliment;
- incapacitatea, excluderea, retragerea sau montarea unuia dintre asociaţi, dacă datorită acestor
cauze, numărul s-a redus la unul singur (în lipsa unor clauze care să prevadă posibilitatea continuării
de către moştenitori);

806Art. 53.
807Art. 81.
808Vezi disp. art. 169 şi 170.
 - pentru societatea în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, dacă este un singur
comanditat, prin moartea acestuia (în lipsa clauzei ca moştenitorii să poată continua);
III. Cauzele prevăzute în disp. Legii nr. 36/1991809 sînt:
- împlinirea termenului pentru care a fost constituită;
- imposibilitatea realizării scopului;
- terminarea activităţii;
- în caz de retragere a asociaţilor, dacă numărul scade sub cel prevăzut în statut sau în legea nr.
36/199; şi,
- prin hotărîre judecătorească.
IV.Legea fondului funciar nr. 18/1991 nu prevede expres cauzele dizolvării c.a.p. -urilor, dar se admite
că acestea au fost dizolvate prin actul de dispoziţie al puterii legislative.

Clasificarea cauzelor de dizol- Cauzele de dizolvare se clasifică potrivit ▼are: mai multor criterii:
a) după modul cum operează810, cauzele se împart în:
- cauze care conduc la dizolvarea de drept a persoanei juridce;
- cauze care conduc la dizolvare numai dacă există un act al organului competent, în acest sens
(emis de adunarea generală, provenind de la instanţa judecătorească ori de la puterea executivă);
b) în raport de natura (caracterul) lor, cauzele pot fi:
- cauze de dizolvare forţată (silită); şi,
- cauze de dizolvare voluntară;
c) în raport de vocaţia lor, cauzele pot fi:
- cauze generale (aplicabile oricărei persoane juridice);.şi,
- cauze speciale ori specifice (aplicabile numai anumitor persoane juridice).

809Art. 64.
810 Vezi disp. art 45 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, art. 53 din Legea nr. 21/1924, art. 169- 1980 din Legea nr. 31/1990, art. 64 alin.
2 din Legea nr. 36/1991.