Despre proba interviului la admiterea în magistratură

Potrivit art. 23 din Regulamentul de organizare a examenului de admitere la

Institutul Naţional al Magistraturii, candidaţii susţin un interviu în faţa
comisiei de examinare formată dintr-un psiholog, un judecător, un
procuror, un cadru didactic universitar selectat, de regulă, din rândul celor
care au gradul didactic de profesor universitar şi un pedagog, desemnaţi de
Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al
Magistraturii. În continuare se arată în articol că numărul comisiilor de
interviu se stabileşte în funcţie de numărul candidaţilor declaraţi admişi
după prima etapă eliminatorie. Aceasta dă posibilitatea desemnării mai
multor comisii, care vor examina candidaţii în paralel, fapt ce poate
conduce la inechităţi, având în vedere modalitatea orală de examinare şi
suspiciunea de subiectivitate care planează în mod inevitabil asupra notelor
acordate la o astfel de modalitate de examinare. Pentru înlăturarea oricărei
discuţii cu privire la posibilele inechităţi ce ar putea apărea în această probă
ar fi fost poate mai bine ca toţi candidaţii să fie examinaţi de aceeaşi
comisie, chiar dacă durata de timp în care s-ar fi desfăşurat proba ar fi
considerabil mărită. Deşi ponderea acestei note nu este la fel de mare ca cea
a notelor obţinute la celelalte probe, ea poate face totuşi de multe ori
diferenţa între un candidat admis şi unul respins.

Se ştie că au fost candidaţi care au obţinut rezultate foarte bune la proba de

cunoştinţe juridice şi la proba de logică, dar au căzut la proba interviului, în
cadrul căreia se analizează în principal probleme de etică (dar nu numai).
Prin această probă, comisia de interviu urmăreşte să verifice capacitatea
candidatului de a reflecta asupra fenomenului dreptului, deşi această
capacitate nu se dezvoltă în prezent în şcolile noastre de drept. Aşa cum s-a
spus, în facultăţile noastre de drept s-a dezvoltat „o manieră de învățare a
dreptului centrată aproape exclusiv pe pregătirea viitorului practician, a
profesionistului de carieră, preocupat de interpretarea și tehnica de aplicare
a normei juridice. Ce se întâmplă însă cu latura, tot atât, dacă nu chiar mai
importantă, a formării juristului de reflecție și analiză asupra fenomenului
juridic, a celui care urmează să activeze în laboratoarele de elaborare a
strategiilor, politicilor și legislației, a întreținerii unui minimum de
cercetare științifică fundamentală și știință a dreptului? Asumându-și o
atare misiune formativă, de a livra pieței juridice tehnicianul deja apt să
exercite o profesie, universitatea, facultatea devenită școală de drept, în
mod evident nu-și mai poate îndeplini o atare responsabilitate. Ca o
prelungire a obiectivului încredințat în mod absolut la catedră și cercetarea
auxiliară el poate face cel mult doctrină și, în orice caz, nu știință juridică
autentică”[1].
Deşi principala întrebare la care va trebui să ştie să răspundă orice candidat
este „De ce vreau să devin magistrat?”, examinatorii au în vedere la proba
interviului şi alte criterii, cum sunt:

– „Aptitudinile”, la care se acordă maxim 50 de puncte, analizându-se

următoarele subcriterii: capacitatea de comunicare eficientă, capacitatea de
gândire autonomă, capacitatea de rezolvare de probleme şi de cooperare,
înţelegerea realităţilor sociale şi utilizarea corectă a limbii române, fiecare
subcriteriu primind câte 10 puncte.

– „Motivaţia pentru a accede în profesia de magistrat”, la care se analizează

motivaţia intrinsecă şi extrinsecă şi se acordă 10 puncte.

– „Elemente de etică specifice profesiei – pe baza analizei unei speţe”, la

care se acordă maxim 40 de puncte, analizându-se următoarele subcriterii:
identificarea problemelor de etică specifice profesiei, identificarea
opţiunilor şi analiza acestora, alegerea şi motivarea soluţiei şi implicarea în
elaborarea răspunsurilor, fiecare subcriteriu primind câte 10 puncte.

Într-o conferinţă organizată pe aceasta temă s-a susţinut că aptitudinile

specifice pentru profesia de magistrat înseamnă „să comunicați eficient, să
gândiți autonom, să aveți capacitatea de a rezolva probleme și de a coopera
cu cei din fața voastră, de a înțelege realitățile sociale, utilizarea corectă a
limbii române”, arătându-se că motivația pentru a accede în profesia de
magistrat priveşte atât aspectele intrinseci, cât și extrinseci şi că elementele
de etică specifice profesiei de judecător sau procuror presupun „capacitatea
de a identifica problemele; analiza opțiunilor posibile; alegerea și motivarea
soluției; implicarea voastră în elaborarea răspunsului”[2]. În ce priveşte
speţa de etică, acelaşi vorbitor arăta că «Nu vă cerem să dați un răspuns
bun la o speță. Ne interesează să vedem modul în care gândiți și mai ales
să croiți, să faceți un teren pe care comisia să vină apoi să vadă dacă îl
stăpâniți. De la anumite afirmații, argumente ale dumneavoastră,
comisia începe să dezvolte și chiar să facă scenarii, plecând de la un
răspuns pe care dumneavoastră îl puteți da bun, sau ne-bun, adică
potrivit cu ceea ce așteaptă comisia, sau nu»[3].

În legătură cu abordarea acestei probe, s-a mai spus că „Nu e simplu. Sunt
niște chestiuni la care trebuie să te gândești foarte bine, să dai un răspuns
foarte argumentat. Eu cred că este important într-un astfel de
interviu să îți expui dilemele morale, să fii onest, să arăți ce se
petrece în tine atunci când ești pus într-o astfel de
situație.”[4] Într-adevăr, proba trebuie să fie în primul rând una
de sinceritate a candidatului cu sine însuşi şi cu ceilalţi, iar acest
mod de a fi nu se poate dobândi decât în timp, iar nu prin
asimilarea unei materii de examen. La fel, într-o întâlnire cu
studenţii, un membru al Consiliului Superior al Magistraturii a atras
atenția studenților cu privire la obligativitatea ca aceștia să fie sinceri în
cadrul interviului, arătând că prin această probă se urmărește obținerea
unor răspunsuri sincere din partea candidaților, nu capacitatea acestora de
a simula anumite situații sau stări: „Prin proba interviului se urmărește
calitatea umană a persoanei, capacitatea de a înțelege și percepe fenomenele
sociale, modul în care acesta se raportează la societate și la oameni în
general”[5].

În ciuda tuturor criticilor care i-au fost aduse, mai mult sau mai puţin
întemeiate, credem că era nevoie de o astfel de abordate, pentru că o
abordare bazată exclusiv pe verificarea cunoştinţelor teoretice a făcut
posibilă concluzia destul de amară că „Noua generație s-a trezit dintr-odată
plonjând în capitalismul sălbatic. Pare o perpetuă generație de sacrificiu.
Mulți pleacă împreună la drum de pe băncile facultăților. Unii aleg puterea
și devin judecători, alții caută libertatea și devin avocați. Puțini sunt cei care
întrezăresc și responsabilitățile profesiei. Motivațiile lor sunt de cele mai
multe ori instinctuale.”[6]

Au fost şi opinii care au susţinut că o astfel de examinare ar

trebui extinsă şi la magistraţii din profesie, precum şi la celelalte
categorii din cadrul profesiilor juridice, arătându-se că „Este
nevoie în egală măsură atât de un profil al candidatului cât şi de un profil al
actualului magistrat. Curajul Institutului Naţional al Magistraturii rămâne
o faptă minoră dacă se rezumă la această abordare statică, aplicabilă doar
candidatului, şi nu identifică şi profilul magistratului din ziua de astăzi,
întrucât doar acest din urmă profil permite măsurarea gradului de
eficacitate al sistemului de justiţie. De asemenea, acest exemplu dat de
Consiliul Superior al Magistraturii trebuie urmat şi de avocaţi, respectiv de
restul entităţilor implicate în realizarea actului de justiţie.”[7]

Va fi greu de introdus o astfel de probă pentru magistraţii în funcţie,

deoarece ea ar deschide posibilitatea înlăturării subiective a acestora din
funcţie, fapt care ar fi de natură să aducă atingere inamovibilităţii
judecătorului şi stabilităţii procurorului. În ce priveşte celelalte profesii
juridice, în special cea de avocat, ar fi de dorit introducerea unei probe
similare la admiterea în profesie, dar ar fi imposibilă pentru avocaţii în
funcţie, având în vedere caracterul liberal al profesiei. Singura posibilitate
rezonabilă pentru magistraţii şi avocaţii în funcţie rămâne determinarea
acestora, prin convingere, să îşi însuşească regulile de conduită
deontologică, prin participarea la cursuri de formare profesională, la
seminarii din domeniul eticii profesionale ori prin popularizarea în orice
mod a acestor reguli.

Ca o concluzie, se poate spune că reflectarea de către practicianul dreptului

asupra principalelor probleme etice şi juridice ale profesiei rămâne probabil
una dintre cele mai eficiente căi de a se apropia cât mai mult de un model
profesional. De aceea pot fi folosite ca un îndemn valabil pentru candidaţii
la toate profesiile juridice afirmaţiile lui Eugen Petit, fost consilier la Înalta
Curte de Casaţie, transmise de un mare profesor de-al nostru, anume că
„tânărul licenţiat învaţă la facultate abia modul cum să descifreze cărţi de
drept. Faimoasele rezumate, învăţate pe de rost în două, trei nopţi de
insomnie, sunt departe de a putea pregăti pe avocat sau magistrat în cariera
lui… După decenii de muncă intensă, juristul care se autoexaminează vede
cât de puţin ştie şi câte are încă de învăţat. El află zilnic lucruri noi şi abia
către sfârşitul carierei constată, cu destulă mâhnire, ca şi Faust din legendă,
că nu ştie nimic. Şi dacă un asemenea avocat sau magistrat, care a muncit o
viaţă întreagă, mai poate greşi uneori, ce să mai zicem de un începător, care
culcându-se pe laurii celor câtorva bile albe-roşii de la examen, nu-şi mai dă
în urmă nicio osteneală… Ca să rezolvi o problemă de drept, trebuie mai
întâi să cunoşti principiile generale, pe lângă modul interpretării vechilor
texte, ceea ce se învaţă numai din cărţi. Judecata nu se poate face în mod
empiric”[8].